Importanța căsătoriei și a logodnei După cum este bine cunoscut, cele două instituții, căsătoria și logodna, au ca principal scop formarea și… [613560]

ASPECTE INTRODUCTIVE

Importanța căsătoriei și a logodnei

După cum este bine cunoscut, cele două instituții, căsătoria și logodna, au ca principal scop
formarea și întemeierea familiei .
Familia de drept comun este alcătuită din soți și din copii lor minori fără capacitate deplină
de exercițiu.
Acest conținut se deduce din dispozițiile art. 48 alin. (1) din Constituție care așează la baza
familiei căsătoria liber consimțită între soți, egalitate a acestora, dreptul și îndatorirea părinților de
a asigura creșterea, educația și instruirea copiil or. Același conținut de drept comun al familiei
rezultă și din dispozițiile art. 258 alin. (1) C. civ.
Etimologic, termenul „familie” provine din cuvântul latin familia (ae), cu semnificația de
totalitatea membrilor dintr -o casă sau gintă.
Din punct de vedere juridic, în lipsa unui text legal care să -i stabilească semnificația,
doctrina română a consacrat „familiei” diverse definiții1. Astfel se poa te evoc a următoarele:
familia este principala formă de organizare a vieții în comun a oamenilor legați prin căsătorie sau
rudenie2; familia este o realitate juridică generată de reglementările legale privitoare la familie3;
familia este o formă istorică de organizare a vieții în comun, care are la bază uniunea dintre bărbat
și femeie și rudele acestora4; familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și
obligații care izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de
familie5.
Considerăm că, totuși, pentru a defini juridic „familia”, ar trebui să avem în vedere
aspectele esențiale și particulare ce s e deduc din reglementările legale, interne și internaționale, ce
îi sunt consacrate.
În primul rând, această definiție nu poate ignora împrejurarea că familia este proxima și
necesara consecință a actului juridic al căsătoriei, încheiat, în condițiile legi i, între un bărbat și o

1 T. Bo doașcă, Contribuții la definirea juridică a familiei și la stabilirea conținutului acesteia, în „Dreptul” nr. 12/2004,
p. 123 și urm
2 T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, vol. I, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965, p. 17; Al. Bacaci, V.C.
Dum itrache și C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 7 -a, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1.
3 I. Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 7
4 Gh. Tomșa și colectiv, Dicționar de dreptul familiei, Ed. Științifică și Enciclope dică, București, 1984, p, 86
5 I.P. Filipescu Tratat de dreptul familiei, ed. a VIl -a, Ed. AII Beck, București, 2002, p. 2; A. Stănoiu, M. Voinea,
Sociologia familiei, Ed. Universității București, 1983, p. 6

femeie. Această împrejurare se deduce, implicit, din numeroase reglementări internaționale și
interne.
Potrivit art. 16 paragr. 1 din Declarația universală a drepturilor omului6, cu începere de la
vârsta nubilă, bărbatul și femeia, fără nicio restricție în privința rasei, a cetățeniei sau a religiei, au
dreptul să se căsătorească și să întemeieze o familie. În temeiul paragr. 2 din cuprinsul aceluiași
articol, căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. În
același sens sunt și unele dispoziții din alte reglementări internaționale, precum următoarele: art.
23 paragr. 2 și 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice7; art. 12 din
Convenția pentru protecția dreptu rilor omului și a libertăților fundamentale8; paragr. 1 și 2 din
preambulul Convenției O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru
căsătorie și înregistrarea căsătoriilor4 etc.
În dreptul intern al României, potrivit art. 48 alin. ( 1) din Constituție9, familia se întemeiază
pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților
de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Textul art. 48 alin. (1) din Constituție este
reprodus ad litteram de art. 258 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil10.
Actul juridic al căsătoriei, generator al familiei, deși se întemeiază pe consimțământul
viitorilor soți, se încheie în condițiile legii. În acest sens, potrivit art. 48 alin. (2) din Constituție,
condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege, iar căsătoria
religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă .

Importanța condițiilor încheierii căsătoriei și logodnei

Condițiile încheierii căsătoriei și a logodnei sunt menite să asigure că încheierea acestora
se face în scopul întemeierii unei familii trainice și sănătoase, de către persoanele care au

6 Declarația universală a drepturilor omului a f ost adoptată și proclamată de Adunarea General ă a Organizației
Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 217 din 10 decembrie 1948.
7 Pactul a fost adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 2200 (XX) 19 din 16
decembrie 196 6 și a intrat în vigoare la data de 23 martie 1976, conform art. 49. România a semnat Pactul la 27 iunie
1968 și l -a ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (publicat în M. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974).
8 Convenția a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei, semnată la data de 4 noiembrie 1950 și a intrat în vigoare la
3 septembrie 1953. România a ratificat Convenția prin Legea nr. 30/1994 (publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994)
9 Constituția a fost publicată în M, Of. nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și, după modificarea și completarea ei prin Legea
de revizuire nr. 429/2003 (publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003), a fost republicată în M. Of. nr. 767 din
31 octombrie 2003, dându -se articolelor o nouă numerotare.
10 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009 și republicată în nr. 505
din 15, iulie 2011. Legea nr. 287/2009 a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, conform art. 220 alin. (1) din
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (publicată în M. Of. nr. 409 din
10 iunie 2011).

aptitudinea fizică sau morală de a întemeia o familie; aceste condiții au, de asemenea, menirea de
a asigura exprimarea unui consimțământ liber și conștient al viitorilor soți.
Atitudinea societății noastre față de instituția căsătoriei și a logodnei , care sunt la baza
familiei, se reflectă și în condițiile prevăzute de lege cu privire la încheierea acestora , formalitățile
ce trebuie îndeplinite, procedura ce trebuie urmată, publicitatea și solemnitatea în privința
celebrării căsătoriei.
Toate aceste condiții su nt menite să pună și mai mult în lumină faptul că numai logodna
(ca instituție premergătoare căsătoriei) și căsătoria, așa cum sunt reglementat e de lege, se bucură
de ocrotirea statului . Cunoașterea acestor dispoziții privind modul de încheiere a logodnei și a
căsătoriei și condițiil or de formă, contribuie la stabilirea unei atitudini sănătoase față de aceste
instituții .

Evoluția în timp a căsătoriei și logodnei

Ca institutie, căsătoria a aparut cu mult timp înaintea cre știnismului d ăinuind p ână în zilele
noastre sub alte aspecte. În societatea dacic ă căsătoria era un eveniment unic prin importan ță sa
și avea la baz ă uniunea dintre un barbat și o femeie.
Familia era considerat ă ca fiind temelia societ ății, ea devenind element de stabilitate soc ială
iar rela țiile din cadrul ei dau tonul rela țiilor din societate. Stabilitatea cuplului determina stabilitatea
societ ății.
În societate a dacilor tipul de familie a cunoscut o evolu ție trec ând de la c ăsătoria pe grupe
la căsătoria pereche. În epoca statal ă femeia era cumparat ă de bărbat la licita ție, oferind pre țul în
funcție de frumuse țea ei și de cinstea ei. Societatea a evoluat cu timpul de la matriarhat la apari ția
gintei patriarhale și începe s ă așeze accentul pe b ărbat ca centru al familiei dac ice, dar p ăstreaza
poligamia ca linie directoare pentru c ăsătorii. B ărbatul fiind st âlpul societ ății avea un statut superior
față de so ție iar în cele ce urmeaz ă ea va locui sub acoperi șul acestuia11.
Pornind de la aceast ă ierarhizare, și a statutului feme ii inferior exista obiceiul ca so ția să
fie ucis ă la moartea so țului și pedepsit ă cu moartea dac ă se demonstra înfăptuirea adulterului de
către so ție. Nu au fost uitate nici femeile ur âte, acestea fiind obligate s ă-și cumpere un so ț. Astfel
cu, cre șterea propriet ății private și transform ările din sistemul succesoral, familile monogame au
început s ă câștige teren. Acest fapt este atestat de scrierile lui Horatiu și de dou ă prețioase

11 Ioan Chiș, Istoria statului și dreptului românesc. Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 44

documente, columna lui Traian și monumentul de la Adamclisi, unde b ărbații geto-daci s unt
înfățișați cu c âte o singur ă femeie.
În istoria dreptului roman, au rămas celebre două definiții ale căsătoriei : prima zi este
atribuită lui Domitius Ulpianus: „Nuptiae autem, sive matrimonium, est viri et mulieris coniunctio
individuam vit ae consuetudinem continens” – Căsătoria este unirea dintre un bărbat și o femeie,
care depinde de conviețuirea neîntreruptă. A doua îi este atribuită lui Errenius Modestinus, elev al
primului autor, conform părerii căruia căsătoria este „nuptiae sunt conni unctio maris et fetninae et
consortium omnis vitae, divi ac Pumani iuris comunicația” – unirea dintre un bărbat și o femeie și
comunitatea de viață atât pe plan religios, cât și pe plan social politic. Se observă evident că aceste
definiții includ ideea de comuniune intimă de viață, dar nu și pe aceea de indisolubilitate. La
romani, affectio maritalis constituia un element esențial al căsătoriei; când acesta înceta, înceta și
căsătoria.
În perioada scolasticii, se recunoșteau două feluri de căsătorii:
a) căsătoria in fieri – este actul umano -juridic, care dă naștere stării de căsătorie, ca moment
inițial și constitutiv al acestei stări;
b) căsătoria in fado – este însăși starea de căsătorie sau însăși „comunitatea întregii vieți”,
rezultat al celebrării va lide a actului umano -juridic.
Dacă Goethe, un romantic, putea face remarca după care căsătoria este „începutul și culmea
oricărei culturi”, Proudhon, mai sobru, sublinia: „Căsătoria este sacralitatea justiției, misterul viu
al armoniei universale, forma da tă de însăși natura religiei speciei umane”; Leon Blum – „Căsătoria
este punerea laolaltă cu o ființă de celălalt sex a tuturor întâmplărilor vieții, a tuturor funcțiilor
fizice și a tuturor năzuințelor morale care o alcătuiesc (…) care îngăduie prelungi rea fără monotonie
și fără părere de rău a familiarității intime cu o singură ființă” sau, mai scurt, „căsătoriile sunt acelea
care permit să treci fără prea multă părere de rău peste sacrificiile libertății sau ale capriciului”12.
Căsătoria este o instituț ie a naturii după voința lui Dumnezeu13. Iar în România, Garabet
Ibrăileanu spunea că o căsătorie își are rădăcinile în profunzimile naturii și vieții sociale, este o
creație a biologiei naturale și sociale.
Epoca modernă și contemporană, cu marii juriști c are s -au aplecat asupra instituției
căsătoriei (M.B. Cantacuzino, Tr. Ionașcu, Tr. Popescu, I. A lbu, I. P. Filipescu, Al. Bacaci, A.
Pricopi, A. Corhan ș.a.), se îndreaptă spre o definiție care include în mod obligatoriu uniunea liber

12 Leon Blum, Despre căsătorie, Editura Forum, București, 1945, p. 214.
13 Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc oriental, București, 1915, p. 30

consimțită între un b ărbat și o femeie, realizată în condițiile prevăzute de lege pentru un scop clar
– întemeierea unei familii.
Juriștii occidentali, în special francezi sau de inspirație franceză (M. Planiol, G. Ripert, A.
Rouast, I. Portalis, G. Marty, H. și L. Mazeaud și J. Mazeaud, J. Carbonnier, A. Benabet), includ
și aspecte religioase. Astfel, conform lui I. Portalis, căsătoria este societatea bărbatului și a femeii
care se unesc pentru a se perpetua, pentru a se ajuta și sprijini reciproc, pentru a suporta împreună
greutățile vieții și pentru a împărtăși destinul lor comun. Iar M. Planiol merge mai departe,
menționând: „Căsătoria este actul juridic prin care bărbatul și femeia stabilesc între ei o uniune pe
care legea o prevede și care nu poate fi ruptă după bunul lor plac14”, în timp ce J. Carbonnier o
consideră „actul juridic prin care un bărbat și o femeie, care s -au ales reciproc, unul pe altul, se
angajează să trăiască împreună până la moarte15”. Ea este definită mai simplu de către A. Benabet,
ca fiind un acord de v oințe în vederea obținerii unui statut legal16.
În sfârșit, o altă chestiune de discutat este următoarea: chiar dacă unii consideră căsătoria
ca un acord de voință, un contract, act juridic, apreciem că există deosebiri esențiale între cele două
acte.
Actul juridic al căsătoriei se deosebește de contract prin scopul său limitat la exprimarea
consimțământului viitorilor soți de a li se aplica statutul legal al căsătoriei; el nu poate fi afectat de
modalități – de condiție sau de termen – și nu poate fi rezolv it (rezoluționat)17.
Actualmente, căsătoria, la fel ca și în trecut, este baza întemeierii familiei, stâlpul societății,
dar nu prea apreciată de participanții la căsătorie, și aceasta pentru că numărul căsătoriilor este mai
mic decât cel al divorțurilor.
În ceea ce privește logodna, sisteme le de drept o tratează ca fiind un simplu act al vieții
private care scapă reglementărilor juridice, dreptul urmând să se ocupe cu formarea familiei doar
din momentul încheierii căsătoriei, așa cum s -a întâmplat în drept ul nostru în reglementarea
Codului familiei de la 1954, sau să privească logodna ca fiind primul pas pentru încheierea
căsătoriei și, prin urmare, o instituție a dreptului familiei, așa cum se întâmplă în actuala
reglementare, dovadă fiind faptul că instit uției logodnei i -a fost rezervat locul de debut al normelor
ce reglementează dreptul familiei.
Logodna, cu semnificația trecerii de la starea de celibat la căsătorie se regăsește încă din

14 M. Planiol, G. Ripert, A. Rouast, Traite pratique de droit civil frangais, Paris, 1952, p. 59
15 I. Carbonnier, Droi t civil. La familie. Les incapacites, Presses Universitaires de France, Paris, 1983, p. 28.
16 A. Benabet, Droit civil. La familie, 8 -ieme edition, Litec, Libraire de la Court de Cassation, Paris, 1997, p. 55
17 Ioan Chelaru, Căsătoria și divorțul, Editura A ction, Iași, p. 49

cele mai vechi timpuri, chiar în Vechiul Testament, fiind desemnată prin termenul „aras",
însemnând în ebraică „legământ de căsătorie" sau „angajament de căsătorie"18.
Nici în reglementările din dreptul nostru, logodna nu prezintă o noutate, astfel în vechile
legiuiri autohtone19, încă de la primele pravile scrise în limba r omână, continuând cu Codurile
Calimach, Caragea și Donici20, căsătoria era întotdeauna precedată de logodnă, cunoscută și sub
denumirea de „făgăduință" sau „învoială".
Potrivit Codului Calimach, „logodna este făgăduința pentru următoarea însoțire și se face
desăvârșit sau nedesăvârșit". Logodna era desăvârșită, când se întocmeau acte oficiale, putându -se
încheia doar cu consimțământul viitorilor logodnici cu îndeplinirea unor cerințe privind vârsta
minimă a acestora, respectiv 14 ani pentru bărbați și 12 ani pentru femei și cu încuviințarea
părinților lor21.
Logodna era nedesăvârșită atunci când era rezultatul unei tocmeli însoțite de o dare de
arvună, încheierea acesteia nefiind neapărat urmată de încheierea căsătoriei22.
Legiuirea Caragea reglementa logodna c a „mai întâi cuvântare de tocmeală a nunții",
stabilind care erau cazurile în care logodna putea fi desfăcută, precum și ce se întâmpla cu darurile
făcute între viitorii soți cu prilejul încheierii logodnei, precum Codul civil de la 1864 nu a mai
reglement at instituția logodnei, aceasta neregăsindu -se nici în reglementarea Codului familiei de
la 1954.
Noul Cod civil reia o parte din dispozițiile anterioare și reglementează logodna în art. 266 –
270 cuprinse în Capitolul I, Titlul II „Căsătoria" din Cartea a I I-a „Despre familie", integrarea
promisiunilor de căsătorie în cadrul dreptului familiei de către legiuitorul român semnificând
recunoașterea dimensiunilor sociale și juridice ale acestei instituții23.

18 D. Lupașcu, R. Gâlea, Unele considerații privind reglementarea logodnei în noul Cod civil român și în unele legislații
străine, în Lex et Scientia International Journal, nr. XVII, vol. 1/2010, p. 177.
19 Pravila lui Matei Basarab și Pra vila lui Vasile Lupu în vigoare între anii 1652 -1711
20 În Codurile Calimach, Caragea și Donici, logodna era reglementată ca un contract prin care se năștea obligația la
încheierea căsătoriei, legiuitorul atribuind logodnei forță obligatorie născută din îns ăși stipulația reciprocă a părților
de a se căsători.
21 De asemenea, Codul Calimach prevedea și un termen de cel mult patru ani pentru încheierea căsătoriei: „După
logodnă trebuie să se săvârșească cununia în curgere de doi ani, dacă se află amândouă fețel e în țara aceasta […]
înstrăinată fiind, una din fețele logodnei, poate să păsuiască logodna până la trei ani. Pentru binecuvântată pricină se
poate păsui cununia și pân ă la al patrulea an, adică pentru boală a unei părți, pentru moartea părinților sau p entru
vinovăția de criminal sau pentru cea din nevoe îndelungată înstrăinare."
22 A. Rădulescu, Al. Costin, V. Grecu, V. Gaftoescu, C. Tegăneanu, Gh. Vlădescu -Răcosa, E. Herovanu, Adunarea
izvoarelor vechiului drept românesc scris – Codul Calimach, Ediție c ritică, vol. III, Ed. Academiei RPR, București,
1985, p. 90 și urm.
23 Într-o opinie contrară s -a arătat că „includerea logodnei între instituțiile reglementate de Codul civil, după ce Codul
familiei nu făcea nicio referire la ea, reprezintă o întoarcere în timp nejustificată, pentru că fenomenul nu este atât de

Prin urmare, nici caracterul informal al logodnelor, ca re pot fi încheiate într -o intimitate
absolută și nici obstacolele legate de mijloacele de probă nu au constituit suficiente
contraargumente în a nu integra instituția logodnei în noua reglementare a „vieții familiale"24.
Aplecarea legiuitorului asupra logo dnei are la bază considerentul că nu doar căsătoria, ci
tot ceea ce ține de viața familială reprezintă o componentă fundamentală a vieții omului, justificând
astfel nevoia unei protecții speciale. Logodna se situează astfel, la jumătatea drumului dintre
căsătorie și concubinaj, amestecând într -un mod propriu, aproape perfect, caracteristicile
instituționale și contractuale, într -o mișcare de osmoză ce se poate constata între uniunea formală
legalizată și uniunea informală, ignorată de drept25.

răspândit pe ntru a beneficia de un întreg capitol în C. civil, în timp ce concubinajul este abia amintit." – C.C. Hageanu,
Dreptul familiei și actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 14.
24 V. Terzea, Noul Cod Civil, vol. I, (art. 1 -1.163), adnotat cu doctrină și jurisprudență, Ed. Universul Juridic, București,
2011, p. 107 și urm.
25 Adina -Renate Motica, Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara – Considerații privind instituția
logodnei în Codul civil român

CAPITOLUL I
NATURA JURIDICĂ A CĂSĂTORIEI ȘI A LOGODNEI

1.1 Natura juridică a căsătoriei

Întrucât căsătoria este un drept fundamental de natură civilă, care poate fi exercitat numai
prin consimțământul viitorilor soți, putem desprinde concluzia că suntem în prezența unui act
juridic civil bilateral sui generis.
În opinia noastră, obligativitatea încheierii căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă,
prevăzută de art. 279 C. civ. și evocată de art. 48 alin. (2) din Constituție, precum și supunerea
acesteia unor cond iții legale de fond și de formă evocă caracterul solemn al căsătoriei, și nicidecum
împrejurarea că actul juridic al căsătoriei și -ar fi diminuat natura civilă.
Nici împrejurarea că drepturile și obligațiile ce se nasc din căsătorie sunt, în principiu,
instituite prin norme juridice imperative nu estompează caracterul de act juridic civil al căsătoriei.
Pe de altă parte, chiar dacă drepturile și obligațiile soților sunt prevăzute de lege,
modalitățile concrete de exercitare, respectiv de îndeplinire sunt lă sate, de regulă, la acordul
acestora. Intervenția autorității de stat are caracter de excepție, întrucât are loc numai în cazurile
prevăzute de lege și numai în situația în care soții nu ajung la un acord în legătură cu modul lor de
exercitare, respectiv d e îndeplinire.
Egalitatea juridică a soților la încheierea, pe timpul și la desfacerea căsătoriei, prevăzută
sau evocată de numeroase acte normative interne ori internaționale, este, de asemenea, un argument
irefutabil în susținerea tezei naturii civile a căsătoriei.
Posibilitatea conferită soților de a pune capăt căsătoriei prin acordul lor, în condițiile art.
374 și urm. C. civ., susține, de asemenea, natura civilă a actului juridic al căsătoriei.
Un puternic argument de text în susținerea acestei teze îl oferă chiar dispozițiile art. 48 alin.
(2) teza a I I-a din Constituție, potrivit cărora căsătoria religioasă poate fi celebrată după căsătoria
civilă. Evident, sintagma căsătorie civilă evocă, mai ales, natura ei civilă. Facem precizarea că
dispozițiile a rt. 48 alin. (2) teza a I I-a din Constituție sunt preluate ad litteram de art. 259 alin. (3)
C. civ26.
În sensul naturii civile a actului juridic al căsătoriei sunt și alte dispoziții ale Codului civil,

26 T. Bodoașcă, Aspecte critic e sau controversate din legislația și doctrina română cu privire la condițiile încheierii
căsătoriei, în „Dreptul” nr. 5/2004, p. 129 și urm.; T. Bodoașcă, Studii de dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București,
2007, p. 14 și urm.

cum ar fi, spre exemplu, cele referitoare la consimțământul la căsătorie, vârsta matrimonială și
nulitatea căsătoriei. De fapt, chiar reglementarea raporturilor de familie de Codul civil constituie
un puternic argument în sensul tezei pe care o promovăm.
În sfârșit, reiterăm că Pactul internațional c u privire la drepturile civile și politice, în art.
23, prevede dreptul fundamental al bărbatului și al femeii, ajunși la vârsta legală de a se căsători.
Fiind în prezența unui drept prevăzut în acest pact, apare mai mult decât evident faptul că este de
natură civilă, iar exercitarea lui dă naștere unui act juridic tot de natură civilă.
Față de aceste argumente, orice contestare a naturii civile a actului juridic al căsătoriei apare
ca un demers neștiințific și lipsit de temei legal.
Pe de altă parte, deși suntem în prezența unui act juridic bilateral de natură civilă, căsătoria
nu poate fi asemănată cu „contractul civil”.
Sub acest aspect, în doctrina mai veche, po rnindu-se de la dispozițiile art. 61 din vechiul
Cod civil, abrogat prin art. 124 din Legea di n 25 februarie 1928 privitoare la actele de stare civilă27,
s-a acreditat teza naturii contractuale a actului juridic al căsătoriei. Paradoxal, această teză este
reluată în lucrări de specialitate recente28.
Din punct de vedere juridic, această teză este ina cceptabilă. Într-adevăr, între actul juridic
al căsătoriei și contractul civil, chiar dacă ambele sunt acte juridice civile bilaterale, există
deosebiri esențiale, și anume29:
– contractul poate fi încheiat atât între persoane fizice, cât și între persoane juridice30. În
schimb, căsătoria poate fi încheiată numai între persoane fizice, adică între un bărbat și o femeie31.
Altfel spus, dreptul de a contracta este recunoscut, deopotrivă, persoanelor fizice și persoanelor
juridice, iar dreptul de a se căsători, e xclusiv persoanelor fizice;
– în cazul contractului, fiecare parte poate fi alcătuită din una sau mai multe persoane fizice
sau juridice. În schimb, la încheierea actului juridic al căsătoriei participă doar un singur bărbat și
o singură femeie;
– contract ul se încheie, potrivit art. 1.166 C. civ., prin acordul de voințe al părților. În

27 Această lege a fost prom ulgată prin Decretul nr. 493/1928, publicată în M. Of. nr. 44 din 25 februarie 1925 și
abrogată. Cu această lege a început unificarea Codului civil al României întregite. Interesant, această lege nu a fost
abrogată expres prin actele normative ulterioare d e reglementare a stării civile.
28 E. Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 18 -20; P. Perju, Considerații generale asupra noului
Cod civil (titlul preliminar, persoane, familia, bunuri), în „Dreptul” nr. 9/2009.
29 Teodor Bodoașcă, Dr eptul Familiei, Ediția III, revăzută și adăugită conform noului Cod Civil, Editura Universul
Juridic, București, 2015, p. 37, Ion Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975.
30 art. 1.166 C. civ
31 art. 259 C. civ.

schimb, căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți, conform art. 48 alin. (1) din
Constituție și art. 258 alin. (1) și urm. C. civ. Deci, în cazul contractului , părțile au libertatea de a
urmări orice scop care este în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. În schimb, scopul
căsătoriei este stabilit de legiuitor și constă în întemeierea unei familii;
– în cazul contractului, pentru a fi valabil, consimțămâ ntul trebuie să provină de la o
persoană cu discernământ și să fie liber, adică neviciat. În schimb, consimțământul la căsătorie,
pentru a fi valabil, pe lângă cele două cerințe, trebuie să fie deplin exprimat32, actual, dat personal
de către viitorii soți, exprimat public, la sediul primăriei, în fața ofițerului de stare civilă și în
prezența a doi martori. Altfel spus, contractul este, în principiu, un act juridic consensual, iar
căsătoria, dimpotrivă, este un act juridic esențialmente solemn;
– prin contract, părțile urmăresc, de regulă, scopuri simetric opuse. În schimb, prin căsătorie
soții au un scop comun, adică întemeierea unei familii;
– în cazul contractelor, sfera și conținutul drepturilor și al obligațiilor sunt determinate, de
regulă, d e părțile contractante. De fapt, limitele generale ale libertății de a contracta sunt, potrivit
art. 1.169 C. civ., ordinea publică și bunele moravuri. În schimb, în cazul căsătoriei, statutul juridic
de persoană căsătorită este stabilit de legiuitor, de r egulă, prin norme imperative, de la care soții
nu pot deroga prin acordul lor de voință;
– spre deosebire de contracte, căsătoria nu poate fi afectată de termene sau condiții,
deoarece, după cum s -a evocat deja, consimțământul la căsătorie trebuie să fie l iber și deplin
exprimat. Altfel spus, căsătoria este un act juridic esențialmente pur și simplu, iar contractul poate
fi pur și simplu sau afectat de modalități;
– contractul poate fi încheiat personal sau prin reprezentare. În schimb, consimțământul la
căsătorie poate fi exprimat numai personal de către viitorii soți;
– contractul poate fi desfăcut prin acordul părților și fără intervenția instanței de judecată,
adică mutuus dissensus, iar căsătoria, chiar dacă există acordul soților, poate fi desfăcută nu mai
prin mijlocirea instanței de judecată, a ofițerului de stare civilă sau a notarului public, după caz.

32 art. 31 ali n. (1) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila. Aceasta a fost republicata in Monitorul
Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 743 din 2 noiembrie 2009 si, ulterior, a mai fost modificata si completata prin: – Legea
nr. 236/2010 pentru mod ificarea alin. (5) al art. 44 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila, publicata
in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 831 din 13 decembrie 2010; – Legea nr. 71/2011 pentru punerea in
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Cod ul civil, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 409 din 10
iunie 2011, cu modificarile si completarile ulterioare; – Legea nr. 271/2011 pentru modificarea alin. (3) al art. 26 din
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 873 din
12 decembrie 2011; – Legea nr. 272/2011 pentru modificarea alin. (3) al art. 3 din Legea nr. 119/1996 cu privire la
actele de stare civila, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Parte a I, nr. 873 din 12 decembrie 2011

1.2 Natura juridică a logodnei

Articolul 266 alin. (1) C. civ. dispune că „logodna este promisiunea reciprocă de a încheia
căsătoria”. Cel mai probabil, această definiție a fost inspirată după art. 79 din Codul civil italian și
art. 90 alin. (1) din Codul civil elvețian33.
Oricum, având ca temei juridic acest text, literatura de specialitate a apreciat că promisiunea
reciprocă de a încheia căsător ia este prin definiție (legală) un acord de voințe. Altfel spus, conform
acestei concepții, logodna este un „act juridic bilateral” (și „civil”). Evident, pentru a „fundamenta
juridic” această „concluzie tranșantă”, ar trebui să demonstrăm că, în cazul ana lizat, între expresia
„promisiune reciprocă” și sintagma „acord de voințe” există identitate de semnificație juridică34.
În înțelesul curent din limba română modernă, termenul „promisiune” are semnificația de
„angajament” prin care cineva se obligă să facă ceva. Deci, în cadrul acestui limbaj, de esența
„promisiunii” este manifestarea de voință a unei „singure persoane” („unilateralitatea”). În consens
cu acest înțeles, în doctrina juridică, „promisiunea” este analizată, de regulă, ca un „act juridic
unilate ral”35 sau, altfel spus, ca „rezultat al voinței unei singure părți”36.
Codul civil, fără să -i stabilească semnificația, reglementează „promisiunea” în diverse
domenii37, evocând -o, de asemenea, de regulă, ca un „act juridic unilateral”. Mai mult, art. 1.327
C. civ., fiind plasat în contextul dispozițiilor consacrate „actului juridic unilateral” (art. 1.327 –
1.329), riscând o exprimare pleonastică, se referă la „promisiunea unilaterală”. Prin excepție și
evident discutabil, art. 1.669 alin. (1) C. civ., situat în contextul contractului de vânzare (art. 1.650 –
1.762), chiar dacă este instituit sub denumirea marginală „promisiunea de vânzare și promisiunea

33 Art. 79 din Codul civil italian are în vedere la promessa di matrimonio, iar art. 90 din Codul civil elvețian lapromesse
de mariage (ambele coduri sunt disponibile la adresa web: http://www.scj.ro/coduri.asp).
34 E. Flor ian, Căsătoria, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, de FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei (coordonatori), Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 265; Considerații asupra logodnei reglementată de noul
Cod civil român, în „Curierul j uridic” nr. 11/2009, p. 628.
35 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, cit. supra, p. 130; G. Boroi,
Drept civil. Teoria generală, cit. supra, p. 91; E. Lupan, I. Sabău -Pop, Tratat de drept civil român, vo l. I, Partea
generală, cit. supra, p. 175; P. Vasilescu, Actul civil, în Introducere în dreptul civil, de I. Reghini, Ș. Diaconescu, P.
Vasilescu, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 445.
36 E. Lupan, I. Sabău -Pop, op. cit., p. 175; P. Vasilescu, op. cit., p. 4 45
37 art. 906 (notarea în cartea funciară și radierea promisiunii de a încheia un contract având ca obiect dreptul de
proprietate asupra unui imobil sau un alt drept în legătură cu acesta); art. 1.014 (promisiunea de donație); art. 1.022
(revocarea promisi unii de donație); art. 1.279 (promisiunea de a contracta); art. 1283 (promi¬siunea faptei altuia); art.
1.327 (promisiunea unilaterală); art. 1.328 -1.329 (promisiunea publică de recompensă); art. 1.669 (promisiunea de
vânzare și promisiunea de cumpărare); art. 1909 (promisiunea asupra drepturilor sociale); art. 2.014 (promisiunea de
împrumut).

de cumpărare”, se referă la „promisiune(a) bilaterală de vânzare”38.
În schimb, „acordul de voințe” are semnifi cația de „act juridic bilateral”39. Astfel,
contractul, ca „modalitate clasică” a actului juridic bilateral, este definit de art. 1.166 C. civ. ca
fiind „acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica
sau stinge un raport juridic” . Deci, spre deosebire de „promisiune”
care, de principiu, este „unilaterală”, „acordul de voințe” este, prin definiție, „bilateral”.
Pe de altă parte, potrivit reglementărilor interne40 și internaționale41 din domeniu,
„căsătoria”, pe care „logodna” o prefigurează, chiar dacă este un act juridic bilateral al
viitorilor soți, se încheie prin „consimțământul” lor. Altfel spus, actul juridic al căsătoriei nu
este încheiat prin „acordul de voințe” al viitorilor soți, așa cum se întâmplă în cazul
contractului. Această soluție normativă se explică prin faptul că „scopul” (cauza), ca element
esențial al „voinței juridice”42, este stabilit de legiuitor, nefiind lăsat la aprecierea
viitorilor soți. Într-adevăr, potrivit actelor normative interne și int ernaționale evocate
anterior, „scopul căsătoriei” este „întemeierea unei familii”43. Această împrejurare, alături de
altele, diferențiază net actul juridic al căsătoriei de contract, imprimându -i caracter sui
generis44.
Situația este asemănătoare și în cazul logodnei. Astfel, „scopul” acesteia este „încheierea
căsătoriei” și, pe cale de consecință, „întemeierea unei familii”.
În opinia noastră, pentru a nu denatura natura esențial unilaterală a promisiunii, a

38 Expresia „promisiune bilaterală de vânzare”, alături de neconcordanța vădită în raport cu denumirea marginală a art.
1.669 C. civ. („promisiunea de vânzare și promisiunea de cumpărare”), stricto sensu, exprimă o „imposibilitate
juridică”. Într-adevăr, atâ t timp cât, potrivit art. 1.650 și urm. C. civ., numai „vânzătorul” se află în situația juridică de
a „transmite” sau, după caz, de „a se obliga să transmită” cumpărătorului dreptul de proprietate asupra unui lucru,
„promisiunea de vânzare” este doar manif estarea lui de voință sau, altfel spus, promisiunea nu poate fi „bilaterală”. În
realitate, cumpărătorul poate avea doar calitatea de autor al „promisiunii de cumpărare”. Finalmente, expresia
„promisiune bilaterală de vânzare” trebuie interpretată în sensu l titlului marginal al art 1.669 C. civ., adică de
„promisiune de vânzare și promisiune de cumpărare”.
39 Gh. Beleiu, op. cit., p. 130 -131; G. Boroi, op. cit., p. 91 -92; E. Lupan, I. Sabău -Pop, op. cit., p. 175 -176; P. Vasilescu,
op. cit., p. 446 și urm.
40 art. 48 alin. (1) din Constituție; art. 258 alin. (1) și urm. C. civ.; art. 29 alin. (1) din Legea nr. 119/1996 cu privire la
actele de stare civilă.
41 art. 16 paragr. 2 din Declarația universală a drepturilor omului; art. 23 paragr. 3 din Pactul internați onal cu privire la
drepturile civile și politice; art. 1 din Convenția O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru
căsătorie și înregistrarea căsătoriilor.
42 Gh. Beleiu, op. cit., p. 143; G. Boroi, op. cit., p. 105; E. Lupan, I. Sabău -Pop, op. cit., p. 193 -194; P. Vasilescu, op.
cit., p. 479 și urm.
43 art. 48 alin. (1) din Constituție; art. 258 alin. (1) C. civ.; art. 16 paragr. 1 teza I din Declarația universală a drepturil or
omului; art. 12 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
44 T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, I. Mafiei, Dreptul familiei, op. cit., p. 31 și urm.

fundamenta natura logodnei de „act juridic civil b ilateral sui generis ”45 și a rămâne în
„logica juridică” a căsătoriei, considerăm că, de lege ferenda , se impune modificarea
art. 266 alin. (1) C. civ., în sensul că „logodna se încheie prin promisiuni reciproce de
căsătorie între un bărbat și o femeie”.
Finalmente, în varianta propusă de noi, asemenea căsătoriei, logodna se încheie
datorită „reciprocității” și „coexistenței” celor două promisiuni, și nu ca urmare a
„contopirii” lor în una singură, așa cum ar rezulta din actuala formulare a art. 266 alin. (1)
C. civ. și cum, de fapt, a și fost interpretat de doctrină.

45 Chiar dacă dispozițiile art. 266 alin. (1) C. civ. sunt perfectibile, este de necontestat faptul că au în vedere logodna
ca un „act juridic”. De fapt, în conținutul art. 269 C. civ., legiuitorul , renunțând la denumirea specială de „logodnic”,
utilizează termenul generic „parte”, specific actelor juridice bilaterale. De aceea, apar surprinzătoare unele reacții
doctrinare care, chiar în contextul în care este afirmată natura de act juridic a logodn ei, preluând teze din literatura
juridică franceză, evocă (fără rezerve) teza că logodna este un „acord sentimental și intelectual asupra unei căsătorii
viitoare” (C.C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, cit. supra, p. 15). Evident, în Fr anța, unde art. 515 –
8 C. civ. fr. o definește ca o „uniune de fapt”, logodna poate fi considerată un „acord sentimental și intelectual”. În
schimb, în România, „acordul logodnicilor” este, în primul rând, unul juridic.

CAPITOLUL II
CONDIȚIILE LEGALE PENTRU ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI ȘI A
LOGODNEI

2.1 Condițiile legale pentru încheierea căsătoriei

2.1.1 Condițiile de fond
Pentru încheierea valabilă a căsătoriei, potrivit legislației în vigoare, se impune respectarea
următoarelor cerințe: îndeplinirea de către viitorii soți a condițiilor de fond prevăzute de lege;
respectarea de către viitorii soți și autoritățile abilitate ale statului a condițiilor de formă stipulate
de lege; inexistența unor împrejurări de fapt care contravin condițiilor de fond impuse de lege,
numite și impedimente la căsătorie.
În sensul celor evocate mai sus sunt, spre exemplu, următoarele texte legale: art. 48 alin.
(2) din Constituție; art. 271 -277 C. civ., referitoare la condițiile de fond pentru încheierea
căsătoriei; art. 278 -289 C. civ., consacrate formalităților pentru încheierea căsătoriei; art. 24 -31
din Legea nr. 119/1996 referitoare la întocmi rea actului de căsătorie; art. 41 -53 (înregistrarea
căsătoriei) din Hotărârea Guvernului nr. 64/2011 pentru aprobarea Metodologiei cu privire la
aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă46. Pentru căsătoriile cu elemente de
extraneitate, Codul civil cuprinde dispoziții în ceea ce privește legea aplicabilă pentru determinarea
condițiilor de fond și de formă.
Codul familiei a reglementat condițiile pentru încheierea căsătoriei în art. 3 -18.
Unele condiții de fond și de formă pentru încheierea căsătoriei sunt prevăzute și de acte
normative internaționale, astfel: art. 16 din Declarația universală a drepturilor omului47; art. 23 din
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice48; preambulul și art 1 -3 din Convenția
O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea
căsătoriilor49.
Potrivit doctrinei clasice50, în raport cu modul lor de formulare în conținutul textelor legale,

46 Hotărârea Guvernului nr. 64/2011 a fost publicată în M. Of. nr. 151 din 2 martie 2011
47 Art. 16 din Declarația universală a drepturilor omului se referă la vârsta nubilă, respectiv consimțământul viitorilor
soți.
48 Art. 23 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice se referă la vârsta nubilă și consimțământul
viitorilor soți.
49 Preambulul Convenției O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea
căsătoriilor se referă la vârsta nubilă, consimțământul la căsătorie, publici tatea căsătoriei și înscrierea căsătoriei de
autoritatea competentă într -un registru oficial.
50 T. Bodoașcă, Aspecte critice sau controversate în legislația și doctrina românească din domeniul dreptului familiei,
în „Dreptul” nr. 3/2004, p. 111 -114

condițiile de fond sunt grupate în „condiții de fond în sens restrâns”, dacă sunt f ormulate pozitiv,
și în „impedimente la căsătorie”, dacă sunt exprimate negativ .
Pe cale de consecință, potrivit acestei distincții51, sunt considerate „condiții de fond în sens
restrâns” următoarele: împlinirea de către viitorii soți a vârstei matrimoniale sau nubile;
comunicarea reciprocă de către viitorii soți a stării lor de sănătate; exprimarea de către viitorii soți
a consimțământului la căsătorie; existența diferențierii sexuale a vi itorilor soți.
În schimb, „impedimentele” sau „condițiile de fond negative” sunt, potrivit aceleiași
distincții doctrinare, următoarele: existența calității de persoană căsătorită a unuia sau a ambilor
soți; existența legăturii de rudenie naturală sau civi lă în linia și gradul prohibit de lege a viitorilor
soți; existența stării de tutelă dintre viitorii soți; existența stării de alienație sau debilitate mintală
a unuia sau a ambilor soți ori lipsa vremelnică a facultăților lor mintale.
Se susține că distin cția în cauză prezintă importanță practică sub aspectul distribuirii
sarcinii probei. Astfel, îndeplinirea „condițiilor de fond în sens restrâns” trebuie dovedită de viitorii
soți și este verificată de ofițerul de stare civilă. În schimb, „impedimentele la căsătorie” pot fi
invocate de orice persoană, iar viitorii soți au doar obligația să declare că acestea nu există.
Considerăm că distincția doctrinară, deși tradițională, este didacticistă, fără suport legal și,
mai ales, fără consecințe practice în plan juridic.
Astfel, cu titlu general, orice normă juridică poate fi formulată pozitiv sau negativ,
deoarece, de principiu, fiecare este susceptibilă și de o interpretare per a contrario. Spre exemplu,
art. 273 C. civ., conform căruia este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care
este căsătorită, exprimă aceeași idee și atunci când este formulat pozitiv, adică se poate căsători
numai persoana care nu este căsătorită.
De principiu, formularea pozitivă sau negativă a cerințelor legale are rolul de a facilita
exprimarea tezelor normative, și nicidecum de a le determina consecințe juridice specifice.
Finalmente, formularea pozitivă sau negativă a normelor juridice nu schimbă consecințele practice
ce le produc.
Mai mult, în sprijinul acestei teze poate fi invocat art. 48 alin. (2) din Constituție. Astfel,
în temeiul acestuia, condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate ale căsătoriei se stabilesc de
lege. Deci, Constituția se referă la numai la „condiții”, fără să facă vreo distincție. De fapt, dacă
am fi de acord cu teza promovată de doctrina clasică, ar trebui să acceptăm, evident inadmisibil,

51 I.P. Filipescu, I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei…, p. 16 și urm.; Al. Bacaci. V. -C. Dumitrache și C.C.
Hageanu, Dreptul familiei…, p. 20 -21.

că Legea fundamentală impune, pentru încheierea valabilă a căsătoriei, respectarea numai a
prevederilor legale care au o formulare pozitivă.
Această teză este susținută și de faptul că nerealizarea așa -ziselor condiții de fond în sens
restrâns și existența așa -ziselor impedimente la căsătorie produc, în principiu, același efect, adică
determină nulitatea absolută a căsătoriei. Astfel, spre exempl u, potrivit Codului civil, lipsa
consimțământului la căsătorie și existența legăturii de rudenie în gradul prohibit de lege determină
nulitatea absolută a căsătoriei, deoarece art. 293, stabilind cauzele de nulitate absolută ale
căsătoriei, enumeră atât ne respectarea art. 271, cât și a art. 274 C. civ. Evident, potrivit doctrinei
clasice, consimțământul este o „condiție de fond în sens restrâns”, iar existența legăturii de rudenie,
un „impediment la căsătorie”.
În privința sarcinii probei, în materie de căs ătorie este incident principiul general prevăzut
de art. 249 C. pr. civ. Astfel, potrivit acestui text, cel care face o susținere în cursul procesului
trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.
Concluzia se întemeiază pe argumente de text. Astfel, în temeiul art. 281 alin. (2) Cod civ.,
odată cu declarația de căsătorie, soții vor prezenta și dovezile cerute de lege pentru încheierea
căsătoriei. Dovezile cerute de lege sunt cele stipulate de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 și
vizează, deopotrivă, atât dovedirea îndeplinirii așa -ziselor „condiții de fo nd în sens restrâns”, cât
și inexistența așa -ziselor „impedimente”. Astfel, ofițerul de sre civilă care primește declarația de
căsătorie este obligat să solicite viitorilor soți să prezinte actele de identitate, certificatele de
naștere, certificatele medicale privind starea s ănătății acestora, precum și autorizarea instanței de
tutelă în a cărei circumscripție își are domi ciliul cel care cere încuviințarea pentru încheierea
căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente rezultate din condițiile de rudenie firească sau
adopție, în condițiile prevăzute te lege; avizul medical, dovada încuviințării părinților ori, după
caz, a tutorelui și notifi carea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul
pentru încheierea căsătoriei, în cazul existentei unor impedimente legate de vârsta matrimonială.
Deci, spre exemplu, cu certificatele de naștere, cerute de acest text, viitorii soți îndeplin esc
atât respectarea vârstei nubile care, conform doctrinei clasice, este o condiție de fond în sens
restrâns, cât și inexistența legăturii de rudenie, adică a unui impediment la visătorie52.
La rândul lor, terțele persoane, care formulează op uneri la căsătorie, ori ofițerul de sare

52 Semnalăm faptul că art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996 se referă la impedimente rezultate din condi țiile de
rudenie firească și adopție. Reiterăm că, în doctrina clasică, „existența legăturii de rudenie” este considerată un
„impediment” la căsătorie. Finalmente, acest text reglementează un curios „impediment” rezultat dintr -un
„impediment”.

civilă, care refuză încheierea căsătoriei, sunt obligați, în temeiul art. 285, respectiv art. 286 C. civ.,
să facă dovada opunerilor, respectiv a refuzului, adică, de fapt, să se supună principiului prevăzut
de art. 249 C. pr. civ.
Se poate concluziona că, în sistemul român de drept, condițiile de fond la căsătorie sunt
„cerințe ale legii”, care trebuie îndeplinite de cei ce vor să se căsătorească, indiferent că s unt
formulate pozitiv sau negativ în textele legale. În schimb, impedimentele sunt împre jurări de fapt
în care se află aceste persoane, împrejurări care contravin cerințelor legii. Astfel spus, condițiile
de fond sunt situații de drept, iar impedimentele la căsătorie, situații de fapt.
Pentru a sintetiza, potrivit Codului civil, sunt „condiții de fond” pentru încheierea
căsătoriei, în ordine cronologică, următoarele: existența consimțământului valabil a căsătorie i
viitorilor soți53; împlinirea vârstei matrimoniale de către viitorii54; lipsa stării de persoan ă
căsătorită a viitorilor soți55; lipsa legăturii de rudenie între viitorii soți56; lipsa stării de tutelă între
viitorii soți57; existența discemământului viitorilor soți58; existența diferențierii sexuale a viitorilor
soți59.
Pe de altă parte, sub aspectul co ndițiilor de fond, noutatea majoră adusă de Codul civil este
instituirea cerinței ca viitorii soți să fie de sex diferit.
Din motive exclusiv didactice, în doctrină, „condițiile de fond” la căsătorie au fost grupate
în următoarele categorii60: condiții care asigură liberul și deplinul consimțământ al viitorilor soți,
adică vârsta matrimonială, comunicarea reciprocă a stării de sănătate și consimțământul la
căsătorie61; condiții privitoare la aptitudinea fizică a viitorilor soți de a întemeia o familie, adică
diferențierea sexuală și vârsta nubilă; condiții privitoare la aptitudinea morală a viitorilor soți de a
încheia o căsătorie, adică lipsa stării de persoană căsătorită, a legăturii de rudenie și a raporturilor
de tutelă.
În schimb, „impedimentele” sunt gru pate după criterii, precum: sancțiunea care o
antrenează; sfera persoanelor față de care interzic căsătoria și natura lor.

53 art. 271 C od Civ.
54 art. 272 Cod Civ.
55 art. 273 Cod Civ.
56 art. 274 Cod Civ.
57 art. 275 Cod Civ.
58 art. 276 Cod Civ.
59 art. 277 Cod Civ.
60 Gh. Tomșa și colectiv, Dicționar de dreptul familiei…, p. 34 -36.
61 Este inclusă în această categorie și „diferențierea sexua lă”. Evident, această condiție nu are nimic comun cu
asigurarea „liberului consimțământ”. Diferențierea sexuală ar putea fi introdusă în categoria condițiilor privitoare la
aptitudinea fizică de a întemeia o familie (în acest sens, a se vedea Gh. Tomșa și colectiv, Dicționar de dreptul familiei.
,.,op. cit., p. 34 -35).

În raport cu criteriul sancțiunii juridice ce o determină, se face distincție între impedimente
dirimante și impedimente prohibitive.
„Impedimentele dirimante” atrag nulitatea absolută a căsătoriei și acestea sunt:
neîndeplinirea condițiilor de vârstă cerute de lege; existența unei căsătorii anterioare nedesfăcute,
neanulate sau neîncetate; existența legăturii de rudenie naturală sau c ivilă în gradul prohibit de
lege; existența legăturii de rudenie rezultate din adopție; starea de alienație mintală; lipsa
consimțământului la căsătorie.
În schimb, impedimentele prohibitive nu atrag nulitatea căsătoriei, ci numai sancțiuni de
natură admi nistrativă, aplicabile ofițerului de stare civilă care a încheiat căsătoria fără respectarea
unor cerințe prevăzute de lege. Sunt impedimente prohibitive starea de tutelă și lipsa temporară a
discernământului.
În raport cu sfera persoanelor față de care op resc căsătoria, impedimentele sunt grupate în
„absolute” și „relative”62. Sunt absolute impedimentele care opresc căsătoria unei persoane cu
oricare altă persoană, și anume: starea de persoană căsătorită; starea de alienație sau debilitate
mintală; lipsa te mporară a discernământului. Sunt relative impedimentele care opresc anumite
persoane să se căsătorească între ele, adică: rudenia naturală; legătura de rudenie din adopție; starea
de tutelă.
În raport cu natura lor, impedimentele sunt grupate în impediment e de ordin fizic, psihic
sau moral.
Existența diferențierii sexuale a viitorilor soți
Sub imperiul Codului familiei, unanim s -a admis în doctrină că diferențierea sexuală a
viitorilor soți, chiar dacă nu era prevăzută expres de lege, era o condiție de fond pentru încheierea
valabilă a căsătoriei63. S-a considerat că, fiind în prezența unei cerințe evidente și de esența
căsătoriei, legiuitorul a găsit de cuviință să nu o reglementeze expres, ea rezultând implicit din
unele prevederi ale Codului familiei.
În realitate, sub acest aspect, în sistemul de drept român a existat o lacună legislativă
generatoare de ambiguitate în legătură cu interzicerea căsătoriilor dintre persoane de același sex.
După anul 2000, această situație devenise acută, întrucât era de natu ră să încurajeze
preocupările pentru legalizarea expresă a căsătoriilor monosexuale, așa după cum, de altfel, s-a
întâmplat în numeroase state, cum ar fi, spre exemplu, următoarele: Africa de Sud, Antilele

62 A. Pricopi, Căsătoria în dreptul român…, p. 46
63 I.P. Filipescu, I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei…, p. 18; I. Albu, Dreptul familiei…, op. cit., p. 59.

Olandeze, Aruba, Belgia, Canada și Israel, Spania, statul Massachusetts din S.U.A., Țările de Jos
etc. De fapt, în statisticile internaționale, România figura printre statele în care această problemă
se afla în dezbatere, alături de Argentina, Australia, Austria, China, Estonia, Letonia, Lituania,
Sorvegi a, Portugalia, Suedia, Taiwan etc.
În prezent, potrivit art. 277 C. civ., este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex.
Mai mult, căsătoriile între persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate, fie de
cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.
Cerința ca viitorii soții să fie de sex diferit este evocată și de alte texte ale actualului Cod
civil, precum următoarele: art. 258 alin. (4), potrivit căruia prin soți se înțelege bărbatul și femeia
uniți prin căsătorie; art. 259 alin. (1), în temeiul căruia căsătoria este uniunea liber consimțită între
un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii; art. 293 alin. (1) care, stabilind cauzele de
nulitate absolută a căsătoriei, enumeră și nerespectarea art. 271, potrivit căruia căsătoria se încheie
între un bărbat și o femeie prin consimțământul personal și liber al acestora.
Cu toate acestea, textele Codului civil care, în locul termenului „soți”, folosesc expresia
„bărbat și femeie” sunt neconstituțio nale.
În acest sens, reiterăm că art. 48 alin. (1) din Constituție se referă generic la „soți”.
Într-o încercare de a soluționa problema „neconstituționalității” dispozițiilor din Codul
Civil, care se referă la „bărbat și femeie”, art. 258 alin. (4) C. civ . prevede că, în sensul prezentului
cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie. În context, precizăm că art. 37 alin.
(2) din Legea nr. 24/2000 instituie obligativitatea respectării semnificației stabilite de lege pentru
diverși ter meni. Cu toate acestea, observăm că, în pofida art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/200064,
semnificația respectivă nu este stabilită de o instituție, ci de Codul civil. Într-adevăr, în temeiul art.
37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, dacă o noțiune sau un te rmen nu este consacrat sau poate avea
înțelesuri diferite, semnifica ția acestuia în context se stabile ște prin actul normativ ce le instituie,
în cadrul dispozițiilor generale sau într -o anexă destinată lexicului respectiv, și devine obligatoriu
pentru actele normative din aceeași materie.
Mai mult, art. 48 alin. (1) din Constituție, referindu -se generic la „soți”, este mai favorabil
decât reglementările internaționale, care au în vedere „restrictiv” doar „bărbatul și femeia”. Drept
urmare, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, au prioritate în aplicare.
Față de situația semnalată, se impune revizuirea art. 48 alin. (1) din Constituție, în sensul

64 Legea nr.24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu ultima
modificare prin Legea 29/2011

înlocuirii termenului „soți” cu expresia „un bărbat și o femeie”.
Principiul privind vârsta matrimonială
În temeiul art. 272 alin. (1) C. civ., căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit
vârsta de 18 ani. Evident, acest text instituie principiul în materie de vârstă nubilă, în opinia
noastră, noua soluție legislativă este triplu fundamentată.
În primul rând, s -a urmărit respectarea, în planul dreptului intern al României, a principiului
instituit prin unele acte normative internaționale, conform căruia bărbatul și femeia au drepturi
egale cu privire la căsătorie, în timpul acesteia și la desfac erea ei. Reiterăm că acest principiu este
stipulat expressis verbis de art. 16 paragr. 1 teza a I I-a din Declarația universală a drepturilor
omului65, art. 23 paragr. 4 teza I din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice66
și de parag r. 1 teza a I I-a din preambulul Convenției O.N.U. privind consimțământul la căsătorie,
vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor67.
În vechea reglementare, fiindcă vârsta minimă la căsătorie a bărbatului era de optsprezece
ani și a femeii de șaisprezece, respectiv de cincisprezece ani, era nesocotită egalitatea lor „cu
privire la căsătorie”, adică în legătură cu momentul încheierii căsătoriei.
În al doilea rând, egalitatea de tratament juridic a bărbatului și femeii în legătură cu vârsta
lor nubilă a fost impusă și de cerințele principiului egalității cetățenilor în fața legii, stipulat de art.
16 alin. (1) din Constituție68.
Reiterăm că, în temeiul principalelor reglementări internaționale din domeniul dreptu rilor
omului69, căsătoria reprezi ntă un drept fundamental, recunoscut bărbatului și femeii care au ajuns
la vârsta nubilă, împrejurarea ce impune instituirea, prin legislația internă a statelor, a unor condiții
legale egale de exercitare. De fapt, importante acte normative internaționale obligă expressis verbis
statele să respecte și să garanteze, prin legislația lor internă, tuturor persoanelor fizice drepturile

65 În concret, potrivit art. 16 paragr. 1 teza a I I-a din Declarația universală a drepturilor omului, soții au drepturi egale
la încheierea căsătoriei, pe durata căsătoriei și la desfacerea ei.
66 În temeiul art. 23 paragr. 4 teza I din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, statele -părți vor
lua măsurile potrivite pentru a asigura egalitatea în drepturi și răspunderi a soților în privința căsătoriei, în timpul
căsătoriei și atunci când ea se desface.
67 În conformitatea cu dispozițiile paragr. 1 teza a I I-a din preambulul Convenției O.N.U. privind consimțământul la
căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie ș i înregistrarea căsătoriilor, soții au drepturi egale cu privire la căsătorie, în
timpul căsătoriei, și la desfacerea acesteia.
68 M. Constantinescu, K. Iorgovan, I. Muram și E.S. Tănăsescu, Constituția României revizuită. Comentarii și
explicații, Ed. AII Beck, București, p. 20 -23
69 Art. 16 paragr. 1 din Declarația universală a drepturilor omului; art. 23 paragr. 2 din Pactul ctemațional cu privire la
drepturile civile și politice; art. 12 din Convenția pentru protecția drepturilor și a bertăților fundament ale; paragr. 1 din
preambulul Convenției O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, irsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea
căsătoriilor.

fundamentale, fără nicio deosebire, printre altele, de sex70.
În al treilea rând, considerăm că noua opțiune a legiuitorului este fundamentată și pe
preocuparea acestuia ca viitorii soți să aibă, în momentul încheierii căsătoriei, capacitate deplină
de exercițiu. Într-adevăr, în temeiul art. 38 C. civ., de principiu, capacitatea deplină de exercițiu se
dobândește la data când persoa na devine majoră, respectiv la împlinirea vârstei de optsprezece ani.
Capacitatea deplină de exercițiu este reclamată și de împrejurarea că exercitarea de către
bărbat și femeie a dreptului lor de a se căsători se realizează pe calea actului juridic al căsătoriei,
încheiat, în condițiile legii, prin consimțământul liber și deplin al acestora71. În opinia noastră, față
de numeroasele și importantele consecințele ce se produc în planul raporturilor nepatrimoniale și
patrimoniale dintre b ărbat și femeie urmare a actului juridic al căsătoriei72, apare nera țional ca, de
regul ă, la data încheierii căsătoriei unul dintre ei să aibă capacitate deplină de exercițiu, iar celălalt
numai capacitate restrânsă de exercițiu.
Finalmente, s -a dorit ca, de principiu, viitorii s oți să aibă capacitate deplină de exercițiu
înainte de încheierea căsătoriei și numai prin excepție aceștia s -o dobândească urmare actului
juridic al căsătoriei, în condițiile art. 39 C. civ.
Într-o interpretare a fortiori, în temeiul art. 272 alin. (1) C. civ., persoana se poate căsători
oricând după împlinirea vârstei de optsprezece ani. De asemenea, ca și în vechea reglementare,
legiuitorul nu a fost preocupat de stabilirea unei diferențe minime sau maxime de vârstă între soți.
Excepția de la principiul privind vârsta matrimonială
Articolul 272 alin. (2) -(5) C. civ. instituie condițiile în care minorul se poate căsători înainte
de împlinirea vârstei de optsprezece ani.
În concret, potrivit art. 272 alin. (2) C. civ., pentru motive temeinice, minorul care a
împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților
săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei rază teritorială minorul
își are domiciliul. În cazul în care unul dintr e părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de
tutelă hotărăște și asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.
În prezent, art. 272 C. civ., referindu -se fără distincție la „minorul care a împlinit vârsta de
16 ani”, este incident atât în cazul celui de sex masculin, cât și a celui de sex feminin. Deci, și sub

70 Art. 2 paragr. 1 din Declarația universală a drepturilor omului; art. 2 paragr. 1 din Pactul internațional c u privire la
drepturile civile și politice etc.
71 Art. 16 paragr. 2 din Declarația universală a drepturilor omului; art. 23 paragr. 3 din Pactul Intern ațional cu privire
la drepturile civile și politice; paragr. 2 din preambulul Convenției O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta
minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor.
72 Art. 25 -36 din Codul familiei, care au reglementat efectele căsătoriei

aspectul excepției de la regulă, este realizată egalitat ea de tratament juridic între bărbat și femeie,
egalitate reclamată de reglementările internaționale evocate anterior și de art. 16 alin. (1) din
Constituție.
Din analiza actualului conținut al art. 272 alin. (2) teza I C. civ., se desprinde concluzia că
minorul, indiferent de sex, se poate căsători dacă întrunește cumulativ următoarele cerințe73: a
împlinit vârsta de șaisprezece ani; se află într -o împrejurare care justifică încheierea căsătoriei,
adică există motive temeinice; a obținut avizul medical favo rabil în acest sens; are încuviințarea
părinților săi sau, după caz, a tutorelui; a obținut autorizarea instanței de tutelă în a cărei rază
teritorială își are domiciliul.
Cerința ca minorul să aibă împlinită vârsta de șaisprezece ani considerăm că legiuit orul a
optat pentru vârsta de 16 ani, deoarece această vârstă, potrivit art. 41 C. civ., chiar dacă, de
principiu, îl plasează pe minor în categoria persoanelor cu capacitate restrânsă de exercițiu,
marchează un grad mai mare de maturizare a acestuia, într ucât este situată după momentul în care
este depășită jumătatea intervalului de timp dintre vârsta la care minorul est e lipsit de capacitatea
de exercițiu și vârsta la care persoana dobândește capacitatea deplină de exercițiu. Altfel spus,
după vârsta de ș aisprezece ani, minorul este mai departe de starea de incapacitate și mai aproape
de cea a capacității depline de exercițiu74.
În context, subliniem că, sub aspect strict juridic, de regulă, la vârsta de șaisprezece ani
minorul este „copil” stricto sensu.
Pe de altă parte, referirea generică din textul art. 272 alin. (2) teza I C. civ. la „minorul care
a împlinit vârsta de 16 ani” îl are în vedere, deopotrivă, pe minorul fără capacitate deplină de
exercițiu și pe cel cu capacitate deplină. Facem precizarea c ă nu se înțelege situația în care un
asemenea minor, fiind căsătorit, are capacitate deplină de exercițiu, conform art. 39 C. civ. Evident,
în acest caz, căsătoria nu poate fi încheiată pe motiv de bigamie, conform art. 273 C. civ.
În realitate, avem în ve dere situația în care persoana, chiar dacă nu mai este căsătorită, are
totuși capacitate deplină de exercițiu. Astfel, spre exemplu, este posibil ca un minor, după ce s -a
căsătorit în condițiile art. 272 alin. (2) -(5) și a dobândit, astfel, capacitate deplină de exercițiu,
conform art. 39, să devină văduv ori a divorțat înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. În acest caz,

73 În vechea reglementare, art. 4 alin. (2) din Codul familiei impunea, pentru căsătoria femei i minore sub 16 ani,
îndeplinirea următoarele cerințe: să fi împlinit vârsta de cincisprezece ani; să fi existat motive temeinice; să fi obținut
încuviințarea primarului general al municipiului București sau a președintelui consiliului județean, după caz. La rândul
ei, încuviințarea celor două autorități putea fi dată numai în temeiul unui aviz favorabil eliberat de un medic oficial [ T.
Bodoașcă, Dreptul familiei…, p. 73 -75].
74 O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele. Ed. a II -a, Editura Hamang iu, București, 2007, p. 121

fostul soț, chiar dacă este încă minor, nu pierde capacitatea depli nă de exercițiu dobândită urmare
precedentei căsătorii. Astfel, potr ivit art. 39 alin. (2) Cod civ., în cazul în care căsătoria este
anulată, minorul care a fost de bună -credință la înche ierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină
de exercițiu. De asemenea, reglementările din domeniu, referitoare la încetarea și desface rea
căsătoriei, nu prevăd, printre efectele juridice ce se produc, și pierderea capacității depline de
exercițiu. Mai mult, spre deosebire de erate, desfacerea căsătoriei prin divorț și încetarea acesteia
prin decesul unuia dintre soți produc efecte numai pentru viitor. Finalmente, fiindcă un asemenea
minor are capacitate deplină de exercițiu, nu se mai justifică, pentru a se căsători, incidența
dispozițiilor art. 272 alin. (2) -(5) C. civ.
Pentru evitarea interpretărilor diverse pe tema capacității civile d e exercițiu a minorului
care a împlinit vârsta de 16 ani, exprimăm opinia că, de lege ferenda, textul art. 272 alin. (2) teza
I C. civ. ar trebui reformulat, în sensul de a se referi expressis verbis și exclusiv la „minorul cu
capacitate restrânsă de exercițiu”.
Condiția avizului medical
Spre deosebire de vechea reglementare, în cadrul căreia era necesar un „aviz dat de un
medic oficial, în prezent este necesar un „aviz medical”.
Actuala reglementare, referindu -se generic la „aviz medical”, lasă pe sea ma autorității
centrale din domeniul asistenței de sănătate publică să stabilească competența și condițiile pentru
eliberarea acestuia75. Facem precizarea că Legea nr. 95/2006 nu cuprinde norme care să stabilească
competența și condițiile eliberării unui as emenea aviz medical.
Pe de altă parte, sub aspect formal, față de împrejurarea că, în conținutul art. 272 alin. (2)
teza I C. civ., „avizul medical” este enumerat, pur și simplu, alături de celelalte condiții, această
cerință are caracter distinct pentru c ăsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani. În schimb,
în vechea reglementare, „avizul medicului oficial”, alături de „motivele temeinice”, constituia o
cerință pentru încuviințarea căsătoriei de către președintele consiliului județean sau primaru l
general al municipiului București, după caz.
În ipoteza în care avizul medical este nefavorabil ori autoritatea din domeniul sănătății
publice refuză nejustificat eliberarea lui76, fiind vorba despre un act administrativ, minorul

75 Potrivit art. 16 lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății publice (publicată în M. Of. nr.
372 din 28 aprilie 2006, republicată în M. Of. nr. 652 din 28 august 2015), Ministerul Sănătății Publice es te autoritate
centrală în domeniul asistenței de sănătate publică și este obligat să elaboreze sau să avizeze reglementări pentru
protecția sănătății în relație cu mediul natural, ambiental, condițiile de viață și muncă și pentru promovarea sănătății
publi ce.
76 Potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (publicată în M. Of. nr. 1154 din
7 decembrie 2004), expresia „refuzul nejustificat de a soluționa o cerere” are semnificația de exprimare explicită, cu

nemulțumit se poate adres a instanței de contencios administrativ competente, în condițiile art. 1 și
urm. din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Lipsa stării de persoană căsătorită
Această condiție are drept rațiune de ordin moral realizarea principiului monogamiei.
Art. 273 C. civ., sub titlul marginal „bigamia”, stipulează că este interzisă încheierea unei
noi căsătorii de către persoana care este căsătorită. În același sens au fost, în reglementarea
anterioară, dispozițiile art. 5 din Codul familiei. Astfel, în tem eiul acestora, era oprit să se
căsătorească bărbatul care era căsătorit sau femeia care era căsătorită.
Deci, cei ce urmează să se căsătorească trebuie să fie celibatari, divorțați sau văduvi.
Este irelevant că, după încheierea celei de a doua căsătorii, p rima căsătorie a fost desfăcută
prin divorț ori a încetat urmare decesului unuia dintre soți, deoarece starea de persoană căsătorită
interesează la data încheierii celei de a doua căsătorii77.
În schimb, în situația în care o persoană a încheiat o nouă căsă torie, iar precedenta sau
ulterioara a fost declarată nulă, nu există bigamie, din cauza efectului retroactiv și distructiv al
nulității.
Art. 293 alin. (2) C. civ. dispune că, în cazul în care soțul unei persoane declarate moarte
s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne
valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună -credință. Prima căsătorie se consideră
desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
Fără a intra în detalii în acest context, în situația stipulată de art. 293 alin. (2) C. civ., din
punct de vedere logico -juridic, considerăm că o soluție corectă ar trebui să fie diametral opusă
celei prevăzute de acest text. Astfel, respectarea principiului retroactivității nulității și al bunei –
credințe impuneau anularea căsătoriei subsecvente și menținerea primei căsătorii.
Inexistența legăturii de rudenie naturală sau civilă
Potrivit art. 274 alin. (1) C. civ., este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie
dreaptă și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusive in diferent că rudenia este
din căsătorie, din afara acesteia, în linie maternă sau paternă.
Potrivit art. 274 alin. (2) C. civ., pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie
colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își

exces de putere, a voinței de a nu soluționa cererea. în temeiul art. 2 alin. (1) lit. m) din aceeași lege, expresia „exces
de putere” semnifică exercitarea dreptului de apreciere, aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea
drepturilor și libe rtăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege.
77 C.S.J., s. civ., dec. nr. 1572/1995, în „Dreptul” nr. 3/1996, p. 85; TS, s. pen., dec. nr. 431/1982, în „Revista română
de drept” nr. 2/1983, p. 64.

are domiciliul cel care cere încuviințarea. Inst anța se va putea pronunța pe baza unui aviz medical
special dat în acest sens.
În temeiul art. 274 alin. (3) C. civ., în cazul adopției, sunt aplicabile atât între cei care au
devenit rude prin adopție, cât și între cei a căror rudenie firească a încetat p rin efectul adopției.
Prin urmare sunt suficiente argumentele legale care să îndreptățească ofițerul de stare civilă
să refuze căsătoria în cazul în care rudenia, în gradul prohibit de lege, există în fapt, dar nu este
stabilită în condițiile stipulate de lege. Astfel, chiar art. 274 C. civ. nu face distincție după cum
rudenia există în fapt ori este stabilită legal.
În cazul în care căsătoria a intervenit între rude în linie dreaptă sau între frați și surori, fapta
realizează și conținutul infracțiunii de incest, pedepsită cu închisoare strictă de la un an la 5 ani,
conform art. 377 C. pen. Evident, pentru existența acestei infracțiuni, este necesar ca persoanele
respective să fi întreținut raporturi sexuale între ele.
Existența discernământului
Potrivit a rt. 276 C. civ., este interzis să se căsătorească alienatul mintal și debilul mintal .
În vechea reglementare, art. 9 din Codul familiei prevedea că este oprit să se căsătorească alienatul
mintal, debilul mintal, precum și cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu
are discernământul faptelor sale.
Întrucât pentru alienatul mintal și debilul mintal art. 276 C. civ. nu face nicio distincție,
interdicția operează indiferent dacă sunt sau nu puși sub interdicție judecătorească , ori se în cheie
căsătoria în momente de luciditatei. Deci, o asemenea persoană, chiar dacă nu este pusă sub
interdicție judecătorească și încheie căsătoria într -un moment de luciditate, căsătoria ei este nulă
absolut. Altfel spus, pentru a interveni nulitatea căsăto riei este sufic ient ca persoana să sufere de
alienație mintală sau debilitate mintală la data încheierii acesteia.
Dacă alienația sau debilitatea mintală apar ulterior momentului încheierii căsătoriei,
aceasta rămâne valabil încheiată.
Exprimarea consimțământului la căsătorie
Consimțământul la căsătorie reprezintă manifestarea de voință concordantă a viitorilor soți,
prin care își exprimă decizia de a se căsători unul cu celălalt și de a întemeia, astfel, o familie.
Condiția consimțământ ului la căsătorie denotă, pe de o parte, libertatea căsătoriei și, pe de
altă parte, faptul că suntem în prezența unui act juridic de natură civilă.
Potrivit actelor normative interne și internaționale, consimțământul la căsătorie trebuie să
întrunească cu mulativ următoarele cerințe: să existe; să provină de la o persoană cu discernământ;

să fie liber; să fie deplin; să fie exprimat personal de viitorii soți; să fie exprimat în fața ofițerului
sau delegatului de stare civilă și a doi martori; să fie exprima t public; să fie expres; să fie exprimat
de viitorii soți în aceeași împrejurare și să fie actual.
În dreptul comparat, legislația unor state oferă unele soluții particulare în ceea ce privește
consimțământul la căsătorie.
Astfel, în dreptul francez, potrivit art. 171 C. civ. fr.78, este permisă, în mod excepțional,
încheierea căsătoriei și după decesul unuia dintre viitorii soți, adică așa -zisa „căsătorie postumă”.
Pentru încheierea acesteia se cer a fi întrunite două condiț ii, și anume: să existe motive temeinice;
din derularea formalităților premergătoare încheierii căsătoriei să rezulte neechivoc că defunctul
și-ar fi exprimat consimțământul. O astfel de căsătorie este supusă însă aprobării Președintelui
Franței. În exempl ul dat, contrar cerințelor din unele reglementări internaționale, nu se realizează
condiția exprimării publice, personale și în fața autorității competente a consimțământului.
Evident, se dă eficiență așa -zisei promisiuni de căsătorie, adică unui consimțăm ânt anterior.
În legislația civilă portugheză este prevăzută obligativitatea consimțământului părinților la
căsătoria copiilor lor minori.
În sistemele de drept de sorginte islamică, căsătoria, fiind concepută ca un contract, se
încheie, de fapt, între păr inții viitorilor soți.
În sfârșit, în dreptul ebraic, căsătoria încheiată înainte de vârsta majoratului nu se realizează
ca urmare a consimțământului viitorilor soți, ci prin contractarea acesteia de către părin ții lor.
Dovada îndeplinirii condițiilor de f ond și a inexistenței impedimentelor la căsătorie
În privința sarcinii probei, în materie este aplicabil principiul general, stipulat, în prezent,
de art. 249 C. pr. civ. Altfel spus, viiorii soți, care susțin că îndeplinesc cerințele legii pentru
încheierea valabilă a căsătoriei, trebuie să facă dovada în acest sens, iar ofițerul de stare civilă,
care refuză încheierea căsătoriei, sau terțele persoane, ce invocă existența unor impedimente la
căsătorie, au oblig ația să dovedească temeinicia, după caz, a susținerilor, refuzului, respectiv a
impe dimentelor.
În concret, potrivit art. 281 C. civ., în declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu
există niciun impediment legal la căsăto rie și vor prezenta dovezile ce rute de lege pentru încheierea
căsătoriei. De asemenea, opoziția la c ăsătorie se face în scris, cu ar ătarea dovezilor pe care se

78 Reproducem alăturat textul art. 171 C. civ. fr: Le President de la Republique peut, pour des motifs graves, autoriser
la celebration du mariage si l'un des futurs epoux est decede apres l'accomplissement de formalites officielles marquant
sans equivoque son consentement. Dans ce ca s, Ies ejfets du mariage remontent ă la date du jour precedam celui du
deces de l’epoux. Toutefois, ce mariage n'entraîne aucun droit de succession ab imestat au profil de I'epoux survivant
et aucun regime matrimonial n'est repute avoir existe entre Ies ep oux.

întemeiază. În context, facem precizarea că expresia „impediment legal” folosită are înțelesul d e
împrejurare de fapt ce contravine unei cerințe impuse de lege pentru încheierea valabilă a
căsătoriei.
Ofițerul de stare civilă care primește declarația de căsătorie, este obligat să solicite viitorilor
soți să prezinte urmă toarele înscrisuri: actele de identitate; certificatele de naștere; certificatele
medicale privind starea sănătății lor și, dacă este cazul, dovezi privind desfacerea sau încetarea
căsătoriei; autorizările necesare pentru încheierea căsătoriei în cazul existenței unor impedimente
rezul tate din condițiile de vârstă, rudenie firească sau adopție; alte documente.
În sfârșit, în temeiul art. 286 C. civ., art. 28 din Legea nr. 119/1996 și art. 52 din HG nr.
64/2011, ofițerul de stare civilă este obligat să refuze celebrarea căsătoriei, dacă, în temeiul
verificărilor pe care este dator să le facă, al opunerilor primite și cel al informațiilor pe care le
deține, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că cerințele legii nu sunt
îndeplinite.

2.1.2 Condițiile de formă
Condițiile de formă pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de caracterul ei juridic,
fiind alcătuite din totalitatea formalităților prevăzute de lege pentru încheierea actului juridic al
căsătoriei ca negotium.
Apreciem că cerințele de formă ale căs ătoriei vizează realizarea următoarelor obiective: de
a atrage atenția viitorilor soți asupra importanței actului juridic al căsătoriei; de a obliga viitorii
soți să facă publică decizia lor de a se căsători; de a asigura stabilirea pe bază de probe a stăr ii de
fapt în care se află viitorii soți și concordanța acesteia cu cerințele legale instituite pentru
validitatea căsătoriei; de a da posibilitatea terțelor persoane să formuleze opoziții la căsătorie; de
a asigura publicitatea căsătoriei care, astfel, de vine opozabilă erga omnes ; de a preconstitui
mijloacele de dovadă ale căsătoriei.
Formalitățile sunt specifice celor trei etape, adică premergătoare încheierii căsătoriei,
încheierii propriu -zise a căsătoriei și ulterioare momentului încheierii căsătoriei.
Facem precizarea că, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, căsătoria se încheie
de către ofițerul de stare civilă, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau,
după caz, al primăriei în a cărei rază de competență terit orială își are domiciliul sau reședința unul
dintre viitorii soți. În același sens este și art. 279 C. civ. Astfel, potrivit acestuia, viitorii soți sunt
obligați să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a -și da consimțământul la căsătorie în

mod public, în prezența a doi martori, în fața ofițerului de stare civilă. Cu toate acestea, în cazurile
prevăzute de lege, ofițerul de stare civilă poate celebra căsătoria și în afara sediului serviciului
public comunitar local de evidență a persoanelor, cu respectarea celorlalte condiții menționate.
Oricum, indiferent de situație, căsătoria se celebrează la sediul primăriei și, acolo unde
există, la sediul serviciului public comunitar de evidență a persoanei.
Declarația de căsătorie
Potrivit art. 280 alin. (1) C. civ., art. 25 alin. (1) teza I din Legea nr. 119/1996 și art. 41 și
urm. din Hotărârea Guvernului nr. 64/2011, declarația de căsătorie se face personal de către viitorii
soți, în scris, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor s au, după caz, la primăria
competentă, misiunea diplomatică ori oficiul consular unde urmează a se încheia căsătoria.
Pentru motive temeinice, dacă unul dintre viitorii soți se află în imposibilitatea de a se
deplasa la sediul serviciului public comunitar l ocal de evidență a persoanelor sau, după caz, al
primăriei competente, declarația de căsătorie se poate face și în afara sediului acestuia/acesteia, în
fața ofițerului de stare civilă, conform art. 280 alin. (2) C. civ., art. 25 alin. (2) din Legea nr.
119/1996 și art. art. 41 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 64/2011.
Atunci când viitorul soț este minor, potrivit art. 280 alin. (3) C. civ., părinții sau, după caz,
tutorele, fac personal o declarație prin care încuviințează încheierea căsătoriei. Facem precizarea
că declarația părinților sau a tutorelui nu suplinește declarația de căsătorie a viitorilor soți, ci are
doar rolul de încuviințare a căsătoriei viitorului soț minor, conform art. 272 alin. (2) C. civ.
În temeiul art. 280 alin. (4) C. civ. și a rt. 25 alin. (4) din Legea nr. 119/1996, dacă unul
dintre viitorii soți, părinții sau tutorele nu se află în unitatea administrativ -teritorială unde urmează
a se încheia căsătoria, ei pot face declarația de căsătorie, respectiv pot depune dovada încuviință rii
prevăzute la alin. (3) lit. b) la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după
caz, la primăria unității administrativ -teritoriale unde au domiciliul sau reședința, care o transmite
în termen de 48 de ore serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz,
primăriei unde urmează a se încheia căsătoria.
Declarația de căsătorie se semnează de viitorii soți în prezența ofițerului de stare civilă.
Declarația de căsătorie trebuie să cuprindă următoarele element e: manifestarea de voință a
viitorilor soți că vor să se căsătorească unul cu celălalt; datele de identitate ale viitorilor soți:
afirmația viitorilor soți că nu există nicio piedică legală la încheierea căsătoriei; înțelegerea
viitorilor soți privind numele pe care îl vor purta în timpul căsătoriei; regimul matrimonial ales.
Odată cu declarația de căsătorie, viitorii soți sunt obligați să prezinte dovezile cerute de

lege pentru încheierea căsătoriei. În concret, ofițerul de stare civilă care primește d eclarația de
căsătorie solicită viitorilor soți să prezinte actele de identitate, certificatele de naștere, certificatele
medicale privind starea sănătății acest ora, precum și următoarele înscrisuri:
– autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscrip ție își are domiciliul cel care cere
încuviințarea pentru încheierea căsătoriei, în cazul existenței unor impedimente rezultate din
condițiile de rudenie firească sau adopție, în condițiile prevăzute de lege;
– avizul medical, dovada încuviințării părințil or ori, după caz, a tutorelui și autorizarea
instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul pentru încheierea căsătoriei,
în cazul existenței unor impedimente legate de vârsta matrimonială.
Comunicarea reciprocă a stării de sănăta te
Articolul 278 C. civ., sub titlul marginal „comunicarea stării de sănătate”, preluând ad
literam dispozițiile art. 10 din Codul familiei, obligă viitorii soți să -și comunice reciproc starea de
sănătate. Potrivit acestui text, căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soți nu declară că și -au
comunicat reciproc starea sănătății lor.
Facem precizarea că, spre deosebire de vechea reglementare, în prezent, comunicarea stării
de sănătate este reglementată în contextul formalităților pentru încheierea căsători ei.
Comunicarea stării de sănătate se realizează cu certificatul medical, ce se anexează la
declarația de căsătorie79.
Încheierea căsătoriei fără ca la dosarul căsătoriei să existe certificatele medicale ori dacă
din conținutul lor rezultă starea de boală a viitorilor soți este imputabilă ofițerului de stare civilă,
deoarece, în temeiul art. 25 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, acesta este obligat expres să solicite
viitorilor soți, printre altele, certificatele medicale privind starea sănătății lor, iar art . 28 din aceeași
lege și art. 286 C. civ. îi dau dreptul să refuze încheierea căsătoriei, dacă nu sunt îndeplinite
cerințele legii.
Necomunicarea stării de sănătate nu este prevăzută sub sancțiunea nulității căsătoriei.
Cu toate acestea, necomunicarea stăr ii de sănătate de către viitorii soți poate constitui
eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soț, dacă soțul bolnav nu și -a cunoscut starea de
boală, ori do ar prin reticență, dacă soțul bolnav și -a cunoscut boala de care suferă și nu a
comunic at-o celuilalt soț. Ambele situații se încadrează în prevederile art. 298 C. civ., constituind
motive de nulitate relativă a căsătoriei.

79 Obligativitatea certificatului medical este prevăzută și de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 19/1996, precum și de art. 42
lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 64/2011.

Necunoașterea stării de boală, dacă ulterior încheierii căsătoriei boala respectivă face
imposibilă continuarea căsător iei, îl îndreptățește pe soțul bolnav să ceară desfacerea căsătoriei
prin divorț, conform art. 373 lit. d) C. civ., iar pe soțul sănătos în condițiile art. 373 lit. b) din
același cod.
Opoziții la căsătorie
În temeiul art. 285 C. civ., orice persoană poate face opoziție la căsătorie, dacă există un
impediment legal sau dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite.
Chiar dacă legea nu prevede, opozițiile la căsătorie se fac în termenul de 10 zile stipulat de
art. 283 alin. (3) C. civ. De fapt, înainte de a începe să curgă acest termen, terțele persoane nu
cunosc intenția viitorilor soți de a se căsători, iar după împlinirea termenului, căsătoria fiind
încheiată, opozițiile devin tardive. Opozițiile se fac numai în scris și trebuie să cuprindă dovezile
pe care se întemeiază.
Apreciem că opoziția la căsătorie trebuie să cuprindă datele de identitate și semnătura
autorului sau, altfel spus, aceasta nu poate fi anonimă. Într-adevăr, dacă este anonimă, opoziția nu
este luată în considerare. Astfel, potrivit art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 privind
activitatea de soluționare a petițiilor80, petițiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de
identitate ale petiționarului nu se iau în considerare și vor fi clasate.
După primirea opozițiilor, ofițerul de stare civilă verifică temeinicia acestora, procedând,
după caz, la celebrarea sau la refuzul celebrării căsătoriei, conform art. 28 din Legea nr. 119/1996.
În cazul în care ofițerul de stare civilă, urmare admiterii opoziției, refuză celebrarea
căsătoriei, la cererea părții interesate, în temeiul art. 9 și art. 28 din Legea nr. 119/1996, va înainta
actele instanței de tutelă pentru a se pronunța asupra temeiniciei și legalității refuzului.
Competentă să soluționeze astfel de litigii este judecăt oria în a cărei rază teritorială se află
domiciliul persoanei nemulțumite, instanță care nu este abilitată să constate încheierea căsătoriei,
ci numai să afirme ori să infirme temeinicia și legalitatea refuzului ofițerului de stare civilă. Pe
cale de conse cință, dacă plângerea este admisă, ofițerul de stare civilă va fi obligat să procedeze la
celebrarea căsătoriei. În schimb, dacă plângerea este respinsă, căsătoria va fi celebrată numai după
dispariția impedimentului.
Celebrarea căsătoriei
După cum s -a mai evocat, căsătoria se celebrează în fața ofițerului de stare civilă sau a unei
persoane delegate de acesta. Această cerință este prevăzută imperativ și fără alternativă de art. 287

80 O.G. nr. 27/2002 a fost publicată în M. Of. nr. 84 din 1 februarie 2002

alin. (1) C. civ., deducându -se și din alte dispoziții lega le, precum și din cele ale din Convenția
O.N.U. privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea
căsătoriilor.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 119/1996, căsătoria se încheie de ofițerul de stare
civilă la sediul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor, al primăriei în a cărei
rază de competență teritorială își are domiciliul ori reședința unul dintre viitorii soți sau după caz,
la un sediu destinat acestui scop, stabilit de primarul unității administrativ -teritoriale respective.
Prin excepție, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofițer de stare
civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au reședința
viitorii soți, cu obli gativitatea înștiințării primăriei de domiciliu sau de resedință a viitorilor soți,
în vederea publicării.
Art. 287 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 24 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 oferă
posibilitatea celebrării căsătoriei și în afara sediului primă riei sau a serviciului public comunitar
de evidență a persoanelor, cu respectarea condițiilor referitoare la prezența viitorilor soți împreună
în fața ofițerului de stare civilă și a celor doi martori. De asemenea, pentru celebrarea căsătoriei în
afara sediului primăriei sau a serviciului public comunitar de evidență a persoanelor este necesară
existența unor motive temeinice și aprobarea primarului.
Art. 287 alin. (1) C. civ. prevede obligativitatea viitorilor soți d e a se prezenta împr eună în
fața ofițerului de stare civilă, însoțiți de doi martori.
Martorii la căsătorie au rolul de a atesta că viitorii soți și -au exprimat consimțământul în
conformitate cu dispozițiile art. 287 C. civ. Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii,
precum și cei care, din cauza unei deficiențe psihice sau fizice, nu pot să ateste că soții și -au dat
consimțământul în condițiile art. 287 C. civ. Spre exemplu, nu pot fi martori surdomuții și orbii ,
în schimb, prin excepție de la dreptul comun, martorii pot fi rude sau afini în orice grad cu oricare
dintre viitorii soți.
În temeiul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 119/1996, dacă viitorii soți au cetățenia română,
căsătoria poate fi încheiată și la bordul navei sub pavilion român, af lată însă în afara granițelor
teritoriului statului român. Pe cale de consecință, în condițiile arătate mai sus, nu se poate încheia
căsătoria la bordul unei aeronave, deoarece timpul scurt al călătoriei determină lipsa urgenței. De
asemenea, este exclusă încheierea căsătoriei, în astfel de condiții, dacă unul sau ambii viitori soți
nu au cetățenia română. În sfârșit, este interzisă încheierea căsătoriei la bordul navelor sub pavilion
român aflate în apele naționale ale României.

Celebrarea căsătoriei are l oc în limba română. Cu toate acestea, persoanele care aparțin
minorităților naționale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă, cu condiția ca ofițerul
de stare civilă sau cel care celebrează căsătoria să cunoască această limbă.
În situația în care căsătoria s -a încheiat pe o navă, în temeiul art. 7 alin. (6) din Legea nr.
119/1996, la sosirea în țară, căpitanul navei este obligat să transmită o copie certificată de pe
înregistrarea făcută primăriei care ar fi fost competentă să încheie căsăt oria.
La data fixată pentru încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă sau delegatul acestuia
procedează la următoarele: identifică, pe baza actelor de identitate, viitorii soți; constată că sunt
îndeplinite condițiile de fond cerute de lege pentru în cheierea valabilă a căsătoriei; stabilește că nu
sunt opoziții la căsătorie sau că cele existente sunt neîntemeiate; verifică prezența a cel puțin doi
martori; solicită viitorilor soți să -și dea consimțământul la căsătorie; dacă viitorii soți consimt să
se căsătorească, declară public căsătoria încheiată; citește soților dispozițiile Codului civil privind
drepturile și obligațiile ce le revin în calitate de soți; întocmește de îndată actul căsătoriei în
registrul de stare civilă; semnează împreună cu soții și cu cei doi martori în registrul de stare civilă;
face mențiunea în actul de identitate al soțului care și -a schimbat numele; eliberează soților
certificatul de căsătorie.
Articolul 289 C. civ. precizează că momentul încheierii căsătoriei este momentul î n care,
după ce ia consimțământul fiecăruia dintre viitorii soți, ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți.
În vechea reglementare, în lipsa unui text asemănător, unanim s -a considerat că momentul
încheierii căsătoriei era chiar momentul exprimării c onsimțământului de către viitorii soți.
În ceea ce ne privește, considerăm greșită soluția din noua reglementare deoarece, fiind în
prezența unui act juridic de natură civilă, esențial pentru încheierea lui este consimțământul
viitorilor soți, și nicidecum formalitatea declarării încheierii acestuia de către ofițerul de stare
civilă.
De fapt, numeroase acte normative, inclusiv art. 48 alin. (1) din Constituție și art. 258 alin.
(1) C. civ., prevăd că încheierea căsătoriei are loc prin „consimțământul viitor ilor soți”.
Practic, prin actuala soluție legală se deschide calea arbitrariului. Astfel, ofițerul de stare
civilă, din diverse motive, inclusiv subiective, are posibilitatea de a bloca încheierea căsătoriei
atunci când, după îndeplinirea cerințelor legale și exprimarea consimțământului de către viitorii
soți, nu -i declară căsătoriți.
Formalități ulterioare încheierii căsătoriei
După încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă întocmește, de îndată, în registrul actelor

de stare civilă, actul de căsător ie care se semnează de către soți, de cei doi martori și de către
ofițerul de stare civilă .
Înregistrarea căsătoriei în registrul stării civile nu face parte din solemnitatea încheierii
actului juridic al căsătoriei ca negotium. Într-adevăr, potrivit art. 289 C. civ. și art. 29 alin. (2) din
Legea nr. 119/1996, înregistrarea și semnarea actului căsătoriei, constituie o procedură ulterioară
încheierii căsătoriei.
Așa fiind, neînregistrarea actului în strictă conformitate cu art. 290 C. civ. nu atrage
nulitatea căsătoriei81. De fapt, art. 293 C. civ., enumerând textele legale a căror încălcare determină
nulitatea căsătoriei, nu enumeră și art. 290 C. civ. De asemenea, art. 103 C. civ. și art. 13 din Legea
nr. 119/1996 prevăd unele cazuri în care starea civilă poate fi dovedită prin alte mijloace de probă
decât actele sau certificatele de stare civilă. Altfel spus, înregistrarea căsătoriei nu reprezintă un
element constitutiv al acesteia, a dică o condiție de valid itate, ci o cerință pentru dovedirea ei. Drept
urmare, neînregistrarea ori strecurarea unei date necorespunzătoare realității, în ceea ce privește
înregistrarea căsătoriei, nu afectează validitatea acesteia82.
După înregistrarea căsă toriei, potrivit art. 291 C. civ., ofițerul de stare civilă este obligat să
facă mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales și să comu nice, din oficiu și
de îndată, la registrul prevăzut la art. 334 alin. (1) C. civ., precum și, după caz, notarului public
care a autentificat convenția matrimonială, o copie de pe actul de căsătorie.
Proba căsătoriei
Potrivit art. 292 alin. (1) C. civ., căsătoria se dovedește cu actul de căsătorie și prin
certficatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.
Facem precizarea că, în reglementarea anterioară, potrivit art. 18 din Codul familiei,
căsătoria nu putea fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului din
registrul actelor de stare civilă. Într-o interpretare a fortiori, se putea desprinde concluzia că, și sub
imperiul Codului familiei, căsătoria putea fi dovedită prin actul căsătoriei.
În schimb, în temeiul art. 292 alin. (2) C. civ., în situațiile prevăzute de lege, căsătoria se
poate dovedi cu orice mijloc de probă.
În concret, în temeiul art. 103 C. civ., starea civilă se poate dovedi, înaintea instanței
judec ătorești, prin orice mijloace de probă, dacă nu au existat registre de stare civilă; registrele de

81 TS, s . civ., dec. nr. 595/1981 (nepublicată), în Repertoriu de practică judiciară a Tribunalului Suprem și a altor
instanțe judecătorești pe anii 1980 -1985, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 12; dec. nr. 1721/1979,
în C.D. 1979, p. 138.
82 TS, s. civ., dec. nr. 1721/1979

stare civilă s -au pierdut ori au fost distruse, în totul sau î n parte; nu este posibilă procurarea din
străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului după actul de stare civilă; întocmirea
actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.

2.2 Condițiile legale pentru încheierea logodnei

Condițiile de fond83
Articolul 266 alin. (2) C. civ. prevede că „dispozițiile privind condițiile de fond pentru
încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepția avizului medical și a
autorizării instanței de tutelă”.
Se observă că, în cazul logodnei, „dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea
căsătoriei” sunt doar „aplicabile”. Această formulare, evident „dispozitivă”84, susține concluzia că,
de principiu, respectarea condițiilor de fond ale căsătoriei nu este obligatorie, având doar caracter
de recomandare pentru viitorii logodnici85. Această concluzie este susținută și de împrejurarea că,
atunci când s -a dorit respectarea obligatorie a unei condiții de fond anume, s -a prevăzut expres
acest lucru. Astfel, p otrivit art. 266 alin. (5) C. civ., logodna se poate încheia doar între bărbat și
femeie. Evident, dacă dispozițiile art. 266 alin. (2) C. civ. ar fi obligatorii, cele ale alin. (5) ar
deveni inutile, întrucât obligativitatea diferențierii sexuale a logodn icilor se poate deduce cu
ușurință din coroborarea art. 266 alin. (2) cu art. 271 C. civ.
Deci, cu excepția diferențierii sexuale, viitorii logodnici au libertatea de a decide dacă, la
încheierea logodnei, vor respecta sau nu condițiile de fond ale căsător iei.
Cu toate că, sub acest aspect, nu suntem convinși că aceasta a fost „intenția reală” a autorilor
Codului civil, maniera evident „dispozitivă” de formulare a prevederilor alin. (2) și caracterul
evident „imperativ” al dispozițiilor alin. (5) din cuprin sul art. 266 C. civ. sunt de natură să excludă
orice altă interpretare.

83 E. Florian, Dreptul familiei, cit. supra, p. 263 -264. Surprinzător, în pofida faptului că art. 266 alin. (2) C. civ. se
referă expressis verbis și exclusiv la „condițiile de fond ale logodnei”, iar art. 271 -277 C. civ. sunt instituite chiar sub
titlul „condițiile de fond ale căsătoriei”, remarcabila autoare analizează două „condiții de fond” (consimțământul și
vârsta matrimonială) și patru „impedimente” la logodnă (starea de persoană căsătorită, rudenia, starea de tutelă și
alienația sau debilitatea mintală). Unii autori argumentează că această „dihotomie a condițiilor de fond” este
didacticistă, fără suport legal, inutilă din punct de vedere practic și chiar derutantă pentru teoreticienii și practicienii
dreptului (T. Bodoaș că, Aspecte critice sau controversate în legislația și doctrina românească din domeniul dreptului
familiei, în „Dreptul”, nr. 3/2004, p. 111 și urm.).
84 Pentru o opinie contrară, a se vedea CI. Roșu, A. Fanu -Moca, Reglementarea logodnei în noul Cod civil, în „Dreptul”
nr. 1/2012, p. 79
85 În sensul că logodna este „supusă condițiilor de fond cerute pentru încheierea căsătoriei”, E. Florian, Considerații
asupra logodnei reglementată de noul Cod civil român, cit. supra, p, 629.

În practică, acest text va produce consecințe negative, determinate, mai ales, de încheierea
logodnei de către persoane minore, între rude sau între persoane aflate în raporturi de tut elă ori de
către persoane căsătorite sau care suferă de alienație mintală. De fapt, în doctrină, chiar fără a fi
sesizată formularea dispozitivă a textului art. 266 alin. (2) C. civ., s -a exprimat opinia că, „în ceea
ce privește existența unei căsătorii an terioare, logodna s -ar putea încheia și în timpul procesului de
divorț, căsătoria subsecventă logodnei urmând să se încheie după rămânerea definitivă a hotărârii
de desfacere a căsătoriei”86.
Pentru aceste motive, apreciem că ar trebui să se reformuleze tex tul art. 266 alin. (2) C. civ.
pentru a -i imprima caracter imperativ. Astfel, expresia „sunt aplicabile” ar trebui înlocuită cu
sintagma „se aplică”.
Semnalăm că sunt unele condiții de fond, precum existența diferențierii sexuale și lipsa
legăturii de rudenie între viitorii logodnici care, chiar dacă sunt ignorate la încheierea logodnei,
sunt imposibil de îndeplinit la încheierea căsătoriei. În ultimă an aliză, nerespectarea acestor
condiții pune problema „finalității” logodnei, adică, în alți termeni, „legalitatea cauzei” acesteia.
Evident, chiar dacă viitorii logodnici au decis să nu se supună dispozițiilor legale privind
condițiile de fond ale căsătorie i, fiind în prezența unui act juridic, ei sunt constrânși să respecte
ordinea publică și bunele moravuri, conform art. 11 C. civ.
În schimb, în situația în care viitorii logodnici s -au înțeles să respecte condițiile de fond ale
căsătoriei87, se vor supune ș i dispozițiilor art. 271 -277 C. civ.
În această variantă, excepțiile din finalul art. 266 alin. (2) teza I C. civ. privesc situația în
care unul dintre viitorii logodnici sau amândoi sunt persoane minore88. În concret, din coroborarea
art. 266 alin. (2) cu art. 272 alin. (2) teza I C. civ., pentru încheierea logodnei se impune respectarea
următoarelor cerințe: există motive temeinice; minorul a împlinit vârsta de 16 ani; există
încuviințarea părinților minorul ui sau, după caz, a tutorelui.
De asemenea, sunt incidente corespunzător și celelalte dispoziții ale art. 272 C. civ.
referitoare la: situația în care există divergență între părinți în privința încuviințării logodnei; unul
dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitate de a -și manifesta voința; autoritatea
părintească este exercitată de către un singur părinte; nu există nici părinți și nici tutore.

86 C.C. Hageanu, op. cit., p. 15
87 T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, I. Maftei, Dreptul familiei, ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura Universul
Juridic, București, 2013, p. 39 și urm
88 T. Bodoașcă, Contribuții la studiul cerințelor legale referitoare la vârsta minimă pentru înch eierea căsătoriei, în
„Pandectele române” nr. 2/2008, p. 54 și urm.

Condițiile de formă
Potrivit art. 266 alin. (3) C. civ., încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalități și
poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Lipsa oricărei formalități denotă caracterul consensual,
iar posibilitatea dovedirii logodnei cu orice mijloc de probă este consecința firească a
consensualității.
Contrar unor opinii expr imate în doctrină89, în litigiile izvorâte din logodnă nu sunt
incidente toate ipotezele normative derogatorii de la dreptul comun, stipulate de art. 316 C. pr. civ.
(ascultarea, în procesele privitoare la filiație, divorț și alte raporturi de familie, a ra delor și afinilor
până la gradul al treilea inclusiv).
Într-adevăr, în cazul logodnei, acest text se poate aplica doar în litigii privind „filiația”
copilului rezultat din raporturile intime dintre logodnici. În schimb, sub aspectul „ruperii
logodnei”, „nu lității” acestuia sau a altor „litigii” rezultate din logodnă, art. 316 C. pr. civ. nu poate
fi incident pentru simplul motiv că logodnicii, nefiind căsătoriți între ei, nu au calitatea de soți și,
pe cale de consecință, nici în situația de a „divorța” sau de a se afla în alte „raporturi de familie”.

89 C.C. Hageanu, op. cit., p. 15.

CAPITOLUL I II
EFECTELE CĂSĂTORIEI ȘI A LOGODNEI

3.1 Efectele căsătoriei

Încheierea căsătoriei generează, între cei care o încheie, raporturi multiple și complexe,
dintre care numai unele fac obiectul reglementărilor juridice90. Astfel, sunt supuse reglementărilor
legale, în special, raporturile de natură patrimonială, dar și unele cu caracter nepatrimonial,
stabilindu -se drepturi și obligații reciproce între soți91. În literatura de specialitate s -a subliniat că
modul în care sunt reglementate unele raporturi ce izvorăsc din căsătorie influențează în bună
măsură desfășurarea celorlalte raporturi, care nu fac obiectul reglementărilor juridice92.
Încheierea căsătoriei are ca efect primordial și necesar nașterea unei familii. În dreptul
intern al României, în acest sens sunt, spre exemplu, prevederile art. 48 alin. (1) din Constituție și
cele ale art. 258 alin. (1) C. civ.
Neîndoielnic, actul juridic al căsătoriei și familia pe care acesta o generează dau naștere la
o multitudine de alte raporturi dintre care, după cum s -a mai subliniat, numai unele sunt
reglementate juridic.
Raporturile izvorâte din actul juridic al căsător iei au conținut nepatrimonial sau patrimonial
și se stabilesc între membrii familiei sau între aceștia și terțe persoane. În concret, în acest sens,
art. 307 -311 C. civ. reglementează „drepturile și îndatoririle rersonale” ale soților, iar art. 312 -372
C. civ. „obligațiile patrimoniale” ale acestora. În literatura de specialitate93 s-a subliniat că, deși
din tehnica reglementării s -ar părea că aceste capitole epuizează drepturile și obligațiile soților,
realitatea este că nu toate sunt cuprinse aici.
Astfel , alte texte ale Codului civil, situate în alte capitole, consacră, de asemenea, drepturi
și obligații ale soților referitoare, spre exemplu, la obligația de întreținere sau la ocrotirea copiilor
lor minori. Mai mult, unele drepturi și obligații ale soțilo r își au izvorul în norme aparținând altor
ramuri de drept, precum revocabilitatea donațiilor între soți și vocația succesorală a soțului
supraviețuitor.
În context, facem precizarea că există unele deosebiri de limbaj în construcția unor norme

90 Al. Bacaci, V. -C. Dumitrache și C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, p. 39.
91 Teodor Bodoașcă, Dreptul Familiei, Ediția III, revăzută și adăugită conform n oului Cod Civil, Editura Universul
Juridic, București, 2015, p. 89
92 Al. Bacaci, V. -C. Dumitrache și C.C. Hageanu, op. cit., p. 40; T. R. Popescu, Dreptul Familiei. Tratat, vol. 1, Ed.
Didactică și Pedagogică, București, 1965, p. 149.
93 Al. Bacaci, V. -C. D umitrache și C.C. Hageanu, op. cit., p. 39

ale Codului civil consacrate celor două categorii de efecte (nepatrimoniale, respectiv
patrimoniale)94. Astfel, în cazul efectelor „nepatrimoniale” este folosit termenul „îndatorire”, în
schimb, în cazul celor „patrimoniale” s -a utilizat termenul „obligație”. Mai mult , legiuitorul este
și inconsecvent. Astfel, în conținutul art. 311 alin. (1) C. civ., ignorându -și noua opțiune
terminologică, se referă la „obligația” soților de a purta numele declarat la încheierea căsătoriei.
Sub aspectul semnalat, în lipsa unei semnif icații legale pentru cei doi termeni („îndatorire”,
respectiv „obligație”), apreciem că, potrivit art. 36 alin. (4) teza I din Legea nr. 24/2000, aceștia
au înțelesul lor curent din limba română modernă.
Pe de altă parte, apelativul „personal”, atașat num ai „drepturilor și îndatoririlor
nepatrimoniale”, poate conduce la inadmisibila concluzie că drepturile și îndatoririle patrimoniale
nu au caracter personal.
În realitate, art. 15 alin. (1) din Constituție prevede fără distincție că „cetățenii” au
dreptur ile și obligațiile prevăzute de Constituție și de alte legi. Evident, cetățenii, la care se referă
textul constituțional, sunt persoane fizice. Deci, fiind recunoscute persoanelor, inevitabil,
drepturile și obligațiile stipulate de Constituție și de alte l egi au caracter personal. Mai mult, fiindcă
textul constituțional se referă la „drepturi” și „obligații”, fără să facă distincție în raport cu natura
lor, au caracter personal toate drepturile și obligațiile, indiferent că sunt patrimoniale sau
nepatrimoni ale, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Într-un
plan mai general, unanim este acceptat în teoria dreptului că raporturile juridice, în conținutul
cărora se regăsesc diverse drepturi și obligații subiective morale sau patrimoniale, se statornicesc
exclusiv între persoane fizice sau juridice.
Pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, unii analiști ai dreptului95, de lege
ferenda, propun că ar trebui modificate textele Codului civil, în sensul folosirii unor termeni
identici în construcția normelor prin care sunt reglementate efectele nepatrimoniale și cele
patrimoniale ale căsătoriei. Eventual, ar putea fi utilizat termenul „îndatorire”, astfel că expresiile
analizate ar putea fi „drepturile și îndatoririle nepatrimoniale”, respectiv „drepturile și îndatoririle
patrimoniale” ale soților. Folosirea termenului „îndatorire” este de preferat, mai ales, pentru faptul
că este consacrat de art. 48 alin. (1) din Constituție. De asemenea, utilizarea acestui termen est e de
natură să excludă confuzia ce s -ar putea crea între „îndatoririle” nepatrimoniale sau patrimoniale
ale soților și „obligațiile” civile, așa cum acestea sunt reglementate de Cartea a V -a din Codul civil

94 T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 76 -77.
95 Teodor Bodoașcă, Dreptul Familiei, Ediția III, revăzută și adăugită conform noului Cod Civil, Editura Universul
Juridic, București, 2015, p. 90

(art. 1.164 -2.499).
Încheierea căsătoriei, alătur i de raporturile nepatrimoniale și patrimoniale dintre soți,
generează și alte categorii de raporturi, precum raporturi între soți și copiii lor; raporturi între
fiecare soț și rudele celuilalt soț; raporturi între membrii familiei și terțe persoane fizice sau
juridice, inclusiv cu autoritățile și instituțiile statului.
În privința raporturilor dintre soți, indiferent că au în conținut drepturi ori îndatoriri
matrimoniale sau patrimoniale, acestea sunt guvernate de principiul egalității juridice, atât în ceea
ce privește posibilitatea dobândirii, respectiv a asumării, cât și cea a exercitării, respectiv a
îndeplinirii lor96.
Întrucât Cartea a I I-a din Codul civil reglementează numai unele aspecte particulare ale
drepturilor și îndatoririlor ce derivă din calitatea de soț, regimul lor juridic este întregit sau, după
caz, restricționat și de alte norme ale acestuia ori din alte acte normative, față de care dispozițiile
consacrate raporturilor de familie se prezintă ca fiind speciale. Astfel, spre exemplu, dispozițiile
Codului civil referitoare la numele soților în timpul căsătoriei se completează corespunzător cu
prevederile art. 82 -85 C. civ. și al e Ordonanței Guvemului nr. 41/2003 privind dobândirea și
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanei fizice97. Evident, și sub acest aspect,
concursul dintre normele speciale ale Codului Civil și cele generale din cuprinsul lui sau ale altor
acte normative este guvernat de principiile deduse din clasicele adagii latine generalia specialibus
non derogant, respectiv specialia generalibus derogant.
Deși au o reglementare distinctă, raporturile patrimoniale dintre soți sunt determinate, în
principiu, d e existența raporturilor nepatrimoniale98. Astfel spus, principial, raporturile
patrimoniale sunt esențiale pentru familie99. Într-adevăr, unanim este admis în doctrină că
drepturile nepatrimoniale sunt, în principiu, principale, iar cele patrimoniale pot fi , după caz,
principale sau accesorii. Mai mult, căsătoria, care este izvorul tuturor drepturilor și obligațiilor ce
incumbă soților, indiferent că sunt nepatrimoniale sau patrimoniale, în esența este un act juridic de
natură nepatrimonială. Sub aspectul an alizat, nu este lipsit de importanță nici faptul că drepturile
și obligațiile nepatrimoniale ale soților sunt reglementate în Codul civil înaintea celor patrimoniale.

96 Al. Bacaci, V. -C. Dumitrache și C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, p. 39 -40
97 Ordonanța Guvernului nr. 41/200 3 a fost publicată în M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003.
98 I.P. Filipescu, I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei…, p. 50 și urm
99 Pentru o opinie contrară, a se vedea: I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei…, p. 51; : Albu, Dr eptul
familiei…, p. 106; I.D. Romoșan, Dreptul familiei. Căsătoria, Ed. Imprimeria de Stat, Oradea, 2002, p. 102 și urm.
(pentru opinia că cele două categorii de efecte, chiar dacă sunt generate de actul juridic al căsătoriei, au o existență și,
mai ales , o reglementare juridică de sine stătătoare, a se vedea Al. Bacaci, Y. -C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul
familiei…, op. cit., p. 40).

Drepturile și îndatoririle nepatrimoniale ale soților
Numele soților
Potrivit art. 282 C. civ., la încheierea căsătoriei, viitorii soți pot conveni să își păstreze
numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea,
un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poart e numele lor
reunite100.
În cazul în care soții au convenit să poarte, ca nume comun, numele lor reunite, vor decide
și asupra ordinii în care acestea vor fi reunite. Evident, dacă numele soților sunt reunite diferit,
aceștia au, în fapt, nume diferite. Spre exemplu, numele lor nu este comun, dacă unul se numește
„Popa -Avram ”, iar celălalt „ Avram -Popa ”.101
Pe de altă parte, enumerarea prevăzută de art. 282 C. civ., fiind limitativă, este de strictă
interpretare și aplicare. Drept urmare, soții nu pot opta, iar ofițerul de stare civilă nu poate
încuviința o altă variantă. Spre exemplu, soții nu ar putea opta să poarte în timpul căsătoriei numele
altei persoane sau să poarte fiecare numele celuilalt102.
În doctrină, se consideră că tăcerea soților înseamnă că aceștia au înțeles ca fiecare dintre
ei să-și păstreze numele de familie purtat înainte de căsătorie103. Considerăm că , față de formularea
imperativă din cuprinsul art. 281 alin. (1) C. civ., ofițerul de stare civilă este obligat să solicite din
oficiu viito rilor soți să exprime expres decizia lor în legătură cu numele ce -1 vor purta în timpul
căsătoriei.
În situația în care soții nu ajung la o înțelegere în legătură cu acest aspect, în opinia noastră,
o soluție rațională și, în același timp, legală este ca f iecare soț să -și păstreze numele avut înainte
de căsătorie.
După încheierea căsătoriei, soții nu pot reveni unilateral asupra numelui de familie în
legătură cu care s -au învoit să -l poarte în căsătorie decât pe cale administrativă, în condițiile
Ordonanței Guvernului nr. 41/2003. De fapt, art. 311 alin. (1) C. civ. obligă soții să poarte în timpul
căsătoriei numele comun declarat. Schimbarea numelui comun se poate face numai pe cale
administrativă și cu consimțământul expres al celuilalt soț, în condițiile art. 281 C. civ. și
Ordonanței Guvernului nr. 41/2003.

100 în vechea reglementare, art. 27 alin. (2) din Codul familiei oferea soților posibilitatea de a opta pentru una din
următoarele trei variante: să -și păstreze fiecare numele avut înaintea căsătoriei, adică să poarte în timpul căsătoriei
fiecare un nume diferit; să poarte amândoi, ca nume comun, numele unuia dintre ei; să poarte amândoi, ca nume comun,
numele lor reunite .
101 Înțelegerea viitorilor soți trebuie exprimată în cuprinsul declarației de căsătorie, conform art. 281 alin. (1) C. civ.
102 TS, s. civ., dec. nr. 1254/1956, în C.D. 1956, p. 375.
103 D. Lupulescu, Numele și domiciliul persoanei fizice, Ed. Științifică și E nciclopedică, București, 1982, p. 25 -26.

În literatura de specialitate104 s-a concluzionat că, în cazul soțului adoptat, care poartă un
nume comun cu celălalt soț, își va păstra numele din căsătorie și după adopție. Deci, soțul adoptat
nu va do bândi eo ipso numele adoptatorului. Acest soț va putea purta numele adoptatorului numai
cu consimțământul celuilalt soț, în condițiile art. 311 alin. (1) C. civ.105 În ceea ce ne privește, față
de prevederile art. 311 alin. (2) C. civ., exprimăm rezerve în legătură cu această teză doctrinară.
Astfel, potrivit art. 311 alin. (2) C. civ., acordul celuilalt soț este necesar numai în cazul schimbării
numelui comun pe cale administrativă. Altfel s pus, acest acord nu este necesar atunci când
schimbarea numelui inte rvine prin efectul legii, cum este și cazul adopției, prevăzut de art. 473 C.
civ. Într-adevăr, în temeiul acestui text de principiu, cel adoptat dobândește, prin adopție, numele
celui care adoptă.
Pe de altă parte, soțul divorțat sau supraviețuitor, care poartă un nume comun din căsătoria
anterioară, dacă se recăsătorește, poate purta în noua căsătorie acest nume, chiar dacă aparține
soțului de care a divorțat ori care a decedat106. Soluția se impune, întrucât art. 311 alin. (1) C. civ.,
obligând soții să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat, nu interzice ca numele
respectiv să fie purtat și, evident, folosit după încetarea căsătoriei. De fapt, acest lucru este permis
și de normele referit oare la divorț.
Îndatorirea de sprijin moral
Această îndatorire este prevăzută expressis verbis de art. 309 alin. (1) C. civ. Astfel, potrivit
acestui text, soții își datorează respect reciproc, fidelitate și sprijin moral.
Sprijinul, fiind de natură moral ă, se concretizează în atitudini de încurajare, de susținere,
de acceptare sau toleranță din partea unui soț față de celălalt soț.
Sprijinul moral este în strânsă legătură cu prietenia și afecțiunea reciprocă dintre soți. De
asemenea, raporturile dintre so ți trebuie să fie dominate de sinceritate, înțelegere și susținere
reciprocă în toate momentele vieții, indiferent că sunt faste sau nefaste.
Evident, sunt străine de sprijinul moral atitudinile de intoleranță, de nepăsare sau de
adversitate ori chiar de t olerare a faptelor ilegale sau imorale ale celuilalt soț.
Sprijinul moral între soți trebuie să fie reciproc, conform art. 309 alin. (1) C. civ. În situația
în care neîndeplinirea îndatoririi de sprijin moral se traduce în fapte materiale, poate antrena
răspunderea civilă, contravențională sau penală a soțului vinovat, de exemplu, constituie o

104 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu Tratat de dreptul familiei…, op. cit., p. 44
105 art. 2 alin. (1) și art. 4 alin. (3) lit. h) din O.G. nr. 41/2003; T. Bodoașcă, Schimbarea urnelor persoanei fizice în
reglementarea Ordonanței nr. 41/2003, în Analele Universității Româno -Germane – Sibiu nr. 2/2003, p. 53 și urm.
106 TS, s. civ., dec. nr. 186/1974, în C.D. 1974, p. 186 și dec. nr. 1467/1980, în C.D. 1980,

neîndeplinire a obligației de sprijin moral abandonul de familie săvârșit în forma părăsirii, alungării
sau lăsării fără ajutor a soțului, dacă prin acestea i s -au cauzat suferințe fizice sau morale107.
În planul dreptului familiei, nerespectarea acestei îndatoriri constituie motiv temeinic de
desfacere a căsătoriei prin divorț, pronunțat împotriva soțului culpabil.
Îndatorirea de fidelitate
În prezent, îndatorirea de fidelitate a soților este evocată de art. 309 alin. (1) C. civ.
Această îndatorire constă, în principal, în abținerea soților de a avea raporturi sexuale cu
alte persoane. Ca reflex al egalității juridice a soților, obligația de fidelitate este reciprocă.
Evocăm că unii autori analizează îndatorirea de fidelitate împreună cu cea conjugală, ca și
cum acestea ar constitui o singură îndatorire. În opinia noastră, tratarea distinctă a celor două
îndatoriri este întemeiată, deoarece neîndeplinirea uneia nu însea mnă, neapărat, nesocotirea
celeilalte108. Astfel, este posibil ca soțul infidel să -și îndeplinească îndatorirea conjugală, adică să
aibă raporturi sexuale cu celălalt soț, iar soțul fidel să se afle în imposibilitate de a -și îndeplini
îndatorirea conjugală.
Facem precizarea că dispozițiile art. 304 C. pen., care incriminau infracțiunea de adulter,
au fost abrogate prin art. I pct. 65 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea
Codului penal109. Finalmente, în prezent, adulterul este sancționat numa i în planul dreptului
familiei. Adulterul constituie, pentru soțul inocent, un motiv temeinic de divorț din culpa exclusivă
a soțului adulterin.
De principiu, îndatorirea de fidelitate presupune sinceritate, încredere și loialitate din partea
soților. De fapt, obligația de fidelitate este dependentă de îndeplinirea obligației de sprijin moral.
Se poate chiar aprecia că fidelitatea soților este o componentă a sprijinului moral reciproc la care
aceștia sunt obligați.
Îndatorirea de a locui împreună
Îndatorirea soților de a locui împreună este stipulată de art. 309 alin. (2) C. civ. Astfel,
potrivit acestui text, soții au îndatorirea de a locui împreună dar p entru motive temeinice soții pot
hotărî să locuiască și separat.
Această îndatorire constituie o premisă pentru realizarea și menținerea unității familiale și
a mediului familial.
În practica judiciară, în mod constant s -a decis că refuzul nejustificat al unuia dintre soți de

107 art. 378 alin. (1) lit. a) C. pen. sau, după caz, art. 2 pct. 30 din Legea nr. 61/1991
108 Pentru o opinie contrară, a se vedea Al. Bacaci, V. -C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, op. cit., p. 42.
109 Legea nr. 278/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006.

a locui împreună cu celălalt soț constituie motiv temeinic de divorț pentr u celălalt soț110.
Cu toate acestea, nu este considerat refuz nejustificat de a locui împreună cu soțul atunci
când această situație este impusă de anumite împrejurări obiective, cum ar fi, spre exemplu, și
următoarele: exercitarea profesiei într -o altă loca litate decât cea în care locuiește celălalt soț;
îngrijirea sănătății într -o unitate sanitară; locuința familiei nu asigură condiții locative pentru toți
membrii acesteia; îndeplinirea unor obligații legale de către unul dintre soți, cum ar fi, spre
exempl u, participarea la mobilizare ori la concentrare etc.
Dacă soții nu locuiesc împreună din motive obiective, eventuala cerere de divorț a unuia
dintre ei nu poate fi întemeiată pe această împrejurare, întrucât situația nu se datorează culpei
celuilalt soț ș i, oricum, acceptarea ei se înscrie în ansamblul solidarității ce trebuie să existe între
soți111. Considerăm că în acest caz, soțul pârât poate solicita cu succes instanței de judecată să
dispună desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soțului reclamant, întemeindu -și cererea tocmai
pe împrejurarea că acesta nesocotește îndatorirea pe sprijin moral, prevăzută de art. 309 alin. (1)
C. civ.
În practică, este pos ibilă și admisibilă evacuarea soțului din locuința comună, dacă
atitudinea acestuia, face imposibilă conviețuirea împreună cu celălalt soț sau cu ceilalți membri de
familie. În toate cazurile, evacuarea se dispune prin hotărâre judecătorească112.
Evacuarea s oțului din locuința comună este admisibilă chiar și în situația în care acesta este
coproprietar, dac ă prin comportarea sa face imposibil ă convie țuirea cu ceilal ți membri ai familiei.
Soluția se întemeiaz ă și pe ideea abuzului de drept evocat de art. 57 di n Constituție. Cererea de
evacuare poate fi introdusă pe cale principală sau incidență, în timpul procesului de divorț.
Pe de altă parte, obligația soților de a locui împreună nu înseamnă că aceștia ar trebui să
aibă domiciliul comun. Se impune această obs ervație, deoarece nu orice locuință sau loc unde
locuiește persoana constituie domiciliul acesteia. Astfel, potrivit art. 87 C. civ., domiciliul
persoanei fizice este adresa la care aceasta declară că are locuința principală.
Practic, soții sunt liberi să decidă dacă au sau nu domiciliul comun. Sub aspect juridic,
soluția este corectă, deoarece este în concordanță cu dispozițiile art. 25 alin. (2) din Constituție,
conform cărora fiecare cetățean are dreptul de a -și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate
din țară, de a emigra, precum și de a reveni în țară.

110 TS, s. civ., dec. nr. 636/1981 (nep ublicată), în Repertoriu pe anii 1980 -1985, p. 29 -30; dec. de îndrumare nr.
10/1969, în C.D. 1969, p. 40, modificată prin dec. de îndrumare nr. 10/1974 (pct. 1), în C.D. 1984, p. 34 și „Revista
română de drept” nr. 4/1975, p. 38
111 I.P. Filipescu, A. I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei…, op. cit., p. 41 -42
112 TS, s. civ., dec. nr. 1861/1975, în Repertoriu III, p. 202

Obligația conjugală
Obligația conjugală constă în îndatorirea soților de a avea raporturi sexuale împreună.
Această obligație nu este prevăzută expres de lege, ea fiind însă de natura căsătoriei.
Obligația conjugală este în strânsă legătură cu prietenia și afecțiunea reciprocă dintre soți,
dar și cu capacitatea lor sexuală. De asemenea, de îndeplinirea acestei obligații depinde hotărâtor
realizarea funcției familiei de perpetuare a spec iei umane.
Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților
Regimul matrimonial în reglementarea actualului Cod civil român
După cum s -a remarcat în doctrină113, în reglementarea regimurilor matrimoniale,
legiuitorul român s -a inspirat din Codul civil fran cez (1804), care consacră un regim primar
obligatoriu pe care se grefează regimul matrimonial ales de soți, variantele fiind asemănătoare cu
cele pentru care a optat legiuitorul român.
De asemenea, Codul civil francez reglementează clauza de preciput care nu există în Codul
civil al Provinciei Quebec. De fapt, de la acest din urmă cod, Codul civil român a împrumutat doar
principiul libertății convențiilor matrimoniale și, parțial, mandat ul soților, precum și reglementările
referitoare la locuința familiei. În doctrină s -a remarcat că redactorii Codului civil român nu au
preluat în bloc dispozițiile vreunei reglementări străine, ci au optat pentru un mozaic, iar rezultatul
este un puzzle n ormativ și conceptual114.
Din punct de vedere al tehnicii legislative, Capitolul VI al Titlului II (Căsătoria), cuprinde,
sub denumirea marginală „drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”, un prim corp de reguli
referitoare la regimul matrimonial în general, care se aplică tuturor persoanelor căsătorite,
indiferent de regimul matrimonial ales115. Acesta constituie „statutul patrimonial de bază” și,
potrivit Codului civil, are în vedere întinderea puterilor conferite soților, locuința familiei și
cheltuielile căsătoriei. Practic, nu este vorba despre un regim patrimonial propriu -zis, ci de un
„corp de reguli fundamentale”, imperative și comune pe care se grevează oricare dintre regimurile
matrimoniale prevăzute de lege. În doctrina recentă, dat fiind c aracterul lui de drept comun pentru
toate cele trei modalități ale regimului matrimonial și faptului că este alcătuit din norme juridice
imperative, acest statut patrimonial de bază a fost numit „regim matrimonial primar imperativ”.
În continuare, sub denu mirea marginală „alegerea regimului matrimonial”, sunt

113 Al. Bacaci, V. -C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, p. 48
114 Al. Bacaci, V. -C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familie i…, p. 48; P. Vasilescu, Propos a batons rompus sur
Ies regimes matrimoniaux roumains, în Studia ubbcluj.roarticole.php?an=2011.
115 Al. Bacaci, V. -C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, p. 48

reglementate condițiile în care se poate încheia convenția matrimonială și formele de publicitate
ale acesteia, după care se face prezentarea celor trei regimuri matrimoniale: regimul comunității
legal e116, regimul separației de bunuri117 și regimul comunității convenționale118. De asemenea,
este reglementată modificarea regimului matrimonial pe cale convențională119 sau judiciară120.
Reglementarea efectelor patrimoniale ale căsătoriei în actualul Cod civil cupri nde unele
elemente de noutate care impun superioritatea acestuia în raport cu precedentele reglementări din
domeniu.
În contextul noilor reglementări, se poate constata o preocupare sporită a legiuitorului
pentru normarea drepturilor și obligațiilor patrim oniale ale soților în raport cu cea realizată, în
trecut, de Codul familiei121. Într-adevăr, în timp ce Codul familiei a consacrat acestui domeniu
doar 8 articole (art. 29 -36), actualul Cod civil îi rezervă 61 (art. 312 -372), adică de aproape opt ori
mai mul te. În schimb, la fel ca în vechea reglementare, Codul civil cuprinde un număr redus de
norme destinate drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților.
Această evidentă amplificare a efortului normativ în legătură cu aspectele patrimoniale ale
căsătoriei122 a fost determinată mai ales de faptul că, în actuala reglementare, soții au posibilitatea
să aleagă între regimul comunității legale, cel al comu nității convenționale și cel al separației de
bunuri. Drept urmare, alături de unele norme j uridice comune, au fost instituite și reglementări
speciale, pentru fiecare modalitate a regimului matrimonial în parte.
De asemenea, inspirându -se din modelele sale123 ori preluând soluții fundamentate în
doctrina și jurisprudența română în perioada de aplicare a Codului familiei, Codul civil
reglementează unele aspecte cu caracter de noutate, cum ar fi, spre exemplu, mandatul

116 art. 339 -359 C. civ
117 art. 360 -365 C. civ.
118 art. 366 -368 C. civ.
119 art. 369 C. civ.
120 art. 370 -372 C. civ.
121 T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, Dreptul familiei…, p. 77.
122 De fapt, în general, în reglementarea Codului civil se poate constata o creștere semnificativă a normelor consacrate
raporturilor de familie. Astfel, în timp ce Codul familiei a avut 161 de articole, Codul civil destinează expressis verbis
276 de articole raporturilor de familie, adică un plus de 115 articole [pentru opinia că noul Cod civil asigură o reducere
a reglementărilor în materie, a se vedea P. Perju, Considerații generale asupra noului Cod civil (titlul preliminar,
persoane, familie, bunuri), în „Dreptul” nr. 9/2009, p. 24].
123 Potrivit afirmațiilor autorilor Proiectului Codului civil român, la elaborarea acestuia au fost folosite următoarele
coduri civile: Codul civil al Provinciei Quebec, Codul civil francez, Codul civil italian, Codul civil germ an, Codul
elvețian al obligațiilor, Codul civil spaniol și Codul civil brazilian (în acest sens, a se vedea Expunerea de motive la
Proiectul de lege privind Codul civil). în context, facem sublinierea că modelul frecvent curtat în țările care își
renovează legislația civilă este Codul civil al Provinciei Quebec din anul 1994. Facem precizarea că ultimul cod
realizează cele mai importante legături între sistemul romano -germanic și cel de common law (pentru unele detalii în
acest sens, a se vedea T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, Dreptul familiei…, p. 14 și urm.).

convențional și judiciar al soților, independența patrimonială a soților, veniturile din profesie și
cele din muncă obținute de soți , clauza de preciput, dispozițiile testamentare care au ca obiect
partea ce s -ar cuveni fiecărui soț din bunurile lor comune în devălmășie, inventarul bunurilor
proprii mobile ale soților, bunurile proprietate comună pe cote -părți ale soților și dreptul de retenți e
al soțului asupra bunurilor proprii ale celuilalt soț.
De asemenea, cu titlu general, se constată și o evidentă preocupare a legiuitorului pentru
eliminarea cauzelor diverselor litigii patrimoniale care, sub imperiul precedentelor reglementări,
au acompa niat raporturile de familie. Astfel, exempli gratia, își găsesc rezol varea juridică aspecte
precum actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei, dreptul de informare,
locuința familiei, munca în gospodărie și pentru creșterea copiilor, natura juridică a veniturilor din
muncă și a celor asimilate acestora, nulitatea actelor de înstrăinare sau grevare cu drepturi reale a
bunurilor comune fără acordul ambilor soți și aportul în bunuri comune.
Pe de altă parte, apreciem că atenția redusă ac ordată aspectelor nepatrimoniale ale
căsătoriei se află într -un evident dezacord cu natura esențial nepatrimonială a dreptului
fundamental al persoanei fizice de a se căsători și de a întemeia, astfel, o familie, drept stipulat de
numeroase acte normative internaționale și evocat, pentru prima dată în legislația română, de art.
259 alin. (2) C. civ.124.
De asemenea, apreciem că preocuparea modestă a legiuitorului român pentru normarea
raporturilor nepatrimoniale dintre membrii familiei, comparativ cu cele pat rimoniale, a determinat
și va determina, probabil, reacții doctrinare la fel de modeste.
În general, o preocupare mai consistentă din partea legiuitorului și a doctrinei din domeniu
față de efectele nepatrimoniale ale căsătoriei se impune, întrucât acest demers se poate constitui
intr-o contribuție la contracararea unor fenomene negative ce acompaniază raporturile de familie,
precum violența, imoralitatea, precaritatea solidarității familiale, abandonul familial și chiar
degradarea ideii de familie.
După c um s -a putut deja constata, alături de aspectele cantitative, Codul civil marchează o
liberalizare radicală a raporturilor patrimoniale dintre soți125, mai ales sub aspectul posibilității
acestora de a alege una dintre cele trei modalități ale regimului matr imonial.
Cu toate acestea, autorii Codului civil au optat pentru regimul comunității legale, ca regim

124 T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, op. cit., p. 13 -14
125 Pentru unele argumente privind necesitatea acestei liberalizări, a se vedea: Al. Bacaci, Considerații în legătură cu
regimul matrimonial a ctual, în „Dreptul” nr. 4/2001, p. 92; T. Bodoașcă, Opinii privind nulitatea actelor juridice prin
care sunt nesocotite unele dispoziții legale privind regimul juridic matrimonial, în „Dreptul” nr. 9/2004, p. 70 -71; C.
Roșu, Necesitatea revenirii la libert atea convențiilor matrimoniale, în „Dreptul” nr. 7/1999, p. 40 -49.

de drept comun, în defavoarea celui al separației de bunuri. În acord cu cele exprimate în
doctrină126, considerăm că regimul comunității legale corespunde cel mai bine scopului căsătoriei,
acela de a constitui o familie, în cadrul căreia comunitatea de interese, sprijinul moral și cel
material între membrii acesteia sunt indispensabile. Faptul că legiuitorul a ales regimul comunității
legale ca regim de drep t comun este un aspect pozitiv al actualei reglementări, fiind astfel înfrântă
tendința de a se renunța în bloc la principiile reglementărilor din Codul familiei și de a se reveni,
de asemenea, în bloc la regimul separației de bunuri, consacrat de Codul ci vil român de la 1864.
De asemenea, s -a renunțat la caracterul unic al regimului matrimonial al comunității legale.
Astfel, după cum s -a evocat deja, soții pot opta pentru un alt regim matrimonial, fie înainte de
încheierea căsătoriei, fie în timpul acestei a. Practic, vechiul principiu al unicității regimului
matrimonial a fost înlocuit cu principiul libertății în alegerea acestuia127. De fapt, principiul
libertății soților în alegerea regimului matrimonial constituie o aplicație in concreto a libertății de
voință a persoanei fizice. Libertatea regimului matrimonial nu înseamnă nimic altceva decât
posibilitatea soților, în respectul regulilor imperative și a bunelor moravuri, de a alege regimul
matrimonial care se va aplica in concreto în relațiile dintre ei. D upă cum sugestiv s -a exprimat
doctrina, alegerea are întotdeauna natură convențională128.
Într-un plan mai general, posibilitatea conferită viitorilor soți ori soților de a opta pentru
unul din cele trei regimuri matrimoniale reglementate de Codul civil poat e fi fundamentată, mai
ales, pe împrejurarea că actul juridic al căsătoriei, care stă la originea raporturilor patrimoniale și
morale dintre soți, reprezintă concretizarea dreptului persoanei de a se căsători, iar exercitarea
oricărui drept implică și posi bilitatea titularului de a opta între două sau mai multe variante
posibile. Evident, lipsa posibilității de opțiune transformă orice drept într -o obligație, ceea ce, din
punct de vedere logico -juridic, este inacceptabil.
În primul rând, per a contrario, ac est motiv de caducitate nu operează în cazul în care soții
sunt căsătoriți sub regimul matrimonial al „separației de bunuri” și acesta încetează în timpul vieții
soților. Deci, contrar plasării textului într -un cadru general, aplicabilitatea lui este speci ală numai
în cazul regimurilor matrimoniale de comunitate.
În al doilea rând, indiferent de modalitatea regimului matrimonial, acesta încetează, potrivit
art. 319 alin. (1) C. civ., printre altele, prin încetarea căsătoriei, adică prin decesul unuia dintre

126 Teodor Bodoașcă, Dreptul Familiei, Ediția III, revăzută și adăugită conform noului Cod Civil, Editura Universul
Juridic, București, 2015, p. 104
127 Al. Bacaci, V. -C. Dumitrache, C.C. Hagea nu, Dreptul familiei…, p. 49
128 Al. Bacaci, V. -C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, p. 48; P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale…, p.
49.

soți129. Pe cale de consecință, este imposibil ca „încetarea căsătoriei” să poată determina „încetarea
comunității în timpul vieții soților”. Altfel spus, în acest caz, regimul matrimonial încetează după
moartea unuia dintre soți, și nicidecum în timpul vieții soților, practic, în temeiul art. 333 C. civ.,
paradoxal, „decesul” unuia dintre soți constituie, în același timp, momentul de la care clauza de
preciput produce efecte și „c az de caducitate”.
Modificarea sau înlocuirea regimului matrimonial
Constatăm că, în contextul reglementărilor consacrate „alegerii regimului matrimonial”,
art. 336 C. civ. se referă la „modificarea convenției matrimoniale înainte de încheierea căsătoriei” ,
iar art. 369 C. civ., în contextul „modificării regimului matrimonial”, are în vedere „înlocuirea în
timpul căsătoriei a regimului matrimonial existent ori modificarea acestuia”. Sintetic spus, înainte
de încheierea căsătoriei poate fi modificată „conven ția matrimonială”, iar în timpul căsătoriei poate
fi înlocuit sau modificat „regimul matrimonial”.
De principiu, se pune problema rațiunii acestei evidente deosebiri de exprimare a
legiuitorului în cuprinsul art. 336, respectiv a art. 369 C. civ. Explicația este relativ simplă. Astfel,
înainte de încheierea căsătoriei, convenția matrimonială nu produce efecte, adică nu generează
regimul matrimonial la care se referă. În schimb, în timpul căsătoriei, convenția matrimonială
determină nașterea regimulu i matrimonial ales de către viitorii soți sau de către soți, după caz. Într-
adevăr convenția matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data
încheierii căsătoriei, iar cea încheiată în timpul căsătoriei, de la data prevăzută de părți, iar în lipsă
de la data încheierii ei, conform art. 330 alin. (2), respectiv alin. (3) C. civ.
De asemenea, de principiu, înainte de încheierea căsătoriei, viitorii soți pot schimba sau
modifica regimul matrimonial ales sau conținutul convenției matrimoniale130. De fapt, în acest sens
sunt lipsite de echivoc dispozițiile art. 336 C. civ., conform cărora, convenția matrimonială poate
fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 330
(referitoare la înche ierea convenției matrimoniale) și de art. 332 (obiectul convenției
matrimoniale), precum și cu aplicarea dispozițiilor art. 334 (publicitatea convenției matrimoniale)
și ale art. 335 C. civ. (inopozabilitatea convenției matrimoniale).
Posibilitatea modifi cării convenției matrimoniale înainte de încheierea căsătoriei este o
soluție firească, întrucât, până în acest moment, convenția nu produce efecte. Astfel, reamintim că,
în temeiul art. 313 C. civ., între soți regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii

129 art. 259 alin. (5) C. civ.
130 Al. Bacaci, V. -C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, p. 51.

căsătoriei, iar față de terți, de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege,
afară de cazul în care aceștia l -au cunoscut pe altă cale.
În timpul căsătoriei, modificarea sau înlocuirea regimului matrimonial poate avea loc
potrivit Codului civil, pe cale convențională, adică prin încheierea unei convenții matrimoniale,
sau pe cale judiciară.
Posibilitatea modificării sau înlocuirii regimului matrimonial reflectă supunerea acestuia
principiului mutabilității, contrar principiului imutabilități i consacrat în legislația română prin art.
1228 din vechiul Cod civil, care îl preluase din art. 1395 C. civ. f rancez131. Necesitatea renunțării
la principiul imutabilității a fost susținută de doctrină încă din perioada în care ac est regim
matrimonial s -a aflat în vigoare132, motivându -se că tocmai interesele soților pledează pentru
mutabilitatea regimulu i matrimonial. De asemenea, s -a mai susținut că interesele terților pot fi
ocrotite prin instituirea acelorași condiții de publicit ate pentru noul regim matrimonial. În context,
facem precizarea că, în Franța, al cărei Cod civil a constituit modelul Codului civil român de la
1864, s -a renunțat la imutabilitatea regimului matrimonial prin Legea din 13 iulie 1965 ,
modificarea fiind supu să controlului judiciar133.
Modificarea sau înlocuirea regimului matrimonial pe cale convențională în timp ul
căsătoriei
După cum s -a mai precizat, art. 336 C. civ. conferă soților posibilitatea modifică rii
convenției matrimoniale înainte de încheierea căsătoriei. Chiar dacă textul nu prevede , modificarea
poate avea ca obiect, după caz, înlocuirea regimului matrimonial conven țional sau doar
modificarea acestuia, ca atare. Concluzia este susținută și de inter pretarea a fortiori a dispozițiilor
art. 369 alin. (1) C. civ. care conferă soților posibilitatea ca, în timp ul căsătoriei, să modifice sau
să înlocuiască regimul matrimonial. Modificarea sau înlocuirea convenției matrimoniale înainte
de încheierea căsător iei trebuie să îmbrace, de asemenea forma înscrisului autentic notarial, să
respecte dispozițiile legale privind regim ul matrimonial ales și să fie înscrisă, după încheierea
căsătoriei, în Registrul notarial națio nal al regimurilor matrimoniale sau în alte registre speciale de
publicitate, după caz.
Fiindcă modificarea sau înlocuirea regimului matrimonial înainte de încheierea căsătoriei

131 Potrivit doctrinei din domeniu, principiul imutabilității regimului matrimonial a avut un întreit rol, și anume:
protejarea intereselor soților, dintre care unul ar fi putut să se afle sub influența celuilalt și să accepe modificări
dezavantajoase; protej area interesului familial, respectiv al ascendenților care, de cele mai multe ori participau direct
la constituirea patrimoniului familial, și al descendenților soților; protejarea terților cu bună -credință cu care soții intrau
în raporturi juridice (Al. B acaci, V. -C. Dumitracht C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, p. 52).
132 C. Hamangiu, op. cit., vol. III, p. 24 -25.
133 Al. Bacaci, V. -C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, p. 52

nu ridică probleme teoretice sau practice, în cele ce urmează se va trata modificarea regimului
matrimonial în timpul căs ătoriei.
În concret, în condițiile art. 369 alin. (1) C. civ., după cel puțin un an de la încheierea
căsătoriei, soții pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt
regim matrimonial ori să -l modifice, însă cu respectar ea condițiilor prevăzute de lege pentru
încheierea convenției matrimoniale.
Drept urmare, înlocuirea ori modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei pe cale
convențională are loc cu respectarea regulilor privind forma autentică a convenției, înscrierea
noului regim matrimonial în actul de căsătorie, înscrierea noii convenții matrimoniale în Registrul
notarial național al regimurilor matrimoniale sau, după caz, în alte registre de publicitate și, d acă
este cazul, întocmirea unui inventar notarial cu bunurile mobile proprii ale soților.
Ar fi de subliniat că, pentru înlocuirea sau modificarea regimului matrimonial în timpul
căsătoriei, soții nu sunt obligați să facă dovada unor motive temeinice ori s ă obțină autorizarea
vreunei autorități sau instituții statale.
Pentru a sintetiza, modificarea sau înlocuirea regimului matrimonial în timpul căsătoriei
sunt circumscrise întrunirii cumulative a două cerințe, și anume: să fi trecut cel puțin un an de la
data încheierii căsătoriei; să fie respectate condițiile de fond și de formă pentru încheierea
convenției matrimoniale.
Deci, modificarea sau înlocuirea convențională a regimului matrimonial presupune
încheierea unei convenții matrimoniale în aceleași condi ții de fond și de formă cerute de lege
pentru încheierea convenției matrimoniale prin care viitorii soți ori soții stabilesc regimul
matrimonial.
La modificarea regimului matrimonial este suficient consimțământul soților, nefiind
necesar și consimțământul altor persoane, chiar dacă au participat la încheierea convenției
matrimoniale, întrucât art. 369 C. civ. se referă exclusiv la soți. Deci și acest aspect denotă că
legiuitorul a ezitat în legătură cu sfera persoanelor participante la încheierea convenției
matrimoniale, indiferent că prin aceasta este stabilit, modificat sau schimbat regimul matrimonial
al soților.
Minorul căsătorit, dobândind prin căsătorie capacitate deplină de exercițiu, conform art. 39
C. civ., poate încheia singur, împreună cu soțul să u, o convenție matrimonială prin care să modifice
ori să schimbe regimul matrimonial, fără să mai fie nevoie de încuviințarea ocrotitorului legal.
În doctrină, s -a remarcat că dispozițiile art. 337 alin. (1) C. civ., conform cărora minorul

care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenție matrimonială numai cu
încuviințarea ocrotitorului legal și cu autorizarea instanței de tutelă, se referă la un moment plasat
înaintea încheierii căsătoriei, adică, de fapt, la modificarea convenție i matrimoniale înainte de
încheierea căsătoriei, în condițiile art. 336 C. civ., când minorul încă nu a dobândit capacitatea
deplină de exercițiu, și nicidecum la înlocuirea în timpul căsătoriei a regimului matrimonial cu un
alt regim matrimonial, conform art. 369 C. civ. Evident, a pune și în acest ultim caz condiția
încuviințării ocrotitorului legal și a autorizării instanței de tutelă ar însemna o restrângere
nejustificată a capacității depline de exercițiu dobândită de minor prin căsătorie .
În literatur a de specialitate, s -a pus problema dacă soții puși sub interdicție judecătorească
pot înlocui sau modifica regimul matrimonial prin încheierea unei convenții. S -a apreciat că, chiar
dacă art. 369 alin. (1) C. civ. nu face distincție, răspunsul este negati v. Într-adevăr, fiind vorba
despre persoane lipsite de capacitate civilă de exercițiu, în temeiul art. 43 alin. (2) C. civ., actele
juridice de înlocuire sau modificare a convenției matrimoniale pot fi încheiate numai de
reprezentanții lor legali, adică de tutore sau curator. În această situație, va fi numit câte un tutore
sau câte un curator pentru fiecare soț.
De asemenea, se pune problema dacă, în cazul în care numai unul dintre soți este pus sub
interdicție judecătorească, până la numirea unui tutore sa u curator, instanța de tutelă, în condițiile
art. 315 C. civ., ar putea încuviința soțului capabil să -l reprezinte pe celălalt în exercitarea dreptului
de a înlocui sau modifica regimul matrimonial. Și răspunsul la această întrebare este negativ
deoarece, astfel, s -ar ajunge la situația în care soțul mandatar ar încheia actul cu sine (in proprio),
operațiune, de regulă, anulabilă134.
În privința celorlalte cerințe de fond, convenția matrimonială, prin care se modifică sau se
înlocuiește regimul matrimonial ex istent, trebuie să respecte toate cerințele legale impuse de art.
329 și urm. C. civ., pentru noul regim matrimonial ales, și de art. 312 C. civ., pentru regimul
matrimonial în general.
Sub aspectul formei, această convenție trebuie încheiată prin înscris autentificat de notarul
public sub sancțiunea nulității absolute. De asemenea, pentru opozabilitatea erga omnes, convenția
matrimonială este supusă înscrierii în Registrul notarial național al regimurilor matrimoniale și, în
raport cu bunurile la care se r eferă sau calitatea soților ori a unuia dintre ei, în cartea funciară, în
registrul comerțului sau în alte registre speciale de publicitate prevăzute de lege. Efectele înlocuirii
sau modificării regimului matrimonial se produc între soți de la data încheie rii convenției

134 D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil…, p. 83 -86.

matrimoniale, iar între terți, de la data îndeplinirii formalităților de publicitate sau de la data la care
au cunoscut înlocuirea sau modificarea acestuia pe altă cale.
Potrivit art. 369 alin. (3) C. civ., creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea
regimului matrimonial pot formula acțiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au
fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de la d ata la care au luat cunoștință mai
înainte de aceste împrejurări pe altă cale. Acțiunea revocatorie poate fi promovată în condițiile art.
1.562 C. civ.
Astfel, cel care promovează acțiunea trebuie să facă dovada existenței unui prejudiciu
determinat de fr audarea intereselor sale prin crearea sau mărirea stării de insolvabilitate a
debitorului. În asemenea cazuri, creditorul prejudiciat poate cere instanței de judecată să declare
inopozabilitatea convenției matrimoniale față de el. Cu toate acestea, inopoza bilitatea convenției
matrimoniale poate fi declarată numai dacă ambii soți au cunoscut că, prin modificarea sau
înlocuirea ori lichidarea regimului matrimonial, se creează sau se mărește starea de insolvabilitate
a unuia dintre ei sau chiar a ambilor.
Acțiunea revocatorie poate fi promovată în termen de un an de la data la care au fost
îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de când au luat la cunoștință mai înainte de
aceste împrejurări pe această cale, conform art. 369 alin. (3) C. civ.
În schimb, în condițiile art. 369 alin. (4) C. civ., creditorii pot invoca oricând, pe cale de
excepție, inopozabilitatea modificării, înlocuirii sau lichidării regimului matrimonial făcute în
frauda intereselor lor. Deci, în situația în care inopozabilitate a modificării, înlocuirii sau lichidării
regimului matrimonial este invocată pe cale de excepție, termenul nu mai este de un an, creditorii
prejudiciați având posibilitatea să le invoce oricând, cu condiția să facă dovada fraudării intereselor
lor.
Evident , posibilitatea oferită creditorilor prejudiciați de a promova acțiunea în declararea
inopozabilității convenției matrimoniale în condițiile art. 369 C. civ. sau de a invoca
inopozabilitatea acesteia pe cale de excepție are și menirea de a sancționa reaua-credință a soților
în ceea ce privește modificarea, înlocuirea sau lichidarea regimului matrimonial în timpul
căsătoriei.
În context, semnalăm că, în privința convenției matrimoniale prin care viitorii soți ori soții
aleg regimul matrimonial, Codul civil n u cuprinde norme echivalente celor stipulate de art. 369 C.
civ. pentru situația modificării, înlocuirii sau lichidării regimului matrimonial în timpul căsătoriei.
În acest caz va fi incident dreptul comun, adică dispozițiile art. 1.562 C. civ. referitoare la acțiunea

revocatorie în general. Cu toate acestea, pentru motive de unitatea normării, considerăm oportun
ca să fie instituite norme speciale pentru acțiunea în declararea inopozabilității convenției
matrimoniale față de creditorii prejudiciați, acțiun e care să fie posibilă și când s -a procedat la
modificarea, înlocuirea sau lichidarea regimului matrimonial.
Modificarea sau înlocuirea regimului matrimonial pe cale judecătorească în timpul
căsătoriei
După cum s -a precizat anterior, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial ales de soți poate
fi modificat și pe cale judiciară, în condițiile art. 370 -372 C. civ. În realitate, așa -zisa „modificare
judiciară” a regimului matrimonial îmbracă forma separației judiciare de bunuri. Într-adevăr, art.
370 C. civ. e ste instituit sub denumirea marginală „separația de bunuri”, iar art. 371 și art. 372 C.
civ. se referă, de asemenea, la diverse aspecte ale separației de bunuri.
Această inedită instituție juridică a fost inspirată din instituția similară reglementată de art.
488-491 din Codul civil al Provinciei Quebec135.
Subliniem că „separația de bunuri” nu trebuie confundată cu „separația de patrimonii”.
Astfel, în timp ce „separația de bunuri” este o măsură dispusă de instanța de judecată pentru
protejarea intereselor patrimoniale ale familiei, „separația de patrimonii” este un principiu al
raporturilor patrimoniale dintre soți în timpul căsătoriei.
Separația de bunuri poate fi dispusă, potrivit art. 370 alin. (1) C. civ., numai când soții se
află sub regimul matrimonia l al comunității legale sau sub cel al comunității convenționale. Per a
contrario, separația de bunuri nu poate fi dispusă când soții sunt căsătoriți sub regimul separației
de bunuri. Soluția este firească, întrucât în cadrul regimului separației de bunuri soții nu au bunuri
comune în devălmășie, ci numai bunuri proprii și bunuri comune pe cote -părți.
O altă cerință stipulată de art. 370 alin. (1) C. civ., pentru ca instanța de judecată să admită
cererea privind separația de bunuri, este ca unul dintre soți să încheie acte care pun în pericol
interesele patrimoniale ale familiei.
Având în vedere modul cum este formulat art. 370 alin. (1) C. civ., desprindem concluzia
că, pentru admisibilitatea acțiunii, „actele” trebuie să fie „acte juridice” stricto sensu, adică acte
juridice analizate ca manifestări sau acorduri de voință, și nicidecum acte juridice lato sensu, care
ar include și faptele juridice producătoare de consecințe juridice.
Concluzia se desprinde cu certitudine, deoarece textul analizat are în vede re „încheierea”,
operațiune specifică doar actelor juridice stricto sensu. De asemenea, observăm că art. 370 alin.

135 Al. Bacaci, V. -C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, p. 54

(1) C. civ., referindu -se la acte, folosește pluralul. Această formulare conduce la concluzia că,
pentru admisibilitatea acțiunii, nu are rel evanță natura actelor, ci numai faptul că soțul culpabil a
încheiat mai multe acte prin care a prejudiciat grav interesele patrimoniale ale familiei.
Titularul acțiunii este, potrivit art. 370 alin. (1) C. civ., exclusiv celălalt soț. Soluția este
absolut firească, întrucât regimul matrimonial, indiferent că este cel al comunității legale sau
convenționale, este stabilit între soți. Cu toate acestea, creditorii soților prejudiciați prin actele
soțului culpabil au la dispoziție, potrivit Codului civil, acțiu nea oblică și acțiunea revocatori e. De
asemenea, creditorii pot interveni în asemenea litigii, folosindu -se de căile procedurale privind
intervenția terților în proces. În sfârșit, creditorii soților pot solicita partajul bunurilor comune în
tot sau în par te în timpul comunității.
Potrivit art. 370 alin. (2) C. civ., instanța este obligată să facă aplicarea art. 357. În concret,
în cazul în care instanța de judecată dispune lichidarea comunității, va decide ca fiecare soț să preia
bunurile sale proprii, dup ă care va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea
datoriilor. În acest scop, se va determina mai întâi cota -parte ce revine fiecărui soț, atât pe baza
contribuției sale la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor co mune. Până
la proba contrarie, se prezumă că soții au avut o contribuție egală. Evident, în cazul bunurilor
comune pe cote -părți, aceste operațiuni nu se impun, împărțirea acestora se va realiza conform
cotelor -părți prestabilite.
Dispozițiile art. 370 ali n. (2) C. civ. au și semnificația că hotărârea instanței de judecată,
prin care este dispusă separația de bunuri, are efect declarativ, adică atât pentru viitor (ex nun c),
cât și pentru trecut (ex tun c). Astfel, în temeiul hotărârii judecătorești prin care s-a dispus separația
de bunuri, fiecare soț va fi considerat proprietar exclusiv asupra bunurilor atribuite din momentul
dobândirii acestora și proprietar exclusiv asupra bunurilor dobândite după separația de bunuri.
În baza hotărârii judecătorești de adm itere a acțiunii, ofițerul de stare civilă are obligația să
facă din oficiu mențiune pe actul de căsătorie despre noul regim matrimonial al soților și să
comunice la Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale și la notarul public care a
autent ificat convenția matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.
De asemenea, hotărârea instanței de judecată prin care s -a admis separația de bunuri este
supusă publicității prin înscriere în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale și în al te
registre de publicitate, în condițiile stipulate de art. 334 C. civ. pentru publicitatea convenției
matrimoniale înseși. Neîndeplinirea formalităților de publicitate determină inopozabilitatea
hotărârii judecătorești în condițiile art. 335 C. civ.

Potri vit art. 370 alin. (3) C. civ., în cazul în care instanța de judecată a dispus separația de
bunuri, prin intermediul acesteia se întocmește un inventar al bunurilor mobile ce aparțin fiecărui
soț, în condițiile art. 361 C. civ. Inventarul va constitui o an exă a hotărârii judecătorești, fiind supus
acelorași condiții de publicitate. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrarie, că
bunurile mobile aparțin soțului posesor.
În lipsa unor dispoziții legale speciale, această acțiune, fiind patrimonială, este supusă
prescripției extinctive în condițiile dreptului comun. Drept urmare, termenul de prescripție este de
3 ani, conform art. 2.517 C. civ., și începe să curgă de la data la care soțul reclamant a cunoscut
sau ar fi trebuit să cunoască încheierea ultimului act prin care au fost prejudiciate interesele
patrimoniale ale familiei. Practic, pentru fiecare act juridic prejudiciabil curge un termen de
prescripție distinct.
În sfâ rșit, cererile privind separația de bunuri sunt de competența materială a judecătoriei,
conform art. 265 C. civ. coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. a) C. pr. civ. Sub aspect teritorial, în lipsa
unei dispoziții legale contrare, este competentă judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază
ori își are reședința soțul pârât.

3.2 Efectele logodnei

În consens cu cele exprimate în doctrină136, considerăm că analiza „efectelor logodnei” ar
trebui să vizeze cel puțin două aspecte, unul referitor la „relația dintre logodnă și căsătorie” și altul
în legătură cu „statutul juridic al logodnicilor” .
Raportul dintre logodnă și căsătorie
Sub acest aspect, observăm că, potrivit art. 266 alin. (4) C. civ„ încheierea căsătoriei nu
este condiționată de încheierea logodn ei, norma înscrisă în art. 266 alin. (4) C. civ. are rolul de a
„conserva” caracterul „pur și simplu” al consimțământului la căsătorie137. Astfel, atât în dreptul
intern, cât și în cel internațional public, printre alte cerințe impuse consimțământului la căs ătorie,
este și aceea de a fi „deplin exprimat”138. Evident, această cerință exclude posibilitatea juridică de
a supune consimțământul la căsătorie unor modalități (condiții, termene sau sarcini).
Prin derogare de la principiul irevocabilității unilaterale a actelor juridice bilaterale, art. 267

136 E. Florian, Căsătoria, cit. supra, p. 264 -265
137 T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, I. Maftei, op. cit., p. 56.
138 A se vedea: art. 29 alin. (1) din Legea nr. 119/1996; art. 16 paragr. 2 din Declarația universală a drepturilor omului;
art. 23 paragr. 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice; art. 1 paragr. 1 din Convenția O.N.U.
cu privir e la consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor.

alin. (1) C. civ. dispune că logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns la încheierea
căsătoriei. Mai mult, în temeiul următorului alineat, clauza penală stipulată pentru ruperea
logodnei este considerată nesc risă139.
Conform analizei unor autori140, aceste norme au, de asemenea, rolul de a „conserva” una
din cerințele esențiale ale consimțământului la căsătorie. Astfel, în temeiul unor importante acte
normative interne și internaționale141, consimțământ la căsătorie trebuie să fie, printre altele,
„liber”. Evident, existența unei clauze penale sau obligarea logodnicului printr-o hotărâre
judecătorească să încheie căsătoria pune în discuție, mai ales, „libertatea consimțământului la
căsătorie”.
Statutul de logodnic
Sub acest aspect, în doctrină, s -a apreciat că „încheierea logodnei nu are nicio zestre de
drepturi și îndatoriri de natură personală sau patrimonială care să lege logodnicii oricât s -ar
prelungi în timp promisiunea maritală”142.
Contrar tezei exprimate de d istinsa autoare, constatăm că bărbatul și femeia, urmare a
încheierii logodnei, dobândesc calitatea de „logodnici”, calitate care, în sine, constituie un efect”.
Această calitate este evocată expressis verbis de art. 267 alin. (1) și (2) C. civ., precum și de art.
268 alin. (1) și (3) C. civ., iar implicit de celelalte alineate ale art. 267 și art 268 C. civ.
Mai mult, potrivit Codului civil, logodnicilor le incumbă o serie de drepturi și obligații, și
anume: dreptul de a rupe logodna143; obligația de restitu ire a darurilor primite, în cazul ruperii
logodnei144; dreptul de a fi despăgubiți, respectiv obligația de a despăgubi pentru ruperea abuzivă
a logodnei145.
Evident, sunt străine de efectele logodnei acele drepturi și obligații morale sau patrimoniale
care sun t determinate exclusiv de calitatea de soț146.

139 E. Florian, op. cit., p. 268. Oricum, fiind vorba despre o „clauză”, art. 267 alin. (2) C. civ., implicit, evocă
posibilitatea consemnării „încheierii logodne i” intr -un înscris. De fapt, această posibilitate derivă și din principiul
general al „libertății formei” actelor juridice civile.
140 E. Florian, op. cit., p. 268, Teodor Bodoașcă, Dreptul Familiei, Ediția III, revăzută și adăugită conform noului Cod
Civil, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 48
141 art. 48 alin. (1) din Constituție; art. 258 alin. (1) C. civ.; art. 29 alin. (1) din Legea nr. 119/1996; art. 16 paragr. 2
din Declarația universală a drepturilor omului; art. 23 paragr. 3 din Pactul int ernațional cu privire la drepturile civile
și politice; art. 1 paragr. 1 din Convenția O.N.U. cu privire la consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru
căsătorie și înregistrarea căsătoriilor.
142 E. Florian: Căsătoria, cit. supra, p. 265; Considerații asupra logodnei reglementată de noul Cod civil român, cit.
supra, p. 630.
143 art. 267 alin. (1) coroborat cu art. 269 alin. (1) Cod Civ.
144 art. 268 Cod Civ.
145 art. 269 -270 Cod Civ.
146 E. Florian, Considerații asupra logodnei reglementată de noul Cod civil, op. cit., p. 630.

CONCLUZII

În prezenta lucrare am realizat un studiu comparativ între încheierea căsătoriei și încheierea
logodnei.
În privința căsătoriei am arătat că p entru încheierea valabilă a căsătoriei, potrivit legislației
în vigoare, se impune respectarea următoarelor cerințe: îndeplinirea de către viitorii soți a
condițiilor de fond prevăzute de lege; respectarea de către viitorii soți și autoritățile abilitate ale
statului a condițiilor de formă stipulate de l ege; inexistența unor împrejurări de fapt care contravin
condițiilor de fond impuse de lege, numite și impedimente la căsătorie.
În ceea ce privește condiții le de fond pentru încheierea căsătoriei, sunt următoarele:
existența consimțământului valabil a că sătoriei viitorilor soți , împlinirea vârstei matrimoniale de
către viitorii , lipsa stării de persoană căsătorită a viitorilor soți , lipsa legăturii de rudenie între
viitorii soți , lipsa stării de tutelă între viitorii soți , existența discemământului viitor ilor soți ,
existența diferențierii sexuale a viitorilor soți.
Ca și condiții de formă pentru încheierea căsătoriei , am argumentat că acestea vizează
realizarea următoarelor obiective: de a atrage atenția viitorilor soți asupra importanței actului
juridic a l căsătoriei , de a obliga viitorii soți să facă publică decizia lor de a se căsători , de a asigura
stabilirea pe bază de probe a stării de fapt în care se află viitorii soți și concordanța acesteia cu
cerințele legale instituite pentru validitatea căsători ei, de a da posibilitatea terțelor persoane să
formuleze opoziții la căsătorie , de a asigura publicitatea căsătoriei care, astfel, devine opozabilă
erga omnes , de a preconstitui mijloacele de dovadă ale căsătoriei.
Prin reglementarea instituției logodnei l egiuitorul a dorit sa îi facă atenți pe cei care își
promit căsătoria asupra drepturilor și obligațiilor la care se supun, prin faptul că formează o
comunitate apropiată de cea a căsătoriei, aceste două instituții fiind intim legate una de cealaltă.
Totoda tă, legiuitorul a avut în vedere, pe de o parte, faptul că instituția logodnei nu și -a pierdut
actualitatea, în sensul că în fiecare zi, un număr important de cupluri încheie un asemenea
angajament, și, pe de altă parte, faptul că logodna se aseamănă și un eori chiar se suprapune peste
relația de concubinaj.
Astfel, Codul civil se preocupă de a arăta cine și în ce condiții se poate logodi, definind
logodna, fără să îi stabilească, însă natura juridică, arătând modurile în care se poate pune capăt
logodnei și care sunt consecințele pe care le produce încetarea, dar mai ales ruperea logodnei.
Prin urmare ar trebui să se procedeze la separarea efectelor ruperii logodnei de ideea de

culpă sau abuz, așa cum se întâmplă și în alte sisteme de drept, unde „evoluția j urisprudenței și a
reglementării a fost în sensul eliminării unei aprecieri subiective asupra unor elemente atât de
sensibile cum sunt relațiile interumane și în sensul probării mai stricte, nu cu orice mijloc de probă,
a unei promisiuni de căsătorie, atun ci când de aceasta depind efecte precum angajarea răspunderii
juridice ”.
În privința condițiilor de fond a încheierii logodnei, conform prevederilor art. 266 alin. (2)
C. civ., „dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod
corespunzător, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă ”. În consecință , se
vor aplica prin anal ogie prevederile art. 271 -277 C. civ., logodna fiind considerată valabil încheiată
dacă sunt îndeplinite condițiile de fond pentru căsătorie, cu excepția avizului medical și a
autorizării instanței de tutelă și să nu existe impedimente la căsătorie, aceste a fiind totodată piedici
la încheierea valabilă a logodnei.
Cum logodna este în strânsă legătură cu căsătoria, a rt. 259 Cod Civ. sintetizează principiile
instituției căsătoriei , deci cu corespondent la logodnă .
Aceste principii dispuse în alin. (1) sinte tizează o definiție legală a căsătoriei ca fiind
uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii. În esență, aceasta
nu diferă față de definițiile date în literatura juridică, în condițiile în care Codul familiei nu con ținea
o asemenea definiție. Se remarcă din nou intenția legiuitorului de a insista asupra faptului că este
vorba doar de o uniune între bărbat și femeie.
Alin. (2) al art. 259 consacră faptul că „Bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în
scopul de a întemeia o familie”. Textul are corespondent în prevederile art. 12 din Convenția
europeană a drepturilor omului (CEDO), potrivit căruia începând cu vârsta stabilită de lege,
bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conf orm legislației naționale
ce reglementează exercitarea acestui drept.
Există însă și de această dată o deosebire între cele două texte. Astfel, art. 12 din CEDO
consacră nu un singur drept, ci două, respectiv dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie;
chiar dacă cele două drepturi sunt strâns legate, totuși nu sunt condiționate unul de celălalt.
Astfel, este posibil ca „familia” să fie întemeiată pe baza unor legături de fapt, în lipsa
încheierii unei căsătorii, dar aducând pe lume copii în ca drul acestei conviețuiri în fapt. De
asemenea, întemeierea unei familii se poate realiza și prin adoptarea unui copil de către o persoană
necăsătorită.
Prin urmare, dreptul de a întemeia o familie nu este condiționat de dreptul la căsătorie, ci –

mai curând – de dreptul de a avea copii, deci de a procrea, precum și de dreptul de a adopta copii.
Reciproca este însă valabilă: întrucât prin căsătorie se întemeiază întotdeauna o familie,
chiar dacă soții nu procreează sau nu adoptă un copil, rezultă că dreptul la căsătorie implică
întotdeauna dreptul de a întemeia o familie.
În schimb, alin. (2) al art. 259 consacră doar dreptul fundamental de a încheia o căsătorie
„în scopul” întemeierii unei familiei. Așadar, întemeierea unei familii constituie cauza
determinantă a căsătoriei , respectiv a logodnei .

BIBLIOGRAFIE

 T. Bodoașcă, Contribuții la definirea juridică a familiei și la stabilirea conținutului acesteia,
în „Dreptul” nr. 12/2004
 T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, vol. I, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965
 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache și C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 7 -a, Ed. C.H. Beck,
București, 2012
 Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975
 Gh. Tomșa și colectiv, Dicționar de dreptul familiei, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1984
 I.P. Filipescu Tratat de dreptul familiei, ed. a VIl -a, Ed. AII Beck, București, 2002
o Stănoiu, M. Voinea, Sociologia familiei, Ed. Universității București, 1983
 Ioan Chiș, Istoria statului și dreptului româ nesc. Editura Universul Juridic, București, 2013
 Leon Blum, Despre căsătorie, Editura Forum, București, 1945
 Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc oriental, București, 1915
 M. Planiol, G. Ripert, A. Rouast, Traite pratique de droit civil frangais, Paris, 1952
 Carbonnier, Droit civil. La familie. Les incapacites, Presses Universitaires de France, Paris,
1983
o Benabet, Droit civil. La familie, 8 -ieme edition, Litec, Libraire de la Court de Cassation,
Paris, 1997
 Ioan Chelaru, Căsătoria și divorțul, Editura Action, Iași
 D. Lupașcu, R. Gâlea, Unele considerații privind reglementarea logodnei în noul Cod civil
român și în unele legislații străine, în Lex et Scientia International Journal, nr. XVII, vol. 1/2010
 Rădulescu, Al. Costin, V. Grecu, V. Gaftoescu, C. Tegănean u, Gh. Vlădescu -Răcosa, E.
Herovanu, Adunarea izvoarelor vechiului drept românesc scris – Codul Calimach, Ediție critică,
vol. III, Ed. Academiei RPR, București, 1985
 C.C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012
 V. Terzea, Noul Cod Civil, vol. I, (art. 1 -1.163), adnotat cu doctrină și jurisprudență, Ed.
Universul Juridic, București, 2011
 Adina -Renate Motica, Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timișoara –
Considerații privind instituția logodnei în Codul civil român
 T. Bodoașcă, Aspecte critice sau controversate din legislația și doctrina română cu privire

la condițiile încheierii căsătoriei, în „Dreptul” nr. 5/2004
 T. Bodoașcă, Studii de dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2007
 E. Florian, Dreptu l familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2011
 P. Perju, Considerații generale asupra noului Cod civil (titlul preliminar, persoane, familia,
bunuri), în „Dreptul” nr. 9/2009
 Teodor Bodoașcă, Dreptul Familiei, Ediția III, revăzută și adăugită conform noului Co d
Civil, Editura Universul Juridic, București, 2015
 E. Florian, Căsătoria, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, de FI. A. Baias, E. Chelaru,
R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Ed. C.H. Beck, București, 2012
 Considerații asupra logodnei re glementată de noul Cod civil român, în „Curierul juridic”
nr. 11/2009, p. 628.
 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil
 Sabău -Pop, Tratat de drept civil român, vo l. I, Partea generală
 P. Vasilescu, Actul civil , în Introducere în dreptul civil, de I. Reghini, Ș. Diaconescu, P.
Vasilescu, Ed. Hamangiu, București, 2013
 T. Bodoașcă, Aspecte critice sau controversate în legislația și doctrina românească din
domeniul dreptului familiei, în „Dreptul” nr. 3/2004
 M. Con stantinescu, K. Iorgovan, I. Muram și E.S. Tănăsescu, Constituția României
revizuită. Comentarii și explicații, Ed. AII Beck, București
 O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele. Ed. a II -a, Editura Hamangiu,
București, 2007
 CI. Roșu, A. Fanu -Moca, Reglementarea logodnei în noul Cod civil, în „Dreptul” nr. 1/2012
 T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, I. Maftei, Dreptul familiei, ediția a II -a, revăzută și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2013
 T. Bodoașcă, Contribuții la studiul cerințe lor legale referitoare la vârsta minimă pentru
încheierea căsătoriei, în „Pandectele române” nr. 2/2008
 T. R. Popescu, Dreptul Familiei. Tratat, vol. 1, Ed. Didactică și Pedagogică, București,
1965.
 T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2012
 D. Lupulescu, Numele și domiciliul persoanei fizice, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1982.
 Al. Bacaci, Considerații în legătură cu regimul matrimonial actual, în „Dreptul” nr. 4/2001

 T. Bodoașcă, Opinii privind nulitatea actelor juridice prin care sunt nesocotite unele
dispoziții legale privind regimul juridic matrimonial, în „Dreptul” nr. 9/2004
 Roșu, Necesitatea revenirii la libertatea convențiilor matrimoniale, în „Dreptul” nr. 7/1999