IMPORTANȚA ARTELOR VIZUALE ÎN DEZVOLTAREA PERSONALĂ A ȘCOLARULUI MIC COORDONATOR ȘTIINȚIFIC LECT. UNIV. DR. ADRIAN CURCAN PROF. ÎNV. PRIMAR, GINA –… [305800]

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

LUCRARE DE GRADUL I

IMPORTANȚA ARTELOR VIZUALE ÎN DEZVOLTAREA PERSONALĂ A ȘCOLARULUI MIC

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

LECT. UNIV. DR. ADRIAN CURCAN

PROF. ÎNV. PRIMAR,

GINA – TEODORA (TUDOR) GHERASIM

București, 2016

[anonimizat] a copilului. [anonimizat] a copilului lor. [anonimizat] o realitate acceptată a zilelor noastre.

[anonimizat], [anonimizat]-l [anonimizat]-și dezvolte potențialul nativ.

[anonimizat]. Copiilor le place să deseneze!

Consider a [anonimizat], [anonimizat], ce crede și ce simte copilul/ [anonimizat], psihologi, profesori dorim să-l [anonimizat]-i formăm deprinderi pentru viață.

Ce înseamnă oare exprimarea prin desen?

[anonimizat], [anonimizat], trăirile pe care le are. [anonimizat], experiențele prin care a trecut, dorințele și friciile/temerile sale. [anonimizat], culorilor, [anonimizat].

Copiii desenează ceea ce știu despre lume și nu încearcă să redea fotografic sau să capteze realitatea. [anonimizat] o puternică încercare a copilului de a [anonimizat].

[anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], să fie liber! Activitățile vizuale sunt cel mai bun mod de a [anonimizat], socială, cognitivă și emoțională a acestuia.

CAPITOLUL 1. Importanța artelor vizuale: Desen, pictură, modelaj

”Arta reprezintă o activitate a omului care are ca scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter științific; totalitatea operelor de artă (dintr-o epocă, dintr-o țară etc.)care aparțin acestei activități.”

Arta, ca formă a [anonimizat], este o formă specifică de cunoaștere a lumii exterioare și unul dintre mijloacele de transformare a acesteia. [anonimizat], literatură, muzică, etc.

[anonimizat] o funcție de comunicare, o funcție cognitivă (de cunoaștere), o funcție educativă etc., prin intermediul funcției estetice:

– Funcția de comunicare constă în însușirea artei de a exprima un conținut clar, prin elemente ce devin înțelese de către oameni: cuvintele în literatură, culorile și formele în artele plastice, sunetele în muzică, ș.a.m.d. Prin funcția de comunicare, arta contribuie la înțelegerea vieții, la cunoașterea aspirațiilor oamenilor din diferite epoci istorice.

– Funcția de cunoaștere a artei se poate defini ca o însușire a acesteia, ce contribuie la înțelegerea și cunoașterea unor moduri persoanele de concepere a vieții de către individualități bine conturate sau de către întreaga societate.

– Funcția estetică a artei constă în însușirea acesteia de a sintetiza, sub forma sensibilității artistice, senzorialitatea, afectivitatea și inteligența umană.

– Funcția educativă a artei reprezintă capacitatea acesteia de a modela gândirea umană în așa fel încât omul să se poată transpune sufletește în lumea operelor de artă. Această funcție are un rol important în special în cadrul muzicii și al artelor plastice, în care omul se confruntă cu marile valori artistice.

Acestea sunt doar câteva aspecte care relevă importanța studierii și încluderii artelor în programa școală. Prin acestea educația artistică- plastică se prezintă ca fiind educația acelor simțuri pe care se bazează conștiința artistică, inteligența și gândirea creatoare a elevilor.

Arta este un mod minunat prin care putem înregistra dezvoltarea copilului, trecerea lui de la o etapă la alta. Așa cum putem observa că scrisul și cititul se îmbunătățește odată cu vârsta, același lucru se întâmplă și în cazul artelor. Rolul părinților și al profesorilor este acela de a-i expune pe copii la o varietate cât mai mare de materiale, astfel încât aceștia să poată crea.

În procesul creativcopii este învață mult mai ușor să ia decizii sau să rezolve probleme. Fiecare pas presupune luarea unei decizii: ce culoare să folosească, cum să facă liniile, ce mărime să realizeze ceva. Cu fiecare decizie pe care o ia, obiectul realizat îl reprezintă din ce în ce mai mult. Cu toții avem imaginație, dar arta face un pas în față, prin artă copii creează ceva, ce până la un punct a existat doar în imaginația lor.

Noua programă școală pentru disciplina Arte vizuale și abilități practice, este una completă și integrată. Domeniul artelor vizuale acoperă: pictură, desen, modelaj, textil și hârtie, construcții și foto – video. Studiul disciplinei Arte vizuale și abilități practice urmărește dezvoltarea progresivă a competențelor specifice, prin valorificarea experiențelor de învățare ale elevilor și prin accentuarea dimensiunilor afectiv-atitudinale și acționale ale formării personalității acestora.

1.1 Ce sunt artele vizuale?

Artele vizuale sunt acele creații la care te poți uita, precum un desen sau o pictură. În această listă am putea enumera: desenul, pictura, sculptura, arhitectura, fotografia sau filmul.

Conform wikipedia, artele vizuale  sunt o clasă de forme de artă ce includ pictura, sculptura, filmul și fotografia precum și altele, arte ce se concentrează pe crearea lucrărilor ce se desfășoară în principal în mediul vizual, (deși pot include și elemente nonvizuale precum sunetul).

Arta în sine include și artele vizuale, iar multe componente ale artei includ aspecte legate de artele vizuale; astfel, definirea artelor vizuale nu poate fi strictă. În general, artele vizuale includ artele frumoase sau artele plastice, iar nu pe cele meșteșugărești. Uneori, artele vizuale sunt confundate cu artele frumoase, dar tehnicile de astăzi lărgesc spectrul artelor vizuale astfel încât acestea pot include mai multe domenii.

Artele plastice reprezintă cea mai bună modalitate de a stimula creativitatea și imaginiația copilului, însă beneficiile nu se opresc aici, acestea contribuind și la dezvoltarea fizică, socială, cognitivă și chiar emoțională a copilului.

1.1.1 Desenul

”Desenul reprezintă un gen de artă care stă la baza tuturor formelor de grafică. Elementul fundamental al desenului este linia, al cărei traseu redă aspecte din realitate, sau exprimă forme imaginare, de la fantastic la abstract. Originea desenului este străveche. Primele manifestări de artă vizuală din istoria omenirii sunt desenele zgâriate pe pereții grotelor. În civilizațiile antice, desenul pe pergament și papirus echivalau cu scrierea. În Renaștere începe să dobândească independență, să fie semnat și căutat de colecționari ca operă de artă în sine.

Actul desenării este un mijloc de reprezentare a realității înconjurătoare și a ideilor în imagini artistice, care evidențiază trăsăturile caracteristice ale obiectelor, formelor și culorilor, precum și relațiile ce există între diferite elemente ale acestora.

Deși în înțelesul curent de astăzi, desenul este un concept estetic autonom, funcția lui a fost și rămâne, subordonată, având rolul de a preceda și pregăti execuția operelor de pictură și sculptură, gravură, tapiserie, de a exprima concepția planurilor arhitectonice, de a oferi proiecte și modele în arta decorativă și în artizanat.”

Ce înseamnă să desenezi

Limbajul plastic are misiunea de a echilibra si armoniza relațiile copilului cu natura, cu ceilalți, cu sine. Datele obtinute în urma investigației personalității copiilor prin această tehnică proiectivă oferă o imagine profundă asupra maturizării lor afective și de relaționare. Pe măsură ce desenează, gândirea încearcă să mențină ideea inițială, iar imaginația încearcă să aducă temele interioare în prim-planul trăirii. Trasajul liniilor, culorile folosite, geometria formelor, tema abordată, persoanele prezente în desen sunt caracteristici ale desenului pe baza căruia se încearcă descifrarea trăirilor copilului.

Desenul este o modalitate de comunicare ce permite copilului să exprime prin imagini ceea ce este dificil de surprins în cuvinte, să dea sens lumii sale interioare, să vorbească celuilalt, sieși, să-și descopere în concretul desenului propriile trăiri afective. Prin limbajul liniilor, al culorilor, al semnelor grafice, desenul și pictura exprimă percepțiile, reprezentările, emoțiile, cunoștințele receptate din diferite surse. Utilizând acest limbaj, copilul recreează un univers care l-a impresionat (un obiect, un personaj, un animal), se contopește cu acest univers.

”Desenul copilului este, pentru adult, un veșnic subiect de curiozitate. Pentru psiholog, pentru medicul pediatru sau psihiatru, desenul continuă să fie un ansamblu de semne și mai misterios. El este un mod de comunicare al copilului care nu stăpânește bine limba.

Într-o primă perspectivă desenul arată ce este subiectul, deoarece gesturile aparțin celui care desenează și urmele produse sunt expresia și traducerea momentană a existenței, a gândirii, a interiorități cuiva. Aceste urme marchează felul nostru de a fi, de a acționa, de a gândi; ele sunt la propriu și la figurat semnătura existenței noastre. Înțeleasă în acest fel, activitatea grafică ar putea fi o manifestare a unei stări psihice care ar asimila actul de a desena unor conduite de extensie a eului spre o lume simbolică.

1.1.2 Pictura

”Pictura este ramură a artelor plastice și modalitatea de expresie vizuală în imagini bidimensionale și culori așternute pe o suprafață plană. Aceste imagini pot fi executate pe carton, pânză, lemn, piatră, zid, sticlă, ceramică, cu ajutorul guașelor, acuarelelor, lacurilor, culorilor tempera sau acrilice etc. Pictura este o reinterpretare a realității, o sugestie a imaginarului sau o reprezentare abstractă a unei idei. Însă, indiferent de natura sa, pictura emană emoția și sentimentul autorului, fiind punte între acesta și privitor, purtător de mesaj și conținut.”

Așa cum s-a mai spus mai sus, pictura este o ramură a artelor plastice care interpretează realitatea în imagini bidimensionale. Conform Dicționarului explicativ al limbii române [DEX '98], cuvântul „pictură” mai poate însemna:

lucrare artistică executată de un pictor (tablou);

ansamblul creațiilor plastice care definesc personalitatea unui pictor;

ansamblul operelor, stilurilor și procedeelor specifice pictorilor dintr-o țară, dintr-o epocă, dintr-o școală etc.;

în literatură, o descriere sugestivă a fizicului și a caracterului personajelor, a unor scene din viața reală și din natură.

Activitatea de pictură se desfășoară cele de desen prin faptul că se utilizează instrumente diferite (pensula, acuarele, guașe, pasta de dinti, paie, dopuri de plută etc.) păstrându-se aceleași teme sau se pot alege și altele, în funcție de context și de vârsta copilului.

Prima formă de exprimare prin pictură la copiii mici este dactilopictura sau pictura cu degetelul. La aceasta vârstă, copiii nu au bine dezvoltați mușchii mici ai mâinii și nu își pot coordona bine mișcările, fiin-du-le foarte greu să picteze cu pensula. De aceea, învață să picteze mai întâi cu degetul, urmărind ca mai apoi să utilizeze pensula sau alte instrumente (vata, stampile etc).

Pentru dezvoltarea imaginației, educatoarele pot da copiilor teme concrete de realizat sau îi pot lăsa să aleagă singuri ceea ce vor să redea prin desen și culoare.

1.1.3 Modelajul

Modelajul este reproducerea plastică a unor obiecte. Modelajul este o activitate artistico – plastică, făcând parte din grupul artelor vizuale. Modelajele pot fi de mai multe tipuri, însă cele mai practicate sunt: modelajele în lut, modelajele în ceară, modelaje din plastilină, modelaje din hârtie, sau de ce nu modelaje din ipsos.

Modelajul este o activitate importantă la vârsta preșcolară. El stimulează dezvoltarea motricității fine și are efecte pozitive în pregătirea copilului pentru scris, pentru domeniul cunoașterii, al creativității și al exprimării copilului prin artă, arată Maria Bojneac în lucrarea sa ”Modelajul- începutul unei pasiuni”.

Modelajul, ca mijloc de realizare a activităților artistico-plastice, este una dintre cele mai plăcute activități și una dintre cele mai importante din programa activităților desfășurate in grădiniță. Importanța sa decurge din rolul pe care aceste activități îl au în dezvoltarea multilaterală a copilului. Astfel, modelajul contribuie la înzestrarea preșcolarilor cu unele deprinderi cum sunt acelea de a doza efortul și amplitudinea mișcării, de a ține corect unealta de scris în mână.

Modelajul contribuie, de asemenea, la dezvoltarea psihică a copilului. Se dezvoltă atenția, se dezvoltă operațiile gândirii, mai ales a gândirii logice, se dezvoltă spiritul de observație. Aceste activități dezvoltă și imaginația, dar contribuie și la formarea profilului moral.

La toate acestea se adaugă și mulțumirea pe care o simte copilul atât în timpul lucrului, dar și atunci când realizează că din mâinile lui a ieșit un obiect cu care poate contribui la înfrumusețarea sălii de grupă. Modelajul este o sursă importantă a creativității și o formă de destindere la îndemna fiecărui copil.

De-a lungul timpului, omul a găsit modalități variate de exprimare a trăirilor, sentimentelor și aspirațiilor sale prin gesturi, mimica, desen, muzică și cuvânt.

La început, la vârsta preșcolară copiii se exprimă mai greoi verbal alegând varianta exprimării grafice. Prin activități instructiv-educative structurate, copilul ajunge sa se exprime corect gramatical și cursiv, iar din punct de vedere plastic să se exprime prin desen, pictură și modelaj.

Activitățile artistico-plastice (desen-pictura-modelaj) sunt concepute conform nivelului de vârstă al copilului. Prin pictură, desen și modelaj, adultul formează copiilor deprinderi de lucru, capacități de exprimare, îl ajută pe copil să realizeze corespondențe între elementele de limbaj plastic și natură, stimulează expresivitatea și creativitatea și nu în ultimul rând, dezvoltă armonios și multilateral personalitatea copiilor.

1.2 Elemente de limbaj plastic. Instrumente și tehnici de lucru specifice artelor vizuale, folosite în învățământul primar

1.2.1 Elemente de limbaj plastic

Beneficiarul artei vizuale este copilul, adultul de mâine care, încă de la vârsta școlarului mic, capătă ''gramatica'' limbajului vizual, limbaj pe care îl utilizează în înțelegerea artei sau, poate, în crearea ei, iar mentorul acestei achiziții este educatorul, învățătorul și, mai târziu, profesorul de educație plastică. Fără această educare artistică este ''mutilată'' menirea fundamentală a omului, aceea de a se dezvolta armonios și multilateral.

Definirea artei plastice presupune un îndelungat proces de identificare și argumentare a caracteristicilor activității artistice înțelese ca o formă de investigare și adecvare, de trăire și de situare a omului într-o lume care tinde să se creeze / recreeze permanent.

Toate acestea au ca scop inițierea copiilor în cunoașterea și utilizarea mijloacelor de expresie plastică (contrastul, armonia, echilibrul, proporția, ritmul), obținerea de expresivități cromatice și acromatice, prin juxtapunerea unor elemente specifice artelor vizuale,urmărindu-se redarea unor idei sau a unor sentimente; compunerea și descompunerea, secționarea și recompunerea în forme plastice noi a structurilor naturare (frunze, petale de flori, scoici etc), totul având ca scop obținerea unor noi expresivități. Familiarizarea și ''dialogul'' cu și despre opera de artă, folosind aceste elemente (elementele de limbaj plastic și mijloacele de expresie plastică), îl ajută pe copil să înțeleagă mesajul transmis de creatorul de artă și să îi formeze gustul estetic.

Limbajul artistico-plastic este unul metaforic, acesta dezvoltându-le copiiilor valorile vieții spirituale, dar și entuziasmul pentru cultura artistică. Totodată cei mici dobândesc și un sistem de relații stabilite convențional între anumite semne specifice artelor vizuale. Aceste semne nu sunt altceva decât elementele de limbaj plastic: punctul, linia, forma, culoarea care devin semne de limbaj plastic numai din persepectiva unei semnificații și atunci când sunt structurate expresiv. Relațiile dintre semnele plastice prin limbajul lor specific definesc expresivitatea compoziției.

Nu am putea spune că vreunul dintre elementele de limbaj plastic este important și celelalte nu, deoarece ele există în toată lumea artei, fără a lipsi vreunul dintre ele.

Vom face, în cele de mai jos, o succintă prezentare a elemementelor de limbaj plastic: punctul, linia, forma și culoarea.

a. Punctul

Etimologic, cuvântul ''punct'' provine din latinescul punctus însemnând ''loc''.

Una dintre definițiile punctului, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, este: ''semn grafic mic și rotund, asemănător cu o înțepătură de ac, folosit ca semn de punctuație, pentru a indica pauze în propoziții sau fraze, pentru prescurtarea unui cuvânt sau care se pune deasupra literelor.'' În domeniul matematicii (geometria) punctul este un element caracterizat prin două dimensiuni înălțime și lățime, mărimea acestuia fiind variabilă și dependentă de celelalte elemente compoziționale.

Revenind la artele plastice, punctul este elementul de limbaj plastic rezultat din prima întâlnire a instrumentului de lucru cu suprafața-suport. ''Punctul este cea mai mică formă de bază, în raport cu suprafața tabloului și cu celelalte forme cuprinse în spațiul acestuia.''

În artele plastice punctul are diferite ipostaze, după cum urmează:

mijloc de exprimare al efectului spațial (acest efect este cu atât mai mare, cu cât în lucrările de artă plastică apare contrastul cald – rece. În acest caz se vor realiza punctele mari cu o culoare caldă, iar cele mici cu o culoare rece), a volumului, a umbrei etc. Diferențele acestea obținându-se prin mărime și densitate, prin valoare și culoare, prin modul de așezare a sa pe suprafața dată (vertical, oblic , curb etc.). pentru sugerarea distanței se vor folosi puncte mici – sugerând depărtarea – și puncte mari – care sugerează apropierea. Efectul greu – ușor este corelat cu partea de cromatică. Astfel, în acest caz punctele ce vor fi reprezentate în culori deschise (sau în nonculoarea alb) vor sugera ideea de ușor, sus, deschis; iar punctele ce vor fi reprezentate în culori închise – ca albastru de Prusia, de exemplu – (sau în nonculoarea negru) vor sugera ideea de greu, jos, închis;

ca semn plastic. În acest sens punctul este un semn elaborat figural sau abstract, un semn ce transmite idei, trăiri, reprezentând ceva concret. Din punct de vedere figurativ, el poate căpăta diferite forme: fructe, flori, albine, geamurile unui bloc, nasturii unei haine etc. Ca element abstract poate fi o formă oarecare sau geometrică, pe suprafața dată;

în artele decorative este des întâlnit în îmbogățirea ornamentației obiectelor, imprimeurilor, țesăturilor etc. De obicei apare juxtapus liniei plastice, dar și a culorii și formei.

Punctul poate fi, în artele plastice și decorative: tușă (în artele grafice), pată (în pictură), amprentă, incizie, excizie (în ceramică și sculptură), obiect tridimensional (micile cuburi folosite pentru realizarea mozaicurilor portabile sau parietale), nod (în tapiserie).

După scopul utilizării, punctul ca element de limbaj plastic poate avea următoarele roluri:

rol de construcție – construiește suprafața ca în cazul artei neoimpresioniste;

rol de expresie – poate sugera elemente din natură (flori, scoici, stele etc.);

rol decorativ.

b. Linia

Cuvântul linie provine din latinescul ''linea'' care înseamnă ''direcție'', ''orientare'', ''urmă''.

Dar ce înseamnă de fapt linie? Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, cuvântul linie are următoarele definiții:

o trăsătură simplă și continuă (de forma unui fir) făcută pe o suprafață cu tocul, cu creta, cu creionul etc.;

trăsătură reală sau imaginară care indică o limită, o direcție sau leagă diferite puncte din spațiu

În artele vizuale linia este:

mijloc de expresie specific artelor graficii, dar prezent și în celelalte arte

element de limbaj plastic cu triplu rol: constructiv (poate circumscrie, independent de alte mijloace, arabescul unei configurații), figurativ (depășind caracterul ideografic atribuit exclusiv de o anumită tradiție a reprezentării și a documentarului, anecdoticului, devine semn plastic sau formă semnificativă), expresiv (prin exagerare, deformare etc. în modelare ca și în modulare)

element de documentație științifică, obiectivă, ne-artistică

element de reprezentare standardizată, impersonală, de sorginte inginerească, utilizat și în desenul designerului.

Conchizând, linia este elementul de limbaj plastic ce ia naștere din mișcarea punctului și posedă același stări potențiale și dinamice ale punctului.

Linia poate avea și alte definiții, cum ar fi:

reprezintă delimitarea unei forme plane sau tridimensionale, conturul;

element compus dintr-un șir neîntrerupt de puncte ce se succed și sugerează direcția, mișcarea și stabilitatea;

în desenul tehnic este reprezentarea convențională a intersecției a două planuri ce determină o urmă;

ea mai poate reprezenta un rând de cuvinte într-o pagină scrisă (luând, astfel, în calcul că fiecare literă, în raport cu suprafața foii de hârtie este un punct).

Linia este, deci, cea fără de care nu poate funcționa opera de artă, dar și limbajul scris, construcția fiecărei litere bazându-se pe realizarea liniilor de diferite mărimi, grosimi și caractere.

Linia a fost folosită încă din Preistorie ca mod de comunicare, ca un limbaj plin de semnificații. Linia alături de culoare avea atât o valoare magică, sacră cât și una de transmitere a unor idei. Partea de magie, de sacru se referea la reprezentarea în sine, a unor animale sau chiar a unor zeități, iar transmiterea ideilor se făcea prin reprezentarea însăși a motivului. Picturile rupestre din Altamira (Spania) și din Lascaux (Franța) sunt cele mai elocvente în acest sens.

Tassili, prin pictruile sale rupestre, devine un exemplu pentru expresivitatea liniei. Personajele umane, reprezentate în scene de vânătoare, sunt de o reală eleganță, exprimată prin trăsături ale liniei, foarte schematice, dar expresive, astfel artistul creator redând anumite probleme ale vieții cotidiene cu un minimum de elemente.

Pe teritoriul țării noastre ceramica (cultura Cucuteni fiind un exemplu elocvent și mai târziu decorațiunile prezente pe materialele textile) vor pune în evidență elemente ce se bazează pe realizarea liniilor. Acestea au semnificații simbolice pentru fiecare element în parte.

În cultura Boian vom regăsi un bogat repertoriu al motivelor compoziționale decorative bazate pe descrierea unor linii. Motivul textil apare, aici, sub forma unor ritmări suprapuse, de șiruri realizate din puncte și benzi (linii) continue.

Foto 1. Motive populare pentru cusut care pun în evidență utilizarea liniei, în construcția lor.

Foto 2. Vas aparținând culturii Boian.

Cercul, rombul, liniile orizontale sunt asociate spețiului, în perioada neolitică. De asemenea apare spirala și meandrul, pe cel din urmă îl vom găsi repetat în decorațiunile Greciei Antice.

Linia este de asemenea folosită în scrieirile străvechi (cum ar fi hieroglifele, ale căror semne sunt realizate cu ajutorul liniilor).

Foto 3. Scriere cuneiformă, realizată cu ajutorul liniilor gravate în piatră

Foto 4. Hieroglife egiptene realizate cu ajutorul liniilor și al punctelor ce au diferite forme

Sensul, forma și poziția liniilor pot determina diferite expresivități și semnificații, astfel:

linia subțire semnifică feminitatea, gingășia;

linia groasă – forța, umbra;

linia continuă – precizia, siguranța;

linia întreruptă – indecizie, căutare;

linia dreaptă (are origine anorganică, nevie) – rigoarea;

linia linia frântă – asprimea, vitalitatea;

linia curbă are drept origine lumea vie, organică și semnifică sensibilitatea, delicatețea;

linia orizontală semnifică repausul, calmul

linia verticală – aspirație, înălțare;

linia oblică – echilibrul instabil.

Gruparea liniilor într-o structură determină expresivitățile și semnificațiile, astfel:

liniile verticale grupate la intervale egale – echilibrul;

liniile orizontale – liniștea și stabilitatea;

linii curbe (asemenea valurilor mării) – grația;

liniile curbe în sensuri contrare semnifică viteza;

liniile ce au aceeași grosime semnifică simplitatea;

liniile de grosimi diferite – complexitatea;

liniile paralele – ordinea, armonia.

Expresivitățile și semnificațiile rezultă doar când liniile acestea sunt domninante într-o compoziție.

Linia poate avea și și diferite ipostaze: subțire, sinuoasă, continuă, discontinuă.

O problematică aparte o ridică linia modelată și linia modulată. Termeni aproape asemnănători, modelarea și modularea au sensuri diferite. Astfel, modelarea liniei sugerează reprezintă linia de contur care este egală ca intensitate. Linii modelate pot fi și hașurile uniforme, dese sau rare.

Modularea liniei reprezintă vibrarea ei, prezența unor intensități diferite; trecere de la gros la subțire.

Foto 5. Lalea stilizată. Linia modelată

Foto 6. Linii modulate

Din punct de vedere al artelor vizuale, linia poate avea două funcții: constructivă și expresivă.

Funcția constructivă este determinată de prezența desenului autonom, a delimitării convenționale a formei prin contur.

Iar funcția expresivă este reprezentată de conturul liber, degajat, relativ continuu și fragmentat ca accent sau ca pauză.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Istoria Artei cunoaște o perioadă potentă din punct de vedere al problematizării și teoretizării artei, prin prezența unor profesori-artiști prezenți în cadrul Școlii de la Bauhaus. În 1919, arhitectul Walter Gropius pune bazele acestei instituții, în care vor activa maeștrii ai picturii moderne ca: Paul Klee (1879 – 1940), Wassily Kandinsky (1866 – 1944) – părintele picturii abstracte – Johanes Itten (1888 – 1967) – pictor și teoretician, a realizat un sistem de ordonare al culorilor ce îi poartă numele. Aceștia împreună cu alți pictori consacrați ai acelor vremuri, adaptează artele decorative și arhitectura noilor exigențe ale tehnicii și industriei moderne, dar în același timp teoretizează conceptele care până atunci fuseseră chestiuni abstracte.

Așadar, Paul Klee este unul dintre teoreticienii Bauhausului, și în același timp artist plastic. Una dintre părțile teoriei sale se referă la linie, ca element de limbaj plastic, acesta definind-o ca un punct în mișcare.

Este binecunoscut faptul că Paul Klee a manipulat linia cu o sensibilitate și o eleganță inconfundabilă, în lucrările sale. Astfel, Klee își începe pledoaria, în cadrul primului curs, prin problematica liniei desfășurată larg, linie pe care el o aseamănă cu o melodie care este însoțită de teme secundare, teme ce se referă, aici, la linii ce o însoțesc. Aceste linii pot fi identice cu cea principală, urmărind forma sinuozitatea acesteia, însă, având o intensitate scăzută față de prima, sau pot să întâlnească linia principală în unele puncte, fiind, în acest caz, o linie autonomă.

Alteori linia face ocolișuri, oscilând în jurul liniei principale.

Mai există, de asemenea, în viziunea sa, linia ce întâlnește un singur punct, pentru o scurtă perioadă de timp, aceasta fiind linia divergentă. Dacă liniile convergente sunt asemnănate cu prietenia, Klee arată prin exemplul liniilor divergente, întâmplarea întâlnirii dintre doi indivizi, o singură dată în viață.

Artistul prezintă și ideea unei linii principale cu oscilații agitate, însoțită de o a doua linie ce marchează structura ritmului lor.

În cazul liniei cotite, aceasta depinde de plasarea unor puncte pe suprafața suport, puncte care îi determină schimbarea direcției.

Cele două linii: cea desfășurată liber și cea cotită sunt elemente active, dinamice.

Linia dă naștere unor suprafețe, atunci când punctele impun intoarcerea ei, sunt mai stabile. Astfel, linia se poate întoarce în punctul din care a plecat formând cercuri, de exemplu, aceasta devenind o linie fără început și fără sfârșit, devenind astfel o suprafață. Modul acesta de realizare al formelor de bază, poate deveni plan-intermediar, fiind în același timp linie și plan. Caracterul său este atât static cât și dinamic. Staticul este reprezentat de suprafața constituită, iar dinamicul de linia ce se mișcă de-a lungul conturului.

În cazul suprafeței ocupată în totalitate de mișcarea liniei, suprafața este factorul activ, iar conturul devine pasiv, din cauza faptului că este un efect și nu o cauză.

Conchizând, Klee ne face să înțelegem că acel caracter liniar al formei este unul activ, iar suprafața este pasivă; iar cel de-al doilea caracter este intermediar, linia conturând suprafața.

Al treilea caracter prezintă aspectul liniar, care devine pasiv, iar suprafața este activă.

Linia este activă în momentul în care nu formează suprafețe – linia nu definește suficient suprafața – , este intermediară când conturează suprafața – linia are și rol de contur, în acest caz – și pasivă, când suprafața este compactă – suprafața se impune în mod evident.

În artele decorative, linia animează suprafața, îi oferă un aspect particular în funcție de materialele și tehnicile în care este redată. Practic, arta decorativă folosește punctul, linia, pata și culoarea pentru a da viață tuturor obiectelor, fie ele cu rol de utilitate în viața cotidiană, fie cu rol strict decorativ.

Linia poate să capete următoarele direcții, în artele decorative: linia dreaptă, linia frântă și linia curbă.

În compozițiile decorative liniile drepte pot fi: verticale, orizontale sau oblice, ele fiind redate fie simplu – având o grosime constantă – fie aflate în diferite contrast: îngust-lat, gros-subțire, lung-scurt etc.

Foto 7. Linii de diferite grosimi și în diferite sensuri

Grupându-le și multiplicându-le vom obține armonii de linii utilizate în compoziții decorative .

De asemenea linia intră în alcăturirea chenarelor decorative. Liniile pot fi simple sau folosind unul dintre principiile artei decorative – alternanța – cu un alt element.

Foto 8. Linii dispuse folosind principiul alternanței cu un alt element (aici, punctul)

În lumea satului, creatorii au utilizat linia, sub multiple aspecte, la decorarea textilelor / obiectelor de uz cotidian.

În compoziția decorativă, liniile grupate în diferite poziții dau expresivități diverse:

liniile paralele, grupate, verticale, oblice sau orizontale dau senzația de ordine, armonie;

liniile orizontale, lungi și paralele exprimă amploarea.

Linia frântă se poate forma prin întâlnirea a:

două drepte oblice;

o dreaptă verticală și alta oblică;

o dreaptă verticală și alta orizontală.

Liniile frânte, în arta decorativă, pot fi folosite fie simplu, fie în diferite combinații – dublate, triplate, suprapuse, utilizând contraste și îmbinări cu alte elemente geometrice.

Și în acest caz, creatorii populari au utilizat linia pentru a ornamenta obiectele textile (cămăși, ștergare) sau obiecte pentru uzul cotidian (vasele de ceramică.) Ei au ales de multe ori să îmbine linia frântă cu alte elemente geometrice, cum ar fi punctul.

Foto 9. Linii frânte simple, dublate sau suprapuse cu alte linii frânte.

Foto 10. Linii frânte îmbinate cu alte elemente, utilizate în arta populară.

Linia curbă este cea care se utilizează în toate felurile de compoziții, simplă sau având juxtapuse diferite alte elemente. Această linie produce mai multă frumusețe decât celelalte, ea fiind numită și ''linia frumosului''.

Linia curbă poate fi: convexă, concavă și compusă. Ea este fie alungită, fie restrânsă, iar în cazul liniei compuse poate fi șerpuită sau ondulată, sau se poate termina la unul sau la ambele capete cu o încolăcire numită spirală.

Pentru obținerea unor expresivități, linia curbă trebuie supusă unor procedee de grupare, multiplicare și armonizare.

Asemenea celorlalte linii, și ea se supune principiilor de bază ale artei decorative: repetiție, alternanță, simetrie, asimetrie, contrast, suprapunere, conjugare.

În simetria liniilor curbe, ornamentul este centrat, deoarece desfășurarea și gruparea elementelor sunt dispuse de o parte și de alta a unui ax de simetrie.

În ceea ce privește alternanța se va ține cont de următoarele probleme:

locul elementelor în compoziție;

elementele care compun alternanța;

direcția pe care se desfășoară și concordanța dintre elemente și direcție.

Principiul conjugării se referă la gruparea unui număr de elemente identice sau diferite, asimetrice sau simetrice în jurul unui punct, a unei suprafețe limitată etc. Ritmul acestui principiu este întâlnit pretutindeni în natură.

Linia curbă a fost utilizată și în miniatura cărților vechi, ea formând anumite vignete, în broderie și în marochinărie. Această linie produce mai multă frumusețe decât celelalte, ea fiind numită și ''linia frumosului''.

Foto 11. Linia curbă folosită în arta miniaturii manuscriselor.

Atât în compozițiile plastice, cât și în cele decorative, liniile nu se vor folosi singure, ci având juxtapuse alte linii sau elemente de limbaj plastic. În acest sens vom putea vorbi despre ritmul compozițional.

Ritmul este principiul compozițional de reluare, la anumite distanțe, în anumite mărimi sau cantități și pe anumite sensuri a unui raport plin – gol, cald – rece etc, efectul vizualo – tactil al acestei reluări putând fi: static (…) basculant (…), balansat.

Ritmul liniar este pus, cel mai bine, în evidență prin linii compoziționale, prin linii de forță, prin tensiunile lor sau prin linii propriu-zise.

Linia dreaptă, prima dintre ipostazele ei, formează un ritm riguros, evocă exactitatea raționmentului logic, gândirea și forța.

Liniile drepte juxtapuse celor frânte formează un ritm plin de vitalitate și asprime. (vezi foto 12.)

Ritmul liniar curb are ca determinante stări complexe pe planul expresivității plastice, având un caracter feminin, delicat creând sensibilitate și emotivitate. Linia curbă redă ritmul lumii vii, deoarece tema sa predominantă este cea a mișcării animate. (vezi foto 15)

Sensul liniilor poate determina și el un ritm. Astfel:

verticalele dau ideea unui ritm ascendent;

orizontalele drepte exprimă repaosul;

pentru dezordine vom folosi forme și linii cu diferite orientări în spațiu.

Ritmul poate fi creat și prin raporturile dintre linii – paralele, convergente, perpendiculare etc.

Foto 12. Ritm al liniilor drepte și frânte, dintr-o compoziție decorativă.

Foto 13. Ritm al liniilor curbe

c. Forma

Cel de-al treilea element de limbaj plastic, important în realizarea unei lucrări de artă plastică este forma.

Pentru a putea discuta despre conceptul de formă în artele vizuale, trebuie mai întâi să înțelegem acest concept în sensul lui general. Vom începe prin precizarea etimologiei cuvântului formă, care provine din latinescul forma având sensul de înveliș.

În ceea ce privesc definițiile cuvântului formă, vom începe, așa cum este firesc, prin definirea cuvântului, în sens general. Cuvântul formă reprezintă o ''categorie care desemnează structura internă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces.'' Sau ''înfățișare, aspect (extern) contur, siluetă'' (Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția din 1998)

Iată deci, în sens general, forma reprezintă conturul, înfățișarea exterioară a unui obiect sau a unei ființe.

Din punct de vedere al artelor plastice, forma poate fi definită în sens general și în sensul procesului de creație.

În sens general – plastic, forma reprezintă ''o imagine elaborată și concretizată pictural, sculptural etc. cu elemente de limbaj și mijloace tehnice specifice pentru a deveni funcțională''.

În sensul procesului de creație, forma este rezultatul final al elaborării, inclusiv al idei de formă elaborată, imaginată prin confruntarea cu diferite forme naturale.

În cele ce urmează vom vedea câteva definiții ale formei plastice, date de creatori vizuali celebrii în istroria artei.

Wassily Kandinsky (1866 – 1944) afirma că ''în sens restrâns, forma nu este, în nici un caz, altceva decât delimitarea unei suprafețe de alta. Aceasta ar fi definirea ei exterioară. Întrucât însă tot ceea ce este exterior ascunde în sine o realitate interioară (care iese la iveală mai mult sau mai puțin), tot astfel orice formă are un conținut interior. Forma este, prin urmare, expresia conținutului interior.''

Istoricul de artă Andrei Pleșu definește forma ca pe ''o Imagine raportată la o experiență personală, Imaginea trăită subiectiv. Imaginea e Formă latentă, după cum Forma e Imagine prelucrată.''

Stabilind, astfel, definițiile conceptului de formă în artele plastice, voi încerca în cele ce urmează să realizez o clasificare a formei plastice.

Forma se poate clasifica în funcție de proprietățile ei: cantitate și calitate.

Cantitatea reprezintă, în cazul formelor, relația dintre suprafață și totalitatea elementelor de limbaj plastic, precum si relația dintre aceste elemente supuse unei analize a fiecăruia în parte.

Calitatea reprezintă, pe de o parte, proprietatea materiei de ai fi: sticlă, plastic, piatră etc. Aici, forma este naturală, spontană sau accidentală. Pe de altă parte, calitatea se referă la aceeași proprietate ca cea de mai sus, dar de această dată apare în discuție mâna creatorului (a celui ce prelucrează acea materie). În ceea ce privește această latură a calității formele pot fi artistice, elaborate, inventate.

Tot după criteriul calității formele mai pot fi:

forme bidimensionale (plane), acestea fiind determinate de raportul dintre dimensiunile ei. Avem, în acest sens, toate lucrările de artă realizate pe suporturi ca: pânză, sticlă, hârtie, carton, într-un cuvânt lucrări realizate pe suporturi ce au doar lungime și lățime;

forme tridimensionale (spațiale). În această categorie putem include sculpturile, fie ele reliefuri sau ronde-boss; și arhitectura. Aceste forme au pe lângă lungime și înălțime și adâncime.

Formele artistice, după cum am menționat, necesită intervenția umană. Aici, însă, avem:

forma spontană cu efecte plastice poate fi obținută prin mai multe procedee (stropire cu pensula, dirijarea culorii prin scurgere etc.);

forma elaborată.

Johanes Itten alege dintre toate formele, doar formele de bază, cele care stau la începutul oricărei construcții: cercul, pătratul și triunghiul. Acesta le caracterizează prin cele patru direcții diferite pe care le au aceste forme în spațiu. De asemenea, în viziunea sa, formele au și anumite caractere:

cercul este circular;

pătratul este orizontal și vertical;

triunghiul este diagonal.

La începutul studiului său, împreună cu studenții – aceste studii, despre care amintește Itten în scrierile sale, se petreceau în cadrul orelor de atelier – Itten încearcă să le transmită studenților trăirea fiecărei forme în parte. Acest lucru era posibil prin exerciții referitoare la mișcările corpului. Un exemplu ar fi cel al trăirii cercului ''(…) Stând în picioare ei trebuiau să urmărească cu brațul o linie circulară atâta timp până când, în sfârșit, tot corpul ajungea într-o mișcare de unduire. Acest exercițiu se efectua mai întâi cu brațul stâng, apoi cu cel drept, la început separat, apoi concomitent, în paralel și în sens opus.'' Următoarea etapă a studiului său era cea a trăirii interioare a formelor, fără mișcări ale corpului. Abia după aceste două etape, studenții urmau să redea în desen aceste forme.

În urma acestui exercițiu, cercul a fost perceput, de către studenți, ca o linie în mișcare continuă, uniform curbată.

Pătratul era perceput, în urma trăirii, ca o formă de mișcare încordată și unghiulară, deoarece apare mereu același unghi dreptunghic ce îl caracterizează.

În ceea ce privește triunghiul, acesta urma să fie reprezentat cu întreaga sa varietate de unghiuri.

Din aceste forme, prin combinări ale caracterului lor, studenții de la Bauhaus au obținut diferite ale compoziții, dar și alte probleme ce țin de ordonarea lor în spațiul plastic.

Wassily Kandinsky asociază formele cu culorile, deoarece forma poate exista prin ea însăși, în timp ce culoarea nu poate fi reprezentată în mod concret, ci în mod abstract. Teoreticianul aduce cursanților de la Bauhaus un chestionar prin care aceștia sunt rugați să asocieze formele de bază – cerc, pătrat, triunghi – cu adjective ce denumesc stări si cu culorile primare. Astfel, rezultatele chestionarului au fost:

cercului îi este asociată mobilitatea și mișcarea neîntrerupă, iar drept culoare albastrul

pătratului îi sunt asociate: masivitatea, echilibrul, stabilitatea, limitele precise și culoarea roșie;

iar triunghiului îi sunt asociate: instabilitatea, ascuțimea, agresivitatea, culoarea asociată fiind galbenul.

Studiul lui Kansinsky se extinde asupra culorilor binare de gradul I (culori obținute prin amestecul culorilor primare, două câte două). Aceste culori corespund formelor derivate din formele de bază, astfel:

paralelogramului îi este asociată culoarea oranj (oranjul fiind obținut prin amestecul galbenului cu roșul);

hexagonului îi este asociată culoatrea violet (violetul fiind obținut prin amestecul roșului cu albastrul);

iar dreptunghiului fiindu-i asociată cularea verde (verdele fiind obținut prin amestecul galenului cu albastrul).

Iată, deci, cum caracterul subiectiv al culorii se modifică, prin prezența formei, astfel, pronunțându-se o consonanță obiectivă a acesteia.

Paul Klee, încă de la primul său curs la Bauhaus, începe prin a aminti un alt element de limbaj plastic: punctul. În viziunea sa punctul este elementul ce se pune în mișcare, dând naștere formei plastice.

În continuare Klee subliniază faptul că punctul, mișcându-se va da naștere altui element de limbaj plastic, și anume linia. Aceasta din urmă devine, după cum precizează artistul însuși, ''prima dimensiune a formei''. Se realizează astfel o schițare și o trecere spre suprafață, spre planul bidimensional, apoi prin translatarea liniei, spre volum, spre planul tridimensional. ''În volume se unesc energiile dinamice care mișcă punctul spre linie, linia spre suprafață și suprafața spre dimensiunea spațială.''

Linia nu este, potrivit lui Klee, un drum al punctului pe foaia de hârtie, ci rezultatul tensiunii dintre două puncte, tensiune ce le unește pe acestea. Tensiunea dintre două linii fiind cea constituie suprafața.

Artistul-teoretician, în scrierile sale, ilustrează mai multe moduri de a constitui formele prin deplasarea punctului și a liniilor în spațiu, astfel:

un prim mod este cel al creșterii circulare, dinspre punctul central, fiind asemenea vârtejurilor de apă;

''apoi indică posibilitatea de a reda plastic diferența dintre densitatea energetică din interiorul unei suprafețe prin îndesirea și îngroșarea în unele porțiuni a liniilor care o formează. În unele cazuri, numai linia din mijlocul fasciculului de dâre este mai groasă''

alteori, fasciculul de linii se distanțează spre margini și devin mai slabe;

''imaginează și accentuarea inversă a densitații fasciculelor liniare, spre margini, ducând la formarea cojii''

În concluzie, conform teoriei lui Klee, la nașterea suprafețelor și a volumelor, nu stau decât cle două elemente de limbaj plastic punctul și linia. Deci, așa cum am precizat în cele de mai sus, nu există în arta vizuală ideea conform căreia unul dintre elementele de limbaj plastic este mai important decât celălalt, toate ''viețuind'' și fiind generatoare ale celorlalte elemente de limbaj, excepție făcând doar culoarea, cea care întregește limbajul vizual.

În ceea ce privește caracterul structurii, formele pot fi deschise și închise.

Formele deschise pot fi forme statice și dinamice.

Formele deschise sunt formele ce rezultă din punctul liber ce nu se întoarce în punctul inițial. Ritmul acestor forme este unul centrifug.

Formele închise pot fi și ele, la rândul lor, statice și dinamice. Formele închise sunt alcătuite din detalii liniare a căror dispunere spațială tinde spre centru, determinând o mișcare centripetă.

Pătratul este o formă închisă statică, iar triunghiul este o formă închisă dinamică.

Caracterul formelor conturului se referă strict la ideea de înveliș exterior, la conturul formelor plastice. Astfel avem de a face cu forme pătrate, rotunde, dreptunghiulare, sau din contră cu forme colțrose, dantelate, lancolate etc.

Caracterul suprafeței se referă la tratarea formei suprafeței suport. Aici, avem de a face cu formele picturale, vibrate – se referă la tratarea picturală a suprafeței, o tratare specifică picturii de șevalet (exemplele elocvente fiind tablourile marilor maeștrii din istoria artei); formele plastice, sculpturale (reprezentate de toate sculpturile) și formele decorative, plate (sunt formele ce fac obiectul artei decorative). În arta decorativă este folosită pata plată, de aceea aceste forme poartă și numele de forme plate.

O altă problemă legată de caracterul formei este cea a vectorului ultim, al relației semnelor între ele și ale acestora cu suprafața-suport. Din acest punct de vedere avem de a face cu forme topologice și cu forme tensionale.

Ipostazele funcționale ale formei plastice se referă la înfățișarea în care se găsesc acestea în arta vizuală.

Forma-culoare sau cromorfema, cum mai este numită, este ''imaginea vizuală concomitentă a formei și culorii unui obiect sau a unei suprafețe, rezultată din perceperea lor simultană.''

Forma expresivă este forma inconfundabilă, originală care se detașează de celelalte forme prin ceva ieșit din comun. Este o formă ce generează echilibrul și armonia.

Reprezentările formei alegorice, sunt personificări ale unor cadre vizuale preluate din cotidian.

Ipostaza formei totală- compozițională apare ca modalitate de integrare și organizare în spațiul plastic a elementelor de limbaj, prin intermediul mijloacelor de expresie plastică.

Pe lângă aceste ipostaze, forma mai poate fi: ''formă deschisă – care rezultă din punctul care nu se mai întoarce la punctul inițial, sensul ei general fiind centrifugal; excentrică''; ''formă semnificativă – aceasta se poate lipsi de semnificația ei ce i-o poate oferi elementul reprezentativ sau abstract în sine, devenind ea singură întruparea unui alt sens decât cel inițial, local, propriu'' și ''forma simbolică în care poate fi cuprinsă o idee picturală, sculpturală; generalizatoare sau evocatoare, prin transfer de semnificații de la mai multe forme similare la una mai potrivită și, de regulă, similară structural''.

Munca de educator / învățător / profesor este una dintre cele mai nobile cauze, o muncă în care se investesc speranțe, încredere și multă energie, o muncă în care este nevoie de multă înțelegere, calm, tact pedagogic asociate cu o înaltă ținută intelectuală și morală, dar și cu o permanentă autoeducare și autodepășire.

Încă din perioada preșcolară, a grădiniței, copilul trebuie să ia contact cu artele plastice, trebuie să facă primii pași pe tărâmul limbajului, limbaj cu ajutorul căruia, cei mici vor învăța treptat să realizeze și să vorbească despre artă. De asemena acești pași au ca ultim scop educarea bunului gust, aici intervenind educatorul.

Așadar, creația plastică îi atrage pe copii de la cea mai fragedă vârstă – fiind inițial percepută ca o jocă, sau mai bine zis ca o explorare a unui tărâm necunoscut, tărâm în care va face cunoștiință cu tehnici noi, cu culoarea și cu celelalte elemente ale limbajului de specialitate. În creație ei vor deveni participanți activi ai formării propriei lor personalități, ajungând, în cele din urmă, să exprime, prin intermediul artei, trăirile și ideile proprii.

Având în vedere toate acestea, ultimul capitol al acestui referat este, într-un fel, o prezentare succintă a unui exercițiu realizat împreună cu copii din învățământul preșcolar. Acest exercițiu a pornit de la descoperirea formei plastice ca suprafață, apoi ca volum.

În cadrul orelor de Educație Plastică se lucrează cu următoarele forme plane: suportul pe care se va desena / picta și suprafața ca mijloc de reprezentare plastică.

În ceea ce privește suprafața ca mijloc de reprezentare, aceasta se manifestă sub forma petei și a suprafeței geometrice și figurative.

Pata plastică (ca manifestare a formei plastice) este elementul de limbaj plastic care se realizează cu diferite materiale de lucru. Astfel, aceasta reprezintă ''urma de culoare lăsată de un instrument specific de lucru (pensulă, creion colorat, ceracolor etc.) pe un suport, prin mijloace specifice artelor vizuale.''

Prin felul în care se realizează, pata cromatică sau acromatică poate fi:

Pată plată (decorativă) – aceasta este uniformă, pe toată întinderea sa și nu prezintă urme vizibile de pensulație. ''Este unitară ca ton și nuanță''

Pata vibrată (picturală) – este pata care prezintă urme vizibile de pensulă, având tonuri sau nuanțe diferite pe întinderea sa, iar marginile sale sunt difuze.

Pata poate fi spontană, dirijată și elaborată. Pata spontană este cea care prinde ''viață'' prin contactul unei culori cu o suprafață suport, în mod liber.

Pentru obținerea petelor spontane în cadrul orelor de Educație Plastică putem folosi două procedee foarte ușor de realizat de către copiii din învățământul preșcolar:

I. pe o hârtie bine umezită, copiii vor desena cu pensula înmuiată în culoare linii și puncte de diferite mărimi. Prin fuziunea la margine vor lua naștere forme spontane diferite;

Foto 1. Pete spontane realizate prin utilizarea fuziunii la margine

Foto 2. Pete spontane

II. se îndoaie o foaie pe jumătate, iar în interiorul ei se aplică pete de culoare. Când culoare este încă umedă, se va presa hârtia cu ajutorul unei cârpe sau a podului palmei. După se va deschide foaia de hârtie, hârtie pe care s-au obținut niște forme spontane dispuse simetric față de o axă verticală. Acest procedeu este des întâlnit atât în instituțiile de învățământ preșcolar, cât și în cele de învățământ primar, iar forma cea mai cunoscută este cea a unui fluture. Acest procedeu este unul spectaculos deoarece fiecare copil va avea un fluture diferit față de cel al colegului său.

Foto 3. Pete spontane obținute prin plierea hârtiei în jumătate

Pata dirijată prezintă un sens, fiind determinată de o mișcare impusă a pensulei.

Petele dirijate se pot obține prin procedee ca:

I. pe un suport ușor umezit se colorează cu pensula diferite forme, puncte, linii așezate aleatoriu. Lucrarea nu trebuie să reprezinte ceva anume, expresivitatea ei fiind dată de diversitatea petelor de culoare;

Foto 4. Pete dirijate

II. aceeași tehnică a fuzionării la margine se va folosi și pentru obținerea unor pete dirijate. Astfel, pete de culoare dirijate pe direcție orizontală – liniile fiind curbe, asemenea unor valuri – se vor așterne pe suprafața unei hârtii umezite. Expresivitatea se poate obține fie prin contrast (de exemplu: contrastul cald – rece sau contrastul culorilor complementare), fie prin obținerea unor nuanțe ale unei culori.

Foto 5. Pete dirijate obținute utilizând fuziunea la margine

Pata elaborată are o formă complexă. Aceasta poate reprezenta, de exemplu, ceva ce există în natură.

Pata elaborată se poate împărții în două categorii: pata decorativă (sau pata plată) și pata picturală (sau pata vibrată).

În cazul petelor elaborate putem utiliza procedee ca:

pe suprafața unei foi de hârtie se va realiza un fond. Pe acest fond, după uscarea culorii, se vor realiza diferite forme elaborate, cu ajutorul unei pensule, utilizând culori contrastante;

Foto 6. Pete elaborate

pe o foaie de hârtie se va plasa o cantitate mică de culoare fluidizată, iar prin suflarea acestei culori, cu ajutorului unui pai, ea se va răspândi, în mod dirijat pe hârtie. Astfel, apar diferite pete, care se pot transforma în obiecte, animale sau personaje fantastice, cu ajutorul imaginației copilului.

Foto 7. Pete elaborate.

Suprafața ca mijloc de reprezentare plastică nu este altceva decât suprața-formă, suprafața element de limbaj, cea care comnică idei sau sentimente.Aceste suprafețe se împart în două categorii:

suprafețele geometrice – cele care se realizează prin juxtapunerea sau suprapunerea unor forme oarecare;

suprafețele figurative – cele care reprezintă ființe, plante, obiecte etc.

În cazul suprafețelor geometrice putem vorbi despre formele de bază: cerc, triunghi, pătrat, acestea având calități expresive, impresive și simbolice. Cercul exprimă împlinirea, senzația de ușor, delicatețea etc. Triunghiul exprimă mișcarea lentă, gelozia, agresivitatea. Iar pătratul exprimă stabilitatea, echilibrul, efectul de posesie etc.

Cu ajutorul acestor forme se pot cea diferite organizări plastice. Relevante pentru această idee pot fi două exemple:

cu ajutorul unor pătrate și dreptunghiuri din hârtie colorată (aceasta având culori calde – oranj și galben) se va realiza un colaj. Suprapunerea lor parțială, spațiile albe rămase între forme și răspândirea culorii pe suprafața suport sunt mijloacele prin care s-a obținut expresivitatea plastică;

Foto 8. Suprafețe geometrice

triunghiuri colorate în diferite nuanțe de albastru, prin modul în care sunt așezate pe suprafața suportexprimă ideea agresivității. Contururile foarte luminoase și petele contrastante de albastru închis accentuează această expresie.

Foto 9. Suprafețe geometrice.

În ceea ce privesc suprafețele figurative acestea pot reprezenta compoziții în care apar ființe antropomorfe sau zoomorfe, diferite plante, obiecte, etc.

Foto 10. Suprafață figurativă. Titlul lucrării: ''Melcul''

Alături de suprafață, în artele vizuale este prezentă și forma spațială.

''Forma spațială are trei dimensiuni (lungime, lățime înălțime); de aceea se numește formă tridimensională. Forma spațială este, deci, un volum așezat în spațiu.''

Exemple ale unor forme spațiale:

construcțiile arhitecturale: casele, biserici etc.;

sculpturile: ''Poarta sărutului'', ''Coloana infinitului'' etc. Sculptura se deosebește de celelalte arte plastice prin volumul concret. Desfășurarea spațială reală este o caracteristică importantă, ea nemaifiind sugerată, așa cum se întâmplă în pictură sau în desen.

obiecte vestimentare

diferite obiecte casnice: ceramică, lămi, obiecte de mobilier etc.;

obiecte casnice cu rol decorativ: bibeloru din porțelan;

diferite aranjamente spațiale: măști.

Pentru redarea volumului, în învățământul preșcolar și primar se folosesc două tehnici de realizare ale exercițiilor efectuate în cadrul orelor de curs. Cea mai simplă tehnică este cea a origami-ului. Origami este o tehnică de realizare a obiectelor tridimensionale care folosește ca material pentru construirea acestora – hârtia. Această tehnică este una de tradiție japoneză, cuvântul origami fiind compus din doi termeni: ori = a îndoi și kami = hârtie. Deci această tehnică se realizează prin plierea (îndoirea) hârtiei.

Foto 11. ''Broscuța'' formă realizată în tehnica origami

Cea de-a doua tehnică se referă la modelarea unor forme tridimensionale în: plastilină, pastă modelatoare sau lut. Modelajul este o tehnică foarte importantă în cadrul orelor de Educație Plastică, deoarece, pe lângă perceperea formelor tridimensionale, copilul își dezvoltă musculatura mâinilor, dar și relația manualitate – gândire – afectivitate.

Ca în toate cazurile – atât în învățământul preșcolar, cât și în cel primar – copiii se vor familiariza, la începutul cursului de Educație plastică, cu materialele folosite. Astfel, în ceea ce privesc orele de modelaj, în învățământul preșcolar, copiii vor folosi, în exclusivitate, mâinile. Cu ajutorul lor, prin intermediul anumitor mișcări, ei vor realiza diferite obiecte.

Foto 12. Mișcări ale mâinilor, utilizate în tehnica modelajului

Eboșoarele (= instrumente din lemn bine șlefuite, ce au diferite forme și profile. Cu acestea se poate tăia lutul sau se poate degroșa) folosindu-se în clasele mai mari – începând de la clasa a IV-a. În școala românească, cel mai răspândit material pentru modelaj este plasitilina și aceasta datorită costurilor scăzute în cazul achiziționării, reutilizarea, după fiecare oră de curs, și nu în ultimul rând datorită culorilor atrăgătoare – plastilina comercializându-se sub forma unor batoane de diferite culori.

Iată deci o trecere succintă prin conceptul de formă plastică, formă ce poate fi bidimensională – forma-suprafață – și forma tridimensională – forma-volum.

Foto 13. Personaj realizat de către un copil din Școala Gimanzială Genesis, din București.

d. Culoarea

De-a lungul timpului, o serie de fizicieni, filosofi, chimiști și nu în ultimul rând pictori au pus la punct o știință ce se ocupă cu studiul culorilor: cromatologia.

Printre cei mai de seamă teoreticieni ai culorii îi amintim pe: Isaac Newton (1642 – 1727), Johan Wolfgang Goethe (1749 – 1832), Philipp Otto Runge (1677 – 1778), Albert Henry Munsell (1858 – 1918), Johanes Itten (1888 – 1967) etc.

Etimologia cuvântului ''culoare'' provine de la francezul couleur care înseamnă ''substanță colorată''.

''Culoarea este rezultatul unei senzații optice percepută de retină. Această senzație este provocată de către radiațiile luminoase numite unde, de diferite lungimi, pornite de la corpurile din afară care au proprietatea de a absorbi o parte din radiațiile cuprinse în lumina albă, iar ochiul percepe numai radiațiile neabsorbite și care sunt reflectate.'' Această definiție se referă la culorile lumină, cele privite din perspectiva unui fizician.

În sens plastic ''culoarea potențială este starea pigmentară, materia ce prezintă o calitate cromatică''.

În artă culorile pot fi pigmenți și coloranți.

În ceea ce privește clasificarea culorilor, acestea pot fi:

culori materiale: pigmenții;

culori lumină rezultate din descompunerea luminii albe prin intermediul unei prisme de refracție;

culori calde: acestea dau senzația de căldură. Ele sunt: roșu, galben și oranj;

culori reci, care dau senzația de frig, amintind de gheață. Ele sunt: albastru, verde, violet;

culori semne. Acestea sunt culorile ''vecine în spectru, înrudite natural (roșu și oranj) sau prin analogie (prin acțiunea de apropiere a contrariilor: roșu răcit ușor cu albastru sau cu violet)'';

culori complementare. Pe cercul cromatic al lui Itten, se poate observa că fiecărei culori primare îi corespunde în partea diametral opusă, o culoare binară de gradul I. Aceste culori opuse culorilor primare se numesc: culori complementare. Perechile de culori complementare sunt: roșu cu verde, galben cu violet și albastru cu oranj

culori primare sau de bază;

culori binare de gradul I

culori binare de gradul al II-lea;

culori terțiare

Pentru a putea studia problemele de cromatologie, fizicienii și pictorii au ales dispunerea culorilor în anumite sisteme. Acestea sunt prezentate sub forma unor cercuri, sfere sau triunghiuri.

Astfel avem: cercul lui Newton, triungiul culorilor al lui Goethe și Albers, sfera cromatică a lui Paul Klee. Cel mai cunoscut și utilizat sistem rămâne cel al lui Johanes Itten (această sferă fiind elaborată în 1921).

A B

C D

Foto 1. Sistemele cromatice. A. Cercul lui Newton. B triunghiul lui Goethe și Albers.

C. Sfera lui Paul Klee. D. Cercul lui Itten.

Să începem, așadar, succinta prezentare, cu principalele culori, cele din care iau naștere toate celelate. Culorile pigmentare primare fundamentale acele culori de pe cercul cromatic care nu rezultă din mixajul altor culori. Aceste culori sunt: roșu, galben și albastru.

Culorile primare, fundamentale, se află, dispuse pe cercul cromatic, la distanțe egale una față de cealaltă. Dacă se vor trasa axe care să le unească, aceste culori vor forma un triunghi echilateral.

Aceste culori stau practic la baza formării celorlalte culori.

Foto 2. Dispunerea culorilor primare fundamentale pe cercul cromatic.

Culorile binare de gradul I (sau culorile secundare) sunt acele culori care rezultă din amestecul culorilor primare două câte două, în cantități egale. Pe cercul cromatic acestea sunt poziționate la distanțe egale față de perechile de culori primare.

Aceste culori sunt: oranj (rezultat din amestecul roșului cu galbenul), verde (rezultat din combinarea galbenului cu albastrul) și violetul (rezultatul mixajului dintre roșu și albastru).

Foto 3. Formarea culorilor binare de gradul I.

Culorile binare de gradul al doilea rezultă din amestecul culorilor primare cu o culoare vecină pe cercul cromatic, adică cu o culoare binară de gradul I.

Astfel avem: roșu-oranj (rezultat din amestecul roșului cu oranjul); roșu-violet (rezultat din amestecul roșului cu violetul); galben-oranj (rezultat prin amestecarea galbenului cu oraj); albastru-violet (mixajul dintre albastru și violet); albastru-verzui (rezultat din amestecul albastrului cu verde) și galben-verzui (mixajul dintre galben și verde).

A B

C D

E F

Foto 4. Culorile binare de gradul al doilea: A. roșu-oranj; B. roșu-violet;

C. galben-oranj; D. albastru-violet; E. albastru-verzui; F. galben-verzui.

''Culorile terțiare sunt culorile ce rezultă din amestecul culorilor binare de gradul I, două câte două.'' Ele închid cercul cromatic.

Astfel avem: sienna (realizat din verde și oranj), brun-roșcat (rezultat din mixajul oranjului cu violetul), gri (rezultat din amestecul verdelui cu violetul).

În vasta știință a cromatologiei, experții în domeniu au enunțat teoria legată de contrastele cromatice, teorie ce stă la baza artei plastice, în viziunea lui Johannes Itten.

Contrastul, în general, este prezentat ca o opoziție puterniăc între două elemente, stări, lucruri, acțiuni. În sens artistico-plastic, contrastul se produce în cazul în care două culori prezintă diferențe puternice.

Astfel, în artele plastice există șapte contraste cromatice:

contrastul culorilor în sine – cel mai simplu contrast. Ia naștere prin juxtapunerea tentelor de culoare pure, strălucitoare. Aceste culori sunt cele primare și cele binare. Ca acestea să nu se respingă între ele este nevoie de juxtapunereanonculorilor;

contrastul cald – rece – apare în cazul juxtapunerii culorilor calde cu cele reci;

contrastul complementar este rezultatul alăturării culorilor complementare;

contrastul închis – deschis (clarobscur) – ''se obține prin alăturarea unor culori cu valori tonale diferite'';

contrastul de calitate ''rezultă din alăturarea unor culori strălucitoare cu unele stinse''

contrastul de cantitate ''rezultă din alăturarea unor culori ce acoperă suprafețe de mărimi diferite'';

contrastul simultan ''are la bază legea complementarității și se manifestă atunci când o culoare pură cere fiziologic culoarea ei complementară''.

Există însă, pe lângă culorile prezentate, două asa-zise ''culori'': albul, negru și bineînțeles amestecul celor două, acesta dând naștere griului. Acestea se numesc nonculori, deoarece ele nu conțin pigmenți cromatici.

Când se realizează un amestec cantitativ progresiv al albului cu negrul, va rezulta scara valorică a griului neutru. Procesul tehnic de trecere de la alb la negru poartă numele de valorație. Aceasta poate fi obținută în pictură sau în studiul desenului, prin realizarea unor rețele de linii numite hașuri.

Tot în cazul nonculorilor, vom avea în vedere amestecul fizic albului și al negrului cu orice culoare aflată pe paleta pictorului. Pe când nuanța se referă la amestecul fizic dintre două culori vecine pe cercul cromatic. Astfel, de exemplu, rozul este un ton, pe când amestecul cantitativ progrsiv al roșului cu galbenul dă naștere unor sensibile nuanțe de roșu (un exemplu ar fi culoarea ce poartă numele de roșu vermillon).

Din amestecul fizic al culorilor complementare se obține o paletă rafinată de griuri colorate. Acest procedeu, de amestecare al complementarelor se numește grizare.

Ca element de limbaj plastic, legat tot de cromatică, în programele analitice ale claselor învățământului primar, se găsește și pata cromatică. Aceasta reprezintă ''o urmă relativ întinsă în raport cu suportul așternută pe suprafața acestuia cu ajutorul instrumentelor specifice sau prin alte mijloace.''

1.2.2 Instrumente și tehnici de lucru specifice artelor vizuale, folosite în învățământul primar

Pentru a fi realizată, o lucrare de artă plastică, fie ea și una ce are scop educativ – exerciții – joc realizate în cadrul orelor de Arte Vizuale și Abilități Practice sau a celor de Educație Plastică (pentru ciclul învățământului gimnazial) – este nevoie de instrumente, materiale și tehnici specifice artelor vizuale.

Instrumentele, materialele și tehnicile se află în strânsă legătură. În funcție de materiale alegem instrumentele și tehnica de lucru pe care o vom folosi. De asemenea tehnica de lucru ne va impune anumite instrumente și materiale pentru realizarea lucrării.

Importantă, în cadrul orelor de Arte Vizuale, este și suprafața-suport. Suprafața-suport este ''materialul pe a cărui față se pictează sau se desenează''. În funcție de tehnica folosită suprafețele support pot fi:

pentru artele grafice (desen). Fie că este vorba sepre un desen obișnuit realizat cu creionul cărbunele, pastelul, creionul cerat, fie că este vorba depre realizarea unor stampe (specifice gravurilor), suportul este hârtia (hârtia simplă de desen sau cea specială, cu o grosime mai mare, pentru stampe);

pentru pictură se utilizează în general pânza de in preparată. Există însă și excepții: deoarece uneori este un material mai ieftin și mai ușor de achiziționat, pictorii utilizează cartonul grunduit, asemenea pânzei (sau cartonul peste care s-a lipit pânza de in preparată. O astfel de suprafață prezintă textura pânzei), atât pentru pictura în ulei cât și pentru culorile din nua generație – acrilice sau vinilice. Atle suporturi utilizate în pictură: lemnul (de asemenea grunduit), zidul (în cazul piturilor murale), sticla, os, sidef etc. În cazul culorilor de apă: tempera, guașă și acuarelă, suportul va fi hârtia.

Având, astfel, suprafața-suport, lucrarea de artă va necesita anumite instrumente specifice tehnicilor în care va fi realizată lucrarea. Cele mai utilizate instrumente, în cadrul orelor de Arte Vizuale și Abilități Practice sunt:

creionul cu grafit, creionul colorat, pixul, stiloul, tocul cu peniță sau crioanele acuarelabile (apărute recent, ele pot fi utilizate drept creioane colorate sau ca și acuarele, dacă pe suprafața pe care au fost utilizate se va așterne cu ajutorul unei pensule o pată de apă). Cu aceste instrumente se poate desena foarte ușor, fiind mult mai la îndemână copiiilor. Ele lasă pe suprafața-suport linii de diferite grosimi, dar și pete cromatice sau acromatice. În cazul creioanelor pentru desen se vor utiliza creioane moi de tip B (B1, B2, B4) – creioanele B8 și B9 sunt crioane care au o duritate scăzută a minei de grafit, iar liniile sunt mult mai groase și cu o intensitate a negrului foarte mare. Cele mai utilizate, însă, sunt creioanele de tip HB.

De asemenea se pot utiliza și creioanele mecanice, a căror mină variază între 0,5 și 0,9 mm. În cazul acestora, linia nu poate fi modulată (nu poate avea diferite grosimi pe parcursul ei), astfel ea fiind o linie thnică, inexpesivă;

în ceea ce privește pictura, instrumentele de lucru sunt cu totul altele. Pensulele de diferite mărimi și de diferite forme – pentru pensulele specifice picturii în ulei se vor folosi pensule cu firul mai aspru, precum cel de porc, pensule ce au forma pătrată. În cazul culorilor de apă, pensulele vor fi cele cu păr natural, care este asemenea unui spic de grâu, și nu, așa cum reșit se utilizează, cele cu păr aspru. De asemenea, alte instrumente specifice picturii sunt: paleta pentru culori – pe aceasta se așează culoarea și se realizează amestecurile fizice. De obicei în cazul paletelor, se vor folosi cele din plastic, pentru că acestea nu absorb apa din culoare. Godeta este un alt instrument necesar în cadrul orelor ce presupun utilizarea tehnicilor specifice picturii. Godeta este recipientul folosit pentru apă, aceasta fiind necesară pentru diluarea culorilor. Recipientele vor fi, de preferat, din plastic sau cel mult din metal, dar în niciun caz din sticlă;

în cazul modelazului se pot folosi eboșoarele sau chiar degetele. Dalta specifică sculpturii nu se utilizează pentru ciclul învățământului primar și a celui gimanzial.

Eboșoarele sunt instrumente din lemn, metal sau plastic, de diferite forme, cu ajutorul cărora se realizează modelarea lutului sau a ipsosului.

Tehnicile de lucru specifice orelor de Arte Vizuale și Abilități Practice sunt: creionul, cărbunele, pastelul, cera-pastelul, creioane colorate – tehnici uscate. Și: tușul, acuarela, guașa, tempera – tehnici umede. De asemena se mai utilizează și tehnica colajului și cea a picturii pe sticlă.

Tehnici uscate. Acestea poartă denumirea de ''tehnici uscate'', deoarece se realizează pe o suprafață-suport pe care culorile nu sunt aplicate având în componență apa.

Creionul. În ceea ce privesc creioanele, așa cum am precizat în cele de mai sus, cu ajutorul lor se realizează valorații delicate de la alb la negru, sau se realizează desenul pregătiror al lucrărilor de pictură. Putem vorbi despre aceeași valorație delicată și în cazul creioanelor colorate;

Cărbunele pentru desen poate fi normal sau presat. Lucrările realizate în această tehnică se vor face având ca support hârtia, pe care se vor obține valorații delicate, de la albul hârtiei, la negrul intens. Pentru ștergerea cărbunelui se va folosi miezul de pâine sau radiera plastică, specială pentru cărbune. Această tehnică este una destul de delicată, deoarece, la sfârșitul realizării lucrării, stratul de cărbune va trebi fixat cu un fixativ special. În caz contrar, desenul se va șterge la o simplă atingere cu mâna sau cu un obiect oarecare.

Pastelul (etimologic provine din franțuzescul ''pastel'' care înseamnă ''creion moale''). Această tehnică folosește batoane de culoare, asemenea unei crete foarte fină, în componența cărora intră liantul și pulerea de culoare. Este o tehnică ce se află la granița dintre grafică și pictură. Are ca support o hârtie specială, aspră, sau cartoane colorate. Trecerile de la o pată la alta sunt transparente și fine. Charles Moreau-Vauthier descrie foarte succint această tehnică: ''Câteodată se apasă numai «creionul», lăsându-se dîra intactă; alteori se freacă praful cu degetul spre a-l întinde; sau, în fine, se ia praful cu ajutorul unui fel de estompă, așezându-se astfel culoarea dorită.''

Cera-pastelul (mai sunt cunoscute și sub denumirea de: creion cerat sau cera-color) este asemănător pastelului, însă liantul utilizat pentru a menține pigmentul dispus sub forma unui baton este ceara. Trecerile realizate în tehnica cera-pastelului sunt mult mai vizibile, iar pata de culoare este mult mai vibrată decât cea realizată în tehnica pastelului.

Tehnici umede

Tușul este o ''cerneală specială, neagră sau colorată''. În general, această tehnică este utilizată în desen, tușul aplicându-se cu ajutorul unei penițe, a unui bețișor sau a unei pene de gâscă tăiată special, pe suprafața support reprezentată de hârtie. În mod particular, tușul poate fi utilizat și pentru pictură, realizându-se, prin dilurea acestuia cu apă, și așternerea cu ajutorul unei pensule, a unor sensibile laviuri.

Acuarela este o tehnică de pictură (în această tehnică culorile sunt foarte transparente) ce are ca mod de realizare, două variante:

acuarela pe suport uscat, în care petele sunt suprapuse sau juxtapuse peste altele deja uscate

și acuarela pe suport umed în care petele suprapuse fuzionează între ele. În această a doua variantă, petele sunt mult mai transparenteși sunt însoțite de un efect catifelat.

Acuarelele se prezintă sub formă de tablete sau sub formă de pastă, la tuburi, asemena culorilor tempera sau a gușelor. Sunt culori foarte ușor solubile în apă. O caracteristică a acuarelelor este lipsa nonculorii alb, albul obținându-se din culoarea foii de hârtie, deoarece hârtia este suportul utilizat în această tehnică.

Guașa ''se prezintă sub formă de pastă în tuburi sau în borcane. Se dizolvă ușor în apă, dar spre deosebire de acuarelă, este opacă și mată, permițând corectarea desenului prin acoperirea unei culori uscate cu o altă culoare. După uscare, pierde din strălucire și se mai deschide.''

Tempera. Este o tehnică asemănătoare cu guașa, dar la uscarea culorii aceasta devine mată și opacă, deschizându-se mai mul decât guașa. Permite corectarea desenului și a zonelor deja colorate.

În cadrul orelor de Arte Vizuale se mai utilizează și alte tehnici: tehnica colajului, tehnica picturii pe sticlă, monotipia (tehnică specifică artelor grafice), tehnica modelajului.

Tehnica colajului este un procedeu tehnic ce aparține artei moderne și constă în lipirea pe suprafața-suport a unor elemente în vederea ''obținerii unui efect de ansamblu, de natură estetică'' Se poate realiza prin ruperea unor bucăți de hârtie colorate (uneori se pot folosi coli direct colorate, lucrări mai vechi ale copiiilor, ziare etc.). Compozițiile realizate prin intermediul exercițiului-joc pot fi asemenea unor mozaicuri.

Un alt procedeu este cel al decupării unor forme apoi recompunerea lor într-un alt cadru.

În această tehnică pot fi folosite și alte materiale, cum ar fi materialele textile.

Tehnica picturii pe sticlă. Este o tehnică veche specifică realizării icoanelor omonime, dar prin intermediul imaginației, pe suprafața sticlei se pot realiza diverse compoziții având multiple subiecte pretext. Suprafața sticlei, cea care urmează să primească desenul, se degrsează, apoi se realizează desenul, de preferabil cu tuș. Se vor așterne apoi culorile de la deschis la închis, prin juxtapunere. Această tehnică nu permite corectarea desenului sau a culorii, după adăugarea straturilor de culoare.

Monotipia este un procedeu tehnic prin care copilul se exprimă în mod spontan și rapid. Din punct de vedere tehnic, monotipia se realizează astfel: pe suprafața netedă a unei plăci de plastic dur, pe care în prealabil s-a așternut un strat de culoare. Cu ajutorul unui bețișor se poate șterge culoarea, realizându-se un desen. După aceasta, peste placa pe care a fost realizat desenul se va așeza o hârtie și se va imprima placa prin apăsarea cu un obiect dur (un rulou pentru gravură sau prin simpla folosire a unei linguri). Desenul este transpus poartă numele de stampă, și se bazează pe efectul pozitiv / negativ, în care pozitivul îl reprezintă suprafața plăcii de pe care nu s-a îndepăratt culoarea iar negaticul îl reprezintă desenul realizat cu ajutorul bețișorului.

Un inconvenient major al aceastei tehnici ese acela că permite imprimarea unei singure stampe.

Tehnica modelajului. Această tehnică este una foarte importantă, deoarece copilul, pe lângă dezvoltarea mușchilor mici, a manualității și a relației manualitate – gândire – afectivitate, copilul percepe realitatea în mod tridimensional. În cadrul orelor în care se folosește această tehnică, copiii vor utiliza planșete special realizate pentru modelaj. Instrumentele de lucru (eboșoarele) se vor utiliza sau nu, acest lucru rămânănd la latitudinea învățătorului – având în vedere vârsta mică a copiiilor, aflați în ciclul învățământului primar.

Plastilina este materialul cel mai des utilizat în cadrul orelor de arte vizuale, copilul fiind învățat să lucreze direct cu mâinile. Modelajul se va realiza prin intermediul unor mișcări specifice având ca punct de plecare imaginea de mai jos:

Fotografie ce pune în evidență mișcările utilizate pentru realizarea unor lucrări în tehnica modelajului.

CAPITOLUL 2. Școlaritatea mică- premise psihologice care stau la baza educației artistice– plastice

2.1 Etapa școlarului mic – caracteristici generale

După Emil Verza și Florin Emil Verza, perioada școlară mică (6/7 – 10/ 11 ani), de la intrarea copilului în școală și terminarea ciclului elementar, este apreciată de unii autori, un fel de sfârșit al copilăriei în care domină particularitățile de vârstă asemănătoare cu cele preșcolare sau ca etapă de debut primar a pubertății ori chiar distinctă a copilăriei.

În perioada școlară mică se dezvoltă caracteristici importante și se realizează progrese în activitatea psihică, datorită conștientizării ca atare a procesului învățării. Intens solicitat la școală, care este obligatorie și gratuită, învățarea devine tipul fundamental de activitate.

Intrarea în școală prespupune modificări majore asupra întregii dezvoltări a copilului. Aceste schimbări se produc la nivelul percepțiilor și al motricității fine, aspect ce permite însușirea scris- cititului; tot în această etapă se perfecționează limbajul prin îmbogățirea vocabularului, corectitudinea structurilor de comunicare, rezolvarea tuturor problemelor de pronunție, îmbunătățirea comunicării verbale și celei scrise.

Tinca Crețu, în ”Psihologia vârstelor” arată cum psihologia vârstelor vedere dezvoltarea ființei umane ca o devenire complexă înfăptuită pe trei planuri: planul biopsihic care vizează procesul de creștere și maturizare fizică, planul psihic ce vizează formarea în timp a proceselor, însușirilor și structurilor psihice, schimbarea și reorganizarea lor la niveluri funcționale cât mai înalte; dar și planul psihosocial, ce urmărește formarea de competențe care să permită omului integrarea lui în societate.

2.2 Dezvoltarea bio-fizică a copilului cu vârsta cuprinsă între 7- 10 ani

Este cunoscut faptul că, între 6 -7 ani are loc o temperare a procesului de creștere a copiilor, ca apoi să se intensifice ușor spre sfârșitul acestei perioade. Dezvoltarea copilul în acest stadiu este una completă și complexă.

În această perioadă au loc schimbări la nivelul dentiției provizorii, care începe să fie înlocuită de cea permanentă, acest lucru putând determina modificări temporare ale vorbirii, dar și tulburări de alimentație. Tot acum se realizează intens procesul de osificație, se întăresc articulațiile, crește volumul mușchilor și se dezvoltă musculatura fină a mâinii. ”Creierul are o creștere spectaculoasă în greutate, ajungând ca la 7 ani șă cântărească aproximativ 1200g”. Pe tot acest fond al dezvoltării, ”crește îndemânarea și agilitatea, forța musculară și chiar se accentuează abilitatea de ambidextru, ca apoi să se accentueze din ce în ce mai clar lateralitatea stângă sau dreaptă”.

Perioada școlară mică, poate fi considerată ca o perioadă de tranziție între copilăria mică și pubertate, prin toate transformările ce au loc la nivelul organismului. Putem spune că toate aceste transformări, pot genera perioade mai vulnerabile în dezvoltarea copiilor.

”Între 6 și 7 ani, copilul nu mai este robust ca la 5 ani, el este sensibil, dificil, instabil, obosește ușor. Către finalul stadiului toate acestea dispar și pot apărea semne ale următorului stadiu.”

2.3 Dezvoltarea psihică a școlarului

Toate transformările organice la care ne-am referit mai sus, în interacțiune cu influențele de mediu vor produce numeroase schimbări la nivelul psihicului copilului, pe toate planurile de dezvoltare ale acestuia: cognitiv, afectiv, motivație, voință și personalitate.

2.3.1 Specificul atenției la școlarul mic

Atenția școlarului este puternic influențată de școală și modelată după tipul sarcinilor de învățare, iar la nivelul trăirilor afective acestea se îmbogățesc, se formează noi sentimente, se manifestă capacități mai crescute de reglare a componentelor emoțional- expresive.

Dacă la intrarea în școală, atenția școlarului tinde să fie una involuntară, pe parcursul următoarelor clase se poate constata că ea este înlocuită, din cea în ce mai frecvent cu atenția voluntară. Activitățile instructiv- educative, în care este introdus copilul, au rolul de a modela acest proces. ”La începutul școlii copiii reușesc să își mențină atenția circa 25 de minute, sub influența anilor de școală, se va ajunge relativ repede la 40 – 45 de minte”. Nu doar capacitatea de concentrare a atenției evoluează pe parcursul acestui stadiu, ci și volumul acesteia, care dacă în clasa I este de 2 -3 elemente ce pot fi recepționate simultan, ulterior crește spre 4-5 elemente, astfel copilul va fi capabil să citească un cuvânt și să-l cuprindă în câmpul său vizual pe următorul, lucru ce ușurează întelegerea ideii dintr-o frază, iar mai apoi dintr-un text.

Sarcina specială a învățătorului este aceea de a asigura dezvoltarea corespunzătoare a atenției și de a observa fiecare elev în parte ăn vederea descoperiri elevii carea prezintă dificultăți de atenție. Dezvoltarea corespunzătoare a atenției în ciclul primar este esențială pentru realizarea învățării din stadiile următoare.

2.3.2 Dezvoltarea percepțiilor și a capacităților de observare

”Toate senzațiile și percepțiile se dezvoltă atât pe linia calitativă, cât și pe cea cantitativă. Ele devin mai precise, mai complexe, mai corect orientate pe obiect sau pe situație și au un conținut mai complex. Astfel, copilul câștigă pe latura diferențierii mai precisea însușirii obiectelor și fenomenelor reușind să depășească stadiul perceperii sincretice și ajungând să-și îmbogățească experiența de viață. Se dezvoltă forme noi de percepție legate de percepția spațiului și a timpului.”

Tinca Crețu subliniază că, solicitările școlare antrenează principalele modalități senzoriale: văzul, auzul, simțul tactil. ”În ceea ce privește văzul, sensibilitatea generală crește cu 60% față de stadiul anterior, iar capacitatea de diferențiere a stimulilor crește cu 45 %. Astfel sunt asigurate condițiile funcționale pentru percepții mai clare, mai complete, mai precise decât la preșcolar.” Odată cu creșterea câmpului vizual, copilul va putea percepe mai clar cuvântul ce este citit, iar creșterea mobilității oculare va asigura explorarea din ce în ce mai rapidă a obiectelor sau a textelor.

În ceea ce privește auzul, în cazul școlarului mic auzul fonematic este cel mai solicitat și dezvoltat în legătură cu însușirea scris-cititului. ”Auzul muzical progresează, de asemenea în acest stadiu, școlarii putând percepe o gamă mai mare de note muzicale decât în stadiul anterior și reușesc să intoneze sunete cu înălțimi mai variate.”

”Un fapt recunoscut este modul în care un copil percepe realitatea, aceasta este total diferită de cea percepută de un adult. Semnificația pe care copilul o dă obiectelor și fenomenelor din jurul său, nu corespunde întocmai cu cea reală. Pentru echilibrul său intelectual și afectiv este necesar ca el să fie atras în forme de activitate care să nu-l forțeze să se adapteze la o lume străină lui, ci dimpotrivă, să i se faciliteze asimilarea treptată a realului.

Asemenea activități sunt jocul și desenul, după cum sugerează în lucrările lor mai psihologi precum J. Piaget, Ed. Clapared și alții.

Psihologul elvețian, J. Piaget arată că desenul este o formă a afuncției semiotice care apare la copil în jurul vârstei de 2 ani, și care, este o funcție fundamentală pentru evoluția psihică a acestuia.

Desenul, după Piaget, este un mijloc de luare în stăpânire a lumii exterioare la care el trebuie să se adapteze și, totodat un mijloc de armonizare a acestuia cu lumea sa proprie, interioară. Prin desen, copilul, caută să satisfacă atât nevoile sale proprii, cât și să se adapteze formelor din afară.

În celebrele sale studii despre desenul copilăresc, Luquet a propus stadii și interpretări încă valabile și astăzi. Luquet demonstrează că până la 8 -9 ani, desenul copilului este în mod realist prin intenție, dar că subiectul începe a desena ce știe despre un personaj sau un obiect, cu mult înainte de a exprima grafic ce vede.”

În stadiul școlarității mici, reprezentările au o mare pondere în activitatea mentală și joacă un rol foarte important în procesul formării noțiunilor.

”Nivelul dezvoltării reprezentărilor este o condiție pentru calitățile desenului la școlarii mici. Laquet a contatat în acest stadiul realismului vizual”, ”etapă ce prezintă două noutăți; pe de o parte, desenul nu mai reprezintă decât ceea ce este vizibil dintr-un anumit punct de vedere, iar pe de altă parte, desenul ține cont de dispunerea obiectelor potrivit unui plan de ansamblu și de proporțiile lor metrice”.

”Cu privire la evoluția desenului la școlarii mici sunt de reținut și precizările făcute de H.G. Schaffer. Pe la 7-8 ani, copii încearcă să pună realitatea în drepturi, desenând ceva care este într-adevăr copia obiectului real. Casele primesc caracteristici distincte, oamenii nu mai sunt desenați stereotip, sunt introduse tot mai multe detalii și se fac încercări de a rezolva dificultăți tehnice de tipul perspectivei lineare și al relației mărime-distanță”.

”După soare și omuleț, temele desenate se vor diversifica în funcție de centrele de interes ale copilului, din mediul înconjurător și din evenimentele care îi jalonează viața: familia, casa, scene din vacanță, animale, vehicule, reprezentarea jocurilor care îl pasionează etc. Copilul va fi tentat adesea să reprezinte evenimente reale sau să deseneze obiecte cât mai aproape de de realitate.

La această vârstă se observă tentative de perspectivă. În desenul de mai jos, copilul a vrut să arate că masa are două picioare în față și două picioare în spate, desenându-le de o parte și de alta a pătratului, care reprezintă partea superioară a mesei. Este un procedeu grafic care se numește întindere.

Într-un alt desen, drumul și râul care merg de-a lungul casei sunt arătate în plonjeu alături de locuința reprezentată frontal. Procedeul acesta se numește releveu, Personajele care stau pe scaune sunt în general reprezentate din profil.

Micul desenator va arăta și ce se petrece în case, în vehicule etc. Vorbim aici de transparență. Așa cum se vede în acest desen, zărim personajele din interiorul casei ca și cum ochii noștri ar fi raze X. De asemenea, în fig. 3, comform explicației copilului, putem vedea pasagerii din carlinga avionului.

2.3.3 Dezvoltarea limbajului la școlarul mic

”Limbajul constituie unul dintre cele mai accentuate fenomene ce îi diferențiază pe copii la intrarea în școală. Mediul din care provine copilul și capacitățile sale intelective imprimă un anumit nivel al dezvoltării limbajului. Diferențele apar mai evident pe latura exprimării, a foneticii, a structurii lexicale, a nivelului exprimării.

Vocabularul total (activ și pasiv), la intrarea copilului în școală, cuprinde aproximativ 2500 de cuvinte, ca la terminarea ciclului primar să ajungă la 4000-4500 de cuvinte.

Dezvoltarea deprinderilor de limbaj se realizează prin extinderea cunoștințelor despre rădăcinele cuvintelor, a prefixelor, a sufixelor și aplicării unor reguli gramaticale și a folosirii limbajului abstract, independent de context.”

”Învățământul preșcolar, mai ales în anul pregătitor, asigură premisele însușirii cu succes a scrisului și cititului. În școală sunt parcurse apoi cele trei mari etape, pre-abecedară, abecedară și post-abecedară, fiecare cu sarcini caracteristice referitoare la formarea acestor abilități.”

”Deprinderile de vorbire sunt bine consolidate pentru comunicare obișnuită și astfel debitul verbal este crescut și mesajul are coerență și expresivitate. Învățarea scrisului și cititului vor determina o nouă calitate a vorbirii. Condițiile de bază ale citirii sunt: auzul fonematic, capacitatea de analiză și sinteză a sunetelor verbale, discriminarea vizuală a formelor, sinteza silabică, memoria vizuală și auditivă. La acestea se adaugă și particularități ale afectivității, motivației și a voinței.

Scrierea presupune antrenarea mai multor capacități senzorial-perceptive și motrice, dar și alte procese mentale. În perioada pre-abecedară se formeaza abilitatea de scriere a elementelor grafice disparate. În cea abecedară se dobândesc deprinderile de a scrie toate literele alfabetului și a le folosi în grafia cuvintelor și propozițiilor. În cea post-abecedară se obține o anumită viteză, se însușesc și câteva reguli ortografice, se realizează sarcini din ce în ce mai complexe. Însușirea citit-scrisului, dar și asimilarea de cunoștințe conduc la creșterea vocabularului. Semnificația cuvintelor este mai îmbogațită, mai precisă și copii pot descoperii mai ușor sensurile figurate ale unor expresii verbale.

În cursul ciclului primar limba devine obiect de studiu, ea se însușește conștient și voluntar sub conducerea învățătoarei și contribuie la progresul tuturor capacităților cognitive ale copilului.”

2.3.4 Particularitățile gândirii școlarului mic

Odată cu intrarea copilului în școală, asistăm la un adevărat salt din punct de vedere intelectual în procesul gândirii copilului. Acest salt este dat de apariția gândirii logice.

M. Debesse consideră că perioada 7- 11 ani ar putea fi caracterizată ca fiind ”vârsta rațiunii, ”vârsta cunoașterii„. Ioana Nicola consideră că , această etapă poate fi numită ”vârsta rațiunii” deoarece, gândirea copilului devine operatorie, iar ”vârsta cunoașterii” deoarece copilul reușește să asimileze un evantai de noțiuni care condensează și unifică însușiri ale cunoașterii senzoriale. ”Dacă în primii ani noțiunile școlarului au un caracter empiric, trăsăturile esențiale și neesențiale nefiind însă suficient diferențiate, spre sfârșitul perioadei acesta atinge stadiul gândirii noționale. Sub efectul dezvoltării psihice și influențelor active gândirea să se organizeze în jurul câtorva noțiuni fundamentale cum ar fi cele de timp, de spațiu, de număr, de cauză, de mișcare etc.”

Operațiile de care dispune gândirea școlarului sunt concrete, ele mai ales la începutul stadiului nu se pot desfășura fără suportul datelor concrete. Învățătoarea îi va facilita învățarea școlarului mic, punându-i la dispoziție jetoane, fișe, planșe, divese figurine, abia apoi se va trece către etapele următoare când elevii vor reuși să calculze, de exemplu, fără nici un fel de sprijin.

Așa cum notează Piaget, în acest stadiu se înregistrează începutul raționalității gândirii, așa cum notează Tinca Crețu ”școlarii nu se vor mai încrede în simple afirmații, ci în relațiile dintre ele. Raționamentul dominant este cel inductiv, care, sub influența școlii, dobândește rigoare internă, iar judecățile care îl alcătuiesc sunt legate în mod necesar.”

O altă caracteristică a gândirii școlarului mic o reprezintă transformarea unora dintre noțiunile empirice cu care operează acesta la intrarea în școală în noțiuni științifice, sub influența procesului instructiv-educativ. ”Grupurile de operații și noțiunile științifice stăpânite le permit școlarilor mici sesizarea greșelilor în gândire, contradicțiile între două judecăți sau să distingă mai bine diferența dintre real și imaginar, să gândească relații cauzale mai simple, să rezolve probleme și să-și organizeze materialul de învățat.”

Iată cum, spre sfârșitul stadiului, elevul capătă independență și în același timp încredere în el prin prisma cunoștințelor pe care le deține. El poate stabili relații cauzale, poate argumenta, poate găsi ușor rezolvarea unor probleme care îl frămână, și de ce nu putem spune că, elevii spre sfârșitul ciclului primar capătă abilități încredibile de relaționare și de transfer între informațiile provenite din domenii diferite de studiu. Elevii pot acum stabili corelații și creea punți de legătură între diverse discipline școlare.

Capacitatea de învățare crește și datorită memoriei, ale cărei procese întregistrează salturi evidente.

2.3.5 Caracterizarea memoriei școlarului mic

Conform Tinca Crețu, la începutul stadiului, memoria școlarul mic este încă centrată pe detaliu, concretă, influențată de trăirile afective, realizată relativ fragmentar și mai ales în formă involuntară. Procesul continuu de maturizare neuro-funcțională și antrenare în activitatea de învățare schimbă calitativ memoria de-alungul celor patru ani de școală, astfel:

Crește caracterul activ al desfășurării procesului de întipărire. Către finalul ciclului primar, elevii încep să-și organizeze singuri și să-și sistematizeze materialul de învățat.

Există o mai strânsă legatură a memoriei cu gândirea și o pondere din ce în ce mai mare a memoriei logice în rezolvarea sarcinilor de învățare.

În strânsă legatură cu caracteristica anterioară este și dominarea progresivă a memoriei voluntare pe măsură ce copilul înțelege relația dintre rezultatele obținute în clasă și efortul lui de a învăța. În școlaritatea mică, măcar o parte dintre elevi încep să demonstreze functționarea propriei meta-memorii către finalul stadiului.

Spre sfârșitul stadiului, încep să fie utilizate în mod conștient criterii logice de organizare a materialului de învățat.

În privința păstrării în memorie, elevii de clasa a III-a și a IV-a își dau seama de necesitatea repetării din când în când a celor învățate pentru a nu pierde ce au învățat. Pentru cei mai mici, învățătoarea trebuie să fie cea care organizeaza repetițiile și le eșalonează în funcție de volum și dificultate.

Încep să apară unele particularități individuale și astfel elevii se pot diferenția între ei în ceea ce privește ușurința întipăririi, durata păstrării și eficiența reproducerii.

2.3.6 Imaginația și particularitățile ei

Așa cum notează Tinca Crețu, de-a lungul școlarității mici se asigură câteva condiții de bază pentru dezvoltarea capacităților imaginative, precum acumularea experienței de viață și de cunoștințe din diverse domeniii, amplificarea interesului pentru observarea mediului înconjurător, a oamenilor și preocupărilor lor, dar și, așa cum am observat în capitolele anterioare, se înregisrează o creștere a capacităților mentale, care îl fac pe copil să privească mai obiectiv lumea, elevii stăpânesc mai bine deprinderile de scris- citit, modelaj, desen etc. , iar activtățile din clasă și jocurile acestora pot consitui surse de stimulare a imaginației.

În funcție de prezența sau absența elementelelor originale se disting imaginația reproductivă și imaginația creatoare.

Imaginația reproductivă este ”antrenată în desfășurarea tuturor lecțiilor, cu deosebire a celor de istorie, geografie, mediu înconjurător. În cele mai multe cazuri ea sprijină înțelegerea cunoștințelor și aplicarea lor în situații noi.”

Imaginația creatoare, se diferențiază de cea reproductivă prin prin realizarea unor suporturi fără descrieri amănunțite.

”În procesul imaginației apar idei și imagini noi. Imaginația este cu atât mai bogată cu cât memoria furnizează material pentru imaginație. Dacă volumul de cunoștințe este bogat, este ușor de combinat și recombinat elemente de limbaj pentru a produce imagini artistice noi.”

Activitatea plastică oferă copiilor posibilitatea de manifestare, exersare a imaginației creatoare. Cu cât elevii dobândesc mai multe cunoștințe și informații despre lume și viață, cu atât imaginția reproductiv creatoare va fi mai bogată.

Cercetările arată că, elevii aflați la vârsta școlarității mici 7- 11 ani, au o atitudine mai realistă în încercarea de a reda și respecta realitatea , astfel că, dacă vom observa lucrările elevilor din clasele a III-a- a IV-a, vom observa compoziții mai bine centrate în jurul temei, cu o organizare mai unitară. ”Ele dovedesc că deja copiii înțeleg semnificațiile mai generale ale aspectelor particulare la care se referă și uneori le dezvăluie sensuri neașteptate, folosesc expresii artistice, figuri de stil accesibile lor.”

2.3.7 Caracteristicile dezvoltării afectivității

Afectivitatea cuprinde totalitatea trăirilor noastre, plăcute sau neplăcute, mai intense sau mai puțin intense, fugitive sau durabile. Formele afective sunt: emotiile, dispozitia, sentimentele și pasiunile.

Caracteristicile afectivității școlarului mic sunt bine evidenșiate de P. Osterrieth, care spune ”dezvoltarea intelectuală și cea socială care domniă în acest stadiu o eclipsează pe cea afectivă”. Acstă etapă se cracterizează printr-o evoluție latentă a afectivității, în sensul că trairile emoționale precum: emoțiile, dispozițiile sunt interiorizate. ”Chiar bucuria și veselia sunt mai puțin expresive, iar temerile, supărările, dezamăgirile tind să fie suferite în tăcere, ca și cum antrenarea lui în a se subordona cât mai bine cerințelor școlii s-ar extinde și în această zonă intimă.”

Tinca Crețu consideră intrarea copilului în școală o adevarată ”înțărcare afectivă”, deoarece odată intrat în acest nou mediu, nu dispune încă de conduite potrivite. Copilul oscilează între a fi prompt sau a tărăgăna și aștepta, între a se bucura cu ușurință și a se întrista la fel de repede, între a fi atras de școală și a se teme de ea. Tot ea, arată că, prin dezvoltarea cognitivă și desfășurarea sistematică și de durată a învățării școlare se va genera îmbogățirea trăirilor afective ale școlarului mic.

O altă particularitate a dezvoltării afectivității la școlarul mic este și cristalizarea unor sentimente noi și complexe generate de noile sale activități și relații. Sentimentele față de familie se consolidează și se adâncesc, mai ales dacă se simte iubit necondiționat de către părinți.

Chiar dacă nu de la începutul școlii, la scurt timp se generează o creștere evidentă a capacităților de autocontrol asupra conduitelor emoțional extresive. Copiii reusesc să își stăpânească mai bine emoțiile și trăirile, și să facă față cu succes unor situații de discomfort (teste, examene, concursuri), să simuleze unele trăiri pentru a ascunde ceva ce nu le place, să-și reprime emoțiile etc.

2.3.8 Dezvoltarea motivației școlarului mic

Prin motivația învățării înțelegem totalitatea mobilurilor care declanșează, susțin energetic și dinamizează activitatea de învățare. Constituie motive ale învățării anumite trebuințe de bază de autorealizare, de afirmare prin succes școla/parașcolar; apoi impulsul curiozității; dorința de a obține note bune pentru a satisface părinții sau pentru a fi printre premianții clasei; teama de pedeapsă sau de eșec, anumite interese, opțiuni profesionale etc. Iată că motivul este cel care activează, mobilizează și reglează conduita celor implicați în procesul de instruire.

Orice act de învățare presupune un grad de motivare față de sarcina pe care o îndeplinit, care determină și o stimulare la nivel cerebral. Dacă această stimulare are de nu se realizează îndeajuns, atunci învățarea nu se produce. Deci, până la un punct randamentul elevului (performanța acestuia) crește paralel cu nivelul activării cerebrale, nivel critic, dincolo de care un plus de activizare antrenează un declin al performanței, deci supramotivarea prezintă efecte negative.

Practic învățarea are la bază atât motive externe (nota, lauda, pedeapsa), cât și motive interioare activității ca atare. Un școlar învață la început sub presiunea unor cerințe externe, pentru ca, ulterior, descoperind conținutul unei materii de învățământ, să fie animat de interese cognitive, care țin de categoria motivelor ce vin din interiorul său și care poartă numele de motive intrinseci, alături de aspirațiile profesionale, satisfacția lucrului bine făcut ș. a. Interesul este o atitudine stabilizată de natură emotiv – cognitivă față de obiecte și activități, în care motivele acționează din interiorul nostru.

Tinca Crețu spune că la intrarea în școală, motivația comportamentelor cerute este exclusiv extrinsecă. Copiii merg la școală pentru că așa spun părinții, pentru cei din jurul lor spun că au crescut și că trebuie să meagă la școală sau fiindcă că sunt curioși să vadă cum este acolo și ce vor învăța. Dacă experiența copilului va fi una pozitivă și va avea un debut școlar bun, atunci simpla curiozitate inițială se transformă în curiozitate epistemică. Tot ea, arată că cercetările au relevat faptul că după vârsta de 9 ani, înpec să amifeste interese cognitive, preferințe față de disciplinele școlare și copilul constată singur dacă este bun la matematică sau la cunoștințe despre natură etc.

Totodată, învățarea școlară va fi motivată și de dorința de succes, calificativele mari și admirația elevilor. Începând cu clasa a II-a, dar mai mult spre clasele a III-a și a IV-a se evidențiază interesul pentru lectură, pe baza consolidării desprinderilor de citit.

Ca forță propulsatoare a energiei și efortului, motivația este alături de aptitudini, cea mai importantă variabilă a succesului școlar. Activitatea de învățare a omului este adânc motivată de necesitatea satisfacerii nevoilor biologice, materiale și spirituale ale naturii umane. Elementele de conținut, într-un fel instrumentele de care se folosește în procesul educațional, sunt constituite din informațiile și tehnicile provenite din sfera și domeniul științei, artei, la care se adaugă imagini, modele, acțiuni ori fenomene de viață ideal simbolizate.

2.3.9 Voința și deprinderile

După vârsta de 9 ani, arată Tinca Crețu, copilul își fixează scopuri, ăși organizează activitatea în vederea atingerii lor și este capabil să se mobilizeze voluntar. ”Își poate face un program de învățare, poate stabili prioritățile, poate acționa perseverent și tenace, trăiește satisfacția împlinirii acestor poiecte. Acest nivel de reglaj voluntar este susținut de dezvoltarea capacităților cognitive și a abilităților motrice”.

În ceea ce privește capacitățile motrice ale școlarului mic avem o dezvoltare a forței musculare. A musculaturii fine. Pe lângă deprinderile de scris, în acest stadiu se formează numeroase deprinderi legate de spațiul casnic, obiectele și instrumentele ce se folosesc în diverse ocazii. Se dezvoltă deprinderile pentru desen și pictură, constatându-se o executare mai rapidă a detaliilor.

Florin Emil Verza, susține că, acum coilul ieste capabil de un efort susținut, dozat și previzibil în care se impune tot mai extins voință. ”Efortul voluntar îl face pe copil să fie mai atent la comportamentele sale și ale celorlalți, să devină mai independent în conduitele sale. Atenția și capacitatea de mobilizare se exersează prin desfășurarea mai multor activități în același timp. Se dezvoltă, astfel, calități importante ale atenției, cum sunt: suplețea, mobilitatea, volumul, flexibilitatea și cele legate de voință, intenționalitate, punctualitate și conștiinciozitate în executarea sarcinilor etc”.

În toate activitățile școlare se formează o serie de deprinderi și abilități, care prin exersare se transformă în obișnuințe sociale în timp ce altele stau la bazaconstituirii priceperilor intelectuale. În contactul cu diverse discipline școlare, copilul își formează aptitudini pntru activitățile respective. Ele se concretizează în obținerea unor rezultate mai deosebite, unoeri chiar performanțe.

”Dezvoltarea voinței și a deprinderilor corespunzătoare sunt condiții de bază pentru reușita școlară, dar și pentru creșterea autonomiei și independenței în desfășurarea celorlalte activități de dincolo de spațiul școlii.”

2.3.10 Personalitatea școlarului mic

Școala și învățarea, determină numeroase schimbări semnificative în planul personalității copilului de-a lungul ciclului primar. Un rol important în formarea personalității acestuia o au relațiile sociale și caracteristicile acestora, referindu-ne aici atât al relațiile cu familia, cât și a vieții sociale în ansamblul său.

Relațiile afectuoase dintre părinți și copii duc la efecte pozitive. Copiii din aceste familii sunt prietenoși, creativi, mai puțin dependenți de alții. ”Rezultatele cele mai bune le obțin copiii ai căror părinți au o atitudine clară, manifestă atenție la autonomie, exercită un control echilibrat și constant”.

Grațiela Sion, notează în Psihologia vârstelor că ”la începutul acestei perioade, copilul părăsește faza narcisismului și „afirmării" personalității, pentru a intra puțin câte puțin în lumea cunoașterii. Se poate constata o schimbare a intereselor. Copilul nu mai este centrat pe sine ca în stadiul centripet și devine din ce în ce mai centrat pe exterior ca în stadiul centrifug. Debutul stadiului este numit de către H.Wallon perioada precategorială (de la 6 la 9 ani) și se caracterizează printr-o diminuare a sincretismului: gândirea devine din ce în ce mai diferențiată, dar rămâne concretă (legată de obiecte și situații reale). Perioada categorială (9 la 11 ani) debutează după Wallon într-o manieră comparativă, respectiv copilul va încerca sa determine prin ce anume sunt obiectele diferite sau nu, și aceasta îl conduce la abstragerea calităților lucrurilor, care va permite regruparea, așezarea lor în categorii, modificarea categoriilor anterioare prestabilite, toate acestea făcând gândirea să devină din ce în ce mai abstractă. Această evoluție intelectuală este realizată într-un context social important, și anume școala, care contribuie atât la decentrarea socio-afectivă, cât și la decentrarea intelectuală, cognitivă”.

Sub influența activităților școlare se consolidează acele componente ale paersonalității cristalizate inițial în preșcolaritate, cum ar fi unele aptitudini, unele trăsături de caracter, conduitele și conștiința morală, dar se formează și altele noi. În această etapă, personalitatea școlarului este încă fragilă și instabilă, abia spre finalul stadiului unuii elevi se autoreglează foarte bine, în timp ce alții vor fi dezorientați, inadaptați și va avea nevoie în continuare să fie condus de un adult. ”Comparativ cu preșcolarul, școlarul mic este capabil să desfășoare activități mai complexe, să strabilească relații mai conștiente, să demonstrze capacități noi de autonomie și independență. ”

În ceea ce privește dezvoltarea caracterului, un rol foarte important în au relațiile cu copiii de aceeași vârstă, dar și modelele oferite de părinți au difuzate de mass- media. Trăsăturile de caracter precum: sârguința, conștienciozitatea, punctualitatea, autoexigența sunt stimulate și dezvoltate în cadrul activităților instructiv-educative. Relațiile cu copiii de aceeași vârstă stimulează sociabilitatea, ascultarea și respectarea punctului de vederea al celuilalt, colaborarea și cooperarea în cadrul unui grup, mândria de a aprține unei clase.

Trăsăturile și sistemul caracterial subordonează particularutățile temperamentale. Chiar și copiii mai impulsiv dobândesc de-a lungul anilor de școală primară capacități de stăpânire.

Relațiile și comunicarea din spațiul școlii și din grupurile informale produc schimbări în conduita morală a școlarului mic. Viața de grup îi permite copilului să înțeleagă că o regulă este produsul înțelegerii dintre oameni și că ea poate fi modificată dacă toși sunt de acord.

”Simțul identității copilului, imaginea sa de sine și extinderii eului sunt mult intensificate de intrarea în școală. Copiii de această vârstă devin moraliști și legaliști. Regulile jocului trebuie urmate în mod rigid. Regulile stabilite de părinți sunt importante, dar regulile stabilite de grup sunt absolut obligatorii. Copilul încặ nu se considerặ pe sine ca un factor moral independent. Simțul eului său este comod numai dacă el adaptează regulile externe, dacă se extinde pe sine în cadrul grupului și dezvoltă imaginea de sine a anui bun conformist. Copilul crede cu înverșunare că familia, religia, precum și grupul de prieteni au întotdeauna dreptate. Cu toate cặ poate simți un conflict între părinți și prieteni, el este ferm loial acestor extensiuni distincte ale eului său. În această perioadă, “identificarea” devine un important principiu al învățării.

În ceea ce rpivește imaginea de sine, cele mai imprtante astecte sunt următoarele, așa cum notează Tinca Crețu:

Eul fizic, atunci când copilul are o schemă corporală consolidată, o identitate sexuală clară, se aseamnă cu familia a. La această vârstă, copilul nu acordă prea mare importanță eului fizic, urmând ca spre sfârșitul perioadei să fie dispus să consulte mai des oglinda.

Eul spiritual începe să fie mai implicat, mai ales în învățarea școlară, să fie influemțat de evaluările învățătoarei și de aprecierile și admirația colegilor. În funcție de semnalele pozitive primite, copilul ăși va construi o imagine de sine mai bună, care-l poate susține și în perioadele mai puțin favorabile.

Eul social este foarte puternic înfluențat de viața de grup a școlarului. Școlarul mic are conștiința locului său în grupul-clasă și își dă seama pentru ce îl apreciază colegii.

Atenția pe care învățătorul o acordă dezvoltării unei imagini de sine corecte reprezintă o condiție a reușitei școlare și pentru integrarea generală în viață și societate.

2.4 Evoluția desenului în funcție de vârsta copilului

Omul primitiv a lăsat semne ale prezenței sale, folosind argila ca să deseneze cu degetele, sau trasând contulul mânii pe pereții peșterilor. ”Picturile din grotele de la Lascaux și din alte locuri sunt o dovadă incontestabilă a faptului că desenul l-a fascinat pe om dintotdeauna. Peste tot în lume, copiii desenează de la cele mai fragede vârste, indiferent că mâzgălesc sau fac lucruri mai elaborate, că o fac pe hârtie, pe nisip, sau pe un geam aburit, cu creionul, cu markerul sau cu pensula”.

Florența Pretorian arată că cercetările asupra desenului au schimbat cu toul vechile concepții, în sensul că, desenul încetează a mai fi socotit ca un scop în sine, ci mai mult ca un exercițiu al funcțiilor psiho-fizice, necesar în special dezvoltării intelectului. Mulțumită desenului, copilul își dezvoltă capacitatea de observație, memoria, dovedește ceea ce cunoaște la un anumit moment dat. Cercetările din trecut considerau că imperfecșiunea desenelor copilărești venea din lipsa de exercițiu a mâinii și a ochiului. S-a demonstrat însă că desenul urmează o evoluție pararelă dezvoltării psihice, motrice și evoluției limbajului.

În primele faze, desenul copilului păstrează un caracter ideografic. Copilul desenează așa cum știe că sunt obiectele, nu așa cum le vede. Din acest motiv, desenele copiilor diferă de cele ale adultului prin anumite caracteristici: Transparența obiectelor opace, absența perspectivei, orientarea de față când corpul este reprezentat din profil, importanța exagerată a unor detalii și neglijarea altora etc.

Prin desenul limbaj, copiii pot încerca cele mai coplicate scene, pentru ei nu există dificultăți de exprimare. Copiii ar treui să fie încurajați să reprezinte scene din imaginație și din memorie fără a-i influnța cu nimic. Spre sfârșitul fazei ideografice, copiii simt nevoia de a respecta aparențele, desenele lor ne arată preocupri de a reda perspectiva, transparența obiectelor opace dispare. Odată cu etapa realismului vizual, cel mai important rol revine desenului din memorie și a exercițiilor de modelaj.

Modelajul le permite copiilor să controleze prin simțuri formele reale. Desenele făcute după ce obiectul a fost modelat, au mai multă libertate, mai multă convingere, decât cele făcute înainte.

Desenul presupune din partea copilului o stăpânire a musculaturii fine a mâinii, mânuirea creionului și capacitatea de a executa un element figurativ elementar. ”Tot ceea ce desenează copilul spontan reflectă ceea ce este și ce trăiește”

De când învață să țină creionul în mână, chiar și incorect, copiii au acces la un nou mod de a se exprima. Prin desen ei învață să transmită impresii, devin creativi, sau pur și simplu experimentează plăcerea de a-și lăsa amprenta pe foaia de hârtie. Desenele copilului ne ajută să pătrundem în lumea lor, și sunt o modalitate de a observa la ce nivel de dezvoltare cognitivă a ajuns.

Înainte de a începe să deslușim înțelesul celor desenate de copil, trebuie mai întâi să cunoaștem felul în care desenează copiii la diferite vârste. Acest lucru ne va ajuta să înțelegem dacă elementele care apar în desen sunt normale, specifice vârstei, sau sunt un semn al unei perturbări în dezvoltarea copilului.

Evoluția desenului la copil trece prin mai multe perioade, așa cum stabilește filosoful francez G.H.Luquet.

Faza realismului fortuit sau faza mâzgălelilor;

Faza realismului neizbutit sau faza de incapacitate sintetică;

Faza realismului intelectual sau faza desenului ideo-plastic;

Faza realismului vizual sau faza desenului fizioplastic.

Faza realismului fortuit sau faza mâzgălelilor;

Perioada de mâzgăleala se întinde intre 9 luni și 3 ani. Acum copilul începe să deseneze prima oară din placerea de a lasa urme ale activității sale. Daca este stimulat și încurajat de mediu, copilul va putea începe să deseneze de la 9 luni.

Mâzgălelile de la început arată progresele copilului în controlul propriilor mâini și în coordonarea ochi-mână. Primele linii sunt tare grosolane si haotice, căci el își mișcă toată mâna când desenează, fără să aibă un control de finețe asupra ei. Mâzgălelile circulare de mai tarziu, tot grosolane, arată că deja își coordonează umărul cu antebrațul.

La vârste mici, unul din semnele dezvoltarii cognitive este capacitatea copilului de a-si coordona mișcarile. Modul in care acesta mâzgălește este o oglinda a abilității sale de a se coordona, și deci și a dezvoltării sale cognitive. Până la vârsta de 2 ani, copiii nu folosesc desenul neaparat ca să transmita ceva, și de aceea este firesc ca ei sa nu știe să răspundă când îi întrebam ce au desenat.

În etapa de mâzgăleală copilul dorește în primul rând să dobândească deprinderea de a desena, și nu vrea neapărat să transmită ceva. De aceea nu putem interpreta desenele facute din punct de vedere al mesajului transmis, al culorilor folosite sau al apăsării pe foaie. Ceea ce putem observa este modul în care copilul își coordonează tot mai bine mișcările mâinii, si cum obiectele din vocabularul lui capătă o formă și pe hârtie, adica cum se formează schemele lui de gândire.

”Desenul copilului între 2 ani jumate și 3 ani are un caracter involuntar. Interesul lui este stimulat doar de urma pe care o lasă creionul sau pensula pe obiectele respective. El desenează pe toate suprafețele care îi ies în cale: pereți, mobile, garduri etc.pentru a trage linii care nu au încă o semnificație stabilită dinainte.” în timp ce Evi Crotti spune că, pentru a descoperi cum mâzgălește un copil, apoi cum desenează și cum scrie, trebuie să recurgem la concepte ca motricitate, percepție, poziționare, spațiu, funcție simbolică, limbaj… toate acestea fiind elemente care concură la structurarea abilității expresive grafice. ”Condiția indispensabilă pentru atingerea unei capacități adecvate de mișcare a stiloului pe foaie este maturizarea sistemului nervos, care se produce în etape bine definite, dar nu și la vârste bine determinate. Adică unii copii pot dezvolta unele abilități mai repede decât alții.”

Faza realismului neizbutit sau faza de incapacitate sintetică

Faza realismului neizbutit este etapa în care copilul de 3-4 ani își controlează mâzgăliturile.”Către vârsta de 3 ani apare un prim desen figurativ: un soare. Pentru a-l executa, copilul are nevoie de o îndemânare nouă: să desprindă de mai multe ori creionul de pe hârtieși să-l lase jos mai departe pentru a face razele. Este vârsta la care apare desenul intențional al copilului, care își fixează subiectul desenului înainte de a-l face, nu după. Prin urmare acesta reprezintă momentul în care putem considera desenul ca pe un mijloc de expresie”

Conțient de această competență, copilul încearcă mult, manipulează suporturile și instrumentele, caută noi combinații. ”În multe desene, analiza atentă a punctelor de plecare șia punctelor de frânare a liniilor, în relație cu direcția lor centrifugă, permite deseori emiteea unor ipoteze despre lateralitatea copilului, însă trebuie menționat că în funcție de localizarea liniilor și de necesitățile ideografice, copilul va utiliza fie mâna stângă, fie mâna dreaptă, respectând în acest fel o logică spațială și o predispoziție anatomică”

Faza realismului intelectual sau faza desenului ideo-plastic;

Această etapă apare aproximativ la vârsta de 4 -6 ani și ține la unii copii până la 9- 10 ani. Așa cum notează Maria Ilioara este o etapă fluctuantă, cu regresuri și cu dezvoltări rapide, fiind considerată ca cea mai propice pentru dezvoltarea capacității de desenare a copilului. În această etapă copilul exprimă prin desen propriile lui trăiri și folosește desenul ca mijloc de comunicare cu cei din jur.

Anne Cambier vorbește de asemenea despre această etapă subliniând progresele remarcabile pe care le fac copiii în această etapă de vârstă. Este momentul în care copilul poate realiza forme rectangulare, dovedind capacități de prindere perpendiculare a liniilor unele de altele.desenul copilului evoluează, fiind acum alcătuit din ideograme sau scheme. De acici, în câteva luni, copilul ăși va perfecționa modul de operare. În funcție de remarcile făcute, copilul este capabil să își completeze desenul cu elemente suplimentare. ”Pe plan psihologic, este deosebit de important rolul pe care îl joacă diferite medii educative, mai ales școala. Familiarizarea cu materialul grafic (hârtie, carton, vopsele, creioane, tușuri) are, în general, un efect benefic asupra interesului pe care îl acordă copilul exprimării grafice, în plus numeroase exerciții motorii și perceptive, precum decupaje și colaje, clasarea formelor, jocurile de observație, sunt tot atâtea situații care colaborează la îmbogățirea potențialului copilului și la elaborarea unor scheme grafice foarte diversificate”.

Faza realismului vizual sau faza desenului fizioplastic.

Acesta este etapa în care copilul de 9- 11 ani vrea să redea în creațiile sale imaginea reală a obiectelor. Cacracteristica principală a acestei perioade este că în desen, copilul se supune , perspectivei vizuale, sau a relațiilor active dintre imagini. Exprimarea și transpunerea în imagine plastică nu se mai realizează la fel de spontan, întrucât elevul nu stapânește mijloacele thnice de lucri adecvate și nu cunoaște limbajul plastic necesar. Rolul artelor vizuale, este astfel deosebit de important, deoarece prin intermediul lor, elevul descoperă mijloacele de expresie plastică, orientâdu-i observația de la aspectele exterioare pe studiul structurii interne.

Către 11 – 12 ani, apare o perioadă în care copilul își dă seama că desenul lui nu reprezintă atât de bine realitatea obiectului pe care încearcă să-l deseneze, fie că anturajul, din ce în ce mai critic, le comentează negativ creațiile , astfel că, în situația în care nu este încurajat, copilul își poate pierde interesul pentru desen. Cei care continuă această activitate creativă, desenează o perioadă un anume model, după care își dezvoltă încetul cu încetul un stil personal.

Maria Iliora susține importanța cunoașterii acestor stadii în evoluția desenului copiilor, deoarece ele ajutăla înțelegerea problematicii psiho- pedagogice a educației artistice-plastice din ciclul primar. Acestea din urmă fiind un important mijloc de dinamizare a vieții psihice a copilului, a proceselor sale intelectuale, afective, voliționale și motivaționale.

Procesele de însușire a limbajului plastic, trebuie să aibă în vedere curiozitatea și sensibilitatea afectivă, să îi încurajeze spontaneitatea imaginativă, în scopul dezvoltării proceselor creatoare și eliminării schemelor oferite copilului mecanic. Prin crearea unui climat afectiv propice, învățătorul trebuie ”să-i conducă pe copii pe calea căutărilor și descoperirilor de natură estetică, dezvoltându-le în acest fel personalitatea creativă”.

CAPITOLUL 3. Aspecte ale programelor școlare pentru disciplina arte vizuale și abilități practice

Arta este o componentă esențială a esteticii cu nuanțe caracteristice pentru fiecare dintre ramurile acesteaia (desen, pictură, gravură, muzică, teatru etc).

Școala, prin intermediul orelor de arte vizuale și abilități practice, contrubuie în mod evident la realizarea educației estetice și morale a școlarilor. Însă, rolul orelor de artă vizuală și abilități practice nu se oprește aici, deoarece această disciplină sprijină într-un mod semnificativ achiziționare scrisului, prin dezvoltarea mușchilor mici ai mâinii și coordonarea ochi mână, prin exercițiile de caligrafie și gravură. Disciplina are un rol important și în cadrul activităților de matematică, prin deprinderea de sesizare a formelor și mărimilor formelor și a volumului diverselor obiecte. Arte vizuale și abilități practice poate fi utilă și în cadrul orelor de dezvoltare personală, aceasta putând fi o alternativă la exprimarea non-verbală a emoțiilor și cognițiilor copilului. Exprimarea prin artă încurajează dezvoltarea personală și enoțională a copilului, stimulând a capacitățile de comunicare, auto-ințelegere și interrelaționare.

Noua programă școalară pentru disciplina Arte vizuale și abilități practice a fost a aprobată prin ordinul ministrului nr. 3418/19.03.2013. Programa pentru Arte vizuale și abilități practice a fost elaborată conform noului model de proiectare curriculară, centrat pe competențe.

„Competența presupune mobilizarea de cunoștințe declarative și procedurale ce pot fi mobilizate în situații noi de către educat. Acesta le selectează, le organizează și le structurează pentru a identifica soluții și rezolvări. Acumulările realizate de către educat la mai multe niveluri ale personalității sale îi permit acestuia să probeze faptul că este capabil să rezolve o sarcină sau o problemă.”

În actualul context educațional european, competența a devenit prioritară din motive socio-profesionale și de afirmare personală.”Competența nu cere numai executarea eficace a unui sarcini peecise ci și creativitate, inițiativă, autonomie, invetivitate, deschidere, pentru a face față realului tot mai complex, mai problematizat.”

Programa școlară pentru disciplina Arte vizuale și abilități practice orientează demersul didactic pornind de la competențe” pune accentul pe dezvoltarea gândirii și pe extinderea posibiltăților de comunicare interumană prin imagine, folosind trăirea artistică și contribuind astfel la conturarea profilului de formare al absolventului de învățământ primar.”

”Conținuturile învățării constituie elemente de bază ale celor două domenii integrate, mijloace informaționale prin care se urmărește realizarea competențelor. Astfel, ele sunt grupate pe următoarele domenii:

Desen;

Pictură;

Modelaj;

Machete și modele;

Foto.”

Așa cum arată programa școlară pentru Arte vizuale și abilități practice, principalele argumente care au determinat abordarea integrată a artelor vizuale și a abilităților practice în cadrul aceleași discipline suntdate în primul rând de expunerea copiilor la o avalanșă de informații și influențe, multe dintre ele venind pe cale vizuală. Se pornește de la premisa că explorarea de către elevi a acestor aspecte specifice limbajului vizual măresc șansele ca elevii să facă alegeri pertinente.

În cel de-al doilea rând, programa urmărește punere în legătură a elevului cu o mai mare varietate de domenii artistice, precum și îmbinarea acestora cu experiența concretă a realizării unor produse, ce au drept consecință creșterea sensibilității pentru frumos, sporirea îndemânării și încrederii în numeroase moduri de exprimare a sinelui, consolidând respectul pentru tradiții, valori și semeni.

Programa școlară pentru clasele pregătitoare, clasa I și clasa a II-a acoperă pentru domeniul artelor vizuale: pictură, desen, grafică, artă decorativă, fotografie artistică, arta tiparului, scupltură, arhitectură, artă monumentală, artele spectacolului etc.

”Formarea integrală, deplină și armonioasă a personalității autonome și creative – deziderat al educației contemporane–concentrează proiectul educației pe toate dimensiunile ființei umane.” În acest sens, programa școlară pentru AVAP subliniază o serie de elemente pozitive ale abordării integrate a acestei discipline:

Reprezentanții Școlii Active considerau că practicarea îndelungată a lucărilor manuale este o adevărată școală de cultură morală, întrucât realizarea manuală a unor produse presupune combinarea armonioasă de priceperi și deprinderi, responsabilitate și inteligență. Prin toate acestea, programa nouă de Avap realizează mutarea accentului de pe însușirea diverselor tehnici și dezvoltarea unor abilități practice, pe formarea caracterului. De asemenea, expunerea copilului la o varietate de domenii artistice și culturale, precum și îmbinarea acestora cu experiența concretă a realizării de produse, au drept consecință creșterea sensibilității pentru frumos, sporirea îndemânării și încrederii de sine. Totodată, activitățile propuse ajută la dezvoltarea mușchilor mici ai mâinii, având implicații importante în formarea deprinderilor corecte de scris și de executarea a diverselor tehnici specifice artelor vizuale.

”Programa pentru Arte vizuale și abilități practice contribuie la educarea elevilor în spiritul competenței cheie sensibilizare și exprimare culturală, care este recomandată la nivel european. Această competență urmărește cultivara sensibilității elevilor, aprecierea diversității exprimării artistice, recunoașterea rolului factorilor estetici în viața de fiecare zi, dezvoltarea abilităților creative ale elevilor și exersarea acestora în diverse contexte.”

Competentele generale și specifice urmărite de programa școlară pentru arte vizuale și abilități practice

Termenul de competență este definit de programa școlară pentru Arte vizuale și abilități practice ca ”Ansambluri structurate de cunoștințe, abilități și aptitudini, dezvoltate prin învățare, care permit rezolvarea unor probleme specifice unui domeniu sau a unor probleme generale, în contexte particulare diverse.”

Competențele generale sunt acele competențe urmărite a fi atinse de elevi la nivelul unui ciclu de învățare, în timp ce competențele specifice sunt derivate din acestea și sunt corecpunzătoarea fiecărui an de studiu.

Competențele generale urmărite la nivelul disciplinei Arte vizuale și abilități practice indică pricipalele achiziții de cunoaștere și comportament ale unui elev pentru întreg ciclul primar.

La nivelul ciclului primar, programa școlara pentru Arte vizuale și abilități practice urmărește următoarele competențe generale.

Explorarea de mesaje artistice exprimate în limbaj vizual într-o diversitate de contexte familiare.

Realizarea de creații funcționale și/sau estetice folosind materiale și tehnici elementare diverse.

Din aceste competențe generale rezultă competențele specifice, ce reprezintă etape în dobândirea acestora și se urmăresc pe parcusul unui an școlar.

Pentru formarea competențelor specifice, fiecare profesor este liber să ăși personalizeze demersul didactic, ținând cont de particularutățile individuale ale elevilor săi, interesele fiecărui copil, materialele și mijloacele pe care le are la dispoziție, dar și de creativitatea acestuia. Pentru fiecare dintre competențele generale enunțate mai sus, programa școlară formulează competențe specifice la nivelul fiecărui an de studiu, astfel:

Pentru ”explorarea de mesaje artistice exprimate în limbaj vizual într-o diversitate de contexte familiare”, sunt formulate următoarele competențe specifice:

Pentru cea de-a doua competență generală ”Realizarea de creații funcționale și/sau estetice folosind materiale și tehnici elementare diverse/ adecvate” sunt formulate următoarele competențe specifice, pentru fiecare dintre etapele de învățare ale ciclului primar:

Conținuturile învățării constituie elementele de bază ale celor două discipline integrate, mijloace informaționale prin care se urmărește realizarea competențelor. Aceste conținuturi sunt organizate pentru următoarele domenii: desen, pictură, modelaj, textile și hârtie, construcții, machete și modele, foto-video. Pentru fiecare dintre aceste domenii, pe parcursul celor 5 ani de studiu ai ciclului primar, elevii se for familiariza cu carcateristicile fiecăruia dintre domeniile avute în vedere, își vor însuși cunoștințe și își vor forma deprinderi și abilități de lucru.

Pentru domeniul desen conținuturile avute în vedere sunt: materiale și instrumente, tehnici de lucru, elemente de limbaj plastic, sugestii de creații/ produse ale activității.

La domeniul pictură se vor parcurge următoarele conținuturi: Materiale de lucru, tehnici de lucru, elemente de limbaj plastic, sugestii de creații/ produse ale activității.

Pentru domeniul confecții și jucării, caracteristic claselor mici (pregătitoare, I- a II-a) conținuturile urmărite sunt materiale și instrumente, tehnici de lucru, elemente de limbaj plastic, sugestii de creații/ produse ale activității.

La modelaj se va urmări aceeași schemă: Materiale și instrumente (plastilină, cocă, lut), elemente de limbaj plastic, sugestii de creații/ produse ale activității.

Colajul, este un domeniu caracteristic claselor mici ce urmărește de asemenea conținuturi precum: materiale și intrumente, tehnici de lucru, elemente de limbaj plastic, produse ale activității.

Domeniul Foto- film se adresează elevilor din clasele pregătitoare – a II-a și presupune conținuturi precum materiale și intrumente (telefon, aparate foto, PC, tabletă), iar la produse ale activității elevii pot viziona filme și fotografii, pot realiza chiar ei fotografii si filme scurte. Acest domeniu se regășeste și la nivelul claselor a III-a – a IV-a, unde elevii vor studia elemente de limbaj: forma, lumina, culoare, urmând ca în clasa a IV-a, să studieze fotografie ca limbaj.

Un domeniu caracteristic claselor a III-a și a IV-a este ”Machete și modele”, unde elevii vor avea continuturi precum tehnicile de lucru (origami, Tangram, Quilling, colaj, Kirigami, împletire, tăiere, croire, coasere etc.) și elemente de limbaj plastic.

În formarea competențelor enumerate, o misiune deosebit de importantă îi revine cadrului didactic, care trebuie să-și organize activitatea asfel încât să urmărească sistematic realizarea de conexiuni cu toate celelalte discipline prevăzute în schema orară a clasei, în vederea crearii de contexte cît mai asemănătoare de învățare pentru viața reală.

Importanța orelor de arte plastice în școli a fost evidențiată de ”pedagogul ceh. I.A.Comenius în lucrarea sa „Marea didactică”. Următorul a fost John Locke, reprezentat al sec. XVIII, a scris lucrarea „Cugetări despre educație”. El spunea că un copil dacă a deprins să scrie frumos nu înseamnă că el trebuie să-l mențină numai în exerciții de scris, dar trebuie și să mai deseneze.

Filozoful francez J.J.Rousseau în lucrearea „Emil” scria „pentru a cunoaște lumea înconjurătoare avem nevoie de organele de simț, care trebuiesc dezvoltate cu ajutorul desenului după natură”. A mai indicat că elevul trebuie să facă ore în mijlocul naturii pentru a înțelege perspectiva, pentru a înțelege formele reale.

Johann Heinrich Pestalozzi, în sec. XIX, este numit tatăl metodicii. El spunea că primul pas pentru lumea înconjurătoare este gîndirea, iar cea mai perfectă metodă de acaparare a acestei capacități este desenul. Deasemenea, susținea ideia că desenul este pe primul loc și este înaintea scrisului: „Un copil trebuie mai întâi să deseneze și apoi să scrie”.”

În contextul actualei legi a învățământului din țara noastră și a reformelor curriculare tot mai pronunțate, programa pentru Arte vizuale și abilități practice (AVAP) urmărește dezvoltarea armonioasă a copilului prin utilizitarea integrată a tuturor disciplinelor de învățământ, studiate de elev, într-un anume stadiu școlar.

Disciplina AVAP ajută la formarea unei atitudini pozitive a copilului față de lumea înconjurătoare, activitățile artistico- plastice din etapa școlarității mici, au rolul de a mobiliza copilul pe plan cognitiv și psiho-motor, întrucât, la această vârstă, desenul este la îndemână și constituie o activitate plăcută pentru copiii.

Pe parcursul celor 5 ani de studiu, programa AVAP vizează formarea capacităților elevului de a comunica prin intermediul creațiilor sale artistico-plastice/ practice, iar cunoașterea elementelor de limbaj plastic, specifice domeniilor studiate îl va ajuta pe elev în ”formarea capacității de înțelegere a valorilor plastice, evitând utilizarea kitch-ului în activitatea artistică și în viața cotidiană.

Accentul se va deplasa de la formarea unor deprinderi de a mânui instrumentele și a poseda materialele la sensibilitatea elevilor față de cultura plastică națională și universală, dezvoltarea sentimentelor estetice, formarea capacităților de percepere, trăire, înțelegere și exprimare a mesajului artistic.

Dezvoltarea creativității plastice și capacității de exprimare a elevului în cadrul activităților artistico-plastice-realizarea tendinței către libertatea gândiri și sentimentelor, formarea imaginației creative și încrederii în forțele proprii. Constituirea Eul-ui propriu ca parte integră a societății și ca valoare inedită a mediului social, dinamizează procesele de formare a personalității creative.”

CAPITOLUL 4. Dezvoltarea personală a copilului prin intermediul artelor vizuale

Așa cum am arătat în capitolele anterioare, a desena și a picta sunt printre primele îndeletniciri artistice ale unui copil, înca din primii ani de viață. Prin intermediul desenului copilul ne arată ce simte, ce crede, cum vede lumea, altfel spus ne arată exteriorul și interiorul său. Copiii iubesc să deseneze, iubesc culorile, iubesc să se joace, să dea formă obiectelor cu mâinile lor, să modeleze!

Artele vizuale implică dezvoltarea creativității, imaginației pornind de la formarea și dezvoltarea percepțiilor vizuale, a reprezentărilor spațiale a obiectelor din jurul lor, coordonarea motoricității, creșterea stimei de sine, atenția la detalii, exprimarea emoțiilor și nu în ultimul rând formarea gustului pentru frumos. Acestea resprezintă totodată o modalitate la îndemână și eficientă de exprimare a copilului.

4.1 Artele vizuale ca mijloc de comunicare și exprimare: modele, tehnici, adordări

4.1.1 Simbolismul culorilor

Sunt cunoscute deja efectele benefice ale cromoterapiei, elemente de care copilul se bucură de îndată de întinde peste tot culorile. Culorile îl bucură pe copil și dau viață foii. Alegerea culorilor aduce informații suplimentare despre personalitatea și starea de spirit a copilului. Prin intermediul acestora, copilul permite adulților să îi identifice încă din primii ani de viață temperamentul. E. Bonchiș realizează în lucrarea sa ”Desenul și dezvoltarea cognitivă a copilului” o abordarea valoroasă a asocierii culorilor alese de copil cu tipul de temperament al acestora. ”Autoarea afirmă că temele alese, modul de execuție al desenului, dar mai ales culorile utilizate, pot evoca tipul de temeterament pe care copilul îl are(fie că este închis, introvertit, fie deschis, extravertit, sociabil). ”

”Când copilul schițează sau pictează pe o foaie sau orice altă suprafață are la îndemână, imaginația lui se colorează cu emoții. Prin urmele pe care le lasă, exprimă propriile sentimente: delicate, dacă folosește culori șterse; mai vivace sau violente dacă preferă nuanțele mai tari.”

Culorile calde sunt specifice temperamentelor predominant extravertite, iar culorile reci, închise, terne, sunt caracteristice temperamentelor introvertite. Un copil aventuros și independent folosește toate culorile disponibile pentru a desena teme cât mai variate și forme cât mai originale.

Din nici o casă în care se află un copil mic nu trebuie să lipsească acuarelele, cutia cu pasteluri, cariocile, creionalele colorate și foile albe. Trebuie să ne asigurăm că cel mic are toate culorile la dispoziție și că, în azul unui grup, niciuna dintre culori nu este monopolizată de un alt copil din grup și că nu este daltonist.

Un copil mic, carea abia începe să deseneze va alege la întâmplare culorile, însă destul de repede le va selecționa pentru a respecta realitatea pe care o observă (de exemplu frunzele verzi ale unui pom), fie pentru a-și reflecta în mod inconștient emoțiile de moment, culorile ce nu corespund realitărții pot exprima originalitatea copilului (de exemplu frunzele albastre ale pomului) la fel cum poate indica o problemă de vedere sau o aderarea inadecvată la realitate.

Alegerea liberă a culorilor este fundamentală pentru înțelegerea anumitor aspecte ale caracterului și temperamentului copilului , mai ales dacă le folosește mereu pe aceleași, deoarece culoarea este proiecția externă a sentimentelor și emoțiilor sale.

Trebuie observate culorile domimante care se adună în seria de desene ale unui copil. ”Copilul bine adaptat folosește de obicei cinci culori diferite, în timp de introvertitul nu va utiliza decât una sau două culori.” Diferențele culturale au și ele importanța lor și nu trebuie neglijate: de exemplu, în China, mireasa este îmbrăcată în roșu. Copilul care nu are predilecție către o culoare și le folosește cu bucurie pe toate știe să se armonizeze cu realitatea.

”În ceea ce privește diferențele de gen în alegerea culorilor, E. Bonchiș afirmă că băieții sunt mai realiști în alegerea temelor și a culorilor. Scelele alese adesea de către băieți sunt cele de natură agresivă, pe când fetele preferă teme mai sensibile, pacifiste, aleg peisaje, flori, animale familiare, personaje fericite. O altă diferență este redată de particularitățile traseelor; băieții realizează linii mai mult unghiulare, directe și mai puțin controlate, iar fetele conturează linii simple, mai lejere.”

În continuare vom prezenta o simbolistică a culorilor, care odată cunoscută poate aduce informații importante despre copil, desprinse din desenele sale.

Joe-Anne Benoit și Graziela Pettinati prezintă o simbolistică a culorilor. Dinn lista cu semnificația culorilor desprin dem următoarele:

Alb (absența culorii)- albul ca și cenușiul este foarte puțin solicitat de către copii, cu excepția elementelor care sunt în mod natural albe- zăpada printre altele. Albul este spațiul nelocuit, vidul insesizabil. Exprimă ceea ce nu poate fi comunicat, tăcerea, visul, reflecția, interiorizarea. Dcaă un copil îl folosește în mod frecvent pentru a colora figuri care de obicei nu sunt colorate sau lasă multe soații albe, am putea să ne gțndim că lucrul acesta reflectă vid interior, tendința de a se refugia în vis sau dificultatea de a se ancora în realitate (desigur că trebuie avută în vederea și vârsta copilului). Un spațiu alb mare între două personaje arată o distanță simbolică între ele. Absența albului(o foaie de hârtie invadată de culoare) în exces și repetat poate indica o tendință de a adera din plin la mediul înconjurător și de a reacționa puternic pe moment, fără a sta pe gânduri.

Albul, precum roșul sau galbenul, are și el un caracter bipolar: pe de o parte, sensul său pozitiv este reprezentat de castitate, puritate, adevăr, bucurie, neprihănire, prospețime și curățenie, simplitate. Sensul negativ al albului este prezent mai ales în Orient, albul în China și Japonia este culoare a doliului. În ceea ce privesc unele dintre satele românești, această nonculoare este asimilată si doliului, în cazul decesului copiiilor.

Albastru (cerul)- se exprimă prin cuvinte cheie precum: ”calm, seninătate, absența spititului de competiție, înțelegere, rezervare, nevoia de destindere.” Este culoarea sensibilității, a emoției a liniștii,albastrul este pasiv, senin, calm așa cum arată Joe-Anne Benoit și Graziela Pettinati.” Preferință pentru albastru indică un puternic autocontrol asupra emoțiilor și un caracter clad și senis. Albastru este culoarea cerului senin și a mării și luma sa este un revigorantă și relaxantă; este potrivit pentru odihna psihică și mintală.”

Albastrul (la vechii egipteni) simboliza cerul, nemurirea. Era culoarea ce reprezenta fidelitatea, fiind asociată și cu scarabeul sacru purtat de fiecare soldat egiptean.

În China, albastrul semnifică liniștea interioară.

La iranieni, este culoarea doliului.

Roșu (sânge) exprimă vialitate, putere vitală, exuberanță, motricitate, vivacitate, energie, ambiție, emoție, încântare, pasiune, curaj sau agresivitate. Roșu este o culoare tonică, exprimă acțiunea, puterea dorințelor, nevoia de mișcare. În exces ar putea reprezenta impulsivitatea, agresivitatea sau furia. Roșul este stimulativ. Predilecția pentru roșu exprimă intoleranță față de obstacole și propriile activități, un caracter vesel, înclinația entuziastă de a-i ajuta pe alții și o puernică nevoie de a fi observat.

Roșul avea în Antichitate un caracter negativ, era asociat agresivității. După apariția martirajul și caritatea.Roșul prezinta un simbolism bipolar, pozitiv, pe de o parte, fiind asociat puterii, dragostei, curajului, vitejiei, dinamismului; și un simbolism negativ: violență, ură, pericol.

În China, roșul este asociat norocului, sărbătorii.

Africa de Sud utilizează această culoare ca și culoare a doliului.

În Mexic, roșul are un simbolism pozitiv, fiind asociat primăverii, tinereții, răsăritului.

Galben(soare)-este culoarea veseliei, a optimismului, a deschiderii spre lume, a dorinței de participare sau a voinței de a merge mai departe. Este preferata copiilor cărora nu le place să stea singuri. Galbenul emană energie, dinamism, deschidere mentală, ancorare în prezent, extrovertire, libertate, nevoie de mișcare. Copilul care alege galben are un caracter sensibil și expansiv, este în căutarea căldurii prietenilor și, când crește se va implica în activități sociale și va urca pe scara succesului, Folosirea excesivă a galbenului poate indica nevoia de prezență a tatălui sau nevoia de a elibera tensiuni interioare.

Galbenul seminifica în Egiptul Antic, nemurirea. Galbenul stimulează activitatea intelectuală și redă calmul interior. Evul Mediu păstrează același simbolism sacru, la fel vor proceda și creștinii, galbenul asociindu-se și cu strălucirea aurului.

În viața cotidianăa perioadei medievale, galbenul prezenta două caractere:

pozitiv: noblețe, onoare, măreție, bogație, pe de o parte;

și un caracter negativ: rușinea, oroarea, epidemia, gelozia, pe de altă parte.

Verde (iarbă și frunziș)- se exprimă prin cuvinte cheie precum: liniște, relaxre, satisfacșie, echilibru, pace interioară, complacere, speranță, gândire, calm. ”Verdele are legătură cu stima de sine, cu nevoia de a fi recunoscut și respectat; indică o dorință de comunicare. Este o culoare care sugerează calmul personelor nervoase”.

Verdele simboliza tinerețea și sănătatea. De asemenea el mai simbolizează și armonia și prospețimea. ''Această culoare semnifică: o structură mobilă, flexibilă, adaptabilă la schimbarea situațiilor, a împrejurărilor, a contextelor problematice.''

Pentru creștinism, verdele simbolizează credința, nemurirea. Acesta devine culoare a botezului, se renașterea întru Hristos.

În viața cotidiană a Evului Mediu, verdele era asociat speranței și calmului.

Violet (roșu și albastru)- Este culoarea cu cea mai mare energie vibrantă. Combină o culoare cladă-roșul cu una rece-albastrul, el simbolizează ambivalența între cei doi poli. Cuvintele cheie pentru această culoare pot fi: dorința de realizare personală, intuiție, neliniște, dominație asupra pasiunilor, credință religioasă, idealism, pudoare, spiritualitate, spirit de sacrificiu.

Indigoul (nuanță a violetului) semnifică '' o ființă evoluată, detașată de întreg, integrată în ideal, care se află deasupra a tot ceea ce este profan și efemer.''

Violetul ''exprimă fascinația înțelepciunii, tendința de a atinge realitatea ultimă, nevoia adevărurilor de nezdruncinat, concretizarea idealurilor.''

Movul este o culoare '' preferată de persoanele creative. Obținut prin îmbinarea unui roșu pasional și un albastru liniștit, movul evocă mister, rafinament, spiritualitate și noblețe.''

Violetul mai poate simboliza și doliul, căința, credința.

Oranj(galben și roșu)- este preferat de către copiii activi intelectual, deschiși și vorbăreți, entuziaști de noile experiențe. Este o culoare care înveselește și încălzește. Este o culoare care s-ar putea caracteriza prin următoarele cuvinte: bucurie, entuziasm, dorință de creștere, curaj, optimism.

Maro (pământul)- este culoare care reprezintă căutarea siguranței, nevoile primitive și importanța satisfacerii nevoilor senzoriale, cum ar fi hrana. Alegerea predomimantă a acestei culori poate semnala dificultăți datorate unui sentiment de insatisfacție interioară din cauza incapacității de a îndeplini cerințele adulților.

Negu (noapte)- Joe-Anne Benoit și Graziela Pettinati consideră că trebuie făcută o diferențiere între negrul folosit pentru contur și cel folosit la umplerea unui spațiu. În primul caz, copilul dorește ca desenul lui să fie cât mai vizibil. Folosit pentru a colora spațiul, negrul exprimă tristețea, închiderea în sine sau chiar disperarea, dacă este prezent în mod mult prea repetat.

Negrul este nonculoarea asociată doliului, tristeții, ispășirii (în cazul cromaticii hainelor monahale)

Negrul, în vița laică a Evului Mediu simboliza și orgoliul specific nobiliar.

Un alt aspect al negrului este cel al eleganței supreme, a puterii și a extravaganței, în ceea ce privește moda.

4.1.2 Arhetipurile

S-a constatat că peste tot în lume, indiferent de cultură, religie, statut social, apartenență la o anumită etnie, copii desenează aceleași teme sau forme geometrice. Explicația se găsește în mare măsură în opera lui Carl Jung, atunci când vorbește despre arhetipuri sau simboluri universale.

”Arhetipurile sunt centre încărcate energetic, ca un soi de precipitate a milioane de experiente imemoriale, și se traduc prin imagini sau teme simbolice, extrem de încărcate afectiv, pe care le întâlnim de-a lungul epocilor sau civilizațiilor, întrupate în mitologii, religii, legende, mistere inițiatice, epopei, superstiții, obiceiuri, tradiții, povești din folclor, gesturi rituale, opere de artã, limbaj curent, viziuni, halucinații și vise.

Jung insistă asupra faptului că arhetipurile nu sunt imagini sau motive mitologice definite. Ele sunt doar tendința de a reprezenta aceste motive, iar reprezentările pot fi diferite de la un individ la altul. Ele se exprimă ca posibilități de manifestare, de reprezentare moștenite, care preexistă în străfundurile inconștientului și sunt activate numai dacă o problemă din interiorul unui individ, sau din exterior, le dîeclanșează. Sunt ca niște prezențe permanente și eterne pe care conștiința le percepe sau le ignorã. Arhetipurile sunt, pentru individ, la nivel mental, ceea ce instinctele sunt la nivel biologic. Ele sunt forma și imaginea instinctului. Ele reveleazã existența inconștientului colectiv, care este ca un ocean pe care plutește conștiința individuală.

Exemple de imagini arhetipale ar putea fi: Dragonul, Balaurul cu șapte capete,Vrăjitoarea cea rea, Bătrânul întelept, Peștisorul de aur, Făt-Frumos, Eroul salvator etc… Motive arhetipale ar putea fi: Catostrofa Cosmică, Spirala care urcă, Coborârea în Infern etc..

Întâlnirea cu arhetipurile genereazã fortă, liniște și bucurie, cu condiția să le sesizăm semnificația, căci descoperindu-le valorile și întelegându-le, începem, puțin câte puțin, sã devenim mai liberi, mai autonomi. Arhetipul, întrucât transcede conștiința, este de esență metafizică.”

Dintre imaginile arhetipurilor, Evi Crotti le analizează doar pe cele mai comune din desenele copiilor: soarele, luna, cerul, apa, pământul, casa, curcubeul, animalele, monștrii, stolurile de păsări.

Soarele este un simbol frecvent întâlnit în desenele copiilor. Prin reprezentarea soarelui, copilul ăși exprimă nevoia de ieșire din atmosfera protectoare a mediului familial, Soare înseamnă lumină, căldură, forța care mișcă lumea, derința de autonomie și independență. Copii deseanează soarele cu sau fără raze, galben, portocaliu și, unoeri, roșu sau negru; unii îl umanizează desenându-i ochi, nas și gură.

Luna – un astru discret. Este un simbol care apare rar în desenele copiilor, pentru că este asociat cu întunericul, de care, în mod inconștient copilul se teme. Este un simbol care alimentează inconștientul și stimulează imaginația, face trimitere la forța sufletului, la dulceața nopții, la jocurile pline de fantezie care îmbogățesc primele iubiri. Alături de lună apar adesea simboluri precum vaze, dealuri, cercuri, melci, fructe.

Cerul este un semn al seninătății, al concreteții și al sentimentelor religioase.

Apa poate semnifica un element purificator, și în acest caz este un semn al stării de bine a micuțului sau unul amenințător, exprimând teama de mustrare și este un indiciu al toleranșei scăzute la frustrări, care poate genera teamă.

Pământul reprezentat de copii ca o linie orizontală verde sau maro, plasată în josul foii, este un indiciu al siguranței date de figura maternă care a știut să-l hrănească adecvat pe copil, oferindu-i stabilitate emițională.

Curcubeul este o magie care apare pe cer, o fantezie colorată care exprimă bogăție, originalitate, nevoia de a-i minuna pe alții și de a fi laut în seamă. Copilului care umple foaia cu un curcubeu i-ar plăcea să poată produce lucruri ieșite din comun, cu care săi uimească pe adulți.

Casa pate fi văzută ca o reprezentare simbolică a mamei, a individualui, a personalității sale, a stării lui psihice.

Animalele. Copiii sunt în mod instinctiv atrași de animale, le desenează pentru a-și alunga propriile temeri sau pentru a-și descărca sentimentele violente, directe, față de adulții cu care nu îndrăznesc să fie agresivi; în acest sens, reprezentarea unui animal poate fi un semn al tensiunilor emoționale.

Monștrii. Copilul care desenează monștrii manifestă o teamă pe care încearcă să o alunge, adăugând adesea un ersonaj care le ține piept.

Stolurile de păsări pot indica fie dorința de autonomie de siguranță și încredere în propriile capacități ale copilului, așa cum un cuib în copac poate exprima rezistența față de abandonarea familiei, dulcele și plăcutul cuib al copilăriei.

Acestor arhetipuri, Joe-Ann Benoit și Graziella Pettinati le adugă pe cele carcateristice celor patru elemente: apa, pământul, focul și aerul.

Apa, izvorul vieții, o simbolizează mai întâi pe mamă. Apa reprezintă și inconștientul, deoarece ceea ce vine din adâncuri reprezintă imaginea perfectă a cee ce vine din adâncurile inconștientului. O comoară sau… un monstru.

Pământul, la rândul său este mama care ne hrănește, stabilă, solidă, generoasă sau infertilă. Muntele semnifică încercări mai grele sau mai ușoare, o provocare, o țintă de atins care cere eforturi. Deșertul este un loc sterp, uscat, ars, lipsit de apă. El poate reprezenta o perioadă de singurătate, de vid emoțional.

Focul este căldura, lumina, focul interior, dar totodată și arsura și pârjorul. El îl simbolizează la modul generic pe tată. Soarele este un bulgăre de foc, deoarece poate fi interpretat simbolic ca reprezntțnd tatăl sau o autoritate. Fără soare, nicio viață nu ar fi posibilă pe această planetă.

Aerul este esențial vieții. A desena aerul înseamnă a desena spațiul vital. Când desenezi că zbori prin aer vrei să spui că aspiri să fii liber.

4.1.3 Desenul ca modalitate de expresie-Tehnicile proiective

Desenul, ca tehnică proiectivă, se adresează esenței creatoare a omului, indiferent dacă este realizat de un copil sau de un adult. Această tehnică apelează la spontaneitate, provoacă exprimarea sentimentelor și dinamica interioară.

Analiza desenului copiilor a evidențiat că acestea arată întreaga complexitate a acestuia, eforturile de a se adapta la cei din jur și personalitatea sa.

Testele proiective sunt ușor și rapid de administrat, materialul este la îndemâna oricui, consemnele sunt simple și ușor de înțeles, chiar și de copii mai mici sau de cei cu CES. Copilul acceptă cu ușurință cerința de a desena, fiindcă este o activitate care îi face plăcere.

”Esența testelor proiective rezidă mai ales din faptul că ele nu exploatează anumite trăsături separate ale personalității, ci permit descrierea chiar a structurii personalității.” Altfel spus, desenele realizate au la bază un mecanism complex care constituie structura psihologică globală a desenatorului.

Ada Abraham enumeră câteva condiții ideale care ar trebui îndeplinite pentru ca fiecare copil să fie capabil să răspundă consemnului testului:

” 1. Să aibă cunoștință perceptivă și intelectuală a obiectului desenat, respectiv asupra corpului uman,

Să există o coordonare între mișcările ochilor și cele ale mâinilor,

Afectivitatea trebuie să permită atenția necesară și să nu provoace omisiunea sau acccentuarea diferitelor părți prea încărcate afectiv,

Este necesară o atitudine autocritică, care dacă este insuficientă pune în evidență complexele, nu lasă să apară reacțiile eului față de acestea.”

Cele mai cunoscute tehnici proiective sunt: desenul persoanei, desenul familiei și desenul copacului.

Desenul persoanei

Testul ”Desenului persoanei”, a început , așa cum arată Mihaela Minulescu, în anul 1926 când Florence Grodenoght publică testil „Desenați un om„, pentru diagnoza capacităților de gândire conceptuală și a capacității de observare a copilului.

Una dintre cele mai cunoscute tehnici în implementarea acestui test, o reprezintă tehnica Machover, ce constă în faptul că i se cere copilului să deseneze o persoană. I se va pune la dispoziție o foaie de hârtie, un creion și o gumă de șters. Când copilul a termint de desenat, i se va cere să deseneze o persoană de sex opus. În acest timp, examinatorul notează indicii preliminare, timpul de execuție, comentarii spontane și ordinea în care a desenat diferite părți ale corpului.

În desenul figuri umane intră anumiți factori, unii conștienți, alții insconștienți, care ghidează execuția într-o reprezentară unitară și fluentă a corpului. Copilul fără să își dea seama, exprimă ceea ce simte, trăiește, visează, dorește.

Ada Abraham consideră că ”în mâinile unui clinician exersat, Testul Machover poate fi o sursă sigură de dovezi asupra personalității examinate. Datele sale ne pot ajuta să ne explicăm cum experimentează individul lumea și propria persoană, și sub ce formă sunt reprezentate relațiile cu cu sine însuși și cu ceilalți, conflictele și scopurile proprii.”

Desenul familiei

Testul ”Desenul familiei” este utilizat în mai toate țările din lume, fiind o probă de evaluare proiectivă, în general pentru copii.

Cel care a utilizat pentru prima dată acest test în scop diagnostic a fost Traube în anii 1938. În lucrarea sa, Testul Familiei, autoarele Colette Jourdan- Ionescu și Joan Lachancenotează că, Buck este cel care definitivează acestă probă proiectivă: casă- copac- persoană. Acesta din urmă, a enunțat trei principii de interpretare a desenului ce au rămas valabile și astăzi:

””- interpretarea trebuie să se refere simultan la elementele desenului și la asociațiile făcute de subiect, Acestea sunt necesare pentru înțelegerea desenului,

fiecare element trebuie studiat în relație cu structura globală a desenului;

rezultatele analizei trebuie raportate la datele istorice sau anamnezice ale subiectului.”

Autoarele consideră că, ”prin calitățile desenului săi, copilul exteriorizează specificitatea dezvoltării sale, tentativele sale de adaptare și de rezolvare a conflictelor sale și, în fine, de organizare a propriei personalități.”

”Desenul familiei permite obținere de indici asupra comportamentului individuale și familiale, dar și judecarea maturității, a capacității vizuale, motrice și spațiale. ”

Testul ”Desenul familiei”relevă informații importante despre:

”relațiile cu membrii familiei și organizarea acesteia;

tipul de relatii intra-familiale, în special în cazul copiilor cu părinți separați, recăsătoriți sau al copiilor care au pierdut un părinte;

elementele de identificare cu membrii familiei;

tendinte de valorizare/devalorizare;

organizarea personalității și în special a spațiului psihic (delimitarea Eu/non-Eu, interior/exterior);

angoasele, conflictele interne, fantasmele, introiecțiile identificatoare, imago-urile Supra-Eului, obiectele interne bune sau rele;

aspecte nevrotice ale personalității cum ar fi sadismul, agorafobia, nevroza obsesională;

trăsături psihotice precum ar fi tendințele depresive sau cele maniacale, schizofrenia.”

Autoarea citată mai sus, consideră că, reprezentarea constelației familiale a copilului prin intermediul desenului, ca una dintre cele mai bune tehnici proiective. Această tehnică poate fi utilizată cu succes atât în domeniul educațional cât și în cel clinic. În domeniul educațional, acesta oferă informații importante cu privire la maturitatea afectivă a copilului, elemente de sociabilitate, gradul de integrare a relațiilor cu ceilalți și natura acestor relații; capacitățile adaptative, tipurile de identificare ale subiectului, eventuale problemele de adaptare- în special în relaționarea cu cei din jur. Din punct de vedere clinic testul este utilizat pentru cercetarea mai amănunțită cu privire la ”organizarea/dezorganizarea personalității, conflictele aferente problematicii oedipiene(rivalitate, dependenta, fixatii, ambivalenta), raportul dintre instantele personalității (forța/slăbiciunea Eului, asprimea Supra-Eului, intensitatea tendintelor pulsionale) și mecanismele de apărare utilizate în cazul unui dezechilibru existent între acestea, trăsăturile nevrotice: angoasa și tipurile mecanismelor de defensă utilizate, tendințele depresive, agresivitatea, aspectele regresive, problematici sexuale, tendințe obsesionale, ambivalența, tendințele psihotice (calitatea contactului cu realitatea), simptomele de natură psihosomatică. ”

În vederea administrării desenului se va oferi copiilor o foie albă de hârtie așezată pe orizontală, li se va pune la dispoziție creioane colorate și li se va adresa consemnul: ”Desenează o familie!”, acesta in urmă poate fi modificat și completat în funcție de obiectivul adimisistrării astfel: ”Desenează familia ta!”. ”În timpul administrării, evaluatorul va nota ordinea în care sunt desenate elementele, dacă subiectul este stângaci sau dreptaci, precum și orientarea mișcărilor grafice, observațiile asupra mimicii, gesticii, verbalizărilor subiectului, precum și faptele care sunt sau nu legate în mod manifest prin desen.

Odată ce desenul este finalizat, examinatorul îl va ruga pe copil să dea un nume familiei desenate, să scrie deasupra fiecărui personaj numele, vârsta, sexul, precum și legătura cu restul familiei, apoi i se cere copilului să arate cu ce persoană din desen se identifică , ce personaj din desen ar vrea să fie.”

Cele două autoare citate, afirmă că, o interpretare validă a desenului familiei se va face doar ținând cont de realitatea actuală și istorică a familiei.

Putem astfel concluziona că, acest test proiectiv permite copiilor să-și exprime percepția lor asupra familiei, iar că, informațiile obținute în urma aplicării acestuia sunt importante pentru fiecare învățător în vederea cunoașterii în profunzime a nevoilor fiecăruia dintre elevi și acordării unui sprijin adecvat în vederea dezvoltării sale armonioase.

Este de notat aici importanța deosebită a conclucrării ca o echipă, a învățătorului cu părinții și psihologul școlii în vederea alegerii celor mai bune metode și mijloace de organizare a activității pentru a-l stimula pe fiecare dintre copii, în raport cu nevoile și particularitățile sale psiho-individuale.

Testul arborelui

Desenul arborelui, ca instrument de psihodinagnostic este utilizat pentru prima dată de Emile Jucker, ca urmare a istoriei culturii și mai ales a miturilor, acesta a fost standardizat și atalonat de psihologul elvețiaon Chales Koch. Validitatea acestui test, așa cum susțin autoarele Anca Răzorea și Mihaela Sterian, a fost probată ”în privința dezvoltării afective, dar el poate fi utilizat și pentru a decela întârzierile și regresele individului în domeniul afectivității, tema arborelui având incidențe profunde asupra psihicului uman, de unde și semnificația simbolică relevată de antropologia culturală legată de credințele și cutumele diferitelor popoare.”

Karl Koch are în vedere o serie de mituri și semnificații simbolice pe care le atribuie arborelui. Unele dintre acestea arată că : ”Arborele este primul și ultimul dintre simbolurile sfintei scripturi de la care derivă orice semnificație spirituală în creștinism. Induismul atribuia arborelui capacitatea de a auzi, iar preoții din antichitate percepeau în foșnetul frunzelor stejarului lui Zeus, la Dodona, vocea zeului și își luau din ea profețiile etc.„

Testul arboarelui poate fi utilizat în domeniul educațional pentru identificarea unor aspecte precum: pentru investigarea unor aspecte precum:

– ”maturizarea generală și afectivă;

– sociabilitatea;

– bogăția și complexitatea afectivă;

– capacitățile adaptative;

– aspirațiile subiectului, dorințele și nevoile sale;

– modalitățile de identificare ale subiectului;

– problemele de adaptare (agresivitate, enurezis, mitomanie, tendințe depresive sau maniacale);

– decalajul între nivelul de dezvoltare mintală și rezultatele școlare;

– existența unor traumatisme afective (recente sau trecute).”

În testul arborelui, ”arborele nu este altceva decât suportul proiecției, obiectul care joacă acelați rol ca și oglinda, trimiâînd inapoi imaginea proiectată asupra lui.”

Pentru realizarea testului, examinatorul va pune la dispoziția subiectului hârtie albă, un creion și o gumă de șters. Examinatorul va urmări evoluția și durata aproximativă a execuției acestuia.

În vederea realizării interpretării se va ține cont de o serie de elemente precum: ”zona superioară (sus): întindere, producție, diferențiere, traseele experiențelor posterioare, linia tranziției trunchi-coroană, dar și de zona inferioară (jos): traseele experiențelor primitive, sol, perisaj indicat, adesea linia de separare de rădăcină.”

De aseemenea, examinatorul va avea în vedere structura arborelui (rădăcină, trunchi, coroană), dar și anumite semnificații generale și particulare precum (rădăcina și semnificațiile acesteia, trunchiul, linia solului, ramuri, frunze, fructe, flori). Fiecare dintre acesteaau o serie de semnificații și simbolistici enumerate atât de Anca Rorozea și Mihaela Sterian, cât și de Karl Kock în lucrările lor ”Testul arborelui„.

Evidențiem că, în interpretarea desenului testului arborelui și realizarea profilului de personalitate, se va avea în vedere literatura de specialitate, cu precădere semnificațiile aduse de Karl Koch, dar și revizuile, adaptările și completările acesteia, semnificațiile și simbolistica arborelui din literatura străină, dar mai ales românească, așa cum arată cele două autoare citate mai sus.

Având în vedere testele prezentate mai sus, putem sublinia utilitatea acestora în activitatea educatorului; utilitate ce poate fi pusă în evidență doar în cadrul unui parteneriat real învățător-psiholog/consilier-familie. Subliniem faptul că acest tip de teste pot folosite doar sub o licență și de către specialiști în domeniu.

4.2 Aplicațiile psiho-pedagogice ale desenului copilului

Desenul, pentru copiii, reprezintă posibilitatea de exprimarea a ceea ce el știe despre lume și viață, ntr-o anumită etapă a dezvoltării lui. Psihologii spun, că mai ales în ”perioada de achiziție a limbajului, desenul este unul dintre puținele instrumente care oferă informații legate de personalitatea, comportamentul, conflictele, traumele și bucuriile lor.” Prin intermediul desenului, copilul își exprimă sentimentele, fricile, traumele, emoțiile prin care a trecut. El reușește să dea sens tuturor acestor lucruri prin intermediul liniilor, semnelor, culorilor, astfel încât fiecare desen al lui are o semnificație, fiind suficient să îi cerem copilului să ne explice ceea ce a desenat. ”Ăsta e bunicul, asta e o pisică, aici e mama, ăsta sunt eu, spune micuțul, punând degetul fără ezitare pe foaia unde a trasat câteva duzini de semne aproape identice, dar care, în ochii săi, reprezintă clar și limpede lumea sa interioară și realitatea,”

În lucrarea lor, Desenează ceva!, J.A Benoit și g. Pettinati, susțin că prin actul grafic, subconștientul comunică diferite informații despre care cel care desenează nu are habar. Desenul îi permite copilului să-și exteriorizeze emoțiile sau trăirile utilizând simbouri, proiectând asupra unor animale sau diferite personaje, dar și cu ajutorul culorilor ceea ce el simte, trăiește la un moment-dat. Tot ce desenează copilul, exprimă tot ceea ce simte. ”Desenul este ca și semnătura: este unic și aparține fiecăruia și numai lui. Fiecare ființă omenească este unică și evoluează în ritmul ei.”

Cele două autoare dedică un întreg capitol aplicațiilor pedagogice ale desenului. Astea vorbesc despre importața acestui mijloc de comunicare cu copilul, atunci când este prea timid sau când nu se poate exprima în cuvinte din tot felul de motive. Aflat într-un spațiu necunoscut, desenul îi redă încrederea în el. Cele două autoare relatează exemplul unui copil, aflat pentru prima dată la medic, la dentist sau la terapeut. Ele sugerează că se poate crea rapid un climat de încredere între copil și profesionist îndemnându-l să deseneze ceva în timp ce poate asculta, sau participa activ la discuția dintre părinte și acesta. De obicei, după câteva minute, copilul va veni să arate ce a desenat, iar medicul are ocazia să stabilească într-un mod natural contactul și să îneacpă o discuție.

O altă idea valoroasă ce rezultă din lucrarea celor două autoare este punerea în valoarea a fiecărui copil. Este deosebit de important ca valoriza copilul lăudându-i desenul, subiectul, alegerea culorilor, eforturile, perseveranța etc. În cazul în care este vorba de un grup de copii, este recomadat ca desenele să nu fie expuse unul lângă celălalt, mai ales în cazul în care au aceeași temă, pentru a nu creea posibilitatea de comparație din partea adulților și chiar din partea copiilor între ei. Este recomandat să realizăm mozaicuri, pentru fiecare copil, care să-i grupeze toate desenele în același loc. Această strategie, îi permite învățătorului să-l ajute pe elev, în creșterea stimei de sine prin desenele pe care le produce. O altă strategie posibilă în acest caz ar fi aceea de a evidenția pentru fiecare desen o calitate specială pe care celelalte desene nu o au.

Fixarea lateralității reprezintă o altă caracteristică importantă în dezvoltarea copilului. Lateralitatea este dominanța funcțională a unei părți a corpului asupra celeilalte, ”dominantă funcțională a unuia dintre organele analoage perechi (mâini, picioare, ochi etc.)” . Cele două autoare citate consideră că, cu cât copilul este pus în situația de a mânui obiecte, cu atât ăși va folosi mâna dominantă. Mânuirea unor obiecte mici îl va predispune pe copil la apucarea cu trei degete, care pregătește apucarea creionului. Activitățile manuale sunt favorabile totodată controlului vizual(ghidare și coordonare), perceptiv și tactil.

Cunoașterea propriei mâini, poziția corpului, instrumentele de scris date copilului, modul în care copilul ține creionul sau poziția foii de hîrtie sunt elemente foarte importante de stabilit pentru fiecare copil în parte în vederea pregătirii lui pentru școală și mai târziu pentru obținerea randamentului școlar.

4.2.1 Etapele exprimării artistice

Nivelul dezvoltării cognitive, la fel ca dezvoltarea cognitivă se realizează într-un proces secvențial care urmărește parcurgerea a șase etape. Aceste etape sunt descrise de Ioana Drugaș în lucrarea ”101 aplicații arterapeutice în consilierea copiilor” pe baza stadialității realizate de Malchiodi. Cele șase stadii sunt:

Etapa mâzgălelilor (18 luni- 3 ani) este carcaterizată de primul contact al copilului cu creioanele și hârtia. Deoarece în această etapă, copilul nu deține contol în coordonarea motrică, mâzgălelile sunt realizate prim mișcări repetitive, având ca rezultat linii drepte, curbe, puncte.

Etapa formelor de bază (3-4 ani) se poate caracteriza încă prin existența mâzgălelilor, însă acum copii pot inventa povești despre ceea ce au desenat. Ei reușesc să realizeze în această etapă forme geometrice precum: triunghiu, pătratul, cercul ce vor reprezenta precursorii formelor umane.

Etapa formelor umane și a schemei simple (4-6 ani) este caracterizată prin realizarea formelor umane.

Etapa schemei vizuale (6-9 ani) este etapa în care copii reușesc să realizeze un cadru vizual ceea ce doresc să exprime prin desen.

Etapa realismului (9-12 ani) se caracterizează prin apariția detaliilor, pentru a oferi o imagine cât mai realistă a obiectului desenat.

Adolescența este etapa în care copii de peste 13 ani nu mai acordă atât de mult interes exprimării artistice. În cazul copiilor pentru care arta prezintă încă interes vor apărea desenele abstracte.

Cunoașterea acestor etape este deosebit de imporantă pentru învățător, care va putea face corelarea între rezultatele obșinute de copii la clasă cu stadiul de dezvoltare și pentru a putea dirija procesul instructiv educativ personalizat pe potențialul și nevoile de dezvoltare ale fiecăruia dintre elevi.

4.3 Artterapia

Artterapia sau ”exprimarea prin artă” are ca scop explorarea personală și autodezvoltarea. Ea este văzută ca un proces ce ajută la dezvoltarea copiilor.

”Artterapia este un domeniu hibrid bazat pe disciplinele artei și psihologiei, obiectivul ei principal fiind utilizarea creativității în vindecarea și îmbunătățirea vieții. Utilizarea artei în terapie constituie o alternativă de exprimare non-verbală a emoțiilor și cognițiilor. Arterapia înseamnă stimulare senzorială, achiziție de deprinde și adaptare, așa cum arată Malchiodi.”

Artterapia este o metodă ce poate fi adoptată de către cadrele didactice la clasă. Ea se adresează copiilor cu diferite tipuri de nevoi și probleme.

La vârste mici, copii nu pot comunica verbal stările afective una dintre cazuze fiind aceea că vocabularul lor este unul sărac. Deasemenea unii pot avea comportamente dezapaptative, fiind cunoscut faptul că problemele comportamentale sunt strâns legate de cele emoționale. Pornind de la toate acestea, artterapia pune la dispoziție copiilor, mijloace de exprimare non-verbală a propriilor emoții, gânduri, nevoi și dorințe.

Artterapia se poate realiza sub următoarele forme:

”Modelajul se poate realiza cu plastilină sau cu lut și reprezintă nivelul de bază al exprimării artistice. Se pornește de la ideea că relația și contactul dintre pacient și material produc stări afective pozitive de satisfacție și confort. Reduce tensiunile psihice interne, canalizându-le spre exterior. Produsul finit al modelajului ca metodă art-terapeutică generând stare de satisfacție întărește motivația existențială și are rol pozitiv asupra schimbării imaginii de sine. Un rol important îl are și faptul că modelajul se desfășoară în grupuri mici, unde este stimulat spiritul de competiție, ce duce la o bună refacere a echilibrului personalității.

Sculptura este una din activitățile eficiente care participă la procesul psihoterapiei. Ea are un rol de decongestionare motrică și presupune activități psihomotrice mai încordate și susținute.

Desenul, ca formă a reprezentării, face parte din procesul de dezvoltare a gândirii cu posibilități de aplicație mult mai largi decât cele oferite de activitatea senzio-motorie. Această contribuție a funcției semiotice asupra dezvoltării gândirii devine posibilă doar în cadrul relației individ-mediu.

Decorațiunile se pot realiza pe diferite materiale: stofă, sticlă, pietricele sau scoici, os, marmură, pe pereți întregi, mochete etc. Acest gen de art-terapie este utilizat în corectarea tulburărilor de percepție a culorilor.

Confecționarea de jocuri și jucării, marionete este o activitate ce permite libertatea de exprimare, prin proiectarea trăirilor proprii, solicitând imaginația, talentul, simțul estetic și permițând descoperirea preferințelor și a înclinațiilor personale. D.V. Popovici consideră că jucăriile și jocurile trebuie adaptate pentru a permite o mai bună prehensiune și pentru a contribui la reeducarea funcțională a anumitor articulații, la reeducarea coordonării vizual-motrice și la tonifierea mușchilor și articulațiilor membrelor.

Artizanatul se folosește de inspirația folclorică, de cultura și obiceiurile rurale. Este o tehnică destul de complexă, ce permite reeducarea gesturilor, a gusturilor, a mobilității articulațiilor cât și educarea simțului estetic (covoare, bluze, căni, linguri pirogravate, obiecte confecționate din scoici, îmbrăcăminte pentru sticle etc.).”

4.3.1 Orele de arte vizuale și abilități practice- context faforabil cunoașterii elevilor

Pe parcursul orelor de arte vizuale și abilități practice, învățătorul poate culege o multitudine de informții despre copil. Comportamentul verbal și nonverbal manifestat de acesta oferă informații despre el, fiind nevoie ca învățătorul să urmărească o serie de ”indici comportamentali pe parcursul acestor cursuri și nu numai:

Modul în care copilul se angajează în activitatea artistică oferă informații despre stilul cracteristic al copilului de a se implica.

Materialul din care confecționează produsul poate oferi informații despre personalitatea copilului.

Subiectul produsului poaate oferi infrmații importante necesare cunosșterii copilului și a nevoilor acestuia;

Mărimea produsului artistic final oferă informații cu privire la nivelul stimei de sine a copilului;

Calitatea și tonul global al imaginii desenului oferă informații despre conceptul de sine al copilului și natura interacțiunilor stabilite;

Plasarea figurii în pagină oferă informații cu privire la aspirațiile copilului;

Cantitatea detaliilor oferă informații cu privire la adaptabilitatea copilului;

Ștersăturile deasemenea pot oferi infoemații despre gradul de adaptabilitate al copilului (un copil adaptat va avea mai puține ștersături, utilizarea ștersăturilor în exces poate sugera nesiguranță);

Calitatea și apăsarea pensulei vorbesc despre trăsături precum securitatea, determinismul și persistența, în cazul liniilor drepte, liniile curbe arată flexibilitatea, iar cele subțiri pot simboliza nesiguranță/ timiditate, în timp ce liniile groase pot insemna agresivitate. Prezenta umbrelor poate reflecta prezența unui grad înalt de anxietate.”

CAPITOLUL 5. Aspecte ale valorificării artelor vizuale și abilităților practice în dezvoltarea personală a școlarului mic (cercetare personală)

Pentru a evidenția rolul și importanța Artelor vizuale și abilităților practice în dezvoltarea personal a școlarului mic am desfășurat o cercetare aplicativă pe parcursul unui an școlar, la nivelul clasei a IV-a A, de la Școala Gimnazială Genesis, din București.

Elevii au fost puși în situația de a se exprima prin desen, grafică, modelaj, pictură și colaj, în cadrul orelor de AVAP și au fost observați atât în timpul activităților cât și în afara acestora, deasemenea pentru fiecare temă avută în vedere au fost consemnate opiniile acestora cu privire la felul în care s-au simțit (trăiri emoționale, abilități necesare în abordarea temei, cum au relaționat, ce dificultăți au întâmpinat).

5.1 Obiectivele cercetării:

O.1 – identificarea rolului AVAP în dezvoltarea personală a școlarului mic;

O.2 – stimularea potențialului individual creative al fiecărui elev prin activități AVAP;

O.3 – elaborarea unui program de dezvoltare personal prin activități AVAP.

5.2 Stabilirea problemei:

Școala este mediul educațional cu cea mai mare importanță în dezvoltarea psiho-socio-educațională a unui copil.

Prin intermediul programei și a programelor școlare, școala românească dorește să asigure un mediu educațional benefic și propice dezvoltării fiecăruia dintre elevi, ținând cont de particularitățile bio-psiho-individuale al fiecăruia.

În această lucrare dorim să evidențiem rolul disciplinei arte vizuale și abilități practice în formarea și dezvoltarea personală (sentimente, emoții, abilități de comunicare și relaționare, personalitate) a fiecăruia dintre copii.

Relevant pentru evoluția și dezvoltarea personală a elevului este faptul că prin activitățile de AVAP este facilitată și optimizată atât cunoașterea și capacitatea de exprimare a acestuia cât și dezvoltarea abilităților sale de autocunoaștere.

Prin aceste activități, elevul capătă noi instrumente în direcția autocunoașterii sale, pentru conturarea și creșterea imaginii și a stimei de sine.

Deși viața de elev îi oferă acestuia context variate în vederea desfășurării demersului său de autocunoaștere și implicit de dezvoltare personală, considerăm că, activitățile din sfera AVAP, prin specificul lor, reprezintă unul din cele mai potrivite demersuri în vederea atingerii acestor obiective.

Pornind de la aceste elemente evidențiate mai sus, demersul didactic poate fi mult mai adaptat particularităților psiho-individuale ale fiecăruia. Pe de o parte, profesorul va avea la dispoziție mai multe informații despre elevii săi (de multe ori mult mai relevante decât cele obținute în alte situații de învățare), iar pe de altă parte, elevii exprimându-se cu mai multă încredere și deschidere la cerințele profesorului.

În altă ordine de idei, o altă variabilă avută în vedere o reprezintă particularitățile de vârstă ale școlarului mic, aflat la nivelul clasei a IV-a, în etapa realismului vizual.

În această etapă, este cunoscut faptul că întervine o perioadă conflictuală, când copilul își dă seama că nu reprezintă destul de bine obiectul pe care încearcă să-l redea. Foarte importantă fiind acum reacția celor din jur, în a-l încuraja pe elev, pentru ca acesta să nu-și piardă interesul pentru desen. În acest mod, putem avea acum copii care renunță la această formă de exprimare, fie că nu-i mai interesează, fie că cei din jur sunt critici cu lucrările lor, comentându-le în sens negativ creațiile, dar și copii care continuă, un timp realizând creații după model, așa cum afirmă atutoarele Joe-Anne Benoit și Graziella Pettinati, ca apoi să-și dezvolte un stil personal, ușor de recunoscut.

5.3 Ipoteza cercetării

În realizarea cercetării se pornește de la premisa că, la finalul clasei a IV-a, elevii stăpânesc cunoștințe temeinice despre tehnicile de lucru specifice fiecărei ramuri a artelor vizuale și elementele de limbaj.

Este important de avut în vedere specificul etapei de vârstă în care se află copiii. Etapa reflectată de realism se cracterizează prin apariția elementelor de detaliu, care oferă o imagine realistă a obiectului desenat. Autorii Philippe Wallon, Anne Cambier și Dominique Engelhart subliniază că, ”desenul realizat la 10 ani este interesant din mai multe puncte de vedere. El arată fluctuații proprii vârstelor pubertate și apare ca un salt calitativ, ca expresie a unei schimbări profunde, a relației care leagă imaginea de obiect și de desenatoare. Desenul nu mai este o construcție aditivă convențională. El este o imagine vizuală, fotografie a unei fețe feminine și evocarea unei deveniri corporale. Omisiunea picioarelor, modificările liniilor la nivelul trunchiului și al taliei, liniile curbe, reprezentarea elaborată a ochilor și a gurii, prezența unui colier sunt caracteristici care anuntă schimbarea pubertară.”

Elaborată în concordanță cu cele spuse mai sus și cu observațiile personale, ipoteza cercetării a fost următoarea: dacă elevii participă la activități AVAP, atunci aceștia își vor exprima mai ușor sentimente, emoții, trăiri, personalitatea, realizându-se în acest mod dezvoltarea personală.

5.4 Descrierea eșantionului

Pentru verificarea ipotezei de lucru și realizarea obiectivelor, mi-am orientat atenția asupra unui eșantion de 17 copii, elevi în clasa a IV-a, la Școala Gimnazială Genesis, cu vârste cuprinse între 9-10 ani.

Structura eșantionului apare în tabelul următor:

Colectivul clasei este echilibrat în ceea ce privește numărul de fete și cel de băieți, în același timp este omogen din punct de vedere al vârstei copiilor.

Cei mai mulți dintre elevi au împlinit 10 ani în timpul anului școlar 2015-2016, iar prezența la clasă pe parcursul anului școlar a fost de peste 90 % zilnic, absențele fiind doar din motive obiective (condiții meteo, probleme de sănătate).

99 % dintre părinții copiilor au studii superioare și postuniversitare și doresc să asigure copiilor condiții optime dezvoltării.

5.5 Metode de cercetare

Partea aplicativă a acestei lucrări a fost elaborată într-o manieră complexă, prin intermediul tipului de cercetare calitativă, a studiului de caz ajutat de analiza documentelor, observația participativă și interviul.

Cercetarea calitativă este un tip de cercetare exploratoriu ce presupune intervievarea unui număr mic de persoane. Ea studiază în profunzime emoțiile, sentimente, care îi determină pe oameni să acționeze în diverse moduri.

Cercetarea calitativă este importantă pentru a scoate în evidență anumite caracteristici sau comprtamente din perspectiva celui care le realizează. Profesoara Maria Bârsan arată în notele sale de curs ”metodologia cercetării” că ””datele calitative se referă la atribute ale unei persoane sau a unui grup de persoane,motivații, aspirații, atitudini, valori, culturǎ, stil de viațǎ, comportament, care se redau cat de exact posibil; foarte importantǎ este experiența personală a cercetatorului, puterea lui de pătrundere, de înțelegere, intuiția sa; de aici, specificitatea interpretărilor. Interpretarile se pot face treptat, pe măsura ce se culeg informații. Informațiile culese nu se supun regulilor statistice, deși pot fi convertite în expresii cantitative prin codificare și, apoi, supuse unei anumite prelucrǎri ( numǎrare și comparare), pentru a afla frecvența. Deci, nu se bazează pe expresii cantitative, dar implica unele măsurari. Din răspunsuri la interviuri, pe baza unor chestionare specifice, se extrag concepte. Eșantioanele cu care se lucreazǎ sunt selectate conform scopului, indivizii, entitǎțile selectate trebuie sǎ rǎspundǎ anumitor criterii-deci, selecția nu este întâmplǎtoare.”

Această lucrare ce centrează pe metoda studiului de caz, iar perspectiva este aceea a cadrului didactic care dorește să evidențieze importanța orelor de AVAP în dezvoltarea personală a elevilor săi.

5.5.1 Studiul de caz

După I. Neacșu, L. Manasia și T. Chicioreanu, metoda studiului de caz este o metodă de reală utilitate în câmpul științelor socio și psihoeducaționale. Studiul de caz este ”o anchetă realizată empiric, care investigherază un fenomen contemporan, în mediul în care acesta se produce, mai ales atunci când, granițele dintre fenomen și context nu sunt clare și evidente.”

Aceiași autori citați mai sus evidențiază faptul că, pentru a fi relevant într-o cercetare, studiul de caz trebuie să respecte câteva condiții:

”a) să răspundă la întrebările cum? Și de ce?;

b) să nu solicite automat controlul evenimentelor examinate sau comparate;

c) să vizeze elemente actuale, contemporane.”

În lucrarea ”Metode și tehnici de cercetare în științele sociale” autorul, Dorin Dan Șandor ne prezintă o clasificare a tipurilor de studii de caz dupa Yin:

”Exploratorii- în care cercetarea de teren și colectarea de date poate fi făcută înainte de definirea ipotezelor.

Descriptive- în care cazurile sunt legate de teorie.

Explicative- în care căutăm să găsim relații cauzale care explică fenomenul studiat.”

5.5.2 Metoda observării

Metoda observării este potrivit mai multor autori în domeniu una importantă și relevantă în cercetarea educațională. Ea constă în ”urmărirea modelelor comportametale ale oamenilor în anumite situații pentru a obține informații despre procesele sau fenomenele investigate. Este o modalitate de colectare a datelor ce poate fi utilizată în cadrul diferitelor tipuri de cercetări în combinație cu alte metode sau autonom.”

Potrivit profesorului Lucia Ciolan, sarcinile observatorului sunt:

Să se afle printre persoaneje observate și să se adapteze la mediu;

Să observe derularea obișnuită a evenimentelor;

Să înregistreze cele observate prin diverse mijloace;

Să interpreteze ceea ce a observat și să redacteze un raport de observare.

5.5.3 Interviul

”Metoda anchetei pe bază de interviu definește ”o metodă de cercetare interactivă” care presupune construirea unei situații de inetracțiune între intervievat și intervievați.”

Potrivit profesorului Lucian Ciolan, pot fi identificate o serie de caracteristici ale interviului de cercetare.

”1. Caracterul subiectiv al informației culese;

2. Este realizat la inițiativa cercetărorului și în folosul comunitărții acestuia;

3. Catacterul exploratoriu. „

Același autor citat mai sus identifică o serie de avantaje și limite în utilizarea metodei interviului.

Dintre limite putem enumera: ”contextualizarea socio-culturală, mare consumator de timp, dependența de stările participanților, dificultăți de acces, costuri relativ mari, dificultăți de standardizare, dificultăți de interpretare a datelor culese, probleme de etică, bias-ul social, sărăcia datelor.”

Toate aceste limite sunt contracarate printr-o serie de avantaje ale acestei metode: ”flexibilitate, observarea comportamentelor nonverbale, rata mai ridicată a răspunsurilor, construirea contextului de intreviu, posibilitatea relansărilor și a întrebărilor de clarificare, studierea unor probleme mai complexe, descrierea contextului, stabilirea și câștigarea încrederii.”

5.5.6 Analiza documentelor

Analiza documentelor reprezintă un mijloc important prin care se pot obține ”diagnoze sociale cât mai complete.”

Alături de observație, tehnica documentară, constituie o sursă importantă de obținere de date și informații ce permit elaborarea unor modele explicative ale anumitor fenomene. Oamenii cu sau fără voia loc, produc documente, le analizează, le interpretează.

Termenul de document are înțelesul de ”act prin care se adeverește și constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaște o obligație. Text scris sau tipărit, inscripție sau altă marturisire servind la cunosșterea unui fapt real, actual sau din trecut.”

Tehnica analizei documentelor se folosește ca tehnică complementară alături de observația directă și interviul.

Ion Cauc, Beatrice Manu, Daniela Pârlea și Laura Goran notează faptul că, de-a lungul timpului documentele au fost clasificate după ”conținutul lor (documente individuale și colective), după originea lor (personale și oficiale), după formă (statistice și literare) sau după natura lor (directe și indirecte, originale și reproduse) etc.”

În privința temei ”Importanța artelor vizuale în dezvoltarea personală a școlarului mic” se pot cerceta/ analiza portofoliul personal al elevului și documentele școlare.

Portofoliul personal cuprinde lucrări elaborate de elevi, în diferit situații de învățare, pe parcursul orelor de AVAP (picturi, desene în creion, obiecte realizate în cadrul activităților practice). Analiza acestora se realizează în vederea evaluării însușirii tehnicilor de lucru, elementelor de limbaj plstic, dar și cu scopul cunoașterii complexe a copilului din toate punctele de vedere (emoții, personalitate, modalități de relaționare).

5.6 Studiu de caz – Rolul și importanța artelor vizuale în dezvoltarea personală a școlarului mic

5.6.1 Prezentarea situației generale/ Ipoteza

Clasa a IV-a A, din Cadrul Școlii Gimnaziale este formată din 17 elevi cu vârste cuprinse între 9- 10 ani și prezintă o structură eterogenă din toate punctele de vedere.

Colectivul este format din 6 fete și 11 băieți ce provin din familii nucleare și monoparentale din medii sociale medii și supramedii. Grupul clasei s-a format din clasa I și a rămas în aceeași componență până în clasa a IV-a. Acest element corelat cu specificul activității din mediul educațional privat (program 8.45-18.30, ce include atât activitatea curriculară cât și cea extracurriculară) au permis dezvoltarea și consolidarea relațiilor interpersonale între școlari, un grad de intercunoaștere mare al acestora și un mediu securizant exprimării acestora.

Considerând că, etapa clasei a IV-a este una extrem de importantă în dezvoltarea școlarului mic și reprezintă un moment de trecere către ciclul gimnazial, s-a considerat important să se creeze contextul favorabil exprimării personale în cadrul orelor de educație plastică și abilități practice.

În acest mod a fost pus în evidență rolul și importanța acestor activități în dezvoltarea personală a fiecăruia dintre ei.

Ipoteza de la care s-a pornit a fost aceea că, dacă elevii participă la activități de arte vizuale și abilități practice, atunci aceștia îți vor exprima sentimente, emoții, trări, realizându-se în acest mod dezvoltarea personală.

5.6.2 Abordare/ Implementare

Pe parcursul anului școlar au fost desfășurate activități din sfera artelor vizuale și abilităților practice, cu întrega clasă. Activitățile au avut un subiect pretext. Subiectele pretext abordate au fost: prietenia, familie, copilăria, joc și joacă, fericire/tristețe, eu și ceilalți.

Subiectele pretext abordate au fost realizate din perspectiva tuturor domeniilor artistice: pictură, grafică, desen, modelaj și colaj, utilizând următoarele tehnici de lucru: tempera, acuarelă, creion, modelaj și colaj din hârtie.

Obiectivul activităților desfășurate a fost ca, elevii să exprime clar și coerent un mesaj intenționat valorificând integrat caracteristicile elementelor de limbaj plastic.

În realizarea studiului de caz am avut în vedere șase subiecte pretext, alese în concordanță cu particularitățile psihoindividuale ale elevilor, cu nevoile reale de exprimare și dezvoltare ale copiilor, dar și ținând cont de provocările lumii contemporane. La acestea s-au adăugat teme plastice în concordanță cu programa școlară.

Prietenie-subiect pretext realizat având ca temă plastică culorile calde, iar tehnica de realizare a fost tempera;

Familia-subiect pretext realizat, având ca temă plastică: punctul, linia și forma, realizat în tehnica creionului;

Copilăria-subiect pretext cu tema plastică forma și culoarea, realizat în tehnica acuarelei;

Joc și joacă-subiect pretext având ca temă plastică forma-element de limbaj plastic, realizat în tehnica modelajului;

Fericire/tristețe-subiect pretext cu tema plastică colori calde/culori reci, realizat în tehnica acualeră;

Eu și ceilalți-subiect pretext cu tema plastică forma ca element de limbaj, relizat în tehnică mixtă tempera și colaj.

Prietenia

Primul subiect pretext abordat în carul orelor de AVAP, a fost prietenia.

Prietenia este o relație afectivă dintre doi sau mai mulți oameni, este încărcată cu sentimente de încredere, iubire, admirație, respect. Omul este un animal social, dependent de ceilalți. Dintotdeauna oamenii au trăit în grupuri, au vânat în grupuri și s-au ajutat reciproc.

Etapa școlarității mici este perioadă în care se leagă prietenii între copii, care mai presus de toate au valori foarte înalte. În această etapă, copii pun foarte mult accent pe corectitudine, sinceritate, pe atitudinea prietenului de a te ajuta la greu, de a te încuraja și susține într-o situație dificilă.

Pe parcursul ciclului primar tema prieteniei este amplu dezbătută cu copiii. Această temă apare în discuție de la micile situații ce apar între copii, însă ea este prezentă și în cadrul diciplinelor școlare precum limbă română, lectură și în clasa a IV-a, educație civică.

Cu aceste ocazii elevii au oportunitatea de a-și clarifica și recunoaște noțiunea de prietenie.

La educație civică, de exemplu, dicută despre ”Relațiile mele cu prietenii”. Elevilor li se prezintă câteva situații reale pe care apoi le discută și stabilesc: Cum îți dovedește prietenia față de o persoană; Cum dovedești că ești/ ai un prieten adevărat; Cum te porți cu un prieten.

Prin intermediul acestei lecții, elevii află că ”între unele persoane, la un moment dat se pot stabili relații deprietenie. Prietenia poate exista între persoane care nu sunt de același sex, aceeași vârstă, profesie sau religie. Relațiile de prietenie presupun:încredre, ajutor, colaborare, cinste, sinceritate, preocupări comune, toleranță, spirit de sacrificiu.”

Iată de ce tema aleasă este de actualitate și înteres pentru elevi, care în discuțiile libere purtate pe această tema la clasă spun că ”un prieten adevărat este cel care nu te menajează, ci este sincer și corect față de tine, îti spune ce ai greșit și te ajută să înveți cum poți să repari greșeala.”; ”prietenul este acela care gândește pentru tine ca pentru el însuși și care este capabil să te ajute să înțelegi că uneori greșești”, sau că ”prietenul este acela căruia ai încredere să îi spui secretele tale”.

Tema prietenia a fost abordată cu plăcere și entuziasm în cadrul orei de educație plastică de către elevi. Aceștia au ales să o prezinte folosind cu preponderență culori precum galben și oranj.

Formele de realizare utilizate de copii sunt: spirala, cercul, palmele împreunate, copiii, soarele, fețe vesele, inima și stele, copiii și animalele. Toate aceste forme sunt încărcate de aspecte pozitive, căldură, entuzism, ceea ce denotă emoțiile pozitive pe care le învestesc în acest gen de relație și importanța foarte mare pe care o acordă prieteniei.

Să luăm spre analize câteva lucrări:

V. L. Alege să realizeze subiectul pretext Prietenia realizând două mâini ce simbolizează ajutorul reciproc, dat demijlocit de un prieten adevărat. V. L notează pe marginea lucrării: ”Eu am reprezentat prietenia prin două mânuțe, fiindcă eu cred că, în prietenie cel mai important lucru este să ne ajutăm între noi. Dacă ne ajutăm între noi, prieteniile vor fi mult mai legate.”

Culorile utilizate de V.L sunt galben și oranj, cea mai caldă culoare, pe fondul roșu, care în acest context simbolizează iubirea.

Galben este asociat soarelui și aurului, cel mai prețios metal. ”Este culoarea veseliei, a deschiderii spre lume, a voinței de participare și a dorinței de a merge mai departe. Este preferata copiilor cărăra nu le place să stea singuri. Capătă un aspect foarte pozitiv.”

Oranjul, considerată a fi cea mai caldă culoare, obținută din amestecul a două culori primare: roșu și galben, situat între acestea pe cercul cromatric. ”Oranjul reprezintă vitalitate, curiozitate, dorință de reușită, dinamism. Exprimă bucuria și veselia.” Evi Crotii, în ”Desenele copilului tău”, susține că, copilul carea alege galben, este în căutarea căldurii prietenilor și genul de copil care se implică activ în activități sociale.

Fondul roșu exprimă acțiunea și puterea dorințelor; ”intoleranța față de obstacole în propriile activități, un cracter vesel, înclinația entuziastă de a-i implica și pe alții și o puternică nevoie de a fi ibservat.”

Din simbolistica culorilor mesajul acrestei lucrări ar putea fi aceala că nici un obstacol nu stă în calea prieteniei adevărate.

Cea de-a doua lucrare (foto 2) avută în vedere ne prezintă două lumi diferite, doi oameni total diferiți, care în ciuda diferențelor dintre ei și lumile acestora pot fi prieteni.

P.S. alege să realizeze subiectul pretext Prietenia realizând doi oameni din lumi diferite, oameni care arată vizibil diferiți, care, așa cum notează pe marginea lucrării vrea să simbolizezeze că, oamenii deși sunt diferiți, pot fi prieteni. P. S scrie: ”Eu am pictat doi oameni și am vrut să dovedesc că, oamenii deși sunt dideriți, pot fi prieteni.”

Lucru fumos între prieteni este acela că, deși pot fi momente sau situații în care sunt sunt deaccord și nu au aceleași opinii, este important să poți să îi accepți celuluilat punctul de vedere și să știi bine că ”suntem cu toții diferiți”, acesta fiind poate cel mai frumos element al oamenilor care a ajutat civilizația să evolueze.

Oamenii nu pot trăi izolat. O persoană poate face parte din diferite grupuri: familia, grupul de joacă, grupul de învățare etc. Orice grup are la baza formării sale preocupări, scopuri și interese comune ale membrilor săi.

Oamenii sunt particularități inviduale, au moduri de a percepe și vedea lumea în mod diferit, se pot raporta la aceași situație diferit în funcție de personalitatea fiecăruia, mediu și educație. Există situații în care doi oameni ce au devenit prieteni să aibă religii diferite, etnie diferită etc., însă prietenia lor să fie legată prin unele valori comune. Între prieteni pot exista discuții, neconcordanțe între idei, dar este nevoie ca fiecare să accepte punctul de vedre al celuilalt, fără a încerca să-l manipuleze, să-l schimbe. Din aceste diferențe pot rezulta lucruri deosebite care să încerce să împace ambele viziuni, de ce nu salturi calitative care pot fi privite la o scară mai mare.

Între prieteni se pot stabili relații de colaborare. Sau de ce nu de comtetiție, ce au ca rezultat progresul. Competiția nu trebuie să genereze invidie, agresiune, violență verbală sau fizică, ci dorință de autodepășire.

Faptul că oamenii au abilitatea de comunica și a se exprima prin atâtea mijloace de comunicare, că există un sistem de reguli și norme morale și de conduită la care într-o anume măsură toată lumea se raportează, face posibil creearea de contexte favorabile prieteniei.

În ceea ce privește alegerile cromatice, se poate observa că fondul celor două persoane este realizat în culori diferite, roșu și galben. Soarele fiecărei dintre cele două lumi are culori și forme diferite. Soarele lumii roșii este rotund, având culoarea galbenă, în timp ce soarele lumii galbele este părtrat de culoare roșie. Se observă, deasemenea și faptul că, cei doi sori sunt realizați în coltul paginii.

Copilul lumii roșii esre realizat din linii curbe, care ”nu doar că au un caracter deschis și entuziat, dar și o dorință înăscută de comunicarea și de joacă cu alți copii de vârsta lui.” Copilul lumii galbene este reprezentat cu ajutorul uneor linii drepte, format din forme cu uncghiuri. Aceste elemente pot indica,” în afară de neliniște, neastâmpăr, și o natură plină de voință și hotărâtă care il face pe copil să-și exprime cu fermitate propriile dorințe și să lupte cu tenacitate pentru a obține ceea ce vrea, demonstrând că este definit ca ”un caracter hotărât”, care în viitor îi va permite să depășească obstacolele vieții.”

P.S. alege să realizeze cele două personaje sunt forma unor roboți, acest lucru poare arăta ”dorința copilului de a fi puternic și nevoia de protecție pe care o resimte.” Personajele au culoarea oranj și sunt așezte cu picioarele pe linia unui sol oranj. Cei doi roboți își zâmbesc și se salută.

Cel de-al treilea desen pe care îl vom analiza (foto 4) ne arată pritenenia, ce ocupă o mică parte a unei lumi mari și necunoscute. Starea de prietenie îi dă copilului o stare de bine și de liniște.

M. G deseanează o lumea mare și necunoscută în care fiecare prietenie are spațiul și timpul ei. Este o lucrare încărcată de mister prin faptul că personajul realizat este o fetiță, întoarsă cu spatele, ce îmbrațișează două pisicuțe. Cele trei personaje sunt așezate sub lumina protectoate a unei umbrele, pe un pământ de culoare roșie. Spațiul lucării este reprezentat de un fond galben ocru, umbrela ce-i adăpăstește pe cele trei prietene este de culoare oranj, spațiul umbrelei este galben citron. Fetita poartă rochiță și beretă roșie, iar părul lung este oranj. Pisicile au culoare galben ocru, în timp ce pământul pe care stau personajele este de o nuanță de roșu-oranj.

Copilul este reprezentat de M.G, în partea deaptă, jos a spațiului de lucru, ceea ce ar o poziționează în zona de dorință din viitor. Rapotul dintre cap, trunchi și membre ste unul proporțional. Brațele deschie îndică o fire empatică și prietenoasă, se poate observa căldura cu care ăși ține prietenele necuvântătoare îmbrățișate. Desenul trasmite stabilitate prin faptul că cele trei personaje sunt așezate.

Despre desen M. G. Notează ”Prin acest desen am vrut să spun că prietenia nu poate fi doborâtă de nimic și că în prietenie nu existp frică, ură sau trsitețe. Prietenia este magică!„

Familia

Cel de -al doilea subiect pretext abordat în cadrul cercetării este Familia. Am ales să abordez aceast subiect întrucât, familia este mediul ce reprezintă dragoste, căldură, siguranță pntru oricare dintre noi. În realizarea acestuia, elevii au avut ca temă plasică: punctul, linia și forma, iar tehnica derealizarea aleasă a fost în creion.

Familia este primul grup din care face parte un individ. În mod tradițional ea reprezintă grupul format din mamă, tată și copiii lor, însă societatea contemporană și realitățile acesteia adaugă cîteva alternative la acest model. Vom întâlni familii monoparentale, familii bazate pe uniune consensuală, familii de tip homosexual. Aceste realități au adus cu ele și modificări ale funcțiilor familiei, unele dintre acestea nu se mai pot realiza, iar altele nu se mai realizează la un nivel optim. Toate aceste elemente își pun puternic amprenta asupra educației, evoluției și dezvoltării copiilor.

Abordarea diferențiată a unor probleme sensibile cum sunt cele legate de familie, este și va rămâne una din provocările puternice ale educatorului contemporan.

”Familia este grupul în care copilul învață să stabilească relații cu cei din jur. Părinții, frații, bunicii, rudele sunt primele modele de viață pentru copil. Între membrii familiei se pot stabili relații: de afecțiune, respect, colaborare, încredere, ajutor, ș.a, sau de conflict, competiție și autoritate exagerată.”

Copii au abordat în mod deschis acest subiect pretext. În timp ce unii copii au executat tema cu bucurie, punctată uneori de exclamații, alți copii nu au primit tema cu atât de mult entuziasm, iar care în realizarea desenului au fost mai inhibați.

Prima fotografie pe care o vom observa si analiza în această categorie o reprezintă familia realizată de I.V.

Ilinca desenează un moment din viața familiei ei. Prezintă momentul mesei, când toată familia este ajunată în jurul acesteia.

Alege să realizeze acest desen în creion grafic. Din observarea acestuia se poate constata nivelul de maturitate afectivă și al adaptării la realitate. Desenul este unul expresiv, complet și complex, cu atenție la detalii.

Ea realizează de un capăt și de celălat al mesei părinții, iar în planul spate se desenează alături de sora ei. Impresia generală a desenului este una de liniște și armonie. Fețele celor 4 personaje sunt zâmbitoare și expresive.

Părinții sunt veseli, dar dominanți prin poziționarea lor în capul mesei. I. se poziționează mai aproape de tatăl. Se poate observa o oarecare distanță marcată prin spațiul liber între ea și sora ei, așezate de aceeași parte a mesei în planul din spate.

Urma lăsată de creion este mai puternică în partea mesei, în fața tatălui. Aceasta putând semnifica o tensiune în familie venită din această direcție.

În fotografia nr. 6. P. S. Reprezintă o vizită cu familia la ”Ferma animalelor”. El realizează familia desenând părinții, foarte aproape unul d celălalt și pe el și fratele lui, care hrănesc animalele îngrădite.

P.S. realizează subiectul pretext în același spirit ludic întâlnit și în celelalte lucrări ale sale. El se desenează hrănind unul dintre animale, iar fratele său este desenat în mișcare aducând iarbă pentru acestea. Acest lucru poate simboliză empatia, grija și dragostea copiilor pentru cei din jurul lor.

Atât copiii cât și părinții sunt reprezentați fără ochi, gură sau alte caracteristici ale feței. Părinții apar aproape unul de celălalt trasați cu ajutorul unor linii drepte, îngroșate, asemeni copiilor realizați din linii drepte, apăsate și conturate. Capul este reprezentat de un cerc, ce nu are chip, lipsesc ochii, gura, nasul, urechile, etc.elemente care dau expresivitate unui om.

Folosește culoarea pielii pentru colorarea feței ceea ce poate simboliza afectivitate, sensibilitate și timiditate. Lipsa ochilo ar putea indica refuzul dea vedea și înfrunta realitatea.

Lipsa gurii, a nasului, chipul fără trăsături atenționează asupra dificultății în manifestarea sentimentelor. Trăsăturile feței conțin toate organele de comunicare și de schimb cu lumea exterioară, iar absența lor pot indica semne ale dificultății de relaționare cu lumea exterioară.

I.R. alege să deseneze un tort (foto nr. 7) pentru a-și reprezenta familia. Pe tort scrie ”La multi ani, Ilinca!”, iar pe marginea desenului ea notează: ”Eu am ales să imi reprezint familia desenând un tort, deoarece părinții mei și eu ne întâlnim în același timp, doar o dată pe an, la petrecerea de ziua mea de naștere.”

În ciuda faptului că părinții ei sunt divorțați, tatăl având o altă familie, totuși ea identifică familia cu momentul în care cei doi părinți sunt împreună cu ea. Ea are o imaginea foarte clară și rigidă asupra familei, din punctul ei de vedere familia este formată din ambii părinți și copil. Concluzia ar fi că, în afara acelui moment, familia nu există pentru ea.

În desenul realizat se poate observa perfecționismul și aplecarea către detaliu prin respectarea cu strictețe a conturului, a spațialității obiectelor, prin ordinea și estetica spațiului de lucru.

Culorile alese de ea sunt culori închise, pământii. Ea alege maro pentru tort, o nuanță de roșu pentru decoruri, iar scrisul este de culoare turcoaz.

Din simbolistica culorii maro notăm că ”alegerea acestei culori arată că cel mic a fost încărcat devreme cu responsabilități și este posibil să demonstreze o seriozitate excesivă pentru vârsta sa.”. Copilul care folosește această culoare se caracterizează prin ”seriozitate, amărăciune, prudență și un simț dezvoltat al realității.”

Alegerea culorii turcoaz pentru fondul scrisului poate simboliza ”profunzime a sentimentelor, liniște, dependență. Această culoare apare la copiii care au nevoie să știe că ceilalți au încredere în ei.„

Copilăria

Următorul subiect pretext a fost cel al „Copilăriei”. Abordarea acestui subiect s-a realizat, din punct de vedere plastic, folosind elementele de limbaj specifice: punctul și linia. (Tema plastică: Punctul și linia elemente de limbaj plastic, efect cromatic: contrastul cald – rece).

În ceea ce privește punctul ca element de limbaj plastic, am avut în vedere o scurtă prezentare a unei tehnici, specifice artei bizantine, și anume tehnica mozaicului, pe care am transpus-o din tridimensional în bidimensional cu ajutorul tehnicii acuarelei. De asemenea în cadrul orei, am proiectat imagini ale pictorilor Neoimpresioniști: Paul Signac și Georges Seurat, a căror exprimare artistică se baza pe principiul divizării culorii ''cu modalități tehnice ale punctării'' acesteia. Acest principiu este foarte apropiat tehnicii mozaicului, aceasta bazându-se tot pe amestecul optic.

În cadrul acestei teme am adus în discuție și cteva probleme legate de ritm. Acest mijloc de expresie plastică este foarte bine corelat cu subiectul copilăriei. Ritmul, mai ales cel dinamic este potrivit cu această etapă de dezvoltare a școlarului, ilustrarea subiectului fiind mult mai expresivă.

Ritmul a fost realizat cu ajutorul liniei, bazându-se pe alternarea liniilor curbe cu linii drepte, liniilor orizontale cu linii verticale sau oblice; a fost de asemenea utilizat ritmul coloristic, bazat pe contrastul cald – rece, în cazul lucrărilor supuse cercetării din această lucrare; și nu în ultimul rând a fost tratat și ritmul volumic, bazat pe organizarea liniei, dar mai ales a punctului (reprezentat de tușele de culoare) prin raportul dimensiunii mare – mic.

Copilăria este cea mai frumoasă etapă din viața unui om. Este etapa în care creștem și ne bucurăm de tot ceea ce avem în jurul nostru și tot ceea ce avem nevoie este dragostea, grija și atenția părinților și a societății pentru dezvoltarea nostră armonioasă.

Copilăria este acea perioadă a vieții la care, ajunsă la maturitate fiecare persoană visează și și-ar dori oricând să o retrăiască. Inseamnă emoții curate și suflet pur, să trăiești cu totul!

Acest subiect este amplu abordat și dezvoltat pe parcursul ciclului primar în cadrul orelor de limba română, lectuă, cultură civică, științe, motiv pentru care am propus abordarea interdisciplinară a acesteia și realizarea unei lucrări cu acest subiect pretext.

Elevii de clasa a IV-a știu să identifice această etapă din viața unui om din punct de vedere ștințific, cunosc caracteristici ale acestei vârste atât ca urmare a exprienței trăte, dar și în coraborare cu lecturile și textele studiate și analizate la clasă ce au această temă.

Ei descoperă copilăria fie prin intermediul operelor lui Creangă ”Cel mai mare povestitor român, așa cum îl numea Eminescu”, care în opera sa ”Amintiri din copilărie” evocă popria-i copilărie sub forma neastâmpărului și al poznelor lui Nică. De copilărie, ca și de vârsta fericirii, scrie în poezia sa ”Fiind băiet păduri cutreieram” și Mihai Eminescu, ca și I.L Cragiale în schițele ”Vizită și ”DL Goe”, în care suprind portretul copilului aparținând familiilor înstărite și urmările unei educații greșite. Deasemenea M. Sadoveanu evocă lumea și universul copilăriei în ”Dumbrava minunată. Literatura universală suprinde și ea universul copilăriei în opere precum: ”Mizerabilii” de Victor Hugo – scriitor romantic francez, operă în care Cosette, fetița orfană salvată de Jean Valjean de la familia Thenardier și crescută de acesta până la căsătoria cu Marius, Hector Henri Malot care a scris cartea ,,Singur pe lume’’, Charles Dickens, romancierul englez, cu ,,David Copperfield’’,și italianul Edmondo De Amicis, cu istorioarele moral-educative, reunite sub titlul:,,Cuore’’ etc.

Prin urmare am abordat această temă pornind de la premisa că elevii au o perspectivă clară asupra acestui subiect și astfel se vor putea exprima mai ușor pe ei înșiși.

I.R. realizează subiectul pretext ”Copilăria” desenând doi copii într-o lume imaginară, a culorilor și a jocului. Personajele sunt supradimensionate, ocupând o mare parte a spațiului plastic. Se remarcă lipsa de echilibru între parțile corpului celor două personaje. Atât capul băiatului, cât și cel al fetei sunt mai mari decât trunchiul și membrele, care la această vârstă, poate fi o caracteristică realizată intenționat de autoare pentru a sublinia anumite aspecte. În acest caz stima de sine crescută .

Figurile celor doi copii sunt foarte expresive și colorate, exprimând tendința firească a copiilor de a trasmite în afară propriile emoții. I. realizează o lume a veseliei și a ludicului în care orice este posibil, dar totul ordonat, organizat, planificat riguros, impresie dat de culorile reci și liniile drepte.

Așa cum am spus mai sus, din desen reiese că, imaginea de sine a autorului este una foarte bună. Personajele par sigure pe ele și privesc cu încredere spre viitor. Din observarea desenului se poate deduce gradul de dezvoltare afectivă, realismul prin delimitarea de gen și sublinierea caracteristicilor fiecărui sex.

Culorile alese dau senzația de viu, de mișcare, de acțiune, însă în același timp de ordine și rigurozitatea prin atenția deosebită acordată de autoare detaliilor, și prin acuratețea lucrării.

Fețele copiilor sunt mari, expresive și prezintă toate elementele necesare comunicării verbale și nonverbale. Pentru realizarea acestui element, autoarea alege culoarea roz ceea ce ”denotă o mare sensibilitate și atenție la ceea ce se întâmplă în jur. Are bogăție interioară, dorința de a iubi și disponibilitate față de copii de aceeași vârstă.”

D.G reprezintă lumea copilăriei ca pe o lume a jocului, a spațiilor de joacă și a partenerilor necuvântătoare. D. A ales să reprezinte un spațiu de joacă încărcat de mister și bucurie. În ciuda temei șia spiritului ludic se remarcă și aici atenția la detelii și acuratețea spațiului de lucru, preocuparea pentru realizarea fiecărui element, grija pentru îmbinarea culorilor.

Modul în care reușește să ordoneze elemente de limbaj îndică o ordine clară în gțndire, dar și o cunoaștere a obiectelor și elementelor din jur și a rolului lor. Liniile sunt relativ ondulate, sigure și fluente, gesturile sunt ușoare și naturale în trasarea acestora, ceea ce ar putea sugera faptul că D. Este conșientă de propriul Eu și înfruntă realitatea cu încredere, spontaneitate și entuziasm.

Culorile utilizate sunt verde, albastru, galben, mov, roșu și maro.

Cel de-al treile desen cu subiectul pretext copilăria ne prezintă deasemenea bucuria, lipsa grijilor și inocența acestei etape.

Nori din vată de zahăr roz, copiii care dansează pe câmpia verde crud și soare galben cald dau senzația unei lumi curate, calde și bune în care copiii își pot îndeplini toate visele și dorințele.

În realizarea elementelor nu se respectă proporțiile, lucru ce subliniază spiritul ludic al desenului (copacii sunt mai mari decât dealurile pe care se sprijină, norii plutesc în jurul copiilor, soarele se sprijină pe coroana unui copac.)

Autoarea utilizează culori ce simbolizează prietenia, bucuria, armonia. Cerul albastru simbolizează calm, seninătatea, nevoia de destindere, dealurile verzi ce simbolizează prin forma lor ondulată empatie, iar prin culoare liniște, relaxare, speranță.

Cei doi copii bucuroși și jucăuși sunt roz, la fel ca și norii lucru care poate simboliza un ”suflet bun, sensibilitate, atenție la tot ceea ce se întâmplă în jur. O persoană ce ăși exprimă dorința de a iubi și disponibilitatea față de copii ce aceeași vârstă.”

Joc și joacă

Subiectul pretext ales este ”joc și joacă”, realizat în tehnica modelajului în plastilină.

În această etapă de vârstă a școlarității mici, interesul pentru joc rămâne la fel de puternic ca și în etapa anterioară.

Așa cum precizează Tinca Crețu ”copiii simt nevoia de a se juca în fiecare zi atât la școală cât și acasă.” Deși preocupările și activitățile copiilor sunt din ce în ce mai diversificate, jocul va ocupa în continuare cea mai mare parte a timpului acestuia. De altfel, în activitatea școlară, o metodă cu rezultate pozitive și adaptată nevoilor copiilor este ”jocul didactic”.

Aceeași autoare citată mai sus subliniază faptul că ”jocul reechilibrează capacitățile copiilor, descarcă energiile generate de acivitatea școlară, riguros reglată și ușurează chiar și integrarea în învățare.”

Este evident că la această vârstă jocul devine cât mai complex, implică stabilirea de relații sociale și este abordat diferit pe criterii de gen. În joc reușim să elevul mai bine privind aspecte ce nu sunt vizibile în alte activități.

Copiilor li s-a solicitat să modeleze din plastilină pornind de la subiectul pretext ”joc și joacă”.

Din lucrările lor și a temelor abordate de către aceștia a reieșit complexitatea și importanța jocului pentru ei. Elevii au răspuns cu entuziasm solicitării și s-au implicat activ în realizarea temei plastice.

Elevii au fost încurajați să se exprime liber, să fie creativi și să se joace cu plastilina.

Rezultatele au pastrat toate aceste elemente fiind pline de imaginație, originale, reprezebtându-i într-o foarte mare măsură. Unii s-au jucat de-a bucătarii și au modelat un fel de mâancare (pizza). Pe margine lucrării A. M. Notează că ”am ales să realizez o pizza, deoarece îmi doresc să devin un bucătar foarte bun.”.

Alții au îmbinat dragostea pentru natură cu jocul creând o căsuță în copac din care se poate coborî pe un tobogan. D. I. notează pe marginea acestei lucrări”Am ales să modelez o căsuță în copac, din acre să cobor pe un topobag pentru a fi cțt mai distractiv. Imi place aventura!„

M. G. crează un spațiu de joacă pentru cele mai bune prietene ale ei necuvântătoare, pisicile, pe care le așează vesele și zâmbărețe într-un leagăn. Fondul lucrării este unul albastru cald, iar spațiul de joacă este realizat în culori calde și vesele.

C.G transpune în lucrarea sa pasiunea pentru jocul de fotbal.

Bucurie/ tristețe

Exprimarea trăirilor afective în perioada școlarotății mici este mai reținută decât în etapele anterioare. Copilul exteriorizâdu-se ceva mai puțin. Tinca Crețu arată că în această perioadă ”copilul trăiește o adevărată ”înțârcare afectivă”, odată cu intrarea în acest nou mediu, în care nu mai sunt potrivite conduitele anterioare, dar nu dispune încă de cele cerute, așa că incertitudinile, nesiguranța, tatonările tind să domine.”

Din aceste considerente am considerat necesar să oferim și să stimulăm diverse modalități de exprimare ale copiilor.

Deși afectivitatea școlarului mic are ”o evoluție latentă și intimă”, totuși dinamica trăirilor sale interioare este complexă și semnificativă pentru evoluția și dezvoltarea sa. Odată cu diversificarea activităților în care este implicat se va produce o ”îmbogățire și diversificare a trăirilor afective”, ”cristalizarea unor cunoștințe noi și complexe” și ”o creștere evidentă a capacității de autocontrol, a conduitelor emoțional-expresive.”

Ținând cont de particularitățile vârstei și ale afectivității școlarului mic, am stabilit ca si subiect pretext abordarea a două emoții de bază ”bucurie/ tristețe”, alegând tema plstică culori calde/ culori reci, realizată cu ajutorul tehnicii acoarelei.

M.G- asociază ploaia stării de tristețe pe care o reprezintă în culori reci. Ea pictează elemente specifice acestui fenomen natural (nori, picături de ploaie), dar și elemente care ne ajută să trece, de acest fenomen, ne protejează (umbrelă și cizme de cauciuc). De aici am putea trage concluzia că, avem la dispoziție pârghii în gestionarea propriilor noastre emoții.

În reprezentarea tristeții utilizează ca și dominată cromatică culoarea verde ce simbolizează armonia, prospețimea, tinereațea. Verde este o culoare a optimismului și a speranței. Asocierea unei asemenea culori cu emoția de tristețe denotă o abordarea pozitivă și realistă a trăririlor afective și a felului în care copilul reușește să le gestioneze.

Cele două emoții sunt separate printr-o linie neagră ce arată diferențierea clară dintre ele, în perspectiva elevei.

Fericirea o reprezintă ca pe o zi însorită petrecută la plajă. Tabloul este dominat de un soare strălucitor (galben), iar culoarea dominantă este oranjul, care simbolizează bucurie, entuziasm, dorință de creștere, curaj, optimism.

Copilul se poziționează în zona bucuriei, simbolozind atât emoția sa dominantă în momentul realizării lucrării, cât și cea spre care tinde. Se relaxează și se bucură de toate beneficiile ecestei emoții.

C.G reprezintă tristețea asemeni unei furtuni cu ploaie, tunete și trăznete pe un fond negru.

Tabloul tristeții nu este complet finalizat, fapt ce ar putea simboliza, ținând cont și de faptul că tabloul bucuriei este complet acoperit de culoare, cu atenție la detalii, faptul că, elevul nu este confortabil cu această emoție, nu are armele cu care să îi facă față și preferă trăirea unei emoții funcționale, cum este bucuria.

Diferențierea între cele două tablouri este evidentă atât în planul cromaticii, cât și al elementelor pe care le utilizează.

Tabloul bucuriei are ca și dominată culoarea oranj ”cea mai caldă dintre culori”, un soare care domină peisajul și un curcubeu care simbolizează ”puntea de legătură între două lumi”, aici între două emoții.

Eu și ceilalți

Perioada școlaritții mici presupune o evoluție specială a modului de relaționare cu cei de aceeași vârstă. În cadrul acestor relații copii se dezvoltă din toate punctele de vedere, deoarece ”oricât de constante, bogate și optime ar fi relațiile copilului cu adultul, ele nu vor putea satisface toate nevoile de dezvoltare ale acestuia. Interacțiunile cu cei de aceeași vârstă sunt importante în toate stadiile, dar semnificația lor este și mai crescută începând cu școlaritatea mică.”

Pe deoparte se regăsesște fiecare copil cu individualitatea sa, cu propriile sale caracteristici și particularități, pe de altă parte grupul în care se integrează, relațiile cu învățătoarea și cu covârsnicii, ce poate reprezenta contectul favorabil dezvoltării acestuia.

În abordarea subiectului pretext ”Eu și ceilalți„, s-a folosit tehnica mixtă colaj cu temepera, iar ca elemente de limbaj plastic forma.

Lumea creeată pornind de la subiectul pretext, este o lume diversă, cu o simbolistică variată, rodul imaginației și creativității fiecăruia dintre subiecți.

M. G. se plasează în lumea animalelor ei preferate. Ea este o pisicăalături de cele două necuvântătoare: ”Eu sunt pisica portocalie și ceilalți sunt pisicile albe. Eu sunt singura pisică colorată deoarece sunt mereu veselă.”

Este evident că se poziționează în cadrul grupului, parte a acestuia, dar cu anumite particularități (simțul umorului) ce o face să fie unică într-o anumită măsură, superioară celorlalți. Este un rol asumat, preferat și susținut în relațiile cu ceilalți.

În realizarea licrării utilizează atât culori calde, cât și culori reci, nonculoarea alb pentru ai reprezenta pe ceilalți, ce poate simboliza vidul, incapacitatea de exprimare, în timp ce oranjul, culoarea pe care o folosește pentru a se prezenta este ”culoarea preferată de copii activi, deschiși, vorbăreți.”

H.S. reprezintă copiii pe terenul de fotbal. Aceștia formează o echipă din care face parte și el. Se prezintă având rolul de portar, deoarece ”imi place să fiu portar”. Putem înțelege că, preferă să susțină chipa din care face parte, să fie un apărător al el și un element foarte important pentru aceasta, esențial în derularea unui joc.

Deși imaginea creată este una în mișcare, personajele sunt vesele. Culoare dominatntă este verde. Jucătorii poată costume albastre, în timp ce subiectul poartă un echipament gri, culoare ce poate simboliza o ”anumită blocare a energiei și exprimă docilitatea.”

D.G. alege să realizeze imaginea unei lumi subacvatice, plină de personaje viu colorate. Lucrarea cuprinde toate elementele acestei lumi (plante de apă, pești, vietăți acvatice). Aceste elemente nu fac decât să reliefeze complexitatea relațiilor pe care autoarea le poate stabili cu cei din jur.

Autoarea se reprezintă printr-un pește ce domină întregul tablou prin volumul său. Chipul este unul vesel, prietenos, jovial, dând senzația că se bucurră de prezența celorlalți.

5.6.1 Rezultate obținute

În realizarea cercetării.așa cum am evidențiat la început, am utilizat metoda studiului de caz susținută prin observație, interviu și analiza produselor activității.

Analizând răspunsurile copiilor în urma activităților desfășurate și observându-i în timpul acestora, putem concluziona faptul că, se implică cu plăcere și interes în abordarea diferitelor subiecte pretext, motivațiile lor fiind cele mai diverse: ”mă relaxez”, ”îmi las imaginația să curgă”, ”sunt curios să văd ce iese la final”, ”mă simt bine că pot face ceva”, ” sunt curios înainte de oră”.

Este evident că, aceste tipuri de activități sunt considerate adevărate provocări, lucru relevat de originalitatea și unicitatea fiecărei lucrări, de încărcătura simbolică și emoțională a acestestora.

Așa cum ne-am propus la început, am reușit să evidențiem rolul important pe care artele vizuale îl au pentru exprimarea și cunoașterea fiecărui copil. Fiecare lucrare definește un mic univers personal, cu trăsături de personalitate, cu emoții, cu relații sociale, în care copilul este personajul principal.

În urma acestor analize și ținând cont de experiența personală, considerăm că, fiecare învățător are în mână această modalitatea importată în vederea cunoașterii și sprijinirii copilului în vederea dezvoltării propriului potențial. Deasemenea, din răspunsurile primite a rezultat că elevii consideră că se pot exprima cel mai bine în cadrul activităților de desen și pictură deoarece ”își pot lăsa imaginația să zboare”, ”îmi plac culorile”, ”îmi place să desenez”, ”simt că mă relaxează”.

Tehnica de care sunt atrași majoritatea dintre ei este ”tempera”, deoarece ”este o tehnică ușor de utilizat”, ”poți obține diferite texturi”, ”culorile sunt suficient de vii”, ”este o tehnică ce se folosește cu apă”.

Dintre culorile preferate de către copii se evidențiază oranjul și roșu, lucru susținut atât de lucrările lor, cât și de răspunsurile acestora ”sunt culori pline de viață”, ”oranjul este o culoare caldă”,”roșu înseamnă iubire”, ”îmi place portocaliul fiindcă este o culoare veselă”.

Am considerat relevant să identificăm și ce dificultăți întâmpină elevii în cadrul activităților AVAP. Identificarea acestora poate creea premise favorabile îmbunătățirii activității și totodată va face mai ușoară propria exprimare a copiilor.

Putem enumera câteva dintre dificultățile identificate de către copii: ”te simți stresat”, ”simt dezordine/ agitație”, ”stres- trebuie să fac o lucrare simplă, să o termin”, ”am prea multe idei- nu mă pot decide- când pictez îmi vine alta în minte”, ”îmi e greu să reaspect tehnica dată”.

În realizarea acestui studiu de caz, am avut în vedere 6 subiecte pretext cu un conținut foarte important pentru desvoltarea fiecăruia dintre elevi. În primul rând am încercat să ținem cont de particularitățile de vârstă, de preocupările, gândurile și trăirile specifice acestei vârste, dar și de specificul etapei realismului vizual, în care aceștia de află. Etapă ce se caracterizează prin atenția deosebită pe care o acordă detaliilor, realității și respectării acesteia. Este etapa în care fiecare indiv începe să se cunoască, să ăși identifice propriile limite, să se poziționeze în cadrul grupului din care face parte și în raport cu acesta. Sunt copii care acceptă cu ușurintă provocarea de a dovedi cât de mult pot și cât de departe pot merge pe drumul cunoașterii, copiii care nu au încredere în propriile lor capacități și nu acceptă provocările, cum sunt și cei ce nu se cunosc și fie acceptă provocări cărora nu le pot face față, fie nu se angajeză în astfel de activități.

Temele alese sunt subiecte amplu discutete cu elevii pe parcursul celor patru ani ai ciclului primar la discipline precum: limba română, lectură, stiinte, civică sau dezvoltare personală.

Cunoscând toate acestea, am pornit de la premisa că elevii stăpânesc elementele și tehnicile de limbaj plastic specific domeniilor AVAP, dar și de la importanța pe care o acordăm temelor generale avute în vederea și a cunoștințelor specifice acestora pe care elevii le au. Deasemenea, am ținut cont de particularitățile de vârstă, vârsta de 9- 10 ani, la care ”copilul este preocupat să redea în imaginea grafică aspectele vizibile ale obiectelor. Caracteristica principală a acestei perioade o constituie faptul că, în desen copilul se supune, mai mult sau mai puțin îndemânatic, perspectivei vizuale, sau relațiilor active dintre imagini, ca urmare a mării posibilităților acestuia de a observa și percepe realul”. În această etapă exprimarea nu se mai face la fel de ușor și spontan ca în etapele anterioare, redarea realului întâmpinând dificultăți.

Din toate acestea am ales să-i provocăm pe elevi să se exprime liber, stimulând la fiecare dintre ei resursele proprii, și lăsîndu-le sentimentul unei depline libertăți. să comunice folosind cel mai la îndemână modalitate, încă de pe vremea omului preistoric, desenul.

CAPITOLUL 6. PROGRAM DE DEZVOLTARE PERSONALĂ A ȘCOLARULUI MIC PRIN ACTIVITĂȚI AVAP

6.1 Argument

Dezvoltarea personală reprezintă totalitatea activităților realizate de un individ în scopul autocunoașterii și autodepășirii sale. Este un proces personal continuu și de durată, de dezvoltare și adaptare a propriului Eu la cerințele mediului socio-cultural.

Din punct de vedere semantinc, termenul de dezvoltare are sensul de creștere, evoluție, progres, astfel că, prin dezvoltare personală, putem spune că fiecare individ se află într-un proces continuu de evoluție, de progres, sau de ce nu de perfecționare și autodepășire.

Trebuie subliniat că, acest process al dezvoltării personale nu este limitat la nivel individual, el include activități pentru dezvoltarea celorlați, activități coordonate de profesori, mentori, trainer, consilieri etc.

Pentru acest gen de activități din sfera dezvoltăii personale, există preocupări încă din vremea greciei antice. Marele filosof Aristotel afirma ”fericirea este Eudaimonia:bucuria ce însoțește împlinirea a ceea ce este mai înalt și mai bun în ființa noastră.” Iată că, încă din cele mai vechi timpuri există preocuparea omului de a descoperi, evidenția și dezvolta potențialul fiecăruia dintre indivizi.

Dezvoltarea personală este astfel un concept cheie, utilizat de filosofi, psihologi și sociologi cu scopul de a evidenția aceste acțiuni realizate de fiecare dintre indivizi, sau de cadre didactice în scopul dezvoltării fiecăruia din punct de vedere personal.

Activitățile de dezvoltare personală presupun o serie de acțiuni de învățare ”care au ca scop dezvoltarea capacității elevului de a se autocunoaște și de a-și exprima într-o manieră pozitivă: interesele, aptitudinile, trăirile personale, abilitățile de relaționare și comunicare, reflecțiile cu privire la învățare.”

Se poate observa că în ultimii ani se acordă și în sistemul educațional românesc o atenție din ce în ce mai mare activităților de dezvoltare personală, acestea având chiar un număr de ore alocate în plaja orală a claselor pregătitoare- a II-a.

În cadrul programului pe care îl propunem dorim stimularea elevilor în realizarea în procesului de autocunoaștere și dezvoltare emoțională, morală, socială și comportamentală a fiecăruia dintre ei.

Așa cum am demonstrat în studiul realizat, activitățile AVAP, îi ajută pe elevi să se exprime, să comunice și să relaționeze mai ușor cu ceilalți și nu în ultimul rând, reprezintă o modalitate facilă pentru profesor de a-i cunoaște și de a dapta procesul instructiv-educativ la nevoile și particularitățile psihoindividuale ale fiecăruia dintre ei.

Prin intermediul ”Programului de dezvoltare personală prin intermediul AVAP” urmărim formarea și dezvoltarea de abilități și aptitudini specifice domeniului, dar și abilități și aptitudini de comunicarea și relaționare, dezvoltarea de atitudini cu scopul autocunoașterii, dobândirea și creșterea stimei de sine și a pregătirii pentru viață.

Urmărim realizarea acestui scop printr-o abordarea integrată a activităților și temelor propuse.

În realizarea programului am avut în vedere programa școlară pentru arte vizuale și activități AVAP și programa pentru Dezvoltare personală.

6.2 Competențe generale

Exprimarea de idei/ experiențe și emoții/ sentimente în limbaj vizual.

Receptarea și transmiterea unor mesaje exprimate în limbaj vizual, în context variate.

Dobândirea stării de bine și a încrederii în sine prin activități specifice AVAP.

6.3 Competențe specifice și exemple de activități de învățare

Exprimarea de idei/ experiențe și emoții/ sentimente în limbaj vizual.

Receptarea și trasmiterea unor mesaje exprimate în limbaj vizual, în context variate.

Dobândirea stării de bine și a încrederii în sine a copiilor prin realizarea de creații artistice.

6.4 Structura și tematica atelierelor

Programul de dezvoltare personală pentru școlarii mici, prin activități AVAP, presupune 12 întâlniri de câte 45 de minute pe o tematică diversă. Am stabilit în urma studierii curriculumului și a programelor școlare pentru ciclul primar 6 teme generale, de interes pentru nevoile și nivelul de vârstă al copiilor.

Prietenia

Familia

Copilăria

Joc și joacă

Bucurie/ tristețe

Eu și ceilalți

Tematica ce va fi abordată în cadrul sesiunilor este suficient de vastă încât să permitã adaptarea la diverse situații și tipuri de participanți.

Conținutul activităților va solicita din din partea elevilor o atitudine deschisă, implicare, participare activă. Unele activități vor avea preponderent caracter ludic, fiecare exercițiu va avea un scop concret și servește ca și instrument pentru dezvoltarea personală a fiecăruia dintre elevi.

Atelierul 1- Prietenia

Resurse :

Materiale: planșe demonstrative, planșe ilustrative, albume cu reproduceri după lucrări de artă, cărți de povești.

Umane: elevii clasei pregătitoare

Procedurale: conversația, explicația, exercițiul, demonstrația

De timp: 2 ședințe x 45 minute

Atelierul va viza următoarele obiective:

Să denumească culorile calde și culorile reci pe baza explicațiilor primite și a planșelor demonstrative;

Să realizeze forma plastică a subiectului pretext ”Prietenia”;

Să armonizeze cromatic compoziția plastică cu ajutorul culorilor calde și reci.

În cadrul acestui atelier elevii vor realiza subiectul pretext ”Prietenia” utlilizând culorile calde și culorile reci. Tehnica de lucru pentru realizarea acestui subiect va fi tempera.

În prealabil se vor purta cu copiii discuții libere despre ce este prietenia și ce înseamnă să fii prieten. Voi citi elevilor o poveste terapeutică cu tema prietenia.

Aspecte teoretice cheie

Ce este prietenia?

Prietenia reprezintă o relație între doi sau mai mulți oameni. Relația de prietenia se bazează pe încredere reciprocă.

Pentru copilul aflat la vârsta școlarității mici, relațiile cu covârsnicii sunt deosebit de iportante pentru dezvoltarea socială, cognitivă, comportamentală cu privire la formarea sa ca adult. Copiii aflați la această vârstă acordă o foarte mare importanță conceptului de prietenie, o idealizează. Ei socializează ușor între ei și pot lega prietenii trainice.

Tinca Crețu susține că la această vârstă ”Relațiile cu egalii adâncește sociabilitatea și dezvoltă noi atitudini cum ar fi respectului punctului de vedere al celuilalt, disponibilitatea pentru colaborare și cooperare, sentimentul clar al aparteneței la grup.”

Relaționand cu cei de aceeași vârstă, copilul își va redefini modul de interacțiune cu ceilați, va căpăta și dezvolta noi instrumente în stabilirea acestor relații. Grupul de prieteni ca și agent de socializare important ce intervine din perioada școlarității mici își va pune amprenta asupra dezvoltării și evoluției copilului ca personalitate unică și irepetabilă.

Dacă la începutul etapei copiii așteaptă de la prieteni o dispoziție pentru activități comune și reciptocitate afectivă, mai târziu prieteniile se vor baza pe încredere reciprocă, cooperare, devenind din ce în ce mai complexe.

Culori calde și culori reci

Culori calde: roșu, galben, oranj

Culori reci : abastru, verde, violet

”Privind cercul cromatic al lui Johannes Itten, observăm că seria culorilor calde se apropie de oranj, roșu, iar cea a culorilor reci de albastru-verde, respectiv în partea dreaptă culorile calde (G. G.o,O, O. r. R) și în partea stângă culorile reci (Vi, Vi.a, A, A. ve, Ve, Ve. g).

Culorile sunt denumite în mod convențional calde și reci. Dând senzația de cald sau rece, aproape sau departe, acestea au rol important atât în picture cât și în viața cotidiană. Cercetătorii au demonstrat influența culorilor asupra omului în plan psihic, dar și fizic. Acestea sunt stimulative, tonice, vesele, triste, deprimante, dau senzația de ușor, greu, dulce, amar, acru, sugerează depărtarea sau apropierea etc. Culorile situate în cercul cromatic în apropierea galbenului sugerează tristețe, nesiguranță. Oranjul este culoarea cea mai caldă, deoarece rezultă din amestecul fizic a două culori calde (R+ G). Albastru pur este culoarea cea mai rece, deoarece celelalte culori reci conțin și culori calde (Ve= A+ G; Vi= A+R).”

Tehnica tempera

”Tempera sunt culori de apă, dar cu aspect dens și opac. Acestea se deschid ca intensitate numai în combinație cu alb, spre deosebire de acuarele care se deschid prin diluare cu apă.

Tușele de tempera acoperă total suportul de lucru. Prim amestecul fizic dintre culori se obțin nuanțe, griuri colorate și tonuri deosebit de sensibile. Prin natura lor, opacă și densă, au o putere mare de acoperire și se folosesc cu mult success în compozițiile decorative.”

Atelierul 2- Familia

Resurse :

Materiale: planșe demonstrative, planșe illustrative, jetoane colorate,

Umane: elevii clasei pregătitoare

Procedurale: conversația, explicația, exercițiul-joc, demonstrația

De timp: 2 ședințe x 45 minute

Atelierul va viza următoarele obiective:

Să redea cu ajutorul formelor plastic: punctul, linia, și forma subiectul pretext Familia;

Să realizeze armonia cromatică cu ajutorul culorilor semnificative pentru acest subiect;

Pornind de la lucrarea realizată, să evidențieze caracteristicile propriilor familii.

În cadrul acestui atelier, elevii vor realiza subiectul pretext ”Familia”, utilizând elementele de limbaj plastic: punctul, linia, forma. Lucrările vor fi realizate de elevi în tehnica grafică cu ajutorul creioanelor colorate.

În abordarea temei cu elevii vom purta discuții libere cu tema ”familia mea.” Ce este familia și din cine este ea formată, în discuție vom ține cont și de particularitățile de vârstă și indiviuale ale copiilor, astfel că, fiind vorba de elevi ai clasei pregătitoare, vom face analogia cu familiile animalelor, sau ale diferitelor personaje din povești.

Aspecte teoretice cheie

Elemente de limbaj plastic: Punctul. Linia. Forma

”Punctul plastic este o formă plană sau spațială ale cărei dimensiuni sunt reduse în raport cu suprafața sau spațiul în care se află. Pentru ca să devină ”plastic”, punctul trebuie transfigurat, așezat în diferite contexte pentru a trasmite idei și sentimente. Acesta poate fi element în sine, poate lua forme figurative (flori, fructe, păsări, insecte), forme geoometrice (triunghi, romb, cerc) sau forme abstracte.”

Linia este definită convențional ca fiind un punct în deplasare.”Linia este un mijloc de materializare a simțirilor și a conceptelor intelectuale ale elevilor. Totodată ea este și un mijloc de comunicare a afectivității și inteligenței omului.

Linia în diferitele ei ipostaze și de diverse tipuri poate fi dreaptă, unghiulară, curbată. Ea poate să exprime: mișcare, energie, spațialitate, să prezinte forme, să exprime dispoziții etc. ,de asemenea poate să conducă spre, să separe, să lege, să conchidă, să fuzeze. Ea poate fi redată în diferite thnici și procedeea ce lucru, acestea ducând la noi expresivități plastice care poartă amprenta temperamentului fiecărui elev.

Având în vedere anumite considerațiuni de ordin optic pe o suprafață dată „linia are mai multe posibilități de expresie. Acestea sugerează: stări staționare, de mișcare accentuată, de mișcare atenuată, de mișcare liberă etc. În cocluzie există o autoritate a expresivității liniei care nu poate fi contestată.”

Forma plastică este forma este forma ”elaborată de artiști în procesul creației prin diferite procedee, în diferite tehnici de lucru, cu ajutorul liniei, punctului și culorii.” Maria Ilioara arată că ”forma plastică este întotdeauna o materializare care, pe lângă viața spitituală a elevilor angajează atât tactilul cât și vizualul lor. Forma plastică ia naștere în conțiința elevilor și este receptată/ înțeleasă (frumusețe, semnificația ei) și de alte conștiințe (elevi, învățător etc.)”

Aceeași autoare numește o serie de factori care pot determina înțelegerea și reprezentarea grafică a formei plastice, factori ce pot fi influențați de educație, dintre aceștia enumerăm:

”- capacitatea elevilor de a vedea ansamblul imaginii ei;

acuitatea vizuală a elevilor;

capacitatea elevilor de a observa, percepe, analiza selecta, compara, memora, inventa etc.;

dispoziția, sensibilitatea lor artistică, anumite conflicte psihice, caracterul lor.”

Atelierul 3- Copilăria

Resurse :

Materiale: planșe demonstrative, planșe illustrative, jetoane colorate, poveste

Umane: elevii clasei pregătitoare

Procedurale: conversația, explicația, exercițiul-joc, demonstrația

De timp: 2 ședințe x 45 minute

Atelierul va viza următoarele obiective:

Să realizeze forma plastică ”Copilăria”cu ajutorul formei elaborate , a culorilor calde și culorilor reci, precum și al nuanțelor provenite din amestecul lor;

Să definescă din experiența lor de viață elemente caracteristice copilăriei;

Să explice modalitățile prin care se se obțin nuanțele din amestecul fizic al culorilor;

Să armonizeze cromatic compoziția cu ajutorul formei și al culorilor.

În abordarea temei cu elevii vom purta discuții libere cu tema copilăria pornind de la experiențele personale ale fiecăruia dintre copii. Voi citi elevilor un fragment din lectura ”Pupăza din tei”, de Ion Creangă. Vom discuta apoi aspecte ale copilăriei relevate de acest fragment, pe înțelesul copiilor. Îi voi ruga pe elevi ca, pornind de la experiențele proprii, visele, dorințele lor să realizeze subiectul pretext Copilăria, având ca elemente de limbaj plastic Forma și culoarea. Tehnica de realizare a subiectului pretext este acuarela.

Aspecte teoretice cheie

Copilăria reprezintă etapa cea mai importantă pentru deszvoltarea ulterioară a unei persone. Stadiul copilăriei se întinde între 0- 10 ani și include stadiul sugarului, stadiul antepreșcolarității, cel am micii scolarități, numit de psihologi și cea de-a III-a copilărie.

În această etapă, se pun bazele viitoarei personalități, copilul formându-și conduite importante ce îi vor asigura adaptarea pentru următoarele stadii.

Tema copilăriei este foarte des abordată în cadrul activității didactice la clasele primare. Împreună cu elevii abordam interdisciplinar această temă, ponind de la informațiile obținute în cadrul activităților de științe, lectură, literatură pentru copii.

Atelierul 4- Joc și joacă

Resurse :

Materiale: plastilină, imagini

Umane: elevii clasei pregătitoare

Procedurale: conversația, explicația, exercițiul-joc, demonstrația

De timp: 2 ședințe x 45 minute

Atelierul va viza următoarele obiective:

Să realizeze copoziții plastice pe baza subiectului pretext ”Joc și joacă”cu ajutorul plastilinei

Să exprime gânduri, emoții, percepții personale pentru tema dată;

Să perceapă în mod activ realitatea înconjurătoare și să modeleze ceea ce ei au perceput, gândit și imaginat;

În abordarea temei vom purta discuții libere cu tema joc și joacă pornind de la experiențele personale ale fiecăruia dintre elevi.

Aspecte teoretice cheie

Modelaj

Tehnica modelajului îi ajută pe elevi să perceapă în mod activ realitatea înconjurătoare și să modeleze ceea ce au perceput, gândit și imaginat. ”În acest fel, arată Maria Ilioara, elevii dobândesc nu numai cunoștințe, dar și deprinderi durabile, practice, creatoare, însă pentru a ajunge aici, învățătorul trebuie să țină cont de particularitățile psihoindividuale, nivelul de pregătire și de educație al elevilor săi și de principiul trecerii de la greu la ușor.” Învățătorul va avea în vedere, așa cum arată aceeași autoare, că prin exercițiile de modelare a lutului sau a plastilinei se dezvoltă nu numai mușchii mici ai degetelor și coordonarea lor armonioasă cu gândirea, afectivitatea și voința, dar și istețimea mâinilor ca expresie a inteligenței practice.

”În scopul educării la elevi a capacității de exprimare liberă a stărilor și trăirilor affective; a ideilor și universului lor interior, precum și a dezvoltării spiritului de cooperare se pot face exerciții de modelare lut prin variate procedee, făcute atât cu palmele, cât și cu degetele, de rotunjire, de alungire, subțiere, împletire, torsiune etc,. fără a scoate sau adăuga material la cantitatea inițială.”

Atelierul 5 – Bucurie / Tristețe

Resurse :

Materiale: jetoane cu emoțiile de bază, planșe illustrative, cercul chromatic al lui Itten

Umane: elevii clasei pregătitoare

Procedurale: conversația, explicația, exercițiul-joc, demonstrația

De timp: 2 ședințe x 45 minute

Atelierul va viza următoarele obiective:

Să realizeze copoziții plastice pe baza subiectului pretext ”Bucurie tristețe ”cu ajutorul culorilor calde și al culorilor reci;

Să identifice emoțiile de bază și caracteristici ale acestora;

Să identifice manifestările, strările personale specific fiecărei emoții;

Să armonize culorile utilizate pe baza explicațiilor primite.

În abordarea temei vom purta discuții libere cu tema bucurie/tristețe pornind de la exercițiul ”Copacul emoțiilor”. Fiecare copil, la începutul activității va desena pe un cartonaș emoția pe care o simte în acel moment (bucurie, tristețe, îngrijotare, plictiseală etc.), apoi va lipi cartonașul pe crengile copacului, prezentând emoția desenată și motivând alegerea acesteia.

Pornind de la acest joc, voi ruga elevii să realizeze tema plastică ”Bucurie/ tristețe, utilizând culori calde și culori reci, în tehnica acuarelei.”

Aspecte teoretice cheie

Tehnica acuarelei

Acuarela sunt culori ce se dizolvă cu apă, se fluidizează obținându-se un lichid colorat, transparent. În fucție de cantitatea de apă folosită, culoarea își păstrează calitatea de a fi mai mult sau mai puțin transparentă.

Însușirile principale ale acuarelei contau în ”transparență, luminozitate și prospețime.”

”Acuarela se așterne pe hârtia uscată sau umedă, se poate suprapune cu pete transparente sau uscate sau poate fuziona când este așezată pe suport umed. Formele obținute prin fuzionare sunt spontane și pot fi prelucrate prin contur, acoperire sau adăugire, cu ajutorul punctelor, liniilor sau a tușelor mici de culoare.”

Atelierul 6 – Eu și ceilalți

Resurse :

Materiale: jetoane cu emoțiile de bază, planșe illustrative, cercul cromatic al lui Itten,

Ghiveci sau alt recipient, crenguțe, diferite flori, pâmânt, elemente decorative.

Umane: elevii clasei pregătitoare

Procedurale: conversația, explicația, exercițiul-joc, demonstrația

De timp: 2 ședințe x 45 minute

Atelierul va viza următoarele obiective:

Să se identifice în cadrul unui grup din care face parte;

Să evidențieze caracteristci personale comune cu ale grupului , dar și elemente ce îl fac unic;

Să dezvolte comportamente prosociale prin acceptarea celor din jur atât cu calități, cât și cu defecte;

Să realizeze compoziții plastice utilizând tehnica mixtă (colaj, tempera).

În abordarea temei vom purta cu elevii dicuții libere despre relațiile cu cei din jur, despre prieteni, grupurile din care facem parte, elemente care ne fac parte a grupului și elemente care ne diferențiază ce ceilați.

Vom utiliza exercițiul ”Ghiveciul multicolor” ca are în vedere următoarele etape:

”analiza materialelor propuse;

definirea noțiunii de aranjament floral;

așezarea pământului în ghiveci, după care se așeză rând pe rând crenguțele, floricele, verdeață și alte elemente decorative;

În timul realizării acestui aranjament, învățătoarea va iniția o discuție cu copiii, având ca scop ascocierea diversității elementelor decorative ale aranjamentului cu diferențele existente între noi, oamenii (susținând idea prin care ”Nu toți suntem la fel!”)”;

discuții finale cu privire la modul în care copiii s-au simți pe parcursul activității și crearea legăturii cu cu subiectul pretext ”Eu și ceilalți”.

Eleviii vor fi invitați să realizeze un colaj pentru acest subiect pretext, utilizând tehnica mixtă.

Aspecte teoretice cheie

Tehnica mixată (colaj și tempera)

Maria Ilioara susține că ”folosirea tehnicilor mixte dezvoltă imaginația, fantezia, spiritul de invenție și de inițiativă al elevilor trezind un viu interes pentru această activitate.” Tehnica mixtă dezvoltă gustul pentru estetic al elevilor și le oferă posibilitatea de a-și exprima creativitatea și inventivitatea.

Cu ajutorul acestei tehnici elevii au posibilitatea de a utiliza materiale diverse pentru a realiza o compoziție plastică. Posibilitatea alegerii materialelor în realizarea temei invită elevii să fie inventivi și creativi, dând astfel unicitate și originalitate lucării lor, punându-și aprenta personal asupra subiectului pretext.

Am propus elevilor să realizeze subiectul pretext utilizând tehnica tempera și colajul.

”Colajul este un procedeu tehnic de organizare a formelor sau a compozițiilor plastic cu ajutorul unor materiale diverse.”

”Tempera este un pigment preparat cu ajutorul cleiului de origine animală amestecat cu caseină, ou, lapte, lacuri etc. Ea se amestecă cu apă înainte de a o întinde pe desen. Se îtinde cu pensula în tușe curate, netede și spre deosebire de acuarelă, tonurile deschise se obțin prin amestecul cu alb. Tușele de tempera acoperă total hârtia deoarece ele sunt opace, mate și dense.

Tempera, în comparație cu acuarela, prezintă avantajul acoperirii culorii nereușite cu altă culoare, corectând astfel desenul, fără a fi necesar ca acesta să se refacă.”

6.5 Evaluare

Evaluarea este o componentă importantă a fiecărui demers didactic, ea furnizând informații cu priviere la desfășurarea demersului didactic, modul de organizare al activității, cât și al ”performanțelor” elevului.

Evaluarea în cadrul programul propus de noi, se va realiza prin metode precum:

observarea sistematică a activității și comportamentului elevilor;

portofoliul;

autoevaluarea;

conversația euristică.

În urma analizei lucrărilor realizate de elevi, nu se emit judecăți de valoare artistică, ci se măsoară capacitatea elevilor de a se exprima cu ajutorul elementelor de limbaj plastic, de a comunica idei, sentimente.

Dorim ca, prin realizarea evaluării și a autoevaluării lucrărilor pe baza criteriilor de evaluare, elevii să dobândească încredere în propriile capacități, gândire critică și argumentare, formându-și atfel deprinderi de exprimare orală.

În acest mod, prin procesul de evaluare urmărim încurajarea elevilor în a comunica, descrie, argumenta lucrarea realizată, atât din punct de vedere al specficului domeniului AVAP, cât și din punct de vedere al exprimării personale, al încrederii de a vorbi liber despre ceea ce visezi, crezi, creezi.

Cadrul didactic va avea responsabilitatea de a valoriza pozitiv copilul lăudându-i desenul, subiectul, alegerea culorilor, eforturile, perseverența etc. Învățătoarea va evidenția pozitiv fiecare lucrare realizată în clasă, subliniind elementele pozitive ale acesteia.

În vederea încurajării elevilor și pentru a evita posibilitatea de comparație din partea adulților, și chiar din partea copiilor între ei, este preferabil să dispersăm desenele cu aceeași temă. De asemenea putem realiza, pentru fiecare copil mozaicuri care să-i grupeze toate desenele în același loc, fiecare copil dispunând de un spațiu al lui în locuri diferite, această strategie permițându-ne să-i creștem copilului stima de sine prin desenele pe care le produce. O altă strategie pe care o putem avea în vedere este aceea de a pune în evidență la fiecare desen o calitate specială pe care celelalte nu o au: desenul Maiei este mai nostim, al Cătălinei mai colorat, al lui Victor mai original, etc.

Concluzii finale

În lucrarea ”Importanța artelor vizuale în dezvoltarea personală a școlarului mic” am încercat să evidențiem rolul activităților din sfera artelor vizuale (desen, pictură, grafică, modelaj etc.) în dezvoltarea personală a școlarului mic și să identificăm cele mai potrivite modalități și instrumente utile exprimării acestuia.

Prin participarea la diferitele activități AVAP și pornind de la subiecte pretext, adaptate particularităților psihoindividuale, elevii își vor exprima sentimente, emoții, abilități de comunicare și relaționare, trăsături de personalitate.

Pe parcursul tuturor activităților, am dorit să provocăm la copii un proces de cunoaștere și autocunoaștere, în vederea creșterii stimei de sine și a încrederii în propriile forțe.

Am ales să abordăm problematica dezvoltării personale, considerându-o una dintre provocările educației contemporane și deasemenea, fiind conștienți de importanța ei pentru fiecare copil, în contextul devenirii sale.

Lucrarea a fost realizată pornind de la experiența practică în calitate de profesor pentru învățământul primar, bazându-mă pe observațiile personale și o atentă analiză a literaturii de specialitate, atât în domeniul artelor vizuale, cât și al psihologiei copilului și a dezvoltării personale.

Am structurat lucrarea într-o parte teoretică și una practic-aplicativă. Partea teoretică cuprinde aspecte cu privire la domeniile artelor vizuale, elemente de limbaj plastic și tehnici de lucru, premise psihologice ce stau la baza educației artistico-plastice în etapa de vârstă a școlarității mici, dar și aspecte ale programei școlare și ale dezvoltării personale a copilului prin intermediul artelor vizuale.

Cea de-a doua parte practică include o cercetare privind ”Rolul și importanța artelor vizuale în dezvoltarea personală a școlarului mic” și un ”Program de dezvoltare personală a școlarului mic prin activități AVAP”. Această ultimă dimensiune metodică este propunerea noastră de abordare a acestei problematici într-o modalitatea originală și creativă care să permită elevilor utilizarea cunoștințelor și deprinderilor de lucru din sfera artelor vizuale în propriul proces de cunoaștere și autocunoaștere, de comunicare și relaționare, de dobândire și creștere a stimei de sine; procese ce vizează dezvoltarea personală și pregătirea pentru viață a fiecăruia dintre ei.

Corelând rezultatele cercetării cu literatura de specialitate, putem susține validarea ipotezei de lucru cu privire la importanța și relevanța participării elevilor la activitățile din sfera artelor vizuale, pentru a-și exprima mai ușor sentimente, emoții, trăriri, personalitatea, realizându-se în acest mod dezvoltarea personală.

În urma studiului realizat am concluzionat importanța disciplinei artelor vizuale pentru cunoașterea și sprijinirea elevului de către învățător, în vederea dezvoltării propriului potențial.

Din analiza răspunsurilor date de elevi pe baza lucrărilor realizate, a analizei produselor activității și a observării directe am constat că:

Elevii se simt uneori stresați în cadrul orelor de AVAP de faptul că trebuie să respecte o temă, un subiect, elemente de limbaj plastic sau o tehnică dată;

Elevii se relaxează și se bucură să deseneze, deoarece în acest mod pot arăta și celorlați o parte din ei;

Le place să deseneze, fiindcă sunt curioși de rezultatul final;

Sunt curioși înainte de orele de AVAP;

Le este greu să aleagă o idee pe care să o realizeze din punct de vedere plastic;

Asociază semnificația elementelor de limbaj plastic cu elemente și fenomene ale realității înconjurătoare, trăite de ei (linie verticală- înalțime, linie groasă- greu, linie subțire- ușor, culori clade- soare, foc, căldură, culori reci- tristețe, frig)

Exprimă în desen, pictură, modelaj sentimente cu ajutorul elementelor de limbaj plastic;

Explică, interpretează rezultatul (lucrările) într-o manieră personală.

Ținând cont de toate acestea, considerăm important stimularea elevilor să se exprime liber, stimularea resurselor proprii și a sentimentului de libertate, formarea și dezvoltarea personalității creatoare, încurajarea proceseler creative și crearea unui mediu favorabil pentru dezvoltarea personalității, în concordanță cu particularitățile de vârstă și domeniul artistico-plastic.

Lucrearea de față nu face decât să confirme importanța orelor de arte vizuale pentru cunoașterea și înțelegrea copilului de către cadrul didactic. Prin programul realizat, dorim să oferim un instrument pe care îl considerăm util, în sprijinirea copiilor în a-și decoperi și dezvolta propriul potențial.

Bibliografie

*** Dicționar explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2012

*** Dicționar explicativ al limbii române, Editura Unives Enciclopedic Gold, București, 2012

***, Album metodic, editat de Consiliul Național al Pionierilor, București, 1988

***, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția a II-a, revizuită, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2012

***, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția a II-a, revizuită, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2012

***, Miniatura și ornamentul manuscriselor din colecția de artă medievală românească, volumul I, catalog editat de Muzeul Național de Artă al României, București, 1996

***Dicționar de artă, Forme, tehnici, stiluri artistice, Editura Meridiane, București, 1995

***Programa școlară pentru arte vizuale și abilități practice: Clasa pregătitoare, clasa I, clasa a II-a, București, 2013

***Programa școlară pentru arte vizuale și abilități practice: Clasa a III-a și clasa a IV-a, București, 2014

***Programa școlară pentru disciplina Dezvoltare Personală, clasele pregătitoare, clasa I și clasa a II-a, aprobată prin ordin al ministrului nr. 3418/19.03.2013

Abraham Ada, Desenul persoanei, Editura Profex, București, 2006

Benoit Joe-Ann, Pettinati Graziella, Desenează ceva! Aramis Print, 2014

Bocoș Mușata, Chiș Vasile, Abordarea integrată a conținuturilor curriculare. Particularizări pentru învățământul primar, Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2012

Botez-Crainic Adriana, Istoria Artelor Plastice. Arta Modernă și Contemporană, Editura Niculescu, București, 2001

Botez-Crainic Adriana, Istoria Artelor. Arta modernă și contemporană, Editura Niculescu, București, 2001, pp. 292, 293

Cauc Ion, Manu Beatrice, Pârlea Daniela, Goran Laura, Metodologia cercetării sociologice:metode și tehnici de cercetare, Editura Romania de Mâine, București, 2007

Călin Mihaela, Culorile în amenajarea locuinței, ghid tipărit de Mega Press Holdings, București, 2010

Constantin Paul, Culoare, artă, ambient, Editura Meridiane, București, 1979

Crețu Tinca, Program universitar de formare a profesorilor din învățământul primar, adresat cadrelor didactice din învățământul rural, 2005

Crețu Tinca, Psihologia vârstelor, Editura Polirom, Iași, 2016

Cristea Maria, Educație plastică și didactica educației plastice în învățământul preșcolar, program universitar de formare în domeniul Pedagogie pentru învățământul primar și preșcolar, forma ID-semestrul 4, 2007

Cristea Maria, Metodica predării educației plastice în învățământul primar și preșcolar, Editura Corint, București, 2009

Crotti Evi, Desenele copilului tău, Editura Litera, București, 2010

Dan Șandor Dorin, Metode de cercetare în științele socioumane- suport de curs, Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea De Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, specializarea: Administrație Publică

Dima Victor, Educație Plastică – manual pentru clasa aV-a, Editura Teora, București, 1998

Drugaș Ioana, 101 aplicații artterapeutice în consilierea copiilor, Editura Primus, Oradea, 2010

Evans Jules, Filosofia pentru viață și alte situații periculoase, Editura Publica, 2013

Filoteanu Nicolae, Marian Doina, Desen artistic și Educație plastică, manual pentru clasa a V-a, Editura All Educațional, București, 1998

Hasan Yvonne, Paul Klee și pictura modernă, Editura Meridiane, București, 1999

Ilioara Maria, Metodic predării desenului la clasele I-IV, Editura Didactică și Pedagogică, 1981

Iuzu Iulianna, Suport de curs- Teoria și metodica educație plastice în învățământul primar, Cahul- Moldova, 2013

Johannes Itten, Arta culorii, manuscris tradus aflat la Biblioteca Universității Naționale de Artă din București.

Jourdan- Ionescu Colette, Lachance Joan, Desenul familiei- ediție revizuită, Editura Profex, București, 2003

Kandinsky Wassily, Spiritualul în artă, Editura Meridiane, București, 1994

Koch Karl, Testul arborelui, Editura Profex, București, 2006

Lăzărescu Liviu, Culoarea în artă, Editura Polirom, Iași, 2009

Moreau-Vauthier Charles, Pictura, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1957

Nanu Adina, Pe scurt despre sculptură, Editura Meridiane, București, 1966

Neacșu Ioan, Manasia Loredana, Chicioreanu Teodora, Elaborarea lucrărilor de licență, dizertație și gradul didactic I- ghid științific și metodologic, Editura Paralela 45, București, 2016

Nicola Ioan, Tratat de pedagogie școlară- ediția a doua, revizuită, Editura Aramis Print Srl, București, 2002

Osterrieth Paul, Introducere în Psihologia copilului, Editura Didactică și pedagogică, 1976

Pavel Victor, Educație artistică plastică – manual pentru clasele V – VIII, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996

Pițilă Tudora, Mihăilescu Cleopatra, Manual de educație civică pentru clasa a IV-a, Editura Aramis, București, 2006

Pleșu Andrei, Călătorie în lumea formelor, Editura Meridiane, București, 1974

Pretorian Florența, Desenul liber. Noile metode, Tipografia Bucovina, București, 1935

Radinschi, Constantin, Desen artistic, Editura didactică și pedagogică, București, 1980

Rozorea Anca, Sterian Mihaela, Testul arborelui, Editura Paideia, București, 2000

Săndulescu – Verna Constantin, Materiale și tehnica picturii. Editura Marineasa, Timișoara, 2000

Sion Grațiela, Psihologia vârstelor- suport de curs, Editura Fundației România De Mâine, București, 2007

Stoiciu Florin, Tehnici ș maniere în gravură, Editura Polirom, Iași, 2010

Ștefan Dorina, Hava Florica Nici n-am știut că pot fi pictor, Editura Nomina, Pitești, 2012

Ștefan Dorina, Hava Florica, Nici n-am știut că pot fi pictor, Editura Nomina, Pitești, 2012,

Șușală Ion N., Bărbulescu Ovidiu, Dicționar de artă. Termeni de atelier, Editura Sigma, București, 1993

Șușală Ion N., Petre Gheorghe, Educația vizuală de bază. Sinteze pentru examenele de absolvire, definitivare și titularizare, Editura Humanitas Educațional, București, 2009

Șușală Ion N., Petre Gheorghe, Educația vizuală de bază. Sinteze pentru examenele de absolvire, definitivare și titularizare, Editura STAR TRIPP, Slobozia, 2003

Truică Ion, Arta compoziției, ediția a II-a revăzută, Editura Polirom, Iași, 2011

Verza Emil, Verza Emil-Florin, Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București, 1994

Wallon Philippe, Cambier Anne, Engelhart Dominique, Psihologia desenului la copil, Editura Trei, 2008, București

Wallon Philippe, Cambier Anne, Enggelhart Dominigue, Psihologia desenului la copil,Editura Trei, București, 2009

Surse foto:

http://semne-cusute.blogspot.ro/2012/08/cu-rost-si-fara-rost_8.html accesat pe data de 18 ianuarie 2016

http://www.sznm.ro/mukincs_regeszet.php accesat pe data de 18 ianuarie 2016

http://www.easypersian.com/ ccesat pe data de 18 ianuarie 2016

http://moldova-today.com/semnificatia-hieroglifelor-egiptene/ accesat pe 18 ianuarie 2016

Nicolae Filoteanu și Doina Marian, Desen artistic și Educație plastică, manual pentru clasa a VI-a, ediția a II-a, revizuită, Editura All Educațional, București, 1999, p. 39

Nicolae Filoteanu și Doina Marian, Desen artistic și Educație plastică, manual pentru clasa a V-a, p. 35.

***, Album metodic, editat de Consiliul Național al Pionierilor, București, 1988

***, Miniatura și ornamentul manuscriselor din colecția de artă medievală românească, volumul I, catalog editat de Muzeul Național de Artă al României, București, 1996

Surse online:

The Importance of The Creative Arts for Children and Teens

http://arthistory.about.com/cs/reference/f/visual_arts.htm

http://www.copilul.ro/copii-3-6-ani/dezvoltare/Influenta-artelor-plastice-in-dezvoltarea-copilului-a8158.html

http://sansapentruviitor.ro/wp-content/uploads/2013/07/Brosura-Pictura.pdf

http://www.caricatura-ta.ro/news/Modelajul-o-ramura-a-artelor-plastice

http://psihologconsult.ro/psihologi-copii-galati/

https://issuu.com/popflorin/docs/modul_2_curriculum_centrat_pe_competente_57406

http://www.psihologiaonline.ro/conferinte/218.html?task=view

http://cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/II_Metodologia_cercetarii.pdf

https://www.scribd.com/doc267764288/cercetare

Anexe

Grilă de interviu

Programa arte vizuale pentru clasele P-a II-a

Programa avap a III-a a IV-a

Programa dp clasele P-a II-a