Importanta Activitatilor Matematice In Gradinita

Pedagogie

Importanta Activitatilor Matematice In Gradinita

Byadmin ianuarie 1, 2024

Reforma învățământului românesc este o reformă multidimensională , deoarece vizează transformări profunde la nivelul structurilor instituționale, al

finalităților, conținuturilor și metodologiei de predare – învățare – evaluare.

În acest context, problematica perfecționării demersului didactic în vederea sporirii randamentului școlar al copiilor este strâns articulată cu preocupările educatorului de constituire și desăvârșire a competențelor sale profesionale, psihopedagogice.

Jocul didactic este o strategie cu sporite valențe formative. Pe baza bibliografiei de specialitate parcurse, precum și a experienței practice acumulate în munca instructiv – educativă cu copiii, în prezenta lucrare îmi propun să demonstrez că utilizarea jocului didactic matematic ca metodă de predare – învățare și procedeu didactic accelerează însușirea cunoștințelor, formarea priceperilor și deprinderilor, a capacităților și contribuie la dezvoltarea tuturor proceselor psihice. În general prin joc se pun bazele caracterului , a personalității copilului.

Am pornit de la ideea că jocul constituie o modalitate cu mare forță de acțiune asupra cunoașterii realității, îmbogățind experiența de viață a copiilor, stimulând potențialul lor creativ. Lucrarea evidențiază contribuția deosebită pe care o are jocul didactic matematic ca modalitate și mijloc de realizare a unor obiective și sarcini prevăzute în programa instructiv – educativă din grădiniță.

Am ales această temă având în vedere ca, prin studiul efectuat pentru pregătirea ei și colaborat cu experiența la clasă, să-mi îmbogățesc nivelul de pregãtire profesională, să găsesc cele mai adecvate metode și procedee pentru a-i face pe preșcolarii cu care lucrez să-și însușească temeinic și conștient primele noțiuni de formare a reprezentărilor matematice.

Copilul la vârsta preșcolarã, intrã în contact nemijlocit cu lumea înconjurătoare, o vede, o cercetează și o înțelege, ceea ce îi va permite să își formuleze imagini clare despre forme, culoare, dimensiune și relații spațiale.

O importanță deosebită o au activițățile matematice în dezvoltarea gândirii copilului ca formă a deprinderii de a gândi cu eficiență și creativitate.

Experiența demonstrează că activitatea gândirii este stimulată și aplicată in mare masură de matematică, de aici trăgând concluzia că matematica înseamnă gandirea organizată, prelungită in ultimul timp prin calculatoare.

Vârsta preșcolară reprezintă stadiul la care se înregistrează ritmurile cele mai pregnante în dezvoltarea intelectuală a copiilor privind înmagazinarea achizițiilor fundamentale referitoare la calitățile și operațiile gândirii.

Activitățile matematice desfășurate cu preșcolarii constituie fundamentul pe care se clădește întregul sistem al cunoștințelor matematice din clasa I și oferă largi posibilități de stimulare a progresului fiecarui copil, făcându-i pe toți apți pentru școală.

Invățămantul preșcolar are scopul de a contribui la formarea personalitații copiilor de la 6/7 ani, atât sub aspectul dezvoltării psihice armonioase cât și al stimulării inteligenței și creativității acestora, al educației estetice și moral civice, al socializării lor în condițiile specifice grădiniței, potrivit particularităților vârstei precum si pregătirea adecvată pentru o mai buna integrare în clasa I. Rezultatele muncii de instruire si educare depind de eforturile educatorilor, de pregătirea acestora, de dăruirea cu care muncesc.

În activitățile cu conținut matematic se urmăresc în mod deosebit sesizarea relațiilor spațiale dintre diferite grupe de obiecte, a unor relații matematice referitoare la cantitate, formarea unor reprezentări concrete despre unele forme geometrice, dezvoltarea unor operatii ale gândirii, inteligenței, creativității. Pentru a facilita realizarea obiectivelor operaționale, este necesara formularea lor astfel încât să se comunice mai exact intențiile urmărite, rezultatul concret ce se așteptă precum si descrierea comportamentului final al copilului, ceea ce trebuie să cunoască și să realizeze la sfârșitul activității didactice.

Tema lucrarii ,, Metodologia organizarii si desfasurarii jocului didactic matematic in invatamantul prescolar”, este deosebit de actuală și pentru faptul că număratul si socotitul fac parte din deprinderile cognitive de baza care se formează la grădinită.

M-am oprit la aceasta temă deoarece am constatat din experienta anterioară că este important să se dezvolte interesul si capacitatea copiilor de a efectua operații cu mulțimi de obiecte si imagini ale acestora, de a forma și dezvolta operațiile gândirii, de a intui primele numere naturale, de a familiariza copiii cu procesul de numărare până la 10, etc.

Copiii de varstă preșcolară nu sunt lipsiți de logică, nici de idei matematice. Ei nu stiu însă să exprime aceste idei prin cuvinte, dar le folosesc în mod spontan în acțiunile lor în cadrul jocurilor. Ca urmare, nouă, educatoarelor, cu ajutorul noului curriculum, prin metode eficiente și atractive, formăm copiilor noțiuni matematice importante cum sunt… clasificări de obiecte si ființe – după unul sau mai multe criterii asociate, realizarea de serieri de obiecte pe baza unor criterii date ori găsite de copil însuși, stabilirea de relații între obiecte si grupuri de obiecte, după diferite criterii relizând comparatii, să construiască diferite structuri după un model dat, să numere de la 1 la 10 recunoscind grupele de obiecte, să efectueze operații de adunare si scădere cu 1-2 unităti in limitele 1-10, etc.

Se știe ca la preșcolari predomină analogia în clasificarea logică, iar inducția și deductia, ca raționamente pe care se fundamentează gândirea logică se realizează cu mare dificultate. De aceea în activitățile matematice, sintezele care au la baza un șir logic de întrebări, îl obligă pe copil la anumite răspunsuri căutate de el prin inducție sau chiar deducție.

Prin joc didactic copiii dobândesc cunoștințe, li se formează variate acțiuni mintale care influențează dezvoltarea proceselor psihice, se face trecerea in etape de la actiunile practice materiale de joc, spre acțiuni mintale în planul reprezentărilor.

Prin folosirea jocului didactic matematic se realizează importante sarcini formative ale procesului de învățământ , se antrenează operațiile gândirii : analiza, sinteza, comparația, clasificarea,ordonarea, concretizarea. Se dezvoltă spiritul de imaginație creatoare și spiritul de imaginație, se dezvoltă spiritul de inițiativă și independență în muncă, spiritul de echipă.

Jocul didactic matematic dezvoltă atenția, disciplina, spiritul de ordine, formează deprinderi de lucru corecte și rapide, asigură o însușire mai rapidă, temeinică, accesibilă și plăcută a cunoștințelor propuse.

Pornind de la locul si rolul matematicii în general și în special de la importanța deosebită pe care o au activitățile matematice în dezvoltarea raționamentului și logicii copiilor, de la necesitatea înțelegerii căt mai clare a cunoștințelor matematice ce se predau în grădinită, care se aprofundează în ciclul primar, precum și a dificultăților ce le întâmpină în formarea anumitor noțiuni matematice la copiii de vârstă preșcolară, am optat in alegerea acestei teme.

CAPITOLUL I

Importanta activitatilor matematice in gradinita

I.1. Structuri cognitive specifice stadiului preoperațional

Denumită și „vârsta de aur a copilăriei”, vârsta preșcolară se caracterizează prin multiple

achiziții pe plan intelectual, fizic și comportamental. O dată cu intrarea în grădiniță copilul vine

în contact cu o multitudine de necunoscute, el deschide un cufăr al comorilor, pe care, plin de

curiozitate, îl cercetează și și-l însușește după propriile posibilități, în funcție de specificul vârstei

și individual. Sub îndrumarea atentă a educatoarei, copilul își satisface curiozitatea prin joc, prin

acțiunea directă cu obiectele. În această perioadă are loc dezvoltarea puternică a limbajului, se

pun bazele operațiilor gândirii (sinteză, analiză, abstractizare, generalizare, comparație) prin

acțiune nemijlocită cu obiectele se dezvoltă gândirea, memoria, atenția, imaginația și, în același

timp, copilul, prin faptul că intră într-o colectivitate, își dezvoltă abilități, atitudini și sentimente

care îi vor fi utile mai târziu, la școală: sentimente de prietenie, respect, atitudinea de cooperare,

de apartenență la un grup, spiritul de învingător.

Adaptându-se la cerințele actuale ale societății, noul curriculum pentru învățământul

preșcolar subliniază rolul important pe care îl are educația timpurie în dezvoltarea copiilor și

concentrează actul didactic în jurul câtorva principii:

– abordarea holistă a dezvoltării copiilor – adică educatoarea trebuie să acorde aceeași

atenție tuturor domeniilor de dezvoltare: fizică, psihică, emoțională;

– centrarea acțiunii pe copil, pe relaționarea cu mediul social;

– adaptarea educației la particularitățile vârstei;

– valorificarea învățării active, bazate pe acțiunea copiilor cu mediul (Proiectul

pentru reforma educației timpurii, Educația timpurie și specificul dezvoltării copilului preșcolar –

modul I, București, 2008, pag. 8);

Respectarea acestor principii va contribui la dezvoltarea armonioasă, integrală a copiilor,

formarea unei personalități active, creatoare, cooperante, imaginative, capabile să găsească soluții

la probleme de viață și la integrarea lui în mediul social și educațional cu care interacționează.

8 De-a lungul timpului, psihologi în domeniul educației au elaborat o serie de teorii vizând dezvoltarea copiilor de vârstă preșcolară. Unele dintre ele, deși au fost elaborate cu zeci de ani în urmă, au fost adaptate perioadei actuale, fiind, putem spune, primele teorii care au stat la baza abordării holiste a preșcolarității. Dintre acestea enumerăm: – teoria constructivismului, conform căreia există o relație puternică între cunoștiințe și realitate, orice cunoaștere fiind socotită un instrument care ducea la dobândirea experienței, după cum afirma Eugen Noveanu în lucrarea Constructivismul (http://inovatie.numeris.com.ro/E.Noveanu-Constructivismul.pdf, pag. 2); reprezentantul acestui curent, Jean Piajet, afirma că dobândirea cunoștințelor se realizează prin experiență personală, subiectivă, iar limbajul nu este un instrument de transport al ideilor de la educator la elev, ci un mijloc de orientare a efortului propriu al celor educați spre dobândirea cunoștințelor. – un alt pedagog, Jerome Bruner, atrăgea atenția specialiștilor în domeniul educației asupra caracterului activ pe care trebuie să îl aibă învățarea, rolul educatorului fiind acela de a încuraja copiii să descopere ei singuri, conform vârstei și nivelului individual, soluții la diverse probleme; Bruner spunea că, atunci când educatorul proiectează activitatea, el trebuie să țină cont de: – înclinația spre învățare a copiilor; – modul de structurare a informației care să faciliteze asimilarea lor de către copii; – secvențele în care materialul este structurat; – natura recompenselor și a pedepselor (Proiectul pentru reforma educației timpurii, Educația timpurie și specificul dezvoltării copilului preșcolar – modul I, București, 2008, pag. 12). El sublinia importanța pe care îl are crearea unor contexte cât mai variate pentru procesarea unei informațiii (Bruner J., 1996) și a intuit rolul social și cultural și practic al învățării. – importanța pe care experiența personală o are în procesul dezvoltării integrale a copiilor este sesizată, încă din secolul XIX, de către John Dewey; acesta afirma necesitatea concentrării curriculumului în jurul copilului și spunea că mediul școlar trebuie să devină o societate în miniatură, un mic habitat; – teoria dezvoltării psihosociale a lui Erickson – conform acestei teorii dezvoltarea copilului integrează factorii bilogici cu cei de educație și sociali; – una dintre cele mai importante teorii adoptate și adaptate de educația timpurie 9 actuală este teoria inteligențelor multiple, elaborate de Howard Gardner. Aflată în contradicție cu perspectiva psihometrică, unidimensională a inteligenței, cea a capacității de a rezolva probleme apelând la abilități logico-matematice și lingvistice, teoria inteligențelor multiple subliniază faptul că există 7 tipuri de inteligențe, pe care cadrul didactic trebuie să le abordeze: – inteligența verbală; – inteligența logică/matematică; – inteligența muzicală; – inteligența interpersonală; – inteligența intrapersonală; – inteligența naturalistă (Proiectul pentru reforma educației timpurii, Educația timpurie și specificul dezvoltării copilului preșcolar – modul I, București, 2008, pag. 14). Fiecare subiect al educației are un tip de inteligență dominant, însă toate cele 7 trebuie să atingă un anumit nivel de realizare, să înregistreze progrese, astfel încât este necesară abordarea tuturor și nu doar a celor spre care copilul este predispus. Cu toate acestea, trebuie ținut cont de existența unei limite, a unui interval în care se poate realiza evoluția inteligenței respective. Spre exemplu, în cazul inteligenței logice, matematice, un copil care are înclinație spre aceasta va înregistra progrese mult mai mari decât unul care nu are această calitate. Inteligența matematică presupune capacitatea de a rezolva probleme abstracte, de a înțelege relațiile dintre concepte, lucruri, de a gândi logic și critic, de a găsi cauze, de a clasifica, de a stabili priorități. Încă de la grădiniță, activitățile matematice se concentrează pe dezvoltarea acestei inteligențe, chiar dacă la un nivel mai simplu, adaptat caracteristicilor psiho-intelectuale ale acestora și nivelului lor individual. Una din lucrările de referință în care se fac referiri la caracteristicile dezvoltării psiho-fizice ale copilului este lucrarea intitulată „Psihologia copilului”, scrisă de Jean Piajet și Barbel Inhelder. Lucrarea, o sinteză a mai multor scrieri din domeniul psihologiei, aducea la momentul apariției ca noutate ideea că viața psihică a copiilor are anumite trasături comune și fiecare set de trăsături este specific unui anumit nivel de vârstă. Astfel, cei doi realizează o diviziune a acestor nivele în mai multe stadii: – stadiul senzorio-motor, caracteristic copiilor cu vârste între 0 și 2 ani; – stadiul preoperațional, specific vârstei preșcolare (2-7ani); – stadiul operațiilor concrete (7-12 ani); 10 – stadiul operațiilor formale (12-16 ani). Aceste stadii sunt împărțite în mai multe substadii. Astfel, stadiul preoperațional, în care intră și preșcolaritatea, are ca și substadii: – substadiul gândirii simbolice (2-4 ani); – substadiul gandirii preoperatorii, al intuiției (4-7 ani) (Piajet, Jean, Inhelder, Barbel, Psihologia copilului, Troisiem edition, Presses Universitaires de France). În stadiul preoperațional operațiile mintale încă nu sunt formate, nu sunt reversibile, ci sunt orientate doar într-un singur sens. Acum începe o perioadă de o intensă dezvoltare mintală, dominată de gândirea în imagini, pe care Piajet o numește preoperatorie, pentru că îi lipsește operația logică propriu-zisă. În această perioadă apare posibilitatea de interiorizare a acțiunilor practice, ca urmare a dezvoltării limbajului. În preșcolaritate limbajul devine principalul instrument cu care copilul operează și care asigură transferul acțiunii din plan extern în plan intern. Dezvoltarea limbajului are rol determinant pentru toate celelalte acumulări care vor duce la dezvoltarea personalității sale. Din punct de vedere al structurii, limbajul este încă predominant unul situativ, concret, fiind legat de particularitatea situațiilor prin care trec direct copiii, apoi limbajul situativ începe să fie înlocuit de cel contextual, cele două coexistând pentru o perioadă scurtă de timp. Între 3 ani jumătate și 5 ani jumătate apare limbajul interior, în acest moment copilul fiind capabil de a-și planifica și regla mintal activitatea. Vorbind cu sine, mai ales în situații problematice, copilul își ordonează acțiunile, găsește soluții. Limbajul interior reprezintă mecanismul fundamental al gândirii. Caracteristică preșcolarității este apariția noțiunilor empirice și a primelor operații ale gândirii. Piaget afirma că acum este perioada preoperatorie a dezvoltării acestui proces mental. Gândirea este un proces psihic de reflectare generalizată și mijlocită a realității obiective, a însușirilor și relațiilor esențiale ale obiectelor și fenomenelor. La baza gândirii se află senzațiile, percepțiile și reprezentările. Principalele operații ale gândirii sunt: analiza, sinteza, comparația, abstractizarea, generalizarea, concretizarea. În acest stadiu gândirea preșcolarului este una dominată de imagini, de situații concrete, care operează încă cu reprezentări și nu cu noțiuni propriu-zise. La această vârstă indicațiile și explicațiile verbale ale adulților sunt înțelese de copii numai dacă ele sunt suținute de experiența nemijlocită a preșcolarilor cu obiectele, fenomenele, acțiunile. Gândirea preșcolarului este o gândire 11 egocentrică. El nu distinge între realitatea externă și cea internă, are tendința de a raporta totul la propriul eu. Este o gândire intuitivă, concretă, dependentă de percepții, de imagine. Gândirea se dezvoltă odată cu dezvoltarea operațiilor mintale, ce nu se pot separa unele de altele, ele se împletesc și se subordonează unele altora în funcție de sarcina dată. Ca operații ale gândirii, analiza și sinteza sunt utilizate de timpuriu. Omul se raportează de la cea mai fragedă vârstă la lumea concretă, stabilește asemănări, deosebiri, comparații între obiecte, fenomene, situații. Prin analiză copilul descompune un obiect sau fenomen în părți componente, stabilește relații între ele, funcțiile lor și cum se leagă părțile între ele. La baza oricărui proces de cunoaștere stă comparația prin care se stabilesc asemănările și deosebirile, ținând seama de un anumit criteriu ( formă, culoare, mărime…). Abstractizarea este o formă superioară de analiză deoarece operează de la variabil la grade de invarință tot mai înalte. Ea se referă la relații și însușiri ascunse, pe care le extrage dintr-o mulțime ca factor comun al unei categorii de obiecte sau fenomene. Generalizarea este o operație care face trecerea de la individual la general. Prin generalizare se definesc clase de obiecte și fenomene care au un anumit model informațional. Opusă generalizării este concretizarea, care face trecerea de la abstract la concret. (http://www.scritube.com/sociologie/psihiatrie/Caracteristicile-cresterii-si-19218241322.php) În grădiniță copiii fac cunoștință cu un număr mare de obiecte și fenomene din natură și societate. Formele activității lor devin tot mai complexe: jocurile se complică, ei încep să deseneze, să modeleze, să construiască, să efectueze forme elementare de muncă. Crește, de asemenea, cercul cunoștințelor pe care copiii le primesc pe baza descrierilor și explicațiilor verbale, de la adulți. Un alt proces psihic, care cunoaște o puternică dezvoltare în preșcolaritate, este memoria. Aceasta constă în întipărirea, păstrarea și reactualizarea experienței anterioare. Dacã la vârsta antepreșcolarã, memoria este spontană, în preșcolaritate, prin faptul că se interiorizează gândirea și limbajul, memoria mecanică și neintenționată este însoțită tot mai mult de memoria inteligibilă și intenționată, în condițiile în care informațiile au o semnificație pentru preșcolar. Tot ceea ce îi trezește copilului interesul: imagini, mișcări, cuvinte, idei, îi solicită memoria. Prin plasticitatea sistemului nervos, copiii sunt capabili să rețină ușor cântece, poezii, basme sau alte informații specifice acestei perioade, iar cu timpul acestea pot fii recunoscute după o perioadă tot mai îndelungată. Copiii rețin mai ușor, iar durata păstrării în memorie este mai mare atunci când este trezit interesul lor pentru obiectele, fenomenele respective. Ei memorează mai ales acele aspecte ale obiectelor și faptelor care sunt deosebit de evidente, impresionante. Apare însă tendința 12 memorării mecanice și memorarea neintenționată. Copilul reține fără să își propună, în mod spontan. Capacitatea memoriei de a păstra materialul întipărit crește și ea odată cu vârsta. Pe măsura dezvoltării copilului, a maturizării morfologice și fiziologice a celulelor nervoase crește și durata păstrării, iar grădinița, prin activitățile specifice desfășurate, contribuie la dezvoltarea acestei capacități. Imaginația are și ea, la această vârstă, trăsături specifice: spre deosebire de adulți, care au o imaginația mai puțin liberă, mai controlată, mai disciplinată, la copii ea este cea prin care aceștia își reglează sufletește contradicția dintre dorințe și posibilități. Datorită confuziei și a faptului că nu diferențiază percepțiile, ei nu disting clar realitatea de imaginație. La această vârstă se manifestă 2 caracteristici psihice și anume animismul, care se referă la însuflețirea lucrurilor și artificialismul (credința că totul e fabricat de om). Atenția este capacitatea de orientare, focalizare și concentrare asupra obiectelor și fenomenelor în vederea reflectãrii lor adecvate. În preșcolaritate începe, sub influența gândirii și a limbajului, organizarea atenției voluntare, sporește capacitatea de concentrare ca și stabilitatea prin activitate. De asemenea se mărește volumul atenției, care capătă un caracter tot mai selectiv. Totuși, în preșcolaritate, predominã atenția involuntarã, de aceea copiii pot fi ușor distrași de la sarcinile de îndeplinit. Rolul cadrului didactic este acela de a trezi atenția involuntară și de a o menține pe cea voluntară cât mai mult timp. Mobilul prin care poate face acest lucru este stimularea motivației de învățare a acestuia care, la început, este una extrinsecă, educatoarea având sarcina de a crea condițiile pentru trecerea treptată spre motivația intrinsecă, care apare la vârsta școlară (Ibidem). Preșcolaritatea este vârsta curiozității vii, e vârsta descoperirilor. Acum are loc o dezvoltare puternică a tuturor proceselor psihice, e vârsta unor achiziții importante în plan mental, pe care copilul le interiorizează prin acțiune nemijlocită cu obiecte. Aceste particularități psihice constituie premise pentru organizarea și desfășurarea tuturor formelor de activitate din grădiniță, inclusiv ale celor matematice, într-o manieră care să pună accent pe acțiune, pe participare directă, pe stimularea tuturor proceselor psihice: gândire, memorie, imaginație, atenție, pe formarea unei personalități active și creatoare, capabile să se integreze cu succes în mediul școlar și în mediul de viață din care face parte.

I.2. Rolul activităților matematice în dezvoltarea psiho-comportamentală a copiilor preșcolari Unele dintre pricipalele activități din grădiniță, cu un rol important în formarea și dezvoltarea personalității copiilor, sunt activitățile cu conținut matematic. Noua programă a învățământului preșcolar stabilește numărul de activități matematice pe săptămână pentru cele două nivele. Astfel, la nivelul I programa cuprinde un număr de o activitate matematică pe săptămână, iar la nivelul II sunt obligatorii 2 activități matematice pe săptămână. Nivelul I cuprinde copii cu vârste între 3 și 5 ani, iar nivelul 2, copii cu vârste între 5 și 7 ani. După noul curriculum, activitățile matematice fac parte, alături de activitățile de cunoaștetea mediului, din domeniul Științe, obiectivele cadru fiind prezentate integrat. În grădiniță activitățile matematice urmăresc însușirea și dezvoltarea conceptelor prematematice (formă, culoare, mărime, lungime, poziții spațiale), însușirea și utilizarea numerelor, cifrelor, unităților de măsură prin folosirea unui vocabular adecvat, recunoașterea, denumirea, construirea și utilizarea formelor geometrice, dezvoltarea capacității de a stabili relații spațiale, temporale, cauzale și a capacității de rezolvare a problemelor. Pentru atingerea obiectivelor propuse educatoarea recurge la diverse strategii prin care copiii își îmbogățesc experiența senzorială, care contribuie la achiziționarea unor cunoștințe matematice referitoare la recunoașterea, denumirea obiectelor, cantitatea lor, clasificarea, constituirea de grupuri/ mulțimi, pe baza unor însușiri comune (formă, mărime, culoare) luate în considerare separat sau mai multe simultan, la înțelegerea relațiilor spațiale prin raportarea unui obiect la un reper dat, a relațiilor cauzale prin observări și experimente, la formarea unor capacități de a realiza deducții logice, precum și de a face operații de grupare, comparare, clasificare, ordonare, punere în corespondență. De asemenea, în activitățile matematice din grădiniță copiii învață să numere, să efectueze operații de adunare și scădere cu 1-2 unități, în limitele 1-10 și chiar să compună singuri probleme simple (grupa pregătitoare). Preșcolaritatea reprezintă vârsta unor progrese de avengură pe plan psihologic, iar activitățile matematice ocupă un loc important în procesul de formare și dezvoltare a intelectului celor mici. Activitățile matematice din grădiniță contribuie la o lărgire a orizontului copiilor cu privire la însușirile cantitative ale obiectelor lumii reale, la dezvoltarea unor capacități 14 intelectuale, care facilitează perceperea conștientă a numărului ca o însușire atribuită numărului de obiecte, înțelegerea formării șirului numeric, efectuarea de operații cu numere, rezolvarea de probleme pe baza operațiilor de adunare și scădere, analiza caracteristicilor formelor geometrice. Însușirea noțiunilor matematice însă nu presupune doar o simplă asimilare, ci vizează formarea unui anumit mod de a gândi printr-un antrenament permanent al gândirii. Înainte de a se forma la copil noțiunea de număr, este necesar un nivel al proceselor psihice care să asigure înțelegerea acestui concept. În acest sens, un rol important îl are dezvoltarea gândirii operatorii, logice și creatoare. Gândirea reprezintă nivelul cel mai ridicat de prelucrare și înregistrare a informațiilor despre lume. Prin ea se realizează saltul de la particular la general și invers, de la simpla constatare a existenței obiectului la interpretarea și explicarea lui logico-euristic. În cadrul activităților matematice se parcurge drumul de la concret la abstract și de la abstact la concret în formarea noțiunilor matematice, stimulându-se astfel procesul psihic al gândirii. Studiile privind dezvoltarea psihică a preșcolarilor au arătat că procesul gândirii este unul concret și are la bază percepția și acțiunea cu obiectele. Analiza și sinteza se efectuează în planul activității practice, dar sunt încă imperfecte. Analizând un obiect, cei mici nu reușesc să desprindă toate însușirile lui, datorită reflectării inegale a diferitelor însușiri. La început ei percep trăsături mai simple precum forma, culoarea, mărimea și doar mai târziu, sub îndrumarea educatoarei, el reușește să desprindă însușiri precum cantitatea, volumul, greutatea, acestea necesitând operații de generalizare și abstractizare, în care trebuie depășită faza simplei perceperi a mulțimii. Dacă preșcolarul mic întâmpină dificultăți date de insuficienta dezvoltare a proceselor gândirii în aprofundarea conținuturilor matematice și nu poate să sesizeze decât trăsăturile principale ale unui obiect, preșcolarul mare e capabil să opereze cu noțiuni elementare care are atât trăsături esențiale, cât și neesențiale. În formarea noțiunii de număr există de exemplu mai multe etape, pe care Ana Tucicov- Bogdan, le stabilește astfel: – etapa senzorio-motorie, când gândirea copilului se ridică la primele generalizări matematice conștiente, determinate cantitativ; în această etapă copilul operează concret cu grupe de obiecte, iar numărul este un cuvânt care denumește o grupă (mulțime) de obiecte. – a doua etapă constă în reprezentarea unei mulțimi de obiecte determinată printr-un 15 număr concret în absența obiectelor; în această etapă copilul desprinde relația cantitativă de operația imediată exterioară cu grupa de obiecte și introduce această relație în planul experienței proprii. – în etapa a treia reprezentările cu care operează copilul primesc un grad mai mare de generalizare; el începe să folosească atât numere concrete, cât și numere abstracte, devenind conștient de unele raporturi numerice; – în ultima etapă copilul poate compune și descompune un număr abstract, poate stabili locul său în raport cu celelalte numere (http://trateaza-te.ro/popaalina/Raportul_joc_invatare_la_prescolari.pdf). În grădiniță se creează premisele formării noțiunii de număr, ce conturează unele elemente ale conținutului noțiunii de număr. Acționând cu obiectele, sub îndrumarea educatoarei, copilul începe să perceapă pe cale analitico-sintetică mulțimea ca unitate spațială alcătuită din elemente omogene. Jucându-se, el așează piesele unele lângă altele, percepând mai ușor datorită motricității mâinii și ochilor, atât elementele izolate care compun mulțimea, cât și mulțimea ca întreg. Percepând mulțimea, copiii pot treptat să desprindă unul față de multe. După ce copiii reușesc să perceapă unitatea în raport cu mulțimea, ei își însușesc număratul într-un ritm rapid. La vârste mai mici preșcolarii numără în mod mecanic, asta deoarece ei nu conștientizează valoarea numerică, nu înțeleg ce este numărul. Jean Piajet spunea că nu trebuie să impunem reguli înainte de a fii înțelese de copii, ci trebuie să le facem accesibile acestora prin experiența proprie. De aceea nici însușirea noțiunii de număr nu trebuie să fie una mecanică, înainte de vreme, ci să vină atunci când copilul a ajuns la o dezvoltare intelectuală corespunzătoare. Treptat, o dată cu dezvoltarea limbajului și a operațiilor gândirii, tot prin acțiunea nemijlocită cu obiectele, la grupa mijlocie copiii își însușesc număratul în limitele 1-5 și totodată încep să își însușească valoarea numerică, adică raportează numărul la cantitatea corespunzătoare. În jurul vârstei de 5-6 ani copiii încep să opereze cu noțiuni. La această vârstă percepția nu mai depinde de situațiile concrete atât de mult, analiza și sinteza se pot realiza și fără participarea analizatorului optic și motric. Copilul de vârstă preșcolară mare poate să efectueze operații în plan mintal, dezvoltarea gândirii permițând operarea cu noțiuni elementare. Însușirea operațiilor aritmetice presupune o depășire a etapelor specifice numerației, înțelegerea procesului de compunere și descompunere pe bază de material concret, ca și posibilitatea crescută de a face unele generalizări. 16 Gândirea copiilor se dezvoltă mai ales în cadrul rezolvării problemelor, deoarece procesul de rezolvare al acestora este unul analitico-sintetic. Rezolvarea unei probleme impune stabilirea unor raporturi logice între valorile numerice cunoscute și întrebarea problemei, raporturi care se realizează prin analiză și sinteză. În înțelegerea și rezolvarea problemelor se manifestă o trăsătură caracteristică a gândirii copilului și anume orientarea concretă. Astfel, de multe ori, când educatoarea expune o problemă, răspunsul copilului se orientează spre conținutul de viață al acesteia și nu spre rezolvarea operației aritmetice. Din această trăsătură a gândirii preșcolarilor decurge cerința de a li se prezenta operațiile aritmetice în cadrul diverselor acțiuni la care copilul să participe în mod activ și direct. Între 5-6 ani copiii își dezvoltă capacitățile de cunoaștere, percepțiile, își formează spiritul de observație, reprezentările despre mulțimile de obiecte din jur, despre felul cum pot fi grupate, compară obiectele mulțimilor, punându-le în corespondență, înțeleg invarianța cantității indiferent de locul sau poziția pe care o ocupă, ca și a ordonării acestora în șir crescător sau descrescător. Saltul calitativ care se produce în gândirea preșcolarilor se explică prin dezvoltarea limbajului acestora, în principal al limbajului interior. Jean Piaget afirma : „Copilul este mai avansat în acțiune decât în gândire, prin limbajul folosit copilul dovedește la ce mod de dezvoltare e gândirea lui” (Piajet, Jean- Psihologia inteligenței-traducere din limba franceză, editura Științifică, București, 1963). În grădiniță copilul își însușește expresii și noțiuni matematice, numere ordinale și cardinale, unele adverbe privind cantitatea: mai multe, mai puține, tot atâtea, i se formează priceperea de a exprima verbal raporturi cantitative dintre obiecte și grupuri de obiecte. Dezvoltarea vorbirii copiilor se realizează în strânsă legătură cu formarea conceptelor logico-matematice. Limbajul matematic fiind limbajul conceptelor celor mai abstracte și mai generale, trebuie asigurată mai întâi înțelegerea noțiunii respective și abia apoi prezentată denumirea ștințifică în cadrul diverselor activități din grădiniță. Spre exemplu, însușirea termenului de mulțime se poate realiza atât prin activități matematice, cât și prin alte tipuri de activități, cum ar fi prin povești al căror conținut poate contribui la clarificarea acestui termen, educatoarea activizând preșcolarii pentru însușirea conștientă a noului termen. Pe baza poveștii „Albă ca zăpada” copiii numără piticii, pun piticii în corespondență cu scăunelele, află că sunt „tot atâtea elemente în cele două mulțimi” sau o mulțime are „mai multe/mai puține elemente”. 17 În timp ce acționează cu materialul, copilul este pus în situația de a verbaliza acțiunea făcută, însușindu-și astfel terminologia. Activitățile matematice stimulează și imaginația și memoria preșcolarilor. De exemplu, în rezolvarea unor probleme orale, copiii trebuie să descrie, să rețină, să reproducă numere și operații matematice, dar și elementele și întrebarea problemei, ceea ce duce la dezvoltarea memoriei voluntare. De asemenea, ei pot fi solicitați, pe baza metodelor active, să identifice soluții variate la probleme de viață expuse într-o manieră accesibilă, ceea ce duce la dezvoltarea imaginației. Exemplu: În jocul interdisciplinar de la grupa pregătitoare, „În lumea antică”, copiii trebuie să identifice cât mai multe posibilități de a construi o piramidă care să fie cât mai înaltă și rezistentă. Astfel ei trebuie să pună în acțiune operațiile gândirii, limbajul, memoria și imaginația pentru a identifica mai cele rezistente materiale, să stabilească cum vor fi așezate părțile componente, să proiecteze mental clădirea, să se orienteze în spațiu, să facă apel la toate procesele psihice. Prin corelații interdisciplinare și prin utilizarea metodelor active copiii inventează povești, ghicitori, mici versuri, compun probleme, ceea ce duce la dezvoltarea imaginației creatoare. Însușirea noilor cunoștințe matematice depind și de calitatea atenției, de efortul voluntar pe care copiii îl investesc în activitățile matematice. Prin diversificarea formelor de organizare, ale strategiilor de abordare ale activităților matematice din grădiniță, educatoarea crează condițiile pentru trezirea și menținerea atenției voluntare a preșcolarilor, ceea ce va conduce la însușirea de noi cunoștințe, priceperi, deprinderi utile. La această vârstă atenția are un caracter situativ, fiind dependentă de caracteristica perioadei de acțiune directă cu obiectele și de nevoia de implicare activă. Sub influența gândirii și a limbajului începe în preșcolaritate organizarea atenției voluntare, sporește capacitatea de concentrare ca si stabilitatea prin activitate. Devine o provocare pentru educatoare menținerea acestui proces psihic în aria de activitate desfășurată în acel moment, cea a activității matematice. Ca și instrumente de acțiune ea are la îndemână diversele strategii didactice pe care trebuie să le construiască într-un mod creativ, pentru menținerea atenției o perioadă cât mai mare de timp. Prin implicarea directă în activitate, prin efortul pe care copiii îl investesc pentru rezolvarea sarcinilor, a unor probleme și situații matematice, aceștia își exersează voința, iar satisfacția rezolvării unei sarcini contribuie la dezvoltarea încrederii în forțele proprii. Orice achiziție matematică trebuie să fie dobândită de copil prin acțiune însoțită de cuvânt, situațiile de învățare trebuie să favorizeze operațiile mentale, să se creeze situații variate,

proceselor psihice, dar și a spiritului ludic, a spiritului competițional și de echipă, a curajului de a

încerca lucruri noi, a creativității, a încrederii în capacitățile proprii, în definitiv îi stimulează în

vederea dezvoltării armonioase pentru integrarea în ciclul următor de viață: școlaritatea.

II.1 Jocul didactic-delimitări conceptuale,teorii, clasificări

Copilăria se caracterizează prin joc. În viața de fiecare zi a copilului, jocul ocupă un rol esențial.Ceea ce pentru adult este munca,activitatea utila pentru copil este jocul.

Jucându-se, copilul descoperă si cunoaște lumea înconjurătoare reflectă viața și activitatea adulțilorpe care o imită într-un mod specific.La grădiniță , jocul este activitatea de bază a copilului , el fiind folosit atât ca mijloc de educație intelectuală, ca procedeu didactic, ca metodă și ca formă specială de activitate.

Jocul didactic este un tip de joc care îmbină elementele instructiv-educative cu elementele distractive si prin care se consolidează, precizează,verifică si im – bogățește cunoștințele predate copiilor, înlesnind rezolvarea problemelor pro – puse acestora, le pune în valoare și antrenează capacitățile creatoare ale acestora. Jocul didactic este o formă de activitate atractivă și accesibilă copilului, prin care se realizează sarcinile instructiv-educative ale învățământului preșcolar.

Jocul didactic – "un mijloc de facilitare a trecerii copilului de la activitatea dominanta de joc la cea de invatare"( Bache H., Mateias A., Popescu E., Serban F. – "Pedagogie prescolara.Manual pentru scolile normale", Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994)

Termenul "didactic" asociat jocului accentueaza componenta instructiva a activitatii si evidentiaza ca acesta este organizat in vederea obtinerii unor finalitati de natura informativa si formativa specifice procesului de invatamant.

Jocul didactic prezinta ca nota definitorie imbinarea armonioasa a elementului instructiv cu elementul distractiv, asigurand o unitate deplina intre sarcina didactica si actiunea de joc.

Aceasta imbinare a elementului instructiv-educativ cu cel distractiv face ca, pe parcursul desfasurarii sale, copiii sa traiasca stari afective complexe care declanseaza, stimuleaza, intensifica participarea la activitate, cresc eficienta acesteia si contribuie la dezvoltarea diferitelor componente ale personalitatii celor antrenati in joc.

Dacă la vârsta preșcolară jocul reprezintă activitatea principală a copilului, jocul didactic este o formă accesibilă și plăcută de învățare activă, participativă, stimulând in aceelași timp inițiativa și creativitatea elevilor.

Ținând seama de puterea de concentrare și de nevoia de variație și de mișcare a preșcolarilor lecția de matematică trebuie intercalată , completată cu elemente de joc sau chiar desfășurată în întregimeîn acest sens.

Jocul didactic reprezintă un ansamblu de acțiuni și operații care, paralel cu destinderea, buna dispoziție și bucuria, urmărește obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală, fizică a copilului. Când jocul este utilizat în procesul de învățământ, el dobândește funcții psiho-pedagogice semnificative, asigurând participarea activă a copilului la lecții sporind interesul de cunoaștere față de conținutul lecțiilor. Între jocul didactic și procesul instructiv-educativ există o dublă legătură: jocul sprijină și îmbunătățește procesul instructiv-educativ fiind însă și condiționat de acesta prin pregătirea anterioară a copilului în domeniul în care se desfășoară jocul. Jocul didactic constituie una din principalele metode active, deosebit de eficientă în activitatea instructiv-educativă cu preșcolarii și școlarii mici. Importanța acestui mijloc de instruire și educare este demonstrată și de faptul că reprezintă nu numai o metodă de învățământ, ci și un procedeu care însoțește alte metode sau poate constitui o formă de organizare a activității copiilor.

În practica învățământului preșcolar, jocurile didactice fac parte integrantă din activitățile obligatorii și la liberă alegere. Astfel, poate fi folosit pentru a forma preșcolarului o pronunțare sau o exprimare corectă (dezvoltarea vorbirii) sau pentru dezvoltarea reprezentărilor aritmetice, a operațiilor de calcul (numărat și socotit).

Jocul didactic, incadrandu-se in categoria jocurilor cu reguli, este definit prin obligativitatea respectarii regulilor care precizeaza caile ce trebuie urmate de copii in desfasurarea actiunii ludice.

Jocurile didactice pot contribui la realizarea unor obiective educationale variate si complexe. Acestea pot viza dezvoltarea fizica a copilului in cazul jocurilor motrice, sportive, sau dezvoltarea unor subsisteme ale vietii psihice (procesele psihice senzoriale, intelectuale, volitive, trasaturi de personalitate, s.a.). De asemenea jocurile didactice pot contribui la rezolvarea unor sarcini specifice educatiei morale, estetice.

TEORII DESPRE JOC

În literatura pedagogică sunt cunoscute numeroase teorii care încearcă să explice natura jocului punând accentul în mod unilateral fie pe factorii biologici, fie pe cei psihologici.Teoriile scapă din vedere caracterul specific uman al jocului copiilor și esența socială.

În explicarea jocului , St. Hall a pornit de la legea biogenetică a lui Haeckel (,, ontogeneza repetă filogeneza ”) și a susținut că jocul copiilor nu ar fi altceva decât o recapitulare a instinctelor și a formelor primitive de viață . Jocul nu este o reeditare a instinctelor primitive . Ca rezultat al comunicării cu cei din jur , în joc se manifestă experiența socială a copilului. Astfel, succesiunea stabilită de St. Hall in ceea ce privește evoluția jocurilor copiilor nu corespunde realității.

De pe pozițiile acestei teorii , pe de altă parte , ar de fi greu de precizat ce fel de ,, instincte ” se reactualizează în jocurile : ,, De-a bucătarul ” , ,, La piață ’’.

O altă teorie este aceea a exercițiului pregătitor , elaborată de K. Groos. Jocul era tratat din punct de vedere strict biologic , și considera că acesta ar fi un ,,exercițiu pregătitor ’’ pentru viața profesională de mai târziu a adulților și că ar fi un mijloc de exersare a ,, predispozițiilor’’instinctive, în scopul maturizării lor.

K. Groos face o greșeală esențială când identifică jocurile copiilor cu acelea ale puilor de animale, ajungând astfel să identifice însăși legile dezvoltării animalelor cu acele ale dezvoltării omului , să biologizeze esența în realitate socială, a omului.

Jocurile copiilor se deosebesc calitativ de jocurile animalelor, generate de factori de natură biologică (instinctele) ,în realitate. De aceea , la animale jocul rămâne un fenomen pur biologic, la om el devine un fenomen de esență socială.

K. Groos ignorează condiționarea social-istorică a dezvoltării copilului subordonând copilăria jocului,punând cauza înaintea efectului ( copilul se joacă nu pentru că este copil, ci este copil pentru că se joacă).

H. Spencer dezvoltă de asemeni teoria surplusului de energie conform căreia jocul ar fi o modalitate de a consuma acest surplus, dar această teorie nu explică de ce copilul se joacă atunci când este obosit. Acest punct de vedere a fost criticat chiar și de unii psihologi occidentali (de Ed. Claparede ). Adeseori se adresează întrebarea : de ce copiii continuă să se joace chiar și atunci când sunt obosiți, când este consumat ,, surplusul” lor de energie? Teoria surplusului de energie nu poate să răspundă și următoarelor întrebări : cum se explică faptul că se joacă nu numai copiii sănătoși , dar și cei bolnavi , care nu dispun de un surplus de energie? Inexpicabil rămânecum datorită energiei biologice , structura și conținutul jocurilor sunt deosebite atât de mult la copiii de vârste diferite și din diferite popoare.

.. Nefundamentată este și teoria plăcerii funcționale, conform acestei teorii K.Buhler susținea că plăcerea pe care o simte copilul in procesul jocului, indiferent de rezultat, constituie principalul motiv al acestei activități. În timp ce se joacă , copiii depun eforturi,încearcă sentimentul dezamăgirii,al insuccesului. Aceste stări emotiv- negative nu-i determină să renunțe la joc. Deci , plăcerea nu constituie un principiu explicativ al jocului .A considera plăcerea drept cauză a activității ludice înseamnă că se pierde din vedere conținutul real al jocului și rolul său formativ în dezvoltarea psihică a copilului.

A Adler susține in teoria sa că jocul ar fi forma de exprimare a copilului neajutorat, chinuit de complexul inferiorițății. Copilul se refugiază in joc nefiind capabil să stăpânească lumea înconjurătoare . Prin urmare, jocul ar fi forma prin care se exprimă acestă această incapacitate a copilului de a se afirma in viață.
Jocul constituie forma specifică de activitate prin care copilul cunoaște lumea, se afirmă, învață să se orienteze in ea și dobândește încredere în puteriile proprii.

M. Montessori reduce întreaga dezvoltare intelectuală a copilului la ,, exersarea organelor de simț “. Pornind de la o conceptie formalistă despre educație exclude din sistemul său jocurile de creație ca mijloc al dezvoltării intelectuale. Conform acestei teorii copilul nu poate veni în contact direct cu viața reală , cu lumea plantelor , cu cea a animalelor și cu fenomenele vieții sociale .

O poziție aparte o ocupă Ed.Claparede, care a supus unei riguroase critici teoriile prezentate atâta timp cât fiecare din teoriile amintite e considerată fiecare separat.Dar sunt acceptate dacă jocul este examinat în cele doua planuri : longitudinal și transversal. După Ed. Claparede examinând copilul în perspectiva dezvoltării ( planul longitudinal) , jocul ne apare ca o formă de pregătire pentru viața de mai târziu. Considerat într-o etapă dată a dezvoltării

( planul transversal ) , jocul este manifestarea trebuinței de activitate a copilului , menită a duce la o satisfacere actuală și imediată.

Apreciind teoriile analizate , se poate spune că ele nu ne oferă o concepție unitară despre natura și rolul pe care îl deține jocul in viața și activitatea copilului. Aceste teorii sunt unilaterale, absolutizează motivele jocului, pe care fie că le plasează în mod nejustificat în trecutul îndepărtat al evoluției speciilor animalelor, fie că le proiectează exclusiv în viitor. În ambele cazuri originea jocului este căutată în afara copilului , a dezvoltării ce are loc pe fondul activității de joc , ca rezultat al interacțiunii dintre factorii interni proprii naturii copilului și factorii de mediu social-istoric concret în care trăiește copilul.Teoriile examinate nu pun în evidență faptul esențial , acela că jocul – ca activitate centrală a copilului preșcolar – constituie un mecanism specific de asimilare a influențelor mediului social-uman. Aceste influențe nu acționează intâmplător , ci sunt dirijate de către adult. În acest fel , jocul reprezintă pentru adult un important mijloc de a exercita asupra copilului un sistem determinat de influențe instructiv-educative și de aici devine posibilă dezvoltarea multilaterală a preșcolarului – fizică, intelectuală, estetică și morală.

Datele pe care ni le pune la dispoziție materialul istoric și etnografic atestă că jocul apare o dată cu dezvoltarea societății umane.

Se poate admite că jocul a apărut în comuna primitivă, o dată cu creșterea forțelor de producție și dezvoltarea relațiilor de producție ,ceea ce a dus după sine schimbarea poziției copilului în societate. În aceste condiții a putut să apară jocul ca o formă de pre- învățare. Jocul nu apare spontan și autonom, nu se dezvoltă de la sine, ci trebuie să fie învățat de către copil sub influența ambianței sociale. Această influență dacă lipsește, jocul nu apare în activitatea copilului sau este întârziat în dezvoltarea sa.

O însemnată contribuție pentru elaborarea unor teorii științifice despre joc au adus vederile pedagogilor progresiști din trecut, de pe pozițiile concepției stiințifice despre natura și rolul jocului în dezvoltarea psihică a copilului.

In sistemul pedagogic al lui P. F. Leshaft jocul este definit ca un exercițiu cu ajutorul căruia copilul se pregătește pentru viață. P.F. Leshaft precizează că este vorba de un exercițiu care, prin îndrumare, duce la perfecționare și dezvoltare. ,,Tot ceea ce exersează – afirma P.F.Leshaft – se dezvoltă și se desăvârșește,tot ceea ce nu se exersează decade”. Jocurile la vârsta preșcolară au un caracter imitativ , copiii repetă și reproduc în jocurile lor ce au reușit să observe în mediul înconjurător. El a arătat că reglementarea jocurilor duce în practică la uniformitate, la șablon și plictiseală și recomandă adulților , când intervin în jocurile copiilor ,să nu le îngrădească spiritul de independență.

A văzut în jocuri și un important mijloc de educație morală. Prin joc se realizează sarcinile educației morale atunci când sunt satisfăcute anumite cerințe : sunt accesibile copiilor și se desfășoară în conformitate cu un scop bine determinat; se face trecerea treptată și succesivă de la jocurile cele mai simple la cele mai complexe; copiii se coformează cu toată exigența și precizia regulilio jocului ; au o atituudine conștientă și plină de răspundere față de aceste reguli;în jocuriile copiilor se ține seama de principiul autoconducerii. Respectarea strictă a regulilor de joc duce la dezvoltarea spiritului de disciplină, a simțului de dreptate, a stăpânirii de sine.

K.D.Ușinski a definit jocul ca o formă de activitate liberă, prin care copilul își dezvoltă capacitățile creatoare și învață să-și cunoască posibilitățile proprii.

Pedagogul rus a precizat și rolul formativ al jocului , cu deosebire la preșcolari și a arătat că pentru a fi atractiv și pentru a trezi interesul copiilor, jocul trebuie să fie original ,să fie creat de copil. Numai jocurile care sunt produsul imaginației și sunt accesibile copiilor devin distractive și contribuie la dezvoltarea lor psihică. Pedagogul citat spunea că ,,jocul reprezintă activitatea liberă a copilului și, dacă comparăm interesul pe care îl prezintă jocul și număratul , diversitatea urmelor lăsate de el în sufletul copilului, cu influențele analoge pe care le exercită învățătura în primii patru-cinci ani, este evident că supremația o deține jocul”.

După A. S. Makarenko prin joc se realizează educația viitorului om de acțiune ,așa cum se comportă copilul în joc, tot așa se va comporta și in muncă , in perioada maturității.

A.S. Makarenko a stabilit asemănările și deosebirile dintre joc și muncă precum și raporturile între cele două forme de activitate.

Între joc și muncă sunt asemănări și constau în următoarele trei elemente comune: a) Atât in joc cât și în muncă avem de-a face cu un efort fizic și intelectual. Fără acest efort , jocul devine pasiv, nu poate mobiliza forțele fizice și psihice ale copilului. În mod similar, nici munca nu dă randament dacă este lipsită de efort fizic și intelectual. b) A doua trăsătură comună constă în coloritul emotiv-pozitivpropriu unui joc reușit, la fel ca și al muncii care duce la rezultatul scontat. Atât jocul cât și munca produc în egală măsură plăcere. S-ar putea spune că plăcerea în joc, pasiunea copilului pentru joc sunt elemente intrinsece ale jocului, la fel ca și plăcerea pe care o resimte omul în desfășurarea muncii productive. c) Trăsatura a treia comună o formează simțul de răspundere care apare atât în joc, cât și în muncă

JOCUL DIDACTIC MATEMATIC – METODA SI FORMA DE ORGANIZARE IN PROCESUL DE INVATAMANT LA PRESCOLARI

II.1 Jocul didactic-delimitări conceptuale,teorii, clasificări

Jocul este prezent în teoria psihopedagogică ca unul dintre principalele mijloace de educare a copiilor având un rol determinant în dezvoltarea psihică, pregătindu-l pentru trecerea la un nivel superior de dezvoltare psihică canalizându-i în mod pozitiv energia în modelarea viitoarei sale personalități.

Copilăria se caracterizează prin joc. În viața de fiecare zi a copilului, jocul ocupă un rol esențial.Ceea ce pentru adult este munca,activitatea utila pentru copil este jocul.

Jucându-se, copilul descoperă si cunoaște lumea înconjurătoare reflectă viața și activitatea adulțilorpe care o imită într-un mod specific.La grădiniță , jocul este activitatea de bază a copilului , el fiind folosit atât ca mijloc de educație intelectuală, ca procedeu didactic, ca metodă și ca formă specială de activitate. Jocul reprezintă un ansamblu de acțiuni și operații care, în paralel cu destinderea, buna dispoziție și bucuria, urmărește obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală și fizică a copilului. Integrat în activitatea didactică, elementul de joc imprimă acestuia un caracter mai viu și mai atrăgător, aduce varietate și o stare de bună dispoziție, ceea ce previne apariția monotoniei și a plictiselii.
Jocul didactic este un tip specific de activitate prin care învățătorul consolidează și verifică cunoștințele elevilor, le îmbogățește sfera de cunoștințe, le pune în valoare și le antrenează capacitățile creatoare și totodată asigură participarea activă și conștientă față de conținutul lecțiilor.

Jocul didactic are un caracter mult mai pronunțat decât celelalte jocuri și se utilizează în grădiniță în scopul îmbogățirii și aprofundării experienței cognitive a copiilor, precum și în vederea dezvoltării proceselor psihice de reflectare directă și nemijlocită a realității. Jocurile didactice se practică atât în cadrul activităților comune, cât și în afara lor, ele fiind niște activități accesibile și atractive copiilor prin intermediul cărora se realizează majoritatea sarcinilor instructiv educative în grădiniță.