Importanta Cercetarii Urmelor Biologice de Natura Umana

„O imagine valorează mai mult decât zece mii de cuvinte.”- Confucius

Încep această lucrare prin a motiva alegerea temei care a determinat analiza următoare și anume faptul că expertizele criminalistice făcute la locul faptei sunt imperioase pentru determinarea persoanei care a săvârșit o faptă penală prevăzută de lege, sau pentru a avea o direcție cât mai clară în realizarea acesteia și prin urmare poate duce la soluționarea situațiilor juridice de natură penală.

Astfel, prin citatul folosit mai sus am dorit să subliniez că urmele investigate și prelevate corespunzător sunt indicii sau chiar răspunsuri la întrebările criminaliștilor.

De cele mai multe ori experții criminaliști recurg la reconstituirea locului faptei pentru a vedea modul în care s-a realizat crima, în această manieră pe lângă prelevarea urmelor, în cazul nostru, biologice de natură umană, recrearea modului în care victima a fost atacată, cercetarea urmelor de sânge împrăștiate în diverse feluri poate stabili cu certitudine dacă infracțiunea a fost săvârșită cu brutalitate, dacă victima s-a opus sau era în stare de inconștiență și poate duce mai repede spre rezolvarea cazului.

Urmele fizice sunt de cele mai multe ori cele care spun adevărul atunci când oamenii mint.

Fără știința criminalistică majoritatea cazurilor nu ar putea fi rezolvate deoarece dovezile fizice sunt mai importante decât martorii, suspecții sau chiar inculpații, care deși nu vor să admită ororile comise, totul se va prezenta în fața acestora prin urmele prelevate care dovedesc prezența lor la locul faptei.

Urmele de sânge pot fi întâlnite pe hainele suspecților, în mașinile personale, sau pot fi descoperite chiar dacă acestea au fost înlăturate ulterior săvârșirii faptei, într-o anumită încăpere care este de regulă locuința infractorului.

Cu ajutorul unei substanțe chimice care prezintă proprietatea de chemoluminiscență, des folosită de către criminaliști, numită luminol, se poate scoate la iveală sângele șters de pe obiecte deoarece substanța reacționează cu fierul din hemoglobină așadar când este întuneric urma presupusă a fi sânge va lumina.

Pentru a-și ușura munca, la regăsirea petelor de sânge, experții trebuie să facă distincția între sânge de om respectiv sânge de animal tocmai pentru a elimina incertitudini sau piste false care ar încurca soluționarea crimelor.

Se întâmplă adesea ca urmele de sânge să nu fie singurele urme biologice de natură umană prelevate, astfel, criminaliștii pot investiga și altele precum: salivă, urme lăsate de lichidul seminal în cazurile de viol, urină, fecale, lichid amniotic ș.a.

Așadar toate aceste aspecte vor fi tratate în capitolele ce urmează pentru a avea o idee despre importanța significativă a investigării și prelevării urmelor biologice de natură umană, respectiv sângele și alte substanțe.

IMPORTANȚA CERCETĂRII URMELOR BIOLOGICE DE NATURĂ UMANĂ

Scurt istoric al criminalisticii

Încă de pe vremea Romei antice, încep să-și facă apariția unele elemente incipiente specifice a ceea ce numim astăzi investigația de tip criminalistic, anume: depistarea falsurilor în scris: „Lex Cornelia de falsis” în Roma antică; novelele lui Justinian 49 și 73 din anul 539; amprentele digitale: judecătorul roman Quintilianus a utilizat o amprentă însângerată pentru a achita un fiu acuzat de omorârea tatălui său; semnarea prin punere de deget a contractelor în timpul dinastiei T’ang China sec. 8, și a documentelor oficiale în Persia sec. 14; recunoașterea recidiviștilor după semnalmente: Londra sec. 18, Vidoq- șeful poliției judiciare sub Napoleon I.

Ca știință autonomă, criminalistica s-a format la sfârșitul sec. XIX.

Întârzierea se explică astfel nu numai prin nivelul scăzut de dezvoltare al științelor naturii, dar și prin neîncrederea și lipsa de interes a juriștilor pentru aportul științelor în materie de probațiune.

Fondatorul criminalisticii se consideră a fi austriacul Hans Gross, judecător de instrucție și profesor de drept penal.

În 1893 publică „Manualul judecătorului de instrucție”, în care a folosită pentru prima dată expresia „System der Kriminalistik”, definind-o ca „Știință a stărilor de fapt în procesul penal”.

Începuturile criminalisticii sunt strâns legate de medicina legală și se dezvoltă cu precădere în locurile cu cea mai mare criminalitate precum Paris 1795 și Viena 1804.

Din această perioadă de subliniat sunt preocupările statisticianului Quetelet (1796-1874) privind măsurarea corpului uman, fiind astfel un precursor al criminologiei de mai târziu și al antropometriei.

Sfârșitul sec. XIX coincide cu apariția unor specialiști care nu mai sunt medici legiști.

Inclusiv personajului fictiv Sherlock Holmes din romanele lui Conan Doyle (1859-1930) i s-ar putea conferi titlul de criminalist fiindcă ajunge la probă prin observarea și interpretarea logică a urmelor (serologie, amprente digitale, indentificarea armei, falsuri).

Majoritatea faptelor aparținând oamenilor se reflectă în transformările produse în mediul în care se desfășoară activitățile lor. Cunoscutul criminalist francez, Edmond Locard (1877-1966), formulează un principiu care va fi respectat, ulterior, de toți criminaliștii, anume: „Orice individ care se deplasează într-un mediu lasă urme”.

Simpla prezență a oamenilor într-un anumit loc, fie statică sau dinamică, în cadrul desfășurării unor acțiuni cotidiene, profesionale, sociale, artistice e.t.c., este de natură să determine în mod necesar și obligatoriu modificări în spațiul și timpul de manifestare.

Medicina și dreptul sunt printre cele mai vechi activități ale umanității. Toate societățile cunosc arta de a îngriji și de a ușura suferința, iar potrivit binecunoscutului adagiu al juriștilor, acolo unde este societate este și drept „Ibi societas, ubi jus”.

Din punct de vedere istoric, acestea se deschid fiecare în sferele lor specifice, dar totuși complementare: medicul, în combaterea precarității naturii (boli sau accidente), se preocupă de tămăduirea omului, în timp ce juristul, preocupându-se de lege, administrează norma socială contribuind astfel la integrarea și reproducerea societății.

1.2 Identificarea criminalistică în România

Ca știință autonomă, criminalistica s-a conturat relativ recent, la începutul secolului XIX. Apariția târzie a acestei discipline s-a datorat nu numai nivelului scăzut al științelor naturii, dar și lipsei de interes pentru aportul acestora în materie de probațiune, sistemele de justiție fiind dominate de practici mistico-formale.

Începuturile criminalisticii sunt strict legate de medicina legală. Necesitatea rezolvării unor probleme de identificare a persoanei, a cadavrului și a instrumentului vulnerant a determinat elaborarea unor metode specifice criminalisticii de mai târziu.

Înființarea la 20 decembrie 1893 a Institutului de medicină legală din București de către prof. Mina Minovici a constituit o veritabilă premieră mondială, care a stârnit admirația și chiar invidia unor somități ale vremii, cum ar fi P. Brouardel și B. Balthazard din Paris, S. Ottolenghi din Roma, F. Strassmann din Berlin, F. Djan din Ankara.

Pe bună dreptate, ca întemeietori ai criminalisticii românești se consideră a fi cei trei frați Minovici, Mina Minovici, Nicolae Minovici și Ștefan Minovici.

Mina Minovici este faimos pentru studiile aprofundate despre alacaloizii cadaverici, putrefacție, simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală. Este fondatorul școlii române de medicină judiciară și a fost directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892. Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale.

1.3 Probleme generale ale cercetării la locul faptei

Examinarea științifică a urmelor contribuie, uneori esențial, alteori doar informativ, la elucidarea multiplelor probleme interesând justiția. În această manieră, trebuie cercetate anumite aspecte generale precum cele enumerate mai jos.

Identificarea persoanei constă în stabilirea identității infractorului, a victimei în viață, a cadavrului, a persoanei dispărute, necunoscute sau care își ascunde identitatea încercând să se sustragă urmăririi penale, judecății ori executării pedepsei.

Există mai multe criterii după care se realizează această identificare dar în lucrare va fi tratată doar identificarea după urmele biologice.

Astfel că, urmele biologice formează obiectul de studiu al așa-numitei „biocriminalistici”. Printre produsele biologice frecvent recoltate cu ocazia cercetării omorurilor, vătămărilor corporale, violurilor etc. se numără sângele, sperma, saliva, firele de păr, sudoarea, grăsimile și urina.

Prima problemă pentru identificare este aceea a determinării naturii petelor și secrețiilor, iar a doua cea a stabilirii caracteristicilor grupale. În ceea ce privește petele de sânge, fiecare individ este caracterizat printr-un mozaic de grupe eritrocitare, leucocito-plachetare, serice și enzimatice, determinate genetic și posibil de evidențiat cu ajutorul unor seruri, conținând anticorpi specifici sau a unor tehnici speciale. La sângele proaspăt se poate determina un număr mai mare de grupe decât la petele de sânge, unde posibilitățile de evidențiere a elementelor de grup specifice sunt mai mici.

Subliniind importanța cercetării la fața locului, ca activitate de neînlocuit în descoperirea și stabilirea unor infracțiuni sau altor categorii de fapte al căror caracter penal nu poate fi determinat de la început, este necesar să fie cunoscute totodată principalele sarcini și obiective ale acestei activități și anume:

Perceperea directă, nemijlocită și fixarea ambianței locului faptei de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată;

Descoperirea, fixarea, examinarea și ridicarea urmelor, obiectelor- mijloace materiale de probă în vederea valorificării lor ulterioare în cadrul constatărilor și expertizelor care eventual se vor dispune;

Culegerea datelor necesare și cunoașterea împrejurărilor concrete pe baza cărora să se poată stabili cât mai operativ dacă s-a comis o infracțiune, ori este vorba de o faptă care nu atrage răspunderea penală a vreunei persoane;

Obținerea primelor date cu privire la modul în care a acționat făptuitorul (făptuitorii), cum a pătruns și cum s-a retras din spațiul considerat loc al faptei;

Determinarea locului de unde este posibil ca anumite persoane să perceapă acțiunile făptuitorului, sau numai o parte a acestora, obiectul cu care a acționat, alte persoane care au legătură cu fapta;

Adunarea unor date care privesc obiectul probațiunii, iar în cazul săvârșirii unei fapte cu caracter penal, culegerea de date care pot defini elementele infracțiunii comise;

Identificarea martorilor care vor putea furniza date despre împrejurările în care s-a comis fapta, despre persoana făptuitorului și eventual despre alți participanți. Dacă este necesar se procedează la audierea acestor martori;

Examinarea și interpretarea urmelor, a altor obiecte- mijloace materiale de probă, pentru ca, pe baza celor constatate și a împrejurărilor stabilite să se ia măsuri operative de efectuare a unor acțiuni ce nu suferă amânare: urmărirea și prinderea infractorilor, percheziții, ridicări de obiecte și înscrisuri etc.

Trebuie să se aibă în vedere că datele rezultate dintr-o cercetare la locul faptei bine efectuată pot constitui, încă din această fază, temeiul elaborării unor versiuni judicioase cu privire la caracterul și natura faptei, la cercul de bănuiți și uneori chiar la autorul infracțiunii.

Majoritatea faptelor aparținând oamenilor se reflectă în transformările produse în mediul în care se desfășoară. La fel, orice act ilicit produce transformări obiectivate, sub raport criminalistic, în urme ale infracțiunii.

Potrivit principiului enunțat mai sus și unanim admis în literatura de specialitate, prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate. 

Domeniul tehnic al investigației criminalistice care se ocupă cu cercetarea urmelor este cunoscut și sub denumirea de traseologie.

Clasificarea generală a urmelor faptelor penale se face după o serie de criterii, care diferă în funcție de factorii sau elementele de diferențiere avute în vedere de autorii de specialitate, de destinația sau de întinderea lucrării în care sunt abordate, precum și de importanța ei pe plan teoretic și practic.

În această lucrare va fi abordată categoria urmelor de tip biologic, acestea constituind probe incontestabile într-un proces penal.

Din această complexă categorie fac parte marea masă a urmelor de materie biologică umană, îndeosebi produsele de secreție, excreție și țesuturile umane: saliva, urina, vomismentele, vernix caseoza, sângele, pielea, țesutul muscular, masa cerebrală. În categoria acestor urme sunt incluse și firele de păr.

Expertiza medico-legală oferă un mănunchi de probe științifice în cadrul elementelor constitutive ale infracțiunii, mai ales împotriva vieții și sănătății, în care instanța va găsi un aport real de apreciere a elementelor sale. Astfel, o expertiză științifică va fi în măsură să contribuie la stabilirea adevărului obiectiv prin identificarea autorului, leziunilor, obiectului ce le-a produs, datei și condițiilor de producere a lor, ca și raportului de cauzalitate între leziune și moarte.

Cercetarea urmelor biologice se situează în zona de interferență a criminalisticii cu medicina legală, și de cercetare interdisciplinară proprie expertizei criminalistice. Această cercetare este utilă și necesară din două puncte de vedere:

În primul rând de ea depinde clarificarea unor probleme esențiale referitoare la fapta penală, în special la persoanele implicate în săvârșirea acesteia.

În al doilea rând trăim acum într-o societate democratică, în consecință simpla convingere a organelor de cercetare în vinovăția unei persoane nu este suficientă.

Pentru dovedirea culpei, organului trebuie să i se prezinte niște dovezi clare, precis, iar urmele biologice culese de la locul faptei, corect examinate și documentate, studiate în laboratoarele criminalistice sunt probe incontestabile într-un proces penal.

CAPITOLUL II

CERCETAREA URMELOR DE SÂNGE

Aspecte generale

Categoria urmelor biologice de natură umană se împarte în 4 grupe: secrețiile principale, excrețiile, țesuturile moi și țesuturile dure.

Secrețiile principale sunt: saliva, secreția nazală și laptele matern. Excrețiile includ: urina, fecalele, sperma, sputa, vomitorismele, meconiul, vernix caseoza ș.a. Țesuturi moi: sânge, piele, țesut muscular, masă cerebrală. Țesuturi dure: oase și unghii, în această grupă de urme sunt prezentate inclusiv firele de păr.

Cele pe care vom pune accent în acest capitol sunt cu precădere din grupa țesuturilor moi și anume urmele de sânge.

Față de bogata practică judiciară existentă în materie așa cum se învederează în literatura de specialitate, datorită categoriilor de urme enumerate ce pot fi găsite la locul faptei (sânge, alte țesuturi moi, diverse excreții și secreții), în multe cazuri acestea sunt asociate, ceea ce impune metode selective de descoperire, fixare, ridicare și analiză.

Petele de sânge indică, după formă și dispunere, modul lor de producere (țâșnire, scurgere, cădere, scuturare), natura și amploarea traumatismului (când nu s-a găsit victima), distanța și direcția dintre suportul pe care se află și locul unde au fost produse, mișcările persoanelor participante, dacă victima s-a deplasat singură sau a fost transportată, vechimea petelor după culoare, care se modifică prin trecerea timpului în funcție de condițiile concrete de temperatură, umiditate și lumină.

De pildă, într-un caz, s-a cerut să se stabilească în ce mod s-au format urmele de sânge de pe cămașa și pantalonul autorului crimei, respectiv dacă s-au produs prin contactul efectiv între victimă și agresor sau aceștia se aflau în momentul altercației la o oarecare distanță.

Raportat la frecvența cu care sunt întâlnite în cazul săvârșirii infracțiunilor de violență (omor, viol, tâlhărie, loviri), în accidente rutiere, de muncă, în explozii și incendii, dar și la calitatea elementelor științifice de individualizare, de circumstanțiere a modului de săvârșire a faptei, putem aprecia că cele mai importante urme sunt cele de sânge, salivă, spermă și firele de păr.

Datorită zonei de interferență a criminalisticii cu medicina legală practic nu se poate vorbi de o simplă examinare criminalistică sau medico-legală, ci de o cercetare interdisciplinară proprie expertizei biocriminalistice sau a ceea ce este denumit în practică expertiza complexă.

Astfel că, după ce criminaliștii regăsesc urme de sânge la locul faptei urmează să efectueze o expertiză complexă.

Însușirea de către juriști a noțiunilor generale privind urmele biologice și a problematicii cercetării acestora are la bază două argumente majore:

De modul în care organul judiciar descoperă și ridică de la fața locului urmele biologice depinde nu numai reușita expertizei biocriminalistice, dar mai ales clarificarea unor probleme esențiale referitoare la fapta penală, în special la persoanele implicate în săvârșirea acesteia (participanți sau victimă).

Pregătirea materialelor în vederea expertizei, formularea corectă a întrebărilor adresate specialistului, precum și aprecierea concluziilor, admiterea sau respingerea lor nu se poate face decât de magistratul având un minimum de cunoștințe în domeniu, ceea ce reprezintă, în fond, o dovadă de probitate profesională.

Urmele de sânge, prin frecvența cu care sunt întâlnite în câmpul infracțional, ca și prin posibilitățile de identificare pe care le oferă, inclusiv prin furnizarea de indicii necesare clarificării împrejurărilor privind locul, timpul, mijloacele și modul de săvârșire a faptei, dețin o pondere particulară în cadrul investigațiilor criminalistice.

După cum se cunoaște, sângele deține aproximativ 1/13 din greutatea unei persoane și se compune din două părți principale: plasma și elementele celulare, formate din globule roșii (hematii sau eritrocite), globule albe (leucocite) și trombocite, fiecare distingându-se printr-o serie de caracteristici.

Există nenumărate modalități de realizare a urmelor de sânge, în câmpul infracțional, urmele sangvinolente se prezintă sub formă de picături, stropi, dâre, bălți, mânjituri și sunt consecința unei acțiuni violente exercitate asupra corpului persoanei, de natură să determine, direct sau indirect, leziuni ale vaselor sanguine. Subliniem însă, că termenului de acțiune violentă îi atribuim un sens larg, el nefiind în cazul de față sinonim cu violența, fiind imperioasă această distingere. Astfel, simpla spargere a unui geam, așa cum o întâlnim în cazul unor furturi, poate să provoace leziuni vaselor sanguine, fiind deci o acțiune violentă, dar de natură mecanică.

În funcție de natura suportului, urmele de sânge pot fi absorbite de acesta, cum este cazul suporturilor din material textil (gen pături,covoare,haine s.a.), sau pot rămâne la suprafață, formând un strat sau o crustă distinctă, ca în cazul urmelor formate pe mobilă, parchet, linoleum, geamuri, arme, caroserii de mașini etc.

Culoarea urmelor de sânge diferă în funcție de vechimea, cantitatea, natura suportului și factorii care acționează asupra lor: temperatura, lumina, diverși agenți fizici și chimici. Astfel, o urmă proaspătă are o culoare roșu-stacojie și un luciu caracteristic. Cu timpul luciul dispare, urma devine solzoasă, iar culoarea trece de la un brun roșcat spre maroniu și negru. Din cauza proceselor de putrefacție, a acțiunii factorilor menționați anterior, într-un strat foarte subțire, urma are culoarea gri-verzuie.

Calitatea urmelor de sânge poate fi influențată de acțiunile exercitate de om, respectiv de persoana care caută să îndepărteze pata prin răzuire, spălare sau, pur și simplu, prin distrugerea suportului sau a porțiunii sale care conține urma, cum ar fi, de pildă, arderea prosopului, a batistei, decuparea unei porțiuni din material ș.a. În multe cazuri, aceste manopere nu dau rezultatul scondat, fie din cauza naturii suportului, cum este cazul materialelor absorbante, fie care urmare a modului în care s-a format urma.

Multe modificări pot apărea datorită contactului suportului purtător de urme cu alte materiale.

2.2 Cercetarea la locul faptei a urmelor sanguine

Descoperirea urmelor sanguine reprezintă o activitate de o deosebită importanță. Dificultatea descoperirii nu privește, desigur, urmele evidente de sânge, cum ar fi de exemplu o baltă de sânge formată lângă un cadavru ce prezintă plăgi tăiate profunde, ci, în special, acele urme care au suferit modificări prin scurgerea timpului, urmele aflate în cantitate mică, sau care prezintă o culoare ce se poate confunda cu aceea a suportului. La acestea se adaugă dificultățile descoperirii urmelor care au fost înlăturate, în parte, de autor.

Căutarea urmelor de sânge se efectuează potrivit particularităților locului sau suportului cercetat, deci în funcție de fiecare caz în parte, ea fiind orientată în câteva direcții principale, și anume:

Îmbrăcămintea și corpul persoanelor antrenate în infracțiune (victimă sau făptuitor).

O cercetare atentă se impune în privința autorului, acesta încercând, de regulă, să îndepărteze urmele de sânge. În ciuda manoperelor de înlăturare, într-o formă sau alta, a petelor sangvinolente, trebuie știut că ele rămân în profunzimea țesăturii, îmbrăcămintei și lenjeriei, la cusături, în manșete, în interiorul buzunarelor, pe rama pantofului, sub unghii, în păr, pe diverse obiecte de uz personal etc.

Porțiunea de teren și obiectele aflate la locul săvârșirii infracțiunii sau în locul în care a fost descoperit cadavrul, cum sunt, de pildă, covoarele, încheieturile parchetului, ale dușumelei, diversele obiecte de mobilier, zidurile, ușile, ferestrele, solul, vegetația ș.a

Instrumentele folosite în săvârșirea infracțiunii, cum sunt cuțitele, topoarele, alte tipuri de arme, instrumentele chirurgicale întrebuințate la efectuarea ilegală a unei intervenții.

Instalațiile sanitare, vasele, alte obiecte ce ar fi putut servi la înlăturarea urmelor sau la transportul cadavrului.

Depistarea petelor suspecte a fi de sânge se face, de regulă, cu surse de lumină (lanterna) care dispun de filtre de culoare (roșii sau verzi) capabile să scoată mai bine în evidență urma. Iluminarea suprafeței cercetate se face sub un unghi ascuțit. Frecvent se folosește lampa de radiații U.V. După descoperirea petelor suspecte având în vedere că o urmă de sânge poate fi confundată ușor cu alte categorii de urme (coloranți, pete de rugină, vin, diverse sucuri alimentare, cerneală etc.) este necesară, în continuare, aplicarea de metode biologice pentru a se stabili dacă pata este într-adevăr de sânge.

Primele reacții la care se apelează au un caracter orientativ sau de probabilitate. Astfel sunt cele pe bază de apă oxigenată, aceasta producând o efervescență caracteristică eliberării oxigenului din sânge, în prezent puțin folosită însă un alt reactiv folosit des este pe bază de luminol, care, prin împrăștierea pe urmele presupuse de sânge, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete determină o fluorescență oarecum particulară. Alte reacții relativ specifice, sunt, de exemplu, cele determinate de acidul sulfuric, reactivul Medinger pe bază de verde leuco-malachit sau reactivul Adler pe bază de benzidină.

Folosirea reactivilor de orientare sau de probabilitate este necesar să se facă cu prudență, pentru a lăsa deschisă posibilitatea examinării complexe a urmelor de către specialist, în condiții de laborator. De aceea este recomandabil, mai ales în cazurile deosebite, să se apeleze la un specialist în biocriminalistică, acesta urmând să efectueze cercetarea orientativă prin prelevarea unor cantități mici de sânge într-un geam de ceas și verificarea lor pe baza reactivilor orientativi.

După descoperirea urmelor sau petelor suspecte a fi de sânge, are loc fixarea lor prin descrierea în procesul-verbal, prin fotografiere (fotografia schiță, de detaliu, inclusiv fotografia separatoare de culori) pentru punerea în evidență a urmelor. Este necesar ca toate aceste lucruri să se realizeze cu precauție mai ales în ideea prevenirii contaminării urmelor și de aici la anularea posibilităților de investigare genetică.

2.3 Ridicarea urmelor de sânge

Prezintă anumite particularități, în mod deosebit în cazul celor care se găsesc pe obiecte ce nu pot fi transportate. De exemplu, dacă petele sunt uscate, ele se pot răzui sau racla împreună cu o porțiune din suport, dacă se prezintă sub forma unor bălți, se pot absorbi cu pipeta sau cu hârtia de filtru.

Urmele dispuse pe suprafețe ce nu se pot răzui sau așchia se solubilizează și se ridică pe o hârtie de filtru, însă vor trebui examinate cu maximă urgență. Cele formate pe zăpadă se ridică prin introducerea sub aceasta a unei hârtii, a unui tifon sau a unei hârtii de filtru. Crengile, frunzele, în general vegetația, se taie. Pământul, nisipul ce conține asemenea urme, se ridică total fiind mai eficient.

La ridicarea urmelor sanguine trebuie avut în vedere că acestea pot conține și alte categorii de urme biologice cum sunt firele de păr, resturi de țesut etc. cărora trebuie să li se asigure integritatea.

Ambalarea și transportarea urmelor de sânge reprezintă un aspect care este uneori tratat cu neatenție sau ușurință ignorându-se posibilitatea alterării rapide a lor.

De exemplu, o greșeală comisă frecvent o constituie ambalarea îmbrăcămintei sau obiectelor purtătoare de pete de sânge în saci de plastic, în locul sacilor de hârtie.

Atragem atenția asupra recomandărilor făcute insistent de către medicii legiști sau biologi, de a nu se ambala obiectele purtătoare de urme de sânge în stare udă, și mai ales, în material plastic. Nerespectarea acestei cerințe poate genera dificultăți în examinarea biologică, ajungându-se la imposibilitatea de determinare a grupei sanguine, ori chiar a naturii petei. Iată de ce obiectele încă ude sunt lăsate să se usuce și apoi se ambalează separat, timpul de depozitare trebuind să fie, pe cât posibil, cât mai scurt.

Precizăm că un colet conținând urme de sânge trebuie să fie însoțit de mențiuni precise, detaliate, privind data și locul ridicării urmei, care au fost mijloacele folosite în descoperirea lor, persoana care le-a ridicat.

Interpretarea urmelor de sânge

La locul descoperirii lor este o activitate cu rezonanță în clarificarea ulterioară a împrejurărilor săvârșirii faptei.

După forma luată de o picătură de sânge, se poate stabili înălțimea de la care a căzut, marginile urmei fiind cu atât mai zimțate cu cât înălțimea este mai mare.

O urmă de sânge creată de o persoană în mers are o formă alungită, apropiată de aceea a unui semn de exclamare, cu partea ascuțită în direcția deplasării.

De asemenea, după forma, dispunerea și cantitatea stropilor, se poate stabili dacă sângele provine din artere sau vene.

Imagini cu urme de sânge la locul faptei:

Aspectul picăturilor de sânge căzute sub un unghi drept de la înălțimi diferite:

a – până la 25 cm; b – peste 25 cm și până la 150 cm; c – peste 150 cm.

Aspectul picăturilor de sânge căzute pe obiectul primitor sub un unghi ascuțit:

a – 60-75°; b – 25-35°.

Picătură de sânge pe podeaua din dormitor.

Pete cauzate de sânge pe scări.

Dâră de sânge la locul faptei.

Dârele de sânge servesc la stabilirea direcției în care a fost deplasat cadavrul, după cum prezența unor multitudini de urme, împrăștiate pe o mare suprafață în încăpere, poate indica nu numai că victima s-a zbătut sau s-a luptat cu agresorul, dar și faptul că autorul infracțiunii este purtător indubitabil de urme de sânge.

În același context, menționăm posibilitatea determinării grupelor de sânge ale autorului prin depistarea la fața locului a unor urme de sânge aparținând a două grupe sanguine diferite, dintre care una a victimei. Totodată, se mai poate stabili data aproximativă de formare a urmei, după vechimea acesteia, eventual cantitatea scursă, dar aceasta poate fi mai sigur precizată după examenele de laborator și numai rareori cu certitudine.

2.6 Expertiza biocriminalistică

Expertiza urmelor de sânge încadrată în categoria mai largă a expertizei biocriminalistice, așa cum este denumită în lucrări de criminalistică mai recente, sau expertiza medico-legală a produselor biologice, potrivit denumirii din lucrările de medicină legală este destinată să ofere clarificări la numeroasele întrebări adresate de către organele judiciare.

Principalele întrebări care se pot formula, în legătură cu o urmă presupusă a fi de sânge, sunt următoarele:

Este urma sau nu de sânge?

Sângele este de natură umană sau animală?

Căror grupe, serice, enzimatice sau limfocitare aparține sângele, începând cu cele din sistemul A.B.O.?

Care este zona sau organul din care provine?

Sângele conține alcool ori elemente de natură toxică?

Sângele aparține unui bărbat sau unei femei?

Care este vechimea aproximativă a urmei?

În ce condiții este posibil să se fi format urma?

Căreia dintre persoanele indicate în actul de dispunere a expertizei i-ar putea aparține sângele?

Poate fi stabilit profilul A.D.N.?

Ce alte date s-ar mai putea desprinde din investigarea biologică?

În legătură cu aceste probleme, la care este chemat să dea răspuns expertul biocriminalist, sunt necesare câteva precizări și anume se pune întrebarea dacă urma este sau nu de sânge și dacă sângele este de natură umană sau animală, aspecte ce pot fi clarificate, cu probabilitate, încă din faza cercetării la locul faptei de către expertul biolog.

Un răspuns ferm la această întrebare îl dau, însă, numai reacțiile de certitudine, dintre care cele mai utilizate în practică sunt reacțiile microcristalografice (cum sunt, de exemplu reacțiile Teichman, Takayama), ori cele microspectroscopice, bazate pe benzile spectrale de absorbție, tipice hemocromogenului (benzile se manifestă în zona 530 și 559 nm). De exemplu, reacția Teichman, având la bază reacția acidului acetic cu clorul din sânge, determină apariția unor cristale de hemină, vizibile la microscop. Iar pentru obținerea spectrului hemoglobinei se acționează cu un reactiv de reducere a ei.

Alte întrebări vizează stabilirea grupelor sanguine, cărora le aparține urma, potrivit sistemului clasic A, B, O ( cu subgrupele A1, A2, A3, AB, A1B, A2B etc.) ca și altor sisteme: M.N, Rh, Gm etc., precum și stabilirea sexului persoanei, în funcție de cromatina sexuală.

În funcție de cantitatea sângelui și starea în care acesta este descoperit, expertiza biocriminalistică poate conduce la determinarea a numeroase grupe serice, enzimatice ori limfocitare. Progresele înregistrate de specialiști, în ultima perioadă de timp, în direcția creșterii sensibilității metodelor de stabilire a grupelor sanguine, inclusiv a caracteristicilor genetice sau a profilului A.D.N.

În ceea ce privește rezolvarea celorlalte probleme ale expertizei urmelor de sânge, mai dorim să menționăm că este posibilă, de asemenea, stabilirea regiunii din care provine sângele. Sângele din cavitatea bucală conține celule epiteliale fără nucleu, leucocite, diverse resturi alimentare și flora microbiană specifică; sângele nazal este caracterizat de elemente celulare cu nuclei. Sângele menstrual poate fi indentificat pe bază de elemente specifice iod pozitive și de basofite. În sângele obstetrical se află meconiu, resturi placentare și, eventual, păr fetal. În cazul violului, sângele vaginal poate conține și spermă.

Printre problemele importante care se pot rezolva prin expertiză este aceea a stabilirii prezenței alcoolului sau a oxidului de carbon în sânge, cu condiția ca sângele să nu fi suferit schimbări deosebite și să fie în cantitate suficientă.

Mai poate fi stabilită cu aproximație vechimea urmei de sânge, a unor pete organice și anorganice.

În legătură cu luarea modelelor de comparație, efectuată numai de personal medical specializat, precizăm că este necesar să se extragă o cantitate suficientă de sânge (peste 5 ml), care se introduce în eprubete sau flacoane sterilizate. Ele vor fi transportate în condiții asemănătoare urmelor de sânge. Flacoanele vor fi sigilate și vor purta mențiuni privind data și locul, persoana de la care s-a făcut prelevarea și cadrul medical ce a executat operația.

Factori care influențează formarea urmelor de sânge.

    Urmele de sânge de la fața locului se pot forma :

pe corpul și îmbrăcămintea victimei și agresorului, prin prelingere, stropire, țâșnire, contact direct, picurare;

pe obiectele vulnerante și pe cele aflate asupra sau în jurul persoanei care sângerează, prin contact direct, prelingere, îmbibare, stropire, țâșnire;

pe drumul străbătut de persoana care sângereaza (victima sau agresor), prin picurare, tâșnire, prelingere, prin căderi, târâri, etc;

în locul unde a fost descoperită victima, prin contact direct, prelingere, îmbibare, difuzare, țâșnire, stropire, extinderea eventualelor bălți de sânge, etc;

Prin urmă sanguină se înțelege lichidul extravazat dintr-un sector al aparatului cardiovascular și depus pe un anumit suport, în procesul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu acesta.

Crearea unei întreruperi a continuității, în orice mod, la nivelul peretelui vascular, va avea drept consecință părăsirea din vasul sanguin de către o cantitate oarecare de sânge, care se poate regăsi pe corpul persoanei care sângerează, precum și pe alte obiecte, corpuri sau locuri.

Descoperirea urmei prezintă interes prin aceea că:

se poate afla grupa sanguină, uneori subgrupa persoanei de la care provine și este posibilă chiar punerea în evidență a haptoglobinelor;

se pot obține indicii referitoare la victimă și făptuitor, agentul vulnerant, modul de acțiune, regiunea anatomică ce a sângerat, organul sau țesutul lezat etc;

Forma urmelor de sânge este condiționată de acțiunea următorilor factori: suporturile pe care se formează urme de sânge pot fi absorbante și neabsorbante.

Pe cele absorbante (lâna, mătase, fibre sintetice, bumbac, pământ, lemn nelustruit, cărămidă etc), petele de sânge creează urme cu contururi neregulate, difuze și care în general nu formează pelicule la suprafață. Pe cele neabsorbante (sticlă, hârtie velină, lemn lustruit, metal, material plastic, frunze, tulpini de plante etc) sângele formează pelicule(cruste) lucioase, friabile, care-și păstrează, de regulă, forma inițială și pot servi la estimarea direcției de cădere.

Totodată acestea mai pot fi: netede (linoleumul) sau prezentând denivelări (dușumeaua); cu temperatura egală cu a corpului uman sau mai mare ori mai scăzută; compacte sau prezentând o oarecare fragmentare (pulverulență, granulații ori părți componente cu dimensiuni diferite, de exemplu ciment, nisip, pietriș); cu forma definită și stabilă (perete, covor) ori variabilă și instabilă (un strat subțire de zăpadă).

În funcție de aceste suporturi, aspectul urmelor de sânge poate fi :

cu densitate uniformă, având margini bine delimitate, de o formă regulată sau neregulată;

cu densitate neuniformă, având marginile difuze.

Aspectul unei picături de sânge este influențat și de înălțimea de la care acesta a căzut. De regulă, la căderea pe un plan orizontal de la o înălțime mică (pâna la 150 cm), în funcție de natura suportului, de volumul picăturii de sânge și de fluiditate, s-a constatat că urma acesteia este relativ compactă și cu marginile mai mult sau mai puțin zimțate.

Odată cu creșterea înălțimii de cădere, pe lângă urma de bază vor apărea și stropi secundari, din ce în ce mai depărtați, cu aspect diferit: puncte, benzi sau virgule.

La punctul de contact, în cazul căderii oblice pe un suport neabsorbant, petele de sânge au forma ascuțită, vârful fiind orientat către direcția de deplasare a urmei create. Cu cât unghiul format de suport este mai ascuțit, cu atât alungirea picăturii este mai mare, axa fiind orientată către direcția de mișcare.

Timpul de coagulare a sângelui este mult întârziat la o temperatură scăzută a mediului ambiant și mai ales a suportului. De asemenea, timpul de coagulare se mărește cu cât urma de sânge are o grosime mai mare (aceasta poate fi determinată fie de cantitatea de sânge, fie de existența unor neregularități pe suprafața suportului).

Se poate observa că, după câteva minute de la contactul cu mediul extra vascular și extracorporal, apare o pojghiță fină pe toată suprafața petei, apoi se observă mici cheaguri sanguine. Cu trecerea timpului, pata se usucă, schimbându-și culoarea de la roșu-aprins până la brun-negru.

Acțiunea frigului determină o menținere cvasi constantă a formei, dimensiunii și conturului urmei de sânge, o delimitare aproape netă de restul suportului, culoarea fiind ușor modificată în timp.

În condițiile temperaturilor de peste 0 grade, la care se adaugă și influența celorlalți factori, se poate observa o modificare a formei, dimensiunilor, conturului și a delimitării de restul suportului, precum și schimbarea culorii de la roșu la cenușiu cu ritm dependent de valoarea factorului termic și de natura de acțiune a acestuia.

În raport și cu procesul de putrefacție, urma devine negricioasă. Astfel, la o temperatură mai scăzută și  fără iluminare, schimbarea culorii urmei de sânge de la roșu-aprins în primele momente la roșu-închis, și apoi la roșu-cafeniu și brun-închis se face în  2-3 săptămâni, în timp ce sub influența unei lumini difuze aceleași modificări cromatice în numai 7-8 zile, iar sub influența directă a razelor solare în 1-2 zile.

Influența factorilor de ordin intern se manifestă în procesele de putrefacție, ca urmare a prezenței substanțelor de natură organică ce intra în compunerea masei sanguine, determinând în general o modificare a culorii si aspectului sângelui. Ca urmare, culoarea urmei de sânge se închide, căpătând o nuanță verzuie.

 Când se formează o urmă de sânge sub aspect de dâră, cu sensul de formare similar celui al deplasării, stropii au o formă cu extremitatea alungită în direcția de mers, același aspect se obține dacă se provoacă mâinilor pline cu sânge o mișcare de scuturare.

Urma creată de la un jet de sânge, când persoana se deplasează, va avea aspectul unor stropituri primare și a unora secundare, izolate sau confluente, în formă de evantai, cu direcția în sensul mișcării. Atunci când persoana staționează, urma de sânge creată va avea aspect de baltă (când suportul are poziție orizontală), ori de dâră prin prelingere (pe un suport înclinat).

Anumite momente fiziologice în care este surprinsă persoana  care sângerează precum menstruația, graviditatea, convalescența după boli grave care conduc la accentuarea pierderilor de sânge, concretizează în formarea de pete mai mari, îmbibări ale materialelor ce au fost folosite ca pansament, ale suportului etc.

 În funcție de gradul de vascularizare, de superficialitatea dispunerii rețelei vasculare și de timpul de coagulare a sângelui, urma de sânge poate avea mărimi și forme variate.

Când sângerarea a fost întreruptă, la fața locului rămâne doar cantitatea care s-a scurs până la apariția efectului măsurilor luate. Dacă hemoragia nu este total oprită și se reia, vor fi descoperite alte urme de sânge. Succesiunea sângerării poate fi dedusă în funcție de aspectul și forma diverselor urme.

Forma urmelor de sânge descoperite la locul faptei poate fi modificată prin acțiuni intenționate de distrugere a lor cum ar fi: spălarea, frecarea mecanică a suportului, arderea ori tăierea acestuia, aplicarea unui strat de vopsea peste suport etc.

Recoltarea concretă a urmelor sanguine conform localizării lor se face astfel:

Eșantioane de sânge lichid.

Sânge lichid de la o persoana:

Sângele lichid de la o persoană trebuie recoltat de   personal medical calificat;

Trebuie recoltat în două eprubete de câte 5 ml fiecare, folosind EDTA ca anticoagulant;

Fiecare eprubetă va fi etichetată cu data, ora, numele persoanei, numele celui care recoltează, numărul cazului și numărul de expunere;

Probele de sânge trebuie puse în frigider (nu înghețate) și puse în lucru cât mai curând posibil.

Sângele lichid de la locul faptei:

Sângele lichid trebuie recoltat cu o seringă curată (preferabil sterilă) sau cu o pipetă și transferat într-o eprubetă curată;

Un cheag de sânge poate fi transferat într-o eprubetă cu o spatulă curată;

O bucată de bumbac poate fi folosită pentru a absorbi sângele lichid sau cheagul de sânge;

Eșantioanele vor fi etichetate cu numărul cazului, numărul articolului, data, ora și numele celui care recoltează iar totul trebuie realizat cu ustensile sterile și curate;

Dacă sunt recoltate eșantioane de sânge uscat ele trebuie să fie conservate pe un anticoagulant și păstrate la frigider. Aceste eșantioane trebuie duse, de urgență, la laborator.

Eșantioane de sânge lichid din zăpadă sau din apă:

Eșantioanele de sânge  găsite pe zăpadă sau în apă trebuie recoltate imediat, pentru a preveni diluarea;

Trebuie recoltată o cantitate cât mai mare din aceste esșntioane, într-un recipient curat, pentru a preveni contaminarea;

Eșantioanele se etichetează așa cum s-a arătat anterior;

Acestea se îngheață;

Se duc la laborator cât mai curând timp posibil.

b) Pete de sânge umede.

Îmbrăcămintea cu pete de sânge umede:

Îmbrăcămintea care are pete de sânge umede trebuie pusă pe o suprafață curată și lăsată să se usuce;

Îmbrăcămintea care are pete de sânge umede nu va fi niciodată pusă într-un sac de plastic sau un recipient închis ermtic. Acest lucru ar putea determina contaminarea și înmulțirea bacteriilor și implicit deteriorarea probei;

Dupa ce îmbrăcămintea și petele s-au uscat trebuie împachetate într-un recipient de hârtie care va fi etichetat corect.

Obiecte cu pete de sânge umede:

Trebuie păstrată integritatea petelor de sânge în timpul împachetarii și a transportului;

La locul faptei pot să existe obiecte mari cu pete de sânge umede, acestea trebuie transferate pe o bucata de bumbac curată;

Bucata de bumbac cu pete de sânge trebuie lasată să se usuce, înainte de a fi împachetată într-un recipient de hârtie;

Fiecare obiect și recipient trebuie etichetat corect, acest lucru fiind necesar pentru a nu se creea confuzii între probe.

c) Pete de sânge uscate.

Pete de sânge uscate pe articole transportabile:

Petele de sânge uscate de pe arme, îmbrăcăminte și alte obiecte transportabile trebuie recoltate separat;

Fiecare articol trebuie plasat individual într-un recipient de hârtie si acesta trebuie sigilat și etichetat conform celor specificate anterior;

Pete de sânge uscate pe suprafete solide neabsorbante ale obiectelor netransportabile:

Modelul petelor de sânge trebuie sa fie documentat și schitat pentru necesarul respectiv;

Pata de sânge poate fi dizolvată într-o soluție salină sterilizată prin frecarea bucății de bumbac pe zona pătată;

Bucata este lăsată să se usuce și este pusă apoi într-un pachet de hârtie; pe urmp pachetul este pus într-un plic sigilat și etichetat; acest procedeu poate fi controlat prin recoltarea unei pete dintr-o zonă adiacentă dar nepătată;

Pete de sânge de pe covoare, tapițerii, și alte obiecte care nu pot fi tăiate:

Ariile pătate trebuie pregătite așa cum s-a descris anterior;

O porțiune din obiect pe care se află pete de sânge poate fi îndepartată cu un instrument ascuțit curat;

Fiecare bucată decupată trebuie împachetată separat și etichetată;

Pentru control trebuie recoltată și o porțiune fără pete de sânge.

Picături de sânge mici uscate:

Adesea este dificil de recoltat picături de sânge fiind posibil ca acestea sa fie recoltate folosind metoda benzii adezive;

După pregătirea corespunzătoare, poate fi folosită metoda benzii adezive pentru picăturile de sânge de pe anumite suprafețe;

Fiecare piesă trebuie împachetată și etichetată, într-un recipient de plastic;

Se suspendă banda cu picăturile de sânge la mijlocul recipientului;

Se sigilează și se etichetează recipientul.

Astfel, după cum am putut observa, recoltarea probelor formate din urme de sânge este un procedeu destul de minuțios care trebuie executat cu grijă iar de cele mai multe ori criminaliștii sunt presați și de timp datorită riscului crescut de deteriorare a probelor găsite.

CAPITOLUL III

URMELE DE SÂNGE ÎN CAZUL ACCIDENTELOR DE CIRCULAȚIE ȘI A INFRACȚIUNII DE OMOR

Probleme ce se pot rezolva prin examinarea urmelor de sânge

Prin examinarea urmelor de sânge se pot formula unele ipoteze cu privire la numarul faptuitorilor, contributia fiecaruia la crearea leziunilor, deprinderile pe care le poseda unele persoane de a produce leziuni corporale în zone vitale; de asemenea se pot obtine date cu privire la profesia faptuitorului.

În ceea ce priveste obiectul creator, prin interpretarea urmelor de sânge se pot determina felul, natura, numarul, gradul, de ascutire a instrumentelor utilizate, forma si marimea suprafetelor obiectelor contondente, directia din care s-a tras cu arma de foc, locol unde se gasea faptuitorul.

Prin examinarea aspectului urmelor de sânge, îndeosebi a culorii si a stadiului de coagulare, se poate determina, cu oarecare aproximatie, vechimea lor, tinându-se seama si de temperatura mediului înconjurator si iluminarea existenta.

Forma dârelor de sânge, a diverselor scurgeri sau a picaturilor ajuta la determinarea distantei( înaltimii) si a unghiului sub care s-au scurs, inclusiv a pozitiei reciproce dintre victima si agresor ori a altor actiuni intreprinse.

Atunci când petele de sânge sunt situate pe mai multe planuri, de orientari diferite, se poate stabili uneori, prin constructii geometrice, cu aproximatie, punctul de la care a tâsnit sângele.

Amplasarea picaturilor de sânge pe sol, precum si reducerea cantitativa a acestora pâna la eventuala lor disparitie pot indica traseul parcurs de persoana care sângereaza.

Existenta unei balti de sânge între trasee cu dâre de picaturi poate indica locul de stationare vremelnica a celui ranit sau de încercare a opririi hemoragiei.

Discordanta evidenta între leziunile vasculare constatate si cantitatea de sânge descoperita la fata locului permite stabilirea unor "împrejurari relative", în sensul ca nu în acel loc s-a cauzat moartea victimei prin folosirea de obiecte taietor-întepatoare.

Aspectul urmelor de sânge de la fata locului poate oferi date si cu privire la unele încercari de înaturare întentionata a lor prin actiuni ca: razuire, spalare, etc. Asa, de exemplu, spalarea incompleta a urmelor de sânge de pe un suport textil va determina aparitia pe acesta a unor pete reprezentând o zona centrala, mai intens colorata, si una periferica având o nuanta cromatica care se degradeaza treptat.

Întrebarile orientative care se pot pune expertului, atunci când se prezinta numai urma de sânge pot fi:

care este natura urmei, daca este sânge uman;

care sunt grupa sanguina si eventual sexul persoanei de la care provine;

care sunt regiunea anatomica ce a sângerat si starea de sanatate a persoanei;

care este vechimea probabila a urmelor de sânge;

care este pozitia corpului persoanei ce a sângerat în momentul crearii urmei de sânge;

daca sângele contine impuritati si de ce natura sunt acestea.

Atunci când se prezinta urma de sânge si modelele pentru comparatie, se pot formula întrebarile:

Daca urma de sânge ridicata de la fata locului are aceeasi grupa sanguina cu proba de sânge luata pentru comparatie (de la victima, faptuitor sau persoana suspecta)? Daca exista alte indicii asemanatoare între urma si proba de sânge?

Urmele  de sânge din incinta sau zona adiacenta desfasurarii infractiunii

Este posibila identificarea unor urme de sânge sau alte secretii în diverse locuri ale incintei sau zonei. Dupa marcarea si fotografierea sau filmarea acestora, este indicat sa fie ridicate odata cu suportul cu respectarea tehnicii prezentate mai sus, iar daca acest lucru nu este posibil vor fi recoltate prin una din metodele prezentate:

transfer pe tampon steril din bumbac;

razuirea urmei;

decuparea zonei care contine urma.

În cazul evidentierii urmelor de sânge cu luminol, se au în vedere urmatoarele:

este un test empiric de determinare a urmelor de sânge în cantitati invizibile cu ochiul liber;

luminolul are reactii pozitive si cu: ionii de cupru, fier, cobalt (compusii acestora), permanganat de potasiu (din diversi coloranti), hipoclorit de sodiu (utilizat pentru curatarea textilelor), peroxidazele si ferocianurile din plante;

daca urma este mica si foarte diluata este posibil sa fie evidentiata numai prin acest test, alte metode nu mai pot fi aplicate;

daca la prepararea luminolului este utilizata apa oxigenata, este posibila efectuarea analizelor genetice ale urmei de sânge identificate.

Nu este indicat sa fie utilizat luminolul ca prima metoda de identificare a urmelor si microurmelor de sânge, aceasta trebuie sa ramâna ultima varianta. Utilizarea unei surse luminoase de mare intensitate care sa lumineze oblic suprafata cercetata, poate avea rezultate la fel de bune ca si luminolul, însa fara efecte distructive asupra sângelui.

Urmele de sânge nu sunt usor de sters prin metode uzuale, de aceea chiar pe suprafete plane, poate ramâne în cantitaiti suficiente pentru a putea fi analizat. Sângele are tendinta de a patrunde în structura materialelor absorbante, cum ar fi covoare, carpete, lemn etc., iar utilizarea diverselor tehnici de identificare duce la rezultate favorabile. Este indicat ca aceste piese sa fie înaintate laboratorului pentru confirmare si analiza acestora.

Alte metode mai bune pentru identificarea microurmelor de sange sunt cele bazate pe reactivi ca orto-toluidina si merbromina, care se prepara cu solventi organici ai asigura evaporarea solventului utilizat, fara sa afecteze calitatea sângelui.

Probele de sânge din jurul cadavrelor victimelor care provin în mod cert de la aceasta, pot sa nu fie necesare, întrucât prezenta corpului este suficienta pentru a suplini determinarea profilului genetic al persoanei de la care provin urmele.

Urmele de sânge în cazul accidentelor de circulație

Creșterea vertiginoasă a parcului de autovehicule, a fost urmată de o creștere alarmantă a mortalității și morbidității prin traumatisme rutiere, încât aceasta, în numeroase țări s-a situat, statistic, peste bolile infecțioase și chiar tumori.

În cazul accidentelor de circulatie, urmele de sânge posibil prezente la fata locului sunt similare celor descrise în capitolele anterioare, completate cu câteva zone si tipuri particulare acestui tip.

La recoltarea unor astfel de urme sau microurme trebuie tinut seama de faptul ca exteriorul unui autovehicul este permanent supus actiunilor factorilor din mediu si nu numai, care pot compromite calitatea acestora.

Identificarea urmelor sau microurmelor comporta aceleasi etape ca si pentru alte tipuri de investigatii. Recoltarea si conservarea suporta câteva particularitati în functie de natura suportului sau a altor substante cu care acestea sunt în contact.

Important pentru investigator este sa se cunoasca tipurile de substante sau natura suporturilor pe care sau în compozitia carora, pot exista aceste tipuri de urme, pentru a putea fi valorificate prin metode de analiza genetica.

Principalele substante/suporturi care sunt prezente pe suprafata exterioara a autovehiculelor sunt: sol, uleiuri, vaseline, rugina, diverse alte substante lichide utilizate pentru functionarea acestora. Toate aceste substante/ suporturi, cu exceptia celor corozive, permit pastrarea urmelor de natura biologica, oferind posibilitatea genotiparii acestora.

La identificarea urmelor biologice se va tine seama de proprietatile morfologice sau fizico-chimice ale acestora, iar recoltarea se poate realiza astfel:

sol:  cu ajutorul unei spatule sau alt obiect adecvat, se razuie urma colectând-o direct într-un ambalaj din hârtie curata. Daca urma este umeda, se va usca mai întâi si apoi va fi plasata într-un alt ambalaj care îi va asigura o închidere ermetica. Ca varianta de conservare, este posibil pastrarea la o temperatura de maximum 4°C pâna la ajungerea în laborator;

uleiuri sau vaseline amestecate cu urme de sânge: vor fi recoltate ca atare utilizând o seringa sterila, cu posibilitatea transferarii într-un flacon din plastic sau sticla. Vor fi pastrate la temperatura de maximum 4°C pâna la ajungerea în laborator. Daca acest lucru nu este posibil, vor fi utilizate bucati de tifon steril pentru a tampona zona vizata, astfel încât sa se realizeze o concentrare a urmei pe o suprafata cât mai mica. Daca urmele sunt sub forma de mânjituri, acestea vor fi prelevate utilizând tampoane din bumbac sterile, fara a le umecta cu apa, prin frecarea zonei respective. Vor fi ambalate în hârtie curata si tinute la maximum 4°C;

Urme de sânge depuse pe suprafete ruginite:

daca urma este în stare uscata – cu ajutorul unui bisturiu sau alt obiect contondent steril, se va razui usor zona vizata de a contine urma biologica, colectând crustele formate direct într-un ambalaj din hârtie. Dupa plasarea într-un alt ambalaj care îi va asigura securitatea si etichetata corespunzator, poate fi pastrata la temperatura camerei;

daca urma este în stare umeda – cu ajutorul unui tampon steril (bumbac sau tifon), fara a fi umectat, va fi frecata usor zona, pâna la transferul unei cantitati suficiente – pot fi utilizate mai multe astfel de tampoane pentru recoltarea unei urme. Înainte de ambalarea finala, acesta trebuie uscat în conditii cât mai sterile sau se pastreaza la 2 – 4°C pâna la ajungerea în laborator.

Urme  de sânge care se afla în amestec cu alte tipuri de substante:

daca urma este în stare uscata – cu ajutorul unui bisturiu sau alt obiect contondent steril, se va razui usor zona vizata ce contine urma biologica, colectând crustele formate direct într-un ambalaj din hârtie. Dupa plasarea într-un alt ambalaj care îi va asigura securitatea si etichetata corespunzator, poate fi pastrata la temperatura camerei;

daca urma este în stare umeda – cu ajutorul unui tampon steril (bumbac sau tifon), fara a fi umectat, va fi frecata usor zona, pâna la transferul unei cantitati suficiente – pot fi utilizate mai multe astfel de tampoane pentru recoltarea unei urme. Înainte de ambalarea finala, acesta trebuie uscat în conditii cât mai sterile sau se pastreaza la 2 – 4°C pâna la ajungerea în laborator;

daca urma este în stare lichida – vor fi recoltate ca atare utilizând o seringa sterila, cu posibilitatea transferarii într-un flacon din plastic sau sticla. Vor fi pastrate la temperatura de maximum 4°C pâna la ajungerea în laborator. Daca acest lucru nu este posibil, vor fi utilizate bucati de tifon steril pentru a tampona zona vizata, astfel încât sa se realizeze o concentrare a urmei pe o suprafata cât mai mica.

În cazul accidentelor unde sunt implicate autovehicule echipate cu airbag si care s-au deschis în momentul impactului, vor fi regasite în regiunea unde a avut contact cu persoanele protejate de catre acesta, urmele si microurmele biologice, sub forma de sânge, provenite de la nivelul fetei.

Este cunoscut faptul ca prin manipularea de mai multe ori a unui obiect vor fi transferate pe suprafata acestuia celule epiteliale care se vor depune stratificat pâna la formarea unui asa zis "jeg" ce devine vizibil. La recoltarea acestui gen de microurme biologice, trebuie tinut cont de aceasta dispunere în straturi, deoarece ofera posibilitatea prelevarii microurmelor sau urmelor biologice ce provin de la persoane diferite, în functie de modul de prelevare.

Din zona soferului, de exemplu, se poate realiza astfel:

echipamentul necesar este cel descris mai sus: manusi de protectie (chirurgicale), tampoane sterile, apa sterila sau ser fiziologic, foarfeca sau alt obiect contondent, ambalaje din hârtie si masca de protectie;

se ia un tampon steril si se umecteaza cu apa sterila ;

se freaca cu tamponul suprafata vizata a piesei, tinând cont ca modul de prelevare va duce la obtinerea unor profile genetice diferite, astfel ca în functie de ceea ce se doreste, se for efectua urmatoarele:

o trecere usoara a tamponului utilizând o zona cât mai mica al acestuia pentru a realiza concentrarea microurmei, determina prelevarea din stratul superficial care va permite obtinerea profilului genetic al ultimei persoane care a condus/utilizat piesele din autovehiculul;

o frecare accentuata a zonei vizate va duce la prelevarea celulelor remanente din straturile profunde determinând obtinerea profilelor genetice ale persoanelor care au condus/utilizat un timp îndelungat autovehiculul;

se îndeparteaza capatul neutilizat cu ajutorul unei foarfece sterile sau alt obiect contondent steril;

tamponul se usuca în conditii absolut sterile, ferit de surse de caldura sau radiatii solare, sau daca nu este posibil, se pastreaza la maximum 4°C pâna la ajungerea în laborator.

se ambaleaza în cele doua plicuri si se eticheteaza corespunzator specificând zona de prelevare a microurmei si data.

Metodologia recoltării probelor în cazul infracțiunii de omor

În cazurile de infracțiuni de omor, când se solicită examene bio-criminalistice este necesară trimiterea următoarelor probe:

Agentul vulnerant incriminat (despicător, tăietor, înțepător-tăios) ambalat în așa fel, încât suprafețele pe care se găsesc urmele să fie ferite de orice frecare care ar degrada urma respectivă.

Fixarea capetelor libere se va face în mod diferențiat de la caz la caz (dop de plută în cazul cuțitelor, sârmă sau sfoară pentru topoare etc.) și apoi prin legare de o placă de carton sau lemn.

Pe cât posibil acestea vor fi trimise prin delegat și restituite în același mod. Expedierea lor prin poștă nu poate garanta conservarea urmelor.

În ceea ce privește orice gen de îmbrăcăminte purtătoare de urme provenite prin tăiere, despicare sau înțepare, precum și pete de sânge este util să se trimită toată îmbrăcămintea, atât a victimei cât și a agresorului, pentru a oferi expertului un tablou de ansamblu al modului de dispunere a urmelor.

Pentru a nu se modifica aspectul nici uneia dintre urmele respective, hainele nu se vor spăla, iar când este posibil se vor plia cu porțiunile purtătoare de urme în așa fel încât acestea să nu fie afectate.

În situațiile în care se solicită probleme de traseologie a urmelor de sânge dinamice sau statice (dâre, stropi, mânjituri, scurgeri etc.) expertului i se vor trimite suporturile purtătoare de asemenea urme (de natură vegetală, plastic, hârtie, carton, lemn etc. ) cu suprafețe cât mai cuprinzătoare, pentru a se putea realiza o imagine de ansamblu pe cât posibil apropiată de cea de la locul faptei precum și fotografii ale acestora, care ar putea oferi elemente ajutătoare.

Petele de sânge vor fi păstrate în locuri uscate și lipsite de lumină, acoperite cu hârtie curată, cusută de obiectele purtătoare sau fixate cu ace. Nu se recomandă conturarea petelor respective cu cerneală sau creion chimic.

Examenul microscopic al petelor de sânge este util pentru a demonstra și uneori măsura elementele celulare, pe această cale putându-se face o distincție între sângele de om, de alte mamifere, de pasăre etc. precum și pentru precizarea sângerărilor menstruale, lohiale, nasale, etc., deci a zonei de proveniență a sângelui.

Examenul microscopic al sângelui uscat, se face prin prelevarea a două fragmente din pată, care se pun la macerat într-o picătură de ser fiziologic pe lame separate. Lamele sunt puse într-un recipient potrivit spre a se împiedica evaporarea și lăsate acolo 1-2 ore.

Una din lame este examinată ca un preparat, la un obiectiv fără imersie după ce în prealabil s-a acoperit cu o lamelă. Dacă hematiile sunt de mamifere, ele apar sub forma unor discuri caracteristice, fiind lipsite de nucleu.

Diferențierea între diferitele specii de mamifere se face nu atât prin studiul formei hematiilor, cât mai ales prin măsurarea diametrului mediu al lor, cu ajutorul micrometrului de ochi. Astfel hematiile de om și maimuțe antropide au diametrul de 0,0075 m.m., la iepure de 0,0070 m.m., la pisică de 0,0063 m.m., la porc 0,0060 m.m., la cal, bovine și șoareci 0,0056 m.m., la elefant 0,0095 m.m. etc.

Diferențele de formă sunt mai importante la alte specii; astfel hematiile de pasăre, pește și reptile sunt ovale și nucleate, diferențiindu-se de cele ale mamiferelor. Indicația diametrică nu e concludentă, pentru că sub diferitele influențe de mediu, diametrul se modifică, iar globula se poate deforma. În afară de aceasta, hematiile pot fi în totalitate distruse. S-a încercat determinarea sexului prin găsirea corpusculilor de cromatină sexuală în neutrofilele (de femeie).

Cealaltă lamă este lăsată să se usuce, apoi colorată prin una din următoarele metode:

Colorația Wright: preparatul nefixat este saturat cu soluția Wright timp de un minut; se adaugă apă distilată picătură cu picătură până ce se formează la suprafață o crustă metalică; după 3 minute este spălat cu apă și uscat.

Colorația Giemsa: soluția se prepară adăugându-se 10 picături din soluția Giemsa, la 10 ml apă distilată. Preparatul uscat este fixat în alcool metilic timp de 3 minute; pe scurgerea alcoolului lama este saturată cu soluție Giemsa. Se pune pentru 15 minute într-un recipient spre a se împiedica evaporarea, se spală cu apă, se usucă și se examinează cu imersie. Hematiile vor apărea puternic colorate și vom putea și pe această lamă să facem colorațiile de formă și măsurătorile diametrelor hematiilor, așa cum s-a arătat mai sus.

Proba anatomică (morfologică) are valoare fiindcă ea ne spune cu certitudine că pata este de sânge, dar nu ne poate da răspunsuri certe, la celelalte probleme de amănunt necesare diagnosticului medico-legal.

Originea petelor de sânge, adică dacă sângele provine dintr-un vas sau dintr-o cavitate naturală cum ar fi vaginul, fosele nazale, căile digestive sau respiratorii, este necesară uneori a fi precizat.

Pentru aceasta procedăm în felul următor:

Un fragment de pată este pus la macerat cu o mică cantitate de apă distilată. Se rade cu o lanțetă suportul și se etalează pe lamă o picătură din macerație. Se colorează astfel: fixare cu alcool ether 5 minute; hematină 2 minute; spălare cu apă, apoi se lasă cu apă până ce preparatul ia o culoare albastră; se colorează cu eozină 1/100; se spală cu apă; se usucă și se examinează cu imersie.

Sângele menstrual se caracterizează prin prezența placardelor endoteliale desprinse din mucoasa uterină, care apare sub forma unor lame plate, cel mai adeseori cu marginile repliate și având un nucleu central voluminos și rotunjit. Dacă frecvența hematiilor împiedică căutarea acestor celule descuamate, putem hemoliza hematiile prin adăugarea la lichidul de macerație a unei picături de acid acetic glacial.

Când sângele provine din rupturile himenului (viol), el este cel mai adesea amestecat cu spermă și în plus celulele găsite sunt de origine vulvară, nu uterină. Ele nu sunt dispuse în placarde și au un nucleu mare alungit.

Petele de sânge datorită epistaxisului sunt caracterizate prin prezența celulelor nazale epiteliale, cu cili vibratili.

În examenul microscopic al petelor provenite din hemoragiile vaginale și nazale se mai poate pune în evidență în afara celulelor epiteliale desprinse, prezența mucusului și a diferitelor bacterii (cocci, baccili), iar dacă este supraadăugat un proces inflamator, puroiul.

Originea gastrică a sângelui este greu de precizat. Când sângele a rămas puțin timp în stomac, chiar dacă el vine dintr-o hemoptizie, este expulzat sub formă de oxihemoglobină. Din contră când sângele a stat mai mult timp în cavitatea gastrică, el este expulzat sub formă de melenă, oxihemoglobina transformându-se atunci în hematină acidă. Această diferențiere nu e posibilă decât printr-un examen foarte precoce al petelor.

CAPITOLUL IV

CERCETAREA ALTOR SUBSTANȚE

Saliva

Urmele de salivă, ca și celelalte urme biologice, interesează cercetarea criminalistică pentru posibilitățile de obținere a unor date privind persoana, îndeosebi pe baza grupei sanguine, cu precizarea că acest lucru este posibil numai în ipoteza în care individul este de tip secretor. Totodată, se pot obține date referitoare la unele dintre împrejurările în care a fost comisă infracțiunea. Calitatea de secretor o au persoanele care elimină în secrețiile organismului antigene ce se găsesc și pe hematiile sângelui, ceea ce permite determinarea grupei sanguine.

În prezent, pe baza examenelor genetice, este perfect posibilă identificarea persoanei, în practică fiind frecvente cazurile de stabilire a identității după saliva prelevată de pe țigaretă, batistă ș.a.

Formarea urmelor de salivă are loc în momentul contactului buzelor, dinților sau limbii cu diverse obiecte (tacâmuri, scobitori, șervete, țigări, batiste etc.), prin salivație sau, pur și simplu, prin eliminare(scuipare, strănut).

Căutarea și descoperirea urmelor de salivă se face cu mijloace optice și de iluminare curente, aflate în dotarea truselor criminalistice (lupe, lămpi cu radiații vizibile și ultraviolete, lanterne).

Descoperirea lor necesită o cercetare sistematică a întregului loc al faptei. Astfel, se acordă atenție nu numai tacâmurilor, scobitorilor sau batistelor, ci și resturilor de fumat, în special mucurilor de țigări, obiectelor de igienă personală, instrumentelor muzicale de suflat, obiectelor de cult religios.

Din sfera cercetării nu trebuie excluse obiectele sau suporturile care, aparent, nu sunt apte să rețină acest tip de urme, cum sunt, de pildă, timbrele, plicurile, suporturile rujurilor de buze. Privitor la urmele de salivă pe suporturile menționate, în literatura de specialitate se menționează cazuri de stabilire a grupei sanguine prin examinarea a numai 1/16 din suprafața unui timbru și a profilului A.D.N.

La căutarea urmelor de salivă nu trebuie pierdut din vedere că ele se pot confunda cu alte urme biologice (spermă, secreție vaginală, transpirație, mucus nazal), precum și cu pete de altă natură, anorganică sau organică, mai ales sucuri diverse, vopsea, detergenți etc.

Ridicarea și transportarea urmelor presupuse a fi de salivă impune respectarea acelorași recomandări făcute la urmele de sânge, de ambalare în stare uscată a obiectului și de expediere urgentă la laboratorul de specialitate, pentru a nu se distruge antigenele.

Interpretarea urmelor de salivă poate servi la obținerea de date privind modalitatea de formare a urmei, mediul profesional din care provine persoana, starea sa de sănătate, unele deprinderi sau vicii, îndeosebi fumatul, numărul de persoane care au creat urmele, eventual timpul petrecut la locul cercetării ș.a.

Expertiza urmelor de salivă servește la clarificarea unor aspecte relativ asemănătoare urmelor de sânge. În primul rând, expertul se poate pronunța asupra faptului dacă urma este sau nu de salivă și dacă saliva este de natură umană, însă nu întotdeauna rezultatul poate avea caracter de certitudine. De asemenea, se stabilesc calitatea de secretor sau nesecretor și, în consecință, grupa sanguină căreia îi aparține persoana.

Prin examenul genetic al nucleizilor specifici A.D.N.-ului se ajunge la identificarea efectivă a persoanei care a lăsat acest gen de urme.

În salivă pot fi depistate și o serie de caracteristici individuale, reflectate de compoziția celulară și de flora microbiană specifică zonei bucale. O serie de particularități pot fi determinate și de mediul în care își desfășoară activitatea persoana căreia îi aparține urma, cum sunt cazurile persoanelor care își desfășoară activitatea în întreprinderi chimice, topitorii, mine etc.

4.2 Lichidul seminal

Problematică generală.

Violul este infracțiunea sexuală cea mai pernicioasă și constă în raportul sexual prin constrângere cu o persoană de sex feminin sau profitând de neputința ei de a se apăra sau a-și exprima voința. Sub acest aspect, „a poseda cu forța este a tăgădui ca persoană”.

De altfel, acesta este și sensul etimologic al cuvântului de viol (în latină, vis= a forța), actul de viol fiind o infracțiune a alterității în care victima este redusă la o stare de obiect sexual prin disocierea instinctului de afectivitate. În final el exprimă o tăgăduire a victimei ca persoană, consecutiv despuierii sexualității de ceea ce ea are mai specific uman, și anume de afectivitate, și cu reducerea sa la starea și nivelul exclusiv instinctual.

Ca infracțiune a alterității prin reducerea femeii la un obiect sexual, aceasta „nu mai este o lumânare aprinsă în fața unei vitrine de Chagal, ci se află în fața cozii de reptilă ce ne trage înapoi”, spunea Garcia Marquez. Dezarmat în fața instinctului sexual prin lipsa inhibițiilor și afectivității, agresorul recurge la violență pentru a satisface un „animal ancestral”.

Sexualitatea redusă la instinct este deci antiumană. În funcție de timp și de spațiu, ca și de reclamarea sa, violul variază ca frecvență foarte mult: în medie 50 de cazuri la 100.000 locuitori. În general, din motive de pudoare, la 4-5 violențe sexuale de intensități diferite se reclamă un caz.

Urmele de spermă fac parte din categoria acelor urme biologice întâlnite în diverse împrejurări, care numai aparent au o frecvență redusă. De regulă, prezența lor este caracteristică săvârșirii de infracțiuni cu un grad de periculozitate deosebit sau al căror mod de săvârșire prezintă anumite particularități.

Așa sunt, de pildă, omorul și infracțiunile privitoare la viața sexuală (violul, pedofilia, seducția, perversiunea și corupția sexuală, incestul).

Urmele seminale pot reprezenta nu numai dovada unei infracțiuni, dar aduc și precizări în legătură cu mobilul și natura faptei. Importanța urmelor de spermă pentru cercetările criminalistice rezidă nu numai în faptul că ele servesc la clarificarea unor probleme referitoare la împrejurările săvârșirii faptei, ci, mai ales, la posibilitatea obținerii unor date utile individualizării persoanei ori delimitării cercului de suspecți, unii autori susținând chiar posibilitatea identificării persoanei altfel decât pe baza amprentei genetice.

Formarea urmelor de spermă are loc prin depunerea, pe diverse suporturi, a lichidului spermatic ejaculat în momentul unui contact sexual, al masturbării, sau ca o consecință a unor tulburări neuro-psihice. În stare uscată, așa cum sunt găsite în multe dintre cazuri, urmele seminale prezintă un contur neregulat, o culoare gri-albicioasă și sunt aspre la pipăit, dacă se formează pe suporturi absorbante, de tipul țesăturilor din fibre naturale. La suporturile mai puțin absorbante, cum sunt cele din țesuturi sintetice, urmele au un aspect de crustă solzoasă și lucioasă.

Elemente de diagnostic microscopic în patologia sexuală și expertiza urmelor biologice

Patologia sexuală- Violul

Din punct de vedere histologic himenul este alcătuit din două straturi: un epiteliu pavimentos și un corion. Primul strat este constituit din celule epiteliale plate, cele mai superficiale conținând granulații cheratohialinice; aceste celule epiteliale sunt bogate în glicogen. Corionul este format din papile înalte conținând țesut conjunctiv lax, fibrilar, având pe suprafață o rețea bogată de fibre elastice, ce pătrund și în profunzime. Acest strat este bogat vascularizat și prezintă numeroase limfocite sau chiar foliculi limfatici.

Cercetarea spermatozoizilor și a petelor de spermă

Frotiul cu secreție vaginală se fixează 30 de minute în alcool metilic; după uscare se colorează timp de 5 minute cu o soluție concentrată de hematoxilină, apoi se spală. Se colorează apoi câteva secunde cu o soluție concentrată de eozină, se spală și se usucă. La microscop cu imersie, capetele spermatozoizilor apar bicolore: baza în roșu-violet, iar vârful roz, în timp ce cozile apar albastre.

Pentru punerea în evidență a spermatozoizilor în pete aflate pe diferite materiale textile, metoda obișnuită este colorația cu eritrozină. În acest scop din zona suspectă se ridică un mic fragment care se ține timp de 1 minut în colorant pe o lamă de sticlă, apoi se spală și se usucă, montându-se în balsam de Canada. La microscop, spermatozoizii apar colorați în roșu aprins. În colorarea cu eritrozină amoniacală 1/200 (proba Corin-Stockis), sau în cazul utilizării dublei colorări (eritrozină amoniacală și apoi albastru de metilen 0,05/100), la microscop, cu obiectivul 7, spermatozoizii prezintă capul colorat în violet, iar coada albastru. Se poate recurge și la colorația Giemsa. Spermatozoizii sunt construiti din cap, segment intermediar și coadă. Capul are o lungime între 4,5-5,2 microni și o lățime de 2,9-3,6 microni; coada are o lungime de 50-55 microni.

Diagnosticul diferențial al petelor de spermă se face cu pete datorită altor secreții:

Pata datorită unor secreții ale uretrei (secreția blenoragică spre exemplu) prezintă, după colorarea adecvată a materialului cercetat, numeroase leucocite și gonococi;

Secreția vaginală (leucoree) produce pete în care se găsesc leucocite și celule epiteliale pavimentoase cu nucleu strangulat și granulații;

În petele cu secreții nazale apar leucocite, celule prismatice epiteliale cu cili, precum și celule pavimentoase din mucoasa orofaringiană;

În pata de puroi se găsesc celule și fibre conjunctive, celule fără nucleu, microbi;

În secreția bronșică apar celule pavimentoase sferice cu nucleu central, granulații, mucus.

Datorită faptului că adeseori petele de cercetat pot fi produse de mai multe secreții (secreție vaginală, spermă, urină etc.), diagnosticul diferențial este dificil, mai ales că diferitele elemente celulare care ar putea servi la diferențiere au o tinctorialitate specifică și o rezistență diferită la condițiile de mediu.

Cercetarea la fața locului

Căutarea urmelor seminale impune examinarea corpului victimei, o atenție specială fiind acordată orificiilor naturale (examinare realizată de către cadre medicale), precum și a lenjeriei de corp și de pat, a îmbrăcămintei, a altor obiecte. Spre deosebire de alte urme biologice, urmele de spermă sunt mai ușor de descoperit datorită fluorescenței lor relativ specifice, de nuanță albăstruie, determinată de radiațiile ultraviolete. Precizăm, însă, că fluorescența nu este o indicație de certitudine, ci numai una cu caracter de orientare.

Ridicarea urmelor seminale necesită, poate mai mult decât în cazul altor urme biologice, precauție deosebită pentru păstrarea intactă a petei și implicit a spermatozoizilor, principalul element asupra căruia se îndreaptă examinarea. Pentru aceasta, se ridică întreg obiectul purtător de urme sau se taie porțiunea cuprinzând pata, fără a se îndoi.

Urmele dispuse pe o suprafață tare (dușumea, parchet) nu se răzuiesc, ci se decupează. În cazul picăturilor aflate pe păr, acestea se recoltează prin tăierea firelor, iar de pe piele recoltarea se face prin umezirea cu apă distilată a petei și transferarea pe o hârtie de filtru.

Această ultimă operație se efectuează de către un cadru de specialitate, în condiții de laborator. Aceleași precauții se au în vedere și la ambalarea obiectelor purtătoare de urme seminale, transportul lor trebuind să se facă în stare uscată, la adăpost de căldură și de lumina soarelui.

Măsurile sus-menționate se explică și prin aceea că, datorită rezultatelor unor cercetări relativ recente, s-a ajuns la concluzia că stabilirea calității de secretor și determinarea antigenelor din sistemul A.B.O. este mai sigură în cazul urmelor de spermă, în comparație cu urmele vechi de sânge, noile metode permițând stabilirea grupei sanguine în pete de lichid spermatic cu o vechime de peste un an.

Interpretarea la fața locului a urmelor seminale oferă date referitoare nu numai la natura, mobilul și modul de săvârșire a faptei, ci și în legătură cu anumite deprinderi, aberații sexuale sau anumite stări psihopatologice ale autorului.

Expertiza biocriminalistică a urmelor seminale este destinată stabilirii faptului dacă urma este într-adevăr de spermă și dacă aceasta este de origine umană sau animală. Dintre reacțiile de probabilitate, amintim reacțiile cristalografice (Florence și Barberio), reacțiile cromatografice și spectrografice, reacții pentru fostfaza acidă, iar ca reacții de certitudine, scoaterea în evidență a spermatozoidului printr-o reacție de culoare.

Totodată, ea servește la determinarea caracterului de secretor sau nesecretor, a grupei sanguine (dacă individul este secretor), precum și a vechimii petei, a substanțelor străine prezente în urmă și a eventualelor boli venerice.

Posibilitățile de examinare a urmelor de spermă față de alte urme biologice sunt amplificate de capacitatea de supraviețuire a spermatozoizilor. Astfel, la o femeie în viață, spermatozoizii supraviețuiesc intravaginal cca.48 ore, iar la un cadavru ei se pot conserva un timp mai îndelungat, mergând până la 19 zile, în ipoteza cadavrelor înghețate. De asemenea, îmbrăcămintea sau lenjeria de corp, dacă are calități absorbante bune, servește la conservarea spermatozoidului luni de zile.

O particularitate deosebită a expertizei urmelor de spermă- privită cu o anumită rezervă îndreptățită, de către specialiști- în ipoteza prezentării și probei de comparație, o reprezintă posibilitatea individualizării persoanei ai cărei spermatozoizi au fost găsiți în urma descoperită la fața locului sau pe victimă. Acest gen de identificare- complementară celei genetice- pornește de la faptul că, alături de spermatozoizii normali, există la fiecare individ și spermatozoizi cu forme deosebite sau anormale. Tipurile diferite de spermatozoizi anormali alcătuiesc o mare varietate de combinații, astfel încât se consideră aproape imposibil ca doi bărbați să prezinte același procentaj de celule atipice.

Rezerva exprimată în legătură cu acest gen de identificare pornește de la faptul că formele anormale ale spermatozoizilor nu prezintă caractere stabile, ele variind în cursul vieții individului, deci concluziile de identitate trebuie privite cu prudență.

Însă, astăzi, au fost făcuți pași semnificativi în identificarea persoanei după urmele de spermă, o dată cu perfecționarea tehnicilor de stabilire a tipologiei genetice a spermei, destinate descoperirii și cuantificării mărcilor genetice.

4.3 Firul de păr

Firele de păr uman alcătuiesc o categorie distinctă de urme biologice denumite, mai recent, în lucrările noastre de specialitate, și urme de natură piloasă- prin a căror examinare se obțin date importante cu privire la persoane și la împrejurările faptei, problemele rezolvate de expertiză înscriindu-se pe aceleași coordonate ca și în cazul expertizei biocriminalistice a celorlalte urme biologice.

În esență, se pot obține date despre natura, originea, caracteristicile de sex, vârstă, regiunea corporală din care provine, pigmentația, diversele particularități morfologice ale firului de păr ș.a. La aceasta se adaugă posibilitatea identificării pe baza examinării tipologiei genetice, care va fi posibilă și în țara noastră.

Prezența firelor de păr la fața locului nu trebuie atribuită neapărat unor acțiuni în exclusivitate violente. Sunt frecvente împrejurările în care firele de păr se pot desprinde de pe cap, sau din alte părți ale corpului, fără a fi smulse sau tăiate, cum se întâmplă în cazul scoaterii pălăriei sau fularului.

De asemenea, introducerea brațului neprotejat de cămașă într-un loc strâmt, pentru sustragerea unui obiect, poate avea drept drept consecință căderea de fire de păr, din cauza frecării ușoare de marginile deschizăturii. Cu alte cuvinte, ne putem afla și în fața unor căderi determinate de cauze fiziopatologice sau accidentale.

Pentru semnificația sa, prin informațiile pe care ni le poate oferi, în legătură cu structura firului de păr, reamintim că principalele sale componente sunt tija (tulpina) și rădăcina. Din punct de vedere morfologic, un fir de păr este format din trei straturi: cuticula, aflată la exteriorul firului și care se prezintă de regulă sub forma unor solzișori diferiți de la o specie la alta, cortexul, ce conține pigmenții părului și, în fine, medulara (canalul medular).

În general, unui fir de păr îi sunt caracteristice o anumită lungime, grosime, pigmentație, ondulație, precum și unele degradări, toate raportate la vârsta și sexul persoanei, la regiunea corpului din care provine, la stările fiziopatologice și la influența unor factori de mediu.

Descoperirea și ridicarea firelor de păr.

Descoperirea firelor de păr nu impune folosirea de metode sau mijloace tehnico-științifice deosebite, ele fiind destul de ușor vizibile cu ochiul liber. Totuși, pentru facilitarea decoperirii este necesar să se recurgă la lupe și la surse de lumină ceva mai puternice. Se cercetează atât îmbrăcămintea, lenjeria și corpul persoanei, cât și alte suprafețe, inclusiv obiectele de igienă personală, în special pieptenii și prosoapele.

O atenție particulară trebuie acordată cercetării obiectelor corp delic (arme de foc, cuțite, topoare, obiecte contondente). În sfera cercetării sunt incluse și urmele biologice ce pot conține și fire de păr. La cadavre nu trebuie omisă cercetarea unghiilor și, în general a mâinilor, în care poate fi găsit păr smuls de la agresor. În literatura de specialitate este citat un caz de identificare a unui infractor care a lovit cu piciorul în corpul victimei căzute la pământ, după firele de păr din sprânceană rămase pe încălțămintea făptuitorului.

Întrucât stabilirea naturii și originii unui fir presupus a fi de păr nu poate fi efectuată decât în condiții de laborator, este indicată ridicarea tuturor firelor suspecte, după prealabila lor fixare în procesul-verbal și prin fotografiere.

Ridicarea firelor de păr impune respectarea unor cerințe minime cu privire la menținerea intactă a firului, evitarea amestecării lui cu alte fire de păr, inclusiv cu fire provenite accidental de la persoanele care efectuează cercetarea.

Trebuie păstrate intacte depunerile de pe tija firului, prevenindu-se aderarea de noi elemente. Astfel, firele de păr se introduc în eprubete sau plicuri separate (preferabil din celofan), în funcție de locul în care au fost descoperite, făcându-se mențiuni clare și exacte despre locul și modalitatea de descoperire.

Recoltarea firelor de păr de la persoanele suspecte, în vederea obținerii modelelor de comparație, necesită și ea respectarea anumitor reguli. În primul rând recoltarea se poate face prin smulgere, pieptănare sau tăiere, deși acest ultim procedeu lipsește părul de o parte importantă: rădăcina. Specialiștii recomandă să se facă recoltarea numai prin smulgere.

Firele vor fi ambalate separat, în funcție de regiunea din care au fost recoltate. Pentru părul de pe cap este bine să se facă recoltări din mai multe părți (creștet, ceafă, frunte, tâmple), cel mai indicat procedeu fiind acela de a se împărți suprafața capului în mai multe zone (de regulă opt), numerotate în sensul acelor de ceasornic, începând din partea dreaptă a frunții. La fiecare fir de păr se precizează regiunea din care provine și modul de recoltare, fără a se omite să se indice și numele persoanei de la care provine.

Expertiza criminalistică a urmelor de natură piloasă

Problematica generală a expertizei.

Expertiza firelor de păr este destinată, pe de o parte, cercetării structurii intime a părului, cu numeroasele sale elemente caracteristice, iar, pe de altă parte, analizei suprafeței acestuia, a diverselor particule aderente, urme ale materiei în care a fost descoperit, precum și microurme de natura cea mai diversă.

Metodele de examinare biologică a urmelor de natură piloasă pot da răspunsuri la diverse întrebări privind firul de păr ridicat de la fața locului sau de pe corpul victimei , referitoare la următoarele aspecte: natura și originea umană sau animală a firului de păr; zona corpului din care provine; modul de detașare a firelor de păr; sexul, vârsta aproximativă și rasa persoanei; eventualele alterări produse de diverse boli; natura depunerilor de pe suprafața firului de păr; identificarea persoanei pe baza profilului A.D.N.

Pentru urgentarea investigațiilor criminalistice în direcția descoperirii autorului este importantă determinarea, încă de la început, a culorii și elementelor caracteristice exterioare, ca și a impurităților existente pe firul de păr, ceea ce permite restrângerea rapidă a cercului de suspecți și determinarea mediului în care persoana căutată își desfășoară activitatea.

Investigarea biocriminalistică de laborator a unui fir de păr, în direcția stabilirii caracteristicilor sale generale și particulare, parcurge, în principiu, trei etape principale:

Examinarea modului de detașare, a culorii sau vopselei, a particularităților de formă, precum și aderențelor;

Examinarea structurii exterioare a firului, pentru determinarea speciei, a vârstei, sexului, ca și a regiunii corporale din care provine, examinare efectuată mai ales prin microscopie;

Examinarea structurii interioare, respectiv a cortexului (în care se găsesc pigmenții, pe baza cărora se poate face o identificare de grup) precum și a medularei.

Natura și originea unui fir de păr uman se diferențiază de firele de altă natură (vegetale, artificiale ș.a.) prin structura sa intimă și prin solzișorii de pe suprafața cuticulei. La rândul său, părul uman se distinge de părul altor mamifere datorită caracteristicilor cuticulei, în special ale solzișorilor, ale substanței corticale (cortexul) și pigmenților acesteia, precum și ale medularei.

Un element important de diferențiere este indicele medular (raportul dintre diametrul canalului medular și diametrul total al firului de păr), care se apropie la om de 0,30, spre deosebire de cel al animalelor, situat la peste 0,50.

Alte date obținute prin expertiza biocriminalistică:

Regiunea corpului, stabilită după lungimea, grosimea, forma, starea de macerație a cuticulei (specifică părului de la axile);

Vârsta, stabilită cu o anumită aproximație, plecându-se de la grosimea și pigmentația părului;

Sexul persoanei, determinat pe baza cromatinei sexuale, apreciată ca fiind în cantitate mai mare în părul femeilor, care este, însă, lipsit de medulară, spre deosebire de părul bărbaților;

Rasa umană căreia i-ar aparține firul de păr, elementul de diferențiere constituindu-l forma secțiunii transversale a firului ovală la albi, reniformă la negri și rotundă la rasa galbenă.

Pentru examinarea firului de păr sub aspectul modului de detașare (smulgere, tăiere, ardere, macerare etc.) și analizei substanțelor aflate pe suprafața sa, firul de păr se va ridica cu ajutorul unei pensete pentru a nu șterge cu mâna aderențele și se va introduce separat de alte fire într-o eprubetă.

Colectarea firelor de păr se face sistematic, mai întâi pe hainele și pe corpul victimei, în cheaguri de sânge, pe obiectele folosite la săvârșirea infracțiunii sau de care victima sau infractorul au putut să se lovească în timpul acesteia, în așternuturi de pat, pe podele etc.

Pe lângă firele de păr ridicate de la locul faptei se vor recolta fire de păr pentru comparație de la persoanele bănuite. Părul din zona capilară (frunte, regiune parietală și temporo-occipitală) se recoltează prin pieptănare și prin depilare, iar părul de pe corp numai prin depilare.

Firele de păr se recoltează împreună cu toate impuritățile aderente iar în cazul înglobării în cruste, acestea se ridică în întregime.

Materialele de pansament purtând fire de păr se secționează în porțiunile respective fără a se încerca smulgerea sau detașarea lor.

Expertiza firului de păr la nivel microscopic

Părul reprezintă de foarte multe ori o probă materială importantă într-o serie întreagă de circumstanțe juridice: pentru a identifica un cadavru necunoscut sau îmbucătățit, prin compararea părului acestuia, cu părul recoltat de pe peria de cap a unei persoane a unei persoane dispărute; pentru a identifica un inculpat, demonstrând identitatea dintre firele lui de păr și firele de păr găsite în mâinile victimei, pe hainele ei sau pe obiectele corp delict.

În infracțiuni sexuale sau furturi firele de păr găsite, pot permite identificarea infractorului. În furturi de animale se poate stabili și specia de animal furat.

Înainte de a trece la tehnica examinării propriu-zise, să dăm câteva noțiuni privind morfologia firului de păr.

Părul este o anexă a pielii, care din punct de vedere anatomic este format din rădăcină, corp și vârf.

Rădăcina sau bulbul este acea parte a corpului situată în țesutul celular subcutanat al dermului, fiind organul epitelial de dezvoltare a părului. Ea are forma unei cupe inversate, purtând în interiorul ei papila, format din țesut vascular, care transportă hrana și pigmentul pentru firul de păr.

Corpul, partea principală a firului de păr, crește din rădăcină trecând prin dermă, apoi prin epidermă unde este închis într-un canal epitelial-teaca. Ieșind la suprafață, firul se subțiază treptat până la vârf. Vârful poate fi tăiat (retezat) ros (periat) sau ascuțit.

Corpul părului prezintă trei straturi anatomice.

Medulara este zona centrală a canalului. Ea are formă și mărime diferită în raport cu specia de animal și regiunea corpului pe care se află firul de păr.

În general părul uman, posedă o medulară mică, deseori incontinuă. La animale medulara este proporțional mai groasă față de corticală, decât la părul uman.

Zona corticală înconjoară medulara. Se dezvoltă din celulele poliedrice epiteliale ale rădăcinei, care cresc în afară prin teaca epitelială sub forma unei plăci cornoase, aplatizate, lunguiețe, nenucleate. În unele fire de păr, granulele de pigment nu sunt prezente în corticală și culoarea părului este albă. În cele mai multe cazuri însă, celulele corticalei conțin granule de pigmenți ce colorează părul, tiparul microscopic și distribuția granulelor de pigmenți în corticală fiind un criteriu important în cercetarea medico-legală a firului de păr.

La om, pigmentul este concentrat în porțiunea periferică a cortexului, la animal el este de obicei concentrat în jurul medularei.

Cuticula este stratul exterior al firului de păr, el înconjoară corticala. Este formată dintr-un singur strat de celule nenucleate, fără pigmenți, care se suprapun ca solzii de pește, cu marginea liberă a solzilor îndreptată spre vârful firului de păr. La om celulele epidermice ce formează cuticula sunt fine; la animal ele sunt mai voluminoase.

În urma examenului microscopic se poate da răspunsul la problemele medico-legale ce se pun în cadrul acestei examinări.

Este vorba de un fir de păr sau de alte fibre? Diferite tipuri de fibre pot fi luate drept păr când sunt examinate cu ochiul liber, însă distincția se poate face prin examenul microscopic. Firele cu care poate fi confundat firul de păr sunt: fire de bumbac, fire de mătase, de in, filamente de lână etc. Toate aceste materiale au un aspect microscopic caracteristic și posibilitatea de a le confunda cu firul de păr cu toate caracterele pe care acesta le are și pe care le-am descris, este grea.

Când s-a stabilit că este vorba de un fir de păr, medicul legist trebuie să determine dacă firul de păr este de origine animală sau omenească. Elementele de diferențiere între părul uman și părul animal ni le dau:

Aspectul caracteristicile părului animal sunt forma conică și lungimea excesivă a extremității libere; părul de om e cilindric în afară de vârf și cu diametrul mai mic ca la firul de păr de animal;

Cuticula e mai subțire la om decât la animale, e mai aspră la părul animal, celulele epidermice fiind mai voluminoase;

Substanța corticală e mai groasă la om, umplând aproape toată cavitatea tecii cuticulare, la animal ea prezentându-se ca un tub cilindric cu pereții foarte subțiri. Finețea substanței pigmentare e mai mică la animal decât la om;

Medulara este redusă la firul de păr uman la un fir subțire întreg sau întrerupt, sau este cu desăvârșire absentă (perii fetali, vârful firului). La animal este groasă ocupând 1/2 până la 2/3 din grosimea totală a firului.

Din ce regiune a corpului provine părul?

După ce am stabilit originea umană a firului de păr, va trebui să stabilim regiunea de corp din care provine. Aspectul părului uman variază după regiunea corpului unde el se găsește.

Prima mare diviziune se face între părul capului și cel al restului corpului. Firele de păr mai mari de 10 cm în general nu pot proveni decât de pe cap (și din barbă la bărbați). Firul de păr de pe cap are o formă cilindrică, cu indice medular sub 0,3 și în general are toate caracteristicile descrise la firul de păr uman. Firele de păr uman provenind din alte regiuni ale corpului, sunt în general mai groase, au un indice medular mai mare și au forme conice sau ovalare. Trebuie menționat că părul unor regiuni ale corpului omenesc, se poate confunda cu părul unor animale și invers.

Stabilirea vârstei individului prin cercetarea firului de păr. Lanugo se caracterizează prin absența canalului medular, a pigmentului și un vârf foarte ascuțit. Părul de copil: lungime 15-30 mm, fără canal medular, diamentrul între 0,025-0,030 mm. Părul adolescentului: diametrul 0,053 mm. Părul adultului: grosimea între 0,055-0,075 mm. Părul senil este decolorat, se subțiază sub 0,050 mm, în schimb firele de păr din sprâncene, nas și urechi se îngroașă.

Păr de bărbat sau păr de femeie?

Diferențierea s-ar putea face numai pe baza examenului macroscopic; aspect, culoare, lungimea, criteriile nefiind sigure. Se poate cerceta cromatina sexuală.

Păr smuls, rupt, căzut, tăiat sau pârlit. Păr smuls: firul întreg are bulbul deschis în plină activitate vitală. Părul rupt: are extremitatea inferioară despicată, filamentoasă. Părul căzut spontan: are bulbul plin, deci lipsit de orice activitate vitală.

Părul tăiat: absența rădăcini și a extremității inferioare. Se va găsi o secțiune transversală, orizontală sau oblică. Se poate stabili cu oarecare aproximație data tăierii firului: astfel în tăieturi recente, firul prezintă o secțiune mai mult sau mai puțin netă, în funcție de ascuțimea instrumentului; unghiurile sunt în toate cazurile nete, ascuțite sau obtuze.

După 48 ore de la tăiere, unghiurile se rotunjesc, secțiunea este mai puțin netă, canalul medular este deschis. Mai târziu unghiurile devin mai rotunjite, canalul medular se obliterează, vârful e rotunjit, fără însă a mai căpăta vreodată aspectul vârfului unui fir de păr netăiat. Părul pârlit (ars) se poate deosebi și cu ochiul liber după aspectul extremității libere. Părul uzat prin frecare are capătul liber la microscop sub forma unei pensule, cu un număr variat de firișoare.

4.4 Alte substanțe de natură umană: pata de lapte, urină, meconiu, fecale, lichid amniotic.

Urmele biologice formate în condițiile săvârșirii unei infracțiuni sunt foarte diverse. Astfel, pe lângă urmele caracterizate printr-o frecvență mai mare (sânge, spermă, salivă), la fața locului pot fi întâlnite și urme de urină, de materii fecale, vomismente, secreții nazale, lichid amniotic, vernix caseosa etc., prin a căror examinare biocriminalistică este posibilă obținerea de date utile clarificării multor împrejurări privind natura și modul de săvârșire a faptei, inclusiv referitoare la persoana autorului.

Față de rezonanța lor în soluționarea anumitor cazuri, nu poate fi justificată neglijarea acestora, din cauza unei anumite repulsii naturale față de asemenea urme, din care motiv sunt pur și simplu trecute cu vederea. Organul judiciar care efectuează cercetarea, o conduce sau o supraveghează, este obligat să solicite concursul unui specialist biocriminalist pentru descoperirea, ridicarea și examinarea tuturor categoriilor de urme biologice apte să servească la obținerea de date privitoare la persoanele implicate într-o faptă penală.

De regulă, cercetarea lor, respectiv descoperirea, fixarea, ridicarea, interpretarea finalizată prin expertiză, presupune folosirea de procedee similare salivei și spermei.

Pata de lapte

Maceratul de pată se centrifughează, apoi depozitul se întinde pe lamă, se usucă, se fixează în alcool și se colorează cu hematoxilină eozină. La microscop apar picături de grăsime de dimensiuni variabile, particule de cazeină și mucină. Se mai găsesc și resturi celulare (în special nuclee) precum și leucocite. În cazul când este vorba de colostru, caracteristici sunt corpusculii Donne, de origine leucocitară; apar și elemente asemănătoare celor din lapte, respectiv elemente celulare descuamate ale glandelor mamare.

Pata de urină

Este greu de identificat deoarece elementele celulare găsite în sedimentul centrifugatului de macerat nu sunt specifice. Un alt test poate fi punerea în evidență a cristalelor în formă de ciucure de xantiluree.

Pata de meconiu

Prezintă aspecte microscopice destul de specifice, observându-se celule ale epiteliului intestinal, cristale de colesterină, transparente, cu aspect lamelar și granulații de grăsime, dar mai ales granule verzi de biliverdină, de formă rotundă sau ovoidală, care tratate cu acid nitric devin prin oxidare roșcat-violacei. În meconiu mai apar elemente de lichid amniotic.

Pata de fecale

Se identifică din sedimentul maceratului celule vegetale, fibre musculare digerate fără striații (corpusculii Nothnagel) sau nedigerate, fibre elastice, corpusculi biliari, cristale, granule, uneori ouă de paraziți precum și celule descuamate ale epiteliului intestinal.

Pata de lichid amniotic

Prezintă la microscop celule epiteliale sub formă de scuame cheratozice, fire de lanugo, particule de vernix caseoza.

CAPITOLUL V

ELEMENTE DE INVESTIGARE PE BAZA PROFILULUI A.D.N.

Aspecte generale despre A.D.N.

Separat de expertizele menționate în capitolele anterioare se procedează la efectuarea expertizei destinate obținerii profilului A.D.N.

A.D.N.-ul care urmează să fie analizat în scop de indentificare poate proveni din diferite surse: țesuturi proaspete; sânge integral, celule ale mucoasei bucale, foliculi piloși sau probe uscate: pete de sânge sau spermă.

Identificarea genetică constă în determinarea codului genetic al fiecărui individ, decoperire de dată relativ recentă, care prefigurează o adevărată revoluție în domeniul identificării criminalistice: așa-numita amprentă genetică.

Explicat extrem de simplist, fiecare dintre celulele corpului uman care conține un lanț sau o panglică de acid dezoxiribonucleic (A.D.N.), care constituie cromozomii și pe care zeci de mii de gene sunt codate într-un limbaj chimic.

Fiecare genă posedă ea singură „planul” de fabricație a unei proteine, una dintre moleculele complexe din care celulele sunt alcătuite și care reglează întreaga funcționare a corpului uman.

Informația inclusă în genă este mai întâi copiată pe un fragment de „ARN mesager”, apoi transferată în nucleu unde este descifrată de ribosomi, minuscule „uzine” de asamblare a proteinelor.

Pe lunga panglică de A.D.N. care formează cromozomii figurează numeroase instrucțiuni sau elemente definitorii pentru caracteristicile fizice ale omului.

Acești indicatori pot fi evidențiați în sânge, salivă, sudoare, spermă, fire de păr, fragmente osoase, fapt demonstrat prin cercetările dr. A.J. Jeffreys de la Universitatea din Leicester, publicate în revista „Nature” din 31 octombrie 1985 și ale specialiștilor de la British Home Office’s Forensic Science Service din Marea Britanie (1987).

Metoda lui Jeffreys (sondă de A.D.N. care permite fotografierea cromozomilor) se aplică doar celulelor persoanelor în viață, eventual fixate prin uscate (pete de sânge), dar după Rudler, directorul laboratorului de poliție științifică din Paris, în prezent se perfecționează o sondă și pentru sângele de cadavru.

Identificarea prin A.D.N. este posibilă tocmai grație diferitelor valori luate de numărul de ori în care se repetă o secvență, știut fiind că fiecare individ prezintă un număr limitat de repetiții, în general inferior lui 20. În acest sens, D.J. Werrett, șeful serviciului de biologie de la British Home Office’s Forensic Science Service, asimila caracterizarea A.D.N.-ului cu un joc în care jucătorii ar avea posibilitatea să aleagă între 10 și 20 de numere într-un total de 200-1400. Șansele ca două persoane să aleagă exact aceleași numere este infirmă, practic exclusă. Excepție de la regula unicității codului genetic ar putea-o face gemenii, al căror patrimoniu genetic este identic.

Studierea poliformismului A.D.N., complementar cu alte zone variabile ale genomului uman, și-a găsit rapid utilitatea nu numai în medicina genetică ci și în justiție, ca mijloc de identificare a persoanei (cazuri citate după J. Borricaud).

Prima aplicație o întâlnim la cercetarea paternității, cele mai frecvente situații sunt însă oferite de investigarea violurilor și omorurilor. Una dintre cele mai cunoscute afaceri este cea din 1987 în care tribunalul din Bristol a declarat vinovat inculpatul pe baza corespondenței amprentei genetice din sperma prelevată de la victimă- o infirmă- și din sângele suspectului.

Evident, proba poate funcționa și în sens invers, de excludere. Un tânăr acuzat a fi ucis două adolescente violate a fost achitat datorită diferenței „semnalmentelor genetice”. De notat că sperma din secrețiile vaginale ale ambelor victime provenea de la aceeași persoană. La fel, tribunalul din Bruxelles a achitat pe același considerent un bărbat bănuit a fi autorul unui viol asupra unei adolescente care născuse un copil.

În SUA tehnica a fost folosită în 1988 în cazul a opt violuri comise între decembrie 1986 și octombrie 1987. Biologii au reușit să identifice criminalul prin compararea codului genetic al suspectului cu cel al fetusului avortat de una dintre victime.

În sfârșit, metoda genetică își dovedește eficacitatea în identificarea persoanelor dispărute și a cadavrelor necunoscute din catastrofe sau decese provocate prin bătăi și torturi.

Recurgerea la amprentele genetice în scop judiciar nu este scutită de rezerve și obiecțiuni. Unele de natură legislativă (consimțământul părții de a i se preleva sânge), altele de ordin probator. De pildă, s-au susținut într-o opinie că atunci când se dispune doar de un fragment de țesătură impregnat cu spermă sau de un fir de păr găsit la locul faptei, identitatea caracteristicilor genetice nu dovedește direct identitatea acuzatului, respectiv culpabilitatea sa.

Descoperirea acidului dezoxiribonucleic (A.D.N.) a condus la înțelegerea conceptului de ereditate și, ulterior la identificare, prin decodarea informațiilor genetice pe care molecula de A.D.N. le are în componență. Aceasta are structură moleculară și este conținută de toate celulele vii ale organismelor.

Prima prezentare a structurii A.D.N. s-a făcut în anul 1950 de către James Watson și Francis Crick. Molecula de A.D.N. este foarte mare, fiind compusă din patru tipuri de nucleotide: A-T și G-C, pe o bandă dublă, răsucită, care a fost denumită convențional ”dublă elice”.

Până în 1985, studierea moleculei de A.D.N. nu a constituit o preocupare majoră pentru criminalistică. Alec Jeffreys și colegii săi de la Universitatea din Leicester (Anglia), au fost primii care au prezentat valențele infinite pe care A.D.N.-ul le are în identificarea unei persoane prin studierea urmelor biologice de orice natură lăsate de respectiva persoană la locul unei infracțiuni.

Procesul de identificare a unei persoane începe în momentul în care aceasta lasă în scena crimei o urmă biologică ce conține, în mod necesar, material genetic. Gena reprezintă un segment din macromolecula de A.D.N., alcătuită fiind dintr-o secvență de codoni, care codifică succesiunea aminoazicilor. Orice schimbare în structura și funcțiile materialului genetic, și care nu este consecința recombinării genetice, constituie o mutație.

Urmează prelevarea probei de către criminalist, urmată de analiza de laborator care are drept punct terminus traducerea materialului genetic într-un cod, cu formulă unică, irepetabilă, specifică unui singur purtător al acelei informații genetice.

Subliniem că singurele celule din corpul uman fără nucleu, deci fără A.D.N. , sunt acelea cunoscute sub numele de ”globule roșii”, prezente în sângele uman. Totuși, sângele, este compus nu numai din hematii, ci și din alte elemente celulare, care nu pot fi separate decât prin procedee de laborator, probabilitatea ca la locul infracțiunii să nu se găsească celule purtătoare de A.D.N. fiind nulă.

Răspunsurile pe care a trebuit să le dea Criminalistica, au fost acelea referitoare la numărul de analize de locații A.D.N., respectiv la aranjarea sau succesiunea tipurilor de nucleotide, care pot duce la evidențierea certă a diferențelor existente între două amprente genetice aparținând unor persoane diferite.

Pentru siguranță, s-a luat în calcul ipoteza că, spre exemplu, doi suspecți a căror amprentă genetică trebuie comparată cu amprenta genetică a probei recoltate de la locul infracțiunii să prezinte același model al locației A.D.N.

Pentru maximizarea puterii discriminatorii a analizei, criminaliștii au lucrat cu un polimorfism de înaltă putere, numit de primii utilizatori anglo-saxoni, VNTR (Variable Number of Tandem Repeats).

Analizele se bazează pe faptul că locațiile conțin numere variabile de secvențe A.D.N. care se repetă, locațiile conținând, de la individ la individ, secvențe a căror repetare este imposibilă. Pentru a elimina orice posibilitate de confuzie, laboratoarele de analiză a profilului A.D.N. examinează patru locații VNTR, care sunt considerate suficiente pentru a stabili cu precizie identitatea unei persoane.

Sub raportul valorii de identificare, specialiștii geneticieni clasifică urmele biologice în trei categorii:

Probe cu înalt grad de precizie în identificarea profilului A.D.N. : sângele, lichidul seminal care, chiar dacă nu conține spermă, are suficient material pentru efectuarea analizelor A.D.N.; saliva (indiferent de pe ce tipuri de obiecte este recoltată: țigări fumate, periuțe de dinți, măști, veselă, gume de mestecat, timbre și plicuri poștale etc.);

Probe cu potențial în definirea profilului A.D.N.: fluidul vaginal, secrețiile nazale, părul (numai părul smuls are valoare pentru analizele nucleare A.D.N. atâta timp cât A.D.N.-ul este cuprins numai în celulele ce înconjoară rădăcina), bucăți de carne, celule ale pielii, urină, părți de corp, oase- măduva osoasă poate fi analizată chiar și în cazuri de descompunere avansată).

Probele cu potențial în analizele A.D.N. mitocondrial. Orice probe care nu se pretează la alte analize, pot fi analizate prin analizele A.D.N. mitocondriale.

De regulă, în linii mari, cercetarea urmelor apte să servească la identificări genetice parcurge aceleași etape tehnice, tipice urmelor biologice, de la descoperire, la fixare fotografică și ridicare. Firește că se impun precauții suplimentare. Obiectele sau suporturile purtătoare de urme biologice care se ridică în vederea analizării A.D.N. vor fi verificate pentru a fi puse în evidență alte urme importante, cum ar fi urmele papilare. Pentru fiecare probă se va folosi un tip special de recipient care să ofere o conservare optimă și un transport sigur. Sângele lichid, țesuturile, organele sau oasele se containerizează și se refrigerează în vederea transportării în condiții optime. Spre deosebire de sângele colectat lichid, petele de sânge aflate pe obiecte vor fi uscate înainte de a fi împachetate și trimise laboratorului. Părul trebuie colectat cu grijă pentru a evita ruperea tijei sau atingerea rădăcinii, furnizoare de informație genetică.

Raportat la sensibilitatea tehnicilor A.D.N., contaminarea probelor este o adevărată problemă. Pentru a evita acest pericol se folosesc mănuși și pensete adecvate, avantajul folosirii acestora fiind posibilitatea schimbării lor ori de câte ori devin contaminate. Instrumentarul folosit, atât în cercetarea la fața locului, cât și în analizele de laborator, se curăță cu tampoane cu alcool după ridicarea fiecărui obiect. De asemenea, se recomandă purtarea unor măști pentru a evita stropii de salivă în caz de strănut, tușit sau chiar vorbit în apropierea suprafețelor purtătoare de urme. Este imperativă purtarea de mănuși.

5.2 Efectuarea expertizelor A.D.N.

În 1985, Alec Jeffreys preciza faptul că minisateliții existenți în genomul uman prezintă o zonă centrală ce se repetă de mai multe ori în cadrul unui fragment unic, determinând astfel polimorfismul lungimii fragmentului de restricție. Astfel, metoda identificării prin cercetarea amprentei genetice a fost adoptată tocmai datorită polimorfismului extrem de mare al minisateliților A.D.N.-ului uman, ceea ce determină un potențial de discriminare (diferențiere) foarte ridicat.

Analiza profilului A.D.N., în laboratoare specializate, se desfășoară prin două metode: metoda analizei amprentei genetice prin enzime de restricție și metoda reacției în lanț a polimerazei (PCR).

Analiza prin metoda enzimei de restricție.

În cazul utilizării metodei prin enzime de restricție, este necesară o cantitate suficientă de A.D.N. ce este supusă izolării și purificării cu ajutorul unor detergenți și enzime cu mare specificitate, cum ar fi proteinaza K. Cea de-a doua etapă o constituie decuparea A.D.N.-ului cu ajutorul unor enzime de restricție, în fragmente de diferite mărimi.

Fragmentele astfel decupate sunt triate după lungime cu ajutorul unui gel de agaroză, fenomen ce poartă numele de electroforeză. Următoarea etapă poartă numele de transfer ”Southern” și constă în transferarea fragmentelor de pe gel pe o membrană de nailon, urmată de denaturarea A.D.N.-ului, ce constă în ruperea punților de hidrogen dintre bazele complementare și apoi reunirea A.D.N. (hibridarea). Ultima etapă a metodei prin enzime de restricție constă în autoradiografia membranei.

Rezultatul analizei îl constituie vizualizarea fragmentelor A.D.N. sub forma unor benzi întunecate. Benzile astfel obținute pot fi folosite pentru comparație cu cele rezultate din prelucrarea probelor ridicate de la fața locului. Lipsa corespondenței benzilor comparate duce la eliminarea din cercul suspecților a persoanei examinate.

Analiza prin metoda reacției în lanț a polimerazei (PCR).

O altă metodă care s-a impus extrem de rapid este aceea a reacției în lanț a polimerazei (PCR= polymerase chain reaction). Avantajul acestei metode față de metoda cu enzime de restricție constă în sensibilitatea acesteia, putându-se folosi o singură moleculă de A.D.N. pentru a fi amplificată.

Metoda constă în amplificarea in vitro a secvențelor A.D.N. prin cicluri de denaturare A.D.N., fixarea primerilor și extinderea cu polimerază A.D.N. Metoda PCR este rapidă, simplă, necesită fragmente de dimensiuni mici pentru studiere și permite reanalizări multiple.

Privitor la valoarea de identificare pe baza profilului A.D.N., în ciuda controverselor și criticilor ce nu au întârziat să apară, precizăm că amprenta genetică oferă dovada științifică a unicității noastre. Astfel, s-a impus în investigațiile criminalistice o nouă metodă de identificare, cu șanse reale în realizarea actului de justiție penală sau civilă, în condiții de certitudine și de obiectivitate.

CONCLUZIE

În concluzie,

Bibliografie:

Boia, Marcela și Vasiliu, Lia, Cercetări privind antigenele salivare și importanța lor în expertizele biologice, în „Prezent și perspectiva în știința criminalistică”.

Beliș, Vladimir (1993), Investigația microscopică în Medicina Legală, Editura Academiei Române, București.

Beliș, Vladimir și Bărbării, Ligia (2007), Genetica Judiciară de la teorie la practică, Editura Medicală, București.

Deleanu, Ion (1983), Biologie și Drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Ionescu, Lucian și Sandu, Dumitru (1990), Identificarea criminalistă, Editura Științifica, București.

Minovici, Mina (1928-1930), Tratat complet de medicină legală, Editura Socec, București.

Moldovan, Aurel Teodor (2002), Tratat de drept medical, Editura All Beck, București.

Molnar, Vicențiu (1978), Expertiza urmelor de sânge, vol. II, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Scripcaru, Gheorghe (1993), Medicină legală, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Scripcaru, Gheorghe și Ciornea T., Ianovici N. (1979), Medicină și Drept, Editura Junimea, Iași.

Stancu, Emilian (2010), Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București.

Suciu, Camil (1972), Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Ursu, Ieronim și Cristescu, Ioan Doru (1994), Ghidul procurorului criminalist, Editura Helicon, Timișoara.

Vasiliu, Lia, și Terbancea, Moise (1984), Metodologia recoltării probelor pentru examenul serologic în infracțiunea de omor, București.

Quai, I. și Terbancea M., Mărgineanu V., (1978), Introducere în teoria și practica medico-legală Vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Resurse online:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mina_Minovici (15 Oct. 2014)

https://www.scribd.com/doc/215499250/DR-Criminalistica (15 Oct. 2014)

http://andreivocila.wordpress.com/2010/10/19/urmele-in-criminalistica-notiunea-clasificarea-generala-si-importanta-acestora-in-procesul-judiciar-i-notiunea-de-urma-a-infractiunii-trasaturi-caracteristice-generale-ale-urmelor/ (15 Oct. 2014)

http://www.stiucum.com/drept/criminologie/Identificarea-persoanelor-dupa45126.php (16 Oct. 2014)

http://epochtimes-romania.com/news/urmele-biologice-probe-incontestabile-intr-un-proces-penal–110738 (16 Oct. 2014)

http://www.infospecialconsulting.ro/urmele-de-sange/. (17 Oct. 2014)

http://www.forensicsciencesimplified.org/blood/img/M5_Bloodstain_2.jpg. (17 Oct. 2014)

http://i.sixfoot6.org/IMG_0508-940-bloody-stairs.jpg. (17 Oct. 2014)

http://austingmackell.files.wordpress.com/2011/12/img_4688.jpg. (17 Oct. 2014)

http://www.scritub.com/stiinta/drept/RIDICAREA-URMELOR-DE-SANGE11384.php (21 Oct.2014)

http://1.bp.blogspot.com/-eWMghaNnlPc/T6raPR9PMDI/AAAAAAAAAyY/umJPY-91r6U/s1600/collecting%2Bhairs.jpg (21 Oct. 2014)

http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/1/1/7627/12326674/1/adn-shutterstock.jpg?width=400 (21 Oct. 2014)

http://www.romedic.ro/arata_img.php?img=anatomie_72_62.jpg&w=520&h=1000&cale=/uploadart/anatomie (21 Oct. 2014)

http://www.celticnz.org/images/Nazca/HairForensics.jpg ( 21 Oct. 2014)

http://www.romedic.ro/arata_img.php?img=anatomie_72_62.jpg&w=520&h=1000&cale=/uploadart/anatomie (10 Apr. 2015)

http://farm3.static.flickr.com/2784/4427413299_bc77a47043.jpg (10 Apr. 2015)

http://www.scritub.com/stiinta/drept/CAUTAREA-DESCOPERIREA-RECOLTAR31173.php (15 Apr.2015)

http://www.scritub.com/stiinta/drept/CAUTAREA-DESCOPERIREA-RECOLTAR75227.php (15 Apr. 2015)

http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/Expertiza-urmelor-biologice54889.php(15 Apr. 2015)

http://www.scritub.com/stiinta/drept/PROBLEME-CE-SE-POT-REZOLVA-PRI72134.php (15 Apr.2015)

http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/PLEDOARIE-PENTRU-CRIMINALISTIC12579.php (15 Apr. 2015)

http://www.scritub.com/stiinta/drept/INTERPRETAREA-SI-VALORIFICAREA19512202118.php (15 Apr. 2015)

http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/Cercetarea-la-fata-locului-a-i15243.php(15 Apr. 2015)

http://www.stiucum.com/drept/criminologie/Tipologia-investigarii-princip74555.php (15 Apr. 2015)

https://www.ncjrs.gov/pdffiles1/Digitization/132230NCJRS.pdf (10 Apr. 2015)

http://www.scrigroup.com/legislatie/drept/FOLOSIREA-UNOR-MODERNE-PROCEDE72714.php (16 Apr. 2015)