Importanta Catehetica In Sfanta Liturghie

=== capitolul 2 ===

II. SPAȚIUL ECLEZIAL – spațiu liturgic și de pregătire a credincioșilor pentru viața liturgică veșnică

Biserica, trupul tainic al lui Hristos, care-și are izvorul ființei în El și prin El viază, este adunarea credincioșilor, comunitatea celor ce cred. Privită ca instituție religioasă care are ca element structural ierarhia sacramentală, Biserica lucrează în chip văzut în edificii, în lăcașuri sfinte, afierosite întâlnirii spirituale dintre Dumnezeu și om, desemnate adesea prin expresia <<Casa Domnului>>, expresie ce subliniază intimitatea și căldura relației dintre credincios și divinitate.

Lăcașurile de cult poartă la noi numele atât de cuprinzător de Biserică deoarece fiecare în parte și toate împreună sunt marcate de aceeași încărcătură simbolică ce le face să fie cu mult mai mult decât case de rugăciune.

Lăcașul de cult este loc al prezenței lucrătoare a lui Hristos prin Duhul Lui cel Sfânt, nedespărțit de Tatăl. „Precum este în cer, așa este Sfânta Treime în biserică sau cerul este prezent în biserică. Dumnezeu cel în Treime nu ascultă numai din cerul depărtat rugăciunile credincioșilor, ci, la această chemare a lor răspunde cu prezența și lucrarea Lui.”

Spațiul eclezial se îmbracă în sfințenie prin faptul că Sfânta Liturghie și celelalte Sfinte Taine săvârșite înăuntrul său sunt trăite de credincioși ca evenimente sfinte care se săvârșesc în lume, dar care vin de dincolo de lume, având menirea să o transfigureze.

În biserica de zid se realizează transferul către planul spiritual, întreaga viață a Bisericii devenind „un edificiu zidit prin Dumnezeu – Cuvântul în Duhul Sfânt, o extindere a vieții lui Hristos”.

Biserica e corabia în care înaintează credincioșii spre starea de fii ai tatălui ceresc și de frați ai Fiului făcut om și jertfit pentru ei. Ea e împărăția anticipată a Sfintei Treimi.E imaginea prezenței continue și lucrătoare a lui Iisus Hristos în lume prin Duhul Tatălui.

II.1 Simbolistica arhitecturii bisericești și reflectarea ei în conștiința credincioșilor

„Intra-voi în casa Ta, închinamă-voi în biserica Ta cea sfântă…”

În spațiul de viețuire al fiecărei comunități de credincioși, edificiul bisericii ocupă ori locul cel mai înalt, ori o poziție centrală, prin aceasta subliniindu-se importanța sa.

Biserica a fost întotdeauna centrul de greutate al vieții spirituale și, de aceea, toate drumurile trebuie să ducă spre ea.

„În locașul bisericesc al comunității liturgice, Dumnezeu se află la locul cel mai înalt care e Sfânta Masă din altar, în Trupul și Sângele lui Hristos” și de această realitate se ține seama în orientarea construcției cu altarul către „Răsăritul cel de sus” pentru a slăvi pe „Soarele dreptății”, prin Care se revarsă spre noi „lumina cunoștinței”.

Aceeași simbolistică se regăsește ilustrată și în casele credincioșilor prin așezarea sfintelor icoane și a candelelor pe zidul dinspre răsărit.

Spațiul eclezial, ca spațiu liturgic, ocupă în inima și în conștiința credincioșilor un loc aparte. Însușirea sfințeniei îi este principalul atribut și de aici sfiala cu care îi pășesc pragul. Ei simt că aici „totul respiră înțelepciune, sfințenie, strălucire, înviorare, învățătură; de aici țâșnește un șuvoi de viață; aici e pace, bucurie, libertate”.

Înlăuntrul bisericii, creștinii ortodocși trăiesc sentimentul eliberării de <<grija cea lumească>> și cel al prezenței divine care, deși îi copleșește, nu-i apasă.

Evlavia credincioșilor ortodocși este determinată de convingerea că în toate activitățile vieții lor sunt însoțiți de Dumnezeu și cu atât mai mult trăiesc această nobilă însoțire când se află la rugăciune în biserică, unde intensitatea dialogului sporește.

„Asemenea unei icoane mari, biserica, locul convorbirii cu Dumnezeu, posedă o putere sfințitoare. Pe de o parte, totul în construcția sa conduce spre rugăciune; pe de altă parte, rugăciunile o fac sacră”.

Credincioșii, deși nu teologhisesc în legătură cu semnificația spirituală – mistică a Bisericii, trăiesc în biserică o experiență mistică și simt mai mult decât înțeleg din această sferă a teologiei.

Ideal ar fi ca, prin predică și cateheză liturgică, să se ajungă la o împletire armonioasă între simțire și înțelegere pentru că „tot cel ce poate să înțeleagă cu înțelepciune cele ce se săvârșesc în biserică își face cu adevărat biserică a lui Dumnezeu și dumnezeiesc sufletul său”.

Revenind la ceea ce ține de construcția bisericii, aspectul de navă, de corabie, amintind de corabia lui Noe care a plutit pe apele potopului în căutarea unui liman (Facere 7-8), conduce pe credincios la meditație.

Biserica devine pentru el corabia cu care călătorește pe marea vieții sau în care se salvează de potopul păcatelor. Biserica îi este far și călăuză cu ajutorul căreia va depăși timpul și spațiul vieții acesteia, pășind spre viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu.

Totodată, lăcașurile de cult desemnează prin planul după care sunt construite semnul Sfintei Cruci. Mărturisesc astfel despre Jertfa Mântuitorului de pe Golgota și despre continua Lui stare de jertfă.

Conștiința acestei realități îi determină pe credincioși să se închine cu evlavie la trecerea prin preajma unei biserici.

Pentru toți biserica este semn al unității și „icoană a lui Dumnezeu ca una ce are aceeași lucrare ca El”.

Părintele Stăniloae arată că „Locașul bisericesc este centrul liturgic al creației sau locul central unde se săvârșește și de unde se răspândește peste întreaga creație puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Său sau prin energiile necreate ale Lui și prin aceasta se promovează înaintarea ei spre unitatea cât mai deplină.”

Acest adevăr este însușit și trăit de credincioși și exprimat prin darurile aduse la biserică, prin elementele ce pornesc de aici sfințindu-le casa, țarina, roadele și toate momentele vieții.

Biserica concretizează pentru credincioși fundamentul treimic al vieții noastre , pentru că ,,spațiul liturgic este spațiul sălășluirii Treimii celei de-o ființă și nedespărțite și al preamăririi Ei prin rânduielile de cult.’’

Împărțirea lăcașului de cult a condus de asemenea la dezvoltări misti- co – simbolice în operele Sfinților Părinți, dar și la nașterea în sufletele credincioșilor a sentimentului unei tainice plinătăți, a legăturii pe orizontală și pe verticală cu o realitate care transcende lumea fizică. Biserica este văzută ca lume; lumea, cosmosul- ca biserică; ființa umană este biserică și biserica om.

Biserica „are drept cer dumnezeiescul ieration, iar ca pământ, frumusețea naosului. De asemenea și lumea este biserică, având cerul ca ieration, iar podoaba pământului ca naos”, spune Sf. Maxim Mărturisitorul și tot el arată că „sfânta biserică a lui Dumnezeu este om, având ca suflet ierationul, ca minte dumnezeiescul altar, iar ca trup naosul”.

Însumând și comparând ideile mai multor tâlcuitori ai Sfintei Liturghii, Părintele Prof. Dr. Ene Braniște consemnează semnificația principalelor elemente ale arhitecturii lăcașurilor de cult, semnificație cu un pronunțat caracter liturgic.

Astfel, Sfântul Altar- locul de jertfă, „simbolizează Golgota […] este muntele cel Sfânt al Sionului, cu centrul său cosmic”, este deodată ieslea Nașterii și Mormântul.

În legătură cu Sfânta Masă simbolistica este încă mai bogată. Aceasta este masa Cinei celei de Taină, scaunul lui Dumnezeu peste Heruvimi, Mormântul Mântuitorului și Hristos Însuși. Amintește, prin Sfintele Moaște, de mormintele celor morți pentru credință.

Proscomidiarul, spațiul în care, în taină, se săvârșește prima parte a Sfintei Liturghii, amintește de staulul în care S-a născut Iisus, dar și de Mormântul Său.

Catapeteasma sau tâmpla pare să înlocuiască perdeaua din Templul lui Solomon ce separa Sfânta Sfintelor.

Credincioșii nu se simt frustrați de această despărțire și nu o văd ca pe o delimitare între ierarhie și popor, ci, dimpotrivă, aceasta îi întărește în conștiința sfințeniei altarului, în acceptarea adâncului de nepătruns al Sfintei Taine care se săvârșește aici.

„Faptul că prin ușile altarului ce se deschid deseori se văd licărind dintr-un plan de taină razele luminilor de pe Sfânta Masă, arată că în această despărțire avem mai mult o ilustrare a deosebirii între ființa dumnezeiască incomunicabilă și energiile ei ce iradiază și lucrează în creație” și totodată, „despărțirea altarului de naos arată că viața de pe pământ a membrilor Bisericii este deosebită de viața în Împărăția cerească, dar e orientată spre ea”.

Credincioșii înaintează spre ea având în minte spusele Mântuitorului: „Eu sunt ușa.” (Ioan 10, 9) și în deschiderea ușilor împărătești văd deschiderea lui Hristos Însuși, care-i cheamă ca, prin El, să înainteze duhovnicește către Împărăția Sfintei Treimi.

Absidele laterale dau construcției forma Sfintei Cruci, în legătură cu care evlavia credincioșilor este deosebită.

Credinciosul ortodox, progresând în înțelegere și în trăirea spirituală, experiază faptul că, aflându-se în biserică, „se află în interiorul crucii lui Hristos sau al lui Hristos cel jertfit Care ne îmbrățișează pe toți, sau al lui Hristos Care, deși e înviat, face mereu pentru noi drumul jertfei sau al crucii spre Înviere…”.

Naosul – corabia în care credincioșii se refugiază pentru a se salva de furtunile vieții- și cu amvonul- piatra răsturnată de la ușa mormântului pe care a șezut îngerul- sunt cuprinse parcă într-o îmbrățișare de lumină de bolta creată de turla principală a bisericii.

Dezvoltând idei din Mystagogia, părintele Stăniloae arată că „Bolta arcuită peste comunitate, peste lume, având pe Hristos Atotțiitorul în centrul ei cel mai înalt, ne arată pe Dumnezeu la suprema înălțime, dar privind spre noi și îmbrățișându-ne părintește și atrăgându-ne în Sine ca în Unul suprem în care ne putem uni toți și putem avea totul. […] Prin liniile ei, cupola traduce mișcarea coborâtoare a iubirii dumnezeiești.”O face tainic simțită în spațiul liturgic și în inimile celor prezenți.

Duhul rugătorului, copleșit de revărsarea de lumină ce vine din cupolă ,se ridică spre înălțimea cerească deodată cu privirea sa care nu poate să mai perceapă materialitatea construcției.

Pronaosul, odinioară spațiul catehumenilor și penitenților, astăzi este despărțit de naos doar prin arcade și coloane.

Această deschidere marchează sensul urcușului duhovnicesc către împreună-

slăvirea cu îngerii a lui Dumnezeu în Treime, din patria cerească.

Parcursul din exteriorul bisericii prin pridvor, pronaos și naos și orientarea cu fața către Sfântul Altar reeditează drumul dinspre lumea deșartă spre Împărăție și subliniază efortul personal pentru dobândirea mântuirii.

Credinciosul tânjește, conștient sau nu, să devină lăcaș al Duhului, ontologic fiind orientat spre aceasta.

Încheiem considerațiile de până aici legate de simbolistica arhitecturii bisericești și reflectarea ei în conștiința credincioșilor cu ceea ce se dorește dintotdeauna a se împlini în procesul devenirii umane, folosindu-ne de cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Omul este o biserică tainică. Prin trup iradiază, ca printr-un naos, partea făptuitoare a sufletului în împlinirile poruncilor prin înțelepciunea practică; prin suflet aduce, ca printr-un ieration, lui Dumnezeu, folosindu-se de rațiune în cunoașterea naturală, sensurile desprinse din simțuri, după ce a depărtat de la ele în duh tot ce-i material și necurat; iar prin minte, ca printr-un altar, cheamă tăcerea prealăudată a ascunsei și necunoscutei mari grăiri a Dumnezeirii, cea din adâncurile nepătrunse, prin altă tăcere, grăitoare și prearăsunătoare.”

În biserică și în Liturghie, omul poate și este chemat să vadă că a fost gândit de sus ca biserică și că , rămânând al Bisericii , rămâne nerisipit întru sine.

II. 2 Sfintele icoane-parte integrantă a cultului religios

„Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greșalelor noastre, Hristoase Dumnezeule”

„Frumusețea Casei lui Dumnezeu trebuie să dea credincioșilor un fel de preagustare a frumuseții cerului” și aceasta nu se realizează doar prin linia arhitectonică, ci și prin ceea ce este prin excelență podoabă și lumină a Ortodoxiei- icoana.

Icoana este „expresia realității Întrupării lui Hristos și cinstirea ei este fundamentată pe învățătura hristologică a Bisericii”.

Specific gândirii teologice ortodoxe este faptul că nu pornește de la naturile impersonale incognoscibile, ci de la persoana experiabilă, de la ipostas. „Hristos este experiat nu ca natură divină și umană, ci ca Persoana divină înomenită”.

Această orientare s-a evidențiat în disputa cu adversarii icoanelor care plecau de la natură.

Pentru că „Creștinismul este religia revelării lui Dumnezeu în chipul substanțial uman”, prin canonul 82 al Sinodului Trulan (692) s-a hotărât înlocuirea simbolului cu chipul istoric al Celui Întrupat.

Prezența sfintelor icoane în biserică și integrarea lor în cult reprezintă ceea ce Sfânta Liturghie, în care își au locul, vrea să fie – o teofanie.

Strâns legată de icoana Mântuitorului, icoana Maicii Domnului este implicit o imagine a lui Hristos și a Sfântului Duh pentru că nu o putem disocia de lucrarea Sfintei Treimi din momentul Buneivestiri (Luca 1, 35), iar icoanele sfinților care au restaurat în ei, prin nevoință, Chipul lui Dumnezeu, arată că „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi”.

Tot ceea ce este propovăduit de dumnezeiasca Liturghie prin rugăciuni, cântări și lecturi biblice își găsește „un comentariu strălucit în liniștea frescelor și a icoanelor”.

Este absolut necesară aducerea imaginilor în cult pentru că însăși structura umană le cere. Ele sunt forma necesară a manifestării spiritului uman. „Imaginile umane sunt cea mai înaltă formă de sesizare a spiritului divin, căci ca imagini în care se exprimă spiritul uman, ele sunt totodată simboluri ale spiritului divin, după al cărui model este spiritul uman”.

După verificarea conformității ei cu conținutul de totdeauna al învățăturii Bisericii și sfințirea ei de către preot, icoana devine un ajutor de neprețuit în sporirea intensității rugăciunii și a sentimentului de comuniune cu Dumnezeu și cu Sfinții.

Icoanele „întipăresc în mintea și amintirea credincioșilor învățătura despre Dumnezeu în Treime, locul Maicii Domnului în iconomia Întrupării Fiului lui Dumnezeu, rodirea credinței în Hristos, în sfinți, ca îndemn la înduhovnicirea noastră”.

Cum nu se poate săvârși Sfânta Liturghie fără rugăciuni, la fel nu se poate săvârși fără sfintele icoane.

În sufletul credinciosului, care se închină și sărută icoana, este limpede că cinstirea o acordă prototipului, a cărui prezență o simte vie, împreună- lucrătoare și ajutătoare. Se întărește astfel în convingerea că legătura între Biserica biruitoare și cea luptătoare este indisolubilă, icoana fiind un canal al comunicării dintre cele două.

Pictura bisericească în Ortodoxie, de sorginte bizantină, „te pune în legătură cu transcendența dumnezeiască prezentă prin energiile necreate în toate chipurile lui Hristos și ale sfinților”.

În același timp, pictura bisericească bizantină se caracterizează prin ilustrarea spiritului comunitar. „Niciodată Hristos nu e prezent singur, ci în legătură cu Maica Sa, cu oamenii ajutați de El. La fel sunt prezentați sfinții, totdeauna în legătura lor cu Hristos.”

Icoanele îi prezintă în calitatea lor de sălașuri ale lui Hristos și rugăciunile lor unite cu ale credincioșilor se înalță împreună spre Hristos, Care e mai presus de ei, dar și în ei; „Care le primește și le prezintă Tatălui în cerul cerurilor, în jertfelnicul cel mai presus de ceruri, culminând cu jertfa Sa.”

De aceea s-a spus întotdeauna că icoanele au un caracter și un scop liturgic; sunt un element pregătitor pentru împărtășirea euharistică a credincioșilor pentru că „procură o viziune spirituală a lumii cerești”.

Prin mijlocirea icoanelor, drept- măritorii creștini dobândesc cunoștințe despre viața și faptele Mântuitorului, despre virtuțile martirilor și sfinților care au murit pentru credință și învață un model de viețuire.

Ele sunt un auxiliar prețios al Sfintelor Scripturi, al „predicii și al catehezei, adică al Cuvântului dumnezeiesc scris și vorbit”.

Susțin viața lăuntrică, dar și făptuitoare a credincioșilor pentru că sunt „un mijloc de trezire, de întreținere și de întărire a vieții religioase creștine, un stimulent pentru cultivarea virtuților morale și a sentimentelor superioare de iubire, devotament și jertfă pentru Biserica lui Hristos. Vederea lor îndeamnă la fapte bune, la imitarea virtuții și evitarea viciului.

Ce senzație de gol și de răceală trăiește un creștin ortodox, în locuința căruia prima podoabă este icoana, când intră într-un locaș de cult golit de orice chip sacru!

Pentru el, care are conștiința că participă la marea familie a sfinților, icoana, pictura bisericească devine ambientul ideal. „Este suficient să contemplăm interiorul bisericilor acoperit de fresce și de icoane pentru a nu ne simți singuri.”

Prin intermediul modului său de exprimare – lumină, culoare, formă – icoana dă naștere unui limbaj care ne pune în legătură cu lumea transcendentă, vizează o realitate dincolo de aspectul fizic și se adresează în același timp gândirii și sensibilității.

„Ca reprezentare a realității transcendente, icoana ne umple vederea de un univers de frumusețe. Meditația găsește aici un suport de primă mână; […] revelare a transfigurării cosmice viitoare a lumii, icoana se dăruiește ca o mare carte deschisă.”

Simțind plinătatea acestui dar, credinciosul ortodox acordă icoanei cinstirea cuvenită. Prezența ei în cult și actele spre care cheamă – tămâiere, sărutare, purtare cu solemnitate în procesiune, vădesc recunoștința pe care o simte Biserica pentru chenoza Fiului lui Dumnezeu, Care se apropie și pe această cale de făptura Sa.

„Chipul Tău cel dumnezeiesc pe icoană închipuindu-l noi, Hristoase Dumnezeule, nașterea Ta cea din Fecioară luminat o cunoaștem și minunile Tale cele negrăite și răstignirea Ta cea de bună voie pomenind, le propovăduim…” spune o rugăciune de la sfințirea icoanelor Domnului nostru Iisus Hristos, evidențiind modul în care Biserica Ortodoxă înțelege rostul sfintelor icoane în cult.

II.3 Graiul obiectelor de cult

,,Că Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci,Cel

ce primești și Cel ce Te împarți…’’

Toți tâlcuitorii Sfintei Liturghii dezvoltă, în legătură directă cu interpretarea teologică- mistică a momentelor acesteia, a rugăciunilor, actelor și gesturilor liturgice și o bogată simbolistică a obiectelor de cult prezente și folosite în biserică.

Nu atracția pentru alegorie a dus la aceasta, ci, în primul rând, realitatea prezenței lui Hristos în Biserică, ce sfințește tot ceea ce intră în legătură, în atingere cu El și valoarea eshatologică a evenimentelor din istoria mântuirii ilustrate liturgic.

Obiectele de cult, ca și în Vechiul Testament (Numeri7), sunt afierosite lui Dumnezeu, sfințite prin harul Său; sfinte prin ceea ce se exprimă în cult prin intermediul lor.

Acest adevăr, deplin acceptat și înțeles de credincioși, îi face să manifeste față de ele un respect deosebit și, în același timp, îi ferește de atitudini idolatre sau vecine cu magia.

Există totuși anumite alunecări în această privință și, de aici, nevoia catehezei liturgice, prin care să se lămurească și celor mai neavizați ceea ce tainic, simbolic ne grăiesc obiectele de cult.

De un ajutor neprețuit în întărirea credinței, în creșterea spirituală este cunoașterea de către credincioși a înțelesurilor duhovnicești pe care Biserica le atribuie obiectelor liturgice.

Cercetând operele Sfântului Gherman, patriarhul Constantinopolului, ale lui Nicolae Cabasila, Sfântului Simeon al Tesalonicului și ale altor interpreți ai Sfintei Liturghii, Părintele Profesor Doctor Ene Braniște expune sintetic în Liturgica generală istoricul , întrebuințarea și semnificația mistico-simbolică a obiectelor și materialelor prezente în cult.

De lucrarea sa ne vom folosi în succinta prezentare ce urmează, lăsând la o parte reperele de ordin istoric , care nu fac obiectul studiului nostru.

Pentru că liturghisitorul este cel care intermediază, care aduce darurile și rugăciunea poporului înaintea lui Hristos, vom începe cu veșmintele preoțești.

Îmbrăcarea lor presupune un ceremonial aparte și este însoțită de rugăciuni speciale, cu rădăcini vetero și nou testamentare.

Stiharul este expresia strălucirii dumnezeirii, a strălucirii și curățeniei spirituale a îngerilor; este „veșmântul mântuirii și haina veseliei”.

Mânecuțele ,pe lângă puterea și slava lui Dumnezeu, amintesc de legătura cu care iudeii au legat mâinile Mântuitorului când l-au adus la judecată.

Epitrahilul simbolizează puterea harului lui Dumnezeu, jugul cel bun al slujirii lui Hristos și, raportat la istoria mântuirii, trimite cu gândul la Crucea pătimirii purtată de Hristos. Totodată, franjurii ce-l împodobesc sunt simbolul sufletelor credincioșilor încredințați spre păstorire.

Brâul amintește de ștergarul cu care S-a încins Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele Apostolilor și, de aici, de datoria slujirii. Este și încredințarea puterii dată de Dumnezeu preotului.

Felonul este expresia puterii atotcuprinzătoare și atotpurtătoare de grijă a lui Dumnezeu, cu care El îi îmbracă pe preoți. Se poate pune în legătură cu haina lungă a botezului purtată de neofiți, dar mai ales cu purpura cu care a fost îmbrăcat Mântuitorul în timpul Patimilor.

Pe Sfânta Masă se află o pânză care preînchipuie giulgiurile cu care a fost înfășurat trupul Domnului.

Endotion- ul, următorul înveliș, simbolizează mărirea lui Dumnezeu, strălucirea de pe Muntele Tabor, iar Sfântul Antimis, fără de care nu poate avea loc Sfânta Liturghie, amintește deodată de mormântul și de giulgiul Mântuitorului.

Pe Sfântul Antimis sunt pictate icoana punerii în mormânt, Crucea Răstignirii și toate obiectele folosite de soldați în timpul Patimilor; chipurile Sfinților Evangheliști, ca mărturie a păstrării și predicării învățăturii lui Hristos și este scris pe margine troparul „Iosif cel cu bun chip…”.

Prin semnătura episcopului, preotul primește binecuvântare pentru slujire și se recunoaște unitatea de credință.

Tot pe Sfânta Masă se află Sfânta Cruce, prin care se subliniază permanența stării de jertfă a lui Hristos, Sfânta Evanghelie, Iisus prezent prin cuvântul Său și Chivotul, în care se păstrează Sfânta Euharistie, amintind de vasul cu mană din Chivotul Legii din Cortul Mărturiei.

Esențiale în desfășurarea Sfintei Liturghii sunt și Sfintele Vase, steaua, copia, lingurița, cădelnița și acoperămintele (procovețele).

Sfântul Disc, la Proscomidie, închipuie ieslea Nașterii, iar după Vohodul mare este locul pe care a fost așezat Iisus după coborârea de pe Cruce. Mai semnifică și bolta cerului purtând pe Hristos – soarele nostru cel duhovnicesc.

Sfântul Potir amintește de paharul folosit de Mântuitorul la Cina cea de Taină și este văzut în același timp ca mormânt al Său.

Steaua la Proscomidie este pusă în legătură cu steaua după care s-au condus magii, iar după Vohodul mare, cu pecetea pusă pe mormântul Domnului.

Copia este imaginea suliței cu care a fost împuns Mântuitorul pe Cruce.

Lingurița o închipuie pe Maica Domnului care a purtat în pântece Pâinea cea cerească.

Cădelnița subliniază omenitatea Mântuitorului, focul – dumnezeirea Sa, și fumul – mireasma Duhului Sfânt. Duce cu gândul și la pântecele Fecioarei care a purtat cărbunele dumnezeiesc.

Acoperămintele cele mici sunt asociate giulgiului și maramei, iar cel mare simbolizează piatra de la intrarea Mormântului.

Epitaful (Sfântul Aer) este trupul mort al Mântuitorului și ridicarea lui în ajunul praznicului Înălțării simbolizează Înălțarea la cer a Domnului.

Am prezentat până aici o parte din obiectele liturgice cu principalele lor semnificații cultice pentru a arăta ce sursă inepuizabilă de învățătură, de întărire și înălțare spirituală o constituie prezența în biserică, în care fiecare obiect respiră sfințenie, amintește și catehizează; dă deschidere eshatologică vieții.

Lor li se alătură și materiile euharistice – pâinea și vinul, care se prefac în trupul și sângele Mântuitorului și semnifică înainte de prefacere ofranda propriei vieți dăruite lui Dumnezeu.

Apa, ca element curățitor, sugerează curăția spirituală. Devenită aghiazmă, aduce binecuvântare și sfințire; în cadrul Euharistiei, amintește de apa care a curs din coasta Mântuitorului și, ca materie în Taina Botezului ,semnifică moartea și învierea împreună cu Hristos.

Untdelemnul aduce curățire și vindecare prin harul lui Dumnezeu și, folosit în candele, este asociat cu lumina, înțelepciunea și cu virtuțile prin care se câștigă Împărăția.

Tămâia și tămâierea creează atmosfera de sfințenie și este simbol al rugăciunii și al faptei bune.

Lumânarea (lumina) semnifică rugăciunea materiei, lumina divină și bucuria împărtășirii din aceasta.

Credinciosul ortodox, participând la Sfânta Liturghie, aduce, alături de rugăciune, de jertfa de laudă și jertfă materială: prescura, vinul, untdelemnul, tămâia și lumânarea. Am văzut însă că aceste materii își depășesc, prin ceea ce semnifică, condiția materialității ;se spiritualizează.

Prin aducerea lor, creștinul simte că se încorporează comunității euharistice și prin aceasta își afirmă participarea la viața Bisericii.

El întâmpină în genunchi cinstitele daruri, iar atingerea veșmintelor preoțești, ungerea cu untdelemn sfințit, stropirea cu aghiazmă … sunt făgăduințe și căi ale vindecării și sfințirii.

Aprinde cu pioșenie lumânările pentru cei vii și pentru cei morți cu convingerea că aceștia se împărtășesc deopotrivă din lumina divină și, în atmosfera de taină a bisericii, își exprimă prinosul de mulțumire și de recunoștință pentru binefacerile primite de la Dumnezeu.

Caută către podoabele sfântului locaș și simte că însuși sufletul său dobândește haină nouă și minunat împodobită.

Pentru credincioși, obiectele de cult, pe lângă faptul că sunt consacrate, că iradiază putere sfințitoare, sunt elemente ajutătoare în vizualizarea și înțelegerea mai clară a operei mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos; în aprofundarea duhovnicească a actelor liturgice.

Trimit de la concretul intuitiv la meditația contemplativă , prin care puterile sufletului se avântă dincolo de limitările materiale ale vieții cotidiene spre a simți prin credință prezența lui Dumnezeu și a harurilor Sale în tot ceea ce înseamnă Casa Sa.

Obiectele de cult mijlocesc împărtășirea din sfințenia Bisericii și vestesc frumusețile negrăite și nebănuite ale Împărăției cerești.