Importanța Catehetică a Sfintei Liturghii Cultul Divin

Bibliografie

A. Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură – Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1993

Noul Testament cu Psalmii – Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1983

Carte de învățătură creștină ortodoxă-Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B. O. R.,București , 1978

Catavasier sau Octoih Mic – Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, ed. a XI-a, București, 1980

Cântările Sfintei Liturghii și alte cântări bisericești – Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1995

Ceaslov – Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, ed. a II-a, București, 1993

Liturghier – Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1980.

Molitfelnic – Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1965.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 2003.

Dionisie pseudo Areopagitul, Ierarhia cerească. Ierarhia bisericească, trad. Cicerone Iordăchescu, Ed. Institutului European, Iași, 1994.

Evarghie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, în „Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”, vol. I, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1993.

Sf. Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ, trad. Boris Buzilă, Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, trad. Pr. Prof Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 2000.

Nicoale Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, trad. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1997.

Origen, Despre rugăciune, trad. Mihai Vladimirescu, ed. Herald, București, 1995.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei ,trad.Pr. Prof. Ioan Ică și Diac. Asistent Ioan I. Ică jr. ,Ed. Deisis ,Alba-Iulia ,1994

B. Dicționare

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene; Braniște, Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană Caransebeș, Oradea, 2001.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Dicționar de teologie ortodoxă de la A la Z, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1981.

C.Lucrări teologice

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1997.

Același, Liturgica generală, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1993.

Același, Liturgica specială, Ed. Nemira, București, 2002.

Călugăr, Pr. Prof. Dumitru, Catehetica, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2002.

Dura, Pr. Lector Dr. Nicolae, Propovăduirea și Sfintele Taine, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1998.

Evdochimov, Paul, Prezența Duhului Sfânt în Tradiția Ortodoxă, trad. Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, București, 1995.

Felmy, Karl-Christian, Dogmatica experienței ecleziale, trad. Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

Galeriu, Pr. Constantin, Jertfă și răscumpărare, Ed. Harisma, București, 1991.

Grigoraș, Pr. Costachi, „… Mergând învățați toate neamurile…” (Bazele hristologice, apostolice și patristice ale cateheticii și omileticii), Ed. Trinitas, Iași, 2000.

Același, „…Propovăduiți Evanghelia la toată făptura!… ” (Omiletică și catehetică specială), Ed. Trinitas, Iași, 2000.

de Kempis, Toma, Urmarea lui Hristos, trad. Pr. Prof. Dumitru C. Vișan, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1991.

Miron, Arhim. Lector Dr. Vasile, Scrieri de teologie liturgică și pastoral-misionară, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 2002.

Petraru, Pr. Gheorghe, Misiologie ortodoxă vol. I, Ed. Pamfilius, Iași, 2002.

Quenot, Michel, Icoana, fereastră spre absolut, trad. Pr. Dr. Vasile Răducă, Ed. Enciclopedică, București, 1993.

Sava,Pr. Viorel ,,,În Biserica Slavei Tale’’,Ed. Golia , Iași , 2004

Schmemann, Alexander, Liturghie și viață, trad. Pr. Dr. Viorel Sava, tip. Erota-Tip S.R.L, Iași, 2001.

Semen, Pr. Petre; Chifăr, Pr. Nicolae, Icoana, teologie în imagini, Ed. Corson, Iași, 1999.

Soloviov, Vladimir, Fundamentele spirtuale ale vieții, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Alba-Iulia, 1994.

Spidlik, Tomas, Spiritualitatea Răsăritului creștin vol. II – Rugăciunea, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă vol. III, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1997.

Același, Iubirea creștină (selecție de Sandu Frunză), Ed. Porto-Franco, Galați, 1993.

Același, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeirea omului, Ed. Anastasia, București, 1993.

Același, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.

Același, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, trad. Marilena Rusu, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.

Vintilescu ,Petre, Misterul Liturgic, tip. Curierul Juridiciar, București, 1929.

Același, Pr. Prof. Dr., Liturghierul explicat, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R, București, 1998.

D. Articole și studii

Balca, Diac. Prof. Nicolae, Importanța catehetică a Sfintei Liturghii, B.O.R, (LXXVI) 1958, nr. 1-2.

Iordăchescu, Pr. Magistrand Gheorghe, Sfânta Liturghie și Sfintele Taine ca mijloace de păstorire, S.T., seria a II-a, (X) 1958, nr. 7-8.

Mehedințu, Drd. Viorel, Dogma euharistică în Sfânta Liturghie, S.T, seria a II-a, (XIX) 1967, nr. 5-6.

Plămădeală, Ierom. Magistrand Antonie, Rugăciune și cunoaștere în învățătura ortodoxă, S. T, seria a II-a, (X) 1958, nr. 3-4.

Popescu, Mihail-Gabriel, Mântuitorul ca Învățător al Sfinților Apostoli, S.T, seria a II-a, (XIV) 1962, nr. 1-2.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sublimitatea preoției și îndatoririle preotului, M.O, (IX) 1957, nr. 5-6.

Același, Revelația prin acte, cuvinte și imagini, Ortodoxia, (XX) 1968, nr. 3.

Același, O pictură bisericească contemporană, un comentariu îmbogățit al dogmelor ortodoxe, B.O.R, (C.I) 1983, nr. 3-4.

Același, Crucea în teologia și cultul Bisericii Ortodoxe, Ortodoxia, (XXVII) 1975, nr. 3.

Același, Legătura între evlavie și teologie în Biserica Ortodoxă, M.O, (XXXVI) 1984, nr. 5.

Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Funcțiunea catehetică a Liturghiei, S.T., seria a II-a, (I)1949, nr. 1-2.

Cuprins

Argument………………………………………………………………………….1

I. Comunitatea ortodoxă – comunitate de expresie liturgică…………………3

II. Spațiul eclezial – spațiu liturgic și de pregătire a credincioșilor

pentru viața liturgică veșnică………………………………………..9 II.1.Simbolistica arhitecturii bisericești și reflectarea ei în conștiința

credincioșilor………………………………………………………………10

II.2.Sfintele icoane – parte integrantă a cultului religios………………………..16

II.3.Graiul obiectelor de cult…………………………………………………20

III.,,Sfânta Liturghie- marele catehism și dogma vie a Bisericii’’…………26

III.1.Sfânta Liturghie – chemare și participare……………………………….26

III.2.Sfânta Liturghie – școală a rugăciunii…………………………………..30

III.3.Sfânta Liturghie-pregustare a Împărăției lui Dumnezeu…………………..34

III.4.Sfânta Liturghie-ilustrare a dogmei Bisericii…………………………..37

III.5.Sfânta Liturghie-izvor de valori intelectuale , morale și duhovnicești

și școală a caracterelor……………………………………………………43

III.5.1.Valoarea tipologică și formativă a principalelor momente din Sfânta

Liturghie……………….………………………………………………..43

III.5.2.Valori intelectuale , morale și duhovnicești izvorâte din cuprinsul

Sfintei Liturghii………………..……………………………………….50

Concluzii………..……………………………………………………….61

Lista abrevierilor….……………………………………………………66

Bibliografie……………..……………………………………………….67

=== ARGUMENT ===

ARGUMENT

Forma cea mai aleasă, mai înaltă de manifestare a religiozității, prin care omul dă chip legăturii sale de taină cu Dumnezeu, este cultul divin.

Cultul divin este „expresia celei mai curate închinări, celei mai adânci trăiri religioase; el este exteriorizarea caracterului creștin în ceea ce are el mai pur și mai propriu creștinesc; mai este în același timp intuirea dogmei integrale a Bisericii creștine Ortodoxe, ca și intuirea concepției creștine despre lumea terestră și cea de dincolo […], este cerul pe pământ”.

Diamantul îndelung, meticulos și inspirat șlefuit din coroana cultului Bisericii Ortodoxe, sub strălucirea căruia două milenii de creștinism s-au petrecut întru lumină, este Sfânta, Dumnezeiasca Liturghie.

Aceasta rămâne în veci, pe pământ și în cer, izvor de comuniune, de lumină și de sfințenie. „Este viețuire în rai, împreună ședere cu Dumnezeu și cu sfinții, comuniune curată, iubitoare […], mulțumire și doxologie aduse lui Dumnezeu cu buze nevrednice și început al doxologiei veșnice, cu buze duhovnicești, împreună cu îngerii…”.

Pentru că „Miezul de foc al vieți liturgice este Sfânta Liturghie”, pentru că ea „este fântâna care adapă în mod principal viața de comuniune a credincioșilor cu Sfânta Treime și cea dintre ei”, am ales ca, în demersul nostru, să arătăm în ce măsură experiența liturgică, participarea la Sfânta Liturghie transformă, conduce și întărește pe calea binelui, adevărului și credinței viața creștinilor ortodocși; în ce măsură îi apropie, conștient și lucrător „cu credință și cu dragoste” de Împărăția care a venit și va să vină.

Mai pe scurt, încercăm să ilustrăm în lucrarea de față importanța catehetică a Sfintei Liturghii.

Istoria Bisericii ne stă mărturie că în atmosfera de sfințenie a Liturghiei s-au format generații după generații de credincioși drept- măritori; cuvioși, mărturisitori și mucenici s-au întărit prin ea pe „piatra credinței” (Matei 16, 18).

De aceea, astăzi, când efectele secularizării se resimt tot mai acut, mai sufocant, suntem cu atât mai mult chemați să redescoperim în cult sensul și echilibrul vieții, „Calea și Adevărul” (Ioan 14, 6).

„Învățăturile dogmatice și morale ce intră în sufletul și în viața credinciosului pe poarta cultului divin sunt asimilate cu totul altfel decât un produs livresc și chiar decât în cateheze”; prind rădăcini adânci, se manifestă în plan comportamental, devin un mod de viață.

Spre fructificarea tezaurului liturgic se cuvine dar să pornim de la conștientizarea necesității pastorale de a-i acorda importanța pe care o merită, urmând ca, împlinind aceasta, să îndreptăm toată revărsarea lui de bogăție și frumusețe spre sufletele credincioșilor, pentru ca, prin împreună lucrare, să se înfățișeze înaintea Domnului ca „vase de bună treabă”.

=== capitolul 1 ===

I. Comunitatea ortodoxă – comunitate de expresie liturgică

„Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19)

Încă de la Cina cea de Taină, când Mântuitorul instituie Sfânta Euharistie, este prefigurată Biserica și comunitatea credincioșilor adunată „întru pomenirea” Sfintei Jertfe de pe Cruce, care va continua să se aducă, nesângeros, până la sfârșitul veacurilor.

Hristos, „Cel ce se sfărâmă și nu se desparte, Cel ce se mănâncă pururea și niciodată nu se sfârșește”, rămâne în mijlocul celor născuți ai Săi „din apă și din Duh” (Ioan 3, 5) și aceștia rămân uniți întru și prin El ca mădulare ale trupului Bisericii.

Întemeierea în chip văzut a Bisericii la Cincizecime (Fapte 2) a dat naștere întâiei comunități creștine, care poate fi desemnată cu acest nume pe temeiul faptului că cei botezați „stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2, 42) și „toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște” (Fapte 2, 44).

Apoi, în veacurile ce au urmat, odată cu decantarea și afirmarea învățăturii dogmatice a Bisericii, s-a alcătuit, dezvoltat și cizelat și cea mai importantă formă de manifestare a cultului, Sfânta Liturghie, în conținutul căreia s-au turnat în forme de o frumusețe și profunzime fără seamăn momentele esențiale ale devenirii creștine a omului; întreagă teologia.

„Liturghia este un rezumat al întregii Evanghelii, închipuirea vieții pământești a lui Hristos, repetarea Jertfei Sale de pe Golgota – junghiere perpetuă – a morții Sale pentru păcatele noastre, pomenirea Învierii Sale și a Înălțării la cer.”.

Astfel, comunitatea drept-măritoare își redescoperă mereu și își vede confirmată credința, învață comuniunea de la „unitatea pe care Fiul lui Dumnezeu a venit s-o restabilească între oameni și El, după pilda și din puterea Sfintei Treimi” și zidește prin aceasta Biserica.

În viziunea părintelui Stăniloae, Biserica „este un rug compus din lumânările aprinse, reprezentante ale credincioșilor […], un cor alcătuit de toți credincioșii care primesc pe Hristos prin Tainele ei”.

<<Rugul>> aprins, hrănit din dragostea față de Dumnezeu și de semeni, <<corul>> – ca imagine a mărturisirii aceleiași credințe, sunt totodată simboluri ale unității ortodoxe plămădită în sânul Liturghiei.

Cu adevărat comunitatea ortodoxă este o comunitate de expresie liturgică, pentru că din Liturghie și-a primit mereu puterea de a dăinui, în Liturghie a învățat fidelitatea față de predania Sfinților Apostoli, față de cuvântul Evangheliei.

„În Sfânta Liturghie credincioșii trăiesc și se obișnuiesc să crească în dragoste și în unirea fără sfârșit cu Hristos Cel jertfit și înviat și între ei înșiși”.

Comunitatea ortodoxă există prin aceea că a avut mereu conștiința că „Biserica nu e numai o adunare de oameni, ci, înainte de toate, e ceea ce îi adună pe aceștia, adică o formă existentă de unitate dată oamenilor de sus, prin intermediul căreia ei se împărtășesc de Dumnezeire”.

Adunarea euharistică se constituie confirmând năzuința, dorul față de Împărăția lui Dumnezeu prin răspunsul dat la binecuvântarea de la începutul Sfintei Liturghii (<<Amin>> – Așa să fie.), însoțit de închinare, de adâncă plecăciune interioară și exterioară.

Totodată, comunitatea ortodoxă nu a despărțit niciodată Biserica pământească de cea cerească ci, dimpotrivă, în toate aspectele cultului său a arătat că „Unitatea în Hristos întărește solidaritatea tuturor membrilor Bisericii” fie că sunt printre noi, fie că au trecut la cele veșnice.

Părintele Stăniloae arată că „Împărăția Sfintei Treimi sau comuniunea în ea se trăiește în Sfânta Liturghie nu numai între cei prezenți,ci cu toți cei alipiți de Hristos, ca Biserică, fie că sunt trăitori în prezent, fie că au decedat.”

Cultul moșilor și strămoșilor, întemeiat pe credința în înviere și în neputința morții de a ne despărți de cei trecuți dincolo , ilustrează foarte clar spiritul comunitar și puterea iubirii de a străbate cerurile .Numele lor este pomenit în Liturghie spre iertarea păcatelor , spre veșnică pomenire în Împărăția lui Dumnezeu și acest act se face semn și adeverire a faptului că numai în Liturghie comunitatea ortodoxă este întreagă; numai aici se plămădește și se mărturisește unitatea.

Viața creștinului ortodox a fost întotdeauna marcată liturgic, a devenit parte a timpului liturgic, orientându-se astfel pe făgașul veșniciei.

Trecerea prin această lume este eliberată de efemer dacă se împletește cu lumina Liturghiei și se lucrează euharistic.

Icoana, candela, calendarul, busuiocul au împodobit întotdeauna spațiul rugăciunii persoanele din fiecare casă, iar participarea la Sfânta Liturghie a fost asociată unui adevărat pelerinaj în strai de sărbătoare; unui urcuș spiritual către miezul sărbătorii plinit în Casa Domnului .

„Sfânta Liturghie a născut și a crescut dintru început adevărata religiozitate creștină.”

Creștinul ortodox ,pășind cu pioșenie în spațiul liturgic, în biserica văzută, are sentimentul unei treceri care-i va înrâuri viața în chip tainic și, alăturându-se semenilor, e gata să ia parte la mister.

Aici, în Liturghie, „Pluralitatea este topită în unitatea Duhului prin Iisus Hristos în Care, cu Care și prin Care se roagă Biserica”. De aceea Liturghia poartă în esența ei un caracter ecleziologic, este un cult colectiv care, fără a desființa individualitățile, le adună și le armonizează sub semnul unității ca organe ale aceleiași ființe – Biserica lui Hristos.

Comunitatea ortodoxă – comunitate de expresie liturgică – constituită pe fundament euharistic, s-a așezat dintotdeauna și sub semnul responsabilității față de cei care vin din urmă. Cât a privit nașterea de prunci ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu, s-a străduit să lase urmașilor, nealterată, o zestre spirituală.

<<Cei șapte ani de acasă>> au dobândit o valoare perenă și au fost priviți ca sămânță a dezvoltării viitoare a personalității, a Omului, pentru că baza formării copilului o constituie deprinderile religioase și normele morale care decurg din dogma Bisericii.

„Istoria ca întreg amplifică în chip covârșitor importanța fiecărei existențe omenești din cuprinsul ei; nu numai că fiecare om se poate mântui, se poate realiza ca eu deplin prin comuniune și credință, ci el are și o influență asupra mântuirii sau pierderii generațiilor următoare.”

În alcătuirea Sfintelor Liturghii, a rugăciunilor, poeziilor și imnologiei intrate în cult, Sfinții Părinți au anticipat nevoia de rodire perpetuă a poporului lui Dumnezeu, de renaștere, mereu același, indiferent de pluralitatea culturală și etnică.

Conținutul cultului ortodox a trasat un arc peste timp. Tezaurul liturgic al Ortodoxiei , inspirat de Duhul comuniunii, a rodit cu prisosință unitate de exprimare cultică și aceeași închinare și mărturisire „în duh și în adevăr” (Ioan 4, 24) statornicită de Părinții Bisericii, în fidelitate față de Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, prin Crezul Niceo – Constantinopolitan.A confirmat mereu că ,,Lumea este una singură , Dumnezeu este unul singur , credința e una și Biserica lui Dumnezeu una , fiindcă Capul ei este Hristos Dumnezeu , precum și Ocârmuitorul care însuflețește tot trupul Bisericii este Duhul de-viață-făcător al lui Dumnezeu Care umple și face viu întreg universul.”și aceasta , mai ales în Liturghie.

Cu alte cuvinte, credința experiată liturgic a avut un important rol formator în cazul popoarelor din sfera Ortodoxiei.

De-a lungul secolelor, au fost „sarea pământului” și „lumina lumii” (Matei 5, 13-14) personalități a căror viață sfântă a exercitat o înrâurire deosebită asupra epocii în care au trăit; s-au alcătuit opere teologice în care s-au împletit profunzimea cu smerita cugetare; meditația cu experiența nemijlocită; s-au transmis oral ori s-au consemnat în scris experiențe duhovnicești de neprețuit (precum isihasmul).

Toate acestea, subordonate continuității de sorginte apostolică, au avut ca rezultat crearea, în Răsărit, a unei bogate spiritualități.

Aceasta este recunoscută și tot mai intens căutată azi de lumea apuseană, care suferă de pe urma desacralizării vieții și nu rare sunt exprimările admirative în legătură cu frumusețea și adâncimea teologică a cultului ortodox.

Iată una dintre ele: „Liturghiile răsăritene sunt o admirabilă floare a civilizațiilor popoarelor transfigurate de creștinism. Arta icoanelor se integrează în celebrare structurându-i cadrul sacral. Dumnezeu își descoperă slava în chip văzut.”

Prezentând teologia ortodoxă „cu ochiul iubirii, care este organul cunoașterii, însă fără idealizare”, Karl Christian Felmy observă că este un fapt tipic ortodox accentuarea experienței trăite în Biserică, în cadrul cultului. Ortodoxia, observă el, dezvoltă o teologie desfășurată de-a lungul cultului divin.

Pentru creștinul ortodox, cunoașterea se realizează prin participare, iar trăirea directă a cultului este un mod de viață.Aici simte că valorile sale sunt autentificate ; aici se regăsește ori se reconfigurează.

Liturghia este în același timp izvor pentru teologie și criteriu de recunoaștere și de proclamare a ortodoxiei unei teologii.Dreapta slăvire trebuie să-i adune și să-i unească pe toți.

Liturghia îl conștientizează pe creștinul ortodox de universalitatea Bisericii. El știe că parohia nu posedă plinătatea vieții bisericești și a darurilor decât în unirea cu celelalte parohii. Unitatea Bisericii este dată de episcopat, de Sfânta Euharistie, de unitatea credinței, iubirii, botezului și sfințirii.

Tăria comunității ortodoxe, deși nu excelează în acțiuni sociale, constă în simțul sacrului și în sfiala în fața sfințeniei.

Aceasta are ca rezultat atitudinea creștinului ortodox în cultul divin, starea înaintea lui Dumnezeu, închinăciunile, atitudinea față de tot ce e binecuvântat și sfințit, mai cu seamă de darurile euharistice.

Atitudinea euharistică în fața Dătătorului tuturor bunurilor a născut Liturghia, iar Liturghia a născut , a crescut și a întărit comunitatea ortodoxă și i-a dăruit conștiința universalității.

=== capitolul 3 ===

III. SFÂNTA LITURGHIE –,, marele catehism și dogma vie a Bisericii”

III.1.Sfânta Liturghie – chemare și participare

„Mulțumim Ție și pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre…”

„Liturghia reprezintă misterul mântuirii neamului omenesc” permanentizat pe pământ și în ceruri. Ea vădește necurmata lucrare a Domnului nostru Iisus Hristos în lume și pentru lume, în Duhul Sfânt, spre a o aduce, curățită prin Jertfa Sa, înaintea Tatălui.

Liturghia ortodoxă, înfățișând misterul mântuirii, îi reproduce istoria „într-o triologie dramatică” (Proscomidia, Liturghia catehumenilor și Liturghia credincioșilor) pentru înțelegerea căreia credinciosul trebuie să se transpună într-o stare spirituală asemănătoare heruvimilor.

„Principiul de disciplină spirituală, pe care se întemeiază întocmirea Liturghiei ortodoxe, este contemplațiunea”, prin care ne luminăm și înțelegem trăind adevărul că „întreaga lucrare a tuturor faptelor proslăvite a avut loc cu privire la noi, susținând cu bunătate ființa și viața noastră; modelând ceea ce este divin cu frumuseți prototipice și îngăduindu-ne să ne înălțăm până la participarea unei stări mai divine…”.

Până la dobândirea unei astfel de stări, Biserica ne cheamă să aflăm în Liturghie răspuns, împăcare și vindecare pentru că aici, mai limpede decât în orice alt context, vedem că Mântuitorul Se face „tuturor toate: pâine pentru cei flămânzi, apă pentru cei însetați, înviere pentru cei morți, doctor pentru cei bolnavi, mântuire pentru cei păcătoși” și numai în Liturghie sufletul , însetat de veșnicie, își află odihnă.

Glasul clopotelor care cheamă la rugăciune răsună proclamând speranța, pentru că „Liturghia este pentru credincioși o pavăză și o ripostă în fața necontenitei dezamăgiri care domnește în lume […]. În Liturghie e puterea noastră împotriva vrăjmașilor, biruința noastră asupra celor ce ne-au biruit deseori prin patimile noastre […], lumina sufletelor noastre, sfințenia, slava noastră, nădejdea și întărirea noastră”.

Participarea la Sfânta Liturghie alungă singurătatea și ni-i revelează într-o altă lume pe semeni. Dimpreună cu ei trăim bucuria întâlnirii cu Hristos, „Care mijlocește pentru noi pe lângă Dumnezeu Tatăl pentru împlinirea cererilor noastre.”

Totodată, nu va lipsi nici suma întrebărilor care încearcă orice suflet, iar „Liturghia este cea mai bună piatră de încercare a stării noastre sufletești”. Ne va ajuta să aflăm dacă suntem vii sau morți; să aflăm ce neputințe, ce patimi sălășluiesc în noi, dar și ce resurse avem spre curățire și ridicare.

Ceasul Liturghiei e ceasul fericirii pentru că „Fericit e ceasul în care Iisus te cheamă de la plânset la bucuria sufletească”, în care înveți că „Pentru Iisus să-i iubești pe toți, iar pe Iisus să-l iubești pentru El Însuși”.

Importanța Liturghiei, dar și tăria cu care penetrează cerurile stă în unitatea și iubirea pe care le zidește, în faptul că aici credința unei persoane este susținută de credința altor persoane , fie că sunt pe pământ sau în cer. „Unitatea interioară a Ortodoxiei este o unitate largă și permanentă, hrănită de Liturghia euharistică”, care, deși se desfășoară sub ochii noștri, scapă determinărilor temporale și spațiale, fiind orientată eshatologic.

Din această perspectivă, Liturghia este <<chemare>> continuă la Cina bucuriei și la împărtășirea harului. Este <<chemare>> la mântuire și mântuitoare prin rugăciunea comună.

Rugăciunea comună conduce spre experiența unității, spre armonizarea relațiilor cu aproapele, deoarece cel care se roagă aruncă și spre semenii săi punți de comunicare, mereu mai trainice cu cât se <<circulă>> mai mult pe ele.

„Dacă trebuie să-I oferim lui Hristos gândul fiecărui lucru și chiar persoana noastră, este firesc să-I oferim și relațiile noastre cu ceilalți”, căci Dumnezeu nu poate fi întâlnit și experiat decât în iubirea față de semenii noștri.

Aceasta se dobândește dacă ne lăsăm atinși de aripa iubirii dumnezeiești.,,Când sufletul este plin de iubirea dumnezeiască, în bucuria lui nesfârșită se întristează și se roagă cu lacrimi pentru lumea întreagă ca toți oamenii să cunoască pe Domnul și Tatăl lor ceresc.El nu cunoaște odihna și nici nu o mai dorește câtă vreme nu sunt toți în bucuria iubirii Domnului.’’

Conștiința chinuită de povara păcatelor nu trebuie să ne țină departe de Biserică, de adunarea credincioșilor, ci, împreună slavoslovind în Liturghie, să trăim nădejdea înnoirii noastre. „Suntem sfințiți de sfințenia Bisericii, iar Biserica nu e întinată de păcatele noastre, pentru că sfințenia nu e de la noi, ci de la Dumnezeu prin Hristos”.

Dar simțământul înnoirii și înălțării noastre nu-l putem dobândi decât printr-o participare activă și printr-o conștientizare a fiecărui moment al Sfintei Liturghii. Trebuie să fim conștienți că în „În Sfânta Liturghie se întâmplă ceva între Dumnezeu și oameni. Ea nu e o trăire pur subiectivă. Ea e Evanghelia mereu actualizată, relația noastră actualizată cu Hristos”.

Suntem chemați să vedem în Liturghie, cu ochi duhovnicești, cum „prin puterea dragostei de a trăi existența celui iubit și de a-i transfera propria existență, Hristos se jertfește tainic în cer, în fața Tatălui cu fiecare și în fiecare din acei ce revelează <<chipul>> Său. El conduce personal, împreună cu Duhul Sfânt, acest ritm și destin al nostru; trăiește și moare cu fiecare din noi”.

Fiind constitutivă ființei noastre, iubirea pe verticală – față de Dumnezeu și iubirea pe orizontală – față de semeni, numită de Sfinții Părinți <<taină a fratelui>>, o putem redescoperi mai ușor în Liturghie pentru că aici Sfântul Duh despietrește inimile și le deschide comuniunii. Aici Duhul comuniunii este chemat cel mai des și se manifestă dinamic. Este Sfințitorul și Mângâietorul, dar și cel Care deschide creatura către Dumnezeu.

Sfânta Liturghie este chemare la împreună- lucrare, având ca punct de pornire mărturisirea aceleiași credințe, unitatea întru aceeași nădejde a mântuirii și puterea aceleiași legături a dragostei.

Este urcuș duhovnicesc și chemare la participare; la împărtășirea cu cele nepieritoare pentru că: „În Sfânta Liturghie se întâmplă marea minune a contemporaneizării noastre cu Dumnezeu”.

Cheamă prin ochii sfinților din fresce și icoane, care s-au sălășluit întru lumină; cheamă prin Cuvântul care e însăși Lumina și prin glas de îngeri ce înalță cântări în preajma tronului Slavei.

Sfânta Liturghie este <<chemarea>> dinlăuntrul ființei noastre, care se vede exprimată în ceea ce are dumnezeiesc prin conținutul acesteia. Este <<chemare>> spre sălășluire în preajma Taborului și spre participare la Dumnezeire.

Sfânta Liturghie există și ni se dăruiește prin participare ; ne încorporează și ne zidește atât pe fiecare în parte , cât și dimpreună –Biserică a lui Hristos și templu al Duhului Sfânt(ICorinteni6,19).

Este chemare lină , glas al iubirii lui Hristos și participare la bucuria comună a revărsării și a înmulțirii prin împărtășire a darurilor Duhului Sfânt în Biserică.

Prin Liturghie suntem chemați să participăm la lucrarea divino-umană a mântuirii.

III.2 SFÂNTA LITURGHIE – școală a rugăciunii

„Și ne dă nouă, cu o gură și o inimă, a slăvi și a cânta preacinstitul și de mare cuviință numele Tău’’

„Sfânta Liturghie este cea mai minunată școală a rugăciunii, fiindcă ea este <<rugăciune a rugăciunilor>>”, atât prin conținutul său de o frumusețe, puritate și profunzime fără seamăn, prin strălucirea și măreția formelor exterioare, cât și prin finalitatea ce se prefigurează în fiecare imn, lectură și formulă de rugăciune – sfințirea darurilor și sfințirea credincioșilor.

Cele două scopuri sunt inseparabile și se completează în chip logic și firesc unul pe altul, spre împlinirea lor conducând Hristos, săvârșitorul real al jertfei liturgice invocat în rugăciunea de mijlocire a preotului și în rugăciunea comună a credincioșilor.

Sfânta Liturghie – ca adunare euharistică – este <<locul>> ideal al rugăciunii.

„Este bine și folositor ca locul rugăciunii să fie locul în care se adună credincioșii – spune Origen. În mod sigur și puterile cerești iau parte la adunările credincioșilor, fiind prezentă și puterea Domnului și Mântuitorului nostru, ca și duhurile sfinților în care credem”.

În Sfânta Liturghie ne aducem și aducem cu noi întreaga zestre a cunoașterii de care ne-am învrednicit și, mai mult decât atât, îi aducem, înlăuntrul inimilor noastre pe toți cei apropiați, cunoscuți ori necunoscuți care, după cuvântul ecteniilor, se află călători, bolnavi sau adormiți în Domnul. Aici, împreună cu ei, aflăm locul cel mai cu priință existenței noastre, ne simțim în preajma lui Hristos și simțim că aici, asemenea Sfântului Apostol Petru pe Tabor, am vrea să ne durăm locuință permanentă (Matei 17, 4).

Dacă este <<locul >> ideal de rugăciune, Sfânta Liturghie este și izvorul și temelia pentru toate celelalte forme ale cultului divin; pentru Sfintele Taine și ierurgii, care-și iau din aceasta puterea și efectele sfințitoare întemeiate pe jertfa Mântuitorului. Fiind instituită direct de Mântuitorul, ea este singura slujbă de origine divină și toate Laudele bisericești servesc ca introducere și pregătire pentru Liturghie – singura în care îi aducem lui Dumnezeu jertfă.

Liturghia este sublimul imn de slavă și de laudă pe care îl putem aduce lui Dumnezeu;,, este forma cea mai desăvârșită a cultului nostru de adorație pe care i-L aducem Lui și de venerație adus sfinților. Este totodată expresia desăvârșită a recunoștinței noastre față de Dumnezeu – Euharistie, slujbă de mulțumire și cea mai eficace jertfă de împăcare cu Dumnezeu, pentru că în ea se oferă același preț de răscumpărare care s-a oferit pe Cruce’’.

Ca cea mai puternică rugăciune de cerere sau mijlocire, Liturghia „Este supremul mijloc de a-L implora și a-L îndupleca pe Dumnezeu în favoarea noastră sau a morților noștri…”.

Prin însăși structura sa, Liturghia ne învață să ne structurăm propria rugăciune – laudă, mulțumire și cerere. Ispita așezării mai înainte a cererii dispare în atmosfera înălțătoare a Liturghiei, unde rostim cel mai sincer și mai conștientizat <<Amin>>.

Cum învățăm să ne rugăm, participând la dumnezeiasca Liturghie?

Mai întâi învățăm să ne rugăm împreună, să-l înlocuim pe <<eu>> cu <<noi>> și să topim egoismul în comuniune și singurătatea în iubire.

Învățăm să ne rugăm <<iar și iară>>, adică neîncetat, până aceasta ne va fi starea firească, obișnuită; <<cu pace>>, adică netulburat, eliberați de patimă și împăcați cu noi înșine, cu aproapele și cu Dumnezeu.

Învățăm cui să ne rugăm – Domnului – și mai ales, conștientizăm nevoia de a chema ca mijlocitori pe „Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu născătoarea și pururea Fecioara Maria, cu toți sfinții…”

Trăim prezența sfinților alături de noi și comuniunea cu ei în rugăciune și căutăm calea către asemănarea cu ei.

Aducem în Liturghie slavă lui Dumnezeu în Treime prin imnul Trisaghion, prin formula <<Slavă Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt>> și dăm glas îndemnului ce vine din interior: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul…”(Ps.102,1).

Aducem slavă lui Dumnezeu prin atitudine, prin trăire, prin faptul că, fiind făptura Sa, îl căutăm și în Casa Lui.

Învățăm în Liturghie ca, la rugăciune, <<să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte…>>, <<sus să avem inimile>>, <<glas înălțând și grăind>> și dorim să ne urmărească această stare și în viața de zi cu zi, pe care învățăm că trebuie să o închinăm, mulțumind , Domnului.

De asemenea, în atmosfera dumnezeieștii Liturghii, ne luminăm că a mulțumi Domnului <<cu vrednicie și cu dreptate este>>.

Cât despre cereri, cuprinsul ecteniilor nu ignoră nici una dintre trebuințele noastre esențiale și le accentuează pe cele netrecătoare, duhovnicești, iar preotul liturghisitor le aduce ca cereri în numele poporului înaintea lui Dumnezeu.

Poporul imploră mila Lui – <<Doamne miluiește>> – având conștiința nimicniciei, dar și a importanței sale și încrederea nețărmurită în atotbunătatea dumnezeiască.

Dobândim, participând la Liturghie, starea cea mai propice sporirii și întăririi în rugăciune, pentru că „Rugăciunea este vlăstarul blândeții și al lipsei de mânie. Rugăciunea este rodul bucuriei și al mulțumirii. Rugăciunea este alungarea întristării și a descurajării”; pentru că nicăieri nu trăim mai intens realitatea prezenței lui Dumnezeu.

Sfânta Liturghie este, în concluzie, o adevărată și înaltă școală a rugăciunii, în care ne angajăm în unirea cu semenii și în dialogul cu Dumnezeu,,,este imnul de slavă desăvârșit pe care Biserica îl aduce Sfintei Treimi și totodată rânduiala de slujbă în care rugăciunea devine formulă de credință , instrument de mărturisire și de apărare a credinței în și despre Sfânta Treime.’’

Aici dogma devine rugăciune , iar rugăciunea face dogma accesibilă și ne ajută să ne adâncim în cunoașterea lui Dumnezeu.Prin cunoaștere , cuvântul rugăciunii devine mai puternic și mai profund;răscolește și încălzește inima , străbate în zbor avântat cerurile și nu rămâne fără răspuns.

Cel mai de seamă dar primit de om după cădere a fost și rămâne cuvântul rugăciunii , prin care poate intra iară și iară în dialog cu Dăruitorul a toată darea cea bună.(Iacov1,17)

III.3 SFÂNTA LITURGHIE – pregustare a Împărăției lui Dumnezeu

„Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului, și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor’’

Ca sumă a tuturor adevărurilor religioase, ca principală continuare a lucrării Mântuitorului, Sfânta Liturghie topește în ea timpul și spațiul, nu desființându-le, ci făcându-le incomensurabile, trecându-le <<dincolo >>.

„În lumina și atmosfera liturgică, trecutul, prezentul și viitorul nu mai există ca părți separate ale timpului…”, ci se unifică într-un timp liturgic, al permanenței, a cărui curgere este între Împărăția ce a venit și va să vină.

În Sfânta Liturghie primim cuvântul Împărăției prin Evanghelie – Dumnezeu Cuvântul – și aflăm că „strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață” (Matei 7, 14), nu spre pierderea nădejdii, ci spre sporirea strădaniei.

Sfânta Liturghie începe cu preamărirea Împărăției lui Dumnezeu și propovăduirea Lui în Treime – <<Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului, și a Sfântului Duh>>, iar semnul Sfintei Cruci făcut cu Sfânta Evanghelie peste Antimis arată că slujba care începe se săvârșește spre pomenirea jertfei Mântuitorului, Care, prin Evanghelie și Cruce, a întemeiat Împărăția lui Dumnezeu pe pământ.

Din cuvintele <<Binecuvântării mari>>, părintele Stăniloae se oprește asupra a șase înțelesuri din cele multe.

Primul ar fi că lauda Împărăției Sfintei Treimi implică și voința comunității de a înainta spre ea.

Împărăția Sfintei Treimi este Împărăția dragostei intratrinitare în revărsare peste lume și, fiind Împărăția dragostei, ea are sensul unei comuniuni a celor ce fac parte din ea, care sporește în fiecare Sfântă Liturghie ca să devină desăvârșită în viața viitoare.

Împărăția Sfintei Treimi este veșnică și, ca atare, ne deschide perspectiva eshatologică, ne dă siguranța că existența noastră nu va înceta prin moarte.

Ea ni s-a deschis prin Fiul lui Dumnezeu care a biruit moartea și Care ne învață că o putem dobândi prin biruirea cu jertfelnicie a egoismului nostru păcătos și, în sfârșit, Împărăția lui Dumnezeu este sensul existenței noastre.

În Liturghie ne reactualizăm Nașterea Mântuitorului după sfatul Sfintei Treimi, lucrarea Sa în lume, Jertfa, Moartea, Învierea, Înălțarea și Pogorârea Duhului Sfânt, prin Care ne-am născut ca fii ai Împărăției – frați ai Fiului lui Dumnezeu și fii ai Tatălui.

Îndrăznim a-L numi pe Dumnezeu <<Tată>>, pentru că trăim nădejdea învierii și vieții veșnice dăruită de Fiul și în fiecare Sfântă Liturghie este înnoită chemarea, alegerea și adeziunea pentru Împărăția cerurilor (Petru 1, 11) prin răspunsul credincioșilor, <<Amin>>.

Ușile deschise ale altarului în timpul binecuvântării și apoi închiderea lor ne arată că Împărăția ni s-a făcut cunoscută de Hristos, suntem chemați la ea, dar „în viața pământeană, înainte de unirea deplină cu Hristos, ea nu e trăită decât nedeplin”.

Sfânta Liturghie prilejuiește trăirea anticipată a Împărăției cerurilor într-un urcuș constant către unirea cu Hristos Cel jertfit și înviat.

„Împărăția e împreunată cu Crucea și la ea ajungem prin Cruce. […] Noi devenim fii iubitori ai Tatălui împreună cu Cel Unul Născut pentru că ne însușim starea Lui de jertfă ca om.”

De câte ori facem semnul Sfintei Cruci mărturisim și slăvim Treimea și ne arătăm deschiderea spre jertfă; această deschidere conduce spre Împărăție.

Împărăția Sfintei Treimi este libertate, iubire și comuniune. Ori acestea se învață și se trăiesc cu precădere în Liturghie.

<<Baia>> de frumusețe și de sfințenie prin care trecem în Liturghie ne despovărează de grijile lumești și ne transpune parcă în altă dimensiune. Inima și mintea se deschid pentru înțelegere, iar rugăciunile, citirile, dulcile cântări, lumina și mireasma tămâiei devin merindea pe care o primim pe calea spre Împărăție.

Tot aici trăim bucuria descoperirii unei dispoziții interioare mai accentuate spre bine și ne simțim în stare a-i cuprinde cu sufletul pe toți cei prezenți.

Mila și iubirea de oameni a lui Dumnezeu coboară la noi „ca să întărim comunitatea între noi prin milă și iubire” și ca să putem pregusta astfel Împărăția dragostei care, în ciuda căderilor noastre, ne voiește încă.Prin Sfânta Euharistie primim viață din viața veșnică a Mântuitorului , gustând astfel din veșnicia Împărăției.,,Ni s-a poruncit să iubim, pentru că iubirea lui Hristos are milă de toți oamenii , iar Duhul Sfânt învață sufletul să păzească poruncile lui Dumnezeu și-i dă putere să facă binele.’’

Mărturisim cu bucurie la sfârșitul Sfintei Liturghii că ,,am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc , am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei , Sfintei Treimi închinându-ne ,că Aceasta ne-a mântuit pe noi!’’pentru că ne aflăm pe calea Împărăției ,ne-au fost prefigurate bunătățile ei și am fost întăriți prin pregustare în nădejdea dobândirii ei depline.

III.4 SFÂNTA LITURGHIE – ilustrare a dogmei Bisericii

„Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri”

Cultul divin s-a născut din setea oamenilor de a se împărtăși din sfințenie, realitate pe care ei o resimt înainte de a o înțelege.

Omul are sădită în el aspirația către Dumnezeu și, pe măsură ce o înțelege, pe măsură ce-și însușește adevărurile religioase, setea de El sporește.

Cunoașterea vine din Cuvântul lui Dumnezeu și atmosfera sacramentală este cadrul în care acesta ajunge la exprimare în modul cel mai elocvent și puternic.

„Prezența divină umple cuvântul dumnezeiesc al Liturghiei. În cuvânt este prezent tainic Cuvântul întrupat, subiectul tuturor cuvintelor și al faptelor mântuitoare.”

Adevărul mântuitor se află ilustrat și se lucrează în Liturghie și, de aceea, cunoașterea și înțelegerea Liturghiei înseamnă cunoașterea și înțelegerea învățăturii creștine.

Textul Sfintei Liturghii este eminamente de inspirație biblică „pentru că Biserica Ortodoxă are o singură limbă liturgică. Este limba Sfintei Scripturi, a Bibliei” ,iar înțelesul Scripturii este dezvăluit în cadrul cultului, nu didacticist, scolastic, ci păstrând, nestrivind taina.

Prin participarea la Liturghie, comunitatea se zidește ca Biserică, <<cunoscând>> pe Dumnezeu și împărtășindu-se cu El, iar Biserica devine unitate de credință și iubire.

Credința și iubirea se fundamentează pe înțelegerea, acceptarea și trăirea adevărului, iar aceasta se realizează, se întâmplă în cult, unde „autoritatea cuvintelor Mântuitorului, ale Sfinților Apostoli, ale Sfinților sau personalităților religioase face ca un adevăr să fie primit pe o cale regală și acceptat ca atare”.

Actele și formele exterioare ale cultului le-au oferit creștinilor nu numai posibilitatea de a intui și a pătrunde cu ochii minții adevărurile religioase, ci și de a le trăi, a le simți cu toată căldura printr-o participare activă.

„Învățăturile dogmatice formulate în mod sistematic și măiestrit în cuprinsul rânduielilor noastre de slujbă întăresc temelia credinței noastre în Sfânta Treime și sporesc în noi duhul evlaviei și al fricii de Dumnezeu.” Evlavia și frica de Dumnezeu, frica de a nu-L supăra cu faptele tale pe Cel care te iubește și pe Care-L iubești, se nasc în atmosfera liturgică și sporesc prin înțelegere.

În Liturghie aflăm „învățătura dogmatică a Bisericii sub forma concentrată a crezului, dar și sub forma popularizată a imnelor și rugăciunilor, ce îmbracă o întreagă teologie”.

Este prezentă aici Sfânta Scriptură prin Cuvântul Mântuitorului din pericopele evanghelice și tâlcuirea lui în pericopele apostolice; prin versetele din Psalmi, expresiile și aluziile biblice prezente în rugăciuni, imne și doxologii. Nu există manifestare cultică mai adânc și mai viu înrădăcinată în Revelație; nu există manifestare cultică care să ilustreze mai explicit și mai cutremurător Revelația transpusă în dogme ca Sfânta Liturghie.

„Dogma trăiește în Liturghie, o însuflețește și o spiritualizează necontenit, iar cultul ortodox practică dogma, se întemeiază pe ea, răspândind credința și viața ortodoxă.” Prin structura anului bisericesc, cu ciclul său de sărbători, se reiau mereu momentele istoriei mântuirii, reactualizându-le mistic și legându-le de viață, transformând, prin sfințire, viața și timpul, în viață și timp liturgic.

Liturghia este în sine misionară și are drept scop a susține și a răspândi doctrina; a-i zidi pe temelia ei pe credincioși. „Dogmatica ortodoxă se află expusă în imnurile, cântările și rugăciunile Sfintei Liturghii; în cărțile de cult din care se cântă la toate sărbătorile și praznicele anului bisericesc. Dogmatica ortodoxă este mereu în biserică […] ca o învățătură vie și activă, care îmbogățește mintea creștinilor.”

Fiind suma tuturor adevărurilor religioase și încoronare a cultului creștin ortodox, Sfânta Liturghie este în sine o magistrală cateheză în care „prin actele de cult și prin simboluri, ideile religioase abstracte devin ușor accesibile până și celor mai simpli credincioși.” Tot aici, imnele, folosite inițial „ca armă de luptă dogmatică și de propagandă, au găsit un teren larg pentru demonstrarea credinței”.

Principala cale de comunicare liturgică a Adevărului este cuvântul – Cuvântul lui Dumnezeu Care grăiește credincioșilor și cuvântul răspuns al acestora, pe care tot de la El l-au primit spre a se comunica Lui și semenilor în iubire.

Părintele Stăniloae arată cum „Cuvântul dumnezeiesc și-a exprimat chiar prin creație chipul său în om, ca Cuvânt în acțiune, Cuvânt cuvântător, deci și-a suflat grăirea în om, pentru ca acesta, pe de o parte, să grăiască și el altuia, în numele Domnului și pentru ca să poată auzi spiritual Cuvântul dumnezeiesc prin cuvântul altuia, să-i poată răspunde și să-i răspundă, ca din porunca Domnului sau ca Domnul Însuși.”

Deci, în Liturghie, cuvântul este un cuvânt al mărturisirii, al proclamării comune și unii către alții a credinței în Dumnezeu.

Pomenirea ierarhului locului după Axion, ca garant al adevărului de credință – <<drept învățând cuvântul adevărului>> – subliniază în mod special scopul didactic al Liturghiei, adică însușirea dogmei Bisericii și faptul că în Liturghie aceasta își află cea mai solemnă și mai aleasă mărturisire.

Despre ce învață și mărturisește creștinul ortodox participând la rugăciunea liturgică?

Mărturisește credința în Sfânta Treime, în doxologii, în imnul Trisaghion, în Antifonul al doilea, prin răspunsurile la ecfonise, prin semnul Sfintei Cruci.

Învață, crede și mărturisește că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat și Mântuitorul sufletelor noastre pentru că slujba bisericească se împletește cu și evidențiază „întreaga dogmă hristologică, în care se expune relațiunea personală și substanțială a Fiului lui Dumnezeu cu celelalte persoane ale Sfintei Treimi”.

El este martor, pe parcursul Liturghiei catehumenilor, la Nașterea minunată a Mântuitorului, la activitatea Sa publică în care a învățat prin fapte și prin cuvânt, la Jertfa Sa fără de sânge, la Moartea, Învierea și Înălțarea Lui la ceruri spre a ne apropia Împărăția Sfintei Treimi.

Îl primește real și deplin în Sfânta Euharistie, primind viață din viața Lui veșnică și înnoindu-se prin El.

Mărturisind dumnezeirea Fiului credinciosul mărturisește că Maica Sa este Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară, ajutătoare și mijlocitoare pentru noi înaintea Împăratului.

Învață în Liturghie, alături de preacinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfinților care, prin viața bineplăcută lui Dumnezeu au reactualizat în ei Chipul Său. În legătură cu aceasta și cu cele de mai sus, învață cinstirea sfintelor icoane și a Sfintei Cruci.

Este impresionant modul cum credinciosul simplu, fără a face studii pe această temă, ajunge să vadă în icoană taina persoanei și nu se închină materiei, că sărutând Crucea, făcând semnul Sfintei Cruci, trece de la materie și gest la adorarea Sfintei Treimi și la pomenirea Sfintei Jertfe. Reușește aceasta prin așezarea trăirii, experierii directe înaintea oricărei teoretizări; prin consimțirea tainică cu taina.

Creștinul ortodox, în biserică, își deschide sufletul către lumina dumnezeiască, îl așază la adăpostul Crucii. „Crucea lui Hristos e așezată în Biserică ca într-un paradis restabilit sau ca un început de restabilire a lui. Din ea învățăm și luăm putere […] ca unii ce facem efortul să ne întărim spiritual în contact cu ea, într-o continuă transcendere spre Dumnezeu, chiar dacă acest efort e împreunat cu nu puțină suferință”, spune părintele Stăniloae și cuvintele sale își au izvorul în cult.

În cult, credinciosul învață asumarea cu seninătate a suferinței, a crucii ca responsabilitate; a Adevărului ca unică alternativă.

Cultul divin ne îmbracă credința în straiul alb al luminii taborice, în straiul strălucitor al măreției dumnezeiești și naște în noi înfiorarea sfântă. „Cutremurați de măreția mântuirii noastre, pătrunși de marea îndurare a lui Dumnezeu față de noi, să venerăm pe Cel ce s-a milostivit și ne-a mântuit în acest chip, să-I dăruim viața și să ne înflăcărăm inimile cu focul iubirii Lui; și așa pregătiți, să ne apropiem cu credință și cu dragoste de focul Sfintelor Taine.”

În acest foc curățitor se trăiește, limpezindu-se, adevărul și se comunică, netulburându-se, tainele Împărăției.

Realitatea împărtășirii harului în Biserică este înțeleasă și acceptată de credincioși mai ușor în Liturghie, pentru că aici ei se întâlnesc cu sursa lui – cu Dumnezeu în Treime. Este amintită și confirmată prin introducerea în conținutul Sfintei Liturghii a salutului-binecuvântare al Sfântului Apostol – „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (Corinteni 13, 13).

Prin răspunsul lor, credincioșii recunosc că această hrană sufletească le confirmă identitatea, apartenența și le întărește unitatea, iar unitatea este în primul rând dogmatică și din dreapta credință izvorăște dreapta viețuire.

La rându-i , dreapta viețuire va fi o confirmare a deplinei concordanțe între gând , rostire și actul exterior , prin care se ilustrează atât starea morală , cât și tăria credinței.

,,Adevărurile dogmatice, principiile moralei creștine , cunoștințele istorice și liturgice , darurile care se revarsă asupra credincioșilor de pe Sfântul Jertfelnic , cultivă și formează inima acestora și-i împărtășește din spiritul viu al Sfintei Liturghii, din duhul ei sfânt și mântuitor , care trezește în viața lor energii spirituale uriașe.’’Acestea devin sursa înaintării în cunoaștere , a statorniciei în credință și a răbdării în suferință și în încercări ; întăresc viața credincioșilor pe temelia cunoașterii și a dragostei. Fiind ,,răniți’’de dragostea lui Hristos , primesc platoșa nădejdii , ,,iar nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre , prin Duhul Sfânt , Cel dăruit nouă.’’(Romani 5,5).

Duhul Sfânt deschide spre înțelegere , deopotrivă , inima și mintea , pe cea dintâi încălzind-o și pe cealaltă luminând-o.

Astfel însoțiți de harul Duhului Sfânt , nu rămânem străini Adevărului , ci înaintăm mereu în și către El , sorbindu-L și însetând mereu de El.

Adevărul mântuitor ne este dăruit prin Liturghie și, spre a fi primit și înțeles cum se cuvine , Sfinții Părinți și de Dumnezeu dăruiții melozi l-au îmbrăcat în strai de lumină.

III.5 SFÂNTA LITURGHIE – izvor de valori intelectuale, morale și duhovnicești și „școală a caracterelor”

„Și dăruiește, Dumnezeule, și celor ce se roagă împreună cu noi spor în viață, în credință și în înțelegerea cea duhovnicească…”

III.5.1 Valoarea tipologică și formativă a principalelor momente din Sfânta Liturghie

Participarea la Sfânta Liturghie ne transformă în subiecte ale propriei formări religios-morale, călăuză având pe „primul și veșnicul catehet”, Hristos Dumnezeu.

Fiecare moment, act sau gest liturgic ne arată pe viu că „totul în cadrul cultului ne consacră pe noi ca Biserică a lui Dumnezeu, ne face pe noi trupul viu al lui Hristos și mă consacră pe mine ca membru viu al acestui trup”.

Deci, ca subiecte ale propriei formări religios-morale, suntem totodată ziditori activi ai Bisericii și beneficiari ai întregii ei comori oferită ca dar de Dumnezeu.

O parte organică și esențială a tradiției Bisericii este transmiterea normei de credință și de viață membrilor săi și se realizează aceasta mai ales prin intermediul cultului, care înlesnește experiența nemijlocită.

Fiecare moment al Sfintei Liturghii are o încărcătură mistico-simbolică ce trimite spre valori etern valabile, tipologice pentru ființa umană.

Valoarea tipologică este dublată firesc de o valoare formativă lucrătoare în actualitatea imediată și generatoare de transformări pozitive pentru <<cealaltă vreme a vieții noastre>>.

Cum Vechiul Testament îl prefigurează pe Noul și Noul Testament este împlinirea celui vechi, tot așa cultul divin, înmănunchind adevărul amândurora, prefigurează sensul vieții umane și-i arată calea către împlinire.

Participarea la actul religios presupune atât angajarea interioară, cât și exterioară a credinciosului. Suma noțiunilor și reprezentărilor pe care le-a dobândit, a simțămintelor generate de acestea și a convingerilor care țin de viața sa interioară îl cheamă către exteriorizarea în acte și gesturi cu caracter religios. Totodată, „Această trinitate de elemente psihice […] conduce la cele trei laturi ale vieții religioase: doctrina, ce se adresează mai mult intelectului, cultul divin, ce se adresează sentimentelor și normele de viață religioasă ”, decurgând din doctrină și evidențiate prin cult.

Revenind la momentele principale ale Sfintei Liturghii și la valoarea lor catehetică, formativă, vom arăta pe scurt cum, prin cunoașterea semnificației simbolice, poate fi înrâurită viața credincioșilor.

Hrană pentru simțire, cunoașterea trebuie stimulată mereu în Biserică printr-o slujire cu profunzime, prin predică și cateheză liturgică. Credinciosul trebuie învățat astfel să descopere adevărul cel veșnic în frumusețea Liturghiei și frumusețea în profunzimea adevărului.

Deși ritualul Proscomidiei se desfășoară în exclusivitate tainic, toți cunosc că aici se pregătesc cinstitele daruri și nu puțini intuiesc simbolismul ecleziologic și eshatologic al acestui act.

Sfântul Agneț și miridele dispuse în jurul lui pe Sfântul Disc sunt imaginea Bisericii Universale – „Biserica în înțelesul ei cel mai larg, adică acea mare adunare sau familie spirituală a tuturor fiilor lui Dumnezeu, strânsă în jurul Întemeietorului și Capului ei nevăzut.”

Totodată, Sfântul Disc cu Sfântul Agenț și miridele trimit cu gândul la judecata finală, când Mântuitorul Se va arăta ca Împărat în mijlocul Bisericii Sale.

Credinciosul trăiește în Liturghie apartenența sa la Biserica Universală rugându-se împreună cu semenii și sfinții și chemând mila lui Dumnezeu pentru Ziua Judecății.

Binecuvântarea mare îl cheamă să urce spre Împărăția Sfintei Treimi prin credință și fapte bune, prin unirea cu Hristos.

Cele trei Antifoane, după numărul Persoanelor Treimii, conduc cu gândul la perioada când lumea încă nu-L cunoștea pe Mântuitorul, deși se afla între oameni, fapt ilustrat și de alcătuirea lor din versete ale Psalmilor profetici.

Ecteniile care le încadrează subliniază așteptarea în stare de rugăciune și ecfonisele sunt o mărturisire doxologică a slavei, a atotputerniciei și a atotbunătății Sfintei Treimi.

Participarea credincioșilor la cântarea antifoanelor și în răspunsurile la ectenii, îi deprinde cu mărturisirea publică și comună a credinței. Conținutul antifoanelor reținut de aceștia devine o lecție de dogmatică ce pătrunde în minte prin inimă și se transformă în convingeri prin repetare și cântare cu însuflețire.

Vohodul mic este asimilat epifaniei Domnului și ieșirii Sale la propovăduire. Sfânta Evanghelie este însuși Hristos și credincioșii o primesc închinându-se și căzând <<la Hristos>>, iar luminile ce însoțesc purtarea Sfintei Evanghelii arată că El este Cel Care aduce lumina spirituală, pentru că El este Înțelepciunea pe Care trebuie s-o întâmpinăm într-o atitudine respectuoasă, <<drepți>>.

Creștinul ortodox își însușește aici adevărul că Evanghelia este veșnică și veșnică trebuie să fie și propovăduirea ei. El are deci la îndemână Adevărul neschimbabil, din Care e chemat permanent să se hrănească spiritual.

Imnul <<Sfinte Dumnezeule>> – Trisaghionul liturgic – îi alătură și-i aseamănă pe credincioși cu îngerii în slăvirea Sfintei Treimi. Ei trăiesc acum sentimentul unirii cerului cu pământul, a Bisericii triumfătoare cu cea luptătoare.

Lecturile biblice în Liturghie „reprezintă principalul izvor al credinței și pietății noastre […] au semnificația uneia din formele mai depline ale arătării și manifestării lui Iisus în lume”; după Sfântul Maxim Mărturisitorul, ele „indică voile și sfaturile dumnezeiești și fericite ale atotsfântului Dumnezeu. Prin ele aflăm îndatoririle ce le avem de îndeplinit, potrivit cu fiecare dintre noi, după puterea ce-i este înnăscută”.

Contextul liturgic le revelează mai puternic înțelesul și frumusețea, mireasma învățăturii dumnezeiești răspândită prin apostoli fiind simbolizată prin tămâiere, care este în același timp și un simbol al darului Sfântului Duh dat prin Evanghelie.

În finalul Liturghiei catehumenilor se desface Sfântul Antimis, act asociat pregătirii mormântului de către Iosif din Arimatea. Concedierea catehumenilor este imaginea Judecății, când se vor alege cei drepți de cei păcătoși, iar închiderea ușilor împărătești simbolizează sfârșitul celor pământești și intrarea drepților la ospățul de nuntă al lui Hristos.

Acest moment ne cheamă pe <<câți suntem credincioși>> să bine sporim în rugăciune pentru că și mai înalte decât până acum vom vedea.

Heruvicul, așezat în prima parte a Liturghiei credincioșilor, ilustrează pregătirea pentru primirea Împăratului.

Este un moment trăit cu intensitate de credincioși, în despărțire de <<grija cea lumească>> și uniți în așteptarea solemnă și rugătoare a lui Hristos. Credincioșii conștientizează prin heruvic simultaneetatea Liturghiei cerești cu cea pământească și trăiesc înălțarea sufletească a fericitei asemănări cu Heruvimii.

Vohodul mare simbolizează alaiul funebru de la răstignirea și îngroparea Domnului, preoții purtând în mâini uneltele torturii: crucea, copia… Pomenirile ne amintesc cuvintele tâlharului răstignit de-a dreapta Mântuitorului, iar Sfântul Antimis devine mormântul însuși.

Strălucirea și solemnitatea momentului înalță sufletele credincioșilor și le cutremură totodată de realitatea Jertfei. Ei simt că aceasta îi include și-i așează înaintea Tatălui.

Primind din nou porunca iubirii, credincioșii mărturisesc împreună credința înaintea tronului lui Dumnezeu în înțelegere deplină a celor rostite, fapt simbolizat de deschiderea dverei. În acest timp, prin întocmirea Aerului se arată că Mormântul s-a deschis ca la Înviere.

Este momentul din care, în mod obișnuit, credincioșii rămân îngenuncheați și, cu adâncă smerenie, se pregătesc să participe la desăvârșirea jertfei, o jertfă spirituală, de milă, pace și laudă, bineplăcută lui Dumnezeu.

Își înalță inimile către Dumnezeu slăvindu-L în Treime; Îl laudă preamărindu-I sfințenia, puterea și slava dimpreună cu îngerii și, pentru Sfânta Jertfă, pentru chemarea la Cina euharistică în care li se oferă iar și iar, iarăși Îl laudă, îi mulțumesc și I se roagă mărturisindu-L ca Dumnezeu – <<Pe Tine Te lăudăm>>.

Credincioșii știu că acum preotul săvârșește cele mai de taină, că, prin invocarea Duhului Sfânt, pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Mântuitorului.

Prin glasul cântărețului sau dimpreună cu el, participanții la Liturghie cheamă mijlocirea Sfintei Fecioare, a cărei fericită și mai presus de fire naștere o măresc, conștientizând astfel rolul Născătoarei de Dumnezeu în iconomia mântuirii.

Melodia Axionului întraripează înțelegerea cu aripile simțirii și-i apropie pe credincioși de Maica iubitoare a umanității restaurate.Preasfânta Născătoare de Dumnezeu dobândește pentru noi , cei răniți de păcate, mila Stăpânului și nădejdea iertării.

Înnoiesc apoi, prin preot, cererile prin care se roagă lui Dumnezeu să-i ajute a rămâne în comuniune cu Biserica până la sfârșitul vieții și dincolo (<<sfârșit creștinesc…>>).

Pentru aceasta, pentru atingerea idealului vieții veșnice, înțeleg că trebuie să-și dăruiască întreaga viață lui Hristos – <<Ție, Doamne>> – pentru că în El văd izvorul, susținătorul și plinitorul vieții; pentru că El ne dă în Liturghie arvuna vieții în Împărăția Treimii prin harul Duhului Sfânt.

Minunat moment de adâncire, de privire înlăuntru spre a-L vedea pe Hristos!

Prin Rugăciunea Domnească, credincioșii văd de cât de mare îndrăzneală se pot învrednici creștinii drept-măritori și ce mare dar au primit prin Jertfa Fiului. Este <<simbolul înfierii adevărate și reale, care ni se va da prin darul și harul Duhului Sfânt>>.

Când preotul atrage luarea-aminte în legătură cu prezența reală a lui Hristos pe Sfânta Masă, aceștia mărturisesc într-un glas că nu este nimeni sfânt afară de Iisus Hristos, de la Care și prin Care vine spre omenire sfințenia.

Vor trăi apoi sentimentul deplinei unități între ei, împărtășindu-se din același Potir, și, mai ales, vor trăi bucuria unirii cu Hristos , capul Bisericii. Sfânta Euharistie „este prin excelență Taina unității Bisericii […] în același trup și sânge al lui Hristos și în aceeași credință și iubire”.

Cântările și rugăciunile finale arată că credincioșii își vor continua viața având pe Domnul și întru numele Domnului, de la Care preotul cere pentru ei, în rugăciunea amvonului, pace, sfințire, binecuvântare și mântuire.

Ei răspund lăudând pe Dătătorul bunurilor, participând astfel la un schimb de daruri între Dumnezeu și om, iar darul cel mai de preț pentru umanitate este anunțat în binecuvântarea finală, <<harul și a Sa iubire de oameni>>.

Credincioșii au astfel garanția că rămân în iubirea lui Dumnezeu, întru care toate viază și se mișcă; știu că de această iubire nu-i poate despărți decât nechibzuita întrebuințare a voii proprii.

Iată, pe scurt, de ce hrană sufletească se pot îndestula credincioșii în fiece moment al Sfintei Liturghii și de câtă măreție se împărtășesc participând la solemnitatea mântuirii aflată în procesul realizării, al împlinirii.

În Sfânta Liturghie abundă mulțimea darurilor , iar primirea lor într-o stare de mai curată și mai adâncă înțelegere , asigurată prin cateheză liturgică , ar conduce , desigur , la sporirea acestora.

III.5.2 Valori intelectuale, morale și duhovnicești izvorâte din cuprinsul Sfintei Liturghii

Se recunoaște de către tot mai mulți teologi, indiferent de confesiune, că cultul ortodox „este ceva unic în creștinătatea întreagă prin sublimitatea și varietatea lui: teologie, viață în Hristos, poezie, muzică, respirație a sufletului și mijloc de educație religios-morală, inspirator și generator de viață creștină”.

Întreagă această bogăție este dată de profunda sa ancorare în Scriptură și, mai ales, de prezența sfințitoare și mântuitoare a lui Hristos în Duhul, Care deschide inimile către comuniunea rugătoare cu îngerii și sfinții.

În Sfânta Liturghie cerul coboară pe pământ transfigurându-l, iar puterile noastre, înțelegerea și dispoziția spre bine sunt descătușate pentru că aici frumusețea atinge desăvârșirea în fiecare din cele cinci simțuri. „Ochii se minunează la vederea icoanelor, tămâia din belșug sugerează nărilor mireasma Împărăției; gustul se acționează la savoarea pâinii și vinului la împărtășanie, simțul tactil intervine atunci când sărutăm sfintele icoane, Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce […] și muzica vocală deschide urechea inimii la vibrații din altă lume.”Toată ființa credinciosului este chemată la participare ; la împărătesc ospăț de nuntă.

Această participare totală a credinciosului, această topire de sine, fără a-și pierde identitatea, în atmosfera liturgică face din Sfânta Liturghie piatra de temelie a formării creștinului adevărat, a devenirii creștine a omului.

Sfânta Liturghie este astfel cea mai importantă „școală a învățăturii creștine, un bogat și neprețuit tezaur de doctrină, o cateheză vie, la îndemâna și pe înțelesul tuturor”. Importanța sa catehetică este covârșitoare atât în inițiere, alfabetizare, cât și pe calea către desăvârșirea creștină.

Învățământul religios din școli nu poate suplini valoarea formativă a Liturghiei, nu poate suplini cei <<șapte ani de acasă>>, dăruiți cu drumuri dese către Casa Domnului.

Acesta se bizuie, în atingerea scopului, pe experiența religioasă a școlarilor, pe care o canalizează după rigori didactice. Învățământul este eficient dacă elevul este și un practicant al cultului; este eficient dacă face din elev un practicant conștient și activ (în sensul trăirii) al cultului.

Aplecându-se asupra importanței catehetice a Sfintei Liturghii, Diac. Prof. Nicolae Balca arată mai întâi că scopul catehizării este unul întreit.

Scopul material mijlocește credincioșilor adevărurile de credință necesare mântuirii, scopul formal sau cultivator e orientat spre dezvoltarea funcțiilor sufletești – sensibilitate, inteligență, voință, și scopul suprem, scopul educativ, țintește spre desăvârșirea creștină: împlinirea voii lui Dumnezeu în lume, urmarea lui Hristos și imitarea sfinților, deplinătatea în bine și asemănarea cu Dumnezeu.

În sprijinul împlinirii acestui întreit scop vin o multitudine de factori: atmosfera de sfințenie din biserică, frumusețea picturii, a muzicii și a formelor exterioare ale ritualului, prezența comunității și, mai presus de toate, conținutul propriu-zis al Sfintei Liturghii.

Formarea intelectuală credincioșilor este pusă în legătură cu însușirea informațiilor privind evenimentele din istoria mântuirii și cu însușirea doctrinei. Aici, o valoare deosebită o are faptul că în cult, de câteva secole, se folosește limba națională în expresia ei cea mai frumoasă, mai limpede și mai plină de miez. „Cultul ia în serviciul său cuvântul, de la cursivitatea lui obișnuită în predică ori pătruns de avânt ca în rugăciune, până la cuvântul însuflețit de sentiment și purtat pe aripile melodiilor, ca în imne.”

În însușirea adevărurilor de credință, a Adevărului care îi „face liberi” (Ioan 8, 32), credincioșii sunt ajutați de ilustrarea lui în sfintele icoane și în elementele ceremonialului, de limpezirea lui în cântările care, prin frumusețe și sensibilitate, ușurează înțelegerea, de lecturile biblice explicate în predică și cazanii și de puterea rugăciunii, prin care Însuși Duhul Sfânt luminează și potențează intelectul și simțirea.

Nu trebuie să se creadă că ne referim la o înțelegere pur intelectuală, ci la o înțelegere împreunată cu simțirea și trăirea prin care, cu cât se pătrunde mai adânc spre miezul tainei, cu atât aceasta se adâncește, pentru că izvorăște din adâncul cel mai de taină – Dumnezeu (I Corinteni 2, 10).

În măsura în care credinciosul știe trăind și simțind, sporesc și „funcțiunile sale sufletești: memoria , atenția, inteligența, puterea de judecată, fantezia (în sensul creativității – n.n) și viața afectivă…”.

Vedem în biserici cum credincioșii cu o participare constantă la cult cunosc integral cântările și răspunsurile din cuprinsul Sfintei Liturghii, mișcările și gesturile ceremonialului, textele rugăciunilor și chiar conținutul pericopelor evanghelice, din care așteaptă descoperirea și adâncirea unor noi înțelesuri.

Nu putem însă despărți în Liturghie participarea intelectului de participarea afectivă, care optimizează procesul formării moral-religioase.

În același timp, Sfânta Liturghie este și un mediu al responsabilizării personale față de credința asumată și se urmărește dobândirea credinței biblice –dogmatice, care să îmbogățească elementul ontologic și să-l întărească.Biserica se zidește pe temelia dogmelor , izvorâte la rându-le din Revelație.

Acest mod de a privi lucrurile conduce spre pregătirea credincioșilor ca apărători ai credinței apostolice împotriva asaltului sectar și a practicilor ezoterice.

Calea ar fi ferirea de ritualism și de inovațiile cultice prin puritatea și profunzimea slujirii și prin impunerea bunei rânduieli în biserică și a respectului față de cuvântul liturgic, prin rostirea lui cu claritate , cu solemnitate și trăire.

Sfintele icoane, pictura murală, despre care se spune că sunt Biblia neștiutorilor de carte, nu au numai o valoare descriptivă și nu țintesc doar spre rememorarea unor evenimente sau a faptelor unor persoane, ci sunt „mijloace ale iradierii puterii lui Hristos în mod direct și prin Sfânta Sa Maică, prin îngeri și prin sfinți; contribuie și ele la primirea de către credincioși a darurilor lui Hristos și la trăirea acțiunii mântuitoare săvârșită de Hristos în Sfânta Liturghie”.

Icoanele devin imagine a comuniunii iubitoare din biserică, sunt canale ale harului și transfigurează liturgic istoria și evenimentele, transformându-le în mediul eternității neschimbate, dar bogate a vieții în Dumnezeu.

Comunitatea credincioșilor se lărgește prin ele, se simte ajutată și întărită.

„Locașul bisericesc redă prin ordinea în care sunt așezate icoanele în el recapitularea tuturor în Hristos, recapitulare realizată într-o măsură pe seama sfinților și în curs de realizare pe seama noastră printr-o înaintare în asemănarea cu Hristos și prin apropierea de El până la unirea cu El.”

Deci, avem în icoane cu mult mai mult decât informație; avem modele de viață, avem imaginea mântuirii omenirii, calea spre aceasta și chemare la acțiune.

Totodată, bogăția culorilor revărsată în forme și linii constante generează sentimente pozitive, odihnește și creează elevare din punct de vedere estetic.

Modelul pictural bizantin are un puternic impact asupra privitorului deoarece îl ajută să <<prindă>> spiritul, transcendentul; comunică mai mult taina persoanei tocmai pentru că renunță la detaliile de ordin anatomic și se concentrează asupra culorii.

Promovând modelul suprem al lui Hristos și modelul sfinților ca garanție a posibilității urmării Lui, cultul divin deține o putere formatoare, de modelare structurală a ființei credinciosului deosebită.

Prezentând însăși viața și activitatea mântuitoare a lui Hristos, Sfânta Liturghie dezvoltă „spiritul de jertfă al credincioșilor, cât și dorința după progres religios-moral în ei și în semenii lor”.

Pentru că Sfânta Liturghie permanentizează Cina cea de Taină, este o cină a iubirii creștine, înlăuntrul său sentimentul iubirii, al solidarității umane și al comuniunii cu semenii, vii sau adormiți, cu sfinții și cu Hristos în Duhul își are cel mai puternic izvor; este filonul său de aur a cărui adâncime încă nu s-a descoperit.

În Liturghie, credincioșii fac „în condițiile pedagogice cele mai optime, experiența vieții în comunitate […], este o invitație arzătoare la viață în comunitatea de iubire, așa ca toți să se simtă un singur trup, un singur suflet”.

Energia spirituală necesară biruirii sinelui și deschiderii către comuniunea, către solidaritatea iubitoare o sorb din adevărurile dogmatice, atât de viu și de puternic prezente în cântările liturgice, din principiile moralei creștine care decurg din acestea și care sunt ilustrate în modelele sfinților, din însăși spiritul viu al Sfintei Liturghii hrănit mereu de Sfânta Jertfă.

Conținutul Sfintei Liturghii întărește, fortifică voința credinciosului și o orientează spre scopuri înalte. Exemplul Mântuitorului și al sfinților îl motivează pozitiv, îi trezesc conștiința și-l determină către lucrare.

Motivația și voința duc la intensificarea rugăciunii și la angajarea în luptă cu patimile și cu ispitele, iar această lucrare curățitoare duce iarăși la sporirea concentrării și la înmulțirea rugăciunii.

Un alt factor prin care cultul divin își exercită funcția sa educativ-pedagogică de modelare a sufletului ,, este nota de mister […] și multiplicitatea sensurilor simbolico-mistice, prin care ni se dezvăluie înaintea ochilor”.

Cât de înălțător și de bogat în sentimente și semnificații este momentul împărtășirii! Grandoarea momentului, conștiința păcătoșeniei și bucuria unirii cu Hristos, sunt trăiri care schimbă omul, îi schimbă esențial viața.

Spuneam într-un subcapitol anterior că Sfânta Liturghie este <<chemare>> și <<participare>>. Reluăm afirmația arătând că fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare notă muzicală din cuprinsul său se constituie în îndemn și , trăite intens, în trepte către Împărăție.

Muzica bisericească a cucerit dintotdeauna sufletele credincioșilor, le-a adâncit puterea de rugăciune, a fost și este „înaintemergătoarea harului divin tocmai prin faptul că dezrobește ființa credinciosului din cătușele patimilor […]. Ea face să încolțească smerenia și aprinde dorul spre trăirea în Dumnezeu” în deplină frațietate cu semenii.

Cântând <<cu o gură și cu o inimă>>, credincioșii trăiesc la modul propriu frățietatea și comuniunea și, cum cântarea e rugăciune, se roagă împreună, unii pentru alții și << pentru pacea lumii>>.

Fiecare imn exprimă în conținutul lui o bogăție întreagă de sentimente, idei, „învățături dogmatico-morale redate pe înțelesul credincioșilor, pentru ca aceștia, cunoscând adevărurile de credință să sporească în aprofundarea și trăirea lor”.

Această aprofundare și trăire, deși presupune personalizarea, are și conotații comunitare. Nu-l pot ignora pe fratele meu lucrând la propria desăvârșire morală deoarece aceasta nu este nimic fără raportarea la el. Hristos mă cheamă la unirea cu El printr-o unire prealabilă cu aproapele.

Virtuțile creștine sunt promovate și dobândite prin ieșirea din însingurare și se ajunge la ele dacă s-a parcurs mai întâi luminarea și instruirea credincioșilor în învățătura creștină ortodoxă. „Liturghia este ea însăși o predică vie care prezintă credincioșilor adevărurile credinței” și, totodată, este un criteriu pentru credință și pentru morală; este mediul în care acestea se încearcă și se lămuresc precum aurul.

Virtuțile creștine, fără de care nu poate fi concepută manifestarea caracterului religios-moral, se oglindesc în Liturghie și se dezvoltă în toată plinătatea lor prin participarea la ea.

Mulțumirea, iubirea, conștiința culpei, umilința, smerenia, ascultarea și împăcarea sunt trăiri care le prefigurează.

Drama răstignirii Celui nevinovat pentru vinovăția noastră, suferințele îndurate de El atunci, la care, păcătuind noi, Îl supunem mereu, cutremură sufletele, despietresc inimile și dezleagă izvorul lacrimilor.

Lacrimile curăță sufletul și-l înalță, fac ascultată rugăciunea; sunt rouă cerească – stropi de veșnicie.

Scopul mărturisit catehetic al Liturghiei catehumenilor nu este limitat la cuprinsul ei, ci respiră din toate momentele Sfintei Liturghii și, am putea spune, după Liturghie, în viață. „Simbolurile, figurile poetice și tot aparatul estetic luat în serviciul Liturghiei asigură Bisericii metode catehetice de o valoare specială prin puterea lor de sugestie și de impresionare”, care le face să dăinuie în suflet și nasc nevoia de a gusta din nou din hrana lor spirituală.

Frumusețea Liturghiei cheamă din nou la Liturghie.

„Rugăciunile, cântările și toate cele ce se săvârșesc în sfânta slujbă ne sfințesc prin aceea că în ele noi vedem cu închipuirea pe Hristos, lucrarea și Patimile Lui pentru noi”, iar participarea la sfințenia lui Hristos e dulcea dorire și plinirea așteptărilor credincioșilor.

Temelia misiunii catehetice a Liturghiei o constituie lecturile biblice și punerea lor în valoare prin predică.

Această complementaritate este recunoscută încă din perioada primară a creștinismului și întărită prin cuvintele Apostolului – „Credința vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos.” (Romani 10, 17).

Dacă Evanghelia „a făcut să răsară simțăminte noi (în epoca primară), cu mult mai ușor poate să le păstreze, să le întrețină și să le învioreze pe cele vechi”, în zilele noastre, deși tinde să le acopere zgura secularizării, deși, în mod fals, pare să nu mai afle conexiuni în realitatea vieții noastre.

Aici intervine rolul preotului. El este chemat să slujească cu profunzime și cutremurare; este chemat la a realiza predici solid închegate, pline de duh și de suc biblic și liturgic și la a catehiza prin faptă și cuvânt.

Preotul nu trebuie să ignore în predică materialul liturgic atât de bogat, de expresiv și de legat de viață. Predica este,, o rostire a Evangheliei lui Hristos însoțită de tot patosul unei credințe tari, a unei iubiri nebiruite, în scopul aducerii la credință a celor credincioși”.

Reiese de aici că trăirea personală a preotului, tăria propriei credințe este garanția reușitei misiunii sale de catehet în care, bineînțeles, nu se ignoră pregătirea teologică și culturală temeinică.

Dacă se spune că misiunea principală a Liturghiei este „să înlesnească exprimarea omagiului de adorațiune, de laudă și de mulțumire datorat de comunitatea creștină lui Dumnezeu și totodată să facă pe credincioși părtași la harurile Jertfei liturgice”, pe același plan credem că trebuie să stea și misiunea sa catehetică, prin care adorațiunea, lauda, mulțumirea și împărtășirea harului ajung să se săvârșească într-o deplină înțelegere a actului religios și într-o stare duhovnicească adecvată.

Prin el însuși, ritualul liturgic ajută în chip real „la închegarea unei conștiințe religioase individuale și colective”, la transformarea credincioșilor în practicanți, la determinarea lor să aplice în viață normele și perceptele morale pe care Liturghia le ilustrează.

Exemplele edificatoare sunt înțelept plasate de-a lungul anului bisericesc și varietatea lor răspunde vocației și puterii fiecărui credincios.

Observăm o dispunere gradată a evenimentelor, a faptelor și a personalităților, dar totul gravitează în jurul persoanei Mântuitorului și evenimentului Învierii. În fond, El este cel Care i-a trecut pe sfinți și susține și nădejdea trecerii noastre „din moarte la viață și de pe pământ la cer”.

O condiție a acestei treceri este dobândirea spiritului de sacrificiu, după modelul Mântuitorului și al sfinților Săi, viața jertfelnică și asumarea cu responsabilitate a crucii existenței pământești, țintind cerul.

Asumarea crucii (Matei 16, 24) include și relația noastră cu aproapele dăruită Domnului ca o dovadă a renunțării la egoism. Ori aceasta se învață cel mai desăvârșit în Liturghie, câmpul Jertfei celei fără de prihană.

În Liturghie, unde este reprodusă întocmai atmosfera din perioada lucrării nemijlocite a Mântuitorului în lume, înconjurat de Sfinții Apostoli, avem o autentică școală a caracterelor.

Aici, la focul exemplelor minunate, se călește tăria de caracter; consecvența în bine, stăruința în adevăr, simțul răspunderii, respectarea cuvântului dat, răbdarea în suferință și curajul în mărturisire; tăria voinței, bucuria iubirii și ura – doar față de păcat.

Se învață verticalitatea spiritului, smerenia întru demnitate și, mai presus de toate, credem, sinceritatea gestului, a trăirii, a credinței.

Sinceritatea credinței e chezășia schimbării interioare și a urmării lui Hristos pe calea anevoioasă a Împărăției căci „credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1).

Cum Mântuitorul n-a urmărit să facă din ucenicii Săi oameni învățați asemenea cărturarilor și fariseilor, ci sare gustoasă a pământului și a vieții (Matei 5, 13), așa și prin intermediul Liturghiei se urmărește în primul rând formarea caracterului religios-moral gândit ca viețuire asemenea lui Hristos. „Instruirea Sfinților Apostoli s-a făcut în vâltoarea vieții și prin sfințirea vieții”, iar instruirea credincioșilor se face în Liturghie – izvor de viață și de sfințenie.

Școală a rugăciunii, școală a caracterelor, dar și școală a curajului este Sfânta Liturghie.

Învățăm din curajul mărturisirii tâlharului răstignit, învățăm din curajul femeilor care au adăstat lângă crucea Învățătorului Bun, din curajul lui Iosif din Arimatea, cel <<cu bun chip>> și din curajul Mironosițelor devenite cele dintâi misionare și mărturisitoare.

În Liturghie învățăm că și pocăința este un act de curaj- plângerea păcatelor și renunțarea la acestea. Vedem că, aducând Mântuitorului lacrimile pocăinței, redobândim statutul de <<fii ai luminii>> și avem aici un model în Sfântul Apostol Petru care, având curajul pocăinței, a înaintat apoi până la asumarea răstignirii.

Tot în Sfânta Liturghie ni se arată că deznădejdea, înstrăinarea de Dumnezeu e slăbiciune și nu curaj, la fel ca și încrederea oarbă în judecata și în forțele proprii. Cine oare ar vrea să fie asemenea lui Iuda?!

Supremul curaj rămâne cel vădit de Jertfa Mântuitorului pe Cruce și puterea Lui de a ierta – „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.” (Luca. 23, 24). El este ilustrarea sublimă a curajului; El îndură suferința nevinovat fiind; „El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 5) și am dobândit prin El biruința supra morții.

De aceea „Hristos nu poate fi cugetat fără cruce, adică fără efortul și răbdarea prin care a biruit moartea” și nici viața noastră în Hristos nu poate fi cugetată fără efort, fără curajul de a răbda și de a o lua mereu de la capăt transformând căderile în prilejuri de înălțare.

Spre aceasta „Biserica trebuie să se arate slujitoarea spirituală care ține credincioșilor deschis orizontul iubirii și-i ajută să înainteze tot mai departe spre acest orizont. Ea trebuie să le dea, după fiecare deziluzie a unei realizări imperfecte a aspirațiilor lor duhovnicești spre acest țel, un nou curaj pentru a relua drumul care conduce spre el.” Deducem de aici că, învățând, predicând cuvântul lui Dumnezeu, Biserica trebuie să semene în suflet speranța. Gândim că predica trebuie să nu fie doar mustrătoare și moralizatoare, ci mai ales să dăruiască nădejde, să susțină curajul și efortul spre vindecare.

Atmosfera liturgică îl îmbrățișează pe credincios cu brațe de maică și-l încredințează mijlocirii Maicii Sfinte. Aici, cu taină, în inimă se limpezesc adâncuri din lucrarea mântuirii și aripa iubirii îi adună și-i ajută să se regăsească pe cei pribegi pe căile vieții.Aici , în toți și în toate, este lucrătoare aceeași neapusă Cincizecime.

„Adevărul religios, pentru a se strecura în sanctuarul sufletului, nu este turnat întâi în formule dogmatice și în expuneri metodice; el se face sau ia forma de adorație, de laudă, de mulțumire, de rugăciune. E topit adică în imne, în antifoane, în doxologii; în pericope , în omilii , în cântări întru totul palpitante de credință și de iubire. Adevărul, care a devenit rugăciune, coboară în inimă întru totul încărcat de binecuvântări cerești.”

Biserica Ortodoxă înțelege mântuirea ca biruință asupra morții prin învierea cu Hristos, văzând totodată viața de veci a învierii ca Împărăție a dragostei între oameni hrănită din dragostea Sfintei Treimi.

Această asigurare a Evangheliei e pusă în lucrare în Liturghie. „Ea e laboratorul învierii și școala deprinderii iubirii între oameni. Ea e manifestarea bucuriei comune că vom învia și vom fi toți împreună în veci […] comunicând prin trupurile noastre spiritualizate.”

=== CONCLUZII ===

Concluzii

„Misiunea Bisericii își are temeiul în Tatăl, lucrarea în Fiul, plinirea în Sfântul Duh” și ilustrarea desăvârșită a acestei lucrări treimice este Sfânta Liturghie – centru de iradiere în misiunea sa internă.

Biserica este misionară în ființa ei. Ea pune în relație pe membrii săi cu Împărăția lui Dumnezeu, de care se apropie extinzându-se în timp și în spațiu; crescând și dăinuind. „Relația dintre Împărăție și Biserică este cea a tensiunii creatoare și plinitoare dintre <<deja>> și <<încă nu>> surprinsă și exprimată sublim în Liturghia Ortodoxă.”

Omul se recreează și se desăvârșește permanent în Liturghie prin cuvânt, prin <<baia>> de lumină, căldură sufletească, frumusețe și, mai ales, prin Sfânta Împărtășanie. Pătrunderea lui Hristos în sufletul nostru sub forma hranei euharistice sporește neîncetat viața noastră cu Hristos în Duhul, „ne reface ontologic […] și sădește în noi puteri noi de viață harică”.

Astfel , Sfânta Liturghie a fost și rămâne <<cateheză vie>> și de viață săditoare care, prin finalitatea sa, preface comunitatea rugătoare în trupul Bisericii.

Împărtășindu-se credincioșii din același potir, „același duh al iubirii se roagă în toți, fiindcă alcătuiesc un singur trup și se găsesc într-o interioritate reciprocă de existență”. Prezența continuă a lui Hristos în Liturghie coboară cerul pe pământ, transfigurează și sfințește făptura și ne face să gustăm pe pământ fericirea cerească ce va să fie.

Această prezență face din Liturghie un mediu al cunoașterii intermediată de simțire, de sentiment și nu de sentimentalism. Specific Răsăritului ortodox este ca problema cunoașterii să fie preponderent o problemă de lucrare , de trăire și mai puțin de speculație. Cei prezenți la <<școala rugăciunii>>, la Liturghie, se transformă treptat și „experimentează o întâlnire cu o realitate transsubiectivă ,întâlnire cu atât mai certă, cu cât e marcată de niște simțăminte vii, care indică o prezență vie, față către față.”

Prin aceasta, funcțiunea catehetică a Liturghiei „nu se închide în simpla noțiune de predare a unor cunoștințe sau de instruire, ci ea urmărește de a da credincioșilor și deprinderi, a-i obișnui, a-i educa, adică a le da cunoștințele religioase nu numai în proprietate intelectuală, ci a-i determina să le transforme în viață trăită sau moravuri”.

Fiind <<școala rugăciunii>>, Liturghia este totodată și <<școală a păcii>> pentru că nici o altă slujbă bisericească nu îndeamnă mai mult și mai cu tărie la pace decât ea. Rugăciunea se săvârșește <<cu pace>>, <<cu o gură și cu o inimă>>, în unitate deplină și drept-mărturisitoare.

Ca veritabilă școală a vieții în Hristos și <<școală a caracterelor>>, Sfânta Liturghie este izvor de virtuți creștine, o adevărată „pepinieră în care acestea răsar și cresc, ea străduindu-se nu numai să le propovăduiască, să le arate, ci să le și sădească în viața credincioșilor”.

Din perspectiva istoriei naționale, putem afirma că Sfânta Liturghie a fost întâia școală a românului.

Formarea sa religios-morală s-a realizat prin participarea la Liturghie și prin predică și s-a verificat prin existența bimilenară, prin rezistența în fața vitregiilor vremurilor și prin păstrarea nealterată a credinței; prin cultura care s-a născut, a crescut și s-a răspândit în și din Biserică.

Timpul vieții sale a fost mereu și a rămas marcat liturgic, sărbătorile religioase fiindu-i și azi repere și momente esențiale ale vieții, în care trăiește unificarea timpului.

Sfânta Liturghie rămâne, până la <<ziua cea neînserată>>, chemare tainică și strigăt și devine justificare a existenței noastre prin participare.

Extraordinar este faptul că înlăuntrul său învățăm să ascultăm și să înțelegem chemarea și să sporim , prin experiere directă și prin conștientizare, participarea.

Înăuntrul său pășim către Împărăția cerească învățând comuniunea în iubire din desăvârșita comuniune iubitoare a Persoanelor Sfintei Treimi; înăuntrul său ne împărtășim din sfințenia lui Hristos, învățând să-I urmăm pentru că El este chipul Tatălui.

S-ar putea reproșa lucrării de față că ignoră poziția preotului ca liturghisitor și ca propovăduitor al Cuvântului în predică. Noi am considerat că prezența sa este subînțeleasă în toate componentele lucrării , deoarece am privit Sfânta Liturghie în desfășurarea sa.

Accentul a căzut mereu pe comunitatea credincioșilor, pentru că Liturghia este adunarea euharistică a acestora și pe modelul Hristos, ca săvârșitor real al Sfintei Liturghii, Care se folosește de intermedierea preotului.

Încercând să evidențiem funcția catehetică a Sfintei Liturghii, am avut iarăși în atenție, în primul rând, pe credincioși și devenirea lor ca Biserică. Prin aceasta preotul nu este exclus, ci, dimpotrivă, el este împreună lucrător și rugător și, totodată, exponent al comunității.

„Talentul și puterea de trăire a liturghisitorului reprezintă în cult echivalentul geniului elocvenței și dexterității în predică.” Ce trebuie însă subliniat este nevoia de predică și de cateheză cu subiect liturgic, care se simte în Biserica Ortodoxă. Întru plinirea acestei nevoi, rolul preotului este covârșitor.

Acest tezaur dogmatic, de învățătură morală, de esențe de viață și de frumusețe trebuie mai mult fructificat.

Înrâurirea pozitivă pe care o are Sfânta Liturghie asupra vieții credincioșilor, asupra persoanei umane în integralitatea ei trebuie folosită mai mult și potențată atât în pregătirea pentru viața liturgică veșnică în Împărăția lui Dumnezeu, cât și în devenirea noastră ca popor, ca neam, pentru că, la Judecată, Dumnezeu ne va chema ca neamuri (Ps. 97, 11).

Curriculum vitae

Subsemnatul , Grigoraș Iulian , m-am născut la 19 iulie 1964 , în satul Chiperești , comuna Țuțora , județul Iași , din părinți ortodocși- Nicolae și Virginia.

Am absolvit Liceul Pedagogic ,,Vasile Lupu’’ din Iași în iunie 1982.

Din septembrie 1982 și până în prezent am lucrat ca învățător titular la Grupul Școlar ,,Mihai Busuioc’’(nume actual) din municipiul Pașcani.

Locuiesc în Pașcani , Aleea 22 Decembrie nr.4 ,bl. B22, sc.A , ap.10.

Sunt căsătorit și am doi copii- Ilinca , de 7 ani și Paraschiv , de 3ani.

Soția , Maria , este absolventă a Facultății de Construcții Civile , Industriale și Agricole și lucrează ca profesor titular la Colegiul Tehnic ,,Gheorghe Asachi’’ din Iași.

Declarație

Subsemnatul , Grigoraș Iulian , declar pe propria răspundere că , în lucrarea de licență cu tema ,,Sfânta Liturghie și importanța ei catehetică’’, coordonată de Preot Conferențiar Doctor Costachi Grigoraș , nu am folosit nici un text care să nu fie citat sau în legătură cu care să nu fie făcută trimiterea cuvenită la notele de subsol. Nu am folosit alte lucrări în afară de cele prezentate în lista bibliografică.