Implicatiile Securitatii Energetice Asupra Securitatii Nationale Si Colective

TEZA DE DOCTORAT

IMPLICAȚIILE SECURITĂȚII ENERGETICE ASUPRA SECURITĂȚII NAȚIONALE ȘI COLECTIVE

CUPRINS

Pagină albă

INTRODUCERE

Conceptul de securitate este foarte utilizat în toate domeniile vieții sociale și a cunoscut o dezvoltare puternică în ultimele decenii, când s-a extins de la domeniul militar la alte domenii, cum ar fi: politic, economic, cultural, ecologic etc. O dată cu industrializarea tot mai puternică, cu tehnologizarea și cu informatizarea societății, asistăm la o lărgire a orizontului cunoașterii umane, iar oamenii au conștientizat faptul că, pentru a avea sentimentul de siguranță, de securitate, nu este nevoie doar să fie la adăpost de amenințările fizice, exercitate de alți oameni, ci trebuie să se abordeze această problemă într-o manieră mult mai extinsă, deoarece orice acțiune umană poate avea repercusiuni pe termen mediu sau lung. Din aceste considerente conceptul de securitate este înțeles acum ca o stare ce permite umanității în ansamblu să evolueze, să se dezvolte la adăpost de frică, de nevoi și de suferință, creând în același timp premisele pentru ca generațiile viitoare să beneficieze de aceleași condiții propice dezvoltării.

Conceptul de securitate este strâns legat de cel de stat, deoarece statul este principalul actor al relațiilor internaționale și este singurul care dispune de forțele și mijloacele necesare pentru crearea, menținerea și restabilirea securității, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Pentru ca statul să poată să-și îndeplinească atribuțiile în domeniul securității, în condițiile unui mediu de securitate dinamic, fluid, nelinear, în care interdependențele se amplifică datorită fenomenului de globalizare, este necesară o abordare unitară a problematicii securității, de un efort internațional concentrat, pentru a putea face față provocărilor tot mai numeroase.

Spațiul european, aflat sub umbrela NATO s-a aflat, pentru o perioadă lungă de timp, în afara amenințărilor directe la adresa securității naționale a statelor și implicit la adresa securității colective, atenția tuturor factorilor de decizie îndreptându-se spre combaterea amenințărilor neconvenționale și spre adoptarea măsurilor de ordin economic pentru reducerea efectelor crizei economice, care a reprezentat și încă reprezintă o amenințare gravă la adresa securității și stabilității statelor europene. Evenimentele care au loc în ultima perioadă în mediul internațional, fie că vorbim despre confruntările din Siria, Libia, Egipt, Irak, unde organizația teroristă intitulată Statul Islamic Irak și Levant a declanșat o puternică ofensivă împotriva forțelor guvernamentale, sau despre cele din Europa, unde Ucraina a fost victima unei agresiuni din partea Rusiei, care a anexat peninsula Crimeea sub pretextul apărării minorității ruse și se confruntă în continuare cu violențe care se pot transforma într-un adevărat război civil, sunt menite să ne atragă atenția asupra faptului că starea de securitate poate fi oricând pusă în pericol și că nici un stat nu este la adăpost de consecințele insecurității.

Aceste evoluții din mediul internațional de securitate, în opinia noastră, vor afecta aprovizionarea cu resurse energetice a marilor consumatori din Europa și vor aduce din nou în atenție vulnerabilitatea tuturor statelor față de perturbările accidentale sau intenționate ale fluxurilor de aprovizionare. În momentul de față aprovizionarea cu resurse energetice este periclitată de două evenimente majore: confruntările din Irak, care ar putea afecta extragerea și transportul petrolului din zona Golfului Persic și conflictul din Ucraina, care ar putea afecta aprovizionarea statelor europene cu gaze naturale provenind din Rusia.

În condițiile transformărilor care au loc în mediul de securitate, securitatea energetică devine o problemă de actualitate și de maximă importanță pentru toate statele lumii, fie că sunt producătoare, fie că sunt consumatoare de resurse energetice. Cu toate că diferă punctul de vedere și interesele specifice, întreaga comunitate internațională este preocupată de identificarea metodelor și mijloacelor prin care se poate realiza securitatea energetică. O dată cu problema securității energetice, în atenția statelor dezvoltate ale lumii apare o nouă problemă: cea a impactului pe care activitățile umane îl au asupra mediului înconjurător și asupra șanselor de supraviețuire și dezvoltare a generațiilor următoare, astfel realizându-se o legătură indestructibilă între problema securității energetice și cea a dezvoltării durabile.

Securitatea energetică reprezintă, în condițiile actuale, una dintre preocupările principale ale tuturor statelor lumii, indiferent dacă sunt producătoare sau consumatoare de resurse energetice. Pentru realizarea securității energetice, ca parte componentă a securității naționale, statele sunt pregătite să adopte o gamă variată de măsuri, active sau pasive, care să le ofere posibilitatea asigurării cantităților necesare de resurse energetice, la prețuri accesibile, în orice moment și în orice condiții, la adăpost de întreruperi accidentale sau intenționate.

Măsurile pe care statele le adoptă trebuie să permită atingerea intereselor energetice naționale ale fiecărui stat și să contribuie la realizarea securității naționale. Pentru ca aceste măsuri să fie coerente, să permită îndeplinirea obiectivelor cu maximum de eficiență și eficacitate, trebuie să fie integrate într-o concepție unitară, care să reprezinte poziția oficială referitoare la această problemă și care să reprezinte fundamentul tuturor acțiunilor și activităților desfășurate. Din aceste considerente este necesar ca la nivelul fiecărui stat să se elaboreze o strategie de securitate energetică, care să fie o parte componentă a strategiei de securitate națională și care să contribuie la realizarea securității naționale, mai ales din punct de vedere energetic.

La demararea proiectului de cercetare ne-am fixat ca obiective: identificarea consecințelor globalizării asupra mediului de securitate; stabilirea locului și rolului securității naționale în cadrul securității globale; analizarea domeniilor securității energetice și identificarea unor soluții pentru a se evita acutizarea bătăliei pentru resursele energetice; identificarea oportunităților de asigurare a securității energetice în spațiul european și analiza relațiilor statelor europene cu principalii furnizori de resurse energetice; identificarea implicațiilor securității energetice asupra securității naționale a României, ca stat membru NATO și UE; analizarea potențialului energetic intern al României și identificarea principalilor producători și consumatori de resurse energetice; stabilirea principiilor care stau la baza realizării unei strategii de securitate energetică și, pe baza acestora, a metodologiei de elaborare a strategiei; analiza elementelor de conținut ale principalelor strategii energetice ale diferitelor state din vecinătatea României sau a unor state care reprezintă actori importanți pe scena internațională și identificarea principalelor elemente de conținut ale unei posibile Strategii de Securitate Energetică a României, elaborarea căreia trebuind să reprezinte, în opinia noastră, una dintre prioritățile autorităților, mai ales în contextul actualei situații a mediului internațional de securitate, în care tensiunile cresc exponențial, iar instrumentele militare și politice specifice războiului rece se împletesc cu cele specifice războiului economic, resursele energetice având rol de forță de intimidare și de descurajare.

Pentru atingerea obiectivelor fixate am structurat proiectul de cercetare pe patru direcții de cercetare, care asigură o abordare logică a problematicii și permit înțelegerea deplină a mecanismului de realizare a securității într-o lume a interdependențelor și vulnerabilităților, sub presiunea amenințărilor ce provin din toate mediile și din toate domeniile vieții sociale.

În scopul evidențierii consecințelor globalizării asupra societății postmoderne am pornit de la caracteristicile fenomenului globalizării și de la multidimensionalitatea securității, pentru a identifica influența globalizării asupra valorilor și intereselor naționale și asupra mediului de securitate, caracterizat prin fluiditate, dinamism, imprevizibilitate, în care actorii statali și nonstatali trebuie să colaboreze pentru a-și minimiza vulnerabilitățile și astfel să facă față riscurilor și amenințărilor interne sau externe.

În condițiile unei acerbe competiții pentru resursele energetice, România nu poate și nu trebuie să acționeze în mod individual, ci trebuie să se integreze în eforturile europene și euroatlantice de asigurare a securității energetice. Linia de conduită pe care s-a înscris țara noastră face din aceasta un partener de încredere, dispus să participe la eforturile internaționale de asigurare a securității energetice, prin utilizarea tuturor mijloacelor aflate la dispoziția sa.

Identificarea coordonatelor securității energetice europene și euroatlantice ne permite să conștientizăm care sunt principalele riscuri, vulnerabilități și oportunități în ceea ce privește asigurarea securității energetice și, de asemenea, ne oferă posibilitatea să analizăm locul și rolul României în cadrul politicilor de securitate energetică europene și euroatlantice, pentru a identifica proactiv noile direcții de acțiune și de efort.

Pe baza analizei mediului de securitate, a analizei locului și rolului securității energetice în sistemul securității naționale și colective, având în vedere poziția României față de principalele proiecte europene și euroatlantice de identificare a unor noi surse de energie, a unor noi furnizori și a unor noi rute de aprovizionare și ținând cont de potențialul energetic intern al țării noastre, ne propunem să analizăm posibilitatea și oportunitatea realizării unei strategii de securitate energetică a României, parte a Strategiei de Securitate Națională, care să țină cont de specificul național, de interesele României, ale aliaților și partenerilor acesteia.

Realizarea securității energetice reprezintă o provocare a noului mileniu, iar România, în opinia noastră, nu poate să abordeze această problemă majoră în mod izolat, ci trebuie să-și coordoneze eforturile cu cele ale statelor europene și euroatlantice pentru crearea unui sistem complex de realizare a securității energetice, care să nu se bazeze pe mirajul reprezentat de către ideea independenței energetice, ci care să pornească de la necesitatea reducerii vulnerabilităților energetice, prin diversificarea surselor de aprovizionare, a rutelor de transport, securizarea infrastructurilor energetice existente, concomitent cu dezvoltarea unor noi tehnologii cu un impact redus asupra mediului, cu creșterea eficienței energetice și promovarea energiei regenerabile.

Plecând de la ideea că, în condițiile actuale, când procesul de globalizare își pune accentul pe toate domeniile vieții sociale, securitatea energetică poate fi realizată numai prin crearea și exploatarea interdependețelor active, considerăm că este absolut necesar să se realizeze o revizuire a politicilor energetice și să identifice un set de măsuri clare, realiste, care să vizeze realizarea securității energetice, în strânsă corelație cu realizarea securității naționale și colective. Poziția geografică a României și potențialul energetic intern oferă nenumărate oportunități care pot fi exploatate, dar, în același timp, dă naștere unor provocări deosebit de complexe. Modul în care România răspunde acestor provocări reprezintă, în opinia noastră, o oportunitate pentru consolidarea poziției regionale a țării noastre, dar în același timp, dacă este adordată într-un mod necorespunzător, poate pune în pericol realizarea obiectivelor pe termen mediu și lung.

Capitolul 1

SECURITATEA NAȚIONALĂ ȘI SECURITATEA COLECTIVĂ SUB IMPACTUL GLOBALIZĂRII

Globalizarea este un fenomen care produce transformări la nivelul întregii societăți umane și reprezintă una dintre caracteriscaracteristicile începutului de mileniu. Acest fenomen care se desfășoară cu o amploare deosebită și se extinde în mod accelerat, va produce efecte ireversibile în toate domeniile vieții sociale. Globalizarea influențează, de asemenea, modul în care statele interacționează și produce mutații ale mediului internațional de securitate. Aceste mutații profunde implică o reanalizare a problemei securității naționale și a securității colective, pentru a permite adaptarea cât mai rapidă a statelor și a alianțelor la noile realități, astfel încât acestea să poată avea o atitudine proactivă față de provocările noului mileniu, accentuate de către fenomenul globalizării.

1.1. Globalizarea societății postmoderne

Societatea începutului de secol XXI se caracterizează prin manifestarea unor puternice transformări în direcția integrării regionale și globale, a fragmentării și reorganizării. Schimbările rapide care au loc în mediul internațional au un caracter ireversibil și uneori exploziv, vizează schimbarea fundamentelor întregului sistem internațional, în centrul căruia continuă să se afle statul, cu atribuții modificate, și în care își fac prezența noi actori. La baza transformării mediului internațional stă dezvoltarea fără precedent în domeniul tehnologiei și informației și modificarea dimensiunilor spațio – temporale.

Expresie a acestei transformări, globalizarea își pune amprenta asupra tuturor domeniilor vieții sociale: economic, militar, politic, diplomatic, ecologic, social, iar efectele acesteia sunt contradictorii, fiind atât distructive cât și constructive.

Fenomenul globalizării

Globalizarea este un termen destul de des utilizat în ultimul timp, în toate domeniile și în toate regiunile lumii. Cu toate acestea, datorită complexității și multidimensionalității sale, specialiștii nu au reușit să ofere o definiție completă și unanim acceptată a acestui fenomen ce caracterizează societatea umană la începutul secolului XXI. Încercările de definire a acestui concept se bazează mai mult pe latura economică, întrucât în acest domeniu fenomenul se manifestă cel mai mult.

Considerată ca fiind un fenomen ciclic în istoria omenirii, fenomen care marchează etapele importante ale evoluției societății umane, deoarece se va dezvolta pe plan internațional până în momentul în care va atinge un punct critic, care se va manifesta printr-o opoziție tot mai acerbă față de acest fenomen care implică ștergerea barierelor culturale și identitare, globalizarea implică renunțarea la valori și inventarea unora noi. Datorită modului de repartizare a bogăției și a puterii la nivel mondial, acest fenomen este o expresie a dezechilibrelor și inegalităților. Globalizarea poate fi un factor ce va garanta dezvoltarea durabilă a societății umane sau va fi doar un element trecător ce conține în interiorul său germenii propriei distrugeri.

Fenomenul globalizării este o expresie a curiozității și a dorinței de nou a ființei umane, este o expresie a impulsului omului de a-și depăși limitele. Globalizarea a apărut în momentul în care oamenii, mânați de curiozitate, au început să exploreze noi teritorii. Motorul globalizării a fost reprezentat de descoperirile tehnologice care au reușit să comprime, din ce în ce mai mult, dimensiunea spațio-temporală, cea care pune cele mai multe probleme omenirii. O dată bariera spațio-temporală depășită, odată cu explorarea spațiului cosmic, vom putea vorbi de o globalizare a universului sau de universalizare în adevăratul sens al cuvântului.

Până la revoluția industrială efectele globalizării au fost practic imperceptibile. După acest moment procesul a cunoscut o dezvoltare accelerată, culminând cu transformările profunde care s-au manifestat în ultimii ani la nivel global, datorită tehnologiei și informației.

Din perspectivă istorică, putem aprecia că au existat mai multe motive care au determinat oamenii să-și părăsească orizontul lor îngust și local și să încerce să descopere o lume nouă, dintre care enumerăm: dorința de cucerire, spre a-și consolida securitatea fizică individuală sau de grup și pentru a-și amplifica puterea politică; dorința de prosperitate, ca urmare a impulsului firesc și specific fiecărui om de a-și asigura o viață mai bună; prozelitismul, în încercarea de a răspândi cuvintele divinității, indiferent care este aceasta, și de a converti pe alții la propria credință; curiozitatea care ține de structura de bază a naturii umane, al cărei specific ne determină să aflăm, pe cât posibil, cât mai multe despre ceea ce ne înconjoară.

Fiind o expresie a complexității tot mai mari a vieții și a activității umane în general, a interrelaționării și intercondiționării tuturor comunităților umane, globalizarea reprezintă o nouă abordare a ideii de individ, națiune, stat, regiune, deoarece fenomenele și evenimentele locale pot avea un impact global, iar cele globale se vor resimți în fiecare colț al lumii. Scăderea distanțelor la nivel mondial datorită revoluției tehnologice și a vitezei de circulație a informațiilor sporește tot mai mult impresia că trăim într-un global village, fapt ce ne îndreptățește să caracterizăm globalizarea drept un fenomen complex, omniprezent și multidimensional.

În societatea modernă, în care granițele fizice și cele ideologice tind să-și piardă din importanță, o societate în care tehnologia și informația au redimensionat continuumul spațiu-timp, se poate observa o tendință generală spre globalizarea conceptelor, ea însăși decurgând din interdependența problemelor. Securitatea nu mai este cazonă, este globală și trebuie să ia în considerare toate tipurile de amenințări, inclusiv cele la adresa mediului înconjurător care dau rezultate din discriminări.

Conceptul de globalizare este înțeles din trei perspective diferite: din perspectiva uniformizării, generalizării și diferențierii, din perspectiva distrugerii entităților și desființării oricăror frontiere și din perspectiva interconectării entităților, el reprezentând un fenomen deosebit de complex, care se manifestă ca o expresie a evoluției tehnologiei, globalizarea fiind în același timp o cauză și un efect al acesteia. În zilele noastre globalizarea se manifestă cu preponderență în următoarele domenii: economic, politic, tehnologic, informațional, cultural, social, ecologic și, nu în ultimul rând, de securitate, iar aceste domenii modelează un nou model de civilizație, civilizația cunoașterii, o civilizație informațională și tehnologică, care tinde să depășească toate barierele și să facă din elementele ce diferențiază diferitele componente doar niște forme particulare de manifestare a fenomenului global (Figura nr. 1).

Figura nr. 1: Dimensiunile globalizării

Transformarea societății, globalizarea acesteia este o necesitate, un imperativ al umanității, deoarece aceasta se confruntă cu o serie de probleme cu un impact puternic asupra propriei existențe, probleme a căror rezolvare și ale căror cauze depășesc cadrul național, iar pentru rezolvarea lor este necesară o colaborare internațională: schimbările climatice, poluarea, crima organizată, traficul de droguri, circulația bunurilor și serviciilor, terorismul, criminalitatea informatică etc.

Globalizarea presupune un proces complex, care implică atât internaționalizarea, cât și localizarea, integrarea și fragmentarea, omogenizarea și diferențierea. Pe de o parte, procesul creează rețele transnaționale, inclusiv de oameni, iar pe de altă parte, exclude și atomizează mari colectivități umane, de fapt marea majoritate a acestora. Pe de o parte, viețile oamenilor sunt modelate în profunzime de către evenimente care au loc departe de zona în care locuiesc, asupra cărora nu pot interveni, iar pe de altă parte, există noi posibilități de accentuare a rolului politicii locale și regionale, prin înscrierea în procesele globale.

Complexitatea fenomenului globalizării este scoasă în evidență de o serie definiții, dintre care cele mai ilustrative considerăm că sunt cele din Anexa nr. 1.

Motoarele globalizării, acele elemente care au făcut ca în ultimii ani acest proces să devină din ce în ce mai rapid și să cuprindă aproape toate regiunile lumii, pot fi considerate economia, înalta tehnologie și informația. Consecințele procesului de globalizare sunt foarte dificil de anticipat, ele putându-se încadra practic oriunde între cele două extreme: integrarea totală, armonia universală sau haosul determinat de ciocnirea civilizațiilor. Astfel globalizarea poate fi privită drept procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând, la rândul lor, o soluționare mai curând globală decât națională.

Departe de a fi o stare finală și un fenomen static, globalizarea este un proces pe termen lung, foarte complex și non liniar, având o evoluție neuniform accelerată și fiind însoțit de numeroase efecte secundare, care, nestăpânite la timp, pot destabiliza, chiar ireversibil, sistemul, ea aducând, pe lângă progresele din toate domeniile vieții socio-economice, și posibilitatea de răspândire și resimțire a efectelor vulnerabilităților concentrate în diferite părți ale lumii.

Globalizarea nu este un rău în sine. Utilitatea sa depinde de ce parte ne aflăm și cum o utilizăm. Pentru a înțelege fenomenul trebuie să analizăm mecanismele globalizării, indiferent dacă suntem de acord cu ea sau nu.

Avantajele globalizării, în opinia noastră, sunt: dezvoltarea comerțului internațional; creșterea lichidității capitalului și eficientizarea fluxurilor de capital; flexibilitatea marilor companii transnaționale; circulația globală a informațiilor; accesul global la tehnologie; creșterea vitezei de transport a populației și a bunurilor; reducerea barierelor culturale; dezvoltarea și diseminarea democrației și a libertății; creșterea interdependențelor dintre state; reducerea riscului de apariție a conflictelor între state; creșterea interesului pentru protecția mediului etc.

Globalizarea are și părți sau efecte negative, iar printre cele mai importante dezavantaje putem enumera următoarele: relocarea industriilor spre țările slab dezvoltate; migrația inteligenței dinspre țările sărace spre țările bogate; creșterea rolului și influenței corporațiilor în detrimentul statelor; interdependențele economice și financiare care fac ca perturbările manifestate într-un colț al lumii să se resimtă la nivel planetar; dezvoltarea unei societăți bazate pe consum; mutații importante în sistemul de valori; competiția pentru resurse, care poate provoca victime colaterale în rândul statelor și populațiilor slab dezvoltate; dezvoltarea rețelelor de crimă organizată; recrudescența traficului de persoane și de droguri; proliferarea armelor și mijloacelor CBRN; dezvoltarea organizațiilor teroriste; răspândirea bolilor (la oameni, animale și plante), pe fondul unei imunități scăzute în anumite regiuni sau a lipsei mecanismelor eficiente de combatere a acestora, importul și exportul de insecuritate și instabilitate etc.

Problema esențială în discuția despre globalizare este aceea a moralei și justiției în cadrul noii ordini internaționale, și nu aceea a beneficiilor libertății comerțului, pe care atât țările bogate, cât și cele sărace le recunosc, căutând în același timp să cucerească o parte tot mai mare a pieței internaționale.

Efectele globalizării încep să se resimtă tot mai puternic la nivelul individului, a vieții sociale, individul fiind pus în situația de a se adapta noilor realități. În cadrul acestei adaptări individul suferă influențe foarte puternice, care pot avea efecte dezorganizante, distructive.

Manifestări și consecințe ale globalizării în viața societală

Globalizarea reprezintă un fenomen cu nenumărate fațete, omniprezent în societatea modernă care se manifestă ca un proces de lărgire, adâncire și grăbire a interconectării globale, fiind situată într-un continuum spațio-temporal al schimbării, cu legarea și extinderea activității umane peste regiuni și continente. Acest fenomen se manifestă, cu o forță mai mică sau mai mare, în toate colțurile lumii, cu o intensitate mai mare în țările dezvoltate sau în curs de dezvoltare, dar fără să ocolească societățile mai puțin dezvoltate. Globalizarea se manifestă cu preponderență în domeniul economic, datorită schimburilor de mărfuri, de materii prime și de forță de muncă, dar și în domeniul tehnologic și al comunicațiilor, favorizată fiind de dezvoltarea tehnologiei informației și de dependența tot mai crescută a omului de internet și de mijloacele moderne de comunicare.

În secolul XXI, odată cu apariția amenințărilor asimetrice, cu dezvoltarea terorismului, a traficului de droguri și a criminalității organizate, putem vorbi de o globalizare a securității, deoarece sistemul global de securitate funcționează ca un mecanism deosebit de complex, cu infinite conexiuni între componentele sale, ale căror interdependențe sunt încă insuficient cunoscute și pentru a cărui reglare este necesară o intervenție atât la nivel intern (siguranța cetățeanului, ordinea publică, securitatea națională), cât și la nivel extern (apărarea națională și securitatea regională și mondială).

Identificarea tuturor formelor de manifestare a globalizării și a consecințelor acesteia asupra vieții sociale este practic imposibilă, deoarece nu putem face o delimitare clară a proceselor și fenomenelor care sunt influențate de globalizare și care funcționează independent. Cert este însă că în momentul în care încercăm să analizăm formele de manifestare a globalizării la nivelul vieții sociale, sub toate aspectele ei, trebuie să pornim de la celula de bază a organizării sociale – individul și să continuăm analiza cu formele mai complexe de organizare, cum ar fi grupul, națiunea, statul, extinzând analiza la nivel regional și chiar global.

Cu toate că globalizarea nu este un fenomen nou pentru societatea umană, dezvoltarea fără precedent a tehnologiei și a științei, face din procesul de globalizare prin care trecem un fenomen unic, cu forme inedite de manifestare și cu implicații imposibil de cuantificat. Așa cum am arătat, fenomenul globalizării are o sumă apreciabilă de efecte, pozitive și negative, uneori chiar duale, în sensul că pentru un actor, fie el individ, grup, stat, organizație internațională, poate avea efecte sau consecințe pozitive, iar pentru altul efecte negative sau chiar catastrofale. Dintre efectele pozitive putem enumera: amplificarea și liberalizarea schimburilor comerciale și a activităților de natură financiară, exportul valorilor democratice în toată lumea, protejarea identității individuale, depășirea barierelor culturale și de comunicare, promovarea prezervării mediului înconjurător, exportul de securitate etc. Dintre efectele negative ale globalizării putem enumera: erodarea siguranței individuale și de grup, extinderea unor fenomene și manifestări cronice locale și regionale, depășirea frontierelor și mondializarea criminalități organizate (traficul de arme, droguri, persoane), extinderea fanatismului și extremismului etnic și religios, a terorismului etc. Din aceste cauze, globalizarea este un fenomen acceptat și promovat, dar în același timp este puternic contestat, inclusiv prin mijloace violente.

Pentru ca fenomenul globalizării, care, în opinia noastră, este un fenomen ireversibil, să fie acceptat la nivel global și să nu dea naștere unor fenomene anomice care pot să constituie bazele distrugerii sistemului actual, este necesară o abordare realistă, bazată pe o analiză cuprinzătoare, care să ofere tuturor actorilor implicați direct sau indirect în proces, cu sau fără voia lor, avantaje palpabile, iar societatea nu trebuie împărțită în beneficiari ai globalizării și unelte ale acesteia, cu alte cuvinte se impune transformarea procesului de globalizare într-un joc cu sumă pozitivă, în care toți să aibă ceva de câștigat, în care dezavantajele să fie depășite de avantajele reale ale procesului. În caz contrar, globalizarea va sădi semințele propriei sale distrugeri și va da naștere unei ample mișcări de fragmentare, de izolare, iar soluția pentru depășirea momentului de criză va fi reprezentată de o schimbare totală și brutală a sistemului internațional. Această schimbare poate avea efecte catastrofale datorită puterii distructive imense pe care o are la dispoziție societatea umană (armele nucleare, confruntarea cibernetică, armele bacteriologice etc).

Impactul globalizării asupra vieții sociale se resimte cu o intensitate diferită în toate domeniile și la toate nivelurile. Datorită reducerii barierelor spațio-temporale, creșterii vitezei de circulație și a cantității de informație, a tehnologiei moderne etc., efectele globalizării se resimt atât la nivelul indivizilor și a grupurilor mici, cât și la nivelul statelor, regiunilor și chiar la nivel global și se manifestă cu precădere în domeniul economic, social, cutural, religios, politic, psihosocial, militar, creând bariere, falii, dar și oportunități nebănuite până acum.

Consecințele reale ale globalizării asupra vieții sociale sunt, după părerea noastră, imposibil de identificat, deoarece procesul este deosebit de complex și de dinamic. Pentru a identifica consecințele unui fenomen atât de complex, pe termen lung, este necesară cunoașterea în detaliu a acestuia și înțelegerea tuturor interdependențelor create. Cu toate că globalizarea are fără îndoială numeroase efecte negative, care poate la o analiză superficială le depășește pe cele pozitive, considerăm că doar trecerea timpului va dovedi dacă acest fenomen este unul constructiv sau, din contră, unul distructiv. Așa cum orice civilizație poartă cu sine semințele propriei sale distrugeri, așa și fenomenul globalizării își va dovedi, în timp, adevărata față, iar în momentul în care va lăsa locul altui fenomen sau proces, atunci când umanitatea va păși pe o nouă treaptă a dezvoltării și evoluției, vom putea să determinăm consecințele reale ale globalizării asupra vieții sociale și asupra societății umane.

Procesul de globalizare expune toate domeniile de activitate ale societății la importante mutații și generează o interdependență crescută a tuturor domeniilor.

Globalizarea este un fapt, dar manifestările și consecințele sale nu sunt o fatalitate, dovadă fiind și faptul că acest fenomen ciclic însoțește evoluția societății umane, determină o adaptare a întregii societăți și salturi în dezvoltarea civilizației umane.

Valori și interese naționale în societatea globalizată

În societatea începutului de secol are loc o modificare a sistemului de valori la nivel individual și grupal, sub presiunea factorilor interni și externi caracteristici globalizării. Modificarea sistemului de valori poate fi însoțită de puternice manifestări destabilizante, negative, care pot duce la instalarea unei stări de haos, cunoscută sub numele de anomie. Identificarea tendințelor și manifestărilor anomice, precum și gestionarea corespunzătoare a acestora este un proces deosebit de complex, care poate influența succesul globalizării unei anumite societăți. Odată identificate, aceste tendințe anomice trebuie analizate pentru a determina cauza care a dus la apariția lor și pentru a putea stabili strategia optimă de gestionare, astfel încât anomia manifestată la nivel individual sau al grupurilor mici să nu se extindă la nivelul întregii societăți.

În societatea globalizată fiecare actor încearcă să se adapteze, să se integreze în noul sistem, să își găsească un loc în cadrul noii ordini mondiale și să influențeze alți actori, dar în același timp face eforturi să își păstreze identitatea, specificul individual și național, să-și apere și promoveze valorile. Modalitatea efectivă prin care un actor al mediului internațional își păstrează identitatea este reprezentată de promovarea și protejarea sistemului axiologic propriu, a valorilor și intereselor naționale.

Conceptul de interes național este fundamental pentru canalizarea forțelor interne și pentru orientarea politicii externe a statului. Acest lucru a fost valabil în toate perioadele istorice, și este cu atât mai actual acum, când statele se luptă pentru păstrarea identității într-o societate globalizată, în care valorile și interesele tind să devină universale, iar cei puternici încearcă să-și impună propriile valori și interese comunității internaționale. Interesul național și valorile naționale reprezintă călăuza principală a întregii activități interne și externe desfășurate de un stat.

Prin termenul de interes înțelegem o preocupare de a obține un succes, un avantaj; râvnă depusă într-o acțiune pentru satisfacerea anumitor nevoi sau un avantaj, folos, câștig, profit. De asemenea, prin interes general înțelegem un eveniment sau un aspect de importanță socială, util colectivității. Astfel, putem defini interesul național drept o preocupare continuă a instituțiilor statului și a populației de a obține un avantaj, de a permite satisfacerea unor nevoi sau de a întreprinde o serie de acțiuni sau activități care au o importanță socială majoră.

Interesul național își are originea în expresia franceză raison d'État și se referă la scopurile, obiectivele și ambițiile statului, în toate domeniile vieții sociale, de la cel cultural, diplomatic, economic, social, până la cel tehnologic și militar. Prin interes național putem înțelege în același timp supraviețuirea și securitatea statului, bunăstarea și creșterea economică, precum și prezervarea culturii specifice unei națiuni, toate aceste elemente fiind considerate un multiplicator al puterii statului respectiv. Un interes național este un bun public care preocupă pe toți, sau pe cei mai mulți cetățeni; un interes național vital este acel interes pentru care ei sunt gata să-și verse sângele și să-și cheltuiască bogăția pentru a-l apăra. Interesele naționale combină, de regulă, securitatea cu preocupările materiale, pe de o parte, și preocupările morale și etice, pe de altă parte și care derivă din identitatea națională, definită de caracteristicile sociale, culturale, economice, demografice, istorice, etice, religioase etc.

Conceptul de interes național se definește printr-o serie de parametri, cum ar fi:

gradul de generalitate – nu orice interes intră în categoria interesului național, ci numai cele care au o acoperire foarte largă;

gradul de perenitate – se referă la interesele durabile, care nu se alterează o dată cu trecerea timpului;

posibilitatea de a fi traduse în practica politică, astfel încât să nu rămână la nivelul aspirațiilor imposibil de atins.

Interesele naționale sunt acele nevoi și aspirații esențiale pentru afirmarea identității și valorilor naționale, existența statului și asigurarea funcțiilor sale fundamentale. Interesele care intră în categoria interesului național se exprimă prin valori, care se traduc apoi prin obiective palpabile, pe care statul trebuie să le îndeplinească. Când vorbim de interes național, nu avem în vedere un interes anume, ci o sumă de interese, care converg spre realizarea securității și dezvoltării statului, care permit dezvoltarea durabilă a acestuia.

Atunci când analizăm interesele naționale ale unui stat, trebuie să ținem seama de o serie de factori, care ne permit identificarea intereselor și stabilirea mijloacelor de atingere a acestor interese, cum ar fi: caracteristicile generale ale mediului internațional de securitate; nivelul de putere al statului în cauză (sursele de putere ce pot fi identificate în cazul respectivului stat); poziționarea statului pe harta geopolitică a lumii; instrumentele de putere de care statul beneficiază pentru a-și putea promova interesele în plan internațional; potențialul; dimensiunea țării și statutul regional etc.

Interesele naționale trebuie tratate ca fiind prioritare în raport cu oricare alt tip de interese, fie ele individuale, de grup, locale sau regionale, cât și ca superioare acestora din urmă.

Din punctul de vedere al naturii lor, interesele naționale pot fi: economice, politice, sociale, militare, culturale, diplomatice etc. Denumirea lor le definește conținutul propriu-zis. De asemenea, interesele naționale din perspectiva timpului de realizare se pot clasifica în: interese pe termen scurt, pe termen mediu, pe termen lung. Aceste două ultime clasificări ale intereselor naționale indică complexitatea și dinamismul lor.

Având în vedere evoluțiile actuale și de perspectivă a mediilor geopolitic și geostrategic în care se dezvoltă România, interesele naționale sunt: interesele vitale (unitatea și integritatea statului național, identitatea națională, suveranitatea și independența statului român, stabilitatea politică și socială), interesele majore (democrația, drepturile fundamentale, siguranța cetățenilor și statul de drept, accesul nerestrictiv la resurse, relații de bună vecinătate cu toate țările din proximitatea României) și interese periferice (legăturile cu românii din afara granițelor, echilibrul mediului ecologic).

Interesele fundamentale ale României sunt perene și, conform Constituției, sunt: menținerea ca stat național, suveran, independent, unitar, indivizibil, de drept, democratic și social; dezvoltarea unei economii libere, dinamice, viabile și competitive; asigurarea prosperității generale a societății românești; dezvoltarea culturii și vieții spirituale în acord cu valorile naționale tradiționale și cu cele universale; asigurarea vigorii și sănătății fizice și morale a tuturor cetățenilor țării; protecția mediului înconjurător și asigurarea condițiilor naturale propice desfășurării unei vieți normale pentru toți cetățenii țării; afirmarea statului român ca actor de stabilitate pe plan regional și creșterea contribuției sale la edificarea climatului de securitate și pace pe plan mondial etc.

Interesele naționale reflectă percepția dominantă, relativ constantă și instituționalizată cu privire la valorile naționale. Ele vizează promovarea, protejarea și apărarea prin mijloace legitime a valorilor prin care națiunea română își garantează existența și identitatea printre națiunile lumii, într-o societate care tinde spre globalizare și internaționalizare, spre depășirea granițelor și barierelor de orice fel, pe baza cărora își construiește viitorul și în temeiul cărora se integrează în comunitatea europeană și euroatlantică și participă la procesul de globalizare. Uniunea Europeană înseamnă unitate și în același timp diversitate, de aceea fiecare stat membru trebuie să își apere și să își cultive valorile naționale și să încerce ca interesele naționale să se realizeze în conformitate cu interesele comune.

Valorile naționale constituie premisele pe baza cărora se construiește și se dezvoltă sistemul democratic de organizare și funcționare a societății, atât prin intermediul instituțiilor și organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale, cât și prin acțiune civică.

Elemente definitorii pentru identitatea românească, valorile naționale sunt aspecte de natură spirituală, culturală și materială, prin protejarea, promovarea și apărarea cărora se asigură condițiile esențiale ale existenței și demnității cetățenilor și a statului român, în conformitate cu prevederile Constituției și legilor țării.

România, ca țară membră a UE și a NATO, împărtășește aceleași valori ca și celelalte state membre, cum ar fi: demnitatea omului; drepturile și libertățile cetățeanului; libera dezvoltare a personalității umane; dreptatea; pluralismul politic; proprietatea privată; identitatea națională și responsabilitatea civică; solidaritatea cu națiunile democratice; pacea și cooperarea internațională; dialogul și comunicarea dintre civilizații etc. Aceste valori reprezintă factorul de coeziune al comunităților locale și al națiunii române, catalizatorul eforturilor de progres și modernizare, liantul relației armonioase dintre interesele individuale și cele naționale, în acord cu normele ordinii constituționale.

Valorile naționale se circumscriu orizontului eternității și reprezintă liniile de forță de tip etno-spiritual ale construcției noastre identitare. Interesele naționale sunt supuse istoricității pure, ele depind de evenimentele trecătoare ale scenei internaționale și se redefinesc în funcție de mișcările geopolitice ale marilor puteri ale lumii. Spre deosebire de valorile spirituale care sunt stabile prin timp, asumate existențial, interesele naționale s-au stabilit ad-hoc, în funcție de criterii conjuncturale.

În contextul globalizării, pentru România interesul național reprezintă un sistem valorico-normativ ce are rolul de modelare, dar și de model, de exprimare și promovare a cerințelor funcționale ale națiunii, ce selectează percepțiile, influențează și canalizează atitudinile și modalitățile de participare la viața internă și internațională exercitând funcția de control în sistemul interacțiunilor politice.

Interesele naționale și valorile unui stat capătă valențe globale prin schimbarea instrumentelor de lucru instituționale, prin trecerea de la un nivel statal la nivel regional sau global. Pentru ca în acest context internațional statul să aibă posibilitatea de a-și păstra identitatea, prin promovarea intereselor și valorilor naționale, acesta trebuie să fie capabil să anticipeze posibilele efecte ale globalizării și a impactului lor asupra intereselor naționale, cu scopul de a reduce sau limita consecințele nedorite și de a le maximiza pe cele favorabile.

Efectele globalizării sunt atât favorabile, cât și nefavorabile pentru toate statele lumii, din perspectiva intereselor naționale, dar de o manieră diferită se tinde spre găsirea unui echilibru dinamic între promovarea și apărarea intereselor naționale și atingerea intereselor generale de către toți actorii implicați activ în relațiile internaționale. Pentru promovarea intereselor și apărarea valorilor naționale în societatea globalizată, statele mici trebuie să facă parte din alianțe, coaliții, organizații politico – economice etc. care să fie ghidate de aceleași valori fundamentale, care să aibă interese complementare și care să fie dispuse să coopereze atât pentru atingerea scopurilor individuale, cât și a celor comune.

În timp ce unele state, de regulă, cele dezvoltate economic și puternice, prin puterea lor militară, politică și demografică, prin resursele lor umane, naturale, financiare și teritoriale însemnate beneficiază din plin de consecințele favorabile ale globalizării și integrării regionale, altele, în special țările în curs de dezvoltare, ce au o forță economică, militară, demografică și resurse naturale relativ modeste, cunosc efectele nedorite ale celor două procese. Fiecare dintre aceste state acționează diferit în direcția atingerii intereselor naționale. Astfel, statele în dezvoltare caută să se integreze în diferite organizații economice, politico-economice, politico-militare regionale, în speranța că vor limita consecințele negative ale globalizării, prezervându-și și promovându-și interesele naționale. În acest mod, ele oferă condiții optime investițiilor străine, forță de muncă ieftină, scutiri/reduceri de taxe pentru a avea parte de o dezvoltare socio-economică pe măsură.

În apărarea și promovarea intereselor, valorilor și obiectivelor naționale de securitate, România respectă principiile dreptului internațional, dezvoltă dialogul și cooperarea cu statele interesate și organizațiile internaționale responsabile pentru realizarea stabilității și securității regionale și globale. Pentru România, sunt esențiale protejarea și apărarea intereselor naționale prin mijloace pașnice, însă statul român își rezervă dreptul ca, în situații speciale, singur sau împreună cu aliații și partenerii săi, să utilizeze toate elementele de putere, inclusiv capacitățile sale militare, cu respectarea principiilor dreptului internațional și a angajamentelor în vigoare.

Considerăm că răspunsul la toate problemele pe care le ridică globalizarea mediului de securitate nu se găsește neapărat în lupta împotriva efectelor negative ale globalizării cu mijloace agresive, care implică combaterea forței cu forță. Trebuie să extragem efectele pozitive ale globalizării, să le amplificăm și să adoptăm o strategie eficientă în ceea ce privește prezervarea stării de securitate. Modificarea modului de a gândi și de a acționa a fiecărui actor în parte, indiferent de nivelul la care se află și de capacitățile de care dispune, poate reprezenta o modalitate eficientă de adaptare la noile realități. De asemenea, considerăm că soluția cea mai la îndemâna tuturor este cooperarea și colaborarea, coordonarea eforturilor, deoarece nimeni nu poate să lupte de unul singur împotriva efectelor negative ale fenomenului de globalizare.

În acest context internațional deosebit de complex, statul trebuie să se manifeste ca un actor primordial, care, prin promovarea propriilor interese și valori naționale, se evidențiază pe scena internațională. În general, valorile naționale, sunt asemănătoare și chiar identice pentru toate statele situate pe aceeași axă de dezvoltare, care s-au înscris pe același drum al integrării regionale și al cooperării. Interesele naționale însă sunt diferite sau chiar divergente. De modul în care statele hotărăsc să-și atingă interesele și de modul în care utilizează instrumentele moderne de negociere și mediere depinde succesul întregului proces de globalizare. Toate statele trebuie să pună pe primul plan interesele propriilor cetățeni și să facă eforturi pentru a le asigura acestora toate condițiile necesare traiului, atât pe termen lung cât și pe termen scurt, într-un mod pașnic, bazat pe echitate și egalitate de șanse. Interesele naționale trebuie să fie strâns legate de valorile democratice ale societății, iar pentru atingerea acestora trebuie să se utilizeze instrumentele pașnice.

Mediul de securitate în societatea globalizată

Mediul internațional de securitate se comportă ca un organism viu, care caută în permanență starea de echilibru. Globalizarea are influențe puternice asupra mediului de securitate, care este supus unui amplu proces de transformare, proces care afectează toate tipurile de actori ce acționează în mediul de securitate. Transformarea poate fi un proces uniform, pașnic sau poate cunoaște forme explozive de manifestare, care determină apariția și ascensiunea unor noi actori, care urmăresc atingerea intereselor printr-o gamă variată de metode.

1.2.1. Mediul de securitate – delimitări conceptuale și elemente de perspectivă

Conceptul de mediu de securitate este foarte des utilizat în domeniul politic și militar, însă definirea acestuia necesită o abordare multidimensională și cuprinzătoare a securității.

Mediul de securitate poate fi definit drept un concept ce presupune o adaptare și o ajustare permanentă a unui set de parametri interni (economico-sociali, politici, militari, juridici, culturali și morali) la condițiile mediului internațional, un proces dinamic, fluid, discontinuu, orientat spre prezervarea spațiului de interes, a idealurilor, intereselor și valorilor comune și, totodată, punerea acestor elemente într-o stare de echilibru, fiind, de preferință, protejat de riscuri și amenințări.

Din altă perspectivă, mediul de securitate poate fi privit drept un concept integrator, care poate fi definit ca acel spațiu multidimensional al evoluțiilor istorice, militare, culturale, economice, instituționale, geopolitice care au impact asupra comunităților umane, care condiționează nivelul de protecție a individului, a comunității, statului, a zonei, regiunii pe timpul promovării propriilor interese, acesta cunoscând o situație geopolitică și geostrategică cu transformări profunde, cu urmări importante și de durată asupra capacității statelor de a-și proteja interesele naționale sau colective, specifice alianțelor sau coalițiilor internaționale din care fac parte.

Mediul de securitate este o realitate reprezentată de sistemul condițiilor favorabile, interne și internaționale, ecologice, sociale, economice, militare, diplomatice, politice, informaționale și culturale în care ființează și activează orice comunitate umană, și în care individul, ca beneficiar final al securității, este supus unui număr foarte mare de riscuri și amenințări, ce provin din toate mediile fizice și virtuale specifice societății umane (Figura nr. 2).

Figura nr. 2: Multidimensionalitatea mediului de securitate

În condițiile mediului de securitate modern nici un actor, indiferent de dimensiune și potențial nu poate trăi izolat, deoarece, odată cu dezvoltarea tehnologică și cu dezvoltarea dimensiunii informaționale, legăturile dintre indivizi determină inevitabil o legătură între actorii internaționali. Actorii internaționali sunt sensibili la orice modificare a condițiilor de stare ce caracterizează mediul fizic și cel cibernetic și, de aceea, sunt interesați de menținerea unui echilibru cât mai puternic și de promovarea unor relații de cooperare și de competiție pașnică, constructivă, în detrimentul relațiilor tensionate, conflictuale.

Mediul de securitate internațional este într-o continuă schimbare și este marcat de cele mai multe ori de transformări imprevizibile și ale căror urmări sunt greu de controlat, fapt ce conduce la stări de criză sau chiar de conflict. Unele schimbări sunt lineare și previzibile, fie că decurg din evoluția obiectivă a mediului de securitate, fie că sunt rezultatul unor strategii și programe. Altele au caracter surprinzător, seismic sau de discontinuitate strategică și sunt însoțite de o doză de incertitudine semnificativă ca natură, amploare și durată.

La începutul secolului XXI, caracteristica generală a mediului de securitate european constă în diminuarea riscurilor convenționale și, ca urmare, în reducerea premiselor apariției unui conflict armat de amploare continentală sau regională, concomitent cu amplificarea riscurilor și amenințărilor neconvenționale care au dus, printre altele, la revigorarea alarmantă a naționalismului etnic și religios și la adâncirea decalajelor economice și sociale, cu efecte negative asupra securității. Aceste riscuri trebuie să fie abordate cu seriozitate maximă, astfel încât, impactul acestora să fie minim, atât la nivelul actorilor individuali, cât și la nivelul statelor și al organizațiilor internaționale suprastatale.

Multitudinea de abordări în încercarea de explicare a conceptului nu face altceva decât să scoată în evidență, în opinia noastră, complexitatea problematicii legate de securitatea individuală, națională și colectivă (Figura nr. 3) și de asemenea impactul lărgirii spațio-temporale a zonei de confruntare, în primul rând, datorită ascensiunii dimensiunilor cosmică și informațională, iar în al doilea rând datorită integrării laturilor diplomatice, economice, sociale, politice, ecologice a securității într-o societate globalizată.

Figura nr. 3: Nivelurile mediului de securitate

Complexitatea mediului de securitate în primii ani ai secolului XXI este pe larg etalată de mulțimea și amploarea dimensională a evenimentelor ce au loc la nivel global. În acest cadru extrem de dinamic și fluid, în care instabilitatea și rata mare a schimbărilor este tot mai evidentă, analiștii politici remarcă transformări profunde în toate domeniile existenței sociale, inclusiv în planul mediului de securitate, unde s-au înregistrat apariția și dezvoltarea unor fenomene noi, ca: terorismul, extremismul religios, politic, cultural alimentat de o ciocnire a civilizațiilor, a ideologiilor, care a fost amplificat de către globalizare, creșterea populației globale, acutizarea sărăciei și insecurității în anumite zone, traficul de persoane, de materiale strategice, migrația, scăderea drastică a resurselor naturale, poluarea mediului, încălzirea îngrijorătoare a climei etc. Este o evoluție surprinzătoare, dar, pentru majoritatea analiștilor, previzibilă, într-un moment în care multe națiuni ale lumii îmbrățișează valorile democrației reprezentative și ale economiei de piață, creând noi oportunități pentru realizarea unei păci durabile. Mediul actual de securitate este caracterizat de un ridicat grad de instabilitate și imprevizibilitate, de manifestarea unor noi riscuri și amenințări, mai ales a celor cu caracter asimetric, de redefinirea relațiilor dintre marile puteri, precum și creșterea libertății de acțiune a actorilor regionali.

Mediul internațional de securitate este supus, de evoluția în sine a societății umane, unor transformări substanțiale, esențial acestea constând în: întețirea competiției pentru afirmarea și consolidarea noilor centre de putere și, implicit, de definire a noilor spații de interes și de influență strategică; apariția și derularea unui nou pachet de provocări la adresa securității internaționale, în contextul simultaneității proceselor de globalizare și de fragmentare, pe fondul dezvoltării și exacerbării formelor clasice de riscuri și vulnerabilități regionale; menținerea focarelor de tensiune tradiționale, în condițiile în care evoluția acestora este influențată de apariția și afirmarea unor riscuri neconvenționale cu acțiune transfrontalieră, semnificative fiind terorismul, crima organizată, proliferarea și traficul de arme de distrugere în masă; transformarea conflictelor active sau latente în conflicte de tip asimetric și transferul operațional de la conflictele de mare intensitate la cele de intensitate medie sau de intensitate redusă.

Mediul de securitate este caracterizat, preponderent, de următoarele tendințe majore: accelerarea proceselor de globalizare și integrare regională, concomitent cu persistența unor acțiuni având ca finalitate fragmentarea statală; convergența rezonabilă a eforturilor consacrate structurării unei noi arhitecturi de securitate, stabile și predictibile, însoțită de accentuarea tendințelor anarhice în unele regiuni; revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influenței lor în dinamica relațiilor internaționale, în paralel cu multiplicarea formelor și creșterea ponderii intervenției actorilor nonstatali în dinamica relațiilor internaționale.

Complexitatea mediului de securitate este imaginea relațiilor deosebit de complicate care se stabilesc între globalizare și procesele contradictorii ce se manifestă la nivel global, de regionalizare și fragmentare, în condițiile în care apar noi actori pe scena internațională, cu potențial politic, economic și militar diferit, cu interese și aspirații diferite și deseori opuse. Peste aceste caracteristici se suprapun cele legate de decalajul tehnologic și de condițiile specifice de mediu, fapt ce determină apariția unor noi riscuri și amenințări, care se dezvoltă pe baza vulnerabilităților specifice fiecărui actor.

Principalii actori ai mediului internațional de securitate

Globalizarea influențează întreaga societate, iar mediul de securitate este, inevitabil, supus unor transformări puternice, explozive. În domeniul securității asistăm, în aceste condiții, la două fenomene contradictorii: globalizarea securității, prin apariția și extinderea organizațiilor de securitate, în cadrul cărora statul deține rolul principal și fragmentarea sau încercarea unor entități de a-și afirma și impune specificul etnic, cultural, ideologic, ca o reacție la globalizare, prin întreaga gamă de instrumente economice, politice, militare etc.

Manifestarea acestor două fenomene contradictorii se datorează, în opinia noastră, etapei diferite de dezvoltare la care se află acești actori internaționali, dar și intereselor unor exponenți ai clasei politice de a exploata unele sensibilități istorice în scopul creșterii popularității, prin răspândirea ideilor naționaliste și etnice, fapt ce creează în mod artificial tensiuni și chiar violențe. Statele care au intrat într-o etapă postindustrială sunt interesate de globalizare, privită ca o modalitate de a-și extinde sfera de influență și autoritatea, cu toate că, în statele multietnice, apar și tendințe de fragmentare, regionalizare, iar statele care se află într-o perioadă de tranziție spre modernitate sunt expuse tendințelor de fragmentare.

În mediul internațional asistăm la diversificarea actorilor care au capacitatea de a influența evoluția evenimentelor. Dacă în trecut statul, ca formă de organizare și ca entitate care gestionează resursele, era singurul capabil să acționeze pe scena internațională, în a doua jumătate a secolului XX asistăm la afirmarea fără precedent a unor noi entități, care depășesc granițele statelor și care sunt dispuse să apeleze la întreaga gamă de instrumente de presiune, inclusiv cele violente, pentru atingerea propriilor obiective și interese. În acest context putem constata apariția în mediul internațional de securitate a unor actori nonstatali, cu valențe naționale și chiar internaționale.

Afirmarea unui actor în mediul internațional este o problemă care se rezumă la capacitatea acestuia de a-și impune puterea și de a-și extinde influența în raport cu alți actori internaționali. În momentul de față, mediul de securitate este dominat de către o superputere – SUA, care încearcă prin mijloace economice, politice sau militare să își mențină această putere, dar există de asemenea, alți actori, cum ar fi China sau Rusia, care doresc să își câștige/recâștige influența internațională și care aspiră la schimbarea ordinii mondiale, de la una unipolară, la una multipolară, prin utilizarea instrumentelor militare, politice sau economice, inclusiv prin utilizarea resurselor energetice ca mijloc de presiune.

În momentul în care un actor acumulează o putere suficientă (fie că vorbim de soft power sau de hard power), astfel încât să aibă posibilitatea de a participa la luarea deciziilor sau cel puțin de a influența deciziile cu impact asupra unei regiuni sau asupra întregii lumi, putem afirma că acesta dobândește valențe internaționale. Pe baza observațiilor și analizelor efectuate, constatăm că pe scena internațională acționează un număr destul de mare de actori, statali și nonstatali, cu o putere diferită și cu o legitimitate variabilă, uneori îndoielnică (Figura nr. 4).

Figura nr. 4: Principalii actori ai mediului internațional de securitate

Pentru o mai bună înțelegere, putem grupa actorii din mediul internațional de securitate în trei mari categorii:

actori statali – state, care se bucură de recunoaștere și legitimitate în relațiile internaționale și care pot avea statutul de putere regională, mare putere, super putere sau hiperputere;

actori suprastatali – grupări sau asocieri de state, alianțe, coaliții, care se formează în jurul unor valori, idealuri comune și își concentrează eforturile materiale și umane pentru atingerea unor obiective comune în domeniul economic, politic, militar etc: ONU, NATO, UE, OSCE, CSI, ASEAN, Liga Africană etc. Aceste organizații se bazează în funcționarea lor pe menținerea legalității și legitimității și sunt formate din entități cu personalitate juridică și recunoaștere internațională (state);

actori nonstatali (organizații nonguvernamentale, companii și corporații, organizații teroriste etc.)

Statele rămân cei mai legitimi actori ai sistemului internațional, iar existența unor forme de asociere a acestora nu face altceva decât să sublinieze rolul important pe care îl dețin în configurarea mediului internațional de securitate. În mod ideal, statele lumii ar trebui să se comporte ca generatori de securitate deoarece riscurile, pericolele și amenințările la adresa lor și a întregii lumi devin din ce în ce mai complexe.

Relațiile dintre state se bazează pe principii internaționale, unanim recunoscute și acceptate, iar influența de care se bucură un stat pe scena internațională este strâns legată de conceptul de putere. Puterea, poate fi definită drept capacitatea unui stat de a influența sau controla alte state, iar statele care au o astfel de abilitate sunt numite puteri: puteri zonale, puteri regionale, mari puteri, superputeri sau hiperputeri.

Mediul actual de securitate este caracterizat printr-un grad ridicat de instabilitate și imprevizibilitate și de creșterea libertății de acțiune a actorilor regionali (statali și nonstatali).

În sistemul relațiilor internaționale statul ocupă, așa cum am afirmat anterior, o poziție centrală. Locul și rolul unui stat pe plan internațional sunt strâns legate de puterea acelui stat, putere văzută în opinia noastră, drept un produs al puterii interne și a puterii externe a acelui stat. Un stat cu adevărat puternic, care are posibilitatea să se impună pe plan internațional, trebuie să dețină un nivel ridicat atât al puterii interne, cât și al puterii externe, ca expresie a stabilității și a capacității de a face față competiței și constrângerilor internaționale.

Alături de statul-națiune în lumea contemporană își fac simțită prezența și alți actori: organizațiile internaționale suprastatale și neguvernamentale — și corporațiile transnaționale sunt primele entități care ies în evidență.

Perspectiva se completează și prin includerea și analiza actorilor nelegitimi, precum mișcările teroriste transnaționale, alte grupuri transnaționale ale crimei organizate.

Organizațiile internaționale suprastatale reprezintă acele organizații internaționale din care pot face parte doar statele, iar autoritatea decizională revine reprezentanților guvernelor statelor membre (ONU, NATO, CSI).

Organizațiile suprastatale, puține la număr, pe care țările le creează, își vor menține în continuare supremația și importanța atâta timp cât statele însele vor exista, deoarece organizațiile interguvernamentale sunt importante prin însuși faptul că sunt asociații ale statelor, din autoritatea cărora izvorăște și autoritatea pe care o exercită organizațiile interguvernamentale.

Organizațiile suprastatale sunt toate compuse din state, dar variază foarte mult în ceea ce privește scopul și obiectivele propuse și numărul de membri. În prezent multe organizații suprastatale sunt angajate într-un domeniu îngust de activitate, urmărind obiective economice și sociale, cum ar fi facilitarea schimburilor economice, a transporturilor sau alte tipuri de cooperare economică. Din această perspectivă, organizațiile suprastatale sunt în același timp vectori, dar și o reflectare a puternicelor interdependențe ce sunt rezultatul activităților transfrontaliere, din ce în ce mai semnificative. Numărul de membri, competențele ce decurg din scopurile și obiectivele organizațiilor ne oferă o imagine completă asupra ariei de responsabilitate, a importanței și a intereselor diferitelor tipuri de organizații suprastatale (Figura nr. 5).

Figura nr. 5: Tipologia organizațiilor internaționale suprastatale

Organizațiile internaționale de securitate se disting de celelalte organizații prin aceea că își au originile în consensul statelor de a coopera în probleme de reducere a violenței și realizare a păcii și securității, prin folosirea unei largi game de acorduri și mecanisme.

Sintetizând, putem afirma că există cel puțin patru seturi de sarcini pe care organizațiile internaționale de securitate le pot îndeplini:

1. promovarea dialogului de securitate și gestionarea crizelor ca sarcini de bază destinate stabilirii și/sau menținerii păcii;

2. crearea de sisteme de cooperare militară bazate pe constrângeri reciproce, destinate reducerii pericolelor ce decurg din activitățile militare sau pe capacități comune pentru misiuni de pace;

3. promovarea standardelor democratice și respectarea drepturilor omului ca scopuri în sine;

4. promovarea securității prin mecanisme economice, întărind atât prosperitatea, cât și interdependența actorilor, și prin abordări cooperative ale riscurilor și provocărilor, inclusiv terorismul și proliferarea armelor de distrugere în masă.

Actorii nonstatali sunt reprezentați de organizații care sunt în mare măsură sau complet autonome față de finanțarea și controlul guvernului central, emanând din societatea civilă, economia de piață sau impulsuri politice care exclud controlul și conducerea statală. Acești actori operează ca rețele sau participă în rețele care depășesc granițele a două sau mai multe state și se angajează în relații transnaționale, ce leagă sistemele politice, economiile, societățile. Actorii nonstatali acționează în așa fel, încât să producă consecințe într-unul sau mai multe state sau în organizații internaționale suprastatale.

Actorii nonstatali internaționali sunt din domeniul privatului și pot fi legitimi (de tipul corporatist sau al asociațiilor nonguvernamentale) sau ilegitimi (în special rețelele implicate în economia subterană, de trafic de persoane, de tip mafiot sau terorist):

organizațiile nonguvernamentale care preiau uneori vidul de guvernare statală în domenii sociale sau chiar arii geografice. Ele pot fi de multe ori purtătoarele unui mesaj care facilitează acomodarea altor actori nonstatali, fie ei corporații, fie organizații de tip terorist – ONG-urile de tip religios jucând un rol important în aceste cazuri. Cu toate că sunt foarte răspândite din punct de vedere geografic, organizațiile neguvernamentale sunt mult mai active în emisfera nordică, unde se află majoritatea statelor dezvoltate din punct de vedere economic și care beneficiază de un sistem politic matur și democratic. Această situație se datorează societății deschise, bazate pe pluralism politic, în care cetățenii pot participa fără restricții la activitățile unor instituții specifice societății civile;

organizațiile mafiote de orice tip – de la carteluri de droguri columbiene la mafia rusească, de la Cosa Nostra siciliană la Yakuza japoneză, aceste organizații sunt interconectate între ele, dar și cu alți actori nonstatali urmărind un tipar flexibil. Tipurile de activități principale sunt: traficul de armament; traficul de material nuclear; traficul de imigranți ilegali; traficul de femei și copii în scopuri lucrative și exploatare sexuală; traficul de organe; spălarea de bani etc.;

grupurile de lobby și societățile de evaluare și monitorizare a stării economico-financiare a statelor, corporațiilor etc.;

corporațiile private de securitate, organizate după model militar, care preiau atribuțiile forțelor internaționale de securitate în teatrele de operații;

rețelele teroriste internaționale – probabil cel mai mediatizate forme de organizare nonstatală, acestea sunt în legătură cu unele state și sunt parte din rețelele nonstatale formate în jurul intereselor de trafic de arme, spălare de bani, trafic de influență etc. În condițiile dezvoltării și extinderii fenomenului terorist, marile puteri se pot confrunta cu un inamic foarte motivat și cu experiență dobândită în luptă. Acest inamic nu are porturi, nu are aeroporturi și este foarte capabil să desfășoare acțiuni teroriste, pentru o lungă perioadă de timp, fiind inamicul noului mileniu;

corporațiile multinaționale care prin natura lor au nevoie de control teritorial, în particular corporații extractoare de petrol și minereuri, dar și cele cu rol pregnant administrativ (sănătate, asigurări).

Considerăm că în mediul actual de securitate pot și trebuie să acționeze întreaga gamă de actori, de la state, la organizații suprastatale și nonguvernamentale, al căror obiect de activitate este în concordanță cu valorile internaționale, care își desfășoară activitatea în concordanță cu normele și principiile de drept internațional și care au în centrul preocupărilor ființa umană, protejarea acesteia și crearea tuturor condițiilor pentru realizarea securității umane și a dezvoltării durabile, în armonie cu mediul înconjurător.

Mai mult decât atât, toți acești actori trebuie să-și unească eforturile pentru a eradica, sau cel puțin pentru a limita acțiunea actorilor nonstatali nelegitimi, care provoacă daune și suferințe indivizilor (organizații teroriste, organizații ale criminalității transnaționale, corporații multinaționale care exploatează resursele umane etc.).

Dimensiunile securității în societatea globalizată

Globalizarea, ca fenomen complex și multidimensional, are un impact puternic asupra raportului dintre securitatea națională și internațională, atât prin influența pe care o exercită separat asupra fiecărei componente a relației, cât și a întregii comunități internaționale. Fenomenul globalizării a modificat radical parametrii securității statelor, dar și a securității internaționale.

În ceea ce privește globalizarea securității, putem afirma că primul pas a fost făcut la începutul secolului XX, când, ca urmare a ororilor trăite de umanitate după Primul Război Mondial, s-a conștientizat faptul că este necesar efortul tuturor statelor pentru a combate războiul și de aceea s-au pus bazele Societății Națiunilor, care ulterior a lăsat locul Organizației Națiunilor Unite.

Lecția pe care trebuie să o învățăm în ceea ce privește domeniul securității în epoca globalizării scoate în evidență faptul că lumea aflată în plin proces de globalizare și integrare, ne obligă să luăm la cunoștință un fapt: acela că trebuie să învățăm că nu putem să trăim fără cei de lângă noi. Depindem tot mai mult unii de alții, avem nevoie de solidarități împărtășite pentru a reuși ceea ce ne-am propus.

Securitatea reprezintă o condiție prealabilă pentru dezvoltare. Conflictele nu numai că distrug infrastructura, inclusiv infrastructura socială; acestea încurajează, de asemenea, criminalitatea, deteriorează investițiile și conduc la imposibilitatea derulării unei activități economice normale. Un număr de țări și regiuni sunt prinse într-un ciclu de conflicte, insecuritate și sărăcie.

În centrul tuturor preocupărilor despre securitate se află individul uman, iar problemele legate de securitatea acestuia sunt abordate în cadrul securității umane, individul devenind subiectul securității, la nivel național, regional și global, fără să se ia în considerare caracteristicile sale naționale, religioase sau etnice.

Starea de securitate poate fi privită drept starea individuală ori colectivă a persoanei, comunității, națiunii și a diferitelor organizații sociale locale, internaționale ori supranaționale, în absența riscurilor, amenințărilor, pericolelor, sfidărilor și agresiunilor nonmilitare la adresa valorilor și intereselor naționale comune ori colective, și garantarea că acestea nu vor fi în nici o situație periclitate. Din această perspectivă este foarte clar conturată relația de interdependență dintre securitatea națională, securitatea regională și securitatea globală.

Conceptul de securitate influențează și afectează toate nivelurile de organizare socială, de la individ, colectivitate, stat, până la mediul internațional, deoarece problema securității a fost în centrul preocupărilor tuturor colectivităților umane de-a lungul timpului.

În abordarea securității trebuie avută în vedere o cerință minimă ce se referă la nivelul de analiză, ce poate fi convenit ca fiind unul dintre următoarele: individual, grupal, național, regional și global, ceea ce oferă o primă imagine asupra multidimensionalității conceptului de securitate. Cu toate că starea de securitate poate fi definită drept o lipsă a amenințărilor directe și indirecte, imediate sau potențiale la adresa individului, colectivității, statului sau alianței, înregistrăm diferențe notabile în ceea ce privește aria de cuprindere a acestui termen la diferite nivele.

La nivel individual securitatea este privită de obicei ca siguranță, individul fiind interesat să se afle la adăpost de frică și nevoi. Asigurarea securității individului este o responsabilitate a autorităților statului, iar rolul principal în crearea condițiilor pentru ca un individ să se considere în siguranță îl au forțele de ordine: poliție, jandarmerie etc., la care se adaugă alte instituții ale statului, care au un rol în crearea și menținerea stării de siguranță, cum ar fi: sistemul juridic, sistemul de sănătate, sistemul educațional. Securitatea individuală a devenit deosebit de importantă în ultimii ani, ea fiind asociată cu securitatea umană, un concept relativ nou, care înglobează toate aspectele securității, de la securitatea fizică, la cea psihică. Astfel securitatea individului se referă nu numai la aspectele ce țin de siguranța fizică, de integritatea corporală și a proprietății, ci și la aspecte legate de accesul la resurse de hrană și apă, la educație, la servicii medicale, de protejarea identității culturale, etnice și religioase, de asigurarea unui mediu propice pentru desfășurarea activităților și de protejarea mediului înconjurător astfel încât și generațiile viitoare să beneficieze de condiții optime pentru dezvoltare.

Securitatea la nivel individual reprezintă, în opinia noastră, o dimensiune relativă a securității, care este definită de caracteristicele individului, de mediul în care trăiește, de sistemul de valori și de mulți alți factori. Astfel, ceea ce pentru un individ reprezintă siguranță, ceea ce îi oferă un sentiment de securitate, pentru alt individ poate reprezenta o sursă de insecuritate.

Securitatea la nivelul grupurilor, a comunităților este asemănătoare securității individuale, are ca punct de pornire securitatea individului, dar se evidențiază prin necesitatea de a asigura protejarea identității grupale în orice condiții. Realizarea securității comunităților necesită eforturi mult mai mari și implicarea, pe lângă autoritățile cu atribuții în domeniu, a membrilor comunității respective. Pentru ca o comunitate să se afle în siguranță, ea trebuie să ofere sentimentul de siguranță membrilor săi, dar, de asemenea trebuie să cultive un anumit tip de relații, de la cooperare la competiție, cu alte comunități, astfel încât să își păstreze valorile și să își promoveze interesele. Asigurarea securității comunităților mai mici sau mai mari poate contribui la realizarea securității naționale, dar nu este o condiție esențială pentru aceasta, realizarea și menținerea securității naționale reprezintă un mecanism deosebit de complex, care implică atât factori interni, cât și externi, și o acțiune continuă la nivel de promovare a intereselor naționale, de apărare a valorilor specifice, de promovare a cooperării, dar și de descurajare a agresiunilor.

Securitatea națională este influențată de fenomenul globalizării prin efectele multiple pe care le are asupra activității economice, sociale, politice a statelor lumii, deoarece, în aceste condiții, statele sunt tot mai interdependente în tot ceea ce întreprind. Mai mult, datorită faptului că efectele globalizării se resimt neuniform în mediul internațional, impactul asupra securității naționale se va resimți mai mult în cazul țărilor în curs de dezvoltare. De asemenea, se constată o creștere a influenței exercitate de securitatea globală asupra securității naționale, ca urmare a creșterii rolului comunității mondiale în gestionarea crizelor de orice tip, în orice perioadă și în orice loc de pe glob. Securitatea națională poate fi afectată de acțiunile care se desfășoară pe plan intern, dar mai ales de cele care au loc pe plan extern. Acțiunile unor actori externi, cu interese contradictorii sau cel puțin diferite, pot afecta securitatea națională, pentru menținerea căreia se pot adopta măsuri de ordin economic, politic, diplomatic, dar și militar. Pentru suținerea acestei idei putem lua în considerare evenimentele care se desfășoară în zilele noastre în diferite zone geografice, de la Irak, Afganistan, nordul Africii, la Ucraina, unde securitatea națională este grav afectată de acțiunile desfășurate pe plan intern, de forțe mai mult sau mai puțin legitime, dar care au sprijinul direct sau indirect a unor actori statali sau nestatali, cu interese economice, politice, ideologice etc. în regiunea respectivă.

Eforturile de asigurare și de menținere a securității la nivel național trebuie continuate și la nivel regional, pentru a contracara sau neutraliza amenințările care depășesc granițele unui stat și care pot afecta simultan mai multe state, dimensiunea regională a securității reprezentând una dintre cele mai complexe fațete ale conceptului de securitate. Atunci când vorbim despre securitatea regională trebuie să scoatem în evidență dubla determinare a acesteia. Pentru a asigura securitatea unei regiuni, înțeleasă ca un ansamblu de state delimitate de repere fizico-geografice, trebuie să eliminăm amenințările la adresa intereselor comune ale acelor state și în același timp să asigurăm securitatea statelor, ca entități separate.

Securitatea regională este o necesitate impusă de numeroase determinări: provocările fenomenului globalizării, dificultățile mari pe care le întâmpină, în prezent, statele din regiune, pe plan economic, etnic, în problemele de mediu și nu numai și se realizează de regulă pe baza bunelor relații dintre statele din acea regiune, relații consfințite prin tratate și înțelegeri bi și multilaterale, care acoperă toate domeniile securității. Securitatea regională poate fi menținută, în opinia noastră, atât prin cultivarea unor relații de bună vecinătate, cât și prin crearea unor interdependențe cât mai puternice, care să determine statele din regiunea respectivă să facă eforturi pentru menținerea securității regionale și a fiecărui stat în parte, creându-se o stare de echilibru. Acest echilibru poate fi menținut, fără eforturi prea mari, atât timp cât avantajele menținerii stării de securitate sunt mult mai mari decât dezavantajele.

Pe parcursul evoluției societății umane am putut observa că securitatea regională, poate fi menținută atât timp cât există voință în acest sens, iar perioadele de tensiune, de reașezare a relațiilor dintre state, chiar prin mijloace violente, sunt depășite relativ repede.

Securitatea globală, o nouă dimensiune a securității, reprezintă mai mult un deziderat decât o opțiune realistă, deoarece omenirea încă nu a reușit să elimine toate sursele de tensiune și de conflict, fapt dovedit și istoric, prin faptul că la nivel global starea de pace este doar o stare tranzitorie, între două conflicte.

Securitatea globală este un concept relativ nou, promovat de către ONU, o stare ideală de echilibru, deoarece, datorită multitudinii de actori care o pot influența, aceasta este practic imposibil de realizat. Singura posibilitate de asigurare a securității globale este impunerea unei entități supranaționale care să aibă posibilitatea de a lua decizii aplicabile la nivel planetar, iar această entitate să fie obiectivă și echidistantă în toate situațiile, fiind preocupată de valorile și interesele universale și nu de cele particulare.

Securitatea globală este acea stare în care statele lumii se află la adăpost de amenințări și agresiuni, care se pot manifesta în orice moment în relațiile dintre ele; în această stare de fapt războiul, ca mijloc de rezolvare a disputelor, trebuie să fie eliminat. Securitatea globală trebuie să se manifeste ca o situație de echilibru în care valorile fundamentale ale statelor (independență, suveranitate, integritate teritorială) sunt respectate. De aceea toate studiile referitoare la securitatea globală au în centru ideea de stat, în calitatea acestuia de actor internațional legitim.

În fapt, securitatea globală este o construcție în spațiul interdependențelor, este o securitate a interdependențelor, a relațiilor internaționale. Ea se implică multilateral în securitatea națională, conferindu-i consistența și permanența care se regăsesc în soliditatea și stabilitatea mediului de securitate. Angajarea statelor în ordinea mondială este limitată de obligațiile și angajamentele militare și de securitate luate anterior.

Conceptele de securitate națională, regională și securitate globală trebuie privite sub două aspecte: din perspectiva factorilor care afectează starea de securitate și din perspectiva protecției, ca reacție de răspuns indispensabilă funcționării și supraviețuirii sistemului.

Plecând de la cele afirmate mai sus, putem să scoatem în evidență relația de interdependență care se stabilește între securitatea națională, regională și globală. Dacă asigurăm securitatea națională, atât pe plan intern cât și pe plan extern, putem asigura și securitatea regională, deoarece nici un stat din regiune, în condițiile în care consideră că se află într-o stare de securitate, nu este interesat să schimbe aceeastă situație. În sens invers, putem afirma că dacă securitatea regională este asigurată, atunci în mod obligatoriu trebuie să existe starea de securitate la nivelul fiecărei țări care formează acea regiune. Asigurarea securității globale este mult mai dificilă, întrucât nu putem vorbi despre însumarea și multiplicarea securității naționale a statelor sau a regiunilor. La nivel global tensiunile sunt mult mai numeroase, sunt alimentate de ambiții de dominare și de frustrări istorice, de ideologii sau de concepții religioase. Omenirea a dovedit de-a lungul timpului că nu poate renunța la tendințele războinice și de aceea, pacea la scară planetară este mai mult o utopie. Această stare de fapt nu înseamnă însă că trebuie să renunțăm la ideea asigurării securității globale, chiar dacă acest concept nu are aceeași conotație pentru toți actorii internaționali. Securitatea globală se poate realiza prin descurajarea internațională a actelor de agresiune, prin atragerea cât mai multor state în alianțe, prin crearea și dezvoltarea interdependențelor economice, energetice, politice sau culturale ori, așa cum a fost cazul Războiului Rece, prin crearea unei stări de echilibru între principalii actori, care, deși aflați pe poziții contradictorii, fac eforturi pentru asigurarea propriei securități și prin extensie a securității globale, conștienți de faptul că afectarea stării de securitate poate însemna propria distrugere.

Studiile asupra mediului internațional de securitate au scos în evidență faptul că securitatea, un concept multidimensional, nu trebuie privită doar cantitativ, din perspectiva dimensiunii spațiale și numerice, ci impune o abordare mult mai cuprinzătoare. Astfel, conform unor specialiști, dintre care cel mai reprezentativ este Barry Buzan – unul dintre principalii reprezentanți ai școlii de la Copenhaga, securitatea trebuie privită nu doar din punctul clasic de vedere, acela al securității militare, ci este necesară introducerea în analiză a unor noi dimensiuni, cum ar fi dimensiunea politică, economică, socială, ecologică, la care se adaugă dimensiunea culturală, tehnologică și informațională și dimensiunea umană (securitatea umană).

Pentru ca starea de securitate să fie cât mai durabilă, nu este suficient să utilizăm doar mijloacele militare. Realizarea securității trebuie să fie o preocupare a tuturor și să se concentreze pe mai multe direcții. Trebuie să abordăm securitatea atât din perspectiva raporturilor de putere (militară, politică, economică), cât și din perspectiva dezvoltării durabile, care necesită includerea dimensiunii ecologice în ecuațiile de analiză a securității.

Experiența ultimelor decenii ne determină să includem în analiză și dimensiunea socială a securității, deoarece acest domeniu este fundamental pentru crearea și menținerea stării de securitate. Conflictele recente scot în evidență faptul că ignorarea dimensiunii culturale determină creșterea volatilității și instabilității la nivel regional. Includerea dimensiunii culturale a securității printre factorii care favorizează instalarea și consolidarea stării de securitate este fundamentală pentru realizarea unui climat de stabilitate în cele mai frământate regiuni ale lumii, deoarece securitatea nu poate fi impusă cu forța în contextul în care globalizarea securității aduce în contact civilizații diferite, cu norme, valori, credințe uneori incompatibile. Din această perspectivă securitatea se poate realiza doar prin cunoaștere, înțelegere și acceptare a diferențelor culturale și religioase.

Analiza cuprinzătoare a securității trebuie să ne conducă spre includerea dimensiunii tehnologice și informaționale în categoria dimensiunilor securității, deoarece societatea modernă este o societate a tehnologiei și informației, iar confruntările pot fi transferate foarte ușor din mediul fizic în mediul virtual, cu mențiunea că, spre deosebire de confruntarea din mediul fizic, confruntarea din mediul virtual este foarte dificil de anticipat, de controlat, iar efectele sale pot fi mult mai distrugătoare decât cele determintate de o armată.

Dincolo de nivelurile și dimensiunile clasice sau moderne ale securității nu trebuie să uităm faptul că în centrul tuturor preocupărilor din domeniul securității trebuie să se afle individul, iar securitatea acestuia trebuie să se realizeze indiferent de condițiile de mediu.

Nivelul actual de dezvoltare atins de societatea umană nu permite realizarea securității în mod individual. Pentru atingerea stării de securitate este necesară abordarea problemelor specifice simultan la nivel individual, grupal, național, regional și global și să includă atât dimensiunea militară, cât și dimeniunile non-militare ale securității, cum ar fi: economică, politică, socială, culturală, ecologică, la care trebuie să adăugăm dimensiunea tehnologico-informațională. În contextul interdependențelor tot mai accentuate și a multidimensionalității securității, singura entitate care poate să asigure realizarea și menținerea stării de securitate este statul care, individual sau în colaborare cu alte entități similare, are la dispoziție o gamă foarte largă de instrumente și care poate canaliza energia întregii societăți spre atingerea unui scop comun. Atât timp cât statul va exista, el va juca un rol predominant pe scena internațională și va avea cel mai important cuvânt de spus în domeniul securității, iar o eventuală dispariție al acestuia ar determina un vid de putere care va da naștere unei stări anomice de proporții și care va arunca întreaga planetă în haos.

În opinia noastră, cu toate că mediul de securitate este deosebit de dinamic și complex și suferă mutații profunde, cu efecte greu de anticipat, statul va continua să joace rolul cel mai important, iar securitatea națională va reprezenta fundamentul securității individuale și colective. În contextul transformării mediului internațional de securitate, statul este singura entitate care se bucură de legitimitate internațională și care dispune de forțele și mijloacele necesare pentru a interveni pentru consolidarea securității, pe plan regional sau mondial, pe termen scurt, mediu sau lung.

Securitatea națională și securitatea colectivă în contextul transformării mediului de securitate

Securitatea națională este un concept deosebit de complex, care a depășit de mult conotația strict militară. Plecând de la ideea că securitatea națională reprezintă gradul de satisfacere a intereselor naționale fundamentale ale unei țări, precum și ansamblul de măsuri luate, în conformitate cu o concepție unitară, pentru promovarea intereselor respective și apărarea lor împotriva agresiunilor, pericolelor, amenințărilor și riscurilor de orice natură, putem afirma că, pentru a putea înțelege un fenomen de o asemenea complexitate, trebuie să îl abordăm din mai multe puncte de vedere. Necesitatea unei abordări cuprinzătoare a acestui concept reiese din complexitatea acestuia și din interdependențele ce există între securitatea națională și cea regională sau mondială, interdependențe care au fost accentuate de către globalizare.

1.3.1. Actualitatea conceptului de securitate națională

Securitatea națională reprezintă un concept de bază în cadrul studiilor de securitate și reprezintă una din prioritățile fundamentale ale statului. Rolul statului este de a adopta toate măsurile, de ordin economic, politic, diplomatic, militar etc, atât pe plan intern, cât și pe plan extern, pentru a garanta siguranța și securitatea indivizilor și a societății. Securitatea națională reprezintă o stare și un proces, care este fundamental pentru existența și buna funcționare a unei societăți, iar statul are un rol primordial în crearea și menținerea acestei stări, prin utilizarea instrumentelor specifice. Securitatea națională reprezintă un proces socio-politic complex, realizat prin demersuri atât pe plan politic, cât și de natură socială, economică, diplomatică, militară, informațională, juridică, culturală, demografică, ecologică, scopul acestui proces fiind starea de securitate fundamentată pe ordinea de drept și redat prin dezvoltare economică durabilă, bunăstarea cetățenilor, exercitarea nelimitată a drepturilor și libertăților cetățenilor, preîntâmpinarea și contracararea agresiunilor socio-politice, legalitate, echilibru și stabilitate socio-politică, libertate de decizie și de acțiune a statului național.

Securitatea națională cuprinde două dimensiuni fundamentale: una internă și cealaltă externă, internațională. Securitatea internă se referă exclusiv la instituțiile implicate și la politicile și programele implementate de acestea în scopul unei administrări eficiente a stării de securitate pe plan intern. Securitatea externă integrează securitatea internă a cetățenilor români în context internațional. Atât dimensiunea internă a securității naționale, cât și dimensiunea externă a acesteia se referă la aspectele de ordin politic, economic, social, cultural, de mediu și militar, care contribuie în mod decisiv la realizarea stării de securitate. Instituțiile implicate în asigurarea securității trebuie să colaboreze pentru atingerea obiectivelor fundamentale ale statului, în orice moment și în orice condiții.

Pentru a avea o perspectivă cuprinzătoare asupra securității naționale, trebuie să analizăm componentele securității naționale:

securitatea umană, care reprezintă o lărgire și o aprofundare a securității;

dimensiunea economică a securității. Ideea de bază este că pentru a asigura securitatea națională, statul trebuie să ia toate măsurile pentru reducerea sărăciei și pentru a crea condițiile pentru ca societatea să prospere;

dimensiunea socială a securității, care trebuie analizată în termeni de populație și mobilitatea acesteia, norme și regului, statusuri și roluri, interacțiuni între actorii sociali;

dimensiunea politică a securității, care se referă la stabilitatea politică, la calitatea guvernării și la implicarea clasei politice în rezolvarea problemelor reale ale societății, probleme care netratate la timp, pot afecta inclusiv securitatea națională, datorită faptului că pot declanșa numeroase crize;

dimensiunea culturală a securității, care ne atrage atenția cu cel puțin două aspecte: impactul culturii asupra securității și existența sau inexistența unei culturi de securitate;

dimensiunea ecologică a securității. Dezastrele naturale, degradarea mediului înconjurător și schimbările climatice sunt în mare parte un rezultat al activităților umane necontrolate;

dimensiunea militară a securității naționale și dezvoltarea durabilă. Orice stat trebuie să își mențină capacitatea defensivă pentru a putea face față amenințărilor simetrice și asimetrice din mediul internațional. Indiferent de nivelul dezvoltării economice, culturale, ideologice a unui stat, pentru a-și garanta starea de securitate, acesta trebuie să dispună de o forță militară credibilă, capabilă să îi apere interesele și valorile.

Securitatea națională, abordată sub aspectele menționate mai sus, la care putem adăuga dimensiunea tehnologică și informațională, are un rol fundamental în asigurarea securități regionale și globale, mai ales în condițiile în care riscurile și amenințările la adresa actorilor internaționali se diversifică și se manifestă cu o amploare foarte mare. Nici un stat nu trebuie și nu poate să își asigure singur starea de securitate. Preocuparea generală trebuie să fie asigurarea securității individului și a grupurilor, privită din perspectiva securității umane. Însă, cum nici un stat nu poate să reducă la zero vulnerabilitățile, să controleze riscurile și să combată amenințările, este necesară elaborarea unor strategii eficiente de reziliență a populației. Aplicarea unor asemenea strategii de reziliență are un impact major asupra menținerii stării de securitate la nivelul indivizilor și a societății, cu influență directă asupra securității naționale, care este pusă în pericol de materializarea amenințărilor din mediul intern și internațional, amenințări care se transformă în riscuri, prin exploatarea unor vulnerabilități ale sistemului național.

Securitatea națională nu poate fi garantată în nici un moment și de nimeni, deoarece mediul de securitate este foarte complex și dimanic. România a făcut pași uriași pentru asigurarea securității naționale prin aderarea la cea mai puternică alianță politico-militară a momentului – NATO, dar apartenența la această alianță nu oferă doar garanții de securitate, ci implică asumarea unor responsabilități și poate aduce cu sine expunerea la unele noi amenințări. Evoluția evenimentelor din zona de interes a României a scos în evidență faptul că eforturile pentru menținerea securității naționale trebuie să fie continue și trebuie să vizeze toate domeniile, fără a neglija însă domeniul militar. Criza din Ucraina a subliniat fragilitatea securității regionale și de asemenea vulnerabilitatea statelor față de acțiunile destabilizatoare cu originea pe plan intern sau extern. În situația în care apar amenințări la adresa securității naționale, răspunsul statului, dar și al comunității internaționale, trebuie să fie rapid și ferm, astfel încât orice acțiune care are în vedere afectarea stării de securitate să fie descurajată.

Atât timp cât pe scena internațională va exista statul, ca actor legitim principal, va trebui să vorbim despre securitatea națională, văzută ca o stare sau ca un proces care stă la baza bunei funcționări a întregului sistem și care reprezintă condiția esențială pentru existența securității și siguranței individului, dar și a securității regionale și globale.

1.3.2. De la securitate națională la securitate colectivă în societatea globalizată

Securitatea națională are în centrul preocupărilor statul, acesta având rolul de garant al securității individului, grupului și o poziție importantă în asigurarea securității regionale și globale. Securitatea națională implică asigurarea tuturor condițiilor politice, economice, sociale, militare, ecologice necesare garantării suveranității, independenței și promovării intereselor naționale și protejării individului și comunității.

Componentă a securității globale, securitatea națională capătă, după încheierea Războiului Rece, o dimensiune nouă, deoarece, acum, amenințările la adresa sa devin din ce în ce mai difuze și nu mai au un caracter exclusiv militar. Proliferarea amenințărilor teroriste, ecologice, culturale, a riscurilor la adresa siguranței naționale implică apelul la mijloace diverse – militare și nonmilitare, naționale și internaționale – care conduc la o întrepătrundere a securității naționale cu cea regională sau globală, în măsură să asigure stabilitatea și securitatea prin mecanisme de cooperare și coordonare, prin regionalizarea și globalizarea relațiilor militare și de securitate. Războiul contra terorismului a demonstrat că securitatea națională, în calitate de componentă a securității globale, își poate susține interesele mult dincolo de spațiul de interes strategic.

În contextul globalizării și al integrării regionale, securitatea națională nu poate să existe și să se afirme independent de ceea ce se întâmplă în afara frontierelor unui stat. De aceea, securitatea națională, într-o bună măsură, poate fi reprezentată ca o componentă a securității regionale, și prin intermediul acesteia ca element al securității internaționale. Tradițional, în relațiile internaționale, conceptul de securitate semnifică protecția unui stat, și deci a populației sale, împotriva unei amenințări, în mod normal militare.

La începutul secolului XXI realizarea securității este o preocupare de o importanță deosebită pentru orice stat, deoarece dezvoltarea societății se poate face numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile minime privind siguranța și stabilitatea. Într-o societate a dependențelor, o societate puternic globalizată, asigurarea securității nu mai este o problemă internă a statului, ci devine o problemă internațională, întrucât perturbările dintr-un stat sau o regiune se fac simțite la distanțe mari și pentru perioade lungi de timp.

În condițiile în care interdependențele dintre state sunt tot mai puternice, iar riscurile și amenințările sunt din ce în ce mai numeroase și mai diverse, actorii mediului internațional de securitate au conștientizat faptul că realizarea securității individuale este posibilă numai printr-un efort comun. Acest efort trebuie să se desfășoare în permanență și implică adoptarea celor mai eficente măsuri, de ordin militar, politic dar și economic și social.

Aceste preocupări ale statelor pentru asigurarea propriei securități și pentru apărarea propriilor interese față de alți actori din mediul internațional de securitate a dat naștere conceptului de securitate colectivă, care are la bază tendința instinctuală a oamenilor, a comunităților, de a-și uni eforturile pentru combaterea unor amenințări comune. În condițiile în care globalizarea a cuprins toate domeniile vieții sociale, inclusiv cel al securității, iar relațiile ce se construiesc între state evidențiază creșterea interdependențelor, statele se confruntă cu probleme pentru a căror rezolvare nu este suficient efortul individual al statelor, fiind necesar un efort comun. Problema asigurării securității naționale prin concentrarea eforturilor mai multor state cu interese convergente își găsește rezolvarea în dezvoltarea unor mecanisme care să permită asigurarea securității colective, deoarece statele naționale nu mai pot rezolva singure complexitatea problemelor care s-au internaționalizat și, de aceea, ele sunt obligate să se integreze în structuri de securitate internaționale, singurele care pot să le asigure securitatea și apărarea intereselor atât în fața amenințărilor clasice, cât mai ales în fața amenințărilor asimetrice. Asigurarea securității colective, prin utilizarea tuturor instrumentelor de putere și prin acțiunea multidimensională a tuturor actorilor implicați, nu exclude responsabilitatea fiecărui stat membru de a adopta toate măsurile de ordin militar, economic, politic, cultural etc. pentru consolidarea securității naționale.

Termenii de securitate colectivă și securitate națională se află în raporturi de complementaritate și de interdependență, chiar dacă securitatea colectivă include în conținutul său securitatea națională. Din această ipostază, ea poate exercita, la un moment dat, unele presiuni asupra securității naționale și realiza un transfer de competențe și de roluri de la aceasta din urmă spre sine. Ca beneficiară, securitatea națională își poate diminua sfera și conținutul, autoafectându-se. Cu alte cuvinte, securitatea colectivă contribuie la realizarea securității naționale în aceeași măsură în care securitatea națională contribuie la realizarea securității colective. Aceste două concepte se condiționează reciproc, iar eforturile pe care statele le întreprind pentru realizarea securității, naționale sau colective, trebuie, în opinia noastră, să se concentreze pe depășirea barierelor și identificarea direcțiilor principale de acțiune pentru realizarea securității.

Securitatea colectivă poate fi definită de un ansamblu coerent de caracteristici definitorii, cum ar fi: caracterul voluntar, selectivitatea, caracterul deschis, permisivitatea, temei juridic, legitimitatea, descurajarea. Aderarea unui stat la un sistem de securitate colectivă se face în mod liber, pe baza propriei voințe, în condițiile în care această aderare îi oferă condițiile pentru apărarea intereselor și valorilor naționale. Cu toate acestea, accesul în cadrul unei organizații de securitate colectivă se face numai după îndeplinirea de către candidat a unor condiții de ordin economic, politic, militar, stabilite de comun acord de către membrii organizației. Conform practicticii internaționale, accesul în cadrul unei asemenea organizații este deschis oricăror state care îndeplinesc condițiile generale și care își asumă responsabilitatea de a respecta principiile organizației și de a contribui la asigurarea securității colective prin toate mijloacele avute la dispoziție. Calitatea de membru al sistemului de apărare colectivă, cel puțin în cazul NATO, nu înseamnă interdicția pentru statele membre de a iniția și întreține relații pe plan economic, politic, militar cu alte state din afara organizației sau să consolideze relațiile cu anumite state membre, cu condiția să respecte obligațiile asumate prin aderarea la acea organizație și să nu pună în pericol interesele individuale sau comune ale membrilor alianței. Temeiul juridic al aderării la o organizație de securitate colectivă este dat de semnarea unui tratat, care este ratificat de autoritățile legale ale tuturor statelor membre, înainte de a produce efecte juridice, iar legitimitatea este dată de faptul că dreptul internațional consfințește dreptul statelor de a se apăra, în mod individual sau colectiv, față de orice amenințare la securitatea acestora, cu respectarea normelor internaționale. În opinia noastră, organizațiile de securitate colectivă trebuie să aibă un rol preventiv, trebuie să descurajeze orice tentativă de a conduce o agresiune la adresa membrilor acestora, prin etalarea tuturor elementelor puterii, într-o manieră neamenințătoare.

În momentul de față, în mediul internațional de securitate acționează mai multe entități care vizează asigurarea securității colective a membrilor acestora, cum ar fi ONU, NATO, Organizația Tratatului pentru Securitate Colectivă, care regrupează o parte a statelor din cadrul CSI etc. Dintre aceste organizații, cu toate că ONU are cea mai mare arie de cuprindere, doar NATO și-a dovedit eficiența în apărarea intereselor membrilor săi și în crearea unui climat de securitate și stabilitate nu doar pentru membrii săi, ci și pentru alte regiuni ale lumii. Eficiența NATO poate fi explicată prin faptul că este o organizație de securitate colectivă mai exclusivistă, care regrupează statele care împărtășesc aceleași valori și aceleași idealuri și care a dovedit o puternică capacitate de adaptare la condițiile mediului de securitate specific începutului de secol.

Securitatea colectivă la începutul secolului XXI este o provocare la adresa statelor, care trebuie să treacă peste divergențe și bariere și să descopere acele elemente care le apropie, le unesc și le permit să combată întrunit riscurile și amenințările. În societatea globalizată, securitatea nu înseamnă lipsa riscurilor și amenințărilor, ci cunoașterea acestora și identificarea celor mai eficiente măsuri pentru a reduce vulnerabilitățile. Securitatea națională și securitatea colectivă nu pot fi realizate doar prin utilizarea forței și a mijloacelor militare, ci este nevoie de o abordare multidimensională, care să îmbine într-un mod eficient măsurile politice, diplomatice, cu cele de ordin economic și, în ultimă instanță militar.

1.3.3. Securitatea colectivă la început de secol XXI

Securitatea colectivă se poate defini drept o stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni de ordin militar, dar nu numai, și are la bază, de regulă, un tratat, fapt ce îi conferă forță și credibilitate. În condițiile globalizării amenințărilor este absolut necesară și globalizarea securității. În momentul de față, statele au conștientizat că este absolut necesar un efort comun pentru a putea face față provocărilor începutului de secol XXI, provocări ce vin din domeniul economic, social, politic, ecologic sau militar.

În domeniul securității colective societatea umană a evoluat semnificativ. Dacă în perioada interbelică încercările de realizare a unui sistem eficient de securitate colectivă au eșuat, iar omenirea s-a confruntat cu un război distrugător, în prezent principiul securității colective ghidează majoritatea statelor occidentale și ajută la menținerea păcii și stabilității. NATO, cea mai importantă organizație cu valențe în domeniul securității reprezintă dovada că promovarea cooperării în locul confruntării, atașamentul față de valorile democratice și solidaritatea internațională pot contribui la realizarea securității statelor membre și nu numai.

Conceptul de securitate colectivă își are originile în Tratatul Nord Atlantic, care pune accentul de apărarea colectivă, apărare care inițial viza numai dimensiunea militară a securității, fiind reglementată prin articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord și se referă efectiv la tratarea amenințărilor la securitatea și stabilitatea oricărui stat membru într-o manieră integrată, nediscriminatorie, orice agresiune împotriva unui membru fiind considerată ca o agresiune împotriva Alianței. Securitatea colectivă nu se referă doar la acțiuni de ordin politico – militar. Treptat, pe măsură ce atenția statelor s-a îndreptat și spre alte dimensiuni ale securității, cum ar fi cea economică sau energetică, apărarea colectivă s-a transformat în securitate colectivă.

În ultimele decenii, după încheierea Războiului Rece, Alianța a dezvoltat mecanisme care să întărească securitatea colectivă, cum ar fi dezvoltarea parteneriatelor cu grupuri de state din arealul euro-atlantic, din zona Mediteranei sau a Golfului, precum și promovarea relațiilor individuale cu parteneri din alte zone ale globului, ajungând astfel să aibă parteneriate cu 41 de state și să coopereze cu numeroase organizații internaționale într-o gamă largă de probleme legate de domeniul politic și de securitate. Succesul NATO în ceea ce privește promovarea securității colective, sub toate aspectele ei, se bazează pe determinarea Alianței de a crea relații solide cu partenerii săi, bazate pe dialog și cooperare, care îmbină în mod eficient instrumentele politice, economice, militare, astfel încât să se poată face față provocărilor secolului XXI.

În secolul XXI, după opinia noastră, nu este suficient ca statele să dezvolte sisteme defensive puternice, care să fie capabile să le asigure securitatea colectivă, ci se impune o schimbare de atitudine, astfel încât NATO să nu reacționeze la evenimentele care au loc pe plan internațional, evenimente care pot să îi afecteze interesele, ci să anticipeze acțiunile din mediul de securitate și să adopte toate măsurile necesare, pentru a combate principalele amenințări și a neutraliza principalele surse de incertitudine, cum ar fi: proliferarea armelor nucleare și de distrugere în masă, creșterea ambiției grupărilor teroriste, menținerea, la nivel regional, a rivalităților de ordin național, etnic, religios, creșterea dependenței de sistemele informaționale tot mai vulnerabile, exacerbarea competiției pentru petrol și alte resurse strategice, schimbările demografice, urmările degradării mediului înconjurător etc.

În fapt, securitatea colectivă este o construcție în spațiul interdependențelor, este o securitate a interdependențelor, a relațiilor internaționale. Ea se implică multilateral în securitatea națională, conferindu-i consistența și permanența care se regăsesc în soliditatea și stabilitatea mediului de securitate. Angajarea statelor în ordinea mondială este limitată de obligațiile și angajamentele militare și de securitate luate anterior.

Nici un stat nu își permite să nu participe la realizarea securității, întrucât fenomenul globalizării a dus la globalizarea insecurității și la amplificarea și diversificarea amenințărilor transnaționale. Mai mult decât atât, cu toate că amenințarea cu un conflict armat clasic în Europa era considerată foarte scăzută, asistăm în zilele noastre la o amplificare fără precedent a tensiunilor pe fondul crizei din Ucraina. În aceste condiții NATO s-a văzut obligată să ofere noi garanții de securitate statelor membre și să își reafirme determinarea pentru garantarea securității fiecărui membru pe baza principiului securității colective. Pentru a contracara acțiunile destabilizatoare ale Rusiei care au loc în Ucraina, NATO a intensificat acțiunile prin care se demonstrează solidaritatea statelor membre, multiplicând exercițiile desfășurate pe flancul estic al Alianței și prin sporirea prezenței militare și politice în aceste state. Suplimentar, UE și SUA au adoptat o serie de sancțiuni economice și politice la adresa Rusiei, care este percepută drept un agresor, acțiunile acesteia fiind adevărate provocări la adresa securității regionale și asupra securității naționale a statelor membre NATO. Evoluția evenimentelor trebuie să scoată în evidență determinarea aliaților de a asigura securitatea colectivă a tuturor membrilor, dar și necesitatea ca toate statele să adopte măsurile necesare pentru a-și asigura securitatea națională și să contribuie astfel la realizarea securității colective.

Pe baza analizei transformărilor care au loc în mediul de securitate, în ultimii ani se acordă o atenție din ce în ce mai mare asigurării securității energetice, văzută ca o modalitate și în același timp o condiție pentru realizarea securității naționale și colective. La nivelul NATO, prin Conceptul Strategic elaborat în anul 1999, se afirmă în mod oficial importanța securității energetice pentru realizarea securității colective, deoarece întreruperea fluxurilor de aprovizionare cu resurse vitale afectează interesele de securitate ale Alianței. Mai mult decât atât, în anul 2010, statele membre NATO își reafirmă determinarea de a asigura securitatea colectivă a Alianței prin securizarea rutelor de transport și de tranzit a resurselor energetice și prin creșterea rezilienței tuturor membrilor față de atacurile îndreptate împotriva infrastructurilor critice energetice proprii sau care le asigură resursele energetice necesare.

Securitatea colectivă ar trebui să acopere de deplin și domeniul securității energetice, așa cum se încearcă la nivelul UE și, mai nou, la nivelul NATO. Plecând de la prevederile tratatului nord-atlantic, care reglementează apărarea și securitatea colectivă, ar trebui să se facă demersuri pentru încheierea unui pact sau tratat de securitate energetică colectivă, prin intermediul căruia statele membre să se angajeze că se vor sprijini reciproc în eventualitatea unei crize energetice. Amenințarea la adresa securității energetice a unui stat trebuie tratată drept o amenințare la adresa tuturor, iar reacția trebuie să fie promptă, multidirecțională. Pentru ca să putem vorbi despre o securitate energetică colectivă este nevoie ca statele să dovedească solidaritate și consecvență în relațiile internaționale și să pună în primul plan interesele energetice comune. Această nouă abordare ar elimina tentația unor state de a încheia înțelegeri bilaterale cu Rusia sau alți furnizori și i-ar descuraja pe aceștia să își folosească poziția dominantă de pe piață drept un instrument de presiune sau de șantaj energetic.

Securitatea națională și securitatea colectivă condiționează și sunt condiționate de securitatea energetică. Așa cum securitatea națională a unui stat nu mai poate fi realizată în mod individual, prin izolare, ci este nevoie de conjugarea eforturilor și de partajarea resurselor specifice, așa și securitatea energetică, devenită un domeniu vital al securității statelor în epoca globalizării, trebuie să se realizeze prin efortul comun al statelor cu aceleași interese și cu același sistem de valori. Nimeni nu este la adăpost de riscuri și de amenințări, deoarece globalizarea a crescut vulnerabilitatea statelor, care întâmpină tot mai multe obstacole în realizarea și menținerea propriei securități.

Riscuri, amenințări și vulnerabilități la adresa securității în contextul globalizării

Mediul de securitate, național și internațional, se află într-o continuă schimbare, ale cărei tendințe urmăresc atât un traiect previzibil, dar mai ales direcții surprinzătoare însoțite de incertitudine și pericol.

Conceptului de securitate i se contrapune acela de insecuritate, iar acestuia din urmă îi sunt caracteristice noțiuni ca pericole, amenințări, riscuri, vulnerabilități etc., toate putând fi grupate în categoria surselor de insecuritate.

Risc, amenințare, vulnerabilitate în context național și internațional

În condițiile unui mediu de securitate într-o continuă schimbare, caracterizat prin impredictibilitate și discontinuitate, omenirea trebuie să facă față unui număr foarte mare de provocări, care se întind în întregul spectru al securității, de la dezvoltarea durabilă, combaterea sărăciei, asigurarea securității umane, asigurarea securității energetice și până la lupta împotriva terorismului, a crimei organizate și armelor de distrugere în masă, care se alătură provocărilor clasice, de natură politico-militară.

Specialiștii din întreaga lume demonstrează în mod clar că nu există sisteme perfect securizate, deci riscurile și amenințările sunt prezente chiar și în cazul celor mai perfecționiste sisteme. Abordarea noțiunilor de risc și amenințare are în vedere dezvoltări specifice, în funcție de domeniul de referință, locul și rolul sistemului și mai ales raportarea la termenul de vulnerabilitate.

Sursele de insecuritate trebuie căutate în planuri multiple (social, natural, material, spiritual, informațional etc.), în interiorul sau exteriorul unui spațiu de referință (țară, continent, regiune, zonă). Unele surse de insecuritate rezultă din depășirea unor praguri critice ale evoluției societății omenești, iar altele sunt caracteristice civilizației umane, pe care o urmăresc de-a lungul întregii sale evoluții.

Pentru înțelegerea conceptelor de risc, amenințare, vulnerabilitate, concepte care sunt într-o interdependență funcțională, este necesar să determinăm sfera de cuprindere a acestora. Astfel prin risc la adresa securității trebuie să înțelegem probabilitatea de a se produce o pagubă semnificativă la adresa intereselor, valorilor sau obiectivelor specifice unui stat, în domeniul securității. Pe de altă parte, amenințarea reprezintă un factor de origine externă, care poate afecta grav interesele, valorile și obiectivele de securitate. Prin vulnerabilitate se înțelege orice fapt care prezintă o problemă din punct de vedere al securității unui stat sau a protecției populației. Vulnerabilitatea reprezintă o stare generală, o slăbiciune a sistemului, care poate fi exploatată în scopul producerii de pagube sau de disfuncționalități în interiorul acestuia. Vulnerabilitățile sunt portițele prin care se manifestă amenințările.

În condițiile unei societăți în care tehnologia și informația joacă un rol tot mai important, în care granițele dispar, iar interdependențele sunt din ce în ce mai puternice, granițele dintre amenințările globale și cele regionale, dintre cele interne și cele externe sunt tot mai difuze, tot mai greu de identificat. De accea realizarea unui mecanism eficient de combatere a acestora este un proces deosebit de dificil și de complex. Contracararea amenințărilor și reducerea vulnerabilităților nu trebuie să se reducă la acțiuni desfășurate în interiorul teritoriului național sau în imediata apropiere, ci impune adoptarea unei atitudini proactive, o implicare totală și o participare susținută la toată gama de acțiuni preventive și de descurajare desfășurate pe plan internațional, atât individual cât și în cadrul diferitelor organizații internaționale.

Un alt concept cu care se operează în studiile de securitate este cel de risc. Prin risc înțelegem posibilitatea de a cădea într-o primejdie, într-un necaz, într-o pagubă, pericol posibil.

La modul general, riscul este definit ca probabilitatea și severitatea existenței unor pericole. În mod distinct, riscul este privit ca o limită, un prag maxim pentru care o contra măsură stabilită prin norme, a fost demonstrată ca fiind ineficientă în eliminarea unei vulnerabilități, în corelație cu un nivel de susceptibilitate și amenințare dat.

Pentru a defini riscul trebuie să facem apel la conceptele de amenințare și vulnerabilitate analizate mai sus, deoarece riscul este o expresie a modului în care vulnerabilitățile și amenințările au fost evaluate și gestionate. Amenințările există în mediul intern și extern și nu depind de voința sau de atitudinea actorului din mediul de securitate. În schimb vulnerabilitățile sunt o caracteristică internă a sistemului și depind de o serie de factori subiectivi și obiectivi. Riscul nu se referă doar la posibilitatea ca o amenințare, care exploatează o vulnerabilitate a sistemului, să devină realitate, ci se referă și la capacitatea sistemului, expus în permenență amenințărilor și caracterizat prin existența unui număr variabil de vulnerabilități, de a gestiona o situație care poate provoca efecte nedorite. Riscul se poate reprezenta sub forma unei ecuații, astfel:

Plecând de la vulnerabilitățile specifice fiecărei actor din mediul internațional de securitate, ajungem în mod inevitabil la riscurile la care acesta se expune. Expunerea la riscuri și lipsa unor mecanisme eficiente de prevenire și de gestionare conduce la alterarea stării de securitate prin realizarea expunerii pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Pentru a reduce această expunere și pentru a-i limita efectele actorul implicat trebuie să ia o serie de măsuri, care influențează direct amenințările. Amenințările se pot manifesta doar dacă există o vulnerabilitate a sistemului, care se poate transforma astfel în risc sau altfel spus, de cele mai multe ori, premisele amenințărilor și riscurilor de securitate sunt incluse în vulnerabilități (slăbiciuni interne ale sistemelor). Politica națională și internațională de securitate se concentrează pe contracararea amenințărilor și diminuarea vulnerabilităților. O sursă de amenințare nu reprezintă un risc atunci când nu există o vulnerabilitate care să poată fi folosită.

Pentru a putea interveni cât mai eficient în scopul diminuării vulnerabilităților, combaterii amenințărilor și gestionării riscurilor trebuie să înțelegem care este relația funcțională ce se stabilește între aceste trei elemente (Figura nr. 6). Amenințările existente în mediul înconjurător (intern sau extern) încearcă să exploateze vulnerabilitățile sistemului, iar dacă aceste vulnerabilități există, amenințarea se transformă în risc, cu o probabilitate mai mică sau mai mare de producere, fapt ce influențează starea de securitate, deoarece materializarea unui risc poate produce disfuncționalități majore în cadrul oricărui sistem. Conștientizarea riscului la care este expus sistemul determină adoptarea unor măsuri active și pasive de reducere a expunerii la factorii de risc, astfel încât amenințarea să nu mai poată afecta modul de funcționare a sistemului. Eficacitatea măsurilor de reducere sau limitare a riscurilor se materializează în modul în care amenințarea se poate extinde la nivelul sistemului.

Figura nr. 6: Ciclul funcțional vulnerabilitate – risc – amenințare.

Natura intrinsecă a amenințărilor, riscurilor, provocărilor și a vulnerabilităților la adresa securității se analizează în raport cu tendințele economice, politice, militare, științifice, culturale și de altă natură care întrețin potențialul operațional al acesteia. De aici rezultă că vom întâlni în mediul internațional de securitate o serie de vulnerabilități, amenințări și riscuri comune tuturor actorilor, dar și un număr foarte mare de surse de insecuritate care se manifestă și sunt rezultatul combinării tuturor elementelor care contribuie la asigurarea condițiilor optime de existență a unei națiuni.

Corelația dintre nivelul amenințării și gradul de vulnerabilitate ne oferă o imagine completă asupra gradului de risc reprezentat de diferite acțiuni, evenimente și fenomene. În momentul în care vulnerabilitatea unui sistem este redusă, iar nivelul identificat al amenințării este scăzut, atunci putem considera că nivelul de risc este scăzut. Când vorbim despre vulnerabilitate scăzută, dar identificăm un nivel înalt al amenințării, atunci nivelul riscului crește și putem vorbi despre un risc mediu. Tot despre risc mediu putem vorbi atunci când sistemul la care ne referim este caracterizat printr-o vulnerabilitate ridicată, dar amenințările la adresa acelui sistem au un nivel scăzut. Situația devine critică în momentul în care un sistem, indiferent de tip și de mărime, este caracterizat printr-o vulnerabilitate ridicată, iar nivelul amenințării este ridicat, deoarece, în această situație vorbim despre un risc ridicat.

Amenințările, pericolele, riscurile și vulnerabilitățile la un loc sau numai o parte dintre ele sunt conștientizate în mod diferit de statele lumii, aflate chiar în același areal. Sensibilitățile generate de probleme istorice deschise, nivelul de dezvoltare economică, puterea militară, ambițiile hegemonice, interesele naționale fundamentale, calitatea de membru sau nu la o alianță militară funcțională ș.a. dau percepției sensuri, nuanțe și particularități naționale sau de grup, teme din domeniul securității și apărării.

1.4.2. Riscuri și amenințări interne

Mediul intern de securitate evoluează în strânsă legătură cu mediul extern, deoarece globalizarea nu permite nici unui actor să evolueze în mod independent, izolat. Riscurile și amenințările din mediul intern trebuie tratate cu aceeași atenție ca și cele din mediul internațional, deoarece impactul acestora asupra securității și stabilității naționale poate fi foarte puternic.

În conținutul Strategiei Naționale de Apărare și al Strategiei de Securitate Națională a României putem identifica o serie de vulnerabilități și de amenințări, care se pot transforma în riscuri. Aceste riscuri pun în pericol dezvoltarea întregii societăți și necesită o cantitate foarte mare de forțe și mijloace pentru combaterea lor, precum și punerea la punct a unor mecanisme eficiente de gestionare.

România, ca stat membru NATO și al UE, cu aspirații înalte în domeniile economic, politic, social etc., care are interese să devină un pol regional de stabilitate, dar care, parcurge o lungă perioadă de tranziție și care nu reușește să se debaraseze de moștenirea trecutului, prezintă un număr ridicat de vulnerabilități, dintre care cele mai importante ar putea fi: corupția; evaziunea fiscală; contrabanda; guvernarea ineficientă; capacitatea administrativă redusă la nivel central și local; diminuarea capacității și credibilității unor instituții ale statului; politizarea excesivă a unor instituții locale și centrale; scăderea calității educației; scăderea performanțelor sistemului sanitar; slaba finanțare a activităților de cercetare; limitarea accesului la tehnologia de vârf; migrația forței de muncă, coroborată cu creșterea nemulțumirii populației; scăderea nivelului de trai; crima organizată; manipularea opiniei publice; dependența accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială; organizarea inadecvată și precaritatea resurselor alocate pentru managementul situațiilor de criză; proporția redusă, fragmentarea și insuficienta implicare a clasei de mijloc în organizarea vieții economico-sociale; decalajul de dezvoltare între regiunile României; tendințele demografice alarmante și lipsa unor politici guvernamentale coerente de încurajare a natalității; dezechilibre bugetare, creșterea ponderii datoriei externe în produsul intern brut; deficiențe în protejarea infrastructurilor critice etc.

Așa cum am afirmat anterior, trebuie să abordăm într-o manieră integrată triada risc – vulnerabilitate – amenințare, deoarece această abordare stă la baza asigurării securității naționale a României, întrucât permite realizarea unui management modern a riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților. Cunoașterea și, mai ales, înțelegerea acestor aspecte, permite abordarea conștientă și anticipativă a securității. Direcțiile principale în care trebuie să se concentreze efortul tuturor componentelor sistemului de securitate națională trebuie să fie reprezentate de cunoașterea, înțelegerea și prevenirea derapajelor. Trebuie să identificăm vulnerabilitățile și amenințările care vizează securitatea cetățeanului, societății, a statului etc. și să adoptăm măsurile necesare astfel încât aceste situații, cu efecte potențial distructive, să nu se transforme în riscuri. Astfel se poate menține funcționalitatea unui sistem de o complexitate așa de mare, cum este statul.

Principalele amenințări la adresa României, cu impact asupra securității interne a statului, dar și asupra securității regionale și chiar globale, sunt: dezvoltarea fără precedent a fenomenului terorist; exacerbarea criminalității organizate, cu caracter național sau transnațional, pe baza slăbirii capacității statului de a impune respectarea legii, în condițiile în care globalizarea se manifestă tot mai mult și în domeniile a căror activitate se caracterizează prin încălcarea sau ocolirea legii; traficul și consumul de droguri, inclusiv droguri de mare risc; menținerea unui climat de instabilitate regională; perpetuarea crizei economico – financiare pe plan regional și internațional; agresiuni informaționale din partea unor actori statali și nonstatali; apariția unor manifestări radicale, extremiste, iredentiste, care pot pune în pericol drepturile și libertățile cetățenești, coeziunea socială și relațiile interetnice și interconfesionale; slăbirea sistemului de sănătate; apariția unor noi boli, epidemii sau pandemii a căror extindere nu poate fi controlată și a căror combatere este dificil de realizat (gripa porcină, gripa aviară, etc.); proliferarea armelor de distrugere în masă; apariția pe scena internațională a unor noi actori, statali sau nonstatali sau apariția în regiune sau în zona de interes a României sau a alianțelor din care face parte a unor state eșuate, care pun în pericol securitatea regională sau globală; schimbările climatice și degradarea mediului înconjurător, cu efecte din cele mai diverse, pe termen scurt, mediu și lung; dificultăți în aprovizionarea cu resurse.

În conținutul Strategiei Militare a României putem identifica o serie de amenințări și riscuri la adresa securității naționale, care pot fi grupate în patru categorii:

amenințări și riscuri regionale. Acestea cuprind dezechilibre strategice în potențialele militare din zona de interes a României, prezența unor tensiuni sau conflicte militare care se pot extinde, prelungirea unor dificultăți economico-sociale care afectează direct potențialul militar și care erodează autoritatea instituțiilor naționale de conducere ale statului, posibilitatea apariției unor disfuncționalități în sistemele financiare, informatice, energetice, de comunicații și telecomunicații ale statelor, rivalități politico-militare între state etc.

amenințări și riscuri asimetrice. În această categorie pot fi incluse: expansiunea rețelelor și activităților teroriste, proliferarea și diseminarea necontrolată a tehnologiilor și materialelor nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă, a armamentelor și a altor mijloace letale neconvenționale, războiul informațional, izolarea României în societatea globală bazată pe informație, din cauza lipsei infrastructurii critice, întreruperea fluxului esențial de informații, propagarea unei imagini deformate privind societatea democratică românească, limitarea accesului la resursele strategice, degradarea mediului și existența în apropierea frontierelor naționale a unor obiective cu un grad ridicat de risc.

amenințări și riscuri transnaționale, cum ar fi crima organizată, traficul ilegal de droguri, arme și materiale strategice, fluxurile masive de refugiați;

evenimente neprevăzute care se referă la riscurile și amenințările plasate în domeniul incertitudinii și sunt bazate pe factori obiectivi și subiectivi, naturali sau artificiali (inundații, secetă, cutremure etc.).

Specialiștii în domeniu au făcut o analiză a vulnerabilităților, riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale și internaționale în cadrul mai multor studii, din care reiese complexitatea acestora și dificultatea gestionării lor, datorită faptului că se manifestă în toate domeniile vieții sociale și sub toate formele, violente și nonviolente. Pentru o mai bună înțelegere a acestei problematici, am prezentat principalele riscuri și amenințări la adresa securității naționale în Anexele nr. 2 și 3.

Nici un sistem, indiferent de dimensiunea acestuia și de domeniul său de activitate nu este complet securizat. El prezintă vulnerabilități, pe care încearcă să le limiteze ca număr și ca impact, și în același timp este expus amenințărilor din mediul extern. Atunci când amenințările pot exploata o vulnerabilitate internă a sistemului, ele se transformă în riscuri și pot provoca disfuncționalități majore atât în interiorul sistemului, cât și în ceea ce privește relația sistemului cu alte sisteme similare sau complementare. Statul, ca un sistem complex, nu este la adăpost de acțiunea distructivă reprezentată de vulnerabilități și riscuri, și de aceea încearcă să dezvolte mecanismele și instituțiile potrivite pentru a combate aceste riscuri, amenințări și vulnerabilități, atât în mediul intern, cât și în mediul internațional. Aceste instituții care gestionează starea de securitate au ca scop fundamental asigurarea tuturor condițiilor pentru existența și dezvoltarea statului ca întreg și a fiecărei componente a sa. Pentru a face asta, statul are la dispoziție o serie întreagă de instrumente, plecând de la cele pașnice și ajungând inclusiv la cele militare, bazate pe folosirea forței.

Riscuri și amenințări externe

După sfârșitul Războiului Rece asistăm la o transformare a mediului de securitate. Astfel dispare riscul declanșării unui conflict total, cu posibilitatea utilizării armelor de distrugere în masă, între cele două blocuri politico-militare (NATO și Tratatul de la Varșovia), dar apar o serie de noi riscuri și vulnerabilități, determinate de accentuarea procesului de globalizare, suprapus peste un proces de redescoperire a identității naționale și etnice a unor populații, în condițiile în care crima organizată, traficul de droguri și terorismul cunosc o evoluție explozivă, iar mediul înconjurător, sub impactul industrializării și al creșterii numărului populației, cunoaște o degradare fără precedent, ceea ce determină modificări ireversibile.

Atunci când analizăm riscurile și vulnerabilitățile din mediul de securitate trebuie să plecăm de la patru variabile, care ne permit înțelegerea acestora și care ne ajută să identificăm măsurile de combatere sau de reducere a impactului negativ. Aceste variabile sunt: caracteristica spațială (local, regional, global); localizarea sectorială (militar, economic, cultural, social, ecologic etc.); identitatea principalului actor implicat (state, actori societali, organizații internaționale); natura obiectului de referință (state, națiuni, principii sau mediul înconjurător) .

Globalizarea reprezintă fenomenul principal care influențează mediul de securitate. Astfel nici un stat nu este la adăpost față de noile riscuri și amenințări, nu se poate izola sau rămâne neutru, deoarece izolarea, neparticiparea la procesele globale și globalizatoare echivalează cu aruncarea statului respectiv într-un cerc vicios din care nu există alte variante de ieșire. În contextul globalizării, securitatea internațională își manifestă caracterul indivizibil, iar comunitatea internațională este tot mai conștientă de răspunderile ce îi revin.

Datorită faptului că societatea umană se află pe trepte diferite de evoluție, putând astfel identifica trei mari categorii: societăți industriale, societăți în curs de industrializare/modernizare și societăți postindustriale/informaționale, riscurile și amenințările sunt diferite de la o categorie la alta și trebuie abordate într-o manieră diferită. O amenințare din domeniul informațional trebuie tratată cu o mai mare atenție de o societate aflată în etapa postindustrială de dezvoltare, față de o societate aflată în faza de industrializare.

La nivel internațional putem identifica o serie de vulnerabilități, care se asociază, de obicei, cu procesele economico-sociale, cu resursele materiale avute la dispoziție, cu condițiile de mediu, cu poziția și atitudinea diferiților actori statali și nonstatali. Cele mai importante vulnerabilități sunt reprezentate de :

globalizare, care a devenit problema cea mai arzătoare a societății moderne. Globalizarea crează oportunități, dar și vulnerabilități pentru orice actor social. Pe lângă aspectele pozitive reprezentate de progresul economic, creșterea nivelului de trai, extinderea democrației, accesul la informație și tehnologie, putem identifica și aspecte mai puțin pozitive, legate de dispariția granițelor, reducerea barierei spațio – temporale, modificarea bruscă a sistemelor de valori;

resursele energetice, care sunt limitate cantitativ și repartizate în mod neuniform pe suprafața planetei, fapt ce poate duce la competiție și conflict. Expuse acestei vulnerabilități sunt atât statele bogate, care sunt puternic dependente de aceste resurse, cât și statele sărace, care devin ținta presiunilor internaționale în ceea ce privește accesul la resurse și posibilitățile de exploatare a acestora;

asigurarea hranei și a apei, care preocupă statele sărace, suprapopulate și organizațiile internaționale. În condițiile în care numărul populației este într-o continuă creștere și condițiile de mediu se degradează din ce în ce mai mult, asistăm la o luptă continuă cu flagelul reprezentat de foamete;

degradarea mediului, fapt ce afectează echilibrele naturale;

creșterea numărului populației în unele zone ale lumii, în paralel cu îmbătrânirea populației în țările dezvoltate reprezintă o vulnerabilitate mai ales pentru acestea din urmă care se vor vedea asaltate de un val tot mai mare de emigranți;

bolile, sărăcia, lipsa educației reprezintă o altă vulnerabilitate care se manifestă la nivel mondial;

dezechilibrele tot mai puternice între statele bogate și cele sărace, reprezintă vulnerabilități deoarece pot afecta economia mondială și stabilitatea socială în zone extinse de pe glob;

raportul dintre tendințele dezvoltării accelerate științifice și economice și sistemele sociale și instituționale în lentă prefacere.

La nivel internațional s-au analizat principalele vulnerabilități, care vizează atât statele sărace, cât și pe cele bogate și care pot afecta pe termen mediu și lung stabilitatea regională și mondială. La inițiativa ONU s-au stabilit obiectivele de dezvoltare ale mileniului, care au drept scop reducerea vulnerabilității întregii omeniri în fața diferitelor provocări, prin efortul concentrat al tuturor actorilor internaționali. În accepțiunea ONU, obiectivele de dezvoltare ale mileniului sunt: reducerea sărăciei severe; accesul universal la ciclul primar de învățământ; promovarea egalității între sexe și afirmarea femeilor; reducerea mortalității la copii; îmbunătățirea sănătății materne; combaterea HIV/SIDA și a tuberculozei; asigurarea durabilității mediului; crearea unui parteneriat global pentru dezvoltare.

În ceea ce privește amenințările, putem afirma că există o serie de probleme care vizează atât statele bogate, cât și pe cele sărace. Cele mai importante amenințări la adresa securității și stabilității internaționale sunt: consecințele negative ale globalizării; epidemiile și pandemiile; proliferarea armelor de distrugere în masă; apariția unor actori nonstatali, care doresc să se impună pe scena internațională prin utilizarea tuturor mijloacelor, inclusiv a celor violente; terorismul internațional; conflictele locale și interne; sărăcia; degradarea mediului înconjurător; criminalitatea organizată transnațională etc. Pe lângă amenințările și riscurile ce provin din mediul internațional, securitatea națională poate fi periclitată de o serie de riscuri și amenințări ce provin din mediul intern, care sunt specifice țării noastre.

După opinia noastră, societatea postmodernă este supusă unui proces accelerat de globalizare ce se manifestă în toate domeniile și care, datorită descoperirilor din domeniul tehnic și ca urmare a creșterii vitezei de circulație a informațiilor, a căpătat un caracter practic ireversibil, iar lumea se transformă încet într-un global village.

Globalizarea reprezintă în același timp un beneficiu, dar și un factor destabilizator la nivel mondial. De modul în care statele și ceilalți actori ai mediului internațional de securitate gestionează procesele globalizatoare depinde însuși viitorul societății umane. Impactul globalizării asupra securității este infinit mai puternic acum când este tot mai dificil să identificăm amenințările la adresa societății și să le combatem într-o manieră eficientă.

În urma analizei mediului de securitate internațional am observat o modificare drastică a conceptului de securitate, modificare determinată în cea mai mare parte de către globalizare. Din cauza transformării caracteristicilor mediului internațional de securitate, relația dintre diferitele dimensiuni ale securității s-a modificat, în sensul schimbării priorităților. Centrarea atenției pe dimensiunea militară a securității nu mai este suficientă pentru a câștiga confruntarea cu multitudinea de amenințări și de riscuri, de natură simetrică sau asimetrică. Astfel, am putut observa faptul că realizarea securității depinde de abordarea concomitentă a tuturor celor șase dimensiuni ale sale: militară, politică, economică, socială, culturală și ecologică și la toate nivelurile: individual, grupal, statal, suprastatal și internațional. Ca o consecință a globalizării, ea însăși o sursă de tensiune între cei care beneficiază și cei care sunt dezavantajați prin efectele sale, interesele actorilor statali, zonali și regionali au devenit inseparabil legate de cele ale actorilor naționali și internaționali din alte zone și regiuni, de stabilitatea și securitatea întregii lumi.

În concluzie putem afirma că, datorită complexității mediului internațional de securitate în contextul globalizării, nici un stat nu poate aborda problema propriei securități în mod izolat, independent, deoarece cooperarea internațională nu mai este o opțiune, ci un imperativ. Cine alege să se izoleze, în scopul de a fi la adăpost de noile amenințări nu face altceva decât să se condamne, pe termen mediu și lung, întrucât în fața unor amenințări globale trebuie să aducem soluții globale, care să deschidă calea spre progres și spre o dezvoltare durabilă a întregii societăți.

Complexitatea mediului de securitate scoate în evidență, de asemenea, necesitatea extinderii ariei de cuprindere a conceputului de securitate, astfel încât să includem, printre altele, și securitatea energetică, care reprezintă un domeniu vital al securității naționale și colective.

Capitolul 2

SECURITATEA ENERGETICĂ, DOMENIU VITAL AL SECURITĂȚII NAȚIONALE ȘI COLECTIVE

În condițiile transformărilor care au loc în mediul de securitate, securitatea energetică devine o problemă de actualitate și de maximă importanță pentru toate statele lumii, fie că sunt producătoare, fie că sunt consumatoare de resurse energetice. Cu toate că diferă punctul de vedere și interesele specifice, întreaga comunitate internațională este preocupată de identificarea metodelor și mijloacelor prin care se poate realiza securitatea energetică. O dată cu problema securității energetice, în atenția statelor dezvoltate ale lumii apare o nouă problemă: cea a impactului pe care activitățile umane îl au asupra mediului înconjurător și asupra șanselor de supraviețuire și dezvoltare a generațiilor următoare, astfel realizându-se o legătură indestructibilă între problema securității energetice și cea a dezvoltării durabile.

Necesitatea de a asigura un flux continuu de resurse pentru buna funcționare a societății poate determina folosirea instrumentelor economice, politice, sociale, culturale, diplomatice, ideologice, militare în mediile de confruntare terestru, naval, aerian, la care adăugăm mediul cosmic și cel informațional. Statele, alianțele, organizațiile internaționale și coalițiile trebuie să facă față unor noi provocări care nu vin numai din mediul militar, ci și din celelalte medii. Dintre aceste provocări, cele de natură energetică sunt cele mai importante deoarece influențează direct și în termen extrem de scurt toate celelate medii și domenii. Fără energie nimic nu ar fi posibil, deoarece petrolul este sângele care pulsează prin arterele și venele civilizației moderne.

Asigurarea securității energetice a devenit o prioritate pentru orice țară din lume întrucât, în contextul transformărilor din ultima perioadă, aceasta se confundă de multe ori cu securitatea națională.

2.1. Definirea conceptului de securitate energetică

Conceptul de securitate este foarte des întâlnit, atât în limbajul specialiștilor, cât și în limbajul oamenilor de rând și este utilizat într-o multitudine de sensuri, datorită complexității și multidimensionalității sale.

Definirea termenului de securitate este o acțiune ce comportă numeroase riscuri, deoarece este deosebit de complex, are o arie de cuprindere foarte mare și se poate adresa tuturor domeniilor vieții sociale, cu înțelesuri ușor diferite. Definirea securității reprezintă chiar și în zilele noastre o provocare, deoarece conținutul său este determinat de numeroasele aspecte care trebuie avute în vedere. Considerăm că punctul de plecare în definirea și explicarea securității îl reprezintă ideea umanim acceptată că starea de securitate înseamnă lipsa oricărei amenințări la adresa individului, a colectivității sau a națiunii. În zilele noastre, conceptul de securitate a devenit mult mai complex și cuprinzător, acesta înglobând dimensiunea umană, dimensiunea economică, socială, culturală, ecologică, militară, diplomatică etc., starea de securitate trebuind realizată la nivel individual, național, colectiv și global.

Starea de securitate poate fi privită drept starea individuală ori colectivă a persoanei, comunității, națiunii și a diferitelor organizații sociale locale, internaționale ori supranaționale, în absența riscurilor, amenințărilor, pericolelor, sfidărilor și agresiunilor nonmilitare la adresa valorilor și intereselor naționale comune ori colective, și garantarea că acestea nu vor fi în nici o situație periclitate.

Securitatea energetică este un concept relativ nou, care s-a dezvoltat în paralel cu societatea umană. O dată cu dezvoltarea societății umane, cu amplificarea industrializării, concomitent cu creșterea nivelului de trai și a numărului populației, asistăm la o reorientare a studiilor de securitate. În societatea actuală, puternic tehnologizată și orientată spre consum, se pune tot mai des problema resurselor.

Definirea securității energetice ridică numeroase dificultăți datorită multitudinii de abordări posibile și a complexității acestui concept, iar definițiile propuse de-a lungul timpului reflectă tocmai pluralitatea abordărilor.

În opinia noastră, pentru a putea analiza securitatea energetică într-o manieră realistă, trebuie să stabilim clar aria de cuprindere a acestui termen. Securitatea energetică poate fi analizată cel puțin din două puncte de vedere diferite, dacă nu chiar contradictorii: din perspectiva statelor deținătoare și exportatoare de resurse energetice și din cea a statelor consumatoare/importatoare de resurse energetice. Pentru statele din prima categorie, aflate într-o poziție privilegiată, de forță chiar, securitatea energetică constă în menținerea unei capacități de producție și exploatare ridicate, asigurarea funcționalității rețelei de transport și distribuție și asigurarea unei piețe de desfacere, astfel încât interesele naționale să fie satisfăcute. De cealaltă parte se află statele dependente, într-o măsură mai mare sau mai mică, de resurse energetice externe. Pentru acestea, securitatea energetică înseamnă asigurarea necesarului de energie, indiferent de foma sub care se află, astfel încât procesele productive, viața cotidiană și securitatea națională să nu fie afectate. Datorită faptului că România se află în situația statelor din a doua categorie, în cele ce urmează vom face referire la securitatea energetică din perspectiva asigurării resurselor necesare funcționării societății sub toate aspectele ei.

În general, definițiile conceptului sunt însoțite de o specificare a instrumentelor și a modalităților de intervenție, prin intermediul cărora securitatea energetică este tradusă în măsuri operative, strâns legate de interesele specifice fiecărui stat sau actor în parte. Cu toate că securitatea energetică înseamnă, în linii mari, același lucru pentru toate statele aflate în categoria analizată, vom avea unele nuanțări în funcție de specificul fiecărui stat în parte, nuanțări care vizează identificarea problemelor și soluțiilor concrete de realizare a securității energetice.

Majoritatea definițiilor date securității energetice pleacă de la o premisă comună, și anume că disponibilitatea energiei reprezintă unul dintre factorii care condiționează dezvoltarea economică a unei țări. Fără accesul la cantități suficiente de energie pentru procesele productive, pentru transporturi, pentru consumul domestic etc. nici o economie modernă nu poate exista, iar nivelurile de viață actuale ar fi de neimaginat.

Agenția Internațională pentru Energie definește securitatea energetică drept disponibilitatea fizică neîntreruptă a resurselor energetice, la un preț acceptabil și cu respectarea mediului înconjurător.

În viziunea Comisiei Europene, securitatea energetică constă în garantarea, pentru bunăstarea cetățenilor și buna funcționare a economiei, disponibilității fizice continue a produselor energetice, la un preț accesibil tuturor consumatorilor, din perspectiva unei dezvoltări durabile.

Securitatea energetică poate fi definită ca fiind capacitatea sistemului de a avea acces la resurse, piețe energetice și tehnologii din domeniul energetic, necesare pentru susținerea nivelului de dezvoltare a economiei, în vederea asigurării unui nivel acceptabil de trai și de bunăstare, realizarea acesteia vizând cel puțin următoarele domenii distincte: asigurarea unor surse variate de aprovizionare, securizarea rutelor de transport existente și dezvoltarea unora noi, prelucrarea și stocarea în condiții de siguranță a resurselor energetice, astfel încât acestea să ajungă la timp și în cantități suficiente la consumatorul final.

Securitatea energetică se referă, după opinia noastră, la asigurarea resurselor energetice necesare bunei funcționări a economiei unui stat și pentru asigurarea bunăstării cetățenilor, în cantități optime, la prețuri acceptabile, într-un flux continuu și cu un impact minim asupra mediului înconjurător, prin adoptarea măsurilor necesare cu privire la securizarea surselor de aprovizionare, a culoarelor de transport și a capacităților de prelucrare și depozitare, simultan cu derularea unei activități de cercetare și inovare, în scopul realizării stabilității energetice pe termen lung.

Conceptul de securitate energetică este destul de relativ, pentru a cărui înțelegere trebuie să facem apel la cele 10 principii ale specifice enunțate de către Daniel Yergin: punctul de pornire al securității energetice îl reprezintă diversificarea surselor de aprovizionare; existența unei singure piețe a petrolului; importanța existenței unor capacități excedentare, stocuri de urgență și a unei infrastructuri critice de rezervă (reziliență energetică); punerea accentului pe piețele flexibile și evitarea micromanagementului acestora, ceea ce poate facilita ajustări rapide și chiar minimizarea daunelor pe termen lung; înțelegerea importanței interdependenței reciproce între companii și guverne la toate nivelurile; întărirea relațiilor dintre furnizori și consumatori prin recunoașterea condiționărilor reciproce; crearea unui cadru proactiv de securitate fizică care să implice atât producătorii, cât și consumatorii; asigurarea unor informații de bună calitate publicului înainte, în timpul și după ce apare o problemă; investiții periodice în domeniul tehnologic în cadrul industriei specifice; determinarea de a cerceta, dezvolta și inova în domeniul energetic pentru realizarea unui echilibru energetic pe termen lung și în perioade de tranziție. Securitatea energetică trebuie privită, în societatea modernă, sub aspectul interdependențelor active, realiste și nu din perspectiva necesității realizării independenței energetice totale, deoarece acest lucru este imposibil de realizat. Grafic, principiile enunțate de către Daniel Yergin ar putea fi reprezentate astfel (Figura nr. 7):

Figura nr. 7: Principiile securității energetice

Securitatea energetică înseamnă accesul neîngrădit la energie, existența unei rezerve pentru o perioadă critică și o dependență cât mai redusă de sursele externe, dar și o alimentare continuă cu energie, într-o cantitate care să acopere necesitățile și la prețuri acceptabile pentru societate, reducându-se astfel vulnerabilitățile față de perturbațiile fizice legate de producția sau importurile de energie, datorită condițiilor economice, politico – militare, de mediu care se manifestă în zonele de extracție sau pe culoarele de transport. Securitatea energetică vizează asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice alternative de transport, securizarea surselor și rutelor existente, și creșterea ponderii energiilor alternative în consumul intern.

Securitatea energetică se realizează prin asigurarea unei aprovizionări continue și în cantități suficiente cu resurse energetice, iar acest lucru se poate face acționând în trei direcții: identificarea unor surse de aprovizionare sigure, care să asigure resurse energetice în cantități suficiente și la prețuri acceptabile, asigurarea securității rutelor de transport terestru, maritim sau subteran și asigurarea securității sistemului de depozitare și distribuție a resurselor energetice, astfel încât consumatorul final să nu fie expus riscurilor în ceea ce privește alimentarea sa cu energie, indiferent de forma sub care se prezintă aceasta.

2.2. Nivelurile de raportare și domeniile securității energetice

Securitatea energetică este o problemă care cuprinde două dimensiuni: dimensiunea internă și dimensiunea externă. Asigurarea securității nu este o problemă care poate fi rezolvată în mod individual, iar ideea de autosuficiență energetică este aproape o utopie pentru majoritatea statelor. De aceea, în încercarea de asigurare și menținere a securității energetice, trebuie să se adopte măsuri la nivel național, care trebuie corelate și integrate cu măsurile adoptate la nivelul partenerilor și aliaților.

Securitatea unei entități, persoane, grup uman, comunitate umană, stat sau uniune de state nu este sinonimă cu absența oricărui pericol real sau imaginar, ci cu existența unui ansamblu coerent de metode, tehnici și procedee de control și gestionare a riscurilor și amenințărilor de orice natură. Asigurarea securității naționale este un deziderat pentru orice stat al lumii, care este obligat să întreprindă toate măsurile necesare pentru ca cetățenii săi să trăiască și să se dezvolte la adăpost de frică și de nevoi, adică să se bucure de o stare deplină de securitate. Căile de realizare a securității naționale sunt multiple și interdependente, fiecare domeniu al vieții sociale având un rol important în crearea și menținerea stării de securitate. Însă, în condițiile în care societatea modernă s-a înscris pe drumul progresului, al dezvoltării tehnologice, nu putem concepe realizarea securității naționale fără a acționa și în domeniul asigurării securității energetice, care, în opinia noastră, reprezintă piatra de temelie a securității.

De asemenea, într-o eră a interdependențelor, realizarea securității nu mai reprezintă doar o preocupare a statelor. Conștiente de faptul că realizarea securității este o problemă generală, statele, grupate în entități politico-militare, abordează problema securității într-un mod coerent, unitar, astfel încât securitatea colectivă nu mai reprezintă un vis, ci o realitate. Realitatea ultimelor decenii a arătat că realizarea securității, mai ales a celei regionale și nu numai, nu este posibilă dacă se acționează doar prin intermediul instrumentelor politice și militare. Odată cu abordarea cuprinzătoare a securității și-au făcut apariția preocupări privind identificarea unor metode realiste de asigurare a securității, atât pentru statele implicate în diverse alianțe politico-militare, cât și pentru alte zone ale globului, deoarece instabilitatea și insecuritatea are consecințe nefavorabile asupra tuturor statelor care sunt parte a proceselor și fenomenelor globale.

La nivelul NATO, pe lângă aspectele clasice ale securității, apar preocupări legate de realizarea securității energetice a statelor Alianței, văzută drept o modalitate de realizare și consolidare a securității colective. Factorii de decizie au conștientizat faptul că orice întrerupere a fluxului vital de aprovizionare cu resurse energetice poate afecta interesele Alianței în domeniul securității. Astfel, pentru a realiza securitatea colectivă, au fost identificate o serie de direcții de acțiune care vizează realizarea și consolidarea securității energetice, astfel: colaborarea în domeniul colectării și prelucrării informațiilor, proiectarea stabilității, cooperarea internațională și regională în domeniul energetic, sprijinirea protecției infrastructurilor critice și implicarea în procesul de management a consecințelor perturbărilor accidentale sau intenționate ale fluxului de aprovizionare cu resurse energetice.

Securitatea energetică nu se poate realiza în mod independent, deoarece aproape nici un stat nu este autosuficient din punct de vedere energetic, iar orice amenințare sau risc energetic trebuie tratată cu maximă seriozitate, pentru ca efectele sale să poate fi controlate. Securitatea energetică se afirmă puternic ca o latură aparte a securității naționale, regionale și globale, iar pentru asigurarea acesteia sunt necesare eforturi susținute și măsuri adoptate simultan la toate cele trei niveluri.

În sistemul securității naționale și colective securitatea energetică joacă un rol deosebit de important, ea trebuind abordată simultan la nivel național și la nivel regional și internațional, deoarece independența energetică este o iluzie, iar modalitatea de realizare a securității energetice este înțelegerea și exploatarea interdependențelor într-un mod unitar și proactiv.

2.2.1. Securitatea energetică la nivel național

Securitatea națională este un concept deosebit de complex, care a depășit de mult conotația strict militară. Plecând de la ideea că securitatea națională reprezintă gradul de satisfacere a intereselor naționale fundamentale ale unei țări, precum și ansamblul de măsuri luate, în conformitate cu o concepție unitară, pentru promovarea intereselor respective și apărarea lor împotriva agresiunilor, pericolelor, amenințărilor și riscurilor de orice natură, putem afirma că, pentru a putea înțelege un fenomen de o asemenea complexitate, trebuie să îl abordăm din mai multe puncte de vedere. Necesitatea unei abordări cuprinzătoare a acestui concept reiese din complexitatea acestuia și din interdependențele ce există între securitatea națională și cea regională sau mondială, interdependențe care au fost accentuate de către globalizare.

Dimensiunea economică a securității naționale, și în special securitatea energetică joacă în zilele noastre un rol deosebit de important în ecuația complexă a securității naționale și internaționale, deoarece materiile prime (în special petrolul și gazele naturale) au un rol strategic în asigurarea stării de securitate a unei națiuni pentru că existența sau inexistența lor nu creează sau, dimpotrivă, creează vulnerabilități în situațiile de criză și de război, nuanțează sau chiar joacă un rol determinant în relațiile externe ale statului respectiv. În condițiile actuale putem considera că resursele energetice reprezintă fundamentul asigurării securității naționale, deoarece acestea sunt indispensabile bunei funcționări a oricărui stat. Deținerea unei cantități suficiente de resurse energetice sporește puterea unui stat și în același timp crește stabilitatea internă a acestuia. Statele care sunt dependente de resursele energetice externe trebuie să adopte o politică externă activă, care să vizeze asigurarea securității energetice. O dată securitatea energetică asigurată se creează condițiile funcționării economiei la parametri optimi, ceea ce contribuie la consolidarea securității naționale, deoarece dimensiunea economică a securității este una de tip sinergic și esențial, întrucât adună în jurul ei și integrează în același concept de putere toate celelalte dimensiuni: umane, culturale, sociale, informaționale și militare – dându-le forță și consistență.

Energia stă la baza bunei funcționări a societății moderne, iar securitatea economică ar trebui înțeleasă ca fiind: un factor esențial al securității naționale și anume acela care asigură resursele și echilibrul dinamic al celorlalte componente ale acestui sistem (securitatea națională); una dintre dimensiunile securității naționale, regionale și planetare, deziderat al fiecărui individ, comunitate umană, stat național etc. Componentă de bază a securității economice, securitatea energetică și-a lărgit aria de cuprindere de-a lungul timpului, ajungând în zilele noastre să stea la baza securității națiunilor, comunităților și cetățenilor, prin faptul că politica de securitate energetică vizează reducerea impactului dependenței de resursele energetice externe și asigurarea, pe cât posibil, a independenței energetice a acestora. Din momentul în care un stat are posibilitatea să își asigure securitatea energetică, prin diferite metode, acesta poate să își concentreze întreaga energie spre promovarea și apărarea intereselor și valorilor naționale, spre crearea tuturor condițiilor necesare pentru ca cetățenii săi să se bucure de bunăstare și de sentimentul de siguranță și securitate.

Pentru fiecare stat resursele naturale și mediul înconjurător au un rol important în menținerea unui echilibru global de securitate, altfel spus, un stat care dispune de resurse naturale în cantități suficiente pentru propria funcționare și poate să ofere și o anumită cantitate din aceste resurse pe piața internațională se bucură de o poziție privilegiată în relațiile internaționale, de garanții de securitate, bazate pe interdependențele create de către societatea globalizată.

Pentru a-și asigura securitatea națională, orice stat trebuie să acționeze simultan în mai multe direcții și trebuie să utilizeze toate instrumentele pe care le are la dispoziție, de la cel politic, diplomatic, cultural, la cel militar și economic. Securitatea națională nu trebuie privită în mod izolat, ci ca o parte componentă a securității regionale și globale, iar componenta energetică a securității naționale trebuie să se bucure de o atenție sporită, deoarece fără aceasta, indiferent de eforturile pe care statul le face, nu se va putea obține și menține un climat de securitate.

Securitatea națională reprezintă cadrul normativ, organizatoric, structural și funcțional destinat menținerii siguranței individuale și colective, protecției infrastructurilor critice și protecției civile, asigurării sau restabilirii ordinii publice și a celei constituționale și apărării independenței, suveranității și integrității teritoriale a României. Scopul securității naționale este promovarea și apărarea intereselor fundamentale, asigurarea libertății de acțiune a statului român în relațiile internaționale, în condițiile unei lumi în continuă schimbare, caracterizată de accentuarea interdependențelor, protejarea cetățenilor români, garantarea drepturilor fundamentale și a libertăților individuale ale acestora.

În sfera de cuprindere a politicilor de securitate a oricărui stat, securitatea energetică ocupă un loc deosebit de important, deoarece problema energiei și a securității energetice a devenit o prioritate pentru toți actorii mediului internațional, fie că este vorba despre state sau organizații suprastatale, deoarece toți au conștientizat faptul că energia reprezintă condiția sine qua non pentru exercitarea puterii în economia politică internațională și că nici bunăstarea, nici securitatea nu pot fi realizate fără o aprovizionare sigură cu energie.

Un rol important în garantarea securității naționale revine asigurării securității energetice prin adoptarea unor măsuri care să vizeze, printre altele reducerea dependenței de aprovizionarea din regiuni instabile sau din state care folosesc energia ca instrument de presiune politică; accelerarea programelor de producere a energiei în centrale nucleare; relansarea preocupărilor vizând creșterea producției de hidroenergie și de energie bazată pe tehnologiile moderne de folosire a cărbunilor, creșterea producției de energie din surse regenerabile sau alternative și creșterea eficienței energetice în mediul industrial și casnic.

Pentru realizarea securității energetice și prin extensie, a securității naționale, trebuie să se acționeze în mod oportun în următoarele direcții fundamentale: transformarea profundă a mecanismelor de proiectare, implementare, control și evaluare a politicii energetice interne și externe; creșterea gradului de expertiză a personalului ce acționează în domeniul energetic și al securității naționale; crearea unui sistem modern, eficient și participativ de proiectare, planificare și evaluare a politicii de securitate energetică; fundamentarea unui nou cadru legislativ privind transformarea instituțiilor cu responsabilități în domeniul securității energetice; îmbunătățirea comunicării și transformarea sistemului de educație prin modernizarea și diversificarea programelor de pregătire și dezvoltarea cercetării având ca obiectiv securitatea energetică națională, creșterea rezilienței populației și instituțiilor statului în domeniul energetic, promovarea eficienței energetice și a unui consum rațional de resurse energetice etc.

Ca o dovadă a importanței pe care autoritățile statului o acordă problemei asigurării securității energetice, în Programul de Guvernare pentru perioada 2013 – 2016 se afirmă că sectorul energetic joacă un rol esențial în dezvoltarea economică și socială a României și în asigurarea securității naționale. În domeniul energetic, guvernul a identificat câteva obiective strategice, cum ar fi: securitatea energetică, eficiența energetică și protecția mediului, creșterea competitivității, încurajarea investițiilor, protecția consumatorilor de energie, stimularea investițiilor în producerea de energie regenerabilă, România – pol energetic regional.

Pentru a asigura securitatea națională a României din perspectiva securității energetice, guvernul a stabilit că eforturile naționale trebuie îndreptate spre: implementarea unui program pentru diversificarea surselor și rutelor de aprovizionare și limitarea dependenței de aprovizionare cu resurse energetice din import; asigurarea securității infrastructurii energetice critice, a capacităților de depozitare, inclusiv a instalațiilor nucleare; promovarea investițiilor pentru creșterea capacității de producție a energiei electrice și pentru asigurarea securității energetice a țării; promovarea unor proiecte transfrontaliere și regionale care să asigure diversificarea accesului la resursele energetice de materii prime, în principal petrol și gaze; susținerea proiectelor strategice, de interes național; încurajarea investițiilor pentru descoperirea unor noi rezerve de hidrocarburi și creșterea ratei de înlocuire a rezervelor existente; dezvoltarea industriei producătoare de echipamente energetice conforme cu standardele UE în domeniu; promovarea programelor de creștere a capacităților de înmagazinare subterană a gazelor naturale, în vederea dublării acestora; perfecționarea pieței de certificate verzi, în vederea atragerii capitalului privat în investițiile din domeniul surselor regenerabile. Considerăm că doar prin efortul concertat a tuturor autorităților statului și printr-o serie de măsuri energice, atât pe plan național, cât și internațional se poate realiza securitatea energetică a României, ca o expresie a securității energetice europene și ca fundament pentru realizarea securității naționale a României.

În noua etapă a globalizării problemele legate de securitate nu pot fi tratate în mod izolat, astfel încât asigurarea securității naționale nu reprezintă altceva decât contribuția țării noastre la asigurarea securității zonale, regionale sau internaționale, iar securitatea energetică a României nu poate fi realizată independent, fără o corelație cu politicile și strategiile energetice europene și aliate, deoarece problemele globale necesită o abordare globală, iar conceptul smart defence nu trebuie să se aplice doar în domeniul militar, ci trebuie adoptat în toate domeniile securității, ceea ce înseamnă cooperare, colaborare etc.

Indiferent ce măsuri s-ar lua pe plan regional sau mondial, problema resurselor energetice nu va putea fi rezolvată pe termen scurt, pentru asigurarea securității energetice fiind nevoie de măsuri pe termen mediu și lung care să reducă dependența de resursele clasice de energie, care în următorii ani nu vor mai putea satisface o cerere din ce în ce mai mare. România trebuie să ia act de aceste tendințe și să se implice activ în realizarea securității energetice la nivel european, deoarece domeniul energetic este un domeniu în care se poate acționa doar întrunit, în plan internațional și pentru că doar așa își va putea asigura propria securitate energetică, de care depinde dezvoltarea economică și bunăstarea populației.

2.2.2. Securitatea energetică a statelor grupate în entități politico-economice

Securitatea energetică reprezintă o problemă care depășește granițele statelor, iar pentru realizarea sa nu sunt suficiente numai eforturile fiecărui stat preocupat de îndeplinirea intereselor naționale. Într-o societate globalizată, caracterizată prin interdependențe tot mai puternice, pentru realizarea securității energetice este necesară o abordare comună, care să minimizeze eforturile și să maximizeze avantajele. Datorită acestor aspecte, statele, grupate în entități politico-militare pentru a-și asigura supraviețuirea și securitatea în epoca Războiului Rece, au conștientizat faptul că o abordare strict din punct de vedere militar a securității nu este suficientă, fiind necesară o abordare cuprinzătoare, care să vizeze domeniul politic, diplomatic, social, ecologic, cultural și economic.

Văzută drept o componentă a dimensiunii economice, securitatea energetică trebuie abordată ca o problemă de securitate colectivă, astfel încât riscurile și amenințările cu care se confruntă un actor să fie tratate cu maximă seriozitate de către toți aliații, ca și cum ar reprezenta o amenințare sau un risc pentru propria securitate. Statele deținătoare de resurse energetice s-au organizat în entități economice care să le reprezinte mai bine interesele, cum ar fi OPEC, iar statele consumatoare de resurse energetice au conștientizat necesitatea abordării comune a acestei probleme și, în consecință au extins aria de cuprindere și domeniul de referință a alianțelor deja existente, cum este cazul NATO – o alianță politico-militară care este preocupată din ce în ce mai mult de componenta energetică a securității – și UE – o alianță politico-economică ai cărei membri au înțeles că dezvoltarea economică trebuie să se bazeze pe disponibilitatea resurselor energetice pe care Europa nu le deține în cantitățile necesare.

Statele NATO și ale Uniunii Europene, ca și NATO, în ansamblul său, și Uniunea Europeană, ca entitate economică, politică și de securitate, trebuie să-și formuleze atribuții și competențe consonante în ceea ce privește securitatea energetică și nu în ultimul rând, datorită faptului că aceste două entități supra statale sunt compuse din aproape aceleași state și din state cu aspirații și interese asemănătoare, este necesară o abordare comună a problemei securității energetice.

NATO este o organizație politico-militară complexă, compusă din 28 de state din Europa și din America de Nord. Aceasta nu desfășoară numai operații militare în zonele fierbinți ale lumii, cum ar fi Afganistan, Kosovo, Marea Mediterană, Cornul Africii, ci participă la numeroase parteneriate, cum ar fi Dialogul Mediteranean, Inițiativa de Cooperare de la Istanbul, Parteneriatul pentru Pace, relații bilaterale cu diferite state și organizații regionale (UE, ONU, Uniunea Africană, OSCE), care au ca scop creșterea stabilității regionale și internaționale, lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, managementul crizelor, schimbările climatice și alte probleme legate de securitate, inclusiv cele referitoare la securitatea energetică.

Securitatea energetică nu a constituit niciodată o miză economică, de mediu și geopolitică așa de importantă în relațiile internaționale ca în zilele noastre. După sfârșitul Războiului Rece, NATO și-a revăzut și, în același timp, lărgit viziunea asupra securității, dincolo de domeniul strict militar, făcându-se referire la terorism, crimă organizată și întreruperea fluxurilor de aprovizionare cu resurse.

Fiind o organizație din domeniul securității, NATO este interesată de reducerea vulnerabilităților energetice la care sunt expuse țările membre și țările partenere, vulnerabilități ce provin din surse situate atât în interiorul cât și în exteriorul Alianței.

NATO trebuie să-și concentreze atenția spre: partajarea informațiilor, proiectarea stabilității, promovarea cooperării regionale și internaționale, managementul crizelor, protecția infrastructurilor critice energetice.

Atenția pe care statele membre o acordă problemei securității energetice este strâns legată de gradul de dependență energetică, care variază puternic de la o țară la alta, din NATO făcând parte țări aproape autosuficiente din punct de vedere energetic, dar și țări dependente într-o proporție covârșitoare. Pentru a putea evalua gradul de dependență energetică a țărilor membre NATO trebuie să luăm în calcul volumul consumurilor și importurilor, proveniența resurselor energetice, numărul furnizorilor și existența surselor alternative de energie. Astfel întâlnim în NATO țări care sunt dependente într-o măsură foarte mică, cum ar fi Canada, Statele Unite, Danemarca, Norvegia, Olanda, Cehia, Polonia, România, Islanda, Estonia, Bulgaria, Albania care au un grad de dependență sub 40 %, ca urmare a unor rezerve proprii importante, unei politici interne bazate pe diversificarea producției de energie electrică, existența mai multor furnizori de resurse energetice, realizarea economiilor de energie, cu accent pe eficacitatea energetică și utilizarea pe scară largă a surselor de energie regenerabilă.

O altă categorie este reprezentată de statele intermediare, cum ar fi Franța, Germania, Slovenia, Marea Britanie, Slovacia, Letonia, Ungaria, Grecia, Croația, care au o dependență cuprinsă între 40 și 70%, iar categoria cea mai defavorizată este formată din statele foarte dependente, cu un grad de dependență de peste 70%, cum ar fi: Belgia, Italia, Portugalia, Spania, Lituania, Luxemburg, și Turcia.

Soluțiile durabile care au fost identificate la nivelul NATO sunt următoarele: susținerea producției în interiorul Alianței, diversificarea importurilor de resurse fosile, dezvoltarea parteneriatelor, creșterea ponderii energiei nucleare, utilizarea energiilor regenerabile, creșterea eficienței și eficacității energetice. Contribuția NATO la realizarea securității energetice, ținând cont de legătura directă dintre aprovizionarea cu resurse energetice și securitatea statelor membre NATO și a partenerilor săi, precum și natura directă a celor mai multe dintre amenințări, ar putea consta în: monitorizarea și evaluarea permanentă a problemelor legate de securitatea energetică, asigurarea asistenței tuturor aliaților și partenerilor în probleme legate de securitate în general și de securitate energetică în special, supravegherea maritimă și aeriană a punctelor de interes energetic, mai ales a rutelor de transport maritim a resurselor energetice, abordarea flexibilă a problemei securității energetice, bazată pe răspunsuri adaptate în funcție de amenințări, operațiile de interdicție, concepute special pentru asigurarea continuității aprovizionării cu petrol și gaze naturale, mai ales în situații de criză.

Plecând de la ideile enumerate mai sus, considerăm că din situația eterogenă a statelor membre NATO în ceea ce privește securitatea energetică, decurg o serie de consecințe strategice, care pe termen lung pot avea efecte negative. Problema cea mai importantă care se pune la nivelul NATO se referă la gradul de autonomie energetică a Alianței în cazul unui conflict militar prelungit. Răspunsul la această întrebare se află, cel puțin în momentul de față, la nivel național și constă în rezervele strategice pe care fiecare stat le posedă. De asemenea, problema securității energetice nu se pune doar în timp de conflict, ci și în timp de pace și de aceea este necesară o abordare holistică a problemei securității energetice, implicarea tuturor statelor membre, integrarea strategiei europene de securitate energetică și dezvoltarea unei strategii comune la nivelul întregii Alianțe, care să cuprindă măsuri concrete și soluții, atât pe termen scurt, dar mai ales pe termen mediu și lung.

Un alt actor deosebit de important pe plan internațional, mai ales în domeniul economic, este Uniunea Europeană. UE reunește majoritatea statelor europene, animate de aceleași principii și interese și care au decis să facă front comun pentru a se putea impune pe scena internațională și pentru a asigura dezvoltarea populației și a statelor membre. UE reprezintă unul dintre cei mai importanți consumatori de resurse energetice de pe glob, fiind puternic industrializată, dar este dependentă într-o mare măsură de resurse energetice care se află în afara propriului teritoriu. Statele UE au conștientizat faptul că bunăstarea populației, industria și economia depind de energia sigură, sustenabilă și accesibilă, provocarea de natură energetică fiind una dintre cele mai mari provocări căreia Europa trebuie să îi facă față. Pentru a putea răspunde eficient acestei provocări este nevoie de un efort susținut, care se întinde pe o perioadă lungă de timp și care trebuie să se concretizeze în politici și strategii energetice pe termen mediu și lung.

În viitor, dependența Europei de resursele de gaz și de petrol se va accentua, în paralel cu creșterea nevoilor energetice ale puterilor emergente, cum ar fi China și India. Accesul la combustibilii fosili va fi din ce în ce mai greu de realizat, iar prețurile acestora vor fi din ce în ce mai mari. Pe lângă aceste aspecte, mai trebuie să menționăm impactul schimbărilor climatice și problema energiei nucleare, amenințările legate de atacurile armate asupra căilor de aprovizionare cu resurse energetice, vulnerabilitatea sistemului energetic la atacuri cibernetice, instabilitatea politică care domnește în numeroase state producătoare, utilizarea resurselor energetice ca instrument de presiune internațională etc.

În consecință, problematica energetică s-a impus pe agenda reuniunilor europene la nivel înalt, mai ales sub aspectul necesității de a asigura aprovizionarea neîntreruptă cu energie la prețuri competitive. Obiectivele majore ale politicii energetice a UE sunt siguranța aprovizionării cu energie, creșterea competitivității pieței interne și promovarea energiei durabile. Aceste obiective au ghidat eforturile de acțiune pe dimensiunea externă (în raport cu țări terțe producătoare sau de tranzit) și pe dimensiunea internă (consolidarea pieței interne de energie și diversificarea mix-ului energetic pentru creșterea ponderii surselor alternative de energie). Energia a fost inclusă pe agenda dialogului cu state terțe (Ucraina, Turkmenistan, Azerbaidjan, Kazahstan) și în cadrul parteneriatelor cu țările partenere din cadrul politicii de vecinătate (Georgia, Armenia, Azerbaidjan etc).

La nivelul UE, în anul 2011, s-a elaborat o strategie energetică, numită Energy 2020 – o strategie pentru o energie sigură, sustenabilă și competitivă. Această strategie reprezintă primul pas important al statelor membre ale UE în domeniul securității energetice. Această strategie se concentrează pe cinci priorități: utilizarea eficientă a energiei, astfel încât până în anul 2020 să se reducă consumul cu cel puțin 20%, prin intervenția în domeniile cu cel mai mare potențial de economisire a energiei – transportul și construcțiile, prin întărirea competitivității industriei, prin eficientizarea aprovizionării cu energie și punerea la punct a unor Planuri de acțiune referitoare la eficiența energetică la nivelul fiecărui stat membru; asigurarea liberei circulații a energiei prin construirea unei piețe integrate paneuropene a energiei – acest lucru este posibil prin implementarea la timp și cu acuratețe a legislației privind piața internă, stabilirea unei foi de parcurs și a unor planuri clare referitoare la dezvoltarea infrastructurilor energetice europene, asigurarea cadrului finaciar corespunzător etc; asigurarea unei energii sigure și accesibile pentru cetățeni și pentru industrie, prin implementarea unor politici energetice mai favorabile consumatorilor și prin dezvoltarea continuă a aspectelor legate de securitate și siguranță; impunerea UE drept lider în ceea ce privește tehnologia și inovarea în domeniul energetic, ceea ce asigură competitivitatea energetică a UE pe termen lung; întărirea dimensiunii externe a pieței energetice europene, prin dezvoltarea unor parteneriate durabile, mai ales cu vecinii, concretizate în integrarea pieței energetice, stabilirea unor parteneriate privilegiate cu statele cheie, promovarea rolului global al UE în domeniul energiei cu un nivel redus al emisiilor de dioxid de carbon, promovarea unui cadru legal care să reglementeze și să susțină siguranța în domeniul energiei nucleare etc.

Aprovizionarea sigură și neîntreruptă cu resurse energetice, utilizarea eficientă a resurselor, prețurile accesibile și soluțiile inovative în domeniul energetic reprezintă cheia pentru dezvoltarea durabilă și sustenabilă a UE. Pentru a putea aborda cât mai eficient aceste probleme, statele membre ale UE au convenit să le trateze într-o manieră comună, integrată, pentru a putea obține rezultate maxime. Eforturile comune se traduc în îmbunătățirea securității și sustenabilității sistemelor energetice, managementul rețelelor energetice și legiferarea piețelor de energie etc.

Pentru a putea face față provocărilor este necesară o cooperare strânsă cu toate statele partenere și mai ales cu NATO, deoarece aceste două organizații nu sunt concurente, ci sunt complementare, iar scopul lor nu este de a spori starea de conflictualitate, ci de a statornici un climat de siguranță și de securitate. Atitudinea proactivă în domeniul securității energetice trebuie să ghideze eforturile acestor organizații, care trebuie să găsească soluții comune pentru a partaja informațiile și resursele și pentru a securiza zonele de exploatare și rutele de transport a resurselor energetice, simultan cu dezvoltarea unor parteneriate durabile cu statele situate în zona de interes a NATO și a UE, deoarece securitatea energetică devine din ce în ce mai mult un pilon al structurii de rezistență în domeniul construcției de securitate.

2.2.3. Domeniile securității energetice

Securitatea energetică reprezintă o problemă de actualitate a societății moderne și necesită o abordare cuprinzătoare, care să permită acoperirea întregului sistem energetic și a tuturor domeniilor conexe acestuia. Nici un actor nu își poate asigura securitatea energetică fără să aibă în vedere toate domeniile acesteia, cum ar fi securitatea resurselor energetice, securitatea surselor de energie, securitatea aprovizionării, securitatea infrastructurilor critice și securitatea beneficiarilor de resurse energetice, întrucât societatea se caracterizează printr-o interdependență din ce în ce mai ridicată. Considerăm că, în contextul globalizării, nici un domeniu al securității nu poate fi tratat separat și nici un stat nu poate să rezolve problemele din ce în ce mai complexe cu care se confruntă, în mod individual, impunându-se o abordare comună a unor probleme comune, întrucât numai o asemenea abordare poate permite apropierea de starea de echilibru, de securitate. Deoarece independența energetică totală este imposibil de realizat, considerăm că toți actorii implicați în acest domeniu trebuie să adopte o serie de măsuri active și pasive, care să le permită reducerea vulnerabilităților și a amenințărilor la adresa sistemului energetic național și mondial.

Pentru a permite funcționarea la parametri optimi a întregului sistem energetic, care cuprinde producătorii de resurse energetice, consumatorii acestora, precum și infrastructura de transport, prelucrare și depozitare, este necesară înțelegerea acestui sistem și intervenția oportună pentru a securiza fiecare componentă în parte.

Primul pas pentru asigurarea securității energetice constă în crearea tuturor condițiilor pentru a garanta securitatea surselor și resurselor energetice. Resursele energetice clasice, petrolul și gazele naturale, reprezintă motorul dezvoltării societății umane. Cantitatea acestora este limitată și se află într-o scădere alarmantă, pe fondul unui consum din ce în ce mai ridicat. Perspectiva epuizării resurselor energetice a dat naștere unei adevărate geopolitici a resurselor, fiecare stat fiind interesat de identificarea unor modalități de utilizare cât mai eficiente, de identificarea unor noi surse de energie, de asigurarea accesului liber la resursele energetice și de asigurarea unui flux neîntrerupt de aprovizionare. Pe plan internațional se constată că tendințele economice și politico-militare sunt interdependente și fără îndoială că există o legătură, corelativă și cauzală, între deținerea, aprovizionarea, cererea și utilizarea resurselor energetice, răspândirea lor geografică și accesul la ele, afacerile regionale și globale privind securitatea, de unde rezultă necesitatea abordării sistemice a securității energetice.

Datorită distribuției inegale a resurselor pe suprafața planetei, asistăm la apariția unor zone de interes energetic major, bogate în hidrocarburi și care pot controla fluxurile energetice modiale (Golful Persic, zona Mării Caspice, America de Sud, Nordul Africii etc). Important este că majoritatea statelor din aceste zone de interes energetic nu reprezintă o sursă efectivă de putere și de stabilitate, poziția lor pe scena internațională limitându-se la aceea de furnizor de resurse vitale. Statele din aceste zone sunt deosebit de vulnerabile, atât față de acțiunile din mediul internațional, dar și față de acțiunile interne, care pot perturba întregul sistem energetic (criza din Libia, tulburările din Siria, poziția comunității internaționale față de politica nucleară a Iranului, războiul din Irak, confruntările din Ucraina dintre guvern și forțele separatiste, tensiunile dintre Rusia și Ucraina, care au culminat cu anexarea de către Rusia a peninsulei Crimeea și susținerea separatiștilor din Estul Ucrainei, ofensiva organizației teroriste numită Statul Islamic Irak și Levant împotriva autorităților Irakiene etc.). Intervenția internațională directă pentru a garanta securitatea surselor de hidrocarburi este destul de dificilă, deoarece orice amestec în problemele interne a unui stat suveran și independent pune probleme legate de legitimitate și de acordul comunității internaționale.

Pentru a securiza sursele de energie, marii consumatori de resurse energetice, în special țările occidentale, trebuie să utilizeze întreaga gamă de instrumente avute la dispoziție, punând accentul pe instrumentele nonmilitare, intervenția cu trupe fiind ultima soluție, o soluție disperată, care poate determina o escaladare a tensiunii internaționale.

În opinia noastră, singura opțiune pentru asigurarea securității surselor și resurselor energetice constă în dezvoltarea cooperării cu statele care dețin importante resurse energetice, cooperare care trebuie să aibă loc în toate domeniile: economic, diplomatic, cultural, educațional, social, ecologic astfel, contribuindu-se la dezvoltarea și stabilizarea regiunii în cauză. Această cooperare trebuie să dea naștere unor parteneriate durabile, la baza cărora trebuie să stea încrederea reciprocă și echitatea și prin intermediul cărora toate părțile implicate să aibă de câștigat.

Fundamentarea unor asemenea parteneriate reprezintă o expresie a conștientizării faptului că interdependențele energetice nu sunt un lucru negativ și că autosuficiența nu este o soluție, deoarece izolarea are mai multe efecte negative decât pozitive.

Țările consumatoare de resurse energetice sunt preocupate de asigurarea securității surselor de aprovizionare, astfel încât să dispună în orice moment de resurse energetice, în cantități cât mai mari, fără să fie expuse riscurilor legate de întreruperea aprovizionării, la un preț acceptabil, pentru perioade cât mai mari de timp. În același timp țările producătoare de resurse energetice sunt interesate să aibă la dispoziție o piață de desfacere cât mai stabilă, care să garanteze bunăstarea și dezvoltarea.

În paralel cu asigurarea securității surselor și resurselor energetice clasice, statele consumatoare trebuie să își îndrepte atenția spre diversificarea surselor și resurselor de energie (accentul fiind pus pe energia din surse regenerabile), utilizarea rațională și conservarea energiei, asigurarea rezervelor optime de petrol și gaze naturale, utilizarea biocombustibililor, cercetarea și dezvoltarea tehnologică durabilă, implementarea unor strategii energetice pe termen lung etc. (Avantajele și dezavantajele utilizării diferitelor surse de energie sunt prezentate în Anexa nr. 4).

Parteneriatele între state în domeniul energetic nu trebuie să se rezume doar la securizarea surselor și resurselor energetice, ci trebuie să se extindă la întregul ciclu energetic, care trebuie să cuprindă în mod obligatoriu fluxurile de aprovizionare și infrastructura critică energetică, deoarece doar printr-o abordare cuprinzătoare a domeniului energetic se pot crea condițiile pentru asigurarea securității energetice pe termen mediu și lung, în condițiile în care presiunile sunt din ce în ce mai puternice, iar vulnerabilitățile și amenințările sunt din ce în ce mai numeroase și mai greu de gestionat.

Statele lumii, dar și organizațiile nonguvernamentale care funcționează în domeniul energetic, pentru a încerca să asigure securitatea energetică, trebuie să aibă în vedere o serie de aspecte deosebit de importante, cum ar fi: cursul ridicat și volatil al petrolului, creșterea accelerată a cererii de resurse energetice, dependența ridicată față de importuri, necesitatea unor investiții considerabile în sistemul energetic, necesitatea protejării mediului înconjurător și conștientizarea problemelor legate de schimbările climatice, vulnerabilitatea crescută a infrastructurii critice energetice, instabilitatea politică, catastrofele naturale și alte tipuri de amenințări.

Pentru realizarea și întărirea securității energetice trebuie să se acționeze într-un mod energic și susținut în unele domenii de interes, cum ar fi: creșterea transparenței și stabilității la nivelul piețelor mondiale de energie, creșterea eficacității energetice în toate domeniile și promovarea, la nivelul tuturor consumatorilor, indiferent de dimensiunea acestora, a măsurilor care au drept scop economisirea energiei, diversificarea oportună a surselor de energie, cu accent pe sursele de energie regenerabile, asigurarea securității infrastructurilor critice energetice și promovarea principiilor dezvoltării durabile, în corelație cu direcțiile de acțiune stabilite de ONU. Asigurarea securității energetice a statelor și a alianțelor necesită consolidarea surselor, resurselor și capacităților existente, dar și identificarea unor noi tipuri de energie, a unor noi surse de aprovizionare, a unor noi rute de transport, a unor noi tehnologii energetice și dezvoltarea unor capacități de stocare ridicate, care să permită diversificarea energetică, așa cum reiese din figura nr. 8.

Figura nr. 8: Metode de realizare a diversificării energetice

Securitatea aprovizionării cu resurse energetice reprezintă capacitatea sistemului energetic de a rezista evenimentelor unice și neașteptate care amenință integritatea fizică a fluxului de energie sau care duce la o creștere a prețurilor la energie într-o manieră discontinuă și independentă de fundamentele economice. Din această definiție rezultă că asigurarea aprovizionării cu resurse energetice are două dimensiuni: dimensiunea internă și cea externă, una legată de aspectele tehnice, finaciare și economice, iar cealaltă referitoare mai ales la aspectele geopolitice.

Întreruperea fluxului de aprovizionare cu gaze naturale sau cu produse petroliere este o amenințare continuă la adresa tuturor statelor europene și poate interveni în orice moment, fie datorită evenimentelor naturale sau a celor provocate de om, mai ales de natură economică, ca modalitate de a influența deciziile de ordin politic și economic. De aceea, problemele legate de realizarea unei aprovizionări corespunzătoare cu resurse energetice rămâne preocuparea numărul unu pe plan european și mondial. De o importanță deosebită, ca modalitate efectivă de limitare a vulnerabilităților cu privire la fluxul de aprovizionare cu resurse energetice, este diversificarea rutelor de aprovizionare, a furnizorilor și a surselor de energie, precum și interconectivitatea rețelelor de distribuție a resurselor energetice, ceea ce permite adoptarea unor măsuri comune care au drept scop limitarea dependenței față de anumiți furnizori nesiguri și oferă posibilitatea întrajutorării în caz de întrerupere a aprovizionării, în special în situațiile în care această întrerupere are o durată scurtă și medie, fapt ce permite utilizarea eficientă a rezervelor statelor partenere.

Dependența de sursele străine de aprovizionare și vulnerabilitatea rețelelor de transport a resurselor energetice reprezintă o provocare importantă în mediul actual de securitate, deoarece importanța energiei, din perspectivă politică, economică, socială și de mediu nu mai poate fi subestimată, iar asigurarea securității energetice poate fi privită ca o problemă pentru a cărei rezolvare trebuie să se întreprindă eforturi susținute pe trei direcții: promovarea dialogului și partajarea informațiilor, proiectarea realistă a stabilității energetice și, nu în ultimul rând, facilitarea acțiunilor de protejare a infrastructurilor critice. Jamie Shea, asistentul secretarului General al NATO pentru provocările emergente din domeniul securității afirma că nu există soluții miraculoase după colț pentru provocările cărora trebuie să le facem față. Trebuie să transformăm dependența noastră reciprocă într-o diversitate reciprocă, ceea ce înseamnă dezvoltarea unei politici energetice complementare care să se bazeze pe aceleași principii, care să aibă în centru ideea de complementaritate și să aibă în vedere o abordare cuprinzătoare a problemelor legate de securitatea energetică. Statele lumii nu mai pot să considere că resursele energetice de care depind într-o așa mare măsură sunt inepuizabile și trebuie să acționeze în consecință.

Securitatea fluxurilor de aprovizionare nu poate fi concepută fără asigurarea securității infrastructurilor critice ale sistemului energetic. Este greu să ne imaginăm o lume în care toate mijloacele de aprovizionare cu resurse energetice au fost compromise, însă acest lucru este posibil, deoarece amenințările la adresa securității sunt deosebit de numeroase, iar infrastructura energetică poate fi afectată de oricare dintre ele. Securizarea deplină a întregii infrastructuri energetice este practic imposibilă, indiferent de timpul, banii și interesul acordat. De aceea este foarte important ca statele sau organizațiile care dețin sau exploatează infrastructura critică energetică să pună la punct un sistem viabil care să le permită să identifice, să evalueze, să atenueze și să monitorizeze amenințările pe care le-au descoperit.

Pentru a asigura securitatea infrastructurii critice energetice este nevoie de o cooperare strânsă între organizațiile internaționale de securitate, state și organizațiile implicate în exploatarea, transportul și depozitarea resurselor energetice. Astfel marile corporații din domeniul energetic, dar și micii exploatatori trebuie să adopte toate măsurile necesare pentru a pune la adăpost infrastructura energetică proprie față de amenințările actuale, fie că sunt de natură teroristă, climatică, socială, politică sau tehnologică. Strategiile de securizare a infrastructurilor critice energetice trebuie să fie concepute astfel încât să permită o cooperare cât mai eficientă cu autoritățile locale și să favorizeze circulația în timp real a informațiilor pentru a permite o reacție adecvată față de orice amenințare sau risc. Posesorii de infrastructuri critice energetice sau exploatatorii acestora trebuie să identifice vulnerabilitățile și amenințările care provin din mediul intern și din mediul extern, să le evalueze și să adopte toate măsurile necesare pentru a reduce probabilitatea ca orice eveniment nedorit, cu posibile efecte catastrofale, pe termen scurt, mediu sau lung, să se producă. În situația în care se identifică vulnerabilități sau amenințări care nu pot fi gestionate prin forțe proprii, posesorii de infrastructuri critice energetice sau organizațiile, corporațiile care le exploatează, trebuie să solicite sprijinul forțelor specializate. Acest sprijin se poate manifesta sub forma activităților de evaluare a riscurilor și de identificare a măsurilor de reducere a acestora, dar și sub forma de intervenție directă pentru neutralizarea sau cel puțin reducerea amenințărilor.

În domeniul protecției infrastructurilor critice energetice un rol deosebit de important îl joacă NATO, care a identificat cinci domenii de interes în ceea ce privește asigurarea securității energetice și a protecției infrastructurilor critice: partajarea datelor și informațiilor, inclusiv a produselor de tip intelligence, proiectarea stabilității, promovarea cooperării regionale și internaționale, sprijinirea managementului consecințelor evenimentelor negative și sprijinirea efectivă a protecției infrastructurilor critice.

Securitatea infrastructurilor critice energetice este o problemă mondială datorită naturii acestora, astfel încât nici o țară nu poate să își protejeze singură infrastructura energetică de pericole care se manifestă în alte zone geografice, iar de aici decurge necesitatea abordării cuprinzătoare a acestei probleme. Asigurarea securității infrastructurii critice energetice pornește de la identificarea punctelor slabe și de la concentrarea eforturilor pentru evitarea perturbărilor provocate de atacuri deliberate sau de evenimente independente, neprevăzute. Printre măsurile efective care vizează protecția infrastructurilor critice energetice putem enumera: identificarea punctelor vulnerabile și a măsurilor, metodelor de atenuare a acestora, evaluarea riscurilor referitoarea la posibilele atacuri teroriste, elaborarea unui ghid de acțiune în sectoare critice ale infrastructurilor energetice, stabilirea unor măsuri uniforme de securitate la nivel internațional și a unor standarde de protecție minimale obligatorii, dezvoltarea cooperării în domeniul cercetării în domeniul tehnologic și în cel al securității, înființarea unui grup internațional de experți în domeniul protecției infrastructurii critice energetice, care să poată fi consultați în probleme legate de securitatea infrastructurii critice și de gestionarea situațiilor de criză care pot interveni în acest domeniu, oriunde în lume, pregătirea unei forțe internaționale de reacție rapidă, care să intervină, în virtutea unei rezoluții ONU, în orice punct al globului în care infrastructura critică energetică este pusă în pericol, iar autoritățile locale nu pot să asigure protecția acesteia, cu condiția să existe acorduri în acest sens etc.

Securitatea energetică poate fi realizată prin adoptarea unui set de măsuri care să vizeze sursele de aprovizionare, rutele de transport și consumatorii de resurse energetice. Prin stabilirea unor strategii realiste, bazate pe parteneriate și cooperare, statele pot reduce propria vulnerabilitate energetică și pot reduce impactul pe care îl are competiția pentru resursele energetice asupra propriei securități. În condițiile în care unele state utilizează resursele energetice de care dispun drept instrument de presiune în relațiile internaționale, fixând prețul după criterii politice sau amenințând cu întreruperea aprovizionării, este necesară o reorientare și o diversificare a politicilor energetice, astfel încât securitatea energetică să nu fie amenințată.

2.3. Impactul competiției pentru resurse energetice asupra securității statelor

Competiția pentru resursele energetice la nivel planetar a dat naștere unei geopolitici a resurselor. Fiecare stat, indiferent de dimensiune și influență internațională, face toate eforturile pentru a-și asigura securitatea energetică. Soluțiile identificate trebuie să permită transformarea modului în care se utilizează energia, prin diversificarea surselor de aprovizionare, investirea în inovare și dezvoltarea unor tehnologii energetice curate. Aceste idei fundamentale dau naștere unei politici energetice care vizează atât planul intern, cât și planul internațional și are ca scop creșterea securității energetice.

Dependența energetică subminează securitatea și prosperitatea națională, deoarece face statul vulnerabil la întreruperile în aprovizionare, utilizarea energiei ca instrument de presiune și schimbările climatice planetare, de aceea fiecare stat acordă o importanță deosebită securității energetice, problema energie devenind o problemă vitală pentru națiune.

2.3.1. Acutizarea bătăliei pentru resurse energetice

Resursele energetice fosile reprezintă baza oricărei economii, însă se găsesc în cantități limitate și, conform părerii unor specialiști, acestea se apropie de epuizare. Ținând cont de faptul că regenerarea acestor resurse durează milioane de ani, că descoperirea noilor zăcăminte nu acoperă decât parțial nevoia de consum și de faptul că descoperirea și exploatarea unor noi surse de energie este anevoioasă, asistăm la nivel mondial la declanșarea unei adevărate bătălii referitoare la controlarea și exploatarea resurselor energetice.

Bătălia pentru resurse energetice poate îmbrăca mai multe fațete, de la competiția pentru descoperirea de noi zăcăminte de petrol și gaze naturale, la presiuni internaționale referitoare la controlarea sau cel puțin creșterea influenței în țările care dețin cantități importante de resurse, concomitent cu descoperirea unor noi tehnologii, performante, care să permită exploatarea eficientă a altor surse de energie, care prezintă în momentul de față atât avantaje, cât și dezavantaje (în Anexa nr. 4 sunt prezentate principalele avantaje și dezavantaje ale diferitelor surse de energie). Tot o expresie a acestei bătălii pentru resurse energetice poate fi considerată și atitudinea statelor puternic dezvoltate de a nu permite concurenților sau adversarilor să beneficieze de avantajele noilor inovații tehnologice pe care le dețin, în speranța că vor avea un avantaj consistent în această bătălie.

În anul 2012, s-au descoperit 146 de zăcăminte de petrol și gaze naturale, la nivel mondial și s-au investit în explorare și producție peste 640 de miliarde de dolari. Cele mai multe zăcăminte s-au descoperit în Brazilia și Norvegia, dar și în Tanzania și Mozambic, investițiile majore în explorare fiind realizate de Europa și Federația Rusă.

Bătălia pentru resurse energetice a căpătat o amploare deosebită în regiunea arctică, unde se află, conform estimărilor făcute de către US Geological Survey, 13% din rezervele nedescoperite de petrol ale lumii și 30% din cele de gaze naturale. Procesul de topire a calotei glaciare, pe lângă efectele negative de necontestat, a redeschis cursa pentru controlarea acestei regiuni și permite explorarea și ulterior exploatarea resurselor care până nu demult erau inaccesibile. Bătălia se dă în principal între opt state (Rusia, SUA, Canada, Finlanda, Suedia, Danemarca, Norvegia și Islanda), interesate să obțină cât mai multe drepturi în regiune și să fixeze granițe, interesul financiar direct fiind uriaș, datorită creșterii continue a prețului petrolului. Pe lângă aceste state, care au o oarecare legitimitate în zonă, mai pot fi interesate și altele, astfel încât ne putem aștepta în anii următori la dislocarea unor forțe expediționare în regiune pentru ca aceste state să își asigure accesul la resursele vitale, protejându-și astfel interesele strategice. Evenimentele care se petrec în mediul internațional ne permit să afirmăm că, în contextul cursei pentru acapararea a cât mai multe resurse energetice care să permită dezvoltarea statelor, vom asista, probabil, în anii următori la izbucnirea unui nou conflict de tipul războiului rece, din moment ce Rusia, prin vocea lui Vladimir Putin, afirmă că interesele noastre geopolitice sunt legate de Arctica. Aici asigurăm securitatea, potențialul de apărare al Rusiei și căile de transport foarte importante, cum ar fi calea maritimă de nord, la care putem adăuga accesul la resursele încă neexploatate ale regiunii. Rusia dispune de importante resurse energetice, dar totuși este interesată de resursele din regiunea arctică din mai multe motive, cum ar fi asigurarea unor rezerve strategice, obținerea de avantaje financiare din exploatarea acestora dar mai ales împiedicarea altor state, cum ar fi SUA, de a controla această regiune.

Acestori actori clasici ai mediului internațional li se adaugă pe scena geopolitică China, o putere emergentă ale cărei nevoi energetice cresc continuu și care nu dispune de resurse proprii de petrol și gaze naturale în cantități suficiente. Atenția Chinei se îndreptă cu precădere spre Orientul Mijlociu, unde poate intra în conflict cu alte puteri mondiale și spre Africa, unde deține o poziție privilegiată datorită investițiilor masive și politicii externe deosebit de abile. În momentul de față se consideră că principalul teatru de război pentru controlarea resurselor energetice mondiale este reprezentat de Orientul Mijlociu și în special de Iran, unde se confruntă SUA/UE pe de o parte și China/India pe de altă parte.

Un paradox al societății moderne, alimentat și susținut de interesele marilor puteri este reprezentat de faptul că zonele geoenergetice, înțelese drept regiuni întinse de pe planetă, care dispun de resurse energetice primare, dar și de alte resurse naturale, precum și de un sistem de infrastructuri, rețele și conexiuni, care generează dependențe energetice consistente și semnificative, de care depinde practic societatea umană actuală, care se prezintă a fi o civilizație a petrolului, sunt dintre cele mai sărace și conflictuale din lume. Parteneriatele energetice actuale nu se bazează pe egalitate și respect total, ci se manifestă sub forma unei dominații efective, uneori de tip colonial.

Bătălia pentru resursele energetice este abia la început și ea se va acutiza pe măsură ce necesarul de resurse energetice va crește, resursele energetice se vor diminua, iar descoperirea unor noi surse de energie nu va putea ține pasul cu explozia consumului. În aceste condiții țările care dispun de importante resurse energetice fosile vor fi tentate să le utilizeze drept arme în relațiile internaționale în scopul de a-și promova interesele și de a-și întări poziția internațională. Considerăm că această armă va fi utilizată cu moderație deoarece toate economiile sunt interdependente, iar întreruperea fluxurilor energetice ar avea consecințe negative atât pentru furnizor, cât și pentru beneficiar.

2.3.2. Folosirea resurselor energetice ca armă

Datorită faptului că resursele sunt limitate iar nevoia de a beneficia de acestea este din ce în ce mai mare, la nivel mondial apar tensiuni datorate accesului la resurse sau chiar situații în care resursele, și mai ales petrolul și gazele naturale, sunt folosite de către state ca instrumente de putere în relația cu celelalte state. Statele caută acum soluții pentru a-și asigura securitatea energetică și implicit securitatea națională, individual sau în cadrul diferitelor alianțe politico – militare. Energia, în contextul geopolitic și geostrategic actual se transformă într-o veritabilă armă, prin care statele își pot atinge obiectivele politicii externe.

Cursa pentru resurse a trecut pragul domeniului strict economic și se manifestă tot mai mult și în alte domenii, cum ar fi cel militar, iar energia a devenit o armă puternică, uneori letală, care se află la dispoziția statelor în cursa lor pentru supremație. În momentul actual accentul se pune pe energia fosilă, cum ar fi petrolul sau gazele naturale, care în contextul globalizării sunt instrumente de presiune ale statelor și organizațiilor multinaționale. Omenirea a realizat faptul că aceste resurse se apropie de epuizare și a început o luptă acerbă pe mai multe fronturi: pe de o parte avem o adevărată competiție pentru descoperirea unor noi zăcăminte, pentru exploatarea și valorificarea acestora, iar pe de altă parte înregistrăm o atenție tot mai mare acordată descoperirii unor surse alternative de energie. Cu toate progresele înregistrate în acest plan, sursele tradiționale de energie își păstrează importanța vitală și sunt cele care dau naștere unor noi riscuri și amenințări.

O întrerupere îndelungată a alimentării cu energie de orice tip provoacă urmări asupra creșterii economice, stabilității politice și prosperității cetățenilor unei națiuni, în condițiile în care foarte puține state sunt independente din punct de vedere energetic, fie că vorbim despre energie electrică sau petrol și gaze naturale. Securitatea energetică vizează asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice alternative de transport, securizarea surselor și rutelor existente, și creșterea ponderii energiilor alternative în consumul intern. Conform experților Centrului german de Cercetare Politică Aplicată, securitatea energetică are patru dimensiuni, care sunt distincte, dar în același timp suprapuse: dimensiunea politicii interne, dimensiunea economică, dimensiunea geopolitică, dimensiunea politicii de securitate la care trebuie să adăugăm și o dimensiune militară care poate asigura atât protejarea infrastructurii de producție și transport a diferitelor tipuri de energie, dar și, în unele situații, accesul unui stat la aceste resurse vitale.

Statele au conștientizat faptul că resursele sunt din ce în ce mai puține și că situația geopolitică și geostrategică este într-o permanentă schimbare. După prăbușirea sistemului bipolar și o perioadă de unipolarism accentuat, acum asistăm la o schimbare în balanța de putere la nivel internațional și la apariția unor noi poli de putere, care încearcă să recupereze decalajul față de puterile consacrate, cuvântul de ordine în domeniu fiind acum multipolarismul. În contextul accentuării competiției pentru putere și influență în arena mondială, resursele materiale, în special cele energetice, joacă un rol din ce în ce mai important în poziția ocupată de un stat și rolul acestuia în sistemul relațiilor internaționale. Distribuția inegală și previzibila epuizare a resurselor de hidrocarburi, resurse ce rămân deocamdată motorul economiei mondiale, au dus la amplificarea jocurilor pe marginea acestora și au permis unele monopoluri în ceea ce privește controlul surselor și rutelor, al piețelor și prețurilor. În aceste condiții, folosirea resurselor ca armă devine o realitate iar constrângerile la care sunt supuse statele devin adevărate provocări pentru dezvoltarea economică și implicit pentru securitatea internă și internațională a acestora. Plecând de la ideea că energia este esențială pentru dezvoltarea economică și socială și îmbunătățirea calității vieții putem afirma că statele consumatoare sunt dispuse să facă aproape orice pentru a-și asigura un flux corespunzător de resurse, iar statele producătoare sau corporațiile multinaționale, controlate sau nu de către un stat anume, sunt capabile să folosească energia ca instrument de presiune în domeniul economic, dar și politic sau militar. Confruntările dintre puteri se desfășoară de cele mai multe ori în mod indirect, acestea trebuind să respecte, cel puțin formal, dreptul statelor care dețin resursele de a le exploata liber și independent.

Resursele energetice au devenit importante nu doar pentru state, cât și pentru organizațiile teroriste internaționale, care mențin o presiune permanentă asupra sistemului de producere, transport și prelucrare a hidrocarburilor, fapt ce necesită un efort uman, material și financiar din partea statelor. Pericolul terorist nu trebuie neglijat deoarece îi simțim prezența în permanență, dar nici nu trebuie supraestimat deoarece până în prezent atenția organizațiilor teroriste s-a concentrat mai ales asupra simbolurilor statelor occidentale, asupra populației, asupra libertăților democratice, asupra forțelor militare și mai puțin asupra surselor de energie, deoarece atacarea acestora necesită timp, resurse, iar impactul asupra opiniei publice internaționale este neglijabil. Atunci când vorbim de securitatea energetică nu putem să nu aducem în discuție forțele armate naționale sau ale alianțelor militare. Din momentul în care a apărut amenințarea teroristă pe scena internațională, forțele militare au fost dislocate în zona rutelor de transport sau în zonele principale de producție, pentru a asigura securitatea venelor prin care curge aurul negru. Statele trebuie să fie în măsură să răspundă tuturor amenințărilor de natură politică, economică și militară care le-ar pune în pericol supraviețuirea pe termen mediu sau lung.

Singura amenințare mai serioasă din categoria celor asimetrice este reprezentată momentan de către piraterie, care se manifestă mai ales în largul coastelor Somaliei și care perturbă ritmul de transport al petrolului. Blocarea de către state, organizații teroriste sau de către organizații ale criminalității organizate a punctelor cheie din sistemul de transport, așa numitele chokepoints, poate provoca perturbări majore ale transportului maritim, iar menținerea blocajelor pentru perioade lungi de timp poate determina creșterea accentuată a prețurilor resurselor energtice, dar și creșterea instabilității economice. Principalele puncte strategice de tranzit ale resurselor energetice sunt prezentate în Anexa nr. 5.

Folosirea energiei, și în special a petrolului, ca armă se manifestă mai ales la nivelul politicii de stat. De-a lungul istoriei am asistat la numeroase episoade în care statele producătoare de petrol sau gaze natural au folosit aceste resurse ca instrumente de presiune în relațiile internaționale. Primul caz de acest gen a fost înregistrat în 1973 – 1974, când majoritatea statelor arabe producătoare de petrol din OPEC (plus Egipt și Siria) au boicotat furnizarea de țiței către statele occidentale, ca răspuns la sprijinul acordat Israelului de către Occident și Japonia în războiul de Yom Kippur. Campaniile militare din Irak sunt un alt exemplu de folosire a petrolului drept armă. În cazul primului război, invazia Kuweitului de către Irak a pus în pericol aprovizionarea statelor occidentale, iar al doilea război se crede că a fost declanșat pentru ca SUA să poată controla importantele resurse energetice ale Irakului și pentru a-și întări poziția în zonă. Alt exemplu de folosire a petrolului ca instrument de presiune este cazul Venezuelei, unul dintre cei mai importanți exportatori la nivel mondial, care sub conducerea lui Hugo Chavez, a naționalizat zăcămintele de petrol dând astfel o puternică lovitură marilor companii petroliere occidentale.

În Europa cel mai concludent exemplu de folosire a resurselor naturale ca armă, cu scopul de a influența politica unui alt stat este cel al Rusiei, care, în anul 2009, pe fondul unor neînțelegeri cu Ucraina a sistat furnizarea de gaze naturale pentru statele din Europa de Vest, inclusiv România. Această acțiune a tras un semnal de alarmă pentru toate statele europene care au conștientizat puterea de convingere a Rusiei, care și-a pierdut din puterea militară dar care are încă un cuvânt important de spus pe scena internațională, folosind alt tip de arme – armele energetice. În cazul Rusiei asistăm la folosirea șantajului energetic pentru a-și impune punctul de vedere și pentru a-și întări poziția pe plan internațional. Cazul Rusiei este totuși un caz fericit pentru Europa deoarece așa cum Europa este dependentă de gazul și de petrolul din Rusia așa și Rusia este dependentă financiar de Europa, ceea ce face din Rusia un partener previzibil, care nu poate utiliza arma energetică fără a-și pune în pericol propriile interese, cu atât mai mult acum când Uniunea Europeană caută surse alternative de aprovizionare. Parteneriatul energetic cu Rusia este preferat celui cu alte state, aflate în zone fierbinți ale globului și a căror instabilitate poate provoca mari probleme democrațiilor occidentale.

Noua criză din Ucraina, izbucnită în primăvara anului 2014, pe fondul încercării Ucrainei de a se apropia de Uniunea Europeană, scoate din nou în evidență vulnerabilitatea Europei față de șantajul energetic al Rusiei. Implicarea directă a Rusiei în criza din Ucraina, prin anexarea peninsulei Crimeea și sprijinirea directă sau indirectă a separatiștilor proruși care acționează în estul Ucrainei, precum și sancțiunile pe care comunitatea internațională le aplică Rusiei, pot crea condițiile pentru izbucnirea unei noi crize a gazelor, în condițiile în care Rusia încearcă să își reducă dependența de piața de desfacere europeană prin apropierea față de China, cu care va semna un contract în valoare de 400 miliarde de dolari pentru furnizarea de gaze naturale. Proiectul are, după părerea noastră, nevoie de o perioadă destul de lungă de timp pentru a fi pus în practică, datorită dificultăților de ordin tehnic, dar arată determinarea Rusiei de a-și consolida poziția în fața Europei și de a-și reduce vulnerabilitatea în ceea ce privește dependența de o singură piață predominantă de desfacere pentru gazele naturale.

Pentru ca statele să nu mai fie vulnerabile în fața folosirii resurselor energetice ca armă trebuie să-și câștige treptat independența din punct de vedere energetic prin reducerea consumului, folosirea unor surse de energie regenerabilă, creșterea eficienței mijloacelor de producție etc. deoarece arma energetică este una dintre cele mai redutabile în noua etapă a globalizării, iar mânuirea sa cu diplomație face parte din politica și strategia unui stat de a rămâne viguros și activ pe scena internațională în prezent și în viitor.

Pentru a evita întreruperile în aprovizionare și utilizarea resurselor energetice ca armă, precum și pentru a limita amploarea bătăliei pentru resurse este nevoie de dezvoltarea dialogului, de găsirea unor elemente comune, care să contribuie la sporirea stării de siguranță, în sens contrar competiția pentru resurse putând avea efecte negative asupra securității statelor.

Securitatea energetică a statelor nu este pusă în pericol doar de posibilitatea utilizării resurselor energetice drept un instrument de presiune în relațiile internaționale de către unele state, deoarece dependența este reciprocă, iar măsurile pe termen lung pot avea efecte negative pentru ambele părți. Mai mult decât atât, considerăm că folosirea resurselor energetice ca armă a devenit un fenomen predictibil, iar statele care sunt vizate pot adopta măsuri de contracarare a acestei amenințări, deoarece, de regulă, aplicarea acesteia vizează un orizont de timp redus. În noua etapă a globalizării asistăm însă la apariția unor noi riscuri și amenințări la adresa securității energetice a statelor, care sunt mult mai impredictibile și mai greu de contracarat.

2.3.3. Riscuri și amenințări la adresa securității energetice a statelor în noua etapă a globalizării

Asigurarea securității energetice, implică astăzi, mai mult decât în trecut, corelații cu aspectele politice și militare ale securității în ansamblul său. Starea de securitate energetică presupune depășirea unor vulnerabilități, contracararea unor riscuri, pericole și amenințări, deosebit de complexe, imprevizibile și într-un continuu proces de transformare, adaptare.

Pentru realizarea securității energetice factorii de decizie trebuie să țină cont de caracteristicile sistemului energetic, atât pe plan intern, cât și pe plan extern, să identifice, să înțeleagă și să găsească cele mai eficiente modalități de combatere a riscurilor și amenințărilor și de reducere a vulnerabilităților sistemului energetic. Indiferent de eforturile depuse, sistemul energetic, datorită caracteristicilor sale, nu poate fi securizat în totalitate, iar soluția este crearea unui sistem energetic rezilient, care să fie capabil să lupte împotriva riscurilor și amenințărilor prin măsuri directe, active și prin măsuri pasive.

Pentru identificarea riscurilor și amenințărilor la adresa securității energetice trebuie să avem în vedere principalele domenii de referință ale acesteia. La o analiză atentă, putem identifica drept domenii de referință: accesul la resurse, securitatea ofertei, a surselor și resurselor, securitatea alimentării și transportului, securitatea cererii, a distribuției, securitatea/stabilitatea prețurilor, securitatea plăților și a veniturilor, securitatea infrastructurii. Fiecare dintre aceste domenii este expus riscurilor și amenințărilor care provin atât din mediul intern, cât și din cel extern. Amenințările interne și externe își au, la rândul lor, originea în toate mediile fizice (terestru, aerian și maritim), precum și în mediul virtual, iar formele lor de manifestare sunt atât simetrice, cât și asimetrice.

Orice pericol la adresa continuității aprovizionării cu resurse energetice, în cantitățile necesare, la momentul oportun și la prețuri accesibile, este văzut drept un risc în asigurarea securității energetice. Deoarece sistemele energetice sunt complexe și difuze, diferitele elemente ale sistemului sunt expuse la o varietate mare de riscuri și amenințări. Impactul pe care acești factori îl au poate fi resimțit diferit pe plan temporal (la interval de ore, zile, ani, decenii etc.), pe plan geografic (local, regional, național sau internațional) și în diferite ramuri ale economiei (producție, transport, comerț, utilizatori). Protejarea sistemului înseamnă realizarea securității energetice și necesită o bună înțelegere a cauzelor acestor amenințări, a naturii riscurilor, a nivelului de dependență dintre sursele de risc și a impactului pe care pagubele produse sistemului le au asupra aprovizionării și accesului la resurse energetice.

Unele riscuri și amenințări sunt predictibile (reducerea rezervelor de resurse energetice), altele nu (dezastrele naturale, fluctuațiile prețurilor resurselor energetice), iar probabilitatea producerii acestora poate fi, în unele cazuri, calculată, în timp ce în altele sunt imprevizibile. De asemenea, trebuie să luăm în calcul faptul că impactul unor procese sau fenomene poate fi prevăzut sau estimat, iar impactul altor evenimente este impredictibil. Atunci când discutăm despre riscuri și amenințări trebuie să fim conștienți de faptul că pot exista riscuri despre care momentan nu suntem conștienți, cum ar fi cele legate de impactul noilor tehnologii asupra mediului (exploatarea gazelor de șist).

Riscurile și amenințările pot fi grupate în patru mari categorii: riscuri și amenințări derivate din activitățile umane, riscuri și amenințări legate de defecțiunile tehnice, legate de natura resurselor energetice și riscuri și amenințări ce provin din mediul înconjurător.

Amenințările la adresa securității energetice pot în orice moment să exploateze vulnerabilitățile consumatorilor și producătorilor de energie și se pot transforma în riscuri, iar odată transformate în riscuri sunt mult mai greu de gestionat, în timp ce efectele pe termen mediu și lung sunt foarte greu de anticipat. Pentru a putea lupta cât mai eficient împotriva acestor amenințări trebuie mai întâi să le identificăm și ulterior să găsim metodele cele mai eficace de a le contracara. Printre cele mai importante amenințări la adresa securității aprovizionării cu resurse energetice putem enumera: întreruperea livrărilor pe termen mediu și lung datorită deciziilor politice, întreruperea livrărilor, pe o durată variabilă, datorită problemelor de ordin intern ale țărilor furnizoare (război civil, embargou, instabilitate politică, greve etc), limitarea capacității de producție datorită lipsei investițiilor în domeniul energetic, limitarea capacității de producție datorită unei politici care are în centru ideea securității și prezervării rezervelor, întreruperea aprovizionării pentru perioade scurte de timp datorită motivelor de ordin politic și a utilizării resurselor energetice ca instrument de presiune în relațiile internaționale, creșterea excesivă a prețului produselor petroliere datorită mecanismelor bursiere, monopolurilor sau accidentelor tehnologice, sabotajelor sau fenomenelor meteorologice. Dintre aceste amenințări, cele mai importante sunt cele legate de întreruperea fizică a aprovizionării sau de creșterea explozivă a prețurilor deoarece au un caracter imprevizibil și aleatoriu.

Soluția pentru a combate aceste riscuri și amenințări la adresa securității energetice este foarte greu de identificat. Datorită faptului că amenințările se vor înmulți și diversifica, iar vulnerabilitatea statelor și alianțelor este posibil să crească, trebuie să existe o abordare cât mai realistă a acestei probleme, care să permită adoptarea măsurilor optime, la timpul oportun și cu un consum minim de resurse, atât pentru fiecare actor în parte, cât și pentru sistem (fie că vorbim despre o alianță sau o grupare de state). Răspunsul la această problemă ar putea consta în implementarea conceptului de smart energy security, un concept care trebuie să decurgă din conceptul de smart defence, introdus de către Secretarul General al NATO la Summitul de la Munchen din 2011. Conform acestuia trebuie să avem în vedere crearea unui nou mod de a gândi. Prin această abordare NATO va fi în măsură să asigure un nivel mai bun al securității, prin utilizarea unor resurse financiare mai reduse, datorită cooperării între statele membre și flexibilității. Smart defence și implicit smart energy security, se referă la concentrarea eforturilor pe prioritizare, cooperare și specializare. Este vorba despre stabilirea priorităților și luarea unor decizii nu doar despre ce anume să se reducă, ci mai ales despre ce anume trebuie să se păstreze și ce anume trebuie să se dezvolte. Resursele trebuie consumate, în contextul actualei crize economico-financiare, pe ceea ce trebuie să realizăm și nu pe ceea ce ar fi interesant să avem sau să realizăm.

2.4. Proiecte europene de asigurare a securității energetice

Spațiul european și euroatlantic are foarte puține resurse, raportat la cantitatea de resurse consumată. De aceea, spațiul european și euroatlantic este dependent de resursele energetice provenite din zone cum ar fi: Orientul Mijlociu, Asia Centrală și Rusia, la care se adaugă alți furnizori din Africa sau din America de Sud, iar pe viitor se va adauga și spațiul arctic, asupra căruia există numeroase controverse și care va implica adevărate confruntări ce pot avea ca finalitate reconfigurarea geopolitică a zonei nordice.

2.4.1. Imperativul asigurării independenței energetice și a surselor de aprovizionare a statelor Uniunii Europene

Dependența de resurse naturale creează, pentru statele din perimetrul european și euroatlantic, un tip de comportament special, care nu este și, probabil, nu va fi niciodată nici suficient de flexibil, nici suficient de tolerant, pentru a accepta impuneri exterioare sau condiționări defavorabile, din partea țărilor deținătoare de resurse energetice.

Țările membre NATO și UE dețin supremația economică și militară la nivel internațional și vor face tot posibilul să domine principalele zone care dispun de resurse energetice. Este evident faptul că la momentul actual o dominare cu forța nu este posibilă, pe de o parte datorită influenței pe care o are opinia publică în plan politic și care nu ar accepta asemenea derapaje democratice grave, iar pe de altă parte datorită faptului că există alți mari actori cu interese similare, cum ar fi China și statele emergente. Rusia nu este inclusă în această ecuație deoarece este o mare putere pentru care securitatea energetică are o cu totul altă dimensiune: asigurarea unor piețe de desfacere cât mai sigure, astfel încât bogatele hidrocarburi de care dispune să îi aducă o creștere economică suficientă pentru a se reafirma ca superputere mondială. În general, problema securității energetice europene și euroatlantice este abordată în mod pașnic, prin numeroase inițiative care au drept scop crearea unor parteneriate durabile și securizarea zonelor bogate în resurse, în situația în care statele posesoare nu pot face față singure amenințărilor interne sau externe.

NATO, ca organizație politico-militară de securitate și apărare, este singura structură multinațională capabilă să acționeze eficient vizavi de provocarea securității energetice. Tot mai mulți oficiali din țările membre NATO consideră că intervenția Alianței în probleme de securitate energetică este absolut necesară, iar țările NATO vor fi din ce în ce mai implicate în misiuni directe sau indirecte privind securitatea energetică. Liderii NATO recunosc faptul că întreruperea fluxurilor de aprovizionare cu resurse vitale poate afecta interesele de securitate ale Alianței și, în consecință, au identificat cinci domenii în care NATO se poate implica: culegerea de informații și de intelligence specific și partajarea acestora cu aliații și partenerii, în scopul identificării riscurilor și amenințărilor și contracarării acestora; proiectarea stabilității, prin desfășurarea de acțiuni politice și militare în zonele susceptibile de a provoca dereglări ale fluxurilor energetice; dezvoltarea unei cooperări ample la nivel regional și internațional în domeniul energetic și de securitate; dezvoltarea capabilităților de gestionare a consecințelor diferitelor evenimente sau acțiuni cu efect negativ și sprijinirea protecției infrastructurilor critice. Rolul NATO în realizarea securității energetice ar putea completa eforturile UE de întărire a forțelor de piață și interdependenței în sectorul internațional al energiei.

Uniunea Europeană are un interes special în problematica securității energetice. La data de 8 martie 2006, UE a adoptat un nou proiect de strategie energetică europeană, respectiv Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă și Sigură ce cuprinde o serie de măsuri în vederea asigurării sustenabilității, competitivității și securității energetice cum ar fi: asigurarea integrității pieței interne de gaz și curent electric, prin adoptarea unor standarde și reguli comune, prin construirea unor rețele comune sau interconectarea celor deja existente; garantarea securității fluxului energetic și consolidarea în acest sens a solidarității între statele membre, prin revizuirea legislației privitoare la stocurile naționale de gaz și petrol; diversificarea surselor de energie; protecția mediului și promovarea unor politici de economisire a energiei; crearea unui plan tehnologic strategic în privința energiei; formularea unei politici externe comune pentru toate statele Uniunii Europene, care să identifice prioritățile UE.

În asigurarea securității energetice, UE pune accent pe instrumentele non-militare (politice, economice, tehnologice), însă, pentru realizarea unei politici energetice cât mai complete, Uniunea trebuie să continue să-și dezvolte capabilitățile de gestionare a crizelor militare și civil-militare, precum și mijloacele militare în termeni de monitorizare, management al riscului și pregătire a forțelor locale. Măsurile concrete vizate de UE în ceea ce privește asigurarea securității energetice se referă la: diversificarea surselor și rutelor de transport al gazului natural în condițiile în care 32 % din consumul de gaz al Uniunii, la nivelul anului 2012 provine din Federația Rusă; interconectarea țărilor UE până în 2015, astfel încât nici un stat membru să nu mai rămână izolat în situații de criză; scăderea dependenței de sursele convenționale (prin creșterea ponderii energiilor regenerabile în producție și consum și creșterea eficienței energetice); dialogul consolidat cu furnizorii cheie ai Uniunii, actuali și de perspectivă. În anul 2011, s-a formalizat și dimensiunea externă a politicii UE pentru energie, prin adoptarea de Concluzii ale Consiliului TTE – Energie din 24 noiembrie 2011. Nevoia creării unei dimensiuni externe a politicii UE pentru energie a fost resimțită ca o extensie firească a coordonării intra-UE, de necesitate indispensabilă pentru consolidarea profilului UE în relația cu partenerii externi.

Unul dintre cele mai importante lucruri la nivelul UE este reprezentat de faptul că s-a conștientizat că provocarea energetică este una dintre marile încercări cu care se confruntă Europa de astăzi. Creșterea prețurilor și a dependenței de importul de energie pune în pericol securitatea și competitivitatea Uniunii și de aceea este nevoie să se adopte decizii foarte importante pentru a reduce drastic emisiile de carbon și pentru a combate schimbările climatice. În următorul deceniu va trebui să se investească considerabil în instalațiile și infrastructurile europene, pentru a le adapta la nevoile generațiilor viitoare.

2.4.2. Zone de interes energetic pentru Uniunea Europeană

Uniunea Europeană reprezintă un colos industrial, cu un imens consum de energie, care și-a epuizat în mare măsură propriile resurse energetice fosile, iar cantitatea necesară consumului industrial și individual este foarte greu de asigurat. Ritmul de descoperire a unor noi zăcăminte de resurse energetice este mult sub cel de creștere a consumului și de aceea Uniunea Europeană se confruntă cu o situație fără precedent: aceea de a fi dependentă de surse externe de energie, care nu sunt întotdeauna sigure și continue. Se încearcă o acțiune pe mai multe direcții convergente, care au drept scop scăderea dependenței de surse externe, în paralel cu implementarea unor noi tehnologii și folosirea pe scară cât mai largă a energiei din surse regenerabile. Pentru a-și reduce vulnerabilitatea energetică, Europa trebuie să își concentreze atenția spre consolidarea relațiilor cu partenerii tradiționali din zonele de interes energetic (Rusia, Norvegia, nordul Africii și Orientul Mijlociu), simultan cu identificarea unor noi parteneri, cum ar fi SUA, statele din zona Caspică, și adoptarea măsurilor de ordin politic și economic pentru a permite aprovizionarea continuă cu resurse energetice.

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra situației concrete în care se află statele Uniunii Europene, considerăm că este necesar să analizăm gradul de dependență a statelor membre față de sursele de energie provenite din exterior. Această analiză scoate în evidență faptul că gradul de dependență variază între 100,5% și – 3,4%. Conform datelor disponibile la nivelul Uniunii Europene, în urma analizei gradului de dependență energetică de sursele externe, putem grupa statele UE în 3 categorii principale: state cu un nivel ridicat al dependenței (între 100% și 60%), cum ar fi Malta, Luxemburg, Cipru, Italia, Irlanda, Portugalia, Spania, Belgia etc.; state cu un nivel mediu al dependenței (între 60% și 30%), cum ar fi Letonia, Ungaria, Finlanda, Franța, Marea Britanie, Slovenia etc. și state cu un nivel redus al dependenței (între 30% și 0%), cum ar fi: Cehia, Estonia, România. De remarcat este faptul că un stat UE este dependent în proporție de 100,5%, iar un singur stat este complet independent din punct de vedere energetic, fiind nu doar autosuficient, dar și un important exportator – Danemarca, cu o dependență energetică de – 3,4%, așa acum reiese din datele prezentate în Anexa nr. 6.

În perioada 2009 – 2013 nivelul de dependență a UE față de sursele externe de energie a rămas constant, cu toate că s-au făcut eforturi pentru creșterea ponderii energiei regenerabile în cadrul mixului energetic. De asemenea, în perioada analizată observăm o diminuare a consumului intern pentru majoritatea statelor, cu excepția Maltei, Poloniei, Estoniei și Belgiei. Unele state ale UE au înregistrat o scădere puternică a dependenței față de importuri de resurse energetice(Olanda, Estonia, Ungaria), fapt care scoate în evidență preocupările acestor state pentru creșterea eficienței economice, pentru diminuarea consumului și pentru folosirea cu precădere a resurselor interne. O evoluție surprinzătoarea au avut Marea Britanie și Lituania, care și-au redus consumul intern cu 9.4%, respectiv 24.5% în intervalul 2009 – 2011, dar a căror dependență de importuri a crescut. Explicația constă în faptul că aceste state au decis conservarea propriilor resurse energetice și constituirea de rezerve strategice.

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra situației energetice a UE, este absolut necesar să luăm în considerare și atitudinea proactivă a acesteia în domeniul asigurării securității energetice. Astfel, până în anul 2020, statele UE trebuie să atingă un obiectiv destul de îndrăzneț: asigurarea a cel puțin 20% (ca medie la nivelul Uniunii) din necesarul de energie din surse regenerabile. Acest lucru înseamnă o reorientare a politicii energetice a majorității statelor europene, dar și un nivel ridicat al investițiilor, deoarece producția de energie din surse regenerabile implică, de regulă, o investiție inițială destul de mare. De asemenea, este necesară dezvoltarea unei noi tehnologii, care să permită utilizarea la maximum a potențialului oferit de sursele de energie regenerabilă și o concentrare a atenției pe domeniul cercetării.

Principalii furnizori de resurse energetice pentru statele UE, în special de petrol și gaze naturale, se găsesc la distanță destul de mare, ceea ce ridică probleme serioase în ceea ce privește asigurarea unui flux continuu de aprovizionare, mai ales în condițiile creșterii riscurilor la adresa infrastructurilor de transport. Situația actuală a statelor UE cu privire la aprovizionarea cu petrol și gaze naturale scoate, de asemenea, în evidență vulnerabilitatea acestora la perturbările intenționate sau accidentale ale fluxurilor de aprovizionare datorită tensiunilor interne sau internaționale.

Rezervele globale de petrol sunt distribuite în mod inegal, iar marii consumatori de petrol și produse derivate se află în zonele cu cele mai sărace zăcăminte. Conform datelor disponibile, rezervele mondiale de petrol la nivelul anului 2013 erau de 1687,9 mii de milioane de barili. Localizarea acestor rezerve este următoarea: 47,9% în Orientul Mijlociu, 19,5% în America Centrală și de Sud, 13,6% în America de Nord. O situație mai detaliată o prezentăm în figura nr. 9.

Figura nr. 9: Distribuția rezervelor mondiale de petrol în anul 2013 (conform datelor publicate de British Petroleum)

În ceea ce privește aprovizionarea cu petrol a statelor UE, din analiza datelor oficiale, observăm că statele europene depind într-o proporție ridicată de un număr limitat de state. Concret, situația este următoarea: 35% din cantitatea de petrol importată la nivelul UE provine din Rusia, 12% are ca sursă zonele de extracție din Norvegia, iar 8% provine din Arabia Saudită. Alți furnizori importanți, așa cum reiese din figura nr. 10, sunt: Nigeria, Kazakhstan, Azerbaijan, Iran etc.

Figura nr. 10: Importurile de petrol ale statelor UE în 2012 (după statele de proveniență)

Această dependență este o amenințare la adresa securității energetice, deoarece orice perturbare în fluxul de aprovizionare produce consecințe destul de grave, întrucât este dificil să se compenseze, pe termen scurt, lipsa acelor hidrocarburi, mai ales dacă rutele celelalte de transport și ceilalți furnizori sunt utilizați aproape de capacitatea lor maximă.

Dependența statelor UE de un număr redus de furnizori de petrol ridică probleme destul de importante, deoarece mulți dintre aceștia sunt situați în zone instabile, cu posibilități ridicate de izbucnire a unui conflict, în timp ce Federația Rusă poate folosi resursele de care dispune pentru a-și consolida poziția de putere internațională. O altă problemă este legată de securitatea fluxurilor de aprovizionare, care se realizează mai ales prin intermediul transportului maritim, expus la pericolul reprezentat de actele de piraterie, de blocarea punctelor obligate de trecere, intenționat sau accidental (strâmtoarea Hormuz și canalul Suez).

Statele europene se confruntă cu o situație asemănătoare și în privința aprovizionării cu gaze naturale. În ansamblul său, Uniunea Europeană este dependentă într-o măsură foarte mare de gazele naturale provenite din Rusia (34%) și Norvegia (35%), așa cum reiese din figura nr. 11.

Figura nr. 11: Importurile de gaze naturale ale statelor UE în 2012 (după statele de proveniență)

Dependența sporită față de Rusia ridică serioase semne de întrebare asupra continuității aprovizionării, așa cum s-a întâmplat în anii trecuți. În actualul context internațional, pe fondul conflictului din Ucraina și sancțiunilor pe care SUA, UE și alte state le aplică Rusiei, este foarte posibil ca aceasta să folosească gazele naturale drept instrument de presiune sau drept metodă de răzbunare, în special pentru statele din Europa Centrală și de Est, dependente într-o mare măsură de resursele rusești. Temerile UE referitoare la situația importurilor de gaze naturale provenite din Rusia se reflectă în inițiativele dezvoltate în direcția diversificării rutelor de transport și a surselor de aprovizionare. De asemenea, drept o măsură pentru reducerea vulnerabilității Europei față de Rusia, SUA s-au arătat dispuse să aprovizioneze statele europene cu gaze naturale, resursă care a devenit excedentară în SUA datorită exploatării gazelor de șist.

Rezervele mondiale de gaze naturale erau în anul 2013, conform datelor publicate de British Petroleum, de 185,7 trilioane metri cubi. Acestea sunt distribuite în marea lor majoritate în zona Orientului Mijlociu (43,2%), în Europa și Eurasia (30,5%) și în regiunea Asia – Pacific (8.2%). Distribuția globală a rezervelor de gaze naturale este prezentată în figura nr. 12.

Figura nr. 12: Distribuția rezervelor mondiale de gaze naturale la nivelul anului 2013

Analiza situației energetice a Uniunii Europene ne oferă o imagine destul de pesimistă asupra gradului de dependență a statelor membre: mai mult de jumătate din energia UE provine din țări din afara Uniunii – iar această pondere este în creștere. O mare parte din această energie provine din Rusia, ale cărei dispute cu țările de tranzit au amenințat să perturbe aprovizionarea în ultimii ani – de exemplu, între 6 și 20 ianuarie 2009, fluxurile de gaze din Rusia via Ucraina au fost întrerupte, iar în 2014 acest lucru este posibil să se întâmple din nou, dar la o scară mult mai mare, datorită conflictului din Ucraina și sancțiunilor impuse Rusiei de către UE.

Conform datelor oferite publicității de către OPEC, în anuarul World of Oil Outlook 2013, putem afirma că, din punctul de vedere a aprovizionării, lumea are resurse de petrol mai mult decât suficiente pentru următoarele decenii. Studiile efectuate de către institutul american US Geological Survey ne arată că estimările privind resursele utilizabile de petrol au fost revizuite în mod pozitiv, apropiindu-se de patru triliarde de barili. Dezvoltarea tehnologică a îmbunătățit rata de extracție a petrolului din zăcămintele în exploatare și a extins posibilitățile de explorare și exploatare în unele zone până nu demult inaccesibile. Cu toate acestea, la nivel mondial, mai rămân numeroase zone care încă nu au fost explorate și care pot ascunde rezerve uriașe de hidrocarburi, așa cum este cazul regiunii Arctice. Deși există resurse suficiente pentru a asigura satisfacerea cererii, cel puțin până în anul 2035, perioadă pentru care specialiștii OPEC au făcut analize, la nivel mondial, rămân numeroase incertitudini, mai ales în ceea ce privește diferitele provocări care pot avea un impact semnificativ pe termen mediu și lung asupra cererii de resurse petroliere.

Pentru perioada 2010 – 2035 se apreciază că cererea de resurse energetice primare va crește cu 54%. Combustibilii fosili, care în zilele noastre reprezintă 87% din resursele primare de energie, vor avea o pondere destul de ridicată și în anul 2035, de aproximativ 82% la nivel global. Pentru perioada 2010 – 2035 petrolul va rămâne tipul de energie preponderent, cu toate că, spre sfârșitul perioadei avute în vedere, ponderea petrolului va scădea de la 35% în 2010 la 27% în 2035. Ponderea gazelor naturale va crește mai mult decât a celorlalte tipuri de combustibili fosili, ajungând la 26%. Consumul de petrol la nivel mondial va crește continuu până în anul 2035, astfel: în 2010 s-a înregistrat o cantitate de 87 milioane de barili pe zi, în 2015 se vor produce 91,8, în anul 2020 cantitatea exploatată va fi de 97 de milioane de barili pe zi, iar în anul 2035 va fi de aproximativ 107,3 milioane de barili pe zi. În ceea ce privește gazele naturale situația se prezintă în modul următor: în anul 2010 cererea era de 53,1 milioane de barili echivalenți de petrol, în 2020 cantitatea exploatată va fi de 66,5, pentru ca în anul 2035 să se exploateze o cantitate de aproximativ 94,8 milioane de barili echivalenți de petrol. Consumul de energie la nivel mondial va crește substanțial, ajungând de la 233 milioane de barili echivalenți de petrol în 2010 la 359 de milioane de barili echivalenți de petrol în 2035. Originea importurilor de energie ale UE s-a schimbat rapid în ultimii ani, în timp ce Rusia și-a menținut poziția sa de furnizor principal de țiței și gaze naturale și a devenit principalul furnizor de cărbune superior .

Securitatea aprovizionării UE cu energie primară poate fi amenințată în cazul în care o mare pondere a importurilor provine de la un număr mic de parteneri.

În situații normale, UE are asigurată cantitatea necesară de resurse de petrol și gaze naturale, dar vulnerabilitatea acesteia rămâne ridicată datorită faptului că majoritatea statelor furnizoare se află la distanțe mari, se află în zone cu un ridicat potențial conflictual, iar concurența pentru resurse energetice este tot mai ridicată, o dată cu creșterea nevoilor de consum ale Chinei, Indiei și a altor state emergente, cu o puternică creștere economică și cu o populație numeroasă. Pentru a-și reduce vulnerabilitatea față de întreruperile intenționate sau accidentale ale aprovizionării cu resurse energetice, UE a decis să întreprindă o serie de măsuri, printre care cele mai importante se referă la diversificarea surselor de aprovizionare și a rutelor de transport. Atenția statelor membre UE se îndreaptă atât spre statele din Nordul Africii și din Orientul Mijlociu, dar și spre statele din zona Caucazului și a Mării Caspice. Aceste preocupări se concretizează în elaborarea unor strategii privind aprovizionarea cu petrol și gaze naturale, care au la bază promovarea unor parteneriate durabile și construcția unor noi infrastructuri de transport și securizarea rutelor de transport și a infrastructurilor existente.

2.4.3. Principalele proiecte europene de asigurare a securității energetice și poziția României față de acestea

Infrastructura energetică care permite aprovizionarea Europei cu resurse energetice este insuficientă, pe fondul creșterii consumului, dar și datorită preocupărilor statelor europene de a-și diversifica sursele de aprovizionare și culoarele de transport a resurselor energetice. Ca o consecință a acestor evoluții, statele europene au conștientizat necesitatea de a identifica noi furnizori și de a găsi soluțiile optime pentru transportul energiei, în formă lichidă sau gazoasă, din zonele de extracție în cele de prelucrare și stocare.

Poziția geografică a Europei, precum și competiția cu alți actori în ceea ce privește asigurarea resurselor necesare dezvoltării și menținerii standardelor ridicate specifice acestei regiuni, nu oferă posibilități nelimitate de aprovizionare cu resurse energetice. În opinia noastră există patru axe principale de aprovizionare cu resurse energetice fosile: Golful Persic – Iran – Asia Centrală; Marea Neagră – Marea Caspică – Asia Centrală; Axa Rusă (zona Europei – Siberia) și axa Arctică. Acestor patru axe principale li se adaugă câteva axe secundare, care leagă statele din Nordul Africii de statele europene, prin Marea Mediterană. Transportul resurselor energetice pe aceste axe se poate face prin mai multe metode, cum ar fi transportul terestru, pe calea ferată, transportul maritim prin intermediul tancurilor petroliere și a navelor speciale de transport a gazelor naturale, dar cea mai eficientă metodă este cea prin intermediul conductelor subterane și submarine, care asigură transportul unei cantități mari de resurse, în condiții de deplină siguranță și la un raport cantitate – preț excelent. Uniunea Europeană și SUA sunt favorabile multiplicării căilor de transport al petrolului și gazelor naturale și vizează un culoar eurasiatic est – vest, care să realizeze un sistem de conducte bine securizate. Aceste proiecte au un dublu scop: să asigure alternative la aprovizionarea cu resurse energetice din Rusia și să dezvolte noi parteneriate, dar și să consolideze și să mărească capacitatea rețelelor de transport existente care leagă Federația Rusă de Europa. Pentru ca aceste proiecte să fie un succes este necesar ca la construcția infrastructurii de transport energetic să participe toate statele interesate, atât cele deținătoare de resurse energetice, cât și cele consumatoare, pe baza unui parteneriat viabil și convenabil pentru toate părțile implicate. De asemenea, pentru ca aceste proiecte să se realizeze în deplină securitate este nevoie de cooptarea Rusiei sau cel puțin obținerea unei atitudini favorabile din partea acesteia, care se afirmă din ce în ce mai mult ca o superputere în domeniul energetic, o superputere care poate oricând să utilizeze resursele energetice de care dispune ca un instrument de presiune în relațiile internaționale, un instrument care îi permite să își promoveze interesele politice, economice sau de altă natură. Construcția acestor culoare de transport nu este suficientă. Este necesară, în opinia noastră, securizarea directă și indirectă a acestor infrastructuri, prin politici și strategii energetice, prin forțe, mijloace și acțiuni adecvate. Din partea consumatorilor de resurse energetice aceste politici și strategii trebuie să aibă în centru cele două organizații politico-militare, care promovează și apără valorile și interesele europene și nu numai, deoarece problematica accesului și a transportului resurselor energetice trebuie să fie abordată prin politici de cooperare sau coordonare fără atitudini competitive.

La nivel european, pentru a asigura creșterea economică și o dezvoltare continuă a societății sau măcar pentru a menține nivelul de trai actual este nevoie de asigurarea energiei vitale dezvoltării. Prioritatea majoră la nivelul UE trebuie, în opinia noastră, să fie reprezentată de asigurarea unei aprovizionări neîntrerupte cu petrol a țărilor continentale din Europa Centrală și de Est, care în momentul de față depind de un număr limitat de rute de aprovizionare, în situația în care se manifestă întreruperi de lungă durată a rutelor convenționale. Diversificarea surselor de petrol și interconectarea rețelelor de conducte poate reduce amploarea transporturilor navale de produse petroliere, ceea ce are drept consecință reducerea riscurilor producerii unor accidente devastatoare pentru mediul înconjurător, mai ales în zonele sensibile și foarte aglomerate, cum ar fi Marea Baltică și Strâmtorile turcești. Renunțarea la aprovizionarea prin intermediul tancurilor petroliere este destul de dificilă, datorită faptului că reprezintă o modalitate convenabilă de transport, în condițiile în care aprovizionarea cu petrol prin intermediul conductelor ridică mari probleme legate de costurile de transport și de întreținere a rețelei. Cu toate acestea se observă o creștere a interesului pentru dezvoltarea unui sistem de conducte, precum și interconectarea celor existente.

Construită în timpul Războiului Rece, rețeaua de transport a petrolului din Europa Centrală și de Est nu reprezintă altceva decât o prelungire a rețelei rusești Drujba. Datorită posibilităților reduse de interconectare cu Vestul Europei, în caz de întrerupere a distribuției de petrol prin intermediul acestui sistem de transport, statele central și est europene sunt obligate, pentru a-și asigura necesarul de consum, să utilizeze mai intens tancurile petroliere. Posibilitățile actuale de rezolvare a acestei probleme se rezumă la: crearea unei conducte de petrol între Austria și Slovacia (oleoductul între Schwechat și Bratislava), îmbunătățirea rețelei adriatice, ce leagă coasta adriatică a Croației (terminalul petrolier Omisalj) de Ungaria și Slovacia și îmbunătățirea conductei Odessa – Brody din Ucraina, care conectează terminalul de petrol de la Marea Neagră cu ramura de sud a rețelei Drujba. O măsură suplimentară ar putea consta în crearea unei Conducte de petrol pan – europeană, care să lege Marea Neagră de Rețeaua Transalpină, cu o capacitate proiectată între 1,2 și 1,8 milioane de barili de petrol pe zi.

Securitatea aprovizionării depinde de integritatea și flexibilitatea întregului lanț de aprovizionare, de la zonele de extracție la rafinării și mai departe la consumatorii finali, fie că este vorba despre populație sau agenți economici. La nivel european, Comisia Europeană a identificat o serie de proiecte viabile, cum ar fi: construirea unei conducte de petrol între Germania și Republica Cehă, pentru a conecta ramura de nord cu cea de sud a conductei Drujba, construcția unei conducte în Polonia, a uneia între Croația și Ungaria, precum și între Austria și Slovacia.

Unul dintre proiectele finalizate care vizează reducerea riscurilor de întrerupere a aprovizionării cu petrol la nivel European este Western Route Export Pipeline – rețeaua de conducte de export vestică – WREP, care transportă petrolul din zona Mării Caspice până la Marea Neagră, de unde este transportat mai departe prin intermediul tancurilor petroliere, care utilizează strâmtoarea Bosfor, până pe piețele europene. Această conductă începe la Terminalul Sangachal, lângă Baku, trece prin Azerbaijan și Georgia, până la terminalul Supsa, situat pe coasta georgiană a Mării Negre.

Oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), al doilea oleoduct ca mărime din lume, după oleoductul Drujba, reprezintă o rețea de transport a petrolului care se întinde pe 1.768 de km, de la câmpurile petroliere din Marea Caspică până la Marea Mediterană, legând Baku, capitala Azerbaidjanului de orașul Ceyhan, un port de pe coasta sud-estică mediteraneană a Turciei, trecând prin Tbilisi – capitala Georgiei.

Construcția acestui oleoduct a sporit importanța geopolitică a zonei caspice și a avut un impact puternic asupra economiilor celor trei țări pe teritoriul cărora trece acesta și reprezintă o contragreutate față de influența Rusiei și Iranului pe piața energetică regională. Cu toate că oleoductul nu asigură eliminarea dependenței marilor consumatori europeni de petrolul din Orientul Mijlociu, totuși, acesta oferă o posibilitate de diversificare a alimentării globale cu petrol și asigură fluxurile de aprovizionare față de perturbările de diferite naturi ce pot apărarea în alte zone ale lumii.

Un alt proiect european important în domeniul aprovizionării cu resurse petroliere este reprezentat de PEOP. Proiectul PEOP face parte din programul european INOGATE (Sistemul de Transport Interstatal al Petrolului și Gazelor).

Proiectul PEOP (Constanța – Trieste) va contribui la creșterea securității energetice a UE prin conectarea pe o rută directă și sigură a petrolului caspic cu piața europeană. Un punct de sprijin al proiectului îl reprezintă interesul manifestat de furnizori precum Kazahstan și Azerbaidjan.

Proiectele privind aprovizionarea cu petrol a statelor europene, atât cele finalizate, cât și cele aflate în diferite stadii de realizare contribuie la asigurarea securității energetice a Europei, prin asigurarea unei aprovizionări neîntrerupte, la prețuri accesibile, din surse aflate în zone diferite, ceea ce reduce riscul unei întreruperi grave și de durată a aprovizionării. Pe lângă construcția unor rețele de conducte și a unor terminale care permit procesarea petrolului și transportarea acestuia din zonele de exploatare spre rafinării, sunt necesare și o serie de măsuri complexe, de tip activ – anticipativ, măsuri care se manifestă sub forma unor obiective strategice pe care Uniunea Europeană le are în vedere, cum ar fi: reducerea cererii, diversificarea mix-ului de energie la nivelul UE prin utilizarea într-o proporție sporită a surselor proprii competitive și a celor regenerabile, diversificarea surselor și a rutelor de aprovizionare din import, crearea unui cadru adecvat pentru atragerea investițiilor în sector, care să permită satisfacerea cererii în creștere, crearea de mecanisme eficiente pentru situațiile de urgență, monitorizarea cu maximă acuitate a balanței cerere/ofertă în vederea identificării potențialelor surse de risc în aprovizionare etc.

La nivelul Uniunii Europene se observă atenția deosebită care se acordă sporirii ponderii gazelor naturale în cadrul coșului energetic comunitar, astfel încât acesta se prezintă drept o alternativă la resursele de petrol, atât din punct de vedere economic, al impactului asupra mediului, dar și a resurselor imense disponibile la nivel mondial. Totuși, gazele naturale sunt departe de a reprezenta soluția miraculoasă la problemele energetice europene, deoarece odată cu posibilele soluții, utilizarea gazelor naturale oferă noi provocări, economice, politice etc. datorită faptului că principalele zăcăminte se găsesc în aproape aceleași zone ca și cele de petrol, iar statele care le controlează nu sunt întotdeauna parteneri stabili și dezirabili pentru statele democratice din Europa.

Printre direcțiile prioritare de acțiune pentru garantarea securității energetice, menționate de literatura de specialitate, cea mai importantă se referă la diversificarea aprovizionării la nivelul mix-ului energetic, a surselor de aprovizionare cu un anumit tip de resursă energetică și a rutelor de transport.

În cazul particular al gazelor naturale, diversificarea surselor de aprovizionare și a infrastructurii de transport sunt interdependente, iar strategiile avute în vedere în acest sens se referă la: dezvoltarea capacității de înmagazinare, care garantează un anumit nivel de siguranță a aprovizionării față de întreruperile în producție pe termen scurt și de transportul pe distanțe lungi; creșterea capacității de interconectare; creșterea capacității conductelor și a terminalelor GNL; dezvoltarea de noi exploatări de gaze naturale.

Principalele proiecte care vizează creșterea independenței energetice a Europei sunt gazoductele North Stream, South Stream și Nabbucco, proiecte care ridică numeroase controverse.

Gazoductul South Stream reprezintă un sistem important de transport a gazelor naturale, creat pentru a conecta Uniunea Europeană la rezervele uriașe de gaz ale Rusiei. Acest gazoduct are o lungime de 900 de kilometri sub Marea Neagră, va avea o capacitate de transport de circa 15,75 miliarde de metri cubi de gaz pe an, pe fiecare din cele patru linii, ceea ce înseamnă o capacitate totală de transport de 63 de miliarde de metri cubi de gaz pe an. Proiectat pentru o durată de viață de minimum 50 de ani, acest sistem va fi la capacitate maximă la sfârșitul anului 2018. Această conductă va lega, în cele din urmă Turcia de Austria, prin tranzitarea unor țări ca Bulgaria, Ungaria, cu trecerea prin zona exclusivă românească din Marea Neagră și având ramificații atât spre Austria, cât și spre Grecia și Italia. Gazoductul va permite Europei să-și îndeplinească mai ușor obiectivele legate de securitatea și siguranța aprovizionării cu gaze naturale și atingerea obiectivelor legate de mediul înconjurător, prin scăderea emisiilor de dioxid de carbon, datorită utilizării gazelor naturale.

Ca avantaje ale proiectului South Stream putem enumera: asigurarea unei aprovizionări continue pentru UE, asigurarea conexiunii directe între furnizori și consumatori, permite utilizarea unei surse de energie cu un impact redus asupra mediului, încurajează investițiile pe termen lung în regiunea Mării Negre și în Sud-Estul Europei, permite dezvoltarea unui parteneriat constructiv între Rusia și țările europene, bazat pe interesele comune referitoare la dependența energetică reciprocă (Europa are nevoie de gazele rusești pentru a permite funcționarea industriei și a economiei, iar Rusia are nevoie de o piață de desfacere sigură și într-o continuă expansiune).

Rusia face tot posibilul ca să își consolideze poziția dominantă pe piața gazelor naturale din Europa și de aceea, pe lângă proiectul South Stream, s-a implicat și în dezvoltarea proiectului de transport a gazelor naturale prin Nordul Europei, gazoductul North Stream. Proiectul North Stream constă în construirea unui gazoduct pe sub Marea Baltică, care să transporte gazele rusești spre Germania, cel mai mare consumator european. Conducta are o capacitatea proiectată de transport de 55 de miliarde de metri cubi de gaz pe an, gazele provenind din Siberia și fiind destinate cu precădere Europei Occidentale. Gazoductul North Stream are o lungime totală de 1196 de kilometri, din care 22 kilometri în apele teritoriale ruse, 96 de kilometri în zona exclusivă rusă, 369 kilometri în zona exclusivă finlandeză, 482 kilometri în zona suedeză, 142 kilometri în zona daneză, 33 kilometri în zona germană și 33 kilometri în apele teritoriale germane. Proiectul constă de fapt în construirea a două conducte paralele, fiecare cu o capacitate de transport de 27,5 miliarde metri cubi de gaz anual, prima fiind finalizată în anul 2010, iar a doua în anul 2012. Construcția acestui gazoduct a reprezentat o prioritate pentru Germania, care a dorit să își asigure o aprovizionare neîntreruptă cu gaze naturale din Rusia, evitând traseele care pot deveni nesigure, datorită relațiilor uneori tensionate dintre Rusia și țările de tranzit. Conducta North Stream, poate fi o soluție și pentru aprovizionarea cu gaze naturale a Europei Centrale și de Est prin posibilitățile pe care aceasta le oferă referitor la conectarea diferitelor rețele europene de transport a gazelor naturale, ca o expresie a sistemului integrat european de transport a gazelor naturale.

Proiectele North Stream și South Stream sunt două proiecte care au la bază dorința Rusiei de a-și consolida poziția în Europa și sunt complementare, ambele având ca punct terminus marii consumatori din Europa Occidentală.

Un alt proiect de anvergură în domeniul transportului gazelor naturale a fost reprezentat de gazoductul Nabbucco, un gazoduct care încearca să ofere o alternativă la monopolul pe care Rusia era pe cale să îl instaureze în Europa, prin conectarea regiunilor bogate în gaze naturale – regiunea Caspică și Orientul Mijlociu cu principalii consumatori europeni.

Alegerea traseului acestui gazoduct a reprezentat o reală provocare deoarece s-a urmărit evitarea zonelor cu o densitate mare a populației, evitarea arealelor naturale protejate și a zonelor cu o mare moștenire culturală, evitarea zonelor cu un teren dificil, greu accesibil, reducerea pe cât posibil a lungimii totale a conductei, minimizarea impactului asupra agriculturii, minimizarea riscurilor de securitate și minimizarea costurilor. Traseul gazoductului pornea de pe teritoriul Turciei, traversa România, Bulgaria și Ungaria, având ca punct final Austria. Din păcate, datorită nenumăratelor neînțelegeri și a deciziei principalului furnizor de gaze din Azerbaidjan care trebuia să alimenteze acest gazoduct de a alege un alt traseu, acest proiect a fost abandonat în vara anului 2013.

Rețelele de conducte care trebuie să transporte gazele naturale spre inima Europei nu sunt însă suficiente și nu oferă o reală independență energetică față de Rusia, care, cu toate că este la fel de interesată ca și statele europene de menținerea unui ritm ridicat al livrărilor de gaze, poate în orice moment să fie sursa unor tensiuni, atât directe cu statele europene, drept instrument de presiune în relațiile internaționale, sau ca rezultat al reglărilor de conturi cu alte state care se află pe principalele rute de transport. De aceea, o soluție alternativă la aprovizionarea cu gaze naturale ar putea fi creșterea capacităților de depozitare și de transport a gazelor naturale lichefiate (GNL). O asemenea inițiativă este reprezentată de Proiectul AGRI, aliniat cu obiectivul de diversificare a surselor cât și a rutelor de transport, presupune transportul gazelor naturale azere prin Georgia și traversarea Mării Negre pe baza tehnologiei GNL prin construirea a două terminale (de lichefiere, respectiv regazeificare) în Georgia și România, și apoi, prin sistemul național de transport și interconectorul Arad-Szeged spre Ungaria.

Proiectul AGRI încearcă să valorifice resursele naturale din Azerbaidjan, poziția Georgiei ca țară de tranzit, poziția strategică a României în vederea asigurării accesului direct al gazelor naturale din Azerbaidjan spre Europa, precum și potențialul Ungariei, ca element de legătură cu piața de gaze din Europa Centrală.

Principalele puncte forte ale proiectului AGRI sunt: existența la acest moment a unei importante părți din infrastructura necesară, în special interconectorul România – Ungaria (Arad-Szeged), flexibilitatea pe care o presupune tehnologia GNL, accesul direct al gazelor azere pe piața europeană și, nu în ultimul rând, sprijinul politic exprimat de toate cele patru state partenere (Azerbaidjan, Georgia, România, Ungaria).

Proiectele europene de asigurare a securității energetice se bazează pe exploatarea principalelor zone de extracție a resurselor și pe diversificarea rutelor de aprovizionare, pentru a se evita disconuitatea furnizării de resurse energetice, care sunt atât de necesare dezvoltării economice. Pentru Uniunea Europeană este deosebit de important să descopere noi surse de aprovizionare și noi trasee de transport a resurselor energetice, dar, în același timp, trebuie să își dezvolte relațiile cu partenerii tradiționali, cum ar fi Rusia.

Menținerea unui flux continuu a aprovizionării cu resurse energetice trebuie să fie subiectul unor studii amănunțite și să se materializeze prin implementarea unor strategii realiste, prin care se urmărește realizarea și menținerea securității energetice pe termen scurt, mediu și lung. Statele lumii sunt preocupate de problema securității energetice și de aceea au realizat strategii de securitate energetică, care să răspundă necesităților fiecărui stat în parte și care să asigure îndeplinirea obiectivelor naționale. Analiza conținutului strategiilor de securitate energetică a unor puteri regionale sau mondiale și a unor state mai mici, aflate în aceeași regiune cu țara noastră, ne oferă informații despre obiectivele energetice ale acestora, despre modul în care se raportează la problema asigurării securității energetice și asupra direcțiilor principale de acțiune în domeniul energetic, reflectate ulterior în acținile de ordin politic, economic, militar etc. a statului respectiv.

2.5. Considerații privind conținutul strategiei de securitate energetică a unor puteri regionale și mondiale

Fiecare stat al globului este preocupat de problema securității energetice, indiferent de cantitatea de resurse de care dispune, de influența de care se bucură pe scena internațională, de întinderea teritoriului, de numărul populației sau de puterea economică. Din punctul de vedere al perspectivei asupra securității energetice, considerăm că statele lumii se împart în două categorii: cele care dispun de cantități de resurse energetice care depășesc cu mult propriul consum și cele care sunt consumatoare de resurse energetice prin excelență. Pentru primele securitatea energetică înseamnă existența unei cereri continue pentru resursele de care dispun, ceea ce le oferă o forță economică importantă și o influență politică pe măsură, influență de care nu pregetă să se folosească atunci când propriile interese o cer, în timp ce pentru statele din a doua categorie, securitatea energetică înseamnă asigurarea cantităților de resurse energetice necesare, în cantități suficiente, la prețuri suportabile și la momentul oportun, pentru a nu crea disfuncționalități interne. Țara noastră, cu toate că dispune de cantități importante de resurse energetice fosile și posedă un potențial important de exploatare a resurselor regenerabile, iar gradul de dependență față de resursele energetice externe este destul de redus, comparativ cu celelalte state ale Uniunii Europene, este preocupată de asigurarea securității energetice și de aceea trebuie să elaboreze o strategie viabilă, modernă de securitate energetică.

Pentru a determina conținutul strategiei de securitate energetică a țării noastre, este necesar, în opinia noastră, să analizăm principalele elemente de conținut ale strategiilor diferitelor state, printre care și unele state din aceeași zonă geografică.

La elaborarea unei strategii de securitate energetică trebuie să se ia în calcul numeroase aspecte, care țin atât de caracteristicile mediului extern, cât și caracteristicile mediului intern al statelor, de aceea vom identifica o serie de elemente comune tuturor strategiilor și o serie de elemente particulare. Vom observa, de asemenea că, cu cât nivelul de la care se pornește este mai ridicat, cu atât strategia de securitate energetică are un grad mai ridicat de generalitate, așa cum este cazul Uniunii Europene. Cu cât aria de cuprindere și nivelul de la care se pornește este mai redus, cu atât strategia va fi mai detaliată și va cuprinde obiective și măsuri concrete.

Strategia de securitate energetică a Uniunii Europene se concentrează pe cinci priorități: construirea unei Europe eficiente din punct de vedere energetic, realizarea unei piețe energetice paneuropene integrate, responsabilizarea consumatorilor și atingerea unui nivel înalt de securitate și siguranță, extinderea leadershipului european în ceea ce privește inovarea și dezvoltarea tehnologică în domeniul energetic și întărirea dimensiunii externe a pieței europene de energie.

În vederea concentrării eforturilor pentru îndeplinirea celor cinci obiective prioritare, Strategia de securitate energetică, numită Energy 2020 – a strategy for competitive, sustainable and secure energy, este structurată pe cinci capitole, astfel: utilizarea eficientă a energiei pentru a conduce la atingerea țintei de 20% reducere a consumului până în 2020, realizarea liberei circulații a energiei, o energie sigură și accesibilă pentru cetățeni și afaceri, realizarea transferului tehnologic și realizarea unui parteneriat internațional solid, mai ales cu vecinii. Această structură pe cinci capitole acoperă toate domeniile de interes ale Uniunii și oferă doar liniile directoare pentru statele membre, care se bucură de o mare libertate de acțiune în ceea ce privește asigurarea securității energetice, fapt ce reiese și din conținutul și structura strategiilor naționale de securitate energetică.

Strategia de securitate energetică a Marii Britanii este structurată pe următoarele capitole, care, în opinia autorilor, realizează un tablou realist al situației actuale a Marii Britanii în domeniul energetic, identifică principalele riscuri și principalele direcții de acțiune: evoluția cererii de resurse energetice, politica de răspuns la problema securității energetice, riscurile de întrerupere a aprovizionării cu resurse energetice, electricitatea, gazul, petrolul, realizarea securității energetice.

Strategia de securitate energetică a Franței reprezintă un document mult mai complex și mai detaliat, care încearcă să surprindă toate aspectele securității energetice și să ofere soluții cât mai eficiente și realiste la problemele de natură energetică identificate. Principalele capitole ale strategiei de securitate energetică a Franței sunt:

contextul energetic mondial și european, unde se analizează principalele provocări energetice la scară mondială, contextul energetic european, politicile contrastante ale vecinilor europeni Germania și Marea Britanie;

crearea unui mix energetic francez – provocări și incertitudini. Acest capitol abordează probleme cum ar fi mixul energetic francez actual, constrângerile și incertitudinile externe care influențează perspectivele energetice ale Franței, factorii determinanți și incertitudinile proprii Franței ce influențează perspectivele sale energetice, criteriile pe care trebuie să le respecte mixul energetic francez la orizontul anilor 2050;

o analiză a mixului energetic francez la orizontul anilor 2050, pe baza scenariilor analizate, cuprinzând prezentarea scenariilor, aspecte privind cererea de resurse energetice, detalii privind oferta de resurse energetice, probleme transversale;

ultimul capitol al strategiei, numit principalele învățăminte, abordează problema pertinenței reprezentărilor viitoare corespunzătoare scenariilor analizate, ideile directoare extrase din analiza scenariilor care au prezentat diferitele sisteme energetice, condițiile de realizare și impactul global al celor patru mari opțiuni ale mixului energetic, în funcție de rolul jucat de energia nucleară.

Pe baza analizei Strategiei franceze de securitate energetică, putem afirma că aceasta se bazează pe informații pertinente și, chiar dacă este destul de complexă, oferă soluții realiste la problemele identificate pe baza analizei mediului internațional și a potențialului intern al Franței.

Strategia de securitate energetică a Statelor Unite este caracterizată prin concizie și pragmatism și cuprinde următoarele obiective: reducerea cantității de petrol utilizate prin folosirea unei tehnologii avansate, maximizarea producției interne de resurse energetice și de energie, reformarea și eficientizarea structurilor cu rol de reglare și reglementare, dezvoltarea globală cu implicațiile sale pe termen lung, iar în final se analizează securitatea energetică a SUA.

Strategia de Securitate Energetică Rusiei este structurată pe șapte capitole și evidențiază ambițiile Rusiei în domeniul energetic și preocupările sale pentru realizarea propriei securități energetice. Strategia energetică a Rusiei cuprinde următoarele capitole: introducere; rezultatele actuale ale Strategiei energetice a Rusiei pentru orizontul anilor 2020, stadiul implementării, obiectivele și scopurile strategiei, trendurile majore și proiectarea dezvoltării socio-economice a Rusiei pentru perioada 2010 – 2030; analiza cererii de resurse energetice rusești (cu accent pe promovarea cererii de resurse energetice pe piața internă și poziția Rusiei pe piețele energetice mondiale); politica energetică a statului (cuprinde principiile politicii energetice, direcțiile strategice, dezvoltarea pieței energetice interne, dezvoltarea politicilor energetice regionale, rolul inovării și politicilor de dezvoltare științifică și tehnologică a sistemului energetic etc.); prospectări și inițiative strategice pentru dezvoltarea complexă a domeniului energetic (în acest capitol se analizează balanța energetică a Rusiei, inițiativele strategice de dezvoltare a complexului energetic, situația petrolului, gazelor naturale și a cărbunilor, industriei energiei electrice și a energiei nucleare, locul și rolul energiilor regenerabile, precum și prognoze privind investițiile în dezvoltarea complexului energetic); aspectele regionale și interindustriale ale dezvoltării complexului energetic rusesc și rezultatele previzionate și sistemul de implementare a strategiei.

Prin studierea acestor strategii de securitate energetice putem afla informații valoroase despre evoluția mediului internațional, despre principalele măsuri și metode de realizare a securității energetice, de principalele direcții de acțiune etc.

Considerăm că, pentru a creiona un portret cât mai realistic asupra Strategiilor de securitate energetică, trebuie să analizăm și conținutul strategiilor unor state care se află în același areal geografic, care dispun de posibilități asemănătoare și care au interese și obiective de același calibru ca și cele ale țării noastre. De aceea, ne-am propus să prezentăm, pe scurt, conținutul strategiilor energetice ale Bulgariei și Ungariei, pentru a putea realiza o radiografie a situației regionale și a principalelor interese și provocări.

Strategia de securitate energetică a Ungariei este un document care cuprinde doar direcțiile principale de acțiune, condițiile de bază ale realizării securității energetice, fundamentele strategiei energetice și viziunea autorităților pentru realizarea securității energetice.

Strategia energetică a Bulgariei este un document destul de complex, care cuprinde 8 capitole, care se referă la direcțiile principale de acțiune ale Bulgariei pentru asigurarea securității energetice: securitatea energetică; reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră; creșterea ponderii energiei regenerabile în consumul total de energie; îmbunătățirea eficienței energetice; dezvoltarea unei piețe independente și competitive de energie; programul pe termen mediu, până în anul 2013; viziunea pentru anul 2020 și măsurile de monitorizare și actualizare a strategiei.

Considerăm că analiza conținutului diferitelor strategii de securitate este utilă din cel puțin două considerente: ne oferă o imagine de ansamblu asupra problemei securității energetice la nivel regional și global și, în același timp, ne poate oferi modele, repere pentru realizarea și ulterior actualizarea strategiei de securitate energetică. Pe baza expertizei proprii, pe baza analizei datelor disponibile despre mediul intern și internațional, utilizând drept reper unele elemente analizate mai sus, putem realiza o strategie de securitate energetică modernă, care să ne permită să ne proiectăm interesele pe termen mediu și lung și să ne asigurăm climatul optim pentru evoluție, creștere economică și dezvoltare durabilă.

Securitatea energetică stă la baza securității naționale a fiecărui stat în parte deoarece crează condițiile pentru dezvoltarea economică, oferă mijloacele și instrumentele pentru desfășurarea activității în condiții normale și, de asemenea, asigură stabilitatea internă a statului, precum și stabilitatea regională.

Securitatea energetică este profund marcată, în opinia noastră, de către competiția pentru resurse, care pot deveni instrumente de presiune în cadrul relațiilor internaționale. Competiția pentru resurse energetice poate duce la creșterea tensiunilor internaționale, mai ales când această competiție pentru resurse energetice se suprapune unor probleme mai profunde, de ordin cultural, politic, ideologic, legate de reîmpărțirea sferelor de influență etc.

De aceea considerăm că este vital ca statele, atât ca actori individuali, dar mai ales ca parte a unor alianțe politico – militare, să își unească eforturile pentru realizarea securității energetice, să identifice principalele zone de interes energetic și să dezvolte în comun proiecte care să vizeze diversificarea surselor și resurselor energetice, securizarea rutelor de transport etc., astfel încât să se creeze interdependențe energetice și economice, interdependențe care să permită tuturor atingerea obiectivelor pe termen scurt, mediu și lung. Atât statele posesoare de resurse energetice, cât și statele consumatoare trebuie să fie conștiente că nimeni nu poate evolua în mod independent, pe termen mediu și lung, în condițiile actuale, când globalizarea a pătruns în toate domeniile și a atins toate zonele geografice. Odată cu globalizarea societății, asistăm la multiplicarea riscurilor și a amenințărilor, iar vulnerabilitățile sistemului sunt tot mai greu de gestionat. Abordarea comună a problemelor de securitate energetică se va dovedi cea mai viabilă opțiune, atât timp cât nu se bazează pe relații de tip colonial, cu dominatori și dominați, ci pe parteneriate care aduc avantaje tuturor părților implicate.

Atenția pe care statele o acordă în ultimii ani securității energetice se materializează, printre altele, în elaborarea unor strategii energetice sau de securitate energetică, care prezintă poziția statului respectiv pe scena energetică internațională, precum și atitudinea acestuia față de provocările energetice, care pot afecta îndeplinirea intereselor naționale și modul de realizare a securității naționale. Faptul că majoritatea statelor au elaborat asemenea strategii reprezintă, în opinia noastră, un semnal pentru România, care trebuie să intensifice eforturile pentru realizarea securității energetice și pentru elaborarea unei Strategii de Securitate Energetică.

Capitolul 3

IMPLICAȚIILE SECURITĂȚII ENERGETICE ASUPRA ASIGURĂRII SECURITĂȚII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

România, ca membru activ al comunității internaționale, este interesată de promovarea valorilor democratice și dorește să contribuie la instaurarea securității și stabilității, pe plan local, regional și internațional. Problema securității energetice a României nu este doar o problemă internă, ci este o problemă care trebuie rezolvată la nivelul comunității internaționale din care țara noastră face parte. România, prin măsurile pe care le-a luat în vederea asigurării propriei securități energetice și pentru crearea condițiilor pentru o dezvoltare durabilă, contribuie nu numai la asigurarea securității naționale, dar și la asigurarea securității energetice europene și euroatlantice.

3.1. Scurt istoric al preocupărilor românilor în domeniul exploatării resurselor energetice

Securitatea energetică reprezintă, în condițiile actuale, una dintre preocupările principale ale tuturor statelor lumii, indiferent dacă sunt producătoare sau consumatoare de resurse energetice. Pentru realizarea securității energetice, ca parte componentă a securității naționale, statele sunt pregătite să adopte o gamă variată de măsuri, active sau pasive, care să le ofere posibilitatea asigurării cantităților necesare de resurse energetice, la prețuri accesibile, în orice moment și în orice condiții, la adăpost de întreruperi accidentale sau intenționate.

Măsurile pe care statele le adoptă trebuie să permită atingerea intereselor energetice naționale ale fiecărui stat și să contribuie la realizarea securității naționale. Pentru ca aceste măsuri să fie coerente, să permită atingerea obiectivelor cu maximum de eficiență și eficacitate, trebuie să fie integrate într-o concepție unitară, care să reprezinte poziția oficială referitoare la această problemă și care să reprezinte fundamentul tuturor acțiunilor și activităților desfășurate. Din aceste considerente este necesar ca la nivelul fiecărui stat să se elaboreze o strategie de securitate energetică, care să fie o parte componentă a strategiei de securitate națională și care să contribuie la realizarea securității naționale, mai ales din punct de vedere energetic.

Asigurarea securității energetice în contextul actual, caracterizat prin apariția unor noi riscuri și amenințări, prin diversificarea provocărilor și a actorilor de pe scena internațională și prin accentuarea competiției pentru resursele energetice, impune adoptarea unor măsuri coerente, în concordanță cu interesele naționale și cu cele ale aliaților și partenerilor și cu potențialul fiecărui stat în parte. Pentru România, asigurarea securității energetice trebuie să vizeze exploatarea la maximum a potențialului intern și situarea țării noastre pe o poziție favorabilă față de principalele fluxuri energetice internaționale. Numai așa România își poate asigura securitatea energetică, deoarece competiția pentru resurse va deveni din ce în ce mai acerbă, iar atuurile României se pot transforma foarte ușor în dezavantaje, dacă nu sunt exploatate într-un mod corespunzător.

Exploatarea resurselor energetice constituie o preocupare ancestrală a oamenilor, deoarece energia a reprezentat, și reprezintă încă, o condiție esențială a supraviețuirii și dezvoltării. Din cele mai vechi timpuri oamenii au încercat să își îmbunătățească viața și să utilizeze ceea ce mediul înconjurător le oferea. La început aceștia au utilizat energia calorică a materiei vegetale pentru a se încălzi și a-și prepara hrana, astfel încât suntem îndreptățiți să afirmăm că biomasa a fost prima resursă energetică pe care omul a utilizat-o. Pe măsură ce cunoașterea a evoluat, au fost descoperite noi surse de energie, cu un potențial mult mai mare, care ofereau noi oportunități și care au permis societății umane să evolueze. Printre resursele energetice care au fost exploatate de către om putem enumera resursele primare, cum ar fi petrolul, gazele naturale, cărbunele.

Bogățiile naturale ale țării noastre și diversitatea resurselor solului și subsolului, au oferit condițiile ca România să devină una dintre primele țări care au exploatat resursele energetice, au făcut din aceasta un adevărat deschizător de drumuri în domeniul energetic.

Principala resursă energetică exploatată pe teritoriul țării noastre este petrolul, care prezintă o valoare permanentă, căutată în orice vreme și de toată lumea. Fără el nu se poate concepe energia, mișcarea, fără el nu poate exista viața.

Petrolul, sub diferitele sale forme, este cunoscut și utilizat de către oameni din timpuri imemoriale. Petrolul și derivatele acestuia au avut în antichitate nenumărate utilizări, de la medicina empirică, constucții, îngrijire personală la iluminat. Umanitatea a avut nevoie de 7000 de ani de încercări pentru a găsi modalitățile de utilizare a petrolului, dar acesta a căpătat importanță economică în momentul în care, pe fondul evoluției industriale, a putut fi exploatat la scară largă și la un preț acceptabil. Cu toate că petrolul nu a prezentat interes în momentul descoperii sale, deoarece utilitatea sa era limitată, cercetările de specialitate au stabilit că petrolul – supranumit în mod justificat și aurul negru, pentru calitățile și avantajele ce le oferă – s-a impus printr-o continuă și remarcabilă diversificare a utilizării lui în cursul istoriei, fiind prezent pretutindeni, universal și multiplu dintotdeauna, etern și misterios.

Cu toate acestea, utilizarea lui pe scară largă a început abia în secolul XIX, mai întâi ca produs brut, utilizat pentru iluminat, iar apoi, la începutul secolului XX, s-a evidențiat drept o puternică sursă de energie, care a înlocuit parțial cărbunele și care a marcat întreaga evoluție a societății contemporane. Petrolul a devenit cu adevărat important de-abia în secolul XIX, odată cu revoluția industrială, când s-a transformat într-un produs extrem de căutat, absolut necesar desfășurării vieții economice moderne, un factor important al politicii internaționale și indispensabil în vreme de război, provocând dese și aprinse conflicte diplomatice și economice, bătălii reci sau calde, tensiuni și suspiciuni între state și națiuni.

Exploatarea petrolului în țara noastră are o istorie îndelungată. Săpăturile arheologice au demonstrat prezența și folosirea petrolului în Dacia așa cum se întâmpla în aproape toată lumea antică, când s-au descoperit proprietățile petrolului și s-au identificat primele modalități de utilizare a acestuia. În Evul Mediu, exploatarea petrolului, prin intermediul unor puțuri, este menționată în Moldova (Lucăcești), în anul 1440, de marele cărturar român Dimitrie Cantemir. Consecința firească a preocupării țării noastre pentru exploatarea petrolului a fost că România a contribuit decisiv la realizarea a trei premiere petroliere mondiale în anul 1857:

prima țară din lume cu o producție de țiței, oficial înregistrată în statisticile internaționale, având o capacitate de exploatare care concura cu cea a SUA. The Science of Petroleum atesta în 1838 faptul că România a fost prima țară din lume cu o producție de petrol înregistrată în mod oficial în statisticile internaționale de 275 tone, cantitate infimă după standardele actuale, dar care, în secolul XIX era semnificativă, iar exploatarea reprezenta o adevărată provocare.

prima rafinărie din lume. În România, prelucrarea pe cale industrială începe odată cu rafinăria construită de frații Mehedințeanu la marginea orașului Ploiești în anul 1856, fapt ce oferă vizibilitate României pe plan internațional. În această rafinărie, utilizând procedeele specifice vremii, se distila petrolul pentru a obține gaz lampant;

la 1 aprilie 1857, pe baza producției de gaz de la Ploiești, intră în vigoare contractul dintre autorități și rafinăria din Ploiești cu privire la iluminatul public din capitală, orașul București devenind prima capitală din lume iluminată public în totalitate cu petrol lampant, fiind instalate 1000 de lămpi pe străzile orașului.

În anul 1957 existau în România 250 de puțuri de petrol, dar nici o sondă, iar producția era de 275 tone de petrol brut, pentru ca în anul 1865 să se producă 5426 tone, din care se exportau 3267 tone de petrol brut și 927 tone de petrol rafinat, provenit de la 8 mici rafinării. Pe parcursul celor peste 150 de ani de industrie petrolieră, în România s-au pus bazele unor societăți petroliere de mare anvengură, cum ar fi: Steaua Română, Româno-Americană, Vega, Astra Română, Concordia, Creditul Minier, care s-au evidențiat prin activitatea de extracție, prelucrare și comercializare a petrolului dintr-un număr de 104 societăți petroliere, existente în anul 1914. Societățile petroliere, indiferent de mărimea lor, au fost cele care au impulsionat creșterea producției românești de petrol, susținută de o cerere în creștere, de la 275 tone în 1838, la 15.900 tone în 1880, dată până la care numai România și SUA figurau în statisticile țărilor producătoare de petrol, și implicit creșterea economică. Producția va crește, conform statisticilor, la 837.000 tone în anul 1906 și va ajunge la 1.885.225 tone în anul 1913.

În anul 1937, pe baza prospecțiunilor și analiza zăcămintelor descoperite, România deținea locul 7 în lume privind rezervele de petrol, după URSS, SUA, Irak, Iran, Venezuela, Indiile Olandeze, estimându-se o rezervă de aproximativ 95 milioane de tone, ceea ce reprezenta aproape 6% din rezervele mondiale cunoscute la acea dată.

Tradițiile din domeniul exploatării petrolului oferă României atuuri importante în goana după resurse energetice, iar poziția geografică și resursele pe care țara noastră le posedă, fac din aceasta un actor important pe plan regional. Cu toate acestea, în ultimii ani înregistrăm un regres al industriei petroliere din România, iar conform raportului World Oil and Gas Review al companiei italiene ENI, în România mai existau, în anul 2012, cinci rafinării, utilizate la 74% din capacitate, comparativ cu 9 rafinării în anul 2000, utilizate la 57% din capacitate.

O dată cu descoperirea petrolului s-au descoperit și zăcămintele de gaze naturale, de multe ori captive în zăcămintele de petrol. Găsirea unei utilități pentru aceste gaze inflamabile a fost destul de dificilă, dar odată cu trecerea timpului gazul natural tinde să câștige importanță și să înlocuiască petrolul în unele ramuri, datorită prețului redus, impactului asupra mediului etc.

Gazele naturale sunt cunoscute încă din antichitate, cu 2000 de ani î.Hr., ele fiind semnalate sub forma focurilor vii, fenomene stranii, neînțelese și puse pe seama manifestărilor supranaturale.

În secolul al XVII-lea, este cunoscut gazul metan în Europa, și anume la Copșa Mică. Exploatarea industrială a gazelor a început în lume în preajma anului 1880 când s-a înregistrat o producție de 1,6 mld. m3. Pe teritoriul actual al României, primele zăcăminte de gaze naturale au fost descoperite la Sărmășel, jud. Mureș în anul 1909, când sonda 2 Sărmășel, destinată inițial extragerii sărurilor de potasiu, a accesat unul dintre cele mai bogate zăcăminte de gaze naturale ale lumii din acea perioadă. Pentru a exploata gazele descoperite și pentru a permite utilizarea acestora atât pentru consum industrial, cât și casnic, se fac pași rapizi către găsirea unei modalități de transport a acestora la distanță mare față de locul de exploatare, astfel încât în anul 1910 asistăm la prima intenție din Europa de a transporta gazele la distanță mare de locul de extracție, finalizată în 1914 cu prima conductă de transport gaze naturale din Europa, de la Sărmășel la Turda pe o distanță de 55 km. Un an mai târziu, 1915, în Transilvania, se constituie prima societate a gazelor din Europa, Ungarische Erdgas Gesellschaft (UEG), având ca obiect de activitate exclusiv explorarea, forarea, exploatarea, transportarea și distribuirea gazelor naturale din principala zonă gazeiferă de pe teritoriul județelor Sibiu și Mureș.

Preocupările României în domeniul exploatării și transportului de gaze naturale au impulsionat activitatea de cercetare și inovare în domeniu, fapt ce a permis României să fie un deschizător de drumuri, țara noastră evidențiindu-se printr-o serie de premiere europene și chiar mondiale. Astfel, scăderea presiunii gazelor naturale, în zăcământul Sărmășel, a determinat necesitatea comprimării gazelor naturale pentru asigurarea cu gaze a orașului Turda, iar în anul 1927 s-a realizat prima stație de comprimare a gazelor din Europa, la Sărmășel.

Pe teritoriul României gazul natural a fost exploatat în mod sistematic, producția ridicându-se în anul 1956 la 6,75 miliarde metri cubi, cea mai mare producție din Europa, dacă facem abstracție de URSS. Pe baza acestei producții record și a cererii tot mai mari, în anul 1958 se construiește primul depozit de înmagazinare a gazelor naturale din România, la Ilimbav, județul Sibiu, cu scopul de a asigura cantitatea necesară de gaze pentru perioadele cu un consum foarte ridicat, care depășea capacitatea de producție.

Un an mai târziu (1959), România a devenit prima țară exportatoare de gaze naturale din Europa, prin încheierea acordului interguvernamental între România și Ungaria pentru livrarea gazelor naturale. Prin realizarea acestui acord, România își consolidează poziția pe piața gazelor naturale din Europa.

În zilele noastre, când tradiția exploatării gazului în România a depășit un secol vechime, asistăm la o continuă dezvoltare și la o preocupare tot mai intensă de asigurare a securității energetice a României prin creșterea rolului gazelor naturale și prin reducerea dependenței de sursele externe, mai ales de Rusia. Explorările realizate au scos la iveală importante zăcăminte în bazinul Mării Negre, iar gazele de șist, a căror exploatare nu este încă suficient de bine înțeleasă, permit României să își consolideze poziția pe plan regional. La nivelul anului 2012, rezervele de gaze naturale ale României se situau în jurul valorii de 182 miliarde metri cubi, ceea ce plasează țara noastră pe locul cinci la nivel european și evidențiază rolul important pe care aceasta îl are pe piața gazelor naturale.

Datorită faptului că se găsește în scoarța pământului în cantități uriașe și a faptului că de multe ori este foarte ușor accesibil, cărbunele a fost exploatat în toată lumea, de-a lungul istoriei și continuă să reprezinte o sursă importantă de energie și în zilele noastre. Extracția cărbunelui a înregistrat un puternic avânt în timpul Revoluției Industriale, acesta reprezentând principala resursă de energie pentru societatea umană, din secolul XVIII până la jumătatea secolului XX. Avantajele pe care le are exploatarea și utilizarea cărbunelui în economie, cum ar fi costurile scăzute, rezervele uriașe, fac din acesta o sursă importantă de energie, utilizat pentru încălzire și producerea de energie electrică. În ultimele decenii, odată cu accentuarea încălzirii globale, se încearcă înlocuirea cărbunelui cu alte surse de energie, datorită impactului negativ asupra mediului.

În România au fost descoperite cele mai importante zăcăminte de cărbune în zona de sud, fiind vorba în principal de zăcăminte de lignit și huilă. În anul 1840 pe fondul protecționist creat de statul austro-ungar, frații Hoffmann și Karol Maderspach au început exploatarea la suprafață a zăcământului de cărbune de la Vulcan, Petroșani și Petrila. În anul 1854 inițiatorii exploatării miniere din Valea Jiului s-au unit în Societatea de mine din Transilvania-Vest. În anul 1920 a luat ființă Societatea comercială anonimă română – Petroșani, compusă din două mari grupuri de acționari: grupul alcătuit din fosta societate anonimă Salgotarjan împreună cu Banque Comerciale Hongroise și un grup format din 19 mari bănci. În anul 1949, la 20 august s-a înființat Societatea româno – sovietică pe acțiuni pentru exploatarea și desfacerea cărbunelui – Sovrom – Cărbune.

Activitatea de extragere a lignitului în bazinul minier al Olteniei a început în anul 1957, extrăgându-se până în anul 2010 o cantitate de peste 1 miliard de tone. Această cantitate s-a extras din 74 de perimetre miniere din care 55 și-au sistat activitatea menținându-se în funcțiune 19.

Exploatarea cărbunelui pe teritoriul țării noastre a cunoscut o dezvoltare continuă până în anii 1990, când, pe fondul diminuări cererii și lipsei investițiilor, această sursă de energie a devenit nerentabilă. De asemenea, importanța acordată cărbunelui ca sursă de energie primară a scăzut și pe fondul discuțiilor legate de schimbările climatice și de poluarea mediului înconjurător, știut fiind faptul că utilizarea cărbunelui în industrie reprezintă una din principalele surse de poluare atmosferică. Din acest moment activitatea de extragere a cărbunelui se restrânge puternic, numeroase mine se închid, iar industria producătoare de cărbune se restructurează, astăzi existând două instituții care continuă tradițiile de peste 150 de ani de exploatare a cărbunelui de pe teritoriul țării noastre: Societatea Națională a Lignitului Oltenia, fondată în 2004 și având ca obiect principal de activitate extragerea și prepararea cărbunelui inferior, transportul și comercializarea acestuia, și Regia Autonomă a Huilei, care în 1998 se transformă în Compania Națională a Huilei.

Începuturile industriale ale energiei electrice datează de numai aproximativ 150 de ani. Astfel, în anul 1869 a fost construită prima captare de apă provenită de la o cascadă din lume, cea de la Lancey, în Franța, reprezentând primul tip de centrală electrică. În anul 1882 intră, simultan, în producție primele termocentrale din lume la Londra (Helborn Viaduct) și New York (Thomas Edison).

Spre sfârșitul secolului al XlX-lea și-au făcut apariția noi tipuri de centrale electrice diferențiate după tipul de energie primară folosită.

Țara noastră se înscrie printre primii producători mondiali de energie electrică pe scară industrială. Prima termocentrală din România a intrat în funcțiune aproape simultan cu primele din lume (1882), la București, urmată de cea de la Timișoara (1884) și de cea de la Caransebeș (1887). Primele hidrocentrale au fost construite pe râurile Sadu (1896) și Prahova (1899), iar în 1898 la București se înființează Societatea Română pentru Întreprinderi Electrice Industriale, care în 1921 devine S.C. Electrica S.A. – Societate Anonimă Română, prima societate electrică specializată din România.

În ultimele decenii au fost construite mari termocentrale, atât în zonele de extracție a combustibililor, cât și în zonele mari consumatoare. Totodată s-a realizat interconectarea sistemului național energetic cu cel al țărilor vecine.

Necesitățile noastre de energie cresc din ce în ce mai mult și în acest sens trebuie să căutăm noi și noi resurse, dar, în același timp, să găsim și cele mai potrivite metode în utilizarea resurselor cunoscute. Producerea de energie presupune un consum de materiale ce conțin energie și care, din acest motiv, se numesc surse primare de energie. Cărbunele, petrolul, gazul natural, căderile de apă, uraniul reprezintă principalele surse primare de energie cunoscute și exploatate la momentul actual în România și în lume.

O sursă de energie primară eficientă este energia nucleară, obținută prin fisiunea atomilor de uraniu. Aceasta este o sursă sigură și foarte economică și reprezintă o soluție pentru prezent și viitor, o soluție de încredere, capabilă să acopere nevoile noastre de electricitate și care contribuie la dezvoltarea durabilă a societății, deoarece este o sursă curată de energie, întrucât nu există arderi și nu există emisii gazoase nedorite în atmosferă și în consecință nu avem efect de seră sau ploaie acidă datorate producerii acestui tip de energie.

În prezent, în lume circa 17,5% din energia electrică este produsă prin intermediul centralelor nucleare. Dacă aceeași cantitate de energie ar proveni de la centralele cu combustibili fosili dotate cu echipamente de foarte bună calitate, atunci, anual s-ar înregistra în atmosferă mai mult de 1,5 milioane tone de dioxid de carbon, 2 milioane tone de bioxid de sulf și 1 milion tone de bioxid de azot.

Centralele nucleare au apărut la început ca o demonstrație de obținere de energie în urma reacției de fisiune nucleară. La 2 decembrie 1942, la Universitatea din Chicago, echipa condusă de Enrico Fermi pune în funcțiune primul reactor. În fosta URSS, în 27 iunie 1954 la Obninsk, se inaugurează o centrală nucleară demonstrativă. Prima centrală nuclearoelectrică este pusă în funcțiune la 23 decembrie 1957 la Shippingport – SUA, având o putere instalată de 100 MW și a funcționat până în 1983.

În România funcționează din 1996 primul reactor nuclear, de 660 MW la centrala nuclearoelectrică de la Cernavodă. La data de 2 iulie 1998 se înființează Societatea Națională Nuclearelectrica S.A., iar la 18 mai 2001 se semnează contractul cu AECL Canada și Ansaldo Nucleare pentru construirea Unității 2.

La 12 septembrie 2007, reactorul Unității 2 de la CNE Cernavodă a atins pentru prima dată puterea nominală, în cadrul testelor de punere în funcțiune, iar la 5 octombrie 2007 a avut loc inaugurarea oficială a Unității 2. Datorită faptului că energia nucleară este o energie sigură, cu un impact redus asupra mediului și cu un potențial ridicat, la data de 25 martie 2009 s-a înregistrat compania de proiect SC EnergoNuclear SA, care va fi responsabilă pentru construirea Unităților 3 și 4 de la CNE Cernavodă. Lucrările la construcția celor două noi reactoare încă nu au început, dar este de remarcat faptul că, la data de 24 iulie 2014, Compania Candu Energy, parte a grupului canadian SNC-Lavalin, a încheiat un acord cu China Nuclear Power Engineering Company (CNPEC) pentru construcția reactoarelor nucleare 3 și 4 la centrala nuclearelectrică din Cernavodă. Interesul manifestat de partea chineză poate reprezenta o soluție pentru construirea celor două noi reactoare, care a întâmpinat probleme după ce mai mulți parteneri europeni, printre care grupurile CEZ, RWE, Iberdola și GdF SUEZ, au renunțat la proiect, pe fondul crizei economico – financiare și a catastrofei de la Fukushima. Construirea a două noi reactoare nucleare la Cernavodă ar putea crește ponderea energiei nucleare la 40% din producția totală de energie electrică a României, față de 20% cât este în prezent și un pas semnificativ pentru asigurarea securității energetice a României.

Cu toate că energia nucleară a înregistrat o stagnare, mai ales după accidentul de la Cernobîl, din 1986, după anul 2000 se înregistrează o revigorare la nivel mondial a acestei industrii, datorită mai multor factori, printre care enumerăm: creșterea siguranței în exploatare prin implementarea unor noi tehnologii, creșterea cererii de energie la nivel mondial, creșterea preocupărilor privind scăderea emisiilor de gaze cu efect de seră, apariția preocupărilor privind asigurarea securității energetice etc.

Suplimentar față de sursele primare de energie, la nivel mondial se fac eforturi pentru descoperirea unor modalități economice și eficiente de exploatare a altor surse de energie, cu un impact redus asupra mediului și pentru care să nu existe risc de epuizare: resursele de energie regenerabilă. Printre sursele de energie regenerabilă, utilizate în țara noastră, putem enumera: energia eoliană, energia solară, energia geotermală, energia apei.

Oamenii au profitat de energia vântului încă din cele mai vechi timpuri, prima etapă fiind transformarea acesteia în energie mecanică. Experiența acumulată încă din cele mai vechi timpuri transformând energia eoliană în energie mecanică a făcut ca, începând cu anul 1888, odată cu evoluția tehnologiei, Turbinele Eoliene moderne să transforme energia vântului într-o altă formă de energie de care oamenii nu se pot lipsi în prezent, și anume energia electrică.

Prima abordare comercială, pe scară largă, a conversiei energiei eoliene în energie electrică a fost cea de la Granpa's Knob din Vermont, SUA din 1939. Turbina Smith Putnam avea o putere instalată de 1,25 Mw și un rotor cu ax orizontal de 53 m diametru. Acest proiect a cumulat experiența și geniul unor proiectanți de top, precum von Karman sau den Hartog. La sfârșitul anului 2010, capacitatea mondială a generatoarelor eoliene era de 194.400 MW. Toate turbinele de pe glob pot genera 430 terawațioră/an, echivalentul a 2,5% din consumul mondial de energie.

În România preocupările pentru utilizarea potențialului eolian în vederea producerii de energie sunt relativ recente. Baza legală privind utilizarea surselor de energie regenerabilă în România este constituită din H.G. nr. 443 din 10.04.2003, privind promovarea producției de energie electrică din surse regenerabile de energie, urmată de H.G. nr. 1535 din 18.12.2003, hotărâre care aprobă Strategia de valorificare a surselor regenerabile de energie.

Investițiile realizate în România în domeniul producției de energie eoliană s-au concretizat în parcul eolian CEZ, localizat în Dobrogea, în zona comunelor Fântânele, Cogealac și Grădina, finalizat în anul 2012, cu o capacitate totală de 600 MW și care reprezintă cel mai mare parc eolian situat pe uscat din Europa. De asemenea, în ultimii ani au fost date în funcțiune mai multe parcuri eoliene de dimensiuni mai mici, situate în zona Dobrogei, cum ar fi: unul de 90 MW la Peștera, două de câte 69 MW în Cernavodă și unul de 33 MW în comuna Sarichioi, Tulcea (toate aparținând grupului Energias de Portugal) etc.

În anul 2009 România producea doar 14 MW de energie eoliană, în 2010, în centralele eoliene erau instalați în total 462 MW, în 2011 erau 850 MW instalați, ajungându-se la finalul anului 2013 la 2503 MW instalați în sistem. Creșterea puterii instalate în centralele eoliene a continuat și în prima parte a anului 2014, astfel încât la 31 martie 2014 se înregistra o putere instalată de 2632 MW, la data menționată mai sus energia produsă în centralele eoliene reprezentând 11% din totalul energiei electrice produse în România.

Pe baza evaluării și interpretării datelor înregistrate, în România se pot monta instalații eoliene cu o capacitate de până la 14.000 MW, ceea ce înseamnă un aport de energie electrică de aproape 23 000 GWh/an. Potrivit unui studiu al Erste Group, potențialul eolian al țării, estimat la 14.000 de MW, este cel mai mare din sud-estul Europei și al doilea din Europa.

Alături de sursele clasice, cu tradiție de energie, la mijlocul secolului XX, și-a făcut apariția o nouă sursă, cu un potențial imens, nepoluantă și inepuizabilă: energia solară. Potențialul imens al acesteia rezidă din faptul că pentru a asigura supraviețuirea rasei umane este necesară doar a doua miliarda parte din energia radiată de Soare, iar această cantitate înseamnă de peste 100000 de ori mai mult decât întreaga cantitate de energie produsă astăzi pe Terra, iar pe baza a 1% din energia pe care o primește deșertul Sahara într-un an, s-ar putea obține întreaga cantitate de energie electrică necesară omenirii în prezent.

Potrivit IHS iSuppli Market Research – Top 10 Predicții ale Pieței de Solar pentru 2013, România va deveni piața fotovoltaică înspre care se va îndrepta atenția în viitor. România  se va extinde de la aproape nici o instalație solară la o capacitate instalată de câteva sute de megawați. Centralele fotovoltaice care vor fi conectate la sistemul energetic național, vor produce la fel de multă energie ca cele 2 reactoare de la centrala nucleară de la Cernavodă, ținând cont de faptul că potențialul de utilizare a energiei solare în Romania, este relativ important. Există zone în care fluxul energetic solar anual, ajunge până la 1450 – 1600 KWh/m2/an, în zona Litoralului Mării Negre și Dobrogea ca și în majoritatea zonelor sudice, în timp ce în majoritatea regiunilor țării, fluxul energetic solar anual, depășește 1250 – 1350 KWh/m2/an.

Ponderea energiei solare produse în România crește de la an la an, ajungându-se în martie 2014, la o putere totală instalată de 1037 de MW, față de 29 MW instalați la sfârșitul lunii martie 2013, reprezentând 27% din totalul energiei electrice produse din surse regenerabile în România. La 31 martie 2014, în România, 4% din întreaga cantitate de energie electrică produsă provenea din centralele electrice fotovoltaice.

Resursele energetice fosile reprezintă încă una dintre cele mai importante surse de energie la nivel global. Cantitățile în care acestea se găsesc sunt limitate și se anticipează o epuizare a acestora în următoarele decenii. Cu toate acestea, volumul rezervelor de petrol și gaze naturale continuă să crească la nivel mondial, înregistrându-se o creștere cu 40% a rezervelor cunoscute în anul 2012, față de 1995. Acest lucru nu înseamnă creșterea rezervelor mondiale de petrol sau gaze naturale, ci creșterea capacității actorilor specializați de a descoperi și exploata noi zăcăminte, care până nu demult erau inaccesibile.

Exploatarea unor surse de energie cât mai diversificate, provenind din surse multiple și din zone distincte ale globului reprezintă un prim pas spre realizarea securității energetice. Pentru ca securitatea energetică să fie cât mai durabilă, sunt necesare eforturi pentru dezvoltarea unor surse alternative de energie și extinderea și eficientizarea producerii energiei din surse regenerabile, cum ar fi energia eoliană, solară, termală etc. Realizarea securității energetice trebuie să reprezinte o preocupare majoră a fiecărui stat, deoarece securitatea energetică contribuie la realizarea securității naționale, fiind în același timp o condiție esențială pentru existența acesteia.

3.2. Rolul securității energetice în asigurarea securității naționale a României în secolul XXI

Secolul XXI a debutat printr-o serie de evenimente cu un impact puternic la nivel planetar, așa cum au fost atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, care au declanșat o transformare profundă a mediului de securitate, atât la nivel global, regional, cât și național. În acest context, securitatea comunității internaționale, dar și a fiecărei țări în parte, depinde de capacitatea de reacție și de adaptare și, mai ales, de capacitatea de anticipare și acțiune proactivă, deoarece înțelegerea profundă a tendințelor internaționale și a modului în care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestui proces este o condiție esențială a progresului. România, ca participant activ la noua construcție europeană și euroatlantică, promovează și apără aceleași valori și aceleași interese, iar asigurarea securității naționale contribuie la asigurarea securității comune.

3.2.1. Abordarea securității energetice în Strategia de securitate națională a României

Asigurarea securității naționale nu se referă doar la apărarea armată a țării, ci vizează asigurarea unei stări de normalitate la care întreaga societate românească aspiră, pe temeiul eforturilor ce vizează instaurarea legalității, realizarea prosperității economice, a echilibrului social și a stabilității politice. În scopul identificării principalelor direcții de acțiune în vederea asigurării securității naționale, s-a elaborat Strategia de securitate națională a României, care vizează atât prevenirea și contracararea pericolelor generate de mediul internațional, cât și garantarea stării de securitate internă, în ansamblul său, a siguranței personale și a securității comunităților. Strategia de securitate națională răspunde nevoii și obligației de protecție legitimă împotriva riscurilor și amenințărilor ce pun în pericol drepturile și libertățile fundamentale ale omului, precum și bazele existenței statului român și vizează, cu prioritate, domeniile și activitățile consacrate stării de legalitate, siguranței cetățeanului, securității publice și apărării naționale. Realizarea acestui deziderat se poate face prin adoptarea unor măsuri active în domeniul politic, economic, diplomatic, social, juridic, administrativ, militar, prin activitatea de informații, contrainformații și securitate, precum și prin gestionarea eficientă a crizelor, în conformitate cu normele de conduită ale comunității euroatlantice.

Securitatea energetică, domeniu distinct al securității economice are un rol deosebit de important în asigurarea securității naționale. Plecând de la premisa că economia și securitatea sunt considerate acum parte a unui mecanism dinamic și complex ce pune în funcțiune sistemul social, atunci putem afirma că asigurarea securității nu se poate realiza fără atingerea unui anumit grad de dezvoltare economică și socială durabilă, așa cum progresul economico-social nu se poate realiza fără atingerea unui anumit grad de securitate. Din aceste considerente, afirmăm că securitatea energetică contribuie în mod efectiv la realizarea securității naționale și de aceea este firesc ca problema securității energetice să se regăsească în documentul ce stă la baza efortului de asigurare a securității naționale: Strategia de Securitate Națională.

Strategia vizează, ca metode și mijloace de asigurare a securității naționale, securitatea energetică și cea alimentară, securitatea transporturilor și a infrastructurii, securitatea culturală etc. Realizarea securității naționale trebuie să reprezinte o prioritate pentru toate instituțiile statului, care trebuie să acționeze continuu și activ, pe cale politică, diplomatică, economică, dar și militară pentru crearea unui climat de siguranță, de securitate, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Conform Strategiei de Securitate Națională a României, securitatea națională poate fi pusă în pericol de o serie de fenomene grave, de natură geofizică, climatică, provenind din mediul înconjurător sau reflectând starea de degradare accentuată a acestuia, de exemplu: catastrofele naturale sau fenomenele geo-meteo-climatice extreme, tendința de epuizare a unor resurse vitale, catastrofele industriale sau ecologice, posibilitatea crescută a producerii unor pandemii. Riscurile și amenințările la adresa securității naționale pot fi amplificate de existența unor vulnerabilități sau disfuncționalități, cum ar fi: dependența accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; tendințele negative persistente în plan demografic; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială; infrastructura slab dezvoltată și insuficient protejată etc.

Pentru a realiza condițiile pentru ca România să se dezvolte într-un mediu sigur și stabil, trebuie să se întreprindă eforturi susținute pentru întărirea dimensiunii economice a securității și, întrucât energia stă la baza dezvoltării economice, sunt necesare eforturi susținute pentru realizarea securității energetice a României, din perspectivă națională și euroatlantică. Pentru România, asigurarea securității energetice se traduce prin asigurarea necesarului de resurse energetice și limitarea dependenței de cele de import, diversificarea surselor de energie din import și a rutelor de transport a acestora, creșterea nivelului de adecvare a rețelelor naționale de transport a energiei electrice și gazelor naturale, protecția infrastructurii critice.

Garantarea securității naționale, conform Strategiei de Securitate Națională a României, nu poate fi realizată fără a asigura securitatea energetică a României prin adaptarea operativă și optimizarea structurii consumului de resurse energetice primare și creșterea eficienței energetice. Direcțiile principale de acțiune trebuie să vizeze: reducerea dependenței de aprovizionarea din regiuni instabile sau din state care folosesc energia ca instrument de presiune politică; accelerarea programelor de producere a energiei în centrale nucleare, care să utilizeze o tehnologie sigură; relansarea preocupărilor vizând creșterea producției de hidro-energie și de energie bazată pe tehnologiile moderne de folosire a cărbunilor; dezvoltarea capacităților de producere a energiei din surse regenerabile sau alternative și creșterii eficienței energetice în industrie, transporturi și la nivelul consumatorilor casnici, în strânsă concordanță cu politicile și strategiile UE din domeniul securității energetice. Obiectivul securității energetice este urmărit în condițiile în care principalii producători autohtoni de energie au fost privatizați și aparțin unor proprietari din UE, ceea ce oferă cadrul comunitar tuturor demersurilor.

În acord cu cerința expresă formulată în Strategia de Securitate Națională a României – reconfigurarea strategiei de securitate energetică a României în consonanță cu strategia energetică a Uniunii Europene, Guvernul a pregătit un Proiect de Strategie energetică pentru perioada 2007-2020, discutat în Consiliul Suprem de Apărare a Țării la 25 septembrie 2007. Prin urmare, acest document a fost aliniat principalelor scopuri și obiective energetice ale Uniunii Europene reliefate în Strategia Lisabona, Cartea Verde pentru o Strategie Europeană pentru Energie Durabilă, Competitivă și Sigură și Noua Politică Energetică Europeană. Strategia conferă un rol activ țării noastre în piața UE,mai ales pentru partea de est și sud-est a continentului. Potrivit documentului, în conformitate cu politicile energetice europene, prioritățile României în domeniu sunt: asigurarea competitivității, diversificarea surselor de aprovizionare cu resurse energetice, protecția mediului și asigurarea investițiilor pentru creșterea capacităților de producție și dezvoltare. În contextul relansării economice a țării noastre, cererea de energie va crește, iar rezervele exploatabile de petrol și gaze naturale vor fi tot mai limitate.

Plecând de la obiectivele de securitate cuprinse în Strategia de Securitate Națională a României și analizând principalele vulnerabilități energetice ale României, datorate atât specificului intern, dar și contextului energetic internațional, putem afirma că, pentru a-și asigura securitatea energetică, România trebuie să întreprindă fără întârziere măsuri concrete care să asigure o aprovizionare continuă cu resurse energetice, la prețuri accesibile și în condiții de siguranță. Astfel, securitatea aprovizionării, ca obiectiv central, presupune menținerea suveranității naționale asupra resurselor primare de energie și respectarea opțiunilor naționale în domeniul energiei. Se vor urmări reducerea treptată a dependenței de resurse energetice primare din import și menținerea unui echilibru între importul de resurse și utilizarea rezervelor naționale pe baze economice și comerciale. De asemenea, se va acționa pentru: diversificarea și consolidarea, în cadrul stabilit la nivel european, a relațiilor de colaborare cu țările producătoare de hidrocarburi, precum și cu cele de tranzit; diversificarea surselor de aprovizionare și dezvoltarea rutelor de transport; încheierea de contracte pe termen lung pentru gaze naturale din import pentru a diminua riscurile de întrerupere a furnizării, cu respectarea regulilor concurențiale; stimularea investițiilor în domeniul exploatării rezervelor de gaze naturale, prin încurajarea identificării de noi câmpuri și valorificarea maximă a potențialului; abordarea, în comun cu statele membre ale UE, a problemelor referitoare la protecția infrastructurii critice din sistemul energetic în lupta împotriva terorismului; creșterea nivelului de adecvare al rețelei de transport prin dezvoltare și modernizare în virtutea conceptului de smart grid (rețea inteligentă) etc.

Ca membră a UE, România trebuie să devină un furnizor de securitate energetică pentru Uniune, scop în care este necesar să contribuie la susținerea obiectivelor acesteia și prin acțiuni adecvate pe plan național, deoarece asigurarea securității energetice interne contribuie la asigurarea și menținerea securității energetice comunitare. Strategia de securitate Națională a României este documentul de bază care reglementează problemele de securitate, iar securitatea energetică ocupă o poziție importantă, deoarece fără energie nici o altă activitate nu este posibilă, iar asigurarea securității energetice contribuie decisiv la crearea condițiilor optime pentru asigurarea securității naționale. Cu toate că Strategia de Securitate Națională a României nu oferă soluții concrete pentru asigurarea securității energetice și nu trasează direcții de acțiune, în opinia noastră, ea deschide calea pentru realizarea și implementarea unor strategii sectoriale, care trebuie să fie realiste, realizabile în condițiile economice, sociale, politice și de mediu specifice țării noastre.

Strategia de Securitate Națională trebuie să fie realizată în concordanță cu Strategia de Securitate a Uniunii Europene și trebuie să aibă în vedere aceleași principii și în ceea ce privește abordarea securității energetice. În scopul creării condițiilor pentru realizarea securității energetice și, implicit, a securității naționale se impun măsuri pentru o mai mare diversificare a combustibililor, a surselor de aprovizionare, precum și a rutelor de tranzit, este esențială, după cum sunt și buna guvernanță, respectarea statului de drept și investițiile în țări-sursă.Un aspect deosebit de important este cel referitor la problemele de mediu înconjurător care sunt abordate în Strategia de Securitatea Națională a României, probleme care au o legătură puternică cu asigurarea securității energetice și cu dezvoltarea durabilă a României. Pentru a permite dezvoltarea și prosperitatea cetățenilor și a statului este nevoie de existența unei stări de securitate, care nu poate exista în absența securității energetice, iar securitatea energetică poate fi realizată, pe termen lung, doar într-o armonie perfectă cu mediul înconjurător, deoarece trebuie să creăm condițiile pentru ca generațiile viitoare să beneficieze de cele mai bune condiții economice, politice, culturale, sociale și de mediu.

3.2.2. Securitatea energetică și dezvoltarea durabilă a României

În contextul creșterii accelerate a populației la nivel planetar și creșterii consumului de resurse naturale, dezvoltarea durabilă poate fi văzută drept un model de dezvoltare care vizează realizarea unei stări de echilibru între creșterea economică, calitatea vieții și prezervarea mediului pe termen lung, fără creșterea consumului de resurse naturale dincolo de capacitatea de suportabilitate și de regenerare a pământului. Cea mai cunoscută definiție a dezvoltării durabile este cu siguranță cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare în raportul Viitorul nostru comun, cunoscut și sub numele de Raportul Brundtland: dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi. Dezvoltarea durabilă este strâns legată de accesul la resurse energetice și la modul în care acestea sunt exploatate și utilizate. Statele trebuie să își asigure, în opinia noastră, securitatea energetică, pentru a putea să își creeze condițiile optime pentru dezvoltare, dar în același timp trebuie să țină cont de faptul că este necesară o abordare realistă a acestei problematici.

La nivelul uniunii Europene s-a realizat o Strategie de Dezvoltare Durabilă cu scopul de a identifica și dezvolta acțiunile care permit UE să obțină o îmbunătățire continuă a calității vieții, atât pentru generațiile prezente, cât și pentru cele viitoare, prin crearea de comunități durabile capabile să-și administreze și să și folosească eficient resursele, precum și să valorifice potențialul inovator social și ecologic al economiei, asigurarea prosperității, a protecției mediului și coeziunii sociale. Folosirea eficientă a resurselor, în strânsă corelație cu protecția mediului reprezintă cheia realizării securității energetice și a dezvoltării durabile, deoarece conceptul de dezvoltare durabilă nu înseamnă renunțarea la utilizarea resurselor energetice fosile sau poluante, ci se referă la utilizarea rațională a acestora, pe baza unor principii relativ simple, cum ar fi: exploatarea resurselor energetice neregenerabile trebuie să se facă judicios, astfel încât rata de consum să fie corelată cu posibilitățile de substiture a acestora cu energie din surse regenerabile, iar exploatarea de resurse energetice regenerabile trebuie să se facă în concordanță cu rata de regenerare a acestora. Trebuie să acceptăm ideea că dezvoltarea societății umane este posibilă chiar și în condițiile utilizării resurselor naturale epuizabile și trebuie să corelăm politicile și strategiile care vizează realizarea securității energetice cu cele care vizează dezvoltarea durabilă. Deși cele două concepte par contradictorii, la o analiză mai atentă putem constata că acestea sunt complementare, întrucât ambele vizează domenii cruciale, cum ar fi: schimbările climatice și energia curată, transportul durabil, producția și consumul durabil, conservarea și gestionarea resurselor naturale, sărăcia globală etc.

Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României, urmărește restabilirea și menținerea unui echilibru rațional, pe termen lung, între dezvoltarea economică și integritatea mediului natural în forme înțelese și acceptate de societate. Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una dintre opțiunile posibile, ci singura perspectivă rațională a devenirii naționale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluența factorilor economici, sociali și de mediu, deoarece atât competivitatea economică, cât și dezvoltarea durabilă se bazează în mare măsură pe consumul eficient de resurse energetice și de energie. Modul în care un stat sau comunitatea internațională înțelege securitatea energetică, măsurile pe care acestea le adoptă în scopul asigurării securității energetice și preocuparea pentru impactul acestor măsuri la nivelul mediului înconjurător, sunt o expresie a atenției acordate dezvoltării durabile. Atât dezvoltarea durabilă, cât și securitatea energetică sunt posibile, dar pentru ca acestea să se realizeze este nevoie de o acțiune coordonată, bazată pe câteva principii, cum ar fi: respect pentru patrimoniul natural și cultural; dezvoltarea capitalului uman; viziune pe termen lung; responsabilitate și profesionalism; cooperare și comunicare; deschidere spre o lume în continuă schimbare.

Pentru dezvoltarea durabilă a României este necesar ca toate politicile ce vizează creșterea economică, creșterea nivelului de trai, reducerea decalajului față de celelalte state membre UE să se facă în armonie cu mediul înconjurător, să se aibă în permanență în vedere impactul acțiunilor și activităților asupra mediului și analiza consecințelor acestora asupra generațiilor viitoare.

Obiectivul principal, în plan energetic, pentru România este satisfacerea necesarului de energie în prezent și pe termen mediu și lung, la un preț cât mai scăzut, adecvat unei economii moderne de piață și unui standard de viață civilizat în condiții de calitate, siguranță în alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile, prin menținerea unui grad acceptabil de dependență de importurile de energie, diversificarea surselor de aprovizionare și a rutelor de transport, îmbunătățirea eficienței energetice pe întregul lanț de resurse – producție – transport – distribuție – consum final, reducerea impactului negativ al energiei asupra mediului, reducerea consumului cu ajutorul unor tehnologii perfecționate, restructurarea economiei, schimbarea stilului de viață, pentru a promova economia și utilizarea rațională a resurselor.

Devoltarea durabilă a României trebuie să se facă în concordanță cu dezvoltarea durabilă a Uniunii Europene, care în domeniul energetic a fixat trei direcții strategice de acțiune, în care România trebuie să își mobilizeze cu prioritate eforturile: securitate energetică, dezvoltare durabilă, competivitate.

În ceea ce privește securitatea energetică, România trebuie să își mențină controlul asupra resurselor primare de energie și să respecte opțiunile naționale în domeniul energiei, trebuie să crească siguranța ofertei de energie și să mențină un grad acceptabil de dependență față de importuri. Corelate cu securitatea energetică, direcțiile de acțiune în vederea realizării dezvoltării durabile sunt: îmbunătățirea eficienței energetice pe întregul lanț ce cuprinde producătorii, transportatorii, prelucrătorii, distribuitorii și consumatorii de energie, prin optimizarea tuturor proceselor; creșterea ponderii energiei produse pe baza resurselor regenerabile în consumul total și în producția de electricitate; utilizarea rațională și eficientă a resurselor primare neregenerabile și scăderea progresivă a ponderii acestora în consumul final; valorificarea resurselor secundare de energie; susținerea activităților de cercetare dezvoltare în sectorul energetic, reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului și respectarea obligațiilor asumate cu privire la reducerea gazelor cu efect de seră; introducerea în circuitul comercial a unor tehnologii cu un impact redus asupra mediului înconjurător etc. Condiția esențială pentru realizarea securității energetice în condițiile unei dezvoltări durabile este, în opinia noastră, creșterea competitivității și a eficienței energetice.

Pe baza cerințelor comunitare în ceea ce privește dezvoltarea durabilă, în domeniul energetic, România și-a fixat ca obiectiv pentru anul 2020 asigurarea funcționării eficiente și în condiții de siguranță a sistemului energetic național, atingerea nivelului mediu actual al UE în privința intensității și eficienței energetice, îndeplinirea obligațiilor asumate de România în pachetul legislativ Schimbări climatice și energie din surse regenerabile și la nivel internațional în urma adoptării unui acord global în domeniu, promovarea și aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice și respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Pe termen lung, România trebuie să îndeplinească, la orizontul anului 2030, conform prevederilor Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă, condițiile privind alinierea la performanțele medii ale UE privind indicatorii energetici și de schimbări climatice; îndeplinirea angajamentelor în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră; implementarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice etc.

Securitatea energetică a României și dezvoltarea durabilă a țării noastre sunt posibile, după părerea noastră, doar dacă se adoptă un plan național coerent, care să integreze Strategia de Securitate Națională a României, Strategia energetică a României în perioada 2007-2020, Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030, alte politici și strategii sectoriale și printr-o armonizare a legislației interne cu cea comunitară. De asemenea trebuie să se aibă în vedere elementele centrale ale conceptului de dezvoltare durabilă, cum ar fi: promovarea și protejarea drepturilor fundamentale, solidaritatea în interiorul generației actuale și între generații, promovarea unei societăți deschise și democratice, implicarea cetățenilor în problemele de interes, inclusiv participarea la dezbaterile legislative, atragerea unei game cât mai largi de parteneri din societatea civilă, coerența politicilor și strategiilor și aplicarea atentă a acestora, integrarea politicilor și strategiilor existente, întrucât doar printr-un efort comun și susținut se pot atinge obiectivele fixate, utilizarea celor mai bune cunoștințe disponibile și stimularea cercetării și dezvoltării tehnologice, aplicarea principiului precauției și prevenției în ceea ce privește demararea unor noi proiecte sau implementarea unor noi tehnologii etc.

Securitatea energetică se află la confluența tuturor dimensiunilor securității, întrucât realizarea ei depinde de atingerea unui anumit grad de consens politic și militar, are un impact direct asupra economiei, societății și mediului, și, nu în ultimul rând, vizează protejarea fiecărui individ uman. Este de necontestat faptul că securitatea energetică reprezintă o condiție esențială pentru realizarea și menținerea securității naționale, deoarece energia reprezintă baza tuturor activităților, este motorul dezvoltării economice, sociale și politice. Deoarece măsurile care se adoptă nu se referă numai la prezent, ci mai ales la viitor, este important să se ia în calcul și impactul acestora asupra generațiilor viitoare. În momentul în care preocupările pentru asigurarea securității energetice se împletesc cu cele care vizează dezvoltarea durabilă a societății românești, în condițiile în care legislația este în concordanță cu valorile și interese naționale, putem afirma, în opinia noastră, că este posibilă asigurarea securității naționale. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că securitatea națională are și o complexă dimensiune externă, de aceea atenția țării noastre trebuie să se îndrepte și spre zonele din imediata apropiere, spre zonele de interes energetic, de unde societatea românească își poate extrage seva necesară progresului, securitatea și stabilitatea locală și regională contribuind decisiv la realizarea securității naționale.

3.2.3. Contribuția componentei energetice la realizarea securității naționale a României

Securitatea energetică nu se reduce la asigurarea resurselor energetice necesare populației și economiei, cu toate că acesta este obiectivul fundamental. Pentru a putea asigura aprovizionarea populației și economiei cu cantitățile necesare, la prețuri acceptabile și la momentul oportun, este nevoie de măsuri mult mai ample ce vizează asigurarea securității energetice, printre care putem enumera: protecția și apărarea platformelor geoenergetice, a câmpurilor petrolifere și gazifere, a centralelor, barajelor, infrastructurilor critice energetice și a tuturor celorlalte elemente care formează sistemul energetic național și mondial. Toate aceste măsuri de tip proactiv se înscriu în categoria acțiunilor și măsurilor care vizează asigurarea securității naționale.

Securitatea națională are în centrul preocupărilor statul, acesta având rolul de garant al securității individului, grupului și o poziție importantă în asigurarea securității regionale și globale și implică asigurarea tuturor condițiilor politice, economice, sociale, militare, ecologice necesare garantării suveranității, independenței și promovării intereselor naționale și protejării individului și comunității.

Securitatea națională este un concept deosebit de complex, care a depășit de mult conotația strict militară. Plecând de la ideea că securitatea națională reprezintă gradul de satisfacere a intereselor naționale fundamentale ale unei țări, precum și ansamblul de măsuri luate, în conformitate cu o concepție unitară, pentru promovarea intereselor respective și apărarea lor împotriva agresiunilor, pericolelor, amenințărilor și riscurilor de orice natură, putem afirma că, pentru a putea înțelege un fenomen de o asemena complexitate, trebuie să îl abordăm din mai multe puncte de vedere. Necesitatea unei abordări cuprinzătoare a acestui concept reiese din complexitatea acestuia și din interdependențele ce există între securitatea națională și cea regională sau mondială, interdependențe care au fost accentuate de către globalizare.

Prin securitate națională putem înțelege totalitatea politicilor formulate și procesul de aplicare a acestora în scopul menținerii integrității statului, a protecției populației, a drepturilor cetățenilor, a mediului înconjurător și a asigurării stării de legalitate și stabilitate prin utilizarea instrumentelor politice, economice, diplomatice cât și militare.

Conceptul de securitate națională cuprinde două dimensiuni fundamentale: una internă și cealaltă externă, internațională. Securitatea internă se referă exclusiv la instituțiile implicate și la politicile și programele implementate de acestea în scopul unei administrări eficiente a stării de securitate pe plan intern. Securitatea externă integrează securitatea internă a cetățenilor români în contextul internațional. Atât dimensiunea internă a securității naționale, cât și dimensiunea externă a acesteia se referă la aspectele de ordin politic, economic, social, cultural, de mediu și militar, care contribuie în mod decisiv la realizarea stării de securitate.

Securitatea națională reprezintă, în opinia unor autori cadrul normativ, organizatoric, structural și funcțional destinat menținerii siguranței individuale și colective, protecției infrastructurilor critice și protecției civile, asigurării sau restabilirii ordinii publice și a celei constituționale și apărării independenței, suveranității și integrității teritoriale a României.

Instituțiile implicate în asigurarea securității trebuie să colaboreze pentru atingerea obiectivelor fundamentale ale statului, în orice moment și în orice condiții. Dimensiunea economică a securității naționale, și în special securitatea energetică joacă în zilele noastre un rol deosebit de important în ecuația complexă a securității naționale și internaționale, deoarece materiile prime (în special petrolul și gazele naturale) au un rol strategic în asigurarea stării de securitate a unei națiuni pentru că existența sau inexistența lor nu creează sau, dimpotrivă, creează vulnerabilități în situațiile de criză și de război, nuanțează sau chiar joacă un rol determinant în relațiile externe ale statului respectiv. În condițiile actuale putem considera că resursele energetice reprezintă fundamentul asigurării securității naționale, deoarece acestea sunt indispensabile bunei funcționări a oricărui stat. Deținerea unei cantități suficiente de resurse energetice sporește puterea unui stat și în același timp crește stabilitatea internă a acestuia. Statele care sunt dependente de resursele energetice externe trebuie să adopte o politică externă activă, care să vizeze asigurarea securității energetice. O dată securitatea energetică asigurată se creează condițiile funcționării economiei la parametri optimi, ceea ce contribuie la consolidarea securității naționale, deoarece dimensiunea economică a securității este una de tip sinergic și esențial, întrucât adună în jurul ei și integrează în același concept de putere toate celelalte dimensiuni: umane, culturale, sociale, informaționale și militare – dându-le forță și consistență.

Energia stă la baza bunei funcționări a societății moderne, iar securitatea economică ar trebui înțeleasă ca fiind: un factor esențial al securității naționale și anume acela care asigură resursele și echilibrul dinamic al celorlalte componente ale acestui sistem (securitatea națională); una dintre dimensiunile securității naționale, regionale și planetare, deziderat al fiecărui individ, comunitate umană, stat național etc. Componentă de bază a securității economice, securitatea energetică și-a lărgit aria de cuprindere de-a lungul timpului, ajungând în zilele noastre să stea la baza securității națiunilor, comunităților și cetățenilor, prin faptul că politica de securitate energetică vizează reducerea impactului dependenței de resursele energetice externe și asigurarea, pe cât posibil, a independenței energetice a acestora. Din momentul în care un stat are posibilitatea să își asigure securitatea energetică, prin diferite metode, acesta poate să își concentreze întreaga energie spre promovarea și apărarea intereselor și valorilor naționale, spre crearea tuturor condițiilor necesare pentru ca cetățenii săi să se bucure de bunăstare și de sentimentul de siguranță și securitate.

Pentru fiecare stat resursele naturale și mediul înconjurător au un rol important în menținerea unui echilibru global de securitate, altfel spus, un stat care dispune de resurse naturale în cantități suficiente pentru propria funcționare și poate să ofere și o anumită cantitate din aceste resurse pe piața internațională se bucură de o poziție privilegiată în relațiile internaționale, de garanții de securitate, bazate pe interdependențele create de către societatea globalizată.

Pentru a-și asigura securitatea națională, orice stat trebuie să acționeze simultan în mai multe direcții și trebuie să utilizeze toate instrumentele pe care le are la dispoziție, de la cel politic, diplomatic, cultural, la cel militar și economic. Securitatea națională nu trebuie privită în mod izolat, ci ca o parte componentă a securității regionale și globale, iar componenta energetică a securității naționale trebuie să se bucure de o atenție sporită, deoarece fără aceasta, indiferent de eforturile pe care statul le face, nu se va putea obține și menține un climat de securitate.

3.3. Resursele energetice ale României în geopolitica intereselor în secolul XXI

Într-o perioadă în care energia a devenit un adevărat barometru al economiei mondiale, balanța energetică este supusă unor remanieri geopolitice fără precedent, care au în prim plan interesele majore ale principalilor consumatori și producători de resurse energetice. În aceste condiții identificarea și înțelegerea intereselor energetice ne poate oferi informații importante despre raporturile de putere și de competiție/cooperare care se stabilesc între principalii actori internaționali. România, ca stat mediu, dar cu o poziție geopolitică importantă și cu un potențial energetic semnificativ, trebuie să extragă maximul de avantaje din faptul că se situează la intersecția rutelor de transport și că poate fi privită drept o platformă geoenergetică din prisma noilor resurse energetice descoperite în Marea Neagră și a potențialului natural de producere a energiei regenerabile.

În ecuația geopolitică a lumii, se pare că importanți nu mai sunt doar pivoții, adică fizionomiile de heartland, ci și zonele întinse care conțin structuri și obiective economice esențiale, adică platformele geoenergetice, văzute ca elemente generatoare de dependențe, interacțiuni, presiuni, chiar și conflict, dacă setea de resurse energetice a unor actori nu poate fi satisfăcută prin metode ce țin de jocurile economice și diplomatice.

Pentru ca o entitate de pe scena internațională să își satisfacă interesele energetice nu este suficient să acapareze zonele de exploatare sau să controleze fluxurile de transport, ci trebuie să acționeze într-o manieră complexă și completă, să pună la cale adevărate operațiuni bazate pe efecte, astfel încât să obțină maximum de rezultate, cu un efort economic, material, uman, de imagine etc. cât mai redus. Cu alte cuvinte, pentru atingerea obiectivului reprezentat de securitatea energetică, statul sau oricare altă entitate internațională interesată, are la dispoziție o gamă extrem de largă de mijloace, care trebuie utilizate în mod selectiv și discriminatoriu, pentru a se obține un avantaj în raport cu alți actori care urmăresc interese identice sau similare.

Interesul energetic poate fi definit ca efect politic al unui proces de analiză a nevoilor energetice ale unei țări, al capacităților și posibilităților acesteia de a produce energie, de a importa sau exporta energie sau de a avea acces la resursele energetice situate în anumite zone.

Interesul geopolitic poate fi definit ca o sumă de valori și opțiuni politice, economice, socio-culturale, religioase etc., a unui grup sau a unei comunități care se constituie într-un actor al vieții internaționale; acesta se poate manifesta în sfera economicului, politicului, spiritualului sau chiar în sfera fenomenului militar. Interesul geopolitic poate fi considerat drept un interes vital al statului, deoarece atingerea acestuia contribuie la realizarea securității, permite menținerea independenței și a suveranității. În momentul în care un stat este preocupat de asigurarea propriei securități energetice, de care depinde evoluția, dezvoltarea, independența sau chiar supraviețuirea sa, interesul energetic devine o coordonată majoră a politicii acelui stat.

În prezent, Europa este din ce în ce mai dependentă de resurse energetice și, prin urmare, în căutare de noi furnizori în domeniu, prin intermediul cărora să-și poată asigura cererea și securitatea energetică. Dependența energetică reprezintă o îngrijorare deosebită pentru Europa. Europa este cel mai mare importator mondial de petrol și de gaze naturale. Importurile totalizează aproximativ 50% din actualul consum de energie. Acestea vor crește la 70% în 2030. Cea mai mare parte a importurilor de energie provin din zona Golfului, Rusia și Africa de Nord. Proiectele actuale reflectă cu precădere interesele Europei pentru Zona Caspică și Nordul Africii, concomitent cu intenția de limitare a dependenței față de Rusia. Aceasta din urmă, la rândul ei, în calitate de furnizor, dorește să-și limiteze dependența de spațiul ucrainean de tranzit, îndreptându-și atenția spre Turcia, totodată inițiind proiecte alternative la proiectele promovate de Uniunea Europeană.

În actualul context internațional, țara noastră se află pentru prima dată în situația în care poziția geografică, dar și cea geopolitică îi conferă o serie de oportunități, care ar trebui valorificate la adevărata lor valoare.

Contextul geopolitic și geoeconomic în regiunea Mării Negre s-a modificat mult în ultimii ani prin migrarea centrului de greutate al interesului principalilor poli de putere spre spațiul Mării Negre și Mării Caspice, în proximitatea României, care are potențialul de a deveni poartă de intrare în blocul regional economico-politic al Uniunii Europene și spațiu de tranzit între producătorii din Asia Centrală și marii consumatori europeni de energie, datorită poziției favorabile pe care o are față de principalele zone de extragere a resurselor energetice, datorită infrastructurii relativ bogate și a siguranței pe care o prezintă.

Uniunea Europeană consideră de importanță deosebită pentru realizarea securității energetice exploatarea potențialului energetic al României, precum și consolidarea locului și rolului țării noastre pe axa energetică ce leagă Marea Caspică de spațiul Uniunii Europene, cu tranzit prin zona Mării Negre. Departe de a avea un rol pur decorativ sau de a se comporta ca pion al strategiilor competitive sau cooperative ale marilor puteri, România, dincolo de garantarea suveranității și integrității teritoriale, este capabilă să-și construiască un profil de politică externă care să corespundă intereselor naționale și imaginii atractive. Zona Mării Negre reprezintă o zonă cu un imens potențial geostrategic și energetic datorită faptului că aici se confruntă interesele marilor puteri mondiale, aici se materializează frontiera estică a NATO și a UE și, de asemenea, în această zonă, se intersectează principalele axe energetice care leagă Asia de Europa.

Geopolitica este dominată de strategiile resurselor, îndeosebi a celor energetice, care urmăresc reducerea dependențelor, diversificarea surselor și resurselor, securizarea rutelor de transport.

Din toate timpurile, țara noastră a ocupat o poziție geopolitică importantă, deoarece s-a aflat mereu la confluența civilizațiilor și a intereselor. Astfel, în Antichitate spațiul românesc s-a aflat la intersecția sferelor de interes a două civilizații mediteraneene: greacă și romană; în Evul mediu și în Epoca Modernă teritoriul țării noastre s-a aflat la intersecția intereselor marilor puteri: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Imperiul Țarist, ceea ce a determinat confruntări deosebit de puternice; după cel de al Doilea Război Mondial România a intrat sub sfera de influență a Moscovei, dar a păstrat legături destul de puternice cu statele occidentale; pentru o scurtă perioadă de timp, după prăbușirea Uniunii Sovietice, România s-a aflat într-o zonă gri, fiind în căutarea identității, iar în prezent România este membră a NATO și UE, la granița de est a acestora, pe marile axe geopolitice și economice ale continentului. Pentru a scoate în evidență importanța poziției României, trebuie să identificăm principalele axe care se intersectează pe teritoriul țării noastre, axe economice, energetice, dar și politice: axa Est – Vest (între Uniunea Europeană și Rusia și Asia Centrală), axa Nord-Vest – Sud-Est: (Uniunea Europeană – Orientul Mijlociu), axa Marea Caspică – Marea Neagră – Marea Mediterană, axa Dunăre –Main – Rhin, care leagă prin sistemele de canale cel mai mare port românesc și european de la Marea Neagră (Constanța) cu cel mai mare port al Europei și al doilea al lumii, aflat la Marea Nordului (Rotterdam), care poate deveni un element esențial al aprovizionării întregii Europe cu resurse energetice atât din bazinul Mării Negre și Mării Caspice, cât și din bazinul Mării Nordului.

Pe lângă poziția geografică, un alt element care oferă României o poziție privilegiată în geopolitica intereselor marilor puteri din secolul XXI este reprezentat de potențialul energetic al țării noastre, care dispune de cantități importante de resurse energetice fosile, dar și de un potențial imens de producere a energiei din surse regenerabile, fie că vorbim despre hidroenergie, energie eoliană sau solară, fapt întărit și de atenția pe care diferite societăți din domeniul energetic o acordă țării noastre. Pe lângă aceste elemente, nu trebuie să pierdem din vedere și importantele zăcăminte de petrol și gaze naturale care s-au desoperit în ultimii ani în Marea Neagră și pe care firmele specializate se pregătesc să le exploateze intensiv. Aceste rezerve sunt în măsură să asigure pentru o perioadă de timp independența energetică a României și să contribuie efectiv la întărirea securității energetice europene, deoarece proiectele de transport a resurselor energetice și inițiativele de interconectare a sistemelor de transport europene au în România un partener de o importanță majoră.

Un fapt de necontestat al secolului XXI îl reprezintă dependența din ce în ce mai mare a economiilor lumii de resursele energetice. Economia mondială depinde încă de petrol și gaze naturale ca resurse centrale de energie, iar lupta pentru resurse domină geopolitica secolului XXI. Țara noastră, prin poziția pe care o ocupă și prin potențialul energetic intern poate juca un rol important pe marea tablă de șah a intereselor geopolitice. Pentru a obține cât mai multe avantaje, de ordin economic, politic, dar și de imagine, România trebuie să ducă o politică echilibrată, dar îndrăzneață, prin care să exploateze poziția geografică și să apară drept un partener de încredere atât pentru producătorii, cât și pentru consumatorii de resurse energetice, cu atât mai mult cu cât țara noastră, prin prisma noilor zăcăminte de petrol și gaze naturale descoperite, este foarte aproape de realizarea independenței energetice pe termen scurt și mediu. Pentru a determina impactul pe care resursele energetice ale țării noastre îl au asupra realizării securității energetice europene, trebuie să analizăm starea actuală a resurselor de care dispunem și să ne dimensionăm consumul în consecință. Dacă resursele energetice de care dispunem ne oferă o oarecare siguranță pe termen mediu, nu înseamnă că trebuie să consumăm mai mult, ci înseamnă că trebuie să consumăm inteligent, astfel încât să oferim generațiilor viitoare posibilitatea unei dezvoltări continue. De asemenea, nu trebuie să ne bazăm exclusiv pe propriile resurse, deoarece acestea trebuie să constituie și rezerva strategică a țării noastre în cazul unor perturbări grave a sistemelor de aprovizionare cu resurse energetice, ci este necesar să ne îndreptăm atenția spre principalele zone bogate în rezerve de hidrocarburi și să încercăm să creăm parteneriate energetice dar și de altă natură cu statele din aceste regiuni. Conform analizelor realizate anterior, putem afirma că principalele zone de interes energetic ale României coincid cu cele ale statelor membre UE, România trebuind să se concentreze pe maximizarea avantajelor pe care le oferă poziția sa geografică față de acestea.

3.4. Zone de interes energetic pentru România

Pentru a-și asigura securitatea energetică, România trebuie să își îndrepte atenția asupra zonelor bogate în resurse energetice aflate în imediata apropiere, cum ar fi zona Mării Negre și zona Caspică. Existența acestor zone în vecinătatea țării noastre sporește importanța acesteia din punct de vedere strategic, deoarece posibilele rute de transport vor trece și pe teritoriul României, pentru a ajunge la marii consumatori central și vest europeni.

3.4.1. Aspecte privind interesele energetice ale României în zona Mării Negre

Aflată la confluența unor importante interese strategice, zona extinsă a Mării Negre reprezintă principala legătură între trei regiuni având o importantă semnificație pe plan politic, economic și de securitate: Europa de Sud-Est, Asia Centrală și Orientul Mijlociu. În această regiune se intersectează, în special în domeniile economic și al securității, interesele unor importanți actori globali cu cele ale statelor riverane. Toți actorii spațiului Mării Negre sunt conectați într-un fel sau altul la circuitele energetice dintre Est și Vest, dintre producătorii și consumatorii de resurse energetice.

Marea Neagră este o importantă rută comercială și un coridor energetic, cu potențialul de a oferi Europei resurse de petrol și gaze, în acest fel reducând dependența bătrânului continent de resursele din Orientul Mijlociu și Rusia. Astfel, ea acționează ca un instrument de echilibrare a accesului la resurse și reprezintă un element deosebit de important al securității energetice europene, deoarece posibilitățile de transport a energiei oferite de către Marea Neagră permit diversificarea surselor de aprovizionare cu hidrocarburi și, de asemenea, diversificarea furnizorilor de resurse energetice. Regiunea Mării Negre este o zonă de producție și distribuție de o importanță strategică pentru securitatea energetică a UE și dispune de un potențial semnificativ de diversificare a aprovizionării cu energie și constituie, așadar, un element esențial al strategiei externe a UE în sectorul energetic. Diversificarea securității furnizării energiei este atât în interesul partenerilor noștri din regiune cât și al UE.

Regiunea Mării Negre este un nod major al rutelor de aprovizionare a Europei cu hidrocarburi din Rusia, bazinul Caspic și alte state producătoare din Orient, probabil și cele mai scurte, iar România este plasată pe traseul mai multor axe economice, dar în egală măsură și geopolitice, care leagă Vestul Europei de Estul Europei și, în continuare, de Asia. Regiunea Mării Negre este cu atât mai importantă pentru România cu cât, din punct de vedere energetic, aceasta reprezintă punctul central al axei mărilor, care poate lega Asia Centrală de Europa de Vest, pe o rută total independentă de presiunile Rusiei, care poate controla rutele terestre.

În acest conflict de interese energetice, cu profunde valențe diplomatice și politice, în care Federația Rusă nu dorește să-și piardă supremația, iar UE dorește să-și reducă dependența de resurse energetice externe și astfel să-și sporească securitatea energetică, atenția se îndreaptă spre statele riverane Mării Negre: Turcia, România și Bulgaria care doresc să devină actori regionali, Ucraina se luptă pentru păstrarea unor facilități economice și militare la Marea Neagră, Rusia își consolidează poziția geostrategică prin ocuparea ilegală și ulterior anexarea Crimeei, precum și prin susținerea separatiștilor din estul Ucrainei, iar Georgia și Azerbaidjanul vor să se elibereze de influența și presiunile exercitate de către Federația Rusă. Un lucru însă este cert, că în ciuda tuturor intereselor private toți actorii implicați în regiune trebuie să joace ca parteneri și nu ca rivali cum s-a întâmplat până acum. Situația geopolitică la Marea Neagră este destul de complexă, întrucât aici se întâlnesc interesele mai multor state și alianțe, care trebuie să depășească rivalitățile și reminescențele trecutului, să trateze problema securității energetice cu cea mai mare seriozitate și să accepte faptul că potențialul pe care Marea Neagră îl posedă, ca rută de transport, dar și ca rezervor de resurse naturale, poate fi valorificat doar printr-o abordare comună, prin intermediul parteneriatelor, care trebuie să cuprindă obligatoriu și Rusia, pentru că securitatea energetică a întregii jumătăți sudice a Uniunii Europene va fi decisă în jurul regiunii Mării Negre. Competiția în zona Mării Negre, în trecut nu a făcut decât să dea naștere unor presiuni imense, pe toate planurile. De aceea acum cooperarea trebuie să ia locul competiției, iar problema securității energetice să fie abordată din perspectiva obținerii de avantaje de către toți actorii din regiune, mai mici sau mai mari. Principalele proiecte de transport a gazelor și petrolului din Rusia sau din regiunea Caspică spre Europa, recunoscută fiind dependența Uniunii Europene de resursele energetice din Federația Rusă și Orientul Mijlociu, trebuie să treacă prin Marea Neagră, deoarece aceasta oferă o rută scurtă și relativ sigură.

România, ca stat care dorește să se afirme ca putere regională, ca pol de securitate și stabilitate, trebuie să utilizeze toate avantajele de care dispune, mai ales de cele geopolitice și geostrategice. Poziția de stat riveran al Mării Negre face din România o posibilă țară de tranzit pentru marile proiecte de transport a hidrocarburilor.

Unul dintre principalele avantaje pe care țara noastră le are se referă la faptul că portul Constanța este cel mai mare port comercial la Marea Neagră și dispune de facilități care permit transportul unor mari cantități de hidrocarburi. Terminalele petrolifere și gazeifere permit transportul pe mare a gazelor naturale lichefiate, care sunt încărcate în conducte pe teritoriul țării noastre și trimise spre destinatarii finali din Europa.

Interesele energetice ale României în zona Mării Negre nu se rezumă doar la tranzitul de petrol și gaze naturale din zonele de exploatare din Rusia sau din zona caspică, România având potențialul de a deveni centrul energetic al Europei de Sud-Est, deoarece poate deveni un important nod energetic și astfel își va consolida propria securitate energetică și va contribui la realizarea securității energetice a UE în ansamblul său. Extinderea platoului continental al României, datorită rezolvării litigiilor cu Ucraina la Curtea Internațională de la Haga, a permis inițierea unor ample lucrări de explorare a subsolului Mării Negre, care au confirmat faptul că în Marea Neagră se află un imens zăcământ de petrol și gaze naturale, care, deși se află la adâncimi mari, pot fi totuși exploatate. Potrivit informațiilor oferite de Agenția Națională de Resurse Minerale (ANRM), numeroase companii au solicitat documentații geologice și geofizice pentru perimetrele petroliere oferite spre concesiune, situate în Marea Neagră, cum ar fi: ExxonMobil, Grupul MOL împreună cu Expert, Hunt Oil, Melrose Resources BV, Midia Resources SRL, Total, Audax Resources Ltd, Blackstairs Energy, Strzelecki Energy și consorțiul format din Aurelian, JKX și Sorgenia. La începutul anului 2012, ExxonMobil anunța descoperirea unui zăcământ uriaș de gaze naturale estimat la 42-84 miliarde metri cubi, ceea ce ar înseamna de trei-șase ori consumul anual al României. Zăcământul a fost descoperit în urma forării puțului Domino-1 de către ExxonMobil, prima operațiune la mare adâncime în largul țărmului românesc, cu o adâncime de peste 3.000 de metri. Domino-1 este amplasat în Blocul Neptun, la 170 de kilometri de țărm, în ape cu o adâncime de aproximativ 930 de metri, iar în noiembrie a scos la licitație mai multe contracte de servicii care vizează continuarea lucrărilor. În prezent, Agenția Națională de Resurse Minerale are încheiate contracte de explorare pentru zece perimetre din Marea Neagră. Singura companie care face operațiuni de exploatare în prezent este OMV Petrom, în perimetrul Istria, la cinci zăcăminte: Lebăda Est și Vest (unde se fac exploatări din 1987), Sinoie, Pescăruș și Delta.

România are numeroase avantaje geografice în spațiul Mării Negre, fiind văzută atât ca o sursă de stabilitate, de resurse energetice, dar și ca o cale de acces spre resursele din zona caspică, manifestând în același timp și o puternică voință politică pentru consolidarea poziției sale de lider regional, fapt ce rezultă din implicarea acesteia în numeroase inițiative regionale, cum ar fi Sinergia Mării Negre, adoptată la propunerea României în anul 2007, care adaugă o dimensiune regională politicii europene de vecinătate și consolidează cooperarea energetică între țările riverane. Devenind un important nod energetic sud-european, România și-ar putea consolida securitatea energetică internă, precum și pe aceea a UE în ansamblu. Pentru realizarea acestui deziderat nu este suficientă doar implicarea țării noastre în zona Mării Negre, ci este necesară îndreptarea atenției spre alte zone de interes energetic, cum ar fi zona Mării Caspice și a Asiei Centrale, zone bogate în hidrocarburi și interesate de cooperarea energetică cu statele europene.

3.4.2. Zona Mării Caspice și a Asiei Centrale – posibilă soluție pentru asigurarea aprovizionării cu resurse energetice pentru România

Zona energetică a Mării Caspice, o zonă caracterizată prin puternice frământări și tensiuni, prezintă o serie de avantaje în raport cu Orientul Mijlociu, cum ar fi distanța față de marii consumatori din Europa, situația politică a zonei, stabilitatea zonei etc.

Resursele energetice descoperite în Azerbaidjan, Kazahstan și Turkmenistan au crescut importanța strategică a zonei și au atras atenția întregii lumi, Europa privindu-le ca o soluție pentru dominația rusă, iar Rusia ca o amenințare față de planurile de sporire a influenței internaționale pe baza resurselor energetice. Această zonă reprezintă o alternativă viabilă pentru hidrocarburile provenite din Rusia, dar și din Orientul Mijlociu, datorită caracteristicilor zonei, cantității mari de resurse disponibile și distanței relativ reduse a lanțului de aprovizionare/transport.

Pentru ca hidrocarburile caspice să ajungă în Europa și ținând cont de faptul că oleoductele din zona caspică au ca punct de destinație țărmul estic al Mării Negre și că tranzitul prin strâmtorile Bosfor și Dardanele este limitat din punct de vedere tehnic și al protecției mediului, construirea de noi rute de pe țărmul vestic al Mării Negre spre vest, în interiorul continentului european pare o soluție viabilă și realistă. Între proiectele dinspre Marea Caspică spre Europa se înscriu: Burgas – Alexandropoulis, Constanța – Omisalji – Trieste, Odessa – Brody – Gdansk, Turkmenistan spre Europa Centrală și de Vest, via Azerbaidjan și Georgia, Turcia – Bulgaria – România.

România, care a fost unul dintre marii producători și, totodată, exportatori mondiali de petrol, între cele două războaie mondiale, și de gaze naturale, după al Doilea Război Mondial, în prezent este importatoare în cazul ambelor hidrocarburi. Producția sa de petrol (5,2 – 5,4 milioane de tone anual), precum și cea de gaze naturale (10 – 13 mld m³) sunt insuficiente necesarului de consum al țării, România devenind importatoare. Ca urmare, România a devenit foarte interesată de marile proiecte energetice, în special de cele incluse în proiectul drumul energiei caspice spre Europa.

Cantitatea rezervelor caspice diferă semnificativ în funcție de sursele de informații. Astfel, potrivit Departamentului de Energie al SUA, rezervele ar atinge cifra de 200 miliarde barili, plasând regiunea pe locul doi pe Glob, după Orientul Mijlociu. În schimb, compania britanică British Petroleum apreciază rezervele la numai un sfert din acestea (cca. 48 miliarde barili). Alte surse avansează cifre chiar mai mici, în jur de 25 miliarde barili.

Esența jocului caspic rezidă atât în controlul producției de petrol și gaze naturale, cât și în controlul conductelor prin care vor fi transportate hidrocarburile spre piețele lumii. De aici a rezultat o clasificare a actorilor din regiune: petroliști și jucători (oilers and gamers), țara noastră având totuși o influență redusă în zonă, considerăm că nu poate fi inclusă în niciuna dintre aceste categorii, deși interesele sale energetice ar apropia-o de categoria jucătorilor, a celor care încearcă să aibă un cuvânt de spus în ceea ce privește transportul hidrocarburilor.

Având în vedere că piața locală caspică a hidrocarburilor nu solicită cantități mai mari de hidrocarburi, creșterea producției nu are niciun sens dacă aceasta (în mod special petrolul) nu este transportată la mare distanță. Ca o urmare firească a apărut necesitatea construirii de conducte de transport: de la zăcămintele caspice la porturile petroliere de pe țărmul estic al Mării Negre sau direct la Marea Mediterană și de la Marea Neagră spre Occident.

Acest considerent face ca rezolvarea problemei conductelor de petrol și gaze naturale să fie esențială pentru viitorul Zonei Mării Caspice și, adițional, al Zonei Asiei Centrale. În ceea ce privește transportul resurselor energetice din aceste regiuni spre statele consumatoare din Europa, în opinia noastră există două variante: păstrarea monopolului Rusiei, aceasta având posibilitatea să decidă unde, pe ce traseu și în ce condiții vor ajunge resursele energetice sau eliminarea monopolului, prin construirea a cât mai multor conducte care să evite teritoriul rusesc, realizându-se astfel un deziderat al Uniunii Europene, acela al diversificării surselor de aprovizionare și a rutelor de transport. Ținând cont de evenimentele internaționale și de sancțiunile pe care statele europene le aplică Rusiei, este posibil ca relația cu aceasta să se deterioreze, fapt ce implică necesitatea ca să se facă eforturi pentru transpunerea în practică a celei de a doua variante.

România este interesată pe deplin de eliminarea monopolului Rusiei în ceea ce privește furnizarea de hidrocarburi și de aceea se implică activ în toate proiectele care vizează transportul petrolului și gazelor naturale dinspre zona caspică spre Europa, cu atât mai mult cu cât multe dintre ele tranzitează și teritoriul țării noastre. În condițiile în care cantitățile de petrol și gaze naturale de care dispune România nu permit acoperirea consumului intern, iar energia din surse regenerabile este insuficientă și nu poate acoperi toate domeniile consumatoare de resurse energetice, în special transporturi și industrie, este firesc ca țara noastră să-și îndrepte atenția spre noi posibili furnizori, mai ales în condițiile în care dependența de Rusia nu oferă garanții ale aprovizionării, nici în ceea ce privește prețul, nici continuitatea aprovizionării.

Participarea României la proiectele energetice din regiunea caspică și din regiunea Mării Negre dovedesc faptul că țara noastră este interesată de asigurarea securității energetice, bazată pe un sistem eficient de aprovizionare cu resurse primare, de producere, transport, distribuție și furnizare, care să asigure alimentarea continuă a tuturor consumatorilor în condiții de accesibilitate, disponibilitate și de suportabilitate a prețurilor, ținând cont de evoluția calității mediului înconjurător, iar regiunea Mării Caspice reprezintă unul dintre răspunsurile la această problemă, alături de Marea Neagră și de dezvoltarea surselor de energie regenerabilă. Prin adoptarea măsurilor ce vizează asigurarea securității energetice, pe termen scurt, mediu și lung România contribuie atât direct, cât și indirect la asigurarea securității energetice europene și euroatlantice.

3.5. Contribuția României la asigurarea securității energetice europene și euroatlantice

Dependența de resurse naturale creează, pentru statele din perimetrul european și euroatlantic, un tip de comportament special, care nu este și, probabil, nu va fi niciodată nici suficient de flexibil, nici suficient de tolerant, pentru a accepta impuneri exterioare sau condiționări defavorabile, din partea țărilor deținătoare de resurse energetice.

Organizațiile internaționale cu valențe în domeniul securității care acționează în arealul european, NATO și UE trebuie să își schimbe atitudinea generală întrucât apar noi amenințări și noi priorități, cum ar fi asigurarea securității energetice.

NATO, prin mandatul său, poate crea, în ceea ce privește securitatea, o valoare adăugată care consolidează și amplifică eforturile internaționale în acest domeniu, întrucât alianța dispune de forța, de personalul, de potențialul economic și de determinarea de a acționa în acest sens. Pe plan strategic, NATO este o platformă specială care generează și proiectează stabilitate, oferind un cadru transatlantic unic de dialog și cooperare în problemele de politică și de securitate energetică. În momentul de față, NATO întreprinde consultații asupra riscurilor imediate în domeniul securității energetice, promovează cooperarea internațională și regională în materie de securitate energetică. Acest lucru este posibil deoarece printre partenerii Alianței se află atât marii producători de petrol și gaze, cât și țări de tranzit.

Pe plan tehnic, NATO are posibilitatea de a furniza mijloacele de fuzionare și de partajare rapidă a informațiilor care provin din surse multiple, activități la care România participă în mod activ. Această capabilitate permite analiza vulnerabilităților energetice strategice, deoarece NATO dispune de instrumentele de analiză necesare cunoașterii exacte a situației, a pericolelor, amenințărilor și vulnerabilităților energetice și a riscurilor care rezultă din dinamica acestora. În domeniul securității energetice NATO poate avea, în principal, roluri de cooperare, consultare și de sprijin, dar anumite operații pot avea efect preventiv sau disuasiv, cu repercusiuni directe și indirecte asupra securității energetice.

În viitor NATO își va concentra atenția asupra securității energetice, îndeosebi a infrastructurilor energetice, din zona de est și sud – est a Europei, cu accent pe bazinul Mării Negre, zonă în care recent s-au descoperit importante zăcăminte de petrol și gaze naturale. Importanța strategică a Mării Negre, datorită în parte și resurselor energetice, a determinat și atenția pe care Alianța o acordă instalării scutului antirachetă în regiune, dar și dezvoltarea parteneriatelor cu statele riverane Mării Negre nemembre NATO.

O altă regiune de interes energetic strategic pentru NATO este zona arctică, unde devine posibilă explorarea și exploatarea resurselor de hidrocarburi. Dintre cele opt țări care sunt interesate de regiunea arctică, datorită poziției lor geografice, cinci sunt membre NATO, iar trei sunt membre ale UE. Considerăm că este în interesul tuturor acestor țări, al Alianței în ansamblu, dar și al UE să asigure controlul și securitatea acestor noi resurse energetice, a căror existență momentan este doar bănuită.

În opinia unor specialiști, contribuția efectivă a NATO la asigurarea securității energetice, ar putea cuprinde: supravegherea și evaluarea situației în ceea ce privește securitatea energetică, prin realizarea unui mecanism, prin consultări politice regionale cu aliații, pe baza informațiilor disponibile etc.; căutarea unor modalități de aprovizionare garantată, care ar putea modela din ce în ce mai mult politica externă și prioritățile statelor membre; asigurarea asistenței aliaților în problemele de securitate energetică, prin operații ale NATO de securizare a infrastructurii energetice, patrule maritime sau aeriene, consolidarea cadrului de securitate, asistență în cazul unor catastrofe energetice etc. Posibilitățile NATO de intervenție pentru protejarea zonelor de extracție și a rutelor de transport a energiei este posibilă datorită capacităților sale militare și a infrastructurii de care dispune. Totuși, intervenția NATO în vederea asigurării securității energetice trebuie să reprezinte o parte componentă a eforturilor UE, deoarece majoritatea statelor europene au un dublu statut – de membru NATO și UE, și, în consecință, interesele lor sunt aceleași, dar pentru atingerea lor pot fi alese modalități diferite, uneori divergente. De aceea este nevoie de o armonizare a politicilor europene și euroatlantice în domeniul securității energetice.

UE este cel mai mare importator de energie din lume, importând circa 50% din necesarul de energie la momentul actual, iar proiecția este de 70% la orizontul 2030. Asigurarea securității energetice este un obiectiv prioritar al Uniunii Europene, mai ales după crizele gazului determinate de conflictul de natură economică și politică dintre Federația Rusă și Ucraina din 2006 și 2009, în condițiile în care o nouă criză se prefigurează la finalul anului 2014, pe fondul crizei din Ucraina, alimentată de către Rusia. Obiectivele energetice care trebuie atinse cu prioritate se referă la asigurarea competitivității pieței interne de energie, a securității aprovizionării strategice, la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră provocate de producerea sau consumul de energie, precum și la consolidarea poziției Uniunii Europene pe scena internațională. Pentru România prezintă relevanță toate măsurile de la nivelul UE, dat fiind profilul energetic complex al țării noastre. De importanță deosebită sunt în special preocupările ce vizează asigurarea securității energetice la nivel local și regional, constând în identificarea unor noi furnizori de hidrocarburi și a unor noi rute de transport, precum și interconectarea tuturor statelor membre UE.

Ca membru al UE, România a înțeles că trebuie să fie parte integrantă a politicilor energetice europene și că trebuie să facă eforturi pentru a-și asigura securitatea energetică, prin creșterea eficienței energetice, prin creșterea ponderii energiei regenerabile și prin diversificarea surselor de aprovizionare. Adoptarea pachetului legislativ energetic la nivelul țării noastre este o dovadă a implicării României în politicile energetice europene. România a înțeles că securitatea energetică nu poate fi realizată prin eforturi proprii și de aceea este favorabilă tuturor proiectelor europene de cooperare în domeniul energetic și celor care vizează reducerea impactului întreruperilor aprovizionării.

Rolul României în politicile de securitate energetică euroatlantice este similar cu cel jucat în cadrul politicilor europene, deoarece România este membru în ambele organizații, iar politica României nu conține diferențieri în raporturile cu NATO și cu UE, în sensul că țara noastră nu preferă o anumită organizație. Potențialul intern al României nu poate asigura nici măcar necesarul propriu de resurse energetice, mai ales dacă luăm în calcul resursele de petrol și gaze naturale, dar țara noastră este hotărâtă să contribuie la realizarea securității energetice a partenerilor și aliaților prin dezvoltarea parteneriatelor și securizarea rutelor de transport a energiei și a infrastructurilor energetice. Această securizare se poate face în mod direct, prin acțiunile ce vizează protejarea infrastructurilor energetice proprii și a celor care fac legătura cu statele vest – europene, dar și indirect, prin participarea cu forțe și experți la acțiunile politice și militare ce vizează combaterea principalelor amenințări la adresa aprovizionării cu energie în zonele de interes ale UE și NATO, România fiind unul dintre principalii contributori cu trupe la acțiunile NATO și un participant constant la toate misiunile desfășurate de UE în zonele fierbinți ale globului, mai ales în zonele din care se extrag sau pe unde se transportă resursele energetice. Datorită poziției extrem de favorabile a României față de principalele fluxuri de aprovizionare cu hidrocarburi din zona Caspică, putem afirma că rolul țării noastre în cadrul politicilor energetice europene și euroatlantice este unul major, iar România este un partener indispensabil pentru realizarea în condiții de eficiență maximă a proiectelor majore ce vizează aprovizionare cu petrol și gaze naturale a Europei, dar și a Alianței în ansamblu.

Poziția României față de principalele fluxuri de transport a resurselor energetice și față de principalele zone de exploatare a acestora, face din țara noastră un actor important pe plan regional. Potențialul energetic intern, precum și vecinătatea țării noastre cu Marea Neagră, o zonă care dispune de importante resurse energetice abia descoperite, contribuie, după părerea noastră, la asigurarea securității energetice europene și euroatlantice. România trebuie să își consolideze poziția prin implicarea activă în rezolvarea problemelor locale și regionale și prin implicarea în politicile de securitate energetică dezvoltate la nivel european și euroatlantic. După părerea noastră, aceasta este modalitatea cea mai sigură prin care țara noastră își poate asigura securitatea energetică pe termen mediu și lung, inacțiunea putând reprezenta un motiv de trecere a țării noastre într-un plan secund și punerea acesteia într-o situație caracterizată de incertitudine și de sporirea gradului de vulnerabilitate energetică.

Faptul că Uniunea Europeană și NATO au identificat principalele direcții de acțiune în vederea asigurării securității energetice și au identificat clar capabilitățile de care dispun a deschis calea cooperării efective între cele două organizații și a permis realizarea unei strategii de securitate energetică, o strategie care trebuie să fie multisectorială și trebuie să vizeze securizarea surselor și a rutelor de transport, protecția infrastructurilor energetice, identificarea unor noi furnizori, a unor noi zăcăminte și a unor noi rute de transport, pentru a combate astfel întreruperile intenționate sau accidentale ale aprovizionărilor. De asemenea, trebuie să se acționeze pentru dezvoltarea capabilităților de producere a energiei din surse regenerabile, cu un impact redus asupra mediului, pentru a permite dezvoltarea durabilă a întregii regiuni.

Contribuția României la realizarea securității energetice europene și euroatlantice este o expresie a dorinței țării noastre de a se integra deplin în comunitatea euroatlantică.

Eforturile pe care România le întreprinde în vederea asigurării securității energetice trebuie să continue, chiar dacă gradul de dependență a țării noastre față de resursele energetice externe este printre cele mai mici din Europa și chiar dacă potențialul intern al acesteia este destul de ridicat și permite asigurarea unei mari părți a consumului pentru următorii 20 – 30 de ani. Nu trebuie să neglijăm dezvoltarea producției de energie din surse regenerabile pentru a atinge obiectivele fixate la nivelul Uniunii Europene, dar și pentru a ne înscrie în direcțiile de acțiune fixate de necesitatea realizării dezvoltării durabile.

Pentru a permite realizarea și menținerea securității energetice este necesară elaborarea unor politici și strategii energetice realiste, în concordanță cu cele comunitare, care fixează obiective și termene clare. De asemenea, considerăm că, este necesară actualizarea permanentă a acestor strategii pentru ca România să aibă în domeniul securității, în general, și al securității energetice în special, o atitudine proactivă.

Securitatea energetică are, în opinia noastră, un rol fundamental pentru realizarea securității naționale a României. Asigurarea securității energetice oferă condițiile pentru ca societatea românească să evolueze și să se dezvolte, iar aceasta trebuie să se realizeze ținând cont de principiile dezvoltării durabile. Componenta energetică poate și trebuie să contribuie la realizarea securității naționale a României și de aceea trebuie să ocupe un loc important în Strategia de Securitate Națională, care trebuie să reprezinte baza pentru elaborarea unei Strategii de Securitate Energetică, care să promoveze îndeplinirea obiectivelor naționale, apărarea intereselor naționale în condordanță cu politicile energetice europene și euroatlantice, dar ținând cont de specificul și necesitățile energetice ale României.

România, datorită resurselor energetice de care dispune și datorită poziției geografice, poate juca un rol important în geopolitica intereselor energetice. Rolul României poate fi diminuat sau amplificat de interesul pe care autoritățile îl manifestă față de această problemă.

În opinia noastră, România poate influența politicile energetice regionale și europene prin implicarea în proiectele energetice care vizează zona Mării Negre și a Mării Caspice, simultan cu adoptarea unor măsuri eficiente care să vizeze consolidarea securității energetice pe plan intern, prin dezvoltarea unui sistem energetic modern, bazat pe un mix energetic care să valorifice potențialul intern și în care resursele regenerabile să joace un rol important.

De asemenea, securitatea energetică poate fi consolidată prin dezvoltarea parteneriatelor și crearea interdependențelor energetice, atât la nivel european și euroatlantic, cât și la nivel regional.

Contribuind la realizarea securității energetice europene și euroatlantice, considerăm că România își consolidează poziția și, în același timp, își multiplică opțiunile pentru realizarea propriei securități energetice și, prin extensie, a securiății naționale și colective.

Capitolul 4

IMPORTANȚA UNEI STRATEGII NAȚIONALE VIABILE DE SECURITATE ENERGETICĂ

Realizarea securității energetice reprezintă o provocare pentru toate statele lumii, indiferent de poziție geografică, mărime, interese geopolitice, potențial energetic etc., pentru că aceasta reprezintă garanția dezvoltării economice și a stabilității interne. Pentru ca securitatea energetică să fie realizabilă, este necesară elaborarea unei strategii de securitate energetică, care să pornească de la caracteristicile țării și a regiunii, de la potențialul energetic intern și proiecția necesarului de resurse energetice, pe termen mediu și lung, care să fie în concordanță cu strategiile europene de securitate energetică și care să reprezinte o parte componentă a Strategiei de securitate națională.

4.1. Evaluări asupra situației actuale a resurselor energetice ale României

Pentru a scoate în evidență situația energetică actuală a României, este necesară o analiză temeinică a potențialului energetic intern, o previzionare a consumului și identificarea măsurilor de reducere a dependenței energetice, pentru a permite realizarea securității energetice. Situația energetică reală a României este destul de greu de realizat, deoarece datele disponibile nu pot fi verificate în totalitate, iar rezervele de resurse energetice sunt calculate pe bază de estimări, care pot fi departe de realitate. Cu toate acestea, considerăm că analiza datelor statistice ne poate ajuta să creionăm un portret credibil al situației actuale a resurselor de care dispune și la care poate avea acces țara noastră în viitorul apropiat și, de asemenea, ne ajută să conștientizăm necesitatea adoptării unor măsuri oportune pentru asigurarea securității energetice și fixarea unor obiective tangibile, ambițioase, cu termene clare și cu o finanțare corespunzătoare.

O evaluare corectă a posibilităților de acoperire a necesarului de resurse energetice primare în perspectivă trebuie să pornescă de la situația actuală a rezervelor certe, corelată cu estimarea realistă a resurselor potențiale și în strânsă corelație cu previziunile privind consumul de resurse determinat de cererea de energie finală.

Pentru a putea analiza într-un mod cât mai realist situația actuală a României trebuie să facem apel la datele statistice disponibile pentru perioada 2008 – 2012. Astfel conform portalului de statistică al Uniunii Europene (Eurostat), producția României de energie primară a variat de la 29197 mii tone echivalente de petrol (MTEP) în 2008, la 27776 în 2010 și la 27357 în anul 2012. În ceea ce privește producția de cărbune superior și lignit situația României este următoarea: în anul 2008 România a produs 6963 MTEP, în anul 2010 a produs 5903 MTEP, iar în anul 2012, 6346 MTEP. Producția de petrol a variat în perioada analizată de la 4686MTEP în 2008, la 3957 MTEP în 2012, iar cea de gaze naturale de la 8992 MTEP în 2008, la 8682 MTEP în 2012. Producția de energie nucleară a crescut exponențial odată cu punerea în funcțiune a reactorului numărul 2 al centralei nucleare de la Cernavodă, pentru ca în anul 2008 să se situeze la valoarea de 2895 MTEP, iar în anul 2012 să crească până la 2957 MTEP. România a înregistrat o evoluție pozitivă în ceea ce privește energia din surse regenerabile, a cărei producție s-a situat în anul 2008 la valoarea de 5336 MTEP, iar în anul 2012 la valoarea de 5242 MTEP, datorită condițiilor meteorologice, care au determinat o scădere importantă a producției de energie hidro. Detaliat, informațiile energetice sunt prezentate în Anexa nr. 7.

La sfârșitul anului 2013 România dispunea de următoarele resurse de energie primară: cărbune 4887,9 MTEP, din care 4377,1 MTEP din producția internă; petrol 8238,2 mii tone, din care 3538,6 din producția internă; gaze naturale 8920,7 MTEP, din care 7852,1 din producția proprie; energie hidroelectrică, energie nuclearo-electrică și energie electrică din import 3839,9 KWh, din care 3802,9 din producția proprie. În perioada 01.01.2014 – 30.04.2014, în România s-au consumat următoarele cantități de resurse energetice primare: cărbune 1509,5 MTEP, din care 91,72% din producție internă, petrol 3383 MTEP, din care 37,35% din producția internă, gaze naturale 3192,5 MTEP, din care 90,94% din producția internă, energie hidroelectrică, energie nuclearo-electrică 1634,6 Kwh, din care 99,33% din producție proprie. O situație detaliată a resurselor de energie primară a României, așa cum reiese din statisticile oficiale este prezentă în Anexa nr. 8.

Conform datele oferite publicității de către OPEC, în anul 2013, producția României de petrol a înregistrat o creștere de 0,1% față de anul 2012, situându-se la valoarea 82,1 mii de barili pe zi, în timp ce importurile au înregistrat o creștere de 4,8%, situându-se la valoarea de 108 mii de barili pe zi. Consumul intern de petrol pentru această perioadă a crescut cu 0,3%, de la 166,8 mii de barili pe zi în 2012, la 167,3 mii de barili pe zi în 2013, ceea ce indică corelația cu evoluțiile internaționale, dar și starea economiei naționale.

În ceea ce privește gazele naturale, datele publicate de OPEC sunt următoarele: rezervele dovedite de gaze naturale ale României în anul 2013 sunt de 595 miliarde de metri cubi, aceeași situație înregistrându-se și în anul 2012. Producția de gaze naturale a României se ridică la 11017 milioane de metri cubi, în creștere cu 0,3% față de anul 2012, iar importurile au scăzut cu 45% față de 2012, la valoarea de 1000 milioane de metri cubi, fapt explicabil prin scăderea consumului industrial și casnic, datorat mai ales condițiilor meteorologice, dar și creșterii producției interne. În aceste condiții, dependența energetică a României se menține relativ stabilă, în anul 2012 situându-se la valoarea de 22,7%.

Referitor la potențialul național de producere a energiei electrice, putem afirma că România posedă facilitățile și resursele necesare pentru a-și acoperi consumul propriu și chiar de a exporta energie. La data de 31.07.2014, ora 12.05, România producea următoarele cantități de energie electrică: 7617 MW, din care 1362 MW energie nucleară, 642 MW energie eoliană, 3018 MW energie hidro, 508 MW din hidrocarburi, 1845 MW din cărbune, 181 MW energie fotovoltaică și 61 MV energie provenită din prelucrarea biomasei, în timp ce consumul a fost de 6875 MW, ceea ce înseamnă că România dispunea de 742 MW pentru export. Producția de energie a României este variabilă și depinde de condițiile de mediu, care influențează cantitatea de energie eoliană și solară produsă, precum și de cantitatea de precipitații, care influențează nivelul producției de hidroenergie. Important este faptul că întregul necesar de consum intern este satisfăcut, indiferent de condițiile schimbătoare de mediu sau de producerea unor avarii accidentale, deoarece se poate crește relativ ușor producția de energie din surse fosile. Cantitățile de energie produse în România sunt reprezentate procentual în figura nr. 13.

Figura nr. 13. Producția de energie electrică în România(în MW)

România dispune de o gamă diversificată de resurse de energie primară, însă în cantități destul de reduse: petrol, gaze naturale, cărbune, minereu de uraniu, dar are un potențial ridicat de valorificare a resurselor energetice regenerabile, fapt susținut și de investițiile care s-au făcut în ultima perioadă în domeniul energiei eoliene și solare. Producția de energie primară în România, având la bază valorificarea rezervelor fosile de energie primară, cărbune și hidrocarburi cât și pe cele de minereu de uraniu, nu va crește în următorii ani, ci va înregistra chiar o scădere, deoarece odată cu scăderea cantităților de resurse energetice disponibile (previziunile arată că România dispune de rezerve de hidrocarburi pentru o perioadă cuprinsă între 30 și 50 de ani), vor crește și costurile de exploatare. Această tendință, corelată cu faptul că cererea de resurse energetice se află într-o continuă creștere ne îndreptățește să afirmăm că necesarul de resurse energetice va putea fi satisfăcut în România prin creșterea utilizării surselor regenerabile de energie și prin importuri de energie primară – gaze, petrol, cărbune, combustibil nuclear. La nivelul orizontului anilor 2030 – 2050, România va rămâne dependentă de importurile de energie primară, iar gradul de dependență va depinde de descoperirea de noi resurse interne, așa cum a fost cazul descoperirii zăcămintelor de gaze naturale din bazinul Mării Negre, de gradul de integrare a surselor regenerabile de energie în coșul energetic național și de adoptarea și aplicarea măsurilor de creștere a eficienței energetice, atât pentru consumatorii industriali, cât și pentru consumatorii casnici și pentru ramura transporturilor.

Descoperirile efectuate în ultima perioadă ne permit să fim mai optimiști în ceea ce privește situația energetică a României. Astfel, în bazinul Mării Negre s-au descoperit importante zăcăminte de petrol și gaze naturale, ale căror dimensiuni nu sunt cunoscute, dar estimările specialiștilor sunt destul de îndrăznețe.

Rezervele geologice sigure de gaze naturale ale României totalizează 109.284 de miliarde de metri cubi și sunt suficiente pentru următorii 10 ani, aprecia președintele Agenției Naționale pentru Resurse Minerale, Alexandru Patruti, la Conferința European Energy Development, în anul 2012. Conform sursei citate, Rezervele geologice de gaze ale României însumează 660.602 miliarde de metri cubi, iar cele sigure totalizează 109.284 de miliarde de metri cubi. Rezervele sigure sunt suficiente pentru următorii zece ani. Producția anuală în acest moment este de circa 11 miliarde de metri cubi. Aceste cifre sunt certe și sunt cea mai pesimistă variantă, dar cu siguranță rezervele vor crește în urma explorărilor care se derulează acum. Importăm doar 20% din consumul de gaze, față de 50% în cazul țițeiului. Surprinzător, deși resursele geologice sunt mai mici comparativ cu țițeiul, perspectivele imediate sunt mai încurajatoare, existând posibilitatea unor noi descoperiri în straturi adânci și în Marea Neagră, a mai precizat Alexandru Patruti.

La începutul lunii octombrie 2012, în bazinul românesc al Mării Negre, Petrom și ExxonMobil au făcut publică descoperirea unor zăcăminte de gaze naturale în valoare de 17 miliarde de euro. Rezerva de gaze din Marea Neagră ar putea conduce, după 2020, la o schimbare radicală pe piața energetică locală: prețuri mai mici la gaze, reducerea dependenței față de importuri și câștiguri anuale estimate la un miliard de euro pentru stat, iar cei doi mari jucători de pe piața de gaze din România menționați anterior estimează că vor extrage în fiecare an din Marea Neagră aproximativ jumătate din consumul anual actual de gaze naturale din România, adică aproximativ 6,5 miliarde de metri cubi de gaze naturale (pe baza consumului actual de gaze la nivelul întregii țări). În octombrie 2012, într-un interviu acordat revistei germane Manager, Gerhard Roiss – președintele OMV a susținut, referitor la mărimea zăcămintelor din Marea Neagră, că rezervele de gaze sunt uriașe în această zonă, afirmând că în România vom vedea o creștere uriașă. În Marea Neagră am găsit o rezervă gigantică de petrol și gaze, o descoperire de importanță mondială.

O soluție pentru problema resurselor de gaze naturale ale României, care în unele sectoare ar putea lua locul petrolului și altor surse fosile de energie, este reprezentată de exploatarea potențialului României în ceea ce privește gazele de șist. Deși acestea sunt o sursă controversată de energie, iar exploatarea lor nu este considerată în totalitate sigură și prietenoasă cu mediul înconjurător, unele state, cum ar fi SUA, le acordă o atenție deosebită și le exploatează pe scară largă. Estimările geologice indică faptul că România deține resurse substanțiale de gaze de șist. Dezvoltate corespunzător, aceste oportunități ar putea să ofere multe beneficii similare pentru economia regională și națională din România. Explorarea și exploatarea gazelor de șist ar putea îmbunătăți securitatea energetică a Europei, prin reducerea dependenței de surse externe, prin scăderea prețurilor, ceea ce s-ar putea observa la nivelul economiei. Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie (AIE), Europa importă în prezent 60% din necesarul de gaze naturale. Procentul respectiv va ajunge la 83% până în 2030, ca urmare a creșterii cererii, înăspririi legislației de mediu și scăderii producției câmpurilor extractive actuale.

Un raport al Agenției americane pentru Energie considera că resursele de gaze de șist din România, Bulgaria și Ungaria totalizează 538 miliarde de metri cubi.

Pe lângă aceste surse de energie fosilă, nu trebuie neglijate sursele de energie regenerabilă, care prezintă avantaje și dezavantaje. Printre avantaje putem enumera faptul că au un impact redus asupra mediului înconjurător și sunt practic inepuizabile, în timp ce printre dezavantaje putem enumera faptul că, datorită dificultăților de ordin tehnologic, producția și exploatarea energiei provenite din surse regenerabile este mai scumpă decât energia produsă din resurse clasice, iar exploatarea acestora depinde foarte mult de condițiile schimbătoare de mediu, ceea ce ridică problema înmagazinării acestei energii.

Estimările privind situația energetică a României nu sunt foarte optimiste, dar, comparativ cu celelalte state europene țara noastră se află într-o situație privilegiată, deoarece dispune de resurse energetice pentru viitorul apropiat, dispune de un potențial ridicat de exploatare a resurselor regenerabile, posedă rezerve estimate importante, are un grad redus de dependență energetică și astfel se poate transforma într-un pol regional de securitate energetică. Totul depinde de modul în care va fi abordată pe viitor problema securității energetice și de investițiile care se vor face în cercetare, inovare, explorare, retehnologizare.

4.2. Relația dintre producătorii și consumatorii de resurse energetice în procesul desfășurării vieții sociale

Ecuația energetică națională cuprinde atât producătorii, cât și consumatorii de resurse energetice. Relațiile dintre aceștia trebuie să fie guvernate de reguli clare, bazate pe principiile economiei de piață, atfel încât să nu fie afectată buna funcționare a economiei și desfășurarea vieții sociale. Producătorii trebuie să își concentreze eforturile pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor, la prețuri cât mai mici și cu un impact cât mai redus asupra mediului înconjurător. Consumatorii trebuie să fie cei care dictează modul în care producătorii își desfășoară activitatea, deoarece comportamentul lor poate influența tipul de resurse energetice exploatate, modul în care acestea se exploatează și, în consecință, impactul pe care acestea îl au asupra mediului înconjurător.

Relația dintre producătorii și consumatorii de resurse energetice trebuie să fie una de parteneriat activ, în care cererea și oferta trebuie să fie strâns corelate, iar politicile energetice sectoriale trebuie realizate în acest sens. Dacă pe plan internațional este posibil să apară o relație tensionată între producătorii și consumatorii de resurse energetice, datorită intereselor contradictorii ale statelor sau datorită încercărilor unor state de a-și utiliza poziția dominantă de pe piață drept un instrument de presiune, pe plan intern aceste relații trebui să fie bazate strict pe cooperare și pe dialog, astfel încât ambii actori să aibă de câștigat. Acest câștig reciproc se traduce prin stabilitate internă, prin securitate, iar statul trebuie să încurajeze acest tip de relație și să o reglementeze, astfel încât derapajele să fie rapid remediate și, dacă este necesar, sancționate.

4.2.1. Producătorii de resurse energetice la nivel național

România este o țară care dispune de resurse variate, în cantități importante, ceea ce îi permite să își dezvolte o adevărată industrie energetică, care să fie în măsură să exploateze potențialul natural, să asigure, în proporție cât mai mare, necesarul de consum intern și să contribuie, în același timp, la asigurarea cu resurse energetice a statelor din spațiul comun eruropean. Astfel, în România putem vorbi despre trei categorii principale de producători de resurse energetice: producătorii de energie electrică, producătorii de gaze naturale și producătorii de petrol. În categoria producătorilor de energie electrică includem și ramura de producere a energiei electrice din surse regenerabile, altele decât hidroenergia, care, momentan, au o pondere redusă în coșul de consum, așa cum am arătat mai sus, dar care posedă un potențial important, fapt reflectat și de investițiile masive ce se realizează în turbinele eoliene și în panourile fotovoltaice, stimulate și de politica energetică a statului român, care este favorabilă producătorilor de energie verde.

Conform datelor ANRE, principalii producători de energie electrică de pe plan național sunt: Complexul Energetic Oltenia, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Electrocentrale București, Complexul Energetic Hunedoara, OMV Petrom, la aceștia adăugându-se o serie de producători mai mici, care totuși dețin o cotă de piață de 12%. Dintre producătorii de energie electrică se detașează Complexul Energetic Oltenia, Hidroelectrica și Nuclearelectrica, aceste entități deținând împreună 72% din piața energiei electrice din România, așa cum reiese din figura nr. 14. O prezență surprinzătoare pe piața energiei electrică este societatea Petrom, care are ca obiect de activitate producerea și distribuția de hidrocarburi. Cu toate că este un jucător nou pe piața de energie electrică, Petrom deține totuși o cotă de piață de 3% și are planuri îndrăznețe pentru viitorul apropiat, adică să dețină o cotă de piață de 10%, simultan cu dezvoltarea unui portofoliu de proiecte ce vizează producerea de electricitate din surse regenerabile.

Figura nr. 14: Principalii producători de energie electrică din România

Pe lângă producția internă de energie electrică, care acoperă în întregime consumul și care poate oferi cantități importante pentru export, în funcție de cerințele pieței, trebuie să analizăm și producția de gaze naturale. Datorită zăcămintelor pe care le posedă și bogatei experiențe în domeniul exploatării și transportului gazelor naturale, România se bucură de o dependență redusă de gazele naturale din import. În anul 2013, consumul de gaze naturale s-a ridicat la valoarea de 12,08 miliarde metri cubi, din care aproximativ 10,63 miliarde metri cubi au provenit din producția internă, ceea ce a reprezentat 87,99% din necesar.

În aceste condiții, numărul de participanți pe piața din România a crescut constant pe măsură ce piața a fost liberalizată, mai ales în sectorul distribuției și furnizării de gaze naturale, cuprinzând:

un operator al Sistemului Național de Transport – SNTGN Transgaz S.A. Mediaș;

6 producători: Romgaz, OMV Petrom, Amromco Energy, Raffles Energy, Lotus Petrol, Foraj Sonde;

3 operatori de înmagazinare: Romgaz, Petrom, cu o capacitate de înmagazinare de aproximativ 500 milioane metri cubi și Depomureș, cu o capacitate de înmagazinare de 300 milioane metri cubi;

41 de operatori de distribuție – cei mai mari fiind Distrigaz Sud Rețele SRL și E.ON Gaz Distribuție SA;

41 de furnizori care activează pe piața reglementată de gaze naturale;

45 de furnizori care activează pe piața concurențială de gaze naturale.

Pentru transportul gazelor naturale, Transgaz deține monopolul pe plan național. Această societate are o capacitate de transport de 30 miliarde metri cubi pe an, ceea ce reprezintă dublul consumului de gaze naturale din România, transportul făcându-se printr-un sistem de conducte lung de peste 13000 km, prin intermediul a cinci stații de comprimare. Transgaz asigură, de asemenea interconectarea sistemului național de transport a gazelor naturale cu sistemele similare din țările vecine, prin nouă puncte de interconectare cu Ucraina, Bulgaria și Ungaria, un punct de interconectare cu Republica Moldova fiind în lucru, ceea ce reprezintă un pas important pentru asigurarea securității energetice.

Dintre producătorii de gaze naturale, la nivel național se evidențiază Romgaz și OMV Petrom. Producția de gaze naturale realizată de către compania Romgaz, pe anul 2012 a fost de 5,663 miliarde metri cubi, cu o capacitate de înmagazinare de 2,76 miliarde metri cubi. Romgaz operează pe teritoriul țării cca. 150 de zăcăminte comerciale amplasate în Transilvania, Moldova și Muntenia. Majoritatea acestor zăcăminte, în special cele de dimensiuni mari, sunt mature, având o durată de exploatare de peste 25-30 ani. Pentru acoperirea cererii de energie necesare unei creșteri economice durabile s-a observat necesitatea optimizarii producției curente. Celălalt mare producător de gaze naturale de pe piața românească este OMV Petrom.

Producția de gaze naturale în 2013 a Petrom a fost de 5,3 miliarde metri cubi, iar facilitățile de înmagazinare a gazelor naturale a permis companiei să introducă în depozitele subterane un volum total de 549 milioane metri cubi de gaze naturale, Petrom reușind astfel să își mențină poziția solidă pe piață.

În ceea ce privește exploatarea petrolului, România nu se bucură de aceeași situație favorabilă ca în cazul energiei electrice și gazelor naturale. În anul 2012 România producea 89 mii barili de petrol pe zi, cu o scădere de 2% față de anul 2011, în timp ce consumul a crescut cu 2% față de anul 2011, ridicându-se la 213 mii barili de petrol pe zi, de aici rezultând faptul că România este dependentă în proporție de 58,22% față de importurile de petrol din diferite zone ale lumii. Pe de altă parte, capacitatea de rafinare a țării nostre este destul de ridicată, în perioada menționată funcționând 5 rafinării, care erau utilizate la 74% din capacitatea totală. Spre deosebire de piața energiei electrice și a gazelor naturale, în cazul petrolului, statul nu posedă prea multe mecanisme de intervenție, deoarece resursele sunt exploatate, prelucrate și comercializate de către societăți petroliere internaționale, cum ar fi OMV Petrom, Rompetrol, MOL etc. Existența pe piața din România a numeroase societăți care produc, prelucrează și distribuie produse petroliere și derivatele acestora este un lucru pozitiv, care demonstrează stabilitatea pieței și dorința acestora de a investi într-o țară emergentă cum poate fi considerată România. Mai mult decât atât, faptul că în România acționează distribuitori ce provin din Zona Caspică, din Rusia, din Europa de Vest, alături de actorii autohtoni, garantează satisfacerea cererii de produse petroliere și reduce riscul unor întreruperi ale furnizării deoarece perturbările care pot apărea într-o anumită zonă pot fi compensate prin creșterea implicării celorlalți producători și distribuitori.

Într-o societate modernă, în care raporturile dintre cerere și ofertă sunt bine fundamentate, pentru a avea o imagine completă și realistă asupra situației energetice, este necesar să analizăm și principalii consumatori de resurse energetice și, de asemenea, să identificăm raporturile stabilite între aceștia, văzute ca un indicator al stabilității și capacității de evoluție a pieței specifice.

4.2.2. Principalii consumatori de resurse energetice

Pornind de la faptul că energia este motorul economiei, al tuturor activităților și că suntem consumatori din ce în ce mai mari de energie – probleme care trebuie să intre în preocupările tuturor – trebuie să găsim soluții pentru aprovizionarea sigură cu energie, pentru creșterea economiilor de energie, liberalizarea piețelor energiei și protecția mediului, astfel încât populația și economia să nu aibă de suferit de pe urma reducerii rezervelor energetice locale și mondiale.

O evaluare corectă a posibilităților de acoperire a necesarului de resurse energetice primare în perspectivă trebuie să pornescă de la situația actuală a rezervelor certe, corelată cu estimarea realistă a resurselor potențiale și în strânsă corelație cu previziunile privind consumul de resurse determinat de cererea de energie finală.

Conform datelor publicate de către ANRE, observăm că în perioada 2005 – 2008 s-a înregistrat o creștere a consumului de energie primară. Din analiza datelor statistice reiese faptul că, cu toate că a crescut consumul, industria producătoare de energie se diversifică și se orientează spre sursele noi, neconvenționale de energie, cu un impact redus asupra mediului și asupra surselor regenerabile. Aceste evoluții trebuie corelate cu preocupările de la nivelul Uniunii Europene, care și-a propus ca în anul 2020 20% din energia utilizată să provină din surse regenerabile. În acest sens, țara noastră și-a fixat un obiectiv și mai ambițios – ca 24% din energia consumată în 2020 să provină din surse regenerabile, ceea ce înseamnă o creștere de 3% față de situația din anul 2011.

Consumul intern de energie primară, în perioada 2009 – 2011 a înregistrat o ușoară creștere, așa cum reise din figura nr. 15, cele mai mari creșteri ale consumului înregistrându-se la cărbune și gaze naturale, în timp ce consumul de petrol și produse derivate s-a menținut aproape constant.

Figura nr. 15: Consumul intern de energie primară (în mii TEP)

În anul 2013, conform datelor publicate de către Institutul Național de Statistică, consumul de energie primară la nivelul României s-a situat la valoarea de 30955,8 MTEP, din care 5281,4 cărbune, 9166,3 petrol și produse petroliere, 9766,2 gaze naturale și 4189,4 energie hidoelectrică, nucleară și din alte surse. Ritmul de dezvoltare economică, structura economiei și ramurile industriei, precum și măsurile de creștere a eficienței energetice reprezintă principalii factori care influențează consumul intern de energie primară. De asemenea, consumul intern este influențat și de unii factori climatici, cum ar fi cantitățile de precipitații, temperaturile înregistrate etc. Principala preocupare pe care trebuie să o aibă autoritățile este legată de caracterul limitat al resurselor interne de combustibili fosili, a tendințelor de scădere a producției interne, a competitivității scăzute a domeniului energetic, ceea ce conduce la creșterea dependenței țării de importurile de energie primară. Soluția ar putea consta în încurajarea investițiilor în sursele de energie regenerabilă și creșterea eficienței energetice la toate nivelurile și în toate domeniile.

Dependența de importurile de energie primară a crescut continuu în primul deceniu al secolului XXI de la 21,5% în anul 1999 la 27,2% în 2008, cu un maxim de 31,9% în 2007, anul premergător declanșării crizei economice. Începând cu anul 2009 dependența energetică înregistrează o scădere, astfel înregistrându-se o valoare de 20,3% în anul 2009 și de 22,7% în anul 2012. Dependența energetică a României, la nivelul anului 2012, variază de la 16,6% în ceea ce privește combustibilii solizi, la 51,4% la petrol și produse petroliere și 21,2% în ceea ce privește gazele naturale.

Pentru a reduce gradul de dependență față de resursele energetice din import, care în anul 2008 a fost de 27,70% iar în 2009 de 20,24%, este nevoie o modificare a structurii consumului intern și o diversificare a resurselor consumate. Această dependență poate fi redusă dacă resursele de petrol și gaze naturale descoperite în Marea Neagră vor intra în exploatare, dacă exploatarea gazelor de șist se va dovedi profitabilă și sigură pentru mediu și dacă producerea de energie eoliană și solară va reuși să devină rentabilă din punct de vedere al costurilor, comparativ cu celelalte tipuri de energie.

Consumul intern de resurse de energie primară are o evoluție ascendentă în ultimii ani, datorită redresării economiei. După șocul înregistrat în anul 2008, când consumul de resurse energetice a scăzut brusc, începând cu anul 2009 înregistrăm o creștere continuă, deși redusă cantitativ a consumului. Conform datelor statistice disponibile, consumul energietic final în anul 2011 s-a ridicat la 7093 MTEP în industrie, față de 7020 MTEP în anul precedent. O evoluție asemănătoare se înregistrează în agricultură, unde consumul a evoluat, în perioada de referință, de la 391 la 433 MTEP, în transporturi, unde consumul a crescut de la 5107 la 5313 MTEP. La nivelul populației, se înregistrează însă o scădere a consumului, de la 8124 MTEP în anul 2010, la 7883 MTEP în anul 2011. Această evoluție se datorează, în opinia noastră, mai multor factori, printre care putem enumera: scăderea puterii de cumpărare, orientarea spre un consum energetic mai responsabil, creșterea eficienței energetice a gospodăriilor, prin izolarea termică a clădirilor, utilizarea aparaturii electro-casnice cu un consum redus de energie, conștientizarea impactului negativ pe care îl are consumul de resurse energetice asupra mediului înconjurător etc.

Consumul de energie electrică înregistrat de către consumatorii finali, în anul 2012, a fost de 20880 GWh pentru consumatorii alimentați în regim reglementat, în creștere cu 3 % față de anul 2011, creștere înregistrată atât în ceea ce privește consumatorii casnici, cât și pe cei necasnici. Numărul total de consumatori alimentați în regim reglementat la 31 decembrie 2012 a fost de 8991838, din care consumatori casnici 8437104 și consumatori non casnici 554734. Spre deosebire de consumatorii alimentați în regim reglementat, cei alimentați în regim concurențial au înregistrat o scădere a consumului de la 25525 GWh la 25105 GWh. Trebuie să menționăm faptul că în categoria consumatorilor alimentați în regim concurențial sunt incluși doar consumatori necasnici.

În condițiile creșterii prețurilor la hidrocarburi, a liberalizării prețurilor la gaze naturale, a reducerii rezervelor interne de petrol și gaze naturale, dar și în contextul creșterii tensiunilor internaționale, care pot influența prețurile și disponibilitatea resurselor energetice, precum și a creșterii sensibilității față de impactul asupra mediului înconjurător, suntem de părere că în anii următori se va înregistra o creștere continuă a consumului de energie electrică și creșterea ponderii energiei electrice produse din surse regenerabile. Asta nu înseamnă însă că resursele energetice clasice vor fi înlocuite, deoarece o mare parte a industriei se bazează pe consumul de gaze naturale, iar produsele petroliere reprezintă principalul combustibil utilizat în industria transporturilor și nu numai.

În România, consumul de gaze naturale s-a menținut relativ constat în ultimii ani, la valaorea de 13-14 miliarde m3, înregistrându-se o scădere de aproximativ 4% în anul 2012 față de anul 2011, datorită scăderii consumului clienților finali, corelată cu temperaturile medii mai ridicate care s-au înregistrat în timpul iernii.

În anul 2012, numărul total de consumatori de gaze naturale a fost de 3.200.887, din care 180.819 clienți noncasnici (5,65%) și 3.020.068 clienți casnici (94,35%), conform datelor publicate de către ANRE.

În anul 2012 în România s-a consumat o cantitate de 12,9 miliarde de m3 de gaze naturale, cu 2,6% mai puțin față de anul 2011, în timp ce în țara noastră s-au produs 10,03 miliarde de m3, în scădere cu 2,5% față de anul precedent, diferența fiind acoperită din importuri, în special din Federația Rusă.

Conform datelor publicate de Institutul Național de Statistică, Institutul de Statistică al Uniunii Europene, dar și de alte instituții private, consumul mediu de gaze naturale pe cap de locuitor în România se situează la valoarea de 603 m3, considerabil mai scăzut față de media europeană, care este de 889 m3, dar comparativ cu consumul înregistrat în țări precum Croația (667 m3), Finlanda (661 m3), Franța (717 m3), Letonia (647 m3), Spania (703 m3).

În ceea ce privește consumul de petrol și produse petroliere, putem afirma că România este dependentă într-o măsură foarte mare de importuri, deoarece dispune de rezerve de aproximativ 600 miliarde de barili, iar producția în anul 2012 a fost de aproximativ 89 de mii de barili de petrol pe zi, cu 2% mai puțin decât în anul 2011. Producția de petrol a României nu poate susține consumul intern, care în anul 2012 a fost de 213 mii de barili pe zi, diferența fiind acoperită de importurile de petrol și produse derivate. Petrolul și derivatele acestuia sunt folosite cu preponderență în industria petrochimică și în transporturi, o mare parte a produselor petroliere consumate înregistrându-se la nivelul populației.

Consumul de petrol în România, chiar dacă depășește cu mult posibilitățile de producție internă se situaează mult sub media europeană, de 8,16 barili pe cap de locuitor. Consumul în România se situează la valoarea de 3,63 barili pe cap de locuitor, comparativ cu țări precum Albania (3,41 barili), Bulgaria (3,81 barili), Ungaria (4,72 barili), Macedonia (3,42 barili), dar mult sub consumul înregistrat în țări precum Belgia (21,49 barili), Cipru (24,05 barili), Islanda (23,15 barili), Luxemburg (40,65 barili) sau Olanda (21,8 barili).

Pentru prima lună a anului 2014, conform comunicatului de presă a Institutului Național de Statistică din data de 11 martie 2014, consumul de resurse energetice a fost de 2706,5 MTEP, cu 3% mai puțin față de perioada similară a anului precedent, din care consumul de cărbune a fost de 388,0 MTEP, petrol 906,5 MTEP, gaze naturale 889,9 iar energie hidroelectrică și nuclearo-electrică 406,1 MTEP, consumul fiind acoperit în mare parte din producție proprie, pentru cărbune, gaze naturale și energie electrică, dar și din importuri, mai ales în ceea ce privește petrolul și produsele derivate, ceea ce confirmă faptul că România nu este independentă energetic, dar că poate reduce gradul de dependență și poate consolida relațiile de cooperare, astfel încât vulnerabilitatea energetică să se transforme în punct forte, pe măsură ce interdependențele energetice se dezvoltă tot mai mult, iar interconectarea cu sistemele europene de distribuție și transport a resurselor energetice este realizată.

În România cererea de resurse energetice va înregistra o creștere continuă până în anul 2035, încadrându-se, după părerea noastră, în trendul european și mondial. Pe plan mondial, cererea de resurse energetice va înregistra o creștere de aproximativ 1,7% pe an până în anul 2035, cererea de petrol crescând cu 0,8%, cea de gaze naturale cu 2,4%, de cărbune cu 1,6%, în timp ce cererea de energie nucleară va crește cu 1,7%, de energie hidro cu 2,3%, iar energia furnizată din alte surse regenerabile va crește cu aproximativ 7,5%.

În condițiile în care cererea de resurse energetice va înregistra o creștere, iar aprovizionarea cu energie va reprezenta o provocare pentru majoritatea statelor, se impune, după părerea noastră, acordarea unei atenții doesebite relațiilor dintre producătorii și consumatorii de resurse energetice, atât la nivelul statelor, cât și la nivelul consumatorilor și producătorilor interni de resurse energetice, deoarece trebuie să se găsească soluții viabile pentru satisfacerea cererii de energie, la prețuri accesibile și cu un impact cât mai redus asupra mediului.

4.2.3. Relația dintre producătorii și consumatorii de energie

Relația dintre consumatori și producători este concepută în mod tradițional drept o relație de schimb, în care fiecare parte implicată schimbă un tip de valoare pentru alta, adică producătorii oferă resurse energetice sub diferite forme, în timp ce consumatorii oferă bani sau alte valori în schimbul acestor produse, iar acest schimb reprezintă de fapt un ciclu continuu, care este alimentat de interacțiunea dintre actori.

Producătorii și consumatorii au o relație simbiotică dar contrară, în accepțiunea lui Marx producătorii creând bunuri pentru valoarea lor de schimb, în timp ce consumatorii se concentrează pe valoarea de utilizare a produsului cumpărat, ceea ce înseamnă că rolurile celor doi sunt complementare și interschimbabile, dar niciodată un actor, o entitate, nu poate fi în același timp și producător și consumator de resurse, în cazul nostru resurse energetice. În relația dintre producători și consumatori, fiecare încearcă să-și promoveze interesele și să obțină maximum de avantaje, iar acțiunile pe care le întreprind sunt opuse și complementare, producătorul încercând să furnizeze un produs, în cantități cât mai mari și la prețuri cât mai ridicate, astfel încât să înregistreze un profit maxim, în timp ce consumatorul dorește un produs la un preț cât mai scăzut, cu o calitate cât mai bună și care să îi satisfacă necesitățile la un nivel cât mai înalt, un produs de care să beneficieze la momentul oportun și în cantitățile necesare.

În domeniul energetic, relația dintre consumatorii și producătorii de resurse energetice este foarte complexă și trebuie să se bazeze pe dialog și cooperare și cât mai puțin pe confruntare, mai ales când fiecare parte se confruntă cu probleme cauzate de acțiunile și politicile celeilalte părți sau ambele se confruntă cu probleme comune determinate de factori externi și când rezolvarea problemelor nu se poate face unilateral.

Între consumatorii și producătorii de resurse energetice există o relație de interdependență, care trebuie construită având la bază principii solide, de respect și încredere reciprocă. Acest lucru este valabil atât pentru state, care sunt actorii majori pe plan internațional, cât și între producătorii și consumatorii de resurse energetice, care de cele mai multe ori, sunt persoane private sau societăți comerciale. Piața energiei, pentru a nu stârni tensiuni, trebuie să fie deschisă și să se supună regulilor democratice ale economiei de piață, adică să fie guvernată de raportul dintre cerere și ofertă și să nu fie influențată de interese politice sau de altă natură. Resursele nu trebuie să devină instrumente de presiune, iar nici un actor de pe piață, indiferent de mărimea sa, nu ar trebui să dețină monopolul. Pentru state această problemă a monopolului asupra resurselor energetice este pe cale de a fi rezolvată, deoarece Uniunea Europeană a pus la cale o strategie ambițioasă, care vizează realizarea securității energetice prin mai multe măsuri adoptate simultan, cum ar fi diversificarea surselor de aprovizionare și a culoarelor de transport, descoperirea și utilizarea unor noi tehnologii și a unor noi surse de energie, toate dublate de interconectarea rețelelor de producere și distribuție a diferitelor tipuri de energie, pentru ca în momente de criză sistemul să se autoregleze, prin direcționarea cantităților necesare acolo unde este necesar, fără a se produce astfel disfuncționalități.

Aceleași reguli trebuie să fie aplicate și pe plan intern, în fiecare țară membră. Astfel în domeniul energetic nu trebuie să existe monopolul, fiecare consumator, indiferent de mărime trebuie să poată să își aleagă furnizorul de resurse energetice, să își aleagă tipul de energie și, de ce nu, să negocieze prețul în funcție de fluctuațiile pieței. Intervenția statului trebuie să fie cât mai redusă, rolul acestuia fiind de arbitru, care veghează la respectarea legislației și la aplicarea normelor comune de protecție a mediului.

În domeniul energetic concurența trebuie corelată cu cooperarea, iar disputele dintre producători și consumatorii de resurse energetice trebuie să fie constructive, adică să reprezinte un motor al progresului. Cooperarea este un mijloc, nu un scop în sine și reprezintă un proces dual, în cadrul căruia consumatorii sunt preocupați de securitatea aprovizionării, în timp ce producătorii sunt preocupați de securitatea cererii, proces care implică eforturi atât din partea consumatorilor, cât și din partea producătorilor. Cooperarea trebuie să fie abordată drept un proiect pe termen lung, care necesită perseverență și abilitatea de a face față provocărilor care pot apărea, dar și adaptabilitate pentru a putea face față evoluției din mediul intern și internațional. Securitatea energetică implică realizarea cooperării la un nivel fără precedent, fiind un proces masiv, multilateral, care are nevoie de baze solide.

Parteneriatul energetic dintre producători și consumatori trebuie să aibă la bază principiile dezvoltării durabile. Consumatorii trebuie educați pentru ca atitudinea lor referitoare la consumul energetic să fie una constructivă, comportamentul lor să fie orientat spre reducerea risipei, iar acest comportament trebuie să îi determine pe producători să investească în inovare și dezvoltare tehnologică, astfel încât energia produsă să aibă un impact cât mai redus asupra mediului înconjurător.

Prin reducerea consumului în toate ariile (industrie, transport etc.) se va îmbunătăți și competitivitatea, reducându-se dependența, precum și influența asupra mediului. Pe lângă implementarea integrală a liberalizării sectorului energetic, mai sunt necesare și alte măsuri, ca: îmbunătățirea consultărilor dintre operatori, autorități de reglementare și de implementare a politicilor, îmbunătățirea accesului la rețelele de transport și facilități de stocare, îmbunătățirea eficienței energetice în industrie, gospodăririi și în sectorul transporturilor, dezvoltarea politicilor în domeniul științei și inovării, demonstrării și propagării de tehnologii.

Un aspect foarte important în acest sens se referă la energia sustenabilă în strânsă legătură cu politica industrială și de mediu, această direcție de acțiune trebuind să-și găsească cele mai bune mijloace pentru a nu afecta echilibrul ecologic și pentru a folosi rațional sursele energetice.

Ca membră a UE, România trebuie să devină un furnizor de securitate energetică pentru Uniune, scop în care va trebui să contribuie la susținerea obiectivelor acesteia și prin acțiuni adecvate pe plan național.

4.3. Necesitatea unei strategii de securitate energetică

Asigurarea securității energetice trebuie să reprezinte preocuparea principală a statului român, deoarece securitatea energetică contribuie în mod semnificativ la asigurarea securității naționale. Deoarece pentru asigurarea securității energetice este nevoie de efortul concentrat al mai multor actori interni și externi, se impune ca acest domeniu să fie reglementat și direcționat într-un mod corespunzător. De aceea este necesară realizarea unei Strategii de Securitate Energetică, care să fie parte componentă a Strategiei de Securitate Națională și care să asigure transpunerea în practică a principalelor direcții de acțiune fixate de politica energetică națională. O Strategie de Securitate Energetică modernă, realistă, coerentă și proactivă poate permite statului român să își asigure securitatea energetică pe termen mediu și lung, mai ales prin integrarea eforturilor naționale în cadrul eforturilor comunitare. Strategia de Securitate Energetică a României trebuie așadar să fie un document cu un caracter dual: pe de o parte să reprezinte o parte componentă a Strategiei de Securitate Națională, iar pe de altă parte să reprezintă o continuare și o extrapolare a Strategiei Energetice Europene.

4.3.1. Politică, strategie, strategie de securitate energetică

Politica, strategia și strategia de securitate energetică reprezintă concepte între care există puternice conexiuni și interdependențe, dar mai ales relații de subordonare. În sens larg, politica cuprinde nivelul cel mai înalt de decizie, care cuprinde metodele și mijloacele prin care se fixează obiectivele unei organizații, unui stat. Pe de altă parte, strategia nu se confundă cu politica, ci este intrinsec subordonată acesteia și reprezintă un plan de acțiune pentru a se putea îndeplini obiectivele fixate prin politică, pe termen mediu sau lung. Strategiile particulare (sectoriale) trebuie să lărgească câmpul de acțiune a strategiei generale și trebuie să fie coordonate de aceasta pentru a răspunde cerințelor fixate de politică și a permite realizarea obiectivelor stabilite prin politică.

În domeniul nostru de interes trebuie să vorbim despre conexiunile care se stabilesc între politica energetică și strategia de securitate energetică, văzute drept ramuri ale politicii și strategiei.

Pentru a putea face față provocărilor energetice reale, în ceea ce privește dependența față de importuri, securitatea aprovizionării și a consumului, dezvoltarea durabilă etc., este necesară elaborarea unei politici energetice, care să asigure atingerea obiectivelor pe termen mediu și lung. În acest scop, România ar trebui să ducă o politică de securitate energetică adecvată, în sensul că aceasta din urmă ar trebui să fie concepută ca un cadru strategic și un plan de acțiune pentru ca guvernul să facă față amenințărilor prezente și viitoare din acest domeniu.

Politica reprezintă cadrul în care este abordată problema asigurării securității statului și a cetățenilor, în general, și din perspectiva asigurării resurselor energetice în cantitățile necesare, la prețuri suportabile și cu un impact redus asupra mediului înconjurător, în particular.

Politica de securitate energetică trebuie să se prezinte sub forma unui document unic și structurat, care se referă atât la situația prezentă, cât mai ales la cea viitoare, care definește interesele fundamentale ale statului și stabilește direcțiile de acțiune pentru a face față tuturor provocărilor de natură energetică prezente și viitoare și pentru a gestiona evoluția rapidă a situației din domeniul energetic, ceea ce îi oferă un caracter predictiv, iar pentru elaborarea acesteia este nevoie de o cunoaștere temeinică a realității și o viziune extraordinară.

Politica energetică a României trebuie să se axeze pe mai multe direcții, în concordanță cu politica energetică a Uniunii Europene, și anume: politica de diversificare a surselor de energie, politica de acces la resurse energetice, cooperarea regională și internațională în vederea asigurării securității energetice.

Implementarea politicii energetice a statului trebuie să se facă prin adoptarea simultană a măsurilor specifice, pe plan politic, economic, ecologic, diplomatic, social, informațional, juridic, astfel încât aceasta să se integreze în politicile energetice ale partenerilor și aliaților noștri.

Pe baza politicii energetice a statului, care trebuie să se caracterizeze prin viziune, realism, stabilitate, obiectivitate, se poate elabora strategia de securitate energetică, care are o arie de cuprindere mai restrânsă decât politica, are un caracter mai redus de generalitate și se referă la un orizont de timp clar stabilit. Obiectivul general al strategiei sectorului energetic îl constituie satisfacerea necesarului de energie atât în prezent, cât și pe termen mediu și lung, la un preț cât mai scăzut, adecvat unei economii moderne de piață și unui standard de viață civilizat, în condiții de calitate, siguranță în alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile.

Strategia de securitate energetică trebuie să reprezinte liantul dintre politica statului, în special politica energetică a acestuia, și strategia națională de securitate, văzută ca un document integrator care abordează problema securității naționale dintr-o perspectivă cuprinzătoare. De aici rezultă, în opinia noastră, caracterul dual al strategiei de securitate energetică și complexitatea demersului de realizare și operaționalizare a acesteia. În momentul în care se demarează procesul de elaborare al strategiei trebuie să avem în vedere următoarele elemente: coerența strategică, înțelegerea cuprinzătoare a mediului, respect reciproc, încredere și transparență, consultare și planificare compatibilă, prin interacțiunea cu alți actori și cu alte domenii, utilizarea eficientă a resurselor, flexibilitate și adaptabilitate, astfel încât să se acorde o maximă libertate de acțiune în limitele generale, stabilite de către politică. Respectarea acestor cerințe asigură integrarea strategiei în conținutul și prevederile politicii și, în același timp, crează condițiile pentru îndeplinirea obiectivelor generale și particulare, în cazul nostru realizarea securității energetice.

Pentru ca România să își asigure securitatea energetică pe termen mediu și lung, este necesară elaborarea unei politici și a unei strategii energetice coerente, în concordanță cu realitățile economice, geopolitice ale regiunii, cu interesele și valorile naționale, care să ofere stabilitate și să permită utilizarea tuturor instrumentelor avute la dispoziție pentru a asigura cantitatea de resurse energetice necesară societății românești, într-un flux continuu, cu un preț acceptabil și cu un impact cât mai redus asupra mediului. Existența acestei strategii oferă cadrul general și direcțiile principale de acțiune și concentrează forțele și eforturile tuturor factorilor de decizie și de execuție pentru realizarea securității energetice.

4.3.2. Importanța unei strategii de securitate energetică a României,

parte a Strategiei de Securitate Națională

În condițiile în care situația internațională este caracterizată prin interdependențe puternice, care se manifestă simultan în domeniul politic, militar, economic, social, informațional, securitatea națională devine un concept deosebit de complex, care a depășit de mult conotația strict militară. Plecând de la ideea că securitatea națională reprezintă gradul de satisfacere a intereselor naționale fundamentale ale unei țări, precum și ansamblul de măsuri luate, în conformitate cu o concepție unitară, pentru promovarea intereselor respective și apărarea lor împotriva agresiunilor, pericolelor, amenințărilor și riscurilor de orice natură, putem afirma că, pentru a putea înțelege un fenomen de o asemenea complexitate, trebuie să îl abordăm din mai multe puncte de vedere. Necesitatea unei abordări cuprinzătoare a acestui concept reiese din complexitatea acestuia și din interdependențele ce există între securitatea națională și cea regională sau mondială, interdependențe care au fost accentuate de către globalizare.

Securitatea națională reprezintă cadrul normativ, organizatoric, structural și funcțional destinat menținerii siguranței individuale și colective, protecției infrastructurilor critice și protecției civile, asigurării sau restabilirii ordinii publice și a celei constituționale și apărării independenței, suveranității și integrității teritoriale a României.

Instituțiile implicate în asigurarea securității trebuie să colaboreze pentru atingerea obiectivelor fundamentale ale statului, în orice moment și în orice condiții. Dimensiunea economică a securității naționale, și în special securitatea energetică joacă în zilele noastre un rol deosebit de important în ecuația complexă a securității naționale și internaționale, deoarece materiile prime (în special petrolul și gazele naturale) au un rol strategic în asigurarea stării de securitate a unei națiuni pentru că existența sau inexistența lor nu creează sau, dimpotrivă, creează vulnerabilități în situațiile de criză și de război, nuanțează sau chiar joacă un rol determinant în relațiile externe ale statului respectiv. În condițiile actuale putem considera că resursele energetice reprezintă fundamentul asigurării securității naționale, deoarece acestea sunt indispensabile bunei funcționări a oricărui stat. Deținerea unei cantități suficiente de resurse energetice sporește puterea unui stat și în același timp crește stabilitatea internă a acestuia. Statele care sunt dependente de resursele energetice externe trebuie să adopte o politică externă activă, care să vizeze asigurarea securității energetice. O dată securitatea energetică asigurată se creează condițiile funcționării economiei la parametri optimi, ceea ce contribuie la consolidarea securității naționale, deoarece dimensiunea economică a securității este una de tip sinergic și esențial, întrucât adună în jurul ei și integrează în același concept de putere toate celelalte dimensiuni: umane, culturale, sociale, informaționale și militare – dându-le forță și consistență.

Componentă de bază a securității economice, securitatea energetică și-a lărgit aria de cuprindere de-a lungul timpului, ajungând în zilele noastre să stea la baza securității națiunilor, comunităților și cetățenilor, prin faptul că politica de securitate energetică vizează reducerea impactului dependenței de resursele energetice externe și asigurarea, pe cât posibil, a independenței energetice a acestora. Din momentul în care un stat are posibilitatea să își asigure securitatea energetică, prin diferite metode, acesta poate să își concentreze întreaga energie spre promovarea și apărarea intereselor și valorilor naționale, spre crearea tuturor condițiilor necesare pentru ca cetățenii săi să se bucure de bunăstare și de sentimentul de siguranță și securitate.

Pentru fiecare stat resursele naturale și mediul înconjurător au un rol important în menținerea unui echilibru global de securitate, altfel spus, un stat care dispune de resurse naturale în cantități suficiente pentru propria funcționare și poate să ofere și o anumită cantitate din aceste resurse pe piața internațională se bucură de o poziție privilegiată în relațiile internaționale, de garanții de securitate, bazate pe interdependențele create de către societatea globalizată.

Pentru a-și asigura securitatea națională, orice stat trebuie să acționeze simultan în mai multe direcții și trebuie să utilizeze toate instrumentele pe care le are la dispoziție, de la cel politic, diplomatic, cultural, la cel militar și economic. Securitatea națională nu trebuie privită în mod izolat, ci ca o parte componentă a securității regionale și globale, iar componenta energetică a securității naționale trebuie să se bucure de o atenție sporită, deoarece fără aceasta, indiferent de eforturile pe care statul le face, nu se va putea obține și menține un climat de securitate.

Strategia de securitate energetică trebuie să se bazeze pe piețele energetice competitive, combinate cu reglementări eficiente care să asigure diversificarea aprovizionării și o infrastructură robustă la dispoziția consumatorilor. Strategia de securitate energetică trebuie să urmărească mai multe obiective, cum ar fi: realizarea rezilienței energetice, creșterea eficienței energetice, creșterea producției de resurse energetice interne, care nu sunt supuse riscurilor externe, participarea activă la creșterea eficienței și stabilității piețelor energetice globale, astfel încât să avem oricând acces la resursele necesare, la prețuri accesibile, dezvoltarea și diversificarea infrastructurii de transport a resurselor energetice, astfel încât să putem livra orice cantitate de energie, exact în locul în care este necesară, reducerea dependeței de resursele energetice bogate în carbon, prin utilizarea surselor de energie regenerabile, curate.

Securitatea energetică are implicații majore asupra securității naționale, datorită rolului esențial în acest domeniu și de aceea se impune realizarea unei strategii de securitate energetică în concordanță cu Strategia de Securitate Națională, ale cărei direcții de acțiune trebuie să le urmeze.

Strategia de securitate națională este un document integrator, care oferă cadrul planificării, desfășurării și coordonării tuturor activităților care au drept scop apărarea integrității, stabilității, suveranității statului român și asigurarea condițiilor optime pentru ca societatea românească să se dezvolte. Strategia de securitate națională are un caracter ridicat de generalitate, întrucât ea se adresează tuturor factorilor de decizie și de execuție, iar pentru ca ea să devină funcțională în totalitate trebuie să fie completată de strategii sectoriale, care să se fundamenteze pe strategia de securitate, dar care să ofere soluții concrete și direcții clare de acțiune pentru atingerea obiectivelor particulare, care contribuie la realizarea obiectivului fundamental: asigurarea securității naționale a României. Cu toate că elaborarea Strategiei de Securitate Națională este atributul Președintelui statului, la elaborarea acesteia trebuie să participe un colectiv solid, format din specialiști în probleme strategice, de politică externă, economice, energetice etc., pentru a identifica, în primul rând riscurile și amenințările cu care statul se poate confrunta în orizontul de timp vizat și să identifice cele mai bune și mai oportune soluții.

Din Strategia de Securitate Națională trebuie să decurgă o serie de strategii sectoriale, care se impune să continue și să dezvolte abordarea generală a problemelor specifice, de aceea Strategia de Securitate Energetică trebuie să fie realizată în sinergie cu strategia de securitate. Lipsa unei strategii de securitate energetică înseamnă lipsa de reacție și de viziune într-un domeniu vital al securității statului. Prin elaborarea unei strategii de securitate energetică putem dovedi partenerilor și aliaților că suntem capabili să dezvoltăm o cultură strategică capabilă să furnizeze o intervenție timpurie, rapidă și, acolo unde este necesar, energică. Așa cum energia reprezintă motorul dezvoltării întregii societăți, iar lipsa acesteia ar provoca putenice fenomene anomice în întreaga societate, așa și lipsa unei Strategii de Securitate Energetică, ar cauza, în opinia noastră, puternice disfuncționalități în societatea românească și ar pune în pericol îndeplinirea obiectivelor de securitate națională. Strategia de Securitate Energetică trebuie să decurgă din Strategia de Securitate Națională și trebuie să fie corelată cu celelalte strategii sectoriale, deoarece sectorul energetic contribuie în mod definitoriu la buna funcționare a tuturor celorlalte sectoare și domenii ale vieții sociale.

Elaborarea unei Strategii de Securitate Energetică trebuie să reprezinte o prioritate majoră pentru orice stat și trebuie încredințată unei echipe pluridisciplinare, formată din specialiști din mai multe domenii, care să beneficieze de expertiza necesară și a căror muncă să se bazeze pe identificarea și implementarea unor principii solide, care să permită elaborarea unei strategii vizionare, realiste și în concordanță cu interesele naționale, care să plece de la realitățile și tendințele actuale din sectorul energetic. Strategia de securitate energetică trebuie să fie o strategie bazată pe efecte, văzute ca o schimbare a stării sistemului, care rezultă din una sau mai multe acțiuni, cu condiția să creeze toate condițiile producerii efectelor dorite și nu a celor nedorite. Folosirea efectelor în elaborarea strategiei de securitate energetică ajută la prioritizarea eforturilor în scopul atingerii obiectivelor și permite alocarea eficientă a resurselor, astfel încât să se ajungă la end-state-ul dorit, cu un efort minim și cu o eficiență maximă. Plecând de la această situație și având la bază principii solide, verificate în practică, se poate elabora o strategie de securitate energetică modernă, realistă, proactivă, care să răspundă cerințelor prezentului și să le anticipeze pe cele ale viitorului.

La nivelul autorităților, se fac demersuri pentru actualizarea Strategiei energetice a României, astfel încât noua strategie să poată deveni funcțională încă din cursul anului 2014. Cu toate că Strategia Energetică, pentru care s-a început dezbaterea publică, pe baza unor chestionare eleborate de către Guvernul României, prin Departamentul pentru Energie (Anexa nr. 9), nu conține elementele specifice unei strategii de securitate energetică, în opinia noastră aceasta reprezintă un prim pas pentru identificarea direcțiilor de acțiune pentru realizarea securității energetice. Pentru ca problema securității energetice să se bucure de atenția tuturor decidenților, este necesară elaborarea unei Strategii de Securitate Energetică, care să cuprindă, pe lângă elementele specifice domeniului energetic, care vor face parte probabil din Strategia Energetică, analize, obiective, direcții de acțiune specifice domeniului securității. Menținerea atenției doar la nivelul domeniului energetic și ignorarea realităților geostrategice, geopolitice și de securitate națională, regională și internațională împiedică sau cel puțin întârzie, după părerea noastră, realizarea securității energetice a României.

4.3.3. Principiile care stau la baza elaborării strategiei de securitate energetică

Realizarea securității energetice a unui stat reprezintă o provocare majoră, care trebuie tratată cu atenție sporită sub toate aspectele și la toate nivelurile. Pentru a înțelege complexitatea și multidimensionalitatea securității energetice trebuie să facem apel la cele 10 principii ale securității energetice enunțate de către Daniel Yergin: punctul de pornire al securității energetice îl reprezintă diversificarea surselor de aprovizionare; existența unei singure piețe a petrolului; importanța existenței unor capacități excedentare, stocuri de urgență și a unei infrastructuri critice de rezervă (reziliență energetică); punerea accentului pe piețele flexibile și evitarea micromanagementului acestora, ceea ce poate facilita ajustări rapide și chiar minimizarea daunelor pe termen lung; înțelegerea importanței interdependenței reciproce între companii și guverne la toate nivelurile; întărirea relațiilor dintre furnizori și consumatori prin recunoașterea interdependențelor reciproce; crearea unui cadru proactiv de securitate fizică care să implice atât producătorii, cât și consumatorii; asigurarea unor informații de bună calitate publicului înainte, în timpul și după ce apare o problemă; investiții periodice în domeniul tehnologic în cadrul industriei specifice; determinarea de a cerceta, dezvolta și inova în domeniul energetic pentru realizarea unui echilibru energetic pe termen lung și în perioade de tranziție. Securitatea energetică trebuie privită, în societatea modernă, sub aspectul interdependențelor active, realiste și nu din perspectiva necesității realizării independenței energetice totale, deoarece acest lucru este imposibil de realizat.

Plecând de la aceste principii ale securității energetice putem să identificăm toate aspectele care trebuie luate în considerație atunci când încercăm să elaborăm o strategie de securitate energetică, parte componentă a unei strategii de securitate națională. Așa cum am afirmat anterior, în opinia noastră, elaborarea unei strategii de securitate energetică este apanajul unei echipe complexe și complete de specialiști, care trebuie să aibă în vedere o serie de principii, de linii directoare atunci când demarează acest proiect de anvergură. Pe lângă aceste principii, echipa de specialiști trebuie să formuleze un plan de lucru prin care să detalieze principalele etape ale demersului, principalele obiective și modalitățile de îndeplinire a acestora. Acest plan de lucru trebuie să aibă drept punct de plecare un scenariu energetic, care reprezintă fundamentul întregului proces și cuprinde aspecte de ordin istoric, politic, militar, economic, cultural, tehnologic etc.

Elaborarea unor principii care să stea la baza strategiei de securitate energetică este un proces foarte complex și selectiv. Numărul principiilor care pot fi luate în calcul este foarte mare și de aceea considerăm că, în cadrul demersului nostru, ar fi util să identificăm cât mai multe dintre acestea, fără a realiza o ierarhizare a acestora și fără a stabili care ar trebui avute în mod obligatoriu în vedere. Lista principiilor poate fi completată oricând, iar echipa care se ocupă cu elaborarea strategiei poate selecta dintre acestea un număr de minim zece, care să ofere fundamentul documentului strategic și care să asigure identificarea unor metode cât mai bune de atingere a obiectivelor strategice. Strategia de securitate energetică trebuie să permită statului: realizarea securității energetice, construirea unui sistem energetic competitiv și dezvoltarea sustenabilă a sectorului energetic.

La enunțarea principiilor unei strategii de securitate energetică am avut drept punct de plecare necesitatea unei abordări cât mai cuprinzătoare a problemei.

Pe baza cercetărilor efectuate am identificat ca principii de bază ale securității energetice: transparența, eficiența, protecția mediului și dezvoltarea sustenabilă, subsidiaritatea și diversificarea, continuitatea, cooperarea și integrarea, inovarea și multidimensionalitatea, flexibilitatea, controlul și autocontrolul, caracterul anticipativ, reziliența, solidaritatea, responsabilitatea statului.

Strategia de securitate energetică trebuie să fie un document transparent, care să ofere tuturor părților interesate informațiile necesare înțelegerii opțiunilor strategice ale statului și în același timp să ofere certitudinea că măsurile întreprinse sunt potrivite pentru atingerea obiectivelor. Transparența oferă în același timp credibilitate și încredere.

Eficiența se referă la identificarea soluțiilor și opțiunilor potrivite pentru a oferi statului securitatea energetică cu eforturi și costuri minime, printr-o utilizare rațională a resurselor la dispoziție și prin direcționarea efortului financiar spre sectoarele care au nevoie de acest lucru.

Un alt principiu de bază al unei strategii de securitate energetică este cel al continuității. Acest principiu se bazează pe faptul că asigurarea securității energetice este un proces de durată, care necesită eforturi concentrate în majoritatea domeniilor și de aceea orizontul de timp la care se referă această strategie trebuie să fie cât mai mare, iar măsurile adoptate trebuie să fie implementate, pe baza unor calcule bine fundamentate. Principiul continuității are la bază un alt principiu, care se referă la caracterul anticipativ, proactiv. În momentul elaborării unei strategii de securitate energetică trebuie să se analizeze foarte bine mediul intern și cel extern, să se identifice riscurile, amenințările, vulnerabilitățile și oportunitățile și să se adopte măsuri realiste, care să permită asigurarea securității energetice pe termen mediu sau lung.

În virtutea principiului protecției mediului și dezvoltării sustenabile, putem afirma că securitatea energetică trebuie realizată având o viziune clară asupra impactului pe care măsurile identificate în Strategia de Securitate Energetică îl au asupra mediului înconjurător și asupra generațiilor următoare. Fiind un document care se referă la pregătirea societății pentru viitor, la asigurarea securității energetice, ca bază a dezvoltării societății, este absolut necesar ca strategia de securitate energetică să fie elaborată în armonie cu mediul înconjurător, astfel încât să asigure generațiilor viitoare șansa la o dezvoltare continuă, solidă, la adăpost de frică și nevoi.

Pentru ca o strategie de securitate energetică să fie cât mai eficientă este necesar ca ea să fie construită pe baza principiului subsidiarității și diversificării, adică este necesar să se diversifice sursele de aprovizionare, rutele de transport, resursele energetice, iar întregul sistem energetic al țării trebuie să fie în măsură să se completeze reciproc, facilitățile de trasport, producere a resurselor energetice trebuind să fie complementare. Pentru a realiza diversificarea și complementaritatea în domeniul securității energetice este necesară cooperarea și integrarea comunitară. Datorită interdependențelor tot mai ridicate, statele nu sunt capabile să își asigure securitatea energetică în mod individual, fiind nevoie de un efort concentrat. Uniunea Europeană pune accentul pe cooperare și susține integrarea energetică, prin adoptarea unui pachet legislativ favorabil și prin susținerea inițiativelor privind diversificarea surselor de energie, interconenctarea rețelelor de distribuție și implementarea unor noi tehnologii, prin stimularea inovării.

Strategia de securitate energetică trebuie să sprijine activitățile de cercetare științifică, să stimuleze inovarea tehnologică astfel încât să existe preocuparea de a descoperi noi surse de energie, de a utiliza sursele clasice într-un mod cât mai eficient.

Multidimensionalitatea și flexibilitatea strategiei este strâns legată de caracteristicile mediului internațional de securitate și de piețele energetice internaționale. Flexibilitatea strategiei se referă la faptul că acest document trebuie să ofere posibilitatea de a acționa eficient în condițiile foarte schimbătoare ale domeniului energetic, caracterizate uneori printr-un grad ridicat de incertitudine. Multidimensionalitatea reprezintă capacitatea strategiei de a acoperi toate domeniile și sectoarele implicate în asigurarea securității energetice, precum și sectoarele conexe, cum ar fi diplomația, apărarea etc.

Strategia de securitate energetică trebuie să permită punerea la punct a unor mecanisme de control a activității tuturor actorilor implicați în asigurarea securității energetice, astfel încât să se poată interveni cu măsuri de reglare în orice moment, indiferent de natura disfuncționalităților constatate. Controlul este legat și de capacitatea de autoreglare a sistemului, care trebuie să fie cât mai dezvoltată.

Un principiu deosebit de important care stă la baza elaborării unei strategii viabile de securitate energetică este cel al rezilienței, înțeleasă drept capacitatea sistemului de a rezista perturbărilor din exterior, de a se adapta la noile realități, fără a suferi pagube majore. Reziliența trebuie să stea la baza strategiei, pentru că ea permite sistemului să reacționeze într-o manieră pozitivă la stimulii negativi ce provin din exterior și din interior, astfel încât, în cazul producerii unor catastrofe sau evenimente cu un ridicat potențial distructiv, să se poată compensa efectele negative și să se adopte în timp foarte scurt măsurile ce se impun pentru restabilirea stării de normalitate.

Solidaritatea reprezintă o cerință dictată de extinderea globalizării în domeniul energetic și de creșterea interdependențelor, care necesită eforturi comune pentru asigurarea securității energetice. Uniunea Europeană a înțeles că pentru a putea face față noilor provocări este nevoie de efortul tuturor membrilor și de aceea pune foarte mare accent pe solidaritatea internă, element care se regăsește și în Strategia Europeană de Securitate Energetică.

Cu toate că, în majoritatea statelor democratice, exploatarea resurselor se face de către companii private, aceasta nu înseamnă că asigurarea securității energetice nu reprezintă responsabilitatea statului. Acesta trebuie să se asigure că interesele naționale sunt protejate și de aceea trebuie să fie un jucător activ în domeniu, care să dicteze politicile, direcțiile de acțiune, să supervizeze atingerea obiectivelor, să gestioneze cât mai eficient situația, astfel încât exploatarea, prelucrarea, stocarea și distribuția resurselor energetice să fie o prioritate pentru toți actorii implicați, iar gestionarea acestora să depășească nevoile strict economice ale diferitelor companii. Statul, dincolo de rolul de arbitru, de mediator, trebuie să încurajeze, prin politicile adoptate, investițiile private în domeniul energetic și, de asemenea, să contribuie la realizarea securității energetice prin dezvoltarea unei infrastructuri solide, pe care să o protejeze prin măsuri active și pasive.

Pentru ca realizarea securității energetice să fie posibilă pe temen mediu și lung, se impune ca politicile și strategiile de securitate energetică să aibă un caracter anticipativ, vizionar. O strategie modernă, eficientă și realistă nu se adresează prezentului, ci încearcă să prevadă modul în care vor evolua lucrurile pe termen mediu și chiar lung și să identifice soluțiile la problemele ce pot apărea.

Transpunerea în practică a acestor principii este necesară deoarece doar așa exploatarea, prelucrarea și distribuția de resurse energetice pot să se desfășoare în condiții de securitate deplină, atât pentru cei care le exploatează, cât și pentru populația civilă și pentru mediu. Un exemplu în acest sens poate fi reprezentat de către posibilitatea exploatării gazelor de șist, o resursă care ar putea asigura consumul intern pentru o perioadă relativ mare de timp, după unele estimări chiar de 100 de ani. Totuși, considerăm că această resursă trebuie tratată deocamdată cu rezerve, întrucât nu se cunoaște impactul pe care exploatarea sa îl poate avea asupra mediului înconjurător și asupra populației locale. Asigurarea securității energetice este deosebit de importantă deoarece contribuie la asigurarea securității statului, dar securitatea energetică are costurile sale și nu trebuie ca beneficiile pe care le aduce să aibă un impact negativ și iremediabil asupra societății.

Strategia de securitate energetică este un document deosebit de complex, care trebuie să aibă la bază o serie de principii și care trebuie, în mod obligatoriu, să fie o parte componentă a Strategiei de Securitate Națională. Pentru ca această strategie să fie cât mai eficientă, ea trebuie realizată de specialiști și trebuie pusă în practică cu seriozitate, astfel încât obiectivele fixate să poată fi atinse. Pentru ca strategia să-și atingă obiectivele, este necesar ca încă de la început să fie fundamentată științific. De aceea, pentru a realiza o strategie de securitate energetică modernă, realistă, fiabilă, trebuie să se parcurgă o serie de etape, care permit abordarea cuprinzătoare a problemei și concentrarea eforturilor astfel încât rezultatele să fie pe măsura așteptărilor și să se creeze condițiile îndeplinirii obiectivelor.

4.4. Ipoteze strategice privind securitatea energetică a României pe termen lung

Poziția României față de principalele fluxuri de transport a resurselor energetice și față de principalele zone de exploatare a acestora, face din țara noastră un actor important pe plan regional. Potențialul energetic intern, precum și vecinătatea țării noastre cu Marea Neagră, o zonă care dispune de importante resurse energetice abia descoperite, contribuie, după părerea noastră, la asigurarea securității energetice a țării noastre, pe termen mediu și chiar lung. România trebuie să își consolideze poziția prin implicarea activă în rezolvarea problemelor locale și regionale și prin implicarea în politicile de securitate energetică dezvoltate la nivel european și euroatlantic. În opinia noastră, aceasta este modalitatea cea mai sigură prin care țara noastră își poate asigura securitatea energetică pe termen mediu și lung, inacțiunea putând reprezenta un motiv de trecere a țării noastre într-un plan secund și punerea acesteia într-o situație caracterizată de incertitudine și de sporirea gradului de vulnerabilitate energetică.

4.4.1. Modalități de asigurare a securității energetice a României în contextul competiției pentru resurse

Asigurarea necesarului de resurse energetice reprezintă o preocupare a tuturor statelor, indiferent de mărime și de influență internațională. Societatea modernă este caracterizată printr-o creștere puternică a consumului în toate domeniile, creștere care este determinată și susținută de cantitatea de resurse energetice disponibile, întrucât creșterea consumului implică o creștere a producției, iar creșterea producției înseamnă un consum sporit de resurse energetice. De asemenea, modul de viață modern se traduce prin creșterea necesarului de resurse energetice. În aceste condiții, când consumul este din ce în ce mai ridicat, iar cantitatea de resurse energetice clasice cunoscute scade, se manifestă o tot mai puternică competiție pentru resurse, combinată cu preocupări de identificare și utilizare a unor noi tipuri de energie, cu accent pe exploatarea eficeintă a resurselor energetice regenerabile.

Cercetările în domeniul energetic susțin faptul că, la nivel mondial, consumul va crește cu 56% până în anul 2040 (având anul 2010 drept an de referință), cea mai puternică creștere înregistrându-se în țările în curs de dezvoltare (aproximativ 90%), în timp ce în țările dezvoltate aceasta va fi de doar 17%. Cu toate că utilizarea resurselor de energie regenerabilă și de energie nucleară se dezvoltă în ritm alert, înregistrându-se o creștere de aproximativ 2,5% pe an, combustibilii fosili vor continua să reprezinte aproximativ 80% din resursele energetice utilizate pe plan mondial în anul 2040.

Conform statisticilor internaționale, România posedă rezerve de petrol pentru 19 ani și de gaze naturale pentru aproximativ 10 – 18 ani, la un consum constant și în condițiile în care nu se înregistrează modificări majore în ceea ce privește starea rezervelor cunoscute și previzionate. În aceste condiții, țara noastră trebuie să identifice cele mai eficiente modalități pentru a asigura securitatea energetică pe termen mediu și lung, cu accent pe exploatarea eficientă și diversificată a resurselor interne, inclusiv a celor regenerabile și pe implicarea României în proiectele regionale în domeniul energetic.

Exploatarea eficientă a resurselor interne înseamnă utilizarea resurselor energetice de care dispune România pe baza unui plan coerent, care să pună în balanță cererea de resurse energetice și posibilitățile de satisfacere a acesteia, atât cu resurse energetice din producția internă, cât și din import. Ținând cont de cantitățile disponibile de resurse energetice și de necesitatea realizării unor rezerve strategice, România ar trebui să facă eforturi pentru diversificarea resurselor energetice exploatate, cu accent pe resursele regenerabile și pentru eficientizarea energetică a tuturor ramurilor economiei, inclusiv la nivelul consumatorilor casnici. În acest sens, se impun investiții în dezvoltarea unor tehnologii eficiente de producere a energiei din surse regenerabile, la un preț competitiv și creșterea ponderii energiei hidroelectrice, eoliene, fotovoltaice, geotermale etc. Avantajul folosirii acestor surse de energie este dublu, după opinia noastră, deoarece reprezintă surse de energie practic inepuizabile și în același timp au un impact redus asupra mediului înconjurător. Statul trebuie să încurajeze creșterea eficienței energetice prin investiții directe la nivelul sistemului energetic și prin sprijinirea indirectă a producătorilor și consumatorilor de resurse energetice în vederea utilizării mai eficiente a resurselor energetice clasice și pentru încurajarea folosirea energiei regenerabile în cadrul proceselor tehnologice și economice. Pe lângă consumul de resurse energetice la nivelul industriei, trebuie să se facă eforturi și pentru creșterea eficienței energetice la nivelul consumatorilor casnici, prin creșterea performanței termice a clădirilor, utilizarea unor echipamente electrice și electronice cu un consum redus de energie, încurajarea folosirii autovehiculelor prietenoase cu mediul și crearea alternativelor la utilizarea excesivă a acestora etc.

Utilizarea eficientă a resurselor interne și adoptarea măsurilor enumerate mai sus nu este însă suficientă și, în opinia noastră, trebuie să se concentreze atenția spre diversificarea resurselor energetice din import, multiplicarea rețelelor de transport și interconectarea acestora, astfel încât să se creeze o serie de interdependențe active, pe termen lung. Pentru ca aceste demersuri să fie încununate cu succes nu este suficient ca România să facă demersuri în mod individual, ci este necesară o participare activă în cadrul politicilor energetice regionale și comunitare și implicarea în proiectele europene de realizare a securității energetice, care vizează atât diversificarea furnizorilor, cât și a infrastructurii specifice.

Ca membru al UE, România a înțeles că trebuie să fie parte integrantă a politicilor energetice europene și că trebuie să facă eforturi pentru a-și asigura securitatea energetică, prin creșterea eficienței energetice, prin creșterea ponderii energiei regenerabile și prin diversificarea surselor de aprovizionare. Adoptarea pachetului legislativ energetic la nivelul țării noastre este o dovadă a implicării României în politicile energetice europene. România a înțeles că securitatea energetică nu poate fi realizată prin eforturi proprii și de aceea este favorabilă tuturor proiectelor europene de cooperare în domeniul energetic și celor care vizează reducerea impactului întreruperilor aprovizionării. Poziția României față de principalele axe energetice și deschiderea pe care țara noastră o are la Marea Neagră face din România un actor deosebit de important și un pilon de bază al politicilor și strategiilor energetice europene, având ca atuuri, pe lângă poziția geografică, potențialul energetic intern și posibilitățile de dezvoltare a producției și distribuției de energie provenită din surse regenerabile.

Rolul României în politicile de securitate energetică euroatlantice este similar cu cel jucat în cadrul politicilor europene, deoarece România este membru în ambele organizații, iar politica României nu conține diferențieri în raporturile cu NATO și cu UE, în sensul că țara noastră nu preferă o anumită organizație. Potențialul intern al României nu poate asigura nici măcar necesarul propriu de resurse energetice, mai ales dacă luăm în calcul resursele de petrol și gaze naturale, dar țara noastră este hotărâtă să contribuie la realizarea securității energetice a partenerilor și aliaților prin dezvoltarea parteneriatelor și securizarea rutelor de transport a energiei și a infrastructurilor energetice. Această securizare se poate face în mod direct, prin acțiunile ce vizează protejarea infrastructurilor energetice proprii și a celor care fac legătura cu statele vest – europene, dar și indirect, prin participarea cu forțe și experți la acțiunile politice și militare ce vizează combaterea principalelor amenințări la adresa aprovizionării cu energie în zonele de interes ale UE și NATO, România fiind unul dintre principalii contributori cu trupe la acțiunile NATO și un participant constant la toate misiunile desfășurate de UE și de NATO în zonele fierbinți ale globului, mai ales în zonele din care se extrag sau pe unde se transportă resursele energetice. Datorită poziției extrem de favorabile a României față de principalele fluxuri de aprovizionare cu hidrocarburi din zona Caspică, putem afirma că rolul țării noastre în cadrul politicilor energetice europene și euroatlantice este unul major, iar România este un partener indispensabil pentru realizarea în condiții de eficiență maximă a proiectelor majore ce vizează aprovizionare cu petrol și gaze naturale a Europei, dar și a Alianței în ansamblu.

4.4.2. Posibil scenariu energetic pentru România

Securitatea energetică a României este strâns legată de securitatea energetică a Uniunii Europene, iar elaborarea unui scenariu energetic pentru țara noastră trebuie să țină cont, în mod obligatoriu, de evoluțiile înregistrate la nivelul Uniunii și de predicțiile legate de viitorul energetic al acesteia. În linii mari previziunile legate de evoluția problemei securității energetice la nivelul UE iau în calcul o posibilă epuizare a resurselor de hidrocarburi, dar și o creștere a cererii de resurse energetice primare cu 36% în anul 2035 față de anul 2008, cu accent pe creșterea cererii de combustibili fosili. Cu toate că în perioada analizată vom asista la o creștere puternică a cererii de combustibili fosili, procentual ponderea acestora în cadrul mixului energetic va scădea de la 81% la 75% în anul 2035, concomitent cu o creștere a ponderii resurselor regenerabile utilizate în producerea energiei electrice de la 20% în anul 2010 la 31% în anul 2035.

Uniunea Europeană dezvoltă o nouă politică energetică, bazată pe evoluțiile din mediul internațional și pe realitățile din interiorul Uniunii, dar politicile de securitate energetică rămân o responsabilitate a fiecărui stat membru în parte, care poate alege să se înscrie sau nu în politica comună. Deciziile legate de achizițiile de gaz și de petrol pe termen lung, dezvoltarea și îmbunătățirea infrastructurilor energetice, folosirea anumitor tipuri de combustibili sau dezvoltarea de combustibili alternativi și de tehnologii alternative continuă să fie luate de către statele membre, care sunt principalii responsabili pentru asigurarea securității energetice proprii, dar care trebuie să contribuie, în același timp la realizarea securității energetice comune.

Elaborarea unui scenariu energetic pentru România reprezintă un demers deosebit de dificil pentru orizonturi medii și lungi de timp deoarece există foarte multe aspecte insuficient cunoscute. Cert este însă faptul că România trebuie să se integreze în politicile energetice ale UE și că trebuie să facă eforturi pentru promovarea intereselor naționale în domeniul energetic.

Pentru creionarea unui scenariu energetic, în condițiile reducerii și chiar unei posibile epuizări a resurselor energetice clasice, trebuie să pornim de la situația actuală a resurselor energetice ale României, aspect care a fost tratat anterior. Astfel, conform datelor disponibile, pe termen scurt și mediu (până în anul 2035), securitatea energetică a României nu este pusă grav în pericol deoarece rezervele de hidrocarburi asigură o parte a consumului intern pentru aproximativ 19 ani, dependența de resursele energetice externe fiind relativ redusă. În paralel, România face eforturi pentru creșterea ponderii energiei din surse regenerabile, propunându-și ca până în anul 2020 să acopere aproximativ 45% din consum, mult peste nivelul de 20% stabilit la nivelul Uniunii Europene. De asemenea, în România se manifestă o atenție sporită energiei nucleare, fapt dovedit de intenția autorităților de a dezvolta alte unități la centrala atomoelectrică de la Cernavodă.

La nivelul României, conform predicțiilor și evoluției din ultimii ani, se va înregistra o creștere a consumului de resurse energetice cu aproximativ 2% pe an, pentru următorii 20 de ani, fapt ce va determina o epuizare a resurselor naționale de hidrocarburi, în condițiile în care nu vor mai fi descoperite alte zăcăminte exploatabile, rata de înlocuire a acestora scăzând.

După epuizarea rezervelor de hidrocarburi, în orizontul anului 2035, putem presupune că o mare parte a consumului de energie electrică va fi asigurat din exploatarea surselor regenerabile, România posedând un puternic potențial hidrologic, eolian, fotovoltaic și geotermal. În paralel, putem presupune că utilizarea hidrocarburilor în domeniul transporturilor va scădea în intensitate, odată cu descoperirea unor tehnologii mai eficiente, cu implementarea și generalizarea tehnologiei hidrid etc. Cu toate acestea, hidrocarburile vor continua să joace un rol important în asigurarea securității energetice a României, țara noastră depinzând într-o proporție importantă de importul de hidrocarburi din zone fierbinți ale globului sau din state al căror comportament este imprevizibil.

Cel mai sumbru scenariu energetic pentru România ar putea cuprinde o sărăcie energetică acută, datorită creșterii consumului, scăderii rezervelor de hidrocarburi, conjugată cu o creștere a prețurilor, imposibilității asigurării deficitului energetic din resurse regenerabile, degradării puternice a mediului înconjurător datorită încercării de a exploata resursele de hidrocarburi greu exploatabile și a creșterii producției de biocombustibili. Dintre consecințele cele mai catastrofale putem enumera: reducerea suprafețelor împădurite, creșterea suprafețelor cultivate cu plante energetice, în detrimentul culturilor agricole pentru consumul populației, reducerea rezervelor de apă potabilă, în condițiile în care pentru obținerea unui litru de biocombustibil se utilizează cantități impresionate de apă, contaminarea resurselor de apă ca urmare a exploatării gazelor de șist sau a nisipului bituminos, schimbări climatice ireversibile etc.

Viitorul energetic al României și al întregii omeniri este foarte greu de prezis, deoarece, cu toate că populația crește într-un ritm alarmant, ceea ce determină o creștere a consumului, cu toate că rezervele de resurse fosile se reduc, tehnologia evoluează într-un ritm rapid și descoperirea unor noi surse de energie sau a unor modalități noi de creștere a eficienței energetice poate deschide o nouă eră pentru omenire.

Viitorul energetic al țării noastre nu este prestabilit, iar pentru ca scenariul energetic al României să nu fie sumbru, afirmăm necesitatea ca țara noastră să se implice activ în toate politicile energetice regionale și europene, care au ca scop consolidarea actualelor parteneriate energetice, diversificarea surselor de hidrocarburi și a rutelor de aprovizionare, securizarea infrastructurilor critice energetice, dezvoltarea tehnologică și inovarea în domeniul energetic etc. Diplomația României ar trebui să se îndrepte spre zona caspică, spre statele din zona arctică, spre Orientul Mijlociu și spre Rusia. Simultan, în opinia noastră, România ar trebui să își consolideze poziția în cadrul UE, astfel încât să fie parte la toate proiectele energetice importante și să realizeze interconectarea energetică cu toți vecinii.

Pentru a putea asigura securitatea energetică a României și pentru a evita materializarea celor mai sumbre scenarii energetice pentru țara noastră, este necesară implicarea tuturor factorilor de decizie și elaborarea unor politici și a unor strategii energetice viabile. Securitatea energetică a României depinde de elaborarea unei strategii de securitate energetică, care să cuprindă un set de măsuri realiste și care să aibă la bază o abordare științifică a problemei securității energetice.

4.4.3. Principalele etape ale elaborării unei strategii de securitate energetică

Strategia unei organizații, în cazul nostru Strategia de Securitate Energetică a României, nu este un document static, ci unul deosebit de dinamic, de flexibil și de adaptativ. Elaborarea unei strategii trebuie să se facă în concordanță cu schimbările care au loc în mediul intern și în mediul extern, schimbări care pot avea un impact major asupra performanțelor acelui sistem, deoarece elaborarea strategiei organizației are ca scop schimbarea răspunsurilor acesteia față de constrângerile mediului ambiant extern în care respectiva organizație funcționează. În opinia noastră, elaborarea sau schimbarea strategiei, în cazul nostru a celei energetice, trebuie să se bazeze pe anticipare, pe proactivitate, întrucât eficiența strategiei este maximă dacă, pe baza unor informații corecte despre mediul intern și cel extern, se anticipează principalele evoluții, principalele riscuri și amenințări și se identifică soluțiile optime înainte de producerea evenimentelor. Pentru ca strategia să fie cât mai eficientă, se impune ca elaborarea acesteia să respecte anumite reguli, care au fost verificate în practică și care și-au dovedit succesul de-a lungul timpului. Strategia de securitate energetică reprezintă un document deosebit de complex, care trebuie să ofere soluții realiste și oportune problemei asigurării resurselor energetice necesare bunei desfășurări a activității tuturor categoriilor de consumatori, ea reprezentând instrumentul prin care se transpun în practică prevederile politicilor energetice ale statului sau ale grupărilor de state. Elaborarea strategiei trebuie să se încrie în cadrul unui proces amplu, care constă din următoarele activități, care trebuie desfășurate în ordinea enunțată, pentru a permite atingerea obiectivelor propuse: definirea clară a scopului și misiunii, stabilirea obiectivelor și a nivelului de performanță, formularea strategiei, implementarea și execuția planului strategic, analiza și evaluarea performanțelor strategice, așa cum reiese grafic din figura nr. 16:

Figura nr. 16: Procesul de management strategic

Odată strategia elaborată este necesar ca să se poată interveni pentru îmbunătățirea permanentă a acesteia și să se poată realiza controlul și autocontrolul.

Elaborarea strategiei energetice este, așa cum am afirmat anterior, un proces deosebit de complex, care necesită implicarea unor specialiști din mai multe domenii, care trebuie să cunoască foarte bine metodologia de elaborare a unei strategii, care se referă la ansamblul etapelor care trebuie parcurse pentru stabilirea obiectivelor strategice, a opțiunilor strategice, a resurselor și termenelor de realizare, precum și a metodelor folosite pe parcursul acestor etape.

Procesul de elaborare a strategiei de securitate energetică trebuie să înceapă cu analiza situației concrete și identificarea obiectivelor care trebuie îndeplinite, ținând cont de condițiile specifice și de limitările impuse atât de mediul intern, cât și de mediul extern. Din momentul în care aceste puncte cheie au fost identificate, se poate trece la elaborarea propriu-zisă a strategiei, care este un proces complex, care trebuie să urmeze câteva etape obligatorii. Parcurgerea tuturor acestor etape nu garantează succesul strategiei de securitate energetică, dar creează toate condițiile pentru ca aceasta să fie operațională și competitivă.

Specialiștii în management strategic au identificat etapele esențiale ale elaborării unei strategii eficiente, aplicabile în orice domeniu, cu atât mai mult în domeniul securității energetice: evaluarea mediului extern al organizației, evaluarea răspunsurilor organizației la constrângerile de mediu, stabilirea misiunii, stabilirea scenariilor (un scenariu realist și un scenariu optim), compararea celor două scenarii și elaborarea unui plan de reducere a diferențelor, stabilirea obiectivelor și opțiunilor strategice pentru realizarea securității energetice, alocarea resurselor materiale, financiare și umane necesare îndeplinirii misiunii și formularea strategiei.

Strategia de securitate energetică, odată elaborată trebuie să fie adaptată permanent, în funcție de schimbările din mediul de securitate, trebuie să permită realizarea unui feed-back, pentru a se putea realiza corecturile necesare. Strategia de securitate trebuie să fie suficient de flexibilă pentru a permite o adaptare cât mai bună la evoluția mediului de securitate, dar în același timp trebuie să fie suficient de rigidă pentru a impune necesitatea atingerii obiectivelor propuse și îndeplinirea misiunii fundamentale: asigurarea securității energetice. Etapele premergătoare elaborării unei strategii trebuie să se deruleze în ordinea stabilită pentru ca să nu existe nici o posibilitate de omitere a unor aspecte importante. În urma unui asemenea demers, rezultatele obținute trebuie să permită elaborarea unei strategii solide, care să răspundă cerințelor beneficiarului final și care să fie în concordanță cu interesul național. Aceste etape au fost testate de-a lungul timpul în cadrul procesului decizional la diferite nivele și considerăm că pot fi utilizate și în cadrul demersului de elaborare a unei strategii de securitate energetică. O reprezentare grafică a principalelor etape premergătoare elaborării unei strategii de securitate energetică este disponibilă în Anexa nr. 10.

Elaborarea strategiei trebuie să înceapă cu evaluarea mediului extern al organizației, pentru a se putea identifica tendințele de evoluție a acestuia, riscurile și amenințările de natură energetică și nu numai, pentru a identifica principalii actori din domeniu energetic, a stabili relațiile dintre aceștia și, dacă este posibil, a identifica interesele acestora. Plecând de la evaluarea corectă a mediului extern al organizației, în continuare trebuie să se parcurgă etapa evaluării răspunsurilor organizației la constrângerile de mediu, identificarea punctelor tari și a punctelor slabe ale statului și ale sistemului energetic, calcularea probabilității producerii anumitor evenimente și a impactului acestora asupra securității energetice a statului. Pe baza informațiilor obținute și prelucrate în primele două etape se impune ca, în următoarea etapă, să se stabilească misiunea, adică stabilirea modului în care statul respectiv se raportează la problema asigurării securității energetice. Stabilirea unei misiuni corecte, realiste, în concordanță cu interesele, posibilitățile statului respectiv, este foarte importantă, întrucât de aceasta depinde succesul strategiei. Următorul pas pe care echipa care se ocupă cu elaborarea strategiei energetice trebuie să îl realizeze se referă la analiza punctelor tari și slabe, a amenințărilor și oportunităților și la stabilirea unor scenarii pentru mediu și pentru stat. Pentru ca analiza să fie completă trebuie să se elaboreze un scenariu ideal al mediului și al statului în domeniul securității energetice și un scenariu realist, prin extrapolarea evenimentelor din trecut și prezent în viitor, atât referitor la mediul extern, cât și la stat. Scenariul ideal, dorit pentru securitatea energetică a statului trebuie să țină cont de realitate, dar trebuie să se bazeze pe evoluția cea mai favorabilă din mediul extern și intern de securitate, precum și pe evoluția previzionată și dorită a situației resurselor energetice, a accesului la acestea și la structura și cantitatea consumului intern, simultan cu analiza factorilor de mediu, în virtutea principiului dezvoltării durabile.

Odată aceste etape parcurse, se impune compararea celor două scenarii și identificarea unui plan de reducere a diferențelor dintre acestea. Scopul acestei etape este de a identifica cele mai adecvate modalități prin care securitatea energetică să poată fi realizată în modul dorit, ceea ce implică găsirea modalităților optime de a răspunde constrângerilor de mediu, de a utiliza cel mai eficient resursele disponibile etc.

Ulterior comparării celor două scenarii identificate echipa care se ocupă cu realizarea strategiei de securitate energetică trebuie să stabilească obiectivele și opțiunile strategice, care vor reprezenta cadrul fundamental al viitoarei strategii. Pentru ca atingerea obiectivelor să fie posibilă, iar realizarea securității energetice să devină realitate, este necesară alocarea unor resurse corespunzătoare, atât de ordin material, cât și de ordin financiar și uman. Obiectivele fixate trebuie să fie în concordanță cu resursele de care statul respectiv dispune, deoarece dacă nu există o concordanță între forțe, scopuri și mijloace, strategia nu va putea fi pusă în practică, iar securitatea energetică nu va putea fi realizată decât parțial și cu riscul de a provoca disfuncționalități la nivelul întregului sistem. Astfel securitatea energetică, în loc să contribuie la realizarea securității statului, poate contribui la afectarea acesteia.

Ultima etapă în cadrul acestui amplu proces este reprezentată de formularea strategiei de securitate energetică, o strategie care trebuie să permită dezvoltarea societății, să contribuie la sporirea securității statului și să permită protejarea mediului, în concordanță cu principiul dezvoltării durabile. Conținutul strategiei de securitate energetică trebuie să țină cont de specificul fiecărui stat în parte, dar este absolut necesar să existe o concordanță între interesele statului, între obiectivele fixate și între posibilitățile reale de asigurare a unei aprovizionări continue cu resurse energetice, la prețuri accesibile, în orice moment și în orice condiții, astfel încât consumatorii să nu fie afectați de întreruperi ale aprovizionării.

Strategia de Securitate Energetică trebuie să fie o continuare și o detaliere a strategiei de securitate națională, care particularizează domeniul energetic și care oferă soluții pertinente la asigurarea securității energetice. Odată securitatea energetică realizată se crează condițiile optime pentru asigurarea securității naționale, deoarece energia reprezintă fluxul vital, care menține o societate în mișcare și care îi permite evoluția. Elaborarea strategiei de securitate energetică trebuie să reprezinte unul dintre obiectivele majore ale fiecărui stat. Elaborarea unei strategii de securitate energetică pornind de la o fundamentare științifică, cu stabilirea și respectarea întocmai a unei metodologii de lucru, cu identificarea condițiilor specifice de mediu, a riscurilor și amenințărilor, cu identificarea obiectivelor și alocarea resurselor necesare, permite statului să adopte cele mai eficiente și eficace măsuri care să permită realizarea securității energetice a statului, prin colaborarea strânsă dintre actorii mediului intern și a celui extern.

Strategia de securitate energetică nu trebuie însă să reprezinte un document izolat. Ea trebuie să transpună în practică prevederile politicilor energetice ale statului și să reprezinte o modalitate de realizare a intereselor naționale în domeniul energetic și în domeniul securității.

4.4.4. Propuneri privind adaptarea conținutului

Strategiei de Securitate Energetică a României

Securitatea energetică se află, astăzi, în centrul dezbaterilor strategice. Majoritatea guvernelor sunt foarte preocupate de transformările care au loc în mediul internațional și caută soluții la amenințările foarte reale care se manifestă la adresa securității energetice și, în același timp, încearcă să își reevalueze strategiile de securitate energetică pentru a putea face față noilor provocări.

Elaborarea unei strategii de securitate energetică și formularea unei politici energetice coerente impun luarea în considerare a unei multitudini de întrebări, în cadrul a ceea ce reprezintă un exercițiu pluridisciplinar, care asociază reflecții de ordin militar, economic, geologic, tehnologic, politic, ecologic etc. Provocarea strategică pe care o reprezintă problema securității energetice necesită un răspuns diversificat, care implică cooperarea internă și internațională.

În condițiile economice și de mediu actuale, când problema securității este din ce în ce mai presantă, este evidentă apariția necesității realizării și implementării unei strategii de securitate energetică. Strategia de securitate energetică trebuie să fie concepută în concordanță cu politicile energetice ale statului și cu interesele sale naționale.

La ora actuală România are o Strategie Energetică pentru perioada 2007-2020, adoptată prin HG 1069/2007, dar care a fost amplu criticată de către specialiști pentru lipsa de coerență și viziune și pentru faptul că nu oferă soluții concrete, abordând problemele la un nivel ridicat de generalitate. Actuala Strategie energetică își arată punctele slabe începând cu forma sa (care este prezentată în Anexa nr. 11) și continuând cu fondul.

Plecând de la aceste considerente, suntem de părere că o modificare, sau chiar o schimbare, a Strategiei Energetice, care să devină Strategia de Securitate Energetică a României, parte a Strategiei de Securitate Națională, ar fi binevenită, pentru a se putea crea cadrul normativ necesar adoptării măsurilor specifice, în vederea asigurării securității energetice. Punctul de plecare al acestei strategii ar trebui să fie reprezentat de definirea clară a securității energetice, adică să se stabilească clar de către specialiști, în colaborare cu mediul universitar și reprezentanții politici, ce înțelege statul român prin securitate energetică, pentru a putea identifica principalele cerințe și a stabili obiective clare. Fiecare stat înțelege diferit securitatea energetică, în funcție de interesele proprii, de resursele de care dispune, de relația cu vecinii etc. Astfel pentru unele state securitatea energetică înseamnă existența unor piețe de desfacere pentru resursele energetice de care dispun, în timp ce pentru altele securitatea energetică înseamnă acces liber la resurse energetice. Opinia noastră este că, pentru a defini securitatea energetică, trebuie să plecăm de la accepțiunea pe care Uniunea Europeană o dă acestui concept și, eventual, să extindem sau să particularizăm această problemă, ținând cont de realitățile specifice țării noastre.

Pentru România, definiția securității energetice ar trebui să cuprindă mai multe aspecte: asigurarea unor surse variate de aprovizionare, securizarea rutelor de transport existente și dezvoltarea unora noi, prelucrarea și stocarea în condiții de siguranță a resurselor energetice, astfel încât acestea să ajungă la timp și în cantități suficiente la consumatorul final. Securitatea energetică reprezintă, în opinia noastră, o componentă vitală a securității naționale și trebuie să vizeze: securitatea surselor energetice, securizarea traseelor energetice existente și descoperirea unor trasee noi, identificarea unor surse alternative de energie, toate aceste în timp ce se fac eforturi pentru protejarea mediului înconjurător.

Odată securitatea energetică definită, considerăm că se poate trece la elaborarea unei strategii de securitate energetică viabile, moderne, eficiente, care să răspundă necesităților interne ale României și, în același timp, să fie în concordanță cu politicile și strategiile europene.

Datorită faptului că actuala Strategie energetică a primit numeroase critici, atât în ceea ce privește forma, cât și în ceea ce privește fondul, printre criticile aduse numărându-se cele legate de faptul că obiectivele strategice nu sunt clar definite, că nu se stabilesc obiective clare, că nu se stabilesc termene și măsuri concrete etc., considerăm că este necesar să se pregătească și să se elaboreze o nouă Strategie energetică, care să se numească Strategia de Securitate Energetică a României și care să fie o parte componentă a Strategiei de Securitate Națională a României. În momentul în care se va elabora noua strategie de securitate națională, pe baza direcțiilor fixate de către aceasta pentru atingerea securității naționale, în general, și a celei energetice, în special, trebuie să se demareze și elaborarea unei noi strategii de securitate energetică, care să fie în concordanță cu strategia energetică europeană și să fie o strategie a începutului de secol XXI, care să permită României să își asigure securitatea energetică cu eforturi cât mai reduse și cu un impact asupra mediului cât mai mic. Noua Strategie de Securitate Energetică trebuie să fie modernă, flexibilă, orientată spre viitor, să conțină obiective și termene clare și să valorifice la maximum potențialul energetic al țării noastre, simultan cu desfășurarea unor ample activități de cercetare și inovare în domeniul energetic și cu participarea la proiectele energetice europene, care vizează descoperirea unor noi surse de energie, a unor noi rute de transport și securizarea celor existente. Un posibil cuprins al Strategiei de Securitate Energetică a României îl prezentăm în Anexa nr. 12.

Strategia de Securitate Energetică trebuie să fie suficient de clară pentru a oferi cadrul general necesar adoptării măsurilor optime pentru realizarea securității energetice și, în același timp, suficient de generală pentru a permite o oarecare libertate de acțiune în fiecare domeniu, astfel încât să se identifice cele mai bune modalități de atingere a obiectivelor strategice, simultan cu asigurarea unei dezvoltări durabile și cu încadrarea în direcțiile strategice ale Uniunii Europene.

Energia este o problemă comună, pe care marea familie europeană trebuie să o rezolve într-un mod coerent și pragmatic. România, ca parte a acestei familii, trebuie să participe activ la realizarea securității energetice, iar cea mai importantă contribuție pe care țara noastră și-o poate aduce este realizarea propriei securități energetice, pentru că, deși dezirabilă, independența energetică este iluzorie și nu poate fi realizată decât pe termen scurt.

Preocupări în vederea elaborării unei noi strategii de securitate energetică există, cel puțin la nivel declarativ. Astfel, ministrul delegat pentru energie, Constantin Niță, declara că s-a luat decizia ca până la finalul anului 2013 să se elaboreze o nouă strategie de securitate energetică, în perspectiva anilor 2030 – 2035, în cadrul căreia se va pune accent pe elementele de viziune, încercându-se o nouă abordare față de cea folosită la elaborarea vechii strategii, unde se făcea doar o detaliere a resurselor energetice de care dispune țara noastră. Demararea acestui proiect ar putea însemna reorientarea strategică a României pentru a permite într-adevăr asigurarea securității energetice în conformitate cu principiile Uniunii Europene. Din păcate, până în prezent aceste planuri nu s-au realizat, în parte datorită instabilității politice, iar în parte lipsei unei preocupări constante în acest domeniu. Mai mult decât atât, așa cum am menționat ulterior, pe plan național s- a demarat procesul de elaborare a unei noi strategii energetice pentru perioada 2014 – 2035. Acest proiect este binevenit, dar nu este suficient pentru a face față cerințelor mediului internațional de securitate și nu crează condițiile asigurării securității energetice a României, deoarece întreaga strategie energetică se va concentra pe identificarea răspunsurilor la o serie de întrebări, cum ar fi: care sunt modalitățile de atragere a investițiilor în domeniul energetic, care ar trebui să fie rolul statului în cadrul sectorului energetic, cum va evolua cererea de resurse energetice pe termen scurt și mediu etc. Identificarea răspunsurilor la aceste întrebări va permite, cel mult, creionarea unor obiective și modalități de acțiune care să vizeze strict domeniul energetic, fără să țină cont de corelarea strategiei energetice cu Strategia de Securitate Națională și fără să țină cont de interesele strategice ale României, pe plan național, regional și chiar mondial.

Atenția pe care România trebuie să o acorde elaborării noii strategii de securitate energetică este foarte mare, deoarece, odată elaborată, această strategie trebuie să reprezinte fundamentul securității energetice. O strategie bine elaborată, în concordanță cu interesele, obiectivele și posibilitățile naționale oferă stabilitate, predictibilitate și permite elaborarea unor planuri multianuale, care să vizeze asigurarea securității energetice, în timp ce schimbările strategice prea frecvente pot destabiliza întregul sistem și, în mod sigur, determină o irosire a resurselor. O strategie de securitate energetică modernă, realistă, pragmatică, va da un plus de credibilitate României și va permite dezvoltarea unor proiecte energetice comune, care să ofere posibilitatea României să devină un adevărat pivot energetic, datorită poziției sale geografice față de principalele fluxuri energetice regionale și mondiale, datorită resurselor fosile de care dispune și datorită potențialului de exploatare a resurselor energetice regenerabile.

Elaborarea unei Strategii de Securitate Energetică, în opinia noastră, este o prioritate pentru România, deoarece aceasta oferă cadrul necesar adoptării celor mai potrivite măsuri în vederea asigurării securității energetice. Strategia, cu un caracter dual, pe de o parte fiind o continuare și o particularizare în domeniul securității energetice a Strategiei de Securitate Națională, iar pe de altă parte fiind o extensie a Strategiei Energetice Europene, trebuie să pregătească sistemul energetic și sistemul securității naționale pentru provocările începutului de secol XXI. România are nevoie de o strategie de securitate energetică modernă, în concordanță cu politicile energetice naționale și europene, realistă, coerentă, proactivă și care să aibă un fundament științific. De aceea, la elaborarea strategiei trebuie să participe o echipă pluridisciplinară, formată din specialiști din domeniul energetic, al securității și din cercetători științifici, astfel încât să beneficieze de o expertiză corespunzătoare. Strategia de Securitate Energetică a României trebuie să permită țării noastre să își asigure propria securitate energetică și să ofere României posibilitatea de a se transforma într-un pol energetic regional, prin valorificarea poziției geografice și a potențialului energetic, atât în ceea ce privește sursele clasice de energie, cât și în ceea ce privește sursele de energie curată, regenerabilă.

Analiza realizată a scos în evidență necesitatea și importanța elaborării unei strategii de securitate energetică, care să țină cont de realitate și care să contribuie efectiv la realizarea securității naționale. Prin asigurarea propriei securități energetice, România contribuie la realizarea securității energetice a Uniunii Europene și poate oferi un sprijin consistent statelor din imediata apropiere în vederea depășirii problemelor legate de asigurarea necesarului de resurse energetice.

În actualul context internațional, când mediul de securitate este tot mai instabil și imprevizibil, când aprovizionarea statelor europene cu resurse energetice este pusă sub semnul întrebării de conflictele din nordul africii, din Orientul Mijlociu și, mai ales, din Ucraina, România trebuie să își focalizeze atenția spre identificarea măsurilor necesare pentru realizarea propriei securități energetice. Pentru ca asigurarea securitățiii energetice să fie posibilă, se impune elaborarea unei Strategii de Securitate Energetică realistă, flexibilă, modernă, care să definească clar obiectivele energetice naționale, direcțiile principale de acțiune și care să permită canalizarea forțelor pentru realizarea securității energetice.

Elaborarea Strategiei de Securitate Energetică creează condițiile pentru adoptarea unor măsuri coerente, într-o manieră unitară, care să reflecte realitățile geopolitice și evoluția mediului internațional de securitate și care să permită atingerea obiectivelor naționale în ceea ce privește realizarea securității energetice.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Mediul de securitate actual, când globalizarea își pune amprenta asupra tuturor domeniilor vieții sociale, provocând mutații profunde și uneori ireversibile, este deosebit de complex și de imprevizibil. Realizarea securității naționale în secolul XXI reprezintă o provocare pentru majoritatea statelor lumii, care trebuie să facă eforturi susținute în acest sens. Cu toate că dimensiunea militară a securității încă reprezintă un element definitoriu pentru asigurarea securității naționale și colective, asistăm la manifestarea unor noi dimensiuni ale securității, dintre care, după opinia noastră, dimensiunea economică în general, și cea energetică în special, capătă o importanță deosebită. În acest context internațional, securitatea energetică devine un domeniu vital al securității naționale și colective, iar statele, în special cele din arealul euro-atlantic, trebuie să-și unească eforturile pentru atingerea obiectivelor comune. Realizarea securității energetice trebuie să atragă atenția tuturor factorilor de decizie, care trebuie să identifice modalitățile cele mai eficiente de realizare a obiectivelor energetice, cum ar fi identificarea unor noi surse și resurse energetice, dezvoltarea și securizarea infrastructurilor critice energetice, interconectarea rețelelor de transport, dezvoltarea parteneriatelor energetice și crearea unor interdependențe cât mai solide, din care fiecare actor implicat să aibă de câștigat.

România, un stat cu solide tradiții în domeniul energetic și care se bucură de o dependență redusă de resursele energetice din import, datorită potențialului energetic intern și integrării în sistemul energetic a resurselor energetice regenerabile, poate juca un rol important în realizarea securității energetice a statelor aliate și partenere din regiune, dar trebuie să își concentreze eforturile pentru ca resursele de care dispune să fie exploatate într-un mod eficient și trebuie să participe la materializarea proiectelor energetice regionale, care au în prim-plan zonele de interes energetic pentru România, cum ar fi Marea Neagră, Marea Caspică, Asia Centrală.

Pentru realizarea securității energetice, pe lângă măsurile de ordin politic, tehnic, economic care trebuie întreprinse, se impun eforturi susținute pentru creșterea rezilienței energetice a populației și industriei, promovarea eficienței energetice, educarea consumatorilor și producătorilor de resurse energetice pentru a eficientiza consumul, a reduce impactul asupra mediului înconjurător și astfel să creăm condițiile unei dezvoltări durabile a României.

În teza noastră de doctorat am scos în evidență complexitatea conceptului de securitate energetică și problemele majore cărora trebuie să le facă față statele care încearcă să-și asigure securitatea energetică, printr-o gamă variată de mijloace și metode.

Preocupările pentru asigurarea securității energetice trebuie să se orienteze pe două direcții: asigurarea securității energetice pe plan intern, prin investițiile în surse de energie regenerabilă, prin dezvoltare tehnologică, prin cercetare și inovare, prin promovarea eficienței energetice și pe plan extern, prin identificarea unor noi surse de energie, prin identificarea unor noi rute de transport, prin implicarea în securizarea infrastructurilor energetice și în menținerea păcii și stabilității prin toată gama de mijloace aflate la dispoziție. Numai prin acțiunea simultană pe cele două direcții și prin promovarea dialogului și cooperării, considerăm că, statele europene și cele euroatlantice pot să se apropie de starea de securitate energetică.

Participarea României la dezvoltarea unor noi proiecte care vizează asigurarea securității energetice nu trebuie privită drept un efort prea mare în raport cu avantajele pe care acestea le pot oferi, deoarece este necesară diversificarea surselor de energie și impunerea pe plan regional drept un jucător important în domeniul energetic. Contribuția României la realizarea securității energetice europene și euroatlantice trebuie văzută ca o expresie a dorinței țării noastre de a se integra deplin în comunitatea euroatlantică.

Pe baza analizelor efectuate, considerăm că putem afirma că securitatea energetică are un impact major asupra realizării securității naționale a României. Prin asigurarea propriei securități energetice, țara noastră contribuie la securitatea energetică europeană și euroatlantică, iar implicarea țării noastre în proiectele inițiate de partenerii europeni, care vizează construirea unor noi rețele de transport sau securizarea infrastructurilor energetice și a rutelor de transport reprezintă o expresie a politicii energetice și de securitate promovate de către România.

Eforturile pe care țara noastră le întreprinde în vederea asigurării securității energetice trebuie să continue, chiar dacă gradul de dependență a țării noastre față de resursele energetice externe este printre cele mai mici din Europa și chiar dacă potențialul intern al țării noastre este destul de ridicat și permite asigurarea unei mari părți a consumului pentru următorii 20 – 30 de ani. Nu trebuie să neglijăm dezvoltarea producției de energie din surse regenerabile pentru a atinge obiectivele fixate la nivelul Uniunii Europene, dar și pentru a ne înscrie în direcțiile de acțiune fixate de necesitatea realizării dezvoltării durabile.

În urma studiului întreprins, putem afirma că, pentru a-și asigura securitatea energetică, statele trebuie să manifeste o atitudine proactivă și să-și exploateze la maximum potențialul energetic intern și poziția față de principalele fluxuri energetice internaționale. Statele trebuie să caute soluții viabile pentru asigurarea securității energetice și, pentru ca aceasta să fie efectivă și de durată, trebuie să elaboreze o strategie energetică coerentă, care să țină cont de potențialul intern și regional și care să răspundă nu doar necesităților prezentului, ci și celor ale viitorului apropiat.

Preocupările pentru asigurarea securității energetice trebuie să se orienteze pe două direcții: asigurarea securității energetice pe plan intern și pe plan extern prin toată gama de mijloace aflate la dispoziție. Numai prin acțiunea simultană pe cele două direcții și prin promovarea dialogului și cooperării, considerăm că, statele europene și cele euroatlantice pot să se apropie de starea de securitate energetică. Aceste preocupări trebuie să fie reglementate și operaționalizate, după părerea noastră, prin intermediul unor strategii de securitate energetică.

Provocările de natură energetică, și nu numai, cărora România trebuie să le facă față sunt cu atât mai importante cu cât România are de recuperat decalaje severe în ceea ce privește gradul de performanță economică față de țările dezvoltate. Atât competitivitatea economică, cât și dezvoltarea durabilă se bazează în mare măsură pe consumul eficient de resurse energetice și de energie.

Determinarea țării noastre pentru atingerea propriei securități energetice poate fi dovedită și prin faptul că aceasta este preocupată de elaborarea unor politici energetice care să fie în concordanță cu politicile europene și a unei Strategii de Securitate Energetică care să fie în concordanță cu posibilitățile, interesele și aspirațiile naționale.

În opinia noastră, pentru ca România să își asigure securitatea energetică și să își consolideze prin aceasta securitatea națională, trebuie să adopte o serie de măsuri pe termen scurt, dar mai ales pe termen mediu și lung.

În urma analizei mediului de securitate, a potențialului energetic al României, a posibilității țării noastre de a-și asigura securitatea energetică prin utilizarea resurselor interne și externe și plecând de la implicațiile securității energetice asupra realizării securității naționale și colective, considerăm că este necesar ca atenția factorilor de decizie, precum și a producătorilor și consumatorilor de resurse energetice să se îndrepte spre următoarele aspecte: crearea unei culturi a securității energetice, adoptarea unor măsuri pentru creșterea eficienței energetice, susținerea cercetării și inovării în domeniul energetic, mai ales în ceea ce privește descoperirea unor noi surse de energie sau oprimizarea utilizării surselor clasice și a surselor regenerabile, dezvoltarea rezilienței energetice, operaționalizarea conceptului de smart energy security, adaptarea Strategiei de Securitate Națională, astfel încât să securitatea energetică să devină o parte componentă a sistemului de securitate națională și nu în ultimul rând, elaborarea unei Strategii de Securite Energetică, care să decurgă din Strategia de Securitate Națională și care să trateze într-un mod realist și multidimensional problematica securității energetice etc.

Crearea unei culturi a securității energetice este necesară pentru ca întreaga clasă politică, specialiștii din domeniul energetic, analiștii în domeniul securității, producătorii și consumatorii de resurse energetice etc. să conștientizeze importanța securității energetice pentru realizarea securității naționale și colective. Primul pas pentru crearea acestei culturi a securității energetice ar putea consta în consolidarea locului și rolului securității energetice în ansamblul studiilor de securitate, precum și educarea tuturor actorilor sociali în ceea ce privește dimensiunea energetică a securității.

Creșterea eficienței energetice, prin adoptarea unor măsuri active sau pasive, reduce consumul de energie în toate domeniile și la toate nivelurile, încurajează consumul responsabil și reduce astfel dependența de resurse energetice, provenite din producția internă sau mai ales din import, ceea ce reduce vulnerabilitatea țării noastre față de perturbările din lanțul de aprovizionare, datorate evenimentelor politice, militare, diplomatice, climatice etc. și diminuează impactul asupra mediului înconjurător.

Dezvoltarea rezilienței energetice oferă o soluție pe termen mediu și lung la problema asigurării securității energetice, deoarece reduce vulnerabilitatea întregului sistem, crescând în același timp și adaptabilitatea acestuia.

În condițiile actuale, în care criza economică afectează toate statele și toate domeniile vieții sociale, considerăm că este necesară introducerea și operaționalizarea în domeniul securității a conceptului de smart energy security, concept care își are originea la nivelul NATO și care își dovedește eficiența în domeniul militar. Acest concept se bazează pe promovarea cooperării între statele membre NATO și UE în vederea securității energetice și partajarea eforturilor pentru realizarea securității energetice, precum și pe crearea unui sistem energetic interdependent și complementar.

Pe baza analizelor efectuate, considerăm că este necesară adaptarea Strategiei de Securitate Națională a României în vederea evidențierii importanței securității energetice a României pentru realizarea securității naționale. Este recomandat ca în Strategia de Securitate Națională a României să se facă referire la Strategia de Securitate Energetică, fapt ce îi dă acesteia din urmă o mai mare legitimitate și obligă la acțiune. Elaborarea noii Strategii de Securitate ar trebui să țină cont de importanța securității energetice pentru realizarea obiectivelor de securitate națională, în contextul transformărilor mediului de securitate regional și internațional.

Elaborarea unei Strategii de Securitate Energetică, care să înlocuiască actuala Strategie Energetică a României pentru perioada 2007 – 2020, actualizată pentru perioada, 2011 – 2020, se impune ca o necesitate absolută. Această strategie, care trebuie să fie mult mai cuprinzătoare decât Strategia Energetică, poate răspunde provocărilor energetice specifice noii situații internaționale, prin faptul că nu se referă numai la domeniul tehnic, strict energetic, ci integrează problema energetică în problema mai largă a securității naționale și a securității colective. Demersul Guvernului, de realizare a unei noi Strategii Energetice a României, pentru perioada 2014 – 2035, pentru care a fost inițiată consultării publice trebuie completat cu demararea procesului de elaborarea a unei Strategii de Securitate Energetică.

Strategia de Securitate Energetică reprezintă un document de importanță capitală, cu un caracter dual, care trebuie să fie o parte componentă a Strategiei de Securitate Națională și, în același timp, să reprezinte o transpunere în realitate a prevederilor Strategiei Europene de Securitate Energetică. Strategia de Securitate Energetică trebuie să fie o continuare și o detaliere a Strategiei de Securitate Națională, care particularizează domeniul energetic și care oferă soluții pertinente la asigurarea securității energetice. Odată securitatea energetică realizată se crează condițiile optime pentru asigurarea securității naționale, deoarece energia reprezintă fluxul vital, care menține o societate în mișcare și care îi permite evoluția. Elaborarea Strategiei de Securitate Energetică trebuie să reprezinte unul dintre obiectivele majore ale fiecărui stat. Elaborarea unei strategii de securitate energetică pornind de la o fundamentare științifică, cu stabilirea și respectarea întocmai a unei metodologii de lucru, cu identificarea condițiilor specifice de mediu, a riscurilor și amenințărilor, cu identificarea obiectivelor și alocarea resurselor necesare, permite statului să adopte cele mai eficiente și eficace măsuri care să permită realizarea securității energetice a statului, prin colaborarea strânsă dintre actorii mediului intern și a celui extern.

Strategia de securitate energetică nu trebuie însă să reprezinte un document izolat. Ea trebuie să transpună în practică prevederile politicilor energetice ale statului și să reprezinte o modalitate de realizare a intereselor naționale în domeniul energetic și în domeniul securității.

România are nevoie de o strategie de securitate energetică modernă, în concordanță cu politicile energetice naționale și europene, realistă, coerentă, proactivă și care să aibă un fundament științific. De aceea, la elaborarea strategiei trebuie să participe o echipă pluridisciplinară, formată din specialiști din domeniul energetic, al securității și din cercetători științifici, astfel încât să beneficieze de o expertiză corespunzătoare. Strategia de Securitate Energetică a României trebuie să permită țării noastre să își asigure propria securitate energetică, să contribuie la realizarea securității energetice europene și euroatlantice și să ofere României posibilitatea de a se transforma într-un pol energetic regional, prin valorificarea poziției geografice și a potențialului energetic, atât în ceea ce privește sursele clasice de energie, cât și în ceea ce privește sursele de energie curată, regenerabilă.

Pagină albă

LISTA CU ABREVIERI

LISTA CU FIGURI

Pagină albă

BIBLIOGRAFIE

Legi, ordonanțe și hotărâri de guvern

*** Constituția României, București, 2003;

*** Hotărârea Guvernului nr. 1069/2007 privind aprobarea Strategiei energetice a României pentru perioada 2007-2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 781 din 19.11.2007;

*** Hotărârea Guvernului nr. 365 din 1998 privind înființarea Companiei Naționale de Electricitate – S.A., a Societății Naționale Nuclearelectrica – S.A. și a Regiei Autonome pentru Activități Nucleare prin reorganizarea Regiei Autonome de Electricitate Renel, publicată în Monitorul Oficial nr. 246 din 03.07.1998;

***Directiva europeană nr. 2008/114/CE din 8 decembrie 208, privind identificarea și desemnarea infrastructurilor critice europene și evaluarea necesității de îmbunătățire a protecției acestora;

***Hotărârea Guvernului nr. 718 din 13 iulie 2011 pentru aprobarea Strategiei naționale privind protecția infrastructurilor critice, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 555 din data de 4 august 2011;

***Legea nr. 18 din 11 martie 2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 98/2010 privind identificarea, desemnarea și protecția infrastructurilor critice, publicată în Monitorul Oficial 183 din 16 martie 2011;

***Legea privind protecția infrastructurilor critice și înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Infrastructurilor Critice;

***Ordonanța de Urgență nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 88 din 31 ianuarie 2006.

Regulamente și instrucțiuni militare românești și străine

*** Doctrina Armatei României, București, 2012;

*** AJP – 5, Allied Joint Doctrine for Operational Planning, 2006;

*** FM 34-60, Counterintelligence Handbook, Department of the Army, Washington, 1995;

*** Supreme Headquarters Allied Powers Europe, Allied Command Operations Comprehensive Operations Planning Directive, 4 oct. 2013;

*** North Atlantic Treaty Organization, Bi-Sc Collective Training and Exercise Directive 075-003, dated 02 oct. 2013;

Lucrări de autori români

ANDRONIC Benone, SITEANU Eugen, Securitate națională, securitate colectivă și securitate globală – curs, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;

BĂDĂLAN Eugen, BERDILĂ Iulian, Securitatea națională a României – curs, Ediția a II-a, Editura CTEA; București, 2007;

BĂHNĂREANU Cristian, Resursele energetice și mediul de securitate la începutul secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006;

BĂHNĂREANU Cristian, Crize potențiale ce pot afecta securitatea națională: prevenirea, limitarea și soluționarea situațiilor de criză, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2011;

BĂHNĂREANU Cristian, Securitatea energetică a României în context european, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010;

BĂHNĂREANU Cristian, Securitatea energetică, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2008;

BĂHNĂREANU Cristian, Resurse energetice, crize, conflicte, Editura Militară, București, 2008;

BĂHNĂREANU Cristian, Arma energetică în contextul relațiilor internaționale ale începutului de secol XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;

BONTIC Neculai, STĂNCILĂ Lucian, Ordinea publică și societatea modernă, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;

BUCUR Dorica, Geografie economică mondială, Editura Universității Dimitrie Cantemir, Brașov, 2009;

BURDUȘ Eugen, CĂPRĂRESCU Gheorghiță, ANDRONICEANU Armenia, MILES Michael, Managementul schimbării organizaționale, ediția a doua, Editura Economică, București, 2003;

BURGHELEA Ioan, STĂNCILĂ Lucian, MELICIANU Vicu – Sorin, Teroriștii cu laptop, Editura Moroșan, București, 2011;

BUȘE Dorel, Centre și raporturi de putere în relațiile internaționale în epoca post Război Rece, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2012;

BUȘE Dorel, Geopolitică și geostrategie, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2012;

BUZATU Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, Casa editorială Demiurg, Iași, 2009;

CEPOIU Andreea-Loreta, GHEORGHILAȘ Corina, MILEA Oana Maria, Geografie economică mondială, Editura Universitară, București, 2005;

CHIRIȚĂ Mihai, Dificultățile globalizării – aspecte politico-militare și financiare, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2009;

CIOBANU Ioan, Management strategic, Editura Polirom, Iași, 1998;

CONSTANTIN Eugen, PÎRGULESCU Ion, STĂNCILĂ Lucian, Operațiile postconflict, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010;

DINCO Cornel, REPEZ Filofteia, DEACONU Gheorghe, Securitate și insecuritate în era globalizării, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2011;

DINICU Anca, Securitatea economică în era globalizării, Editura Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2013;

DOLGHIN Nicolae, Geopolitica. Dependențele de resursele energetice, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004;

DUȚU Petre, Amenințări asimetrice sau amenințări hibride: delimitări conceptuale pentru fundamentarea securității și apărării naționale, Editura UNAp „Carol I“, București, 2013;

DUȚU, Petre, Fenomene diverse cu impact asupra stabilității și securității locale, regionale și internaționale, Editura UNAp „Carol I“, București, 2012;

DUȚU Petre, BOGZEANU Cristina, Interesele naționale și folosirea instrumentelor de putere națională pentru promovarea și apărarea acestora. Cazul României, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010;

DUȚU Petre, Mediul de securitate în contextul globalizării și integrării regionale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;

ERHAN Florin, Globalizarea. În căutarea echilibrului, Editura Economică, București, 2003;

FRUNZETI Teodor, Globalizarea securității, Editura Militară, București, 2006;

FRUNZETI Teodor, ZODIAN Vladimir (coordonatori), Lumea 2007 – enciclopedie politică și militară (studii strategice și de securitate), Editura CTEA, București, 2007;

FRUNZETI Teodor, ZODIAN Vladimir (coordonatori), Lumea 2011 – enciclopedie politică și militară, Editura CTEA, București, 2011;

FRUNZETI Teodor, ZODIAN Vladimir (coordonatori), Lumea 2013 – enciclopedie politică și militară, Editura RAO, București, 2013;

HLIHOR, Constantin, Politica de securitate în mediul internațional contemporan: domeniul energetic, Editura Institutul European, Iași, 2008;

IRIMIA Ion, ION Emil, CHIRIAC Mircea – Dănuț, Securitate națională și euroatlantică, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004;

JUJAN Constantin, SVOBODA Tiberiu, Mina Petrila – 150 de ani de activitate în mineritul industrial, Editura Cetate Deva, 2009;

MOȘTOFLEI Constantin, DUȚU Petre, Apărarea colectivă și apărarea națională, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004;

MANOLACHE Mihai, STĂNCILĂ Lucian, Securitatea energetică la începutul secolului XXI, Editura CTEA, București, 2009;

MANOLACHE Mihai, STĂNCILĂ Lucian, Societatea contemporană și securitatea energetică, Editura CTEA, București, 2010;

MARIN Gheorghe, BAIBARAC Ionel, BARBU Victor, Securitatea energetică. Dimensiuni euroatlantice, Editura CTEA, București, 2010;

MUREȘAN Doina, POTÂRNICHE Marius – Titi, STĂNCILĂ Lucian, Adevăruri despre Cecenia, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;

MUREȘAN Doina, Dimensiunea economică a securității în epoca parteneriatelor și alianțelor, Editura AMANDA EDIT, București, 2009;

MUREȘAN Doina, Securitatea și dimensiunea economică, Editura CTEA, București, 2008;

MUREȘAN Mircea, STĂNCILĂ Lucian, ENACHE Doru, Aspecte ale conflictelor militare ale viitorului, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006;

MUREȘAN Mircea, STĂNCILĂ Lucian, ENACHE Doru, Tendințe în evoluția și teoria practicii războiului, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;

MUREȘAN Mircea, ȚENU Costică, STĂNCILĂ Lucian, ENACHE Doru, FILOTE Doina, Securitatea europeană la începutul mileniului trei – curs de securitate națională și euroatlantică, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006;

MUREȘAN Mircea, VĂDUVA Gheorghe, Strategia de parteneriat, parteneriatul strategic, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006;

NAGHI Gabriel, Uniunea Europeană și evoluția mediului internațional de securitate, Editura Militară, București, 2009;

NEAG Mihai Marcel (coordonator), Securitatea umană în conflictele și crizele internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010;

NEAG Mihai Marcel, ANTONESCU Olimpiodor, Societatea civilă și securitatea, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2009;

NEGUȚ Silviu, CUCU Vasile, Geopolitica României, Editura Transversal, București, 2004;

OPREA Gabriel, TIMOFTE Radu, ONIȘOR Constantin, România – integrare și securitate, Editura Balcani și Europa, București, 2005;

OZUNU Vasile Mihail, STAN Gheorghe, STAN Vasile, Geopolitica și geostrategia în analiza securității, Editura Militară, București, 2011;

PAȘCU Ioan Mircea, VINTILĂ Sergiu Nicolae, Teoria relațiilor internaționale – note de curs, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București, 2002

PETRESCU Stan, Despre intelligence și putere, Editura Militară, București, 2009;

PETRESCU Stan, Amenințări primare, Editura Militară, București, 2008;

POPA Vasile, Implicațiile globalizării asupra securității naționale, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;

POPA Vasile, SARCINSCHI Alexandra, Perspective în evoluția organizațiilor internaționale de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2007;

POPESCU Boris, Analiza geostrategică a contextului geopolitic, Sibiu 2009, Editura Tehno Media;

SARCINSCHI Alexandra, Rolul actorilor statali în configurarea mediului internațional de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010;

SARCINSCHI Alexandra, BĂHNĂREANU Cristian, Redimensionări și configurări ale mediului de securitate regional (zona Mării Negre și Balcani), Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;

SÎRBU Corneliu, STĂNCILĂ Lucian, FLOREA Constantin, Stigmatul războiului, Editura Sitech, Craiova, 2008;

STAN Gheorghe, RÂPAN Florian, STAN Vasile, Transformări geopolitice și geostrategice în Europa după încheierea Războiului Rece, Editura Militară, București, 2011;

STĂNCILĂ Lucian, Apărarea teritoriului național în actualul mediu de securitate, Editura Moroșan, București, 2011;

STĂNCILĂ Lucian, CERBU Vasile, MELICIANU Marius, Vulturii războiului, Editura Moroșan, București, 2011;

STĂNCILĂ Lucian, Dimensiunea militară a operației antiteroriste, Editura Universității Naționale de Apărare “ Carol I”, București, 2006;

STĂNCILĂ Lucian, RADU Gheorghe, Omnidirecționalitate și ritm pulsatoriu în confruntările armate moderne, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;

STĂNCILĂ Lucian, ȘERBAN Andrei, MANOLACHE Mihai, Uniunea Europeană și noul mediu internațional de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010;

STĂNCILĂ Lucian, Terorismul, provocare a secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare “ Carol I”, București, 2007;

STOINA Neculai, BABOȘ Alexandru, SFÂRLOG Benoni, Studii privind problematica securității contemporane, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2006;

ȚENU Costică, STĂNCILĂ Lucian, Forme specifice conflictelor militare moderne, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;

ȚENU Costică, STĂNCILĂ Lucian, ENACHE Doru, Fundamentele întrebuințării forțelor terestre în acțiunile militare moderne, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;

UDEANU Gheorghe, Managementul securității naționale, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2012;

*** Agenția pentru Dezvotare Regională Centru, Strategia regiunii “Centru” pentru utilizarea resurselor regenerabile de energie, Alba Iulia, 2010;

*** Arhitectura mediului de securitate europeană la început de secol și mileniu, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2005;

*** Colectiv, Tratat de știință militară, vol. I și II, Editura Militară, București, 2001;

*** Raport anual privind activitatea Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei, București, aprilie 2013;

*** Factorii de risc ce pot afecta interesele României în contextul aderării la Uniunea Europeană, Simpozion științific, București, 21 iunie 2007, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;

*** Institutul european din România, Direcții strategice ale dezvoltării durabile în România, București, 2006;

*** Institutul european din România, Studiul nr. 2, Orientări privind securitatea energetică a României, București, 2008;

***Orientări privind securitatea energetică a României, Institutul European din România, București, 2008;

*** DEX, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;

*** Lexicon Militar, Editura Saka, Chișinău, 1994;

Lucrări de autori străini

ARDILLIER – CARRAS Françoise, BOULANGER Phillipe, ORTOLLSND Didier, Hydrocarbures et conflits dans le monde: strategies energetiques et enjeux contemporains, Editions Technip, Paris, 2012;

BARI I, Probleme globale contemporane, Editura Economică, București, 2003;

BEGARIE Herve Couteau, Evoluția gândirii navale, Editura Sitech, Craiova, 2002;

BERREBY Jean-Jacques, Histoire mondiale du petrole, Paris, Éditions du Pont Royal, 1961;

BORDONARO Francesco, La sicurezza energetica nelle relazioni internazionali e le implicazioni di carattere politico-militare. Scenari e prospettive per l’Italia, Editura Centrului Militar de Studii Strategice, Roma, 2009;

BRZEZINSKI, Z, The Geostrategic Triad – Living with China, Europeand Russia, The Center for Strategic and International Studies Press, The CSIS Press, Wanshington, DC, 2001;

BUZAN Barry, WAEVER Ole și DE WILDE Jaap, Security: A New Framework for Analysis, Lynne Rienner Publishers Inc., USA, Colorado, 1998;

DALBY Simon, ROUTLEDGE Paul, The Geopolitics Reader, Routledge, London and New York, 2007.

DUNNING J.H., The New Globalism and Developing Countries, United Nations UniversityPress, New York, 1997;

FERMANN Gunnar, Political Economy of Energy in Europe, Berliner Wissenschafts-Verlag, Berlin, 2009;

FRIEDMAN George, Următorii 100 de ani – previziuni pentru secolul XXI, Editura Litera, București, 2009;

GUEHENNO Jean-Marie, The impact of globalization on strategy, în Survival, Winter 1998 – 1999;

HAYES Mark, JAFFE Amy, VICTOR David, Natural gas and Geopolitics. From 1970 to 2040, Cambridge University Press, Cambridge, 2006;

HELD David, MCGREW Anthony, GOLDBLATT David, PERRATON Jonathan, Transformări globale. Politică, economie și cultură, Editura Polirom, București, 2004;

HELM Dieter, The new energy paradigm, Oxford University Press, Oxford, 2007;

HERD D. GRAENE, Understanding NATO in the 21st Century: Alliance strategies, Security and Global Governance, Routledge Editions, Abingdon, 2013;

HOBSON John M., The State and International Relations, Cambridge University Press, 2000;

HUNTINGTON Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1997

LARSSON L. Robert, Tackling dependency: The EU and its energy security challenges, Swedish Defence Research Agency, Stockholm, 2007;

LUFT Gal, KORIN Anne, Energy securty challenges for the 21st Century: A reference handbook, Praeger Security International, Oxford, 2009;

MABRO Robert, A dialogue between oil producers and consumers: the why and the how, Oxford Institute of Energy Studies, 1991;

MANCINI Paolo, MESINI Ezio, History of petroleum and petroleum engineering, Department of Chemical, Petroluem, Mining and Environmental Engineering, University of Bologna, Enciclopedia of Life support System, Italy, 2012;

MARX Karl, Capital: A critique of political economy, Penguin Books, New York, 2001;

MITCHELL Catherine, Energy security in a multi-polar world, Chatham House, London, 2011;

PRITCHARD Robert, Global Energy Security: The Strategic Implications for China and Australia, Resources Law International, Sydney, 2010;

RAVASI Guido, Energia. Geopolitica e strategie, Edizioni Nagard, Milano, 2010;

RITTBERGERVolker și BERNHARD Zangl, International Organizations. Polity, Politics and Policies, Palgrave Macmillan, Hampshire, 2006;

SANJAY Chaturvedi, The polar regions: A political geography, John Wiley&Sons Ltd, London, 1996;

SOVACOOL L. Benjamin, The Routledge handbook of energy security, Routledge, New York, 2011;

STRANGE Susan, Retragerea statului. Difuziunea puterii în economia mondială, Editura Trei, București, 2002;

YOUNGS Richard, Energy security, Europe’s new foreign policy challenge, Routledge, Londra, 2009;

*** Comisia Comunităților Europene, Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European : Sinergia Mării Negre – o nouă inițiativă de cooperare regională, Bruxelles, 2007;

*** Consiliul Uniunii Europene, Strategia de dezvoltare a Uniunii Europene revizuită, Bruxelles, 2006;

*** Consiliul Uniunii Europene, Strategia Europeană de Securitate. O Europă sigură într-o lume mai bună, Oficiul pentru publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2009;

*** Energy Security Partnership Council, A national strategy for energy security – harnessing american resources and innovation, Washington, 2013;

*** Eni World Oil and Gas Review, Roma, 2013;

*** European Commission, EU energy in figures, Statistical Pocketbook 2013, Publications Office of the European Union, Luxembourg, 2013;

*** Organization of the Petroleum Exporting Countries, World Oil Outlook 2012, Viena, 2012;

*** US Energy Information Administration, International Energy Outlook 2013, Washington, july 2013.

Surse web

*** www.150deanidepetrol.ro;

***www.affaires-strategiques.info;

***www.americaslibrary.gov;

***www.alternativesjournal.net;

***www.andreivocila.wordpress.com;

***www.arpetrol.ro;

***www.arss.ro/;

***www.bp.com;

***www.business24.ro;

***www.cenhd.ro;

***www.cenoltenia.ro;

***www.chevron.ro;

***www.cnh.ro;

***www.consilium.europa.eu;

***www.cssas.unap.ro/ ;

***www.dadalos.org;

***www. dexonline.ro;

***www.dezvoltaredurabila.org;

***www.ec.europa.eu;

***www.ecomagazin.ro;

***www.eia.gov;

***www.elcen.ro;

***www.electrica.ro;

***www.energie-verde.ro;

***www.energy.eu;

***www.epp.eurostat.ec.europa.eu;

***www.euparl.europa.eu;

***www.europeanideasnetwork.com;

***www.evz.ro;

***www.fierceenergy.com;

***www.g8.utoronto.ca;

***www.gov.ro;

***www.hidroelectrica.ro;

***www.hotnews.ro;

***www.huffingtonpost.com;

***www.hurrigetdailynews.com;

***www.iea.org;

***www.ifri.org;

***www.iiea.com;

***www.insse.ro;

***www.isop.ro;

*** www.kommersant.com;

***www.lumeamilitara.ro;

***www.mae.ro;

***www.mapn.ro;

***www.meteoromania.ro;

***www.minind.ro;

***www.mondoweiss.net;

***www.money.ro;

***www.mt.ro;

***www.muzeulgazelor.ro;

***www.nato.int

***www.nato-pa.int;

***www.ncsd.ro;

***www.noorinfo.com;

***www.nuclearelectrica.ro;

***www.oecd-nea.org;

***www.onuinfo.ro/;

***www.opec.org;

***www.pactenergie.ro;

***www.persee.fr;

***www.petrom.com;

***www.presidency.ro;

***www.rft.forter.ro;

***www.romania-actualitati.ro;

***www.romgaz.ro;

***www.seceur.info;

***www.securitateumana.com;

***www.sie.ro.

***www.sistemulenergetic.com;

***www.snlo.ro;

***www.south-stream-offshore.com

***www.sri.ro;

***www.ssamgest.unap.ro;

***www.sustainabledevelopment.un.org;

***www.thedailystar.net;

***www.transgaz.ro;

***www.world-nuclear.org;

***www.ziare.com.

Documente de referință

*** Carta Albă a Apărării (proiect), București, 2013;

*** Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, București, 2004;

Directiva 2004/67/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 aprilie 2004 privind măsurile de garantare a securității aprovizionării cu gaze naturale, OJ L 127, 29.4.2004;

*** Energy 2020 – A strategy for competitive, sustainable and secure energy, Bruxelles, 2010;

*** Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030, București, 2008;

*** Planul Național de Acțiune în domeniul energiei din surse regenerabile, București, 2010;

*** Programul de guvernare al României pentru perioada 2013 – 2016;

*** Strategia de securitate internă a Uniunii Europene – Către un model european de securitate, Luxemburg, 2010;

*** Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007;

*** Strategia energetică a României pentru perioada 2007 – 2020, actualizată pentru perioada 2011 – 2020, București, 2011;

*** Strategia Militară a României (proiect), București, 2013;

*** Strategia Națională de Apărare (proiect), București, 2010;

*** Strategia Națională de Apărare a Țării, București, 2008;

***Strategia Militară a României, Editura Militară, București, 2000;

Energy Strategy of the Republic of Bulgaria till 2020 – for reliable, efficient and cleaner energy, Sofia, 2011;

Ministry of Energy of the Russian Federation, Energy Strategy of Russia for the period up to 2030, Moscow, 2010;

Ministry of National Development, National Energy Strategy – 2030, Budapest, 2010;

Republique Française,Premier Ministre, Rapport energies 2050, Paris, 2012;

The Republic of Croatia, Ministry of Economy, Labour and Entrepreneurship, Energy strategy of the Republic of Croatia, Zagreb, June 2009;

UK Department of Energy and Climate Change, Energy Security Strategy, November 2012;

UK Energy Security Strategy, Presented to Parliament by the Secretary of State for Energy and Climate Change by Command of Her Majesty, November 2012.

Lucrări proprii

CÎRDEI Alin, Climate change and environmental degradation – threats or challenges to human security, Revista Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu, Vol. XVI, Nr. 3 (63), Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2011, pp. 254 – 263;

CÎRDEI Alin, Energy resources – an instrument of pressure in international relations, The 17th international conference The knowledge based organization (vol I), Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, pp. 326 – 330, 24 – 26 november 2011;

CÎRDEI Ionuț Alin, Implications of the Depletion of Energy Resources on Security Environment, susținută în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies – Military Applications, Simulation and Resources”, 5-6 aprilie 2012, Bucharest, National Defence University Publishing House, 2012, pp. 181-187;

CÎRDEI Ionuț Alin, ISPAS Lucian, The role of energy security in ensuring the national security of Romania, publicat în Conference proceedings, Security Management and Society, International Conference, organizată de National Defence University, Czech Republic, Brno, 22 – 23 mai 2013, p. 77 – 82;

CÎRDEI Ionuț Alin, National values and interests in globalised society, The 18th international conference The knowledge based organization (vol I), Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 14 – 16.06.2012;

CÎRDEI Ionuț Alin, Necesitatea protecției infrastructurii critice în societatea globalizată, în: Silviu-Mihai Petrișor și Dorel Badea (coordonatori), Conexiuni logistice între inginerie și management (volum workshop), Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2012, pp. 51-59;

CÎRDEI Ionuț Alin, Opportunities and controversy in ensuring energy security in the European area, The 9th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations in the early 21st century, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 18 – 19 april 2013, pp. 48 – 55;

CÎRDEI Ionuț Alin, Romania's contribution to ensuring the energy security of the european and euro-atlantic region, The 19th international conference The knowledge based organization (vol I),Conference proceedings 1, Military and Managerial Sciences, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 13 – 15.06.2013;

ISPAS Lucian, CÎRDEI Ionuț Alin, New threats, new vulnerabilities, new approach, publicat în Conference proceedings, Security Management and Society, International Conference, organizată de National Defence University, Czech Republic, Brno, 22 – 23 mai 2013, p. 159 – 16;

STĂNCILĂ Lucian, CÎRDEI Ionuț Alin, Challenges to Euroatlantic Energy Security, susținută în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies – Military Applications, Simulation and Resources”, 5-6 aprilie 2012, Bucharest, National Defence University Publishing House, 2012, pp. 181-188;

STĂNCILĂ Lucian, CÎRDEI Ionuț Alin, The place and the role of energy security in the national security system, The 9th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations in the early 21st century, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 18 – 19 april 2013, pp. 183 – 192;

STĂNCILĂ Lucian, CÎRDEI Alin, Romania's energy security in the European context in the era of globalization, Editura AFT, Sibiu, 2012, Revista AFT, Vol. XVII, Nr. 3 (67), pp. 256 – 263, Cotată B+ ;

CÎRDEI Ionut Alin, Highlights of the Romania's energy security strategy, Editura AFT, Sibiu, 2013, Revista AFT, Vol. XVIII, Nr. 4 (72);

CÎRDEI Ionut Alin, The romanian state need for a viable strategy for energy security, Editura AFT, Sibiu, 2013, Buletinul Științific al AFT, , Volumul XVIII nr. 2 (36)/2013, pp. 118 – 125;

Lucian STĂNCILĂ, Ionuț Alin CÎRDEI, Ensuring EU's energy security – political and military challenge of the 21st century, The 10th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 10 – 11 april 2014, pp. 75 – 81;

Ionuț Alin CÎRDEI, The risk of depletion of traditional energy resources and the renewable sources of energy, The 10th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 10 – 11 april 2014, pp. 19 – 24;

CÎRDEI Ionuț Alin, SOLESCU Daniel, Risks and threats to romanian energy security, The 20th international conference The knowledge based organization, Conference proceedings 1, Management and Military Sciences, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 12 – 14.06.2014, pp.102 – 106;

CÎRDEI Ionuț Alin, National security and collective security from the perspective of ensuring energy security, Editura AFT, Sibiu, 2014, Revista AFT, Vol. XIX, Nr. 2 (74), pp. 145 – 151.

Pagină albă

LISTA CU ANEXE

Anexa nr. 1

DEFINIREA GLOBALIZĂRII

Anexa nr. 2

CLASIFICAREA RISCURILOR LA ADRESA SECURITĂȚII NAȚIONALE

Anexa nr. 3

FACTORII DE RISC PE DOMENII DE ACTIVITATE

Anexa nr. 4

AVANTAJELE ȘI DEZAVANTAJELE RESURSELOR ENERGETICE

Anexa nr. 5

PRINCIPALELE PUNCTE STRATEGICE (CHOKEPOINTS) DE TRANZIT PENTRU RESURSELE ENERGETICE

Anexa nr. 6

DEPENDENȚA STATELOR MEMBRE UE DE IMPORTURILE DE ENERGIE ÎN 2012

Anexa nr. 7

PRODUCȚIA DE ENERGIE A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 2008 – 2012 (ÎN MII TONE ECHIVALENT DE PETROL)

Anexa nr. 8

PRINCIPALELE RESURSE DE ENERGIE PRIMARĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 01.01 – 20.04.2014 COMPARATIV CU PERIOADA 01.01 – 30.04.2013 (ÎN MTEP)

Anexa nr. 9

INIȚIEREA CONSULTĂRII PUBLICE PENTRU STRATEGIA ENERGETICĂ A ROMÂNIEI, PENTRU PERIOADA 2014 – 2035

ANUNȚ

În conformitate cu programul de guvernare, Departamentul pentru Energie își propune să accelereze procesul de elaborare a strategiei energetice a României, astfel încât aplicabilitatea noii strategii să aibă loc în intervalul 2014 – 2035.

În cadrul acestui proces, Departamentul pentru Energie demarează astăzi, 12.03.2014, un dialog cu reprezentanții consumatorilor, producătorilor și altor operatori din industria energetică, cu cei ai mediului academic, ai societății civile, ai autorităților publice locale și centrale, precum si cu reprezentanți ai partidelor politice parlamentare.

În acest sens, adresăm tuturor părților interesate un prim set de întrebări ale căror răspunsuri vor fi utilizate la definirea elementelor principale ale viitoarei strategii energetice.

Apreciem primirea răspunsurilor până la data de 4 aprilie 2014, la adresa de email: [anonimizat].

ÎNTREBĂRI PENTRU FUNDAMENTAREA STRATEGIEI ENERGETICE:

1. Care credeți că ar fi cele mai importante trei măsuri pentru atragerea investițiilor în sectorul energetic românesc?

2. Care credeți că ar trebui să fie rolul statului în sectorul energetic românesc?

3. Care considerați că ar trebui să fie obiectivele externe ale politicii energetice românești?

4. Cum ar putea sectorul energetic românesc să contribuie într-un mod sustenabil la reindustrializarea României?

5. Credeți că paradigma politicii energetice a României ar trebui schimbată, în ceea ce privește orientarea primordială către un consum mai eficient? Cum credeți că ar putea fi făcut acest lucru?

6. Care considerați că va fi evoluția cererii de energie electrică, gaze naturale și carburanți în perioada 2014 – 2035 în România? În măsura în care puteți, am aprecia și transmiterea algoritmului folosit în acest proces de calculare.

7. Care considerați că ar trebui să fie abordarea strategică a statului român în privința încălzirii populației? De ce recomandați aceasta soluție/aceste soluții?

8. Credeți în potențialul României de a deveni un furnizor regional de energie? Cum ar putea România să-și valorifice acest potențial?

9. Considerați că promovarea tehnologiilor de producere a energiei cu emisii scăzute de gaze cu efect de seră ar trebui să se facă printr-un sistem unitar sau printr-un sistem aplicat fiecărei tehnologii în parte?

10. Care considerați că ar putea fi rolul cărbunelui în viitorul mix energetic românesc?

Anexa nr. 10

ETAPELE PROCESULUI DE ELABORARE A STRATEGIEI

Anexa nr. 11

CONȚINUTUL STRATEGIEI ENERGETICE A ROMÂNIEI PENTRU PERIOADA 2007 – 2020

CAPITOLUL 1 – Obiective strategice

1.1. Obiectivul general al strategiei

1.2. Obiective strategice

CAPITOLUL 2 – Context internațional

2.1. Evoluții și provocări globale în sectorul energetic

2.2. Politica energetică a Uniunii Europene

CAPITOLUL 3 – Situația actuală a sectorului energetic

3.1. Potențialul național de resurse energetice

3.2. Producția și consumul de energie

3.3. Starea tehnică a instalațiilor în anul 2007

3.4. Cadrul legislativ și instituțional

3.5. Protecția mediului

3.6. Piețe de energie/serviciul public

3.7. Prețuri și tarife pentru energie; efecte economice și sociale

3.8. Analiza situației actuale a sectorului energetic

CAPITOLUL 4 Obiectivele dezvoltării sectorului energetic și măsurile preconizate pentru atingerea acestora

4.1. Obiectivele prioritare ale dezvoltării sectorului Energetic românesc

4.2. Direcții de acțiune

4.3. Prognoza producției și cererii de energie

4.4. Măsuri pentru îndeplinirea obiectivelor prioritare

4.4.1. Măsuri generale

4.4.2. Măsuri specifice domeniilor

4.5. Prognoza sectorului energetic

4.6. Dezvoltarea piețelor de energie

4.7. Energetica rurală

4.7.1. Opțiuni în sfera consumului de energie

4.7.2. Opțiuni în sfera alimentării cu energie

4.7.3. Surse pentru finanțarea surselor regenerabile de energie

4.8. Măsuri pentru reducerea impactului social

4.8.1. Impact social – utilizatori de energie

4.8.2. Impact social – salariați din sectorul energiei

4.9. Securitatea energetică – element esențial al dezvoltării economice

4.9.1. Proiecte strategice

4.9.2. Infrastructuri critice

4.10. Cercetarea științifică, componentă principală a creșterii competitivității economice în sectorul energetic

CAPITOLUL 5. Măsuri pe termen scurt

5.1. Structura corporativă a producătorilor cu capital social de stat

5.2. Noi investiții în centrale electrice din țară

5.3. Noi investiții în străinătate

5.4. Decizii de ordin legislativ și de reglementare

5.4.1. Sectorul petrolier și gaze natuale

5.4.2. Sectorul energiei electrice

5.4.3. Sectorul minier

5.4.4. Energie termică

5.4.5. Monitorizarea și revizuirea strategiei energetice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXA 1 Date referitoare la tehnologiile disponibile pentru producția de energie electrică

ANEXA 2 Estimarea principalelor investiții în sectorul energetic pentru perioada 2007 – 2020

ANEXA 3 Măsuri privind perfecționarea cadrului legislativ și de reglementare

ANEXA 4 Glosar

Anexa nr. 12

STRATEGIA DE SECURITATE ENERGETICĂ A ROMÂNIEI PENTRU PERIOADA 2015 – 2050 (PROPUNERE CUPRINS)

Cuprins

Sumar executiv

Introducere

Definirea securității energetice

Rezultatele implementării Strategiei energetice a României pentru perioada 2007 – 2020

Capitolul 1: Contextul energetic mondial și european

Principalele provocări de natură energetică la nivel mondial

Contextul energetic european

Politica și strategia energetică europeană

Capitolul 2: Rolul securității energetice în asigurarea securității naționale a României

2.1. Caracteristicile mediului de securitate intern și internațional

2.2. Obiectivele strategice ale Românie, în domeniul securității naționale, pe termen mediu și lung

2.3. Rolul componentei energetice în realizarea securității naționale

Capitolul 3: Situația energetică actuală a României

3.1. Potențialul energetic național

3.2. Evoluția consumului de resurse energetice

3.3. Constrângeri și incertitudini interne și externe care influențează securitatea energetică a României

Capitolul 4: Securitatea energetică a României în orizontul anului 2050

4.1. Previziuni privind situația energetică a României în perioada 2015 – 2050

4.2. Obiective și măsuri pentru asigurarea securității energetice a României

4.2.1. Domeniul petrolului

4.2.2. Domeniul gazelor naturale

4.2.3. Domeniul cărbunelui

4.2.4. Domeniul nuclear

4.2.5. Domeniul surselor de energie regenerabilă

4.2.6. Domeniul infrastructurilor critice energetice

4.3. Contribuția cercetării și inovării la asigurarea securității energetice a României

Capitolul 5: Securitatea energetică și dezvoltarea durabilă

5.1. Mix-ul energetic al României în anul 2050

5.2. Impactul asigurării securității energetice asupra mediului înconjurător

5.3. Asigurarea securității energetice în contextul dezvoltării durabile a României

Capitolul 6: Sistemul de implementare și de control al Strategiei de Securitate Energetică

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Anexa nr. 13

LISTA DE LUCRĂRI

Lucrări care pun în evidență activitatea didactică:

Col. dr. Robert STĂNCIULESCU, mr. Daniel SOLESCU, lt. Alin CÎRDEI, Aspecte teoretico-metodologice privind pregătirea și executarea tragerilor cu pistolul, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 168 p. , 2009, 0404, C 169/2009, (cod CNCSIS 63);

Col. (r) prof. univ. dr. Gheorghe UDEANU, mr. lect. univ. dr. Aurelian RAȚIU, mr. lect. univ. drd. Lucian ISPAS, lt. asist. univ. Alin CÎRDEI, Scenarii tactice, Editura Academiei Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2011, 222 p., (cap. 9 – pp. 159 – 203), 0404, C 48/2011, (cod CNCSIS 63);

Dr. Mihai NEAG, dr. Aurelian RAȚIU; Alin CÎRDEI, Știință militară, vol. II – Realități și tendințe, Editura Academiei Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2011, 203 p., ISBN 978 – 973 – 153 – 122 – 9, 0404, 177/2011, (cod CNCSIS 63);

Lucrări care pun în evidență contribuția științifică

b.1. Cărți editate la o editură din țară recunoscută CNCSIS

Mihai Marcel NEAG (coordonator), Alin CÎRDEI – colaborator, Securitatea umană în conflictele și crizele internaționale, Editura UNAP, București, 2010, 450 p., (ISBN 978-973-663-876-3), face parte din Proiectul Cunoașterea și contracararea factorilor de risc și a vulnerabilităților la adresa securității umane, cu contract 900/2009, programul IDEI al CNCSIS, (cod CNCSIS 26);

b.2. Capitole în cărți editate la o editură din țară recunoscută CNCSIS

col. (r.) prof. Univ. dr. Mircea COSMA – coordonator (lt. Alin CÎRDEI – cap- VI- Repere ale unei strategii de reziliență performante), Reziliența la riscuri și amenințări ale secolului XXI-lea, Editura „ALMA MATER”, Sibiu, pp. 188 – 201, 2008, (ISBN 978-973-632-467-3) (cod CNCSIS 125);

col. (r.) prof. Univ. dr. Mircea COSMA – coordonator (lt. Alin CÎRDEI – cap II, 2.1.; 2.2.; 2.3. – Evoluție contradictorie a dimensiunilor național – internațional – transnațional ale societății secolului al XXI-lea), Riscuri și amenințări la începutul secolului al XXI-lea, Editura „ALMA MATER”, Sibiu, pp. 15 – 38, 2008, (ISBN 978-973-632-468-0) (cod CNCSIS 125);

Silviu Mihai PETRIȘOR, Ghiță BÂRSAN, Dorel BADEA (coordonatori), Management și tehnologii avansate în sistemele logistice – studii și cercetări, Alin CÎRDEI, Aurelian RAȚIU, Logistica expediționară pentru secolul 21, pp. 151 – 160, Editura Academiei Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2011, ISBN 978-973-153-106-9 (cod CNCSIS 63);

Asist univ. drd. Alin CÎRDEI, drd. Laviniu BOJOR, Impactul schimbărilor climatice asupra securității umane, în Dr. Mihai Marcel NEAG (coordonator), Implicații economice, politice și militare asupra securității umane în etapa postconflict, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2011, pp. 91 – 101, ISBN 978 – 97 – 153 – 110 – 6 (lucrare apărută în cadrul proiectului de cercetare „Cunoașterea și contracararea factorilor de risc și vulnerabilităților la adresa securității umane” PNII – IDEI/2008 – 2011 ) (cod CNCSIS 63);

drd. Laviniu BOJOR, asist univ. drd. Alin CÎRDEI, Realizarea securității umane, utopie a prezentelor conflicte hibride, în Dr. Mihai Marcel NEAG (coordonator), Implicații economice, politice și militare asupra securității umane în etapa postconflict, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2011, pp. 232 – 248, ISBN 978 – 97 – 153 – 110 – 6 (lucrare apărută în cadrul proiectului de cercetare „Cunoașterea și contracararea factorilor de risc și vulnerabilităților la adresa securității umane” PNII – IDEI/2008 – 2011 ) (cod CNCSIS 63);

drd. Laviniu BOJOR, asist univ. drd. Alin CÎRDEI, Achieving Human security, a utopia of the present hybrid conflicts, , in Mihai Marcel NEAG (coodinator), Economic, political and military implications on human security in the postconflict stage, „Nicolae Bălcescu” Land Forces Academy Publishing house, Sibiu, 2011, pp. 230 – 247, ISBN 978 – 973 – 153 – 111 – 3 (paper issued within the research project „Knowledge and counteraction of the risk factors and vulnerabilities towards Human security PNII – IDEI / 2008 – 2011”) – lucrarea apare in catalogul international worldcat, sub numarul OCLC 775085833 (se află în biblioteci internaționale) http://www.worldcat.org/title/economic-political-and-military-implications-on-human-security-in-the-post-conflict-stage/oclc/775085833&referer=brief_results (cod CNCSIS 63);

Ionuț Alin CÎRDEI, Necesitatea protecției infrastructurii critice în societatea globalizată, în: Silviu-Mihai Petrișor și Dorel Badea (coordonatori), Conexiuni logistice între inginerie și management (volum workshop), Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2012, pp. 51-59, ISBN 978-973-153-133-5.

b.3. Articole publicate în reviste cotate B+ (indexate în baze de date internaționale)

Lucian Ispas, Alin CÎRDEI, Cătălin NEGOESCU, The concept of human security in international relations, Editura AFT, Sibiu, 2011, Revista AFT, Vol. XVI, Nr. 1 (61), (ISSN 1582-6384), pp. 11 – 20, Cotată B+ (cod CNCSIS 328);

Alin CÎRDEI, Climate change and environmental degradation – threats or challenges to human security, Editura AFT, Sibiu, 2011, Revista AFT, Vol. XVI, Nr. 3 (63), (ISSN 1582-6384), pp. 254 – 263, Cotată B+ (cod CNCSIS 328);

Lucian, STĂNCILĂ, Alin CÎRDEI, Romania's energy security in the European context in the era of globalization, Editura AFT, Sibiu, 2012, Revista AFT, Vol. XVII, Nr. 3 (67), (ISSN 1582-6384), pp. 256 – 263, Cotată B+ (cod CNCSIS 328);

Ionut Alin CÎRDEI, Highlights of the Romania's energy security strategy, Editura AFT, Sibiu, 2013, Revista AFT, Vol. XVIII, Nr. 4 (72), (ISSN 1582-6384), pp. 327 – 335, Cotată B+ (cod CNCSIS 328);

Ionut Alin CÎRDEI, The romanian state need for a viable strategy for energy security, Editura AFT, Sibiu, 2013, Buletinul Științific al AFT, Volumul XVIII nr. 2 (36)/2013, (ISSN 1582-6384), pp. 118 – 125, Cotat B+ (cod CNCSIS 329);

Ionut Alin CÎRDEI, National security and collective security from the perspective of ensuring energy security, Editura AFT, Sibiu, 2014, Revista AFT, Vol. XIX, Nr. 2 (74), pp. 145 – 151, ISSN 1582-6384 (cod CNCSIS 328).

b.4. Articole publicate în volumele unor manifestări științifice internaționale

Slt. Adrian NISTOR, Slt. Alin CÎRDEI, Methods of instruction/Metode de instrucție, The 12th international conference The Knowledge based organization, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, pp. 148 – 153, 11th – 14th june 2007, (ISBN 978-973-7809-96-4).;

Slt. Alin CÎRDEI, lt. Adrian NISTOR, Military education and training/Pregătirea și educația militară, The 13th international conference The Knowledge based organization, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, pp. 138 – 141, 22nd – 25th november 2007, (ISSN 1843-6722);

lt. Alin CÎRDEI, Elena Gabriela CÎRDEI, Amenințări la adresa securității naționale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, Sesiune de comunicări științifice cu participare internațională, pp. 504-515, 2010 (ISBN 978-973-663-816-9);

lt. Alin CÎRDEI, Elena Gabriela CÎRDEI, Relația dintre furnizorii și beneficiarii informațiilor pentru securitate națională, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, Sesiune de comunicări științifice cu participare internațională, pp. 516-529, 2010 (ISBN 978-973-663-816-9);

Lt. NEGOESCU Cătălin, lt. CÎRDEI Alin, The legitimacy of global fight against international terrorism, The 16th international conference The knowledge based organization, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, pp. 343 – 348, 25 – 27 november 2010 (ISSN 1843 – 6722) indexat ISI proceedings, Web of Science Thompson Reuters;

Alin CÎRDEI, Cătălin NEGOESCU, Space security and the necessity for a Code of Conduct for the Activities in the Extra-Atmospheric Space, Editura UNAP, București, 14 – 15 aprilie 2011, Sesiunea de comunicări științifice cu participare internațională Strategii XXI – Universul Științei militare, ISBN 978-973-663-896-1 (CD) ISBN 978-973-663-887-9 (Vol. 1);

Lect. univ. dr. Aurelian RAȚIU, lect. univ drd. Lucian ISPAS, asist. univ. Alin CÎRDEI, Definirea și înțelegerea acțiunilor (operațiilor) integrate, publicată la A V-a sesiune internațională de comunicări științifice Științe politice, relații internaționale și studii de securitate, 27 – 29 mai 2011, Sibiu, organizată de Facultatea de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene, ISBN 978-606-12-0166-2

Alin CÎRDEI, Energy resources – an instrument of pressure in international relations, The 17th international conference The knowledge based organization (vol I), Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, pp. 326 – 330, 24 – 26 november 2011 (ISSN 1843 – 6722);

Laviniu BOJOR, Alin CÎRDEI, Land Forces actions’ physiognomy during the irregular and hybrid warfare, The 17th international conference The knowledge based organization (vol I), Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, pp. 49 – 56, 24 – 26 november 2011 (ISSN 1843 – 6722);

Ionuț Alin CÎRDEI, Implications of the Depletion of Energy Resources on Security Environment, susținută în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies – Military Applications, Simulation and Resources”, 5-6 aprilie 2012, organizată de Facultatea de Comandă și Stat Major și Școala Doctorală din Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, publicată în: Scientific Editors: Teodor Frunzeti, Vasile Bucinschi, Daniel Dumitru, Proceedings: Technologies – Military Applications, Simulation and Resources, Volume 1, Bucharest, National Defence University Publishing House, 2012, pp. 181-187, ISBN 978-973-663-965-4 (general); 978-973-663-966-1, indexat in baze de date internaționale – Proquest Central;

Lucian STĂNCILĂ, Ionuț Alin CÎRDEI, Challenges to Euroatlantic Energy Security, susținută în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies – Military Applications, Simulation and Resources”, 5-6 aprilie 2012, organizată de Facultatea de Comandă și Stat Major și Școala Doctorală din Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, publicată în: Scientific Editors: Teodor Frunzeti, Vasile Bucinschi, Daniel Dumitru, Proceedings: Technologies – Military Applications, Simulation and Resources, Volume 3, Bucharest, National Defence University Publishing House, 2012, pp. 181-188, ISBN 978-973-663-965-4 (general); 978-973-663-968-5, indexat in baze de date internationale – Proquest Central;

Ionuț Alin CÎRDEI, National values and interests in globalised society, The 18th international conference The knowledge based organization (vol I),Conference proceedings 1, Management and military sciences, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 14 – 16.06.2012 , pp. 209 – 214, ISSN 1843 – 6722;

Lucian STĂNCILĂ, Ionuț Alin CÎRDEI, The place and the role of energy security in the national security system, The 9th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations in the early 21st century, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 18 – 19 april 2013, pp. 183 – 192, ISSN 2285 – 8318, indexat in baze de date internaționale – Proquest Central;

Ionuț Alin CÎRDEI, Opportunities and controversy in ensuring energy security in the European area, The 9th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations in the early 21st century, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 18 – 19 april 2013, pp. 48 – 55, ISSN 2285 – 8318, indexat in baze de date internaționale – Proquest Central;

Ionuț Alin CÎRDEI, Lucian ISPAS, The role of energy security in ensuring the national security of Romania, publicat în Conference proceedings, Security Management and Society, International Conference, organizată de National Defence University, Czech Republic, Brno, 22 – 23 mai 2013, p. 77 – 82, ISBN 978-80-7231-928-2;

Lucian ISPAS, Ionuț Alin CÎRDEI, New threats, new vulnerabilities, new approach, publicat în Conference proceedings, Security Management and Society, International Conference, organizată de National Defence University, Czech Republic, Brno, 22 – 23 mai 2013, p. 159 – 165, ISBN 978-80-7231-928-2;

Ionuț Alin CÎRDEI, Romania's contribution to ensuring the energy security of the european and euro-atlantic region, The 19th international conference The knowledge based organization (vol I),Conference proceedings 1, Military and Managerial Sciences, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 13 – 15.06.2013, pp.144 – 149, ISSN 1843 – 6722;

Lucian STĂNCILĂ, Ionuț Alin CÎRDEI, Ensuring EU's energy security – political and military challenge of the 21st century, The 10th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 10 – 11 april 2014, pp. 75 – 81, ISSN 2285 – 8415, ISSN- L 2285 – 8318, indexat in baze de date internaționale – Proquest Central;

Ionuț Alin CÎRDEI, The risk of depletion of traditional energy resources and the renewable sources of energy, The 10th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 10 – 11 april 2014, pp. 19 – 24, ISSN 2285 – 8415, ISSN – L 2285 – 8318, indexat in baze de date internaționale – Proquest Central;

Ionuț Alin CÎRDEI, Daniel SOLESCU, Risks and threats to Romania’s energy security, The 20th international conference The knowledge based organization, Conference proceedings 1, Management and Military Sciences, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 12 – 14.06.2014, pp.102 – 106, ISSN 1843 – 6722.

BIBLIOGRAFIE

Legi, ordonanțe și hotărâri de guvern

*** Constituția României, București, 2003;

*** Hotărârea Guvernului nr. 1069/2007 privind aprobarea Strategiei energetice a României pentru perioada 2007-2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 781 din 19.11.2007;

*** Hotărârea Guvernului nr. 365 din 1998 privind înființarea Companiei Naționale de Electricitate – S.A., a Societății Naționale Nuclearelectrica – S.A. și a Regiei Autonome pentru Activități Nucleare prin reorganizarea Regiei Autonome de Electricitate Renel, publicată în Monitorul Oficial nr. 246 din 03.07.1998;

***Directiva europeană nr. 2008/114/CE din 8 decembrie 208, privind identificarea și desemnarea infrastructurilor critice europene și evaluarea necesității de îmbunătățire a protecției acestora;

***Hotărârea Guvernului nr. 718 din 13 iulie 2011 pentru aprobarea Strategiei naționale privind protecția infrastructurilor critice, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 555 din data de 4 august 2011;

***Legea nr. 18 din 11 martie 2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 98/2010 privind identificarea, desemnarea și protecția infrastructurilor critice, publicată în Monitorul Oficial 183 din 16 martie 2011;

***Legea privind protecția infrastructurilor critice și înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Infrastructurilor Critice;

***Ordonanța de Urgență nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 88 din 31 ianuarie 2006.

Regulamente și instrucțiuni militare românești și străine

*** Doctrina Armatei României, București, 2012;

*** AJP – 5, Allied Joint Doctrine for Operational Planning, 2006;

*** FM 34-60, Counterintelligence Handbook, Department of the Army, Washington, 1995;

*** Supreme Headquarters Allied Powers Europe, Allied Command Operations Comprehensive Operations Planning Directive, 4 oct. 2013;

*** North Atlantic Treaty Organization, Bi-Sc Collective Training and Exercise Directive 075-003, dated 02 oct. 2013;

Lucrări de autori români

ANDRONIC Benone, SITEANU Eugen, Securitate națională, securitate colectivă și securitate globală – curs, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;

BĂDĂLAN Eugen, BERDILĂ Iulian, Securitatea națională a României – curs, Ediția a II-a, Editura CTEA; București, 2007;

BĂHNĂREANU Cristian, Resursele energetice și mediul de securitate la începutul secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006;

BĂHNĂREANU Cristian, Crize potențiale ce pot afecta securitatea națională: prevenirea, limitarea și soluționarea situațiilor de criză, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2011;

BĂHNĂREANU Cristian, Securitatea energetică a României în context european, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010;

BĂHNĂREANU Cristian, Securitatea energetică, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2008;

BĂHNĂREANU Cristian, Resurse energetice, crize, conflicte, Editura Militară, București, 2008;

BĂHNĂREANU Cristian, Arma energetică în contextul relațiilor internaționale ale începutului de secol XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;

BONTIC Neculai, STĂNCILĂ Lucian, Ordinea publică și societatea modernă, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;

BUCUR Dorica, Geografie economică mondială, Editura Universității Dimitrie Cantemir, Brașov, 2009;

BURDUȘ Eugen, CĂPRĂRESCU Gheorghiță, ANDRONICEANU Armenia, MILES Michael, Managementul schimbării organizaționale, ediția a doua, Editura Economică, București, 2003;

BURGHELEA Ioan, STĂNCILĂ Lucian, MELICIANU Vicu – Sorin, Teroriștii cu laptop, Editura Moroșan, București, 2011;

BUȘE Dorel, Centre și raporturi de putere în relațiile internaționale în epoca post Război Rece, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2012;

BUȘE Dorel, Geopolitică și geostrategie, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2012;

BUZATU Gheorghe, O istorie a petrolului românesc, Casa editorială Demiurg, Iași, 2009;

CEPOIU Andreea-Loreta, GHEORGHILAȘ Corina, MILEA Oana Maria, Geografie economică mondială, Editura Universitară, București, 2005;

CHIRIȚĂ Mihai, Dificultățile globalizării – aspecte politico-militare și financiare, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2009;

CIOBANU Ioan, Management strategic, Editura Polirom, Iași, 1998;

CONSTANTIN Eugen, PÎRGULESCU Ion, STĂNCILĂ Lucian, Operațiile postconflict, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010;

DINCO Cornel, REPEZ Filofteia, DEACONU Gheorghe, Securitate și insecuritate în era globalizării, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2011;

DINICU Anca, Securitatea economică în era globalizării, Editura Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2013;

DOLGHIN Nicolae, Geopolitica. Dependențele de resursele energetice, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004;

DUȚU Petre, Amenințări asimetrice sau amenințări hibride: delimitări conceptuale pentru fundamentarea securității și apărării naționale, Editura UNAp „Carol I“, București, 2013;

DUȚU, Petre, Fenomene diverse cu impact asupra stabilității și securității locale, regionale și internaționale, Editura UNAp „Carol I“, București, 2012;

DUȚU Petre, BOGZEANU Cristina, Interesele naționale și folosirea instrumentelor de putere națională pentru promovarea și apărarea acestora. Cazul României, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010;

DUȚU Petre, Mediul de securitate în contextul globalizării și integrării regionale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;

ERHAN Florin, Globalizarea. În căutarea echilibrului, Editura Economică, București, 2003;

FRUNZETI Teodor, Globalizarea securității, Editura Militară, București, 2006;

FRUNZETI Teodor, ZODIAN Vladimir (coordonatori), Lumea 2007 – enciclopedie politică și militară (studii strategice și de securitate), Editura CTEA, București, 2007;

FRUNZETI Teodor, ZODIAN Vladimir (coordonatori), Lumea 2011 – enciclopedie politică și militară, Editura CTEA, București, 2011;

FRUNZETI Teodor, ZODIAN Vladimir (coordonatori), Lumea 2013 – enciclopedie politică și militară, Editura RAO, București, 2013;

HLIHOR, Constantin, Politica de securitate în mediul internațional contemporan: domeniul energetic, Editura Institutul European, Iași, 2008;

IRIMIA Ion, ION Emil, CHIRIAC Mircea – Dănuț, Securitate națională și euroatlantică, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004;

JUJAN Constantin, SVOBODA Tiberiu, Mina Petrila – 150 de ani de activitate în mineritul industrial, Editura Cetate Deva, 2009;

MOȘTOFLEI Constantin, DUȚU Petre, Apărarea colectivă și apărarea națională, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004;

MANOLACHE Mihai, STĂNCILĂ Lucian, Securitatea energetică la începutul secolului XXI, Editura CTEA, București, 2009;

MANOLACHE Mihai, STĂNCILĂ Lucian, Societatea contemporană și securitatea energetică, Editura CTEA, București, 2010;

MARIN Gheorghe, BAIBARAC Ionel, BARBU Victor, Securitatea energetică. Dimensiuni euroatlantice, Editura CTEA, București, 2010;

MUREȘAN Doina, POTÂRNICHE Marius – Titi, STĂNCILĂ Lucian, Adevăruri despre Cecenia, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;

MUREȘAN Doina, Dimensiunea economică a securității în epoca parteneriatelor și alianțelor, Editura AMANDA EDIT, București, 2009;

MUREȘAN Doina, Securitatea și dimensiunea economică, Editura CTEA, București, 2008;

MUREȘAN Mircea, STĂNCILĂ Lucian, ENACHE Doru, Aspecte ale conflictelor militare ale viitorului, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006;

MUREȘAN Mircea, STĂNCILĂ Lucian, ENACHE Doru, Tendințe în evoluția și teoria practicii războiului, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;

MUREȘAN Mircea, ȚENU Costică, STĂNCILĂ Lucian, ENACHE Doru, FILOTE Doina, Securitatea europeană la începutul mileniului trei – curs de securitate națională și euroatlantică, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006;

MUREȘAN Mircea, VĂDUVA Gheorghe, Strategia de parteneriat, parteneriatul strategic, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2006;

NAGHI Gabriel, Uniunea Europeană și evoluția mediului internațional de securitate, Editura Militară, București, 2009;

NEAG Mihai Marcel (coordonator), Securitatea umană în conflictele și crizele internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010;

NEAG Mihai Marcel, ANTONESCU Olimpiodor, Societatea civilă și securitatea, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2009;

NEGUȚ Silviu, CUCU Vasile, Geopolitica României, Editura Transversal, București, 2004;

OPREA Gabriel, TIMOFTE Radu, ONIȘOR Constantin, România – integrare și securitate, Editura Balcani și Europa, București, 2005;

OZUNU Vasile Mihail, STAN Gheorghe, STAN Vasile, Geopolitica și geostrategia în analiza securității, Editura Militară, București, 2011;

PAȘCU Ioan Mircea, VINTILĂ Sergiu Nicolae, Teoria relațiilor internaționale – note de curs, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, București, 2002

PETRESCU Stan, Despre intelligence și putere, Editura Militară, București, 2009;

PETRESCU Stan, Amenințări primare, Editura Militară, București, 2008;

POPA Vasile, Implicațiile globalizării asupra securității naționale, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;

POPA Vasile, SARCINSCHI Alexandra, Perspective în evoluția organizațiilor internaționale de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2007;

POPESCU Boris, Analiza geostrategică a contextului geopolitic, Sibiu 2009, Editura Tehno Media;

SARCINSCHI Alexandra, Rolul actorilor statali în configurarea mediului internațional de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010;

SARCINSCHI Alexandra, BĂHNĂREANU Cristian, Redimensionări și configurări ale mediului de securitate regional (zona Mării Negre și Balcani), Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;

SÎRBU Corneliu, STĂNCILĂ Lucian, FLOREA Constantin, Stigmatul războiului, Editura Sitech, Craiova, 2008;

STAN Gheorghe, RÂPAN Florian, STAN Vasile, Transformări geopolitice și geostrategice în Europa după încheierea Războiului Rece, Editura Militară, București, 2011;

STĂNCILĂ Lucian, Apărarea teritoriului național în actualul mediu de securitate, Editura Moroșan, București, 2011;

STĂNCILĂ Lucian, CERBU Vasile, MELICIANU Marius, Vulturii războiului, Editura Moroșan, București, 2011;

STĂNCILĂ Lucian, Dimensiunea militară a operației antiteroriste, Editura Universității Naționale de Apărare “ Carol I”, București, 2006;

STĂNCILĂ Lucian, RADU Gheorghe, Omnidirecționalitate și ritm pulsatoriu în confruntările armate moderne, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;

STĂNCILĂ Lucian, ȘERBAN Andrei, MANOLACHE Mihai, Uniunea Europeană și noul mediu internațional de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010;

STĂNCILĂ Lucian, Terorismul, provocare a secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare “ Carol I”, București, 2007;

STOINA Neculai, BABOȘ Alexandru, SFÂRLOG Benoni, Studii privind problematica securității contemporane, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2006;

ȚENU Costică, STĂNCILĂ Lucian, Forme specifice conflictelor militare moderne, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;

ȚENU Costică, STĂNCILĂ Lucian, ENACHE Doru, Fundamentele întrebuințării forțelor terestre în acțiunile militare moderne, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005;

UDEANU Gheorghe, Managementul securității naționale, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2012;

*** Agenția pentru Dezvotare Regională Centru, Strategia regiunii “Centru” pentru utilizarea resurselor regenerabile de energie, Alba Iulia, 2010;

*** Arhitectura mediului de securitate europeană la început de secol și mileniu, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2005;

*** Colectiv, Tratat de știință militară, vol. I și II, Editura Militară, București, 2001;

*** Raport anual privind activitatea Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei, București, aprilie 2013;

*** Factorii de risc ce pot afecta interesele României în contextul aderării la Uniunea Europeană, Simpozion științific, București, 21 iunie 2007, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;

*** Institutul european din România, Direcții strategice ale dezvoltării durabile în România, București, 2006;

*** Institutul european din România, Studiul nr. 2, Orientări privind securitatea energetică a României, București, 2008;

***Orientări privind securitatea energetică a României, Institutul European din România, București, 2008;

*** DEX, Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;

*** Lexicon Militar, Editura Saka, Chișinău, 1994;

Lucrări de autori străini

ARDILLIER – CARRAS Françoise, BOULANGER Phillipe, ORTOLLSND Didier, Hydrocarbures et conflits dans le monde: strategies energetiques et enjeux contemporains, Editions Technip, Paris, 2012;

BARI I, Probleme globale contemporane, Editura Economică, București, 2003;

BEGARIE Herve Couteau, Evoluția gândirii navale, Editura Sitech, Craiova, 2002;

BERREBY Jean-Jacques, Histoire mondiale du petrole, Paris, Éditions du Pont Royal, 1961;

BORDONARO Francesco, La sicurezza energetica nelle relazioni internazionali e le implicazioni di carattere politico-militare. Scenari e prospettive per l’Italia, Editura Centrului Militar de Studii Strategice, Roma, 2009;

BRZEZINSKI, Z, The Geostrategic Triad – Living with China, Europeand Russia, The Center for Strategic and International Studies Press, The CSIS Press, Wanshington, DC, 2001;

BUZAN Barry, WAEVER Ole și DE WILDE Jaap, Security: A New Framework for Analysis, Lynne Rienner Publishers Inc., USA, Colorado, 1998;

DALBY Simon, ROUTLEDGE Paul, The Geopolitics Reader, Routledge, London and New York, 2007.

DUNNING J.H., The New Globalism and Developing Countries, United Nations UniversityPress, New York, 1997;

FERMANN Gunnar, Political Economy of Energy in Europe, Berliner Wissenschafts-Verlag, Berlin, 2009;

FRIEDMAN George, Următorii 100 de ani – previziuni pentru secolul XXI, Editura Litera, București, 2009;

GUEHENNO Jean-Marie, The impact of globalization on strategy, în Survival, Winter 1998 – 1999;

HAYES Mark, JAFFE Amy, VICTOR David, Natural gas and Geopolitics. From 1970 to 2040, Cambridge University Press, Cambridge, 2006;

HELD David, MCGREW Anthony, GOLDBLATT David, PERRATON Jonathan, Transformări globale. Politică, economie și cultură, Editura Polirom, București, 2004;

HELM Dieter, The new energy paradigm, Oxford University Press, Oxford, 2007;

HERD D. GRAENE, Understanding NATO in the 21st Century: Alliance strategies, Security and Global Governance, Routledge Editions, Abingdon, 2013;

HOBSON John M., The State and International Relations, Cambridge University Press, 2000;

HUNTINGTON Samuel P., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1997

LARSSON L. Robert, Tackling dependency: The EU and its energy security challenges, Swedish Defence Research Agency, Stockholm, 2007;

LUFT Gal, KORIN Anne, Energy securty challenges for the 21st Century: A reference handbook, Praeger Security International, Oxford, 2009;

MABRO Robert, A dialogue between oil producers and consumers: the why and the how, Oxford Institute of Energy Studies, 1991;

MANCINI Paolo, MESINI Ezio, History of petroleum and petroleum engineering, Department of Chemical, Petroluem, Mining and Environmental Engineering, University of Bologna, Enciclopedia of Life support System, Italy, 2012;

MARX Karl, Capital: A critique of political economy, Penguin Books, New York, 2001;

MITCHELL Catherine, Energy security in a multi-polar world, Chatham House, London, 2011;

PRITCHARD Robert, Global Energy Security: The Strategic Implications for China and Australia, Resources Law International, Sydney, 2010;

RAVASI Guido, Energia. Geopolitica e strategie, Edizioni Nagard, Milano, 2010;

RITTBERGERVolker și BERNHARD Zangl, International Organizations. Polity, Politics and Policies, Palgrave Macmillan, Hampshire, 2006;

SANJAY Chaturvedi, The polar regions: A political geography, John Wiley&Sons Ltd, London, 1996;

SOVACOOL L. Benjamin, The Routledge handbook of energy security, Routledge, New York, 2011;

STRANGE Susan, Retragerea statului. Difuziunea puterii în economia mondială, Editura Trei, București, 2002;

YOUNGS Richard, Energy security, Europe’s new foreign policy challenge, Routledge, Londra, 2009;

*** Comisia Comunităților Europene, Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European : Sinergia Mării Negre – o nouă inițiativă de cooperare regională, Bruxelles, 2007;

*** Consiliul Uniunii Europene, Strategia de dezvoltare a Uniunii Europene revizuită, Bruxelles, 2006;

*** Consiliul Uniunii Europene, Strategia Europeană de Securitate. O Europă sigură într-o lume mai bună, Oficiul pentru publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2009;

*** Energy Security Partnership Council, A national strategy for energy security – harnessing american resources and innovation, Washington, 2013;

*** Eni World Oil and Gas Review, Roma, 2013;

*** European Commission, EU energy in figures, Statistical Pocketbook 2013, Publications Office of the European Union, Luxembourg, 2013;

*** Organization of the Petroleum Exporting Countries, World Oil Outlook 2012, Viena, 2012;

*** US Energy Information Administration, International Energy Outlook 2013, Washington, july 2013.

Surse web

*** www.150deanidepetrol.ro;

***www.affaires-strategiques.info;

***www.americaslibrary.gov;

***www.alternativesjournal.net;

***www.andreivocila.wordpress.com;

***www.arpetrol.ro;

***www.arss.ro/;

***www.bp.com;

***www.business24.ro;

***www.cenhd.ro;

***www.cenoltenia.ro;

***www.chevron.ro;

***www.cnh.ro;

***www.consilium.europa.eu;

***www.cssas.unap.ro/ ;

***www.dadalos.org;

***www. dexonline.ro;

***www.dezvoltaredurabila.org;

***www.ec.europa.eu;

***www.ecomagazin.ro;

***www.eia.gov;

***www.elcen.ro;

***www.electrica.ro;

***www.energie-verde.ro;

***www.energy.eu;

***www.epp.eurostat.ec.europa.eu;

***www.euparl.europa.eu;

***www.europeanideasnetwork.com;

***www.evz.ro;

***www.fierceenergy.com;

***www.g8.utoronto.ca;

***www.gov.ro;

***www.hidroelectrica.ro;

***www.hotnews.ro;

***www.huffingtonpost.com;

***www.hurrigetdailynews.com;

***www.iea.org;

***www.ifri.org;

***www.iiea.com;

***www.insse.ro;

***www.isop.ro;

*** www.kommersant.com;

***www.lumeamilitara.ro;

***www.mae.ro;

***www.mapn.ro;

***www.meteoromania.ro;

***www.minind.ro;

***www.mondoweiss.net;

***www.money.ro;

***www.mt.ro;

***www.muzeulgazelor.ro;

***www.nato.int

***www.nato-pa.int;

***www.ncsd.ro;

***www.noorinfo.com;

***www.nuclearelectrica.ro;

***www.oecd-nea.org;

***www.onuinfo.ro/;

***www.opec.org;

***www.pactenergie.ro;

***www.persee.fr;

***www.petrom.com;

***www.presidency.ro;

***www.rft.forter.ro;

***www.romania-actualitati.ro;

***www.romgaz.ro;

***www.seceur.info;

***www.securitateumana.com;

***www.sie.ro.

***www.sistemulenergetic.com;

***www.snlo.ro;

***www.south-stream-offshore.com

***www.sri.ro;

***www.ssamgest.unap.ro;

***www.sustainabledevelopment.un.org;

***www.thedailystar.net;

***www.transgaz.ro;

***www.world-nuclear.org;

***www.ziare.com.

Documente de referință

*** Carta Albă a Apărării (proiect), București, 2013;

*** Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, București, 2004;

Directiva 2004/67/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 aprilie 2004 privind măsurile de garantare a securității aprovizionării cu gaze naturale, OJ L 127, 29.4.2004;

*** Energy 2020 – A strategy for competitive, sustainable and secure energy, Bruxelles, 2010;

*** Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030, București, 2008;

*** Planul Național de Acțiune în domeniul energiei din surse regenerabile, București, 2010;

*** Programul de guvernare al României pentru perioada 2013 – 2016;

*** Strategia de securitate internă a Uniunii Europene – Către un model european de securitate, Luxemburg, 2010;

*** Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007;

*** Strategia energetică a României pentru perioada 2007 – 2020, actualizată pentru perioada 2011 – 2020, București, 2011;

*** Strategia Militară a României (proiect), București, 2013;

*** Strategia Națională de Apărare (proiect), București, 2010;

*** Strategia Națională de Apărare a Țării, București, 2008;

***Strategia Militară a României, Editura Militară, București, 2000;

Energy Strategy of the Republic of Bulgaria till 2020 – for reliable, efficient and cleaner energy, Sofia, 2011;

Ministry of Energy of the Russian Federation, Energy Strategy of Russia for the period up to 2030, Moscow, 2010;

Ministry of National Development, National Energy Strategy – 2030, Budapest, 2010;

Republique Française,Premier Ministre, Rapport energies 2050, Paris, 2012;

The Republic of Croatia, Ministry of Economy, Labour and Entrepreneurship, Energy strategy of the Republic of Croatia, Zagreb, June 2009;

UK Department of Energy and Climate Change, Energy Security Strategy, November 2012;

UK Energy Security Strategy, Presented to Parliament by the Secretary of State for Energy and Climate Change by Command of Her Majesty, November 2012.

Lucrări proprii

CÎRDEI Alin, Climate change and environmental degradation – threats or challenges to human security, Revista Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu, Vol. XVI, Nr. 3 (63), Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2011, pp. 254 – 263;

CÎRDEI Alin, Energy resources – an instrument of pressure in international relations, The 17th international conference The knowledge based organization (vol I), Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, pp. 326 – 330, 24 – 26 november 2011;

CÎRDEI Ionuț Alin, Implications of the Depletion of Energy Resources on Security Environment, susținută în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies – Military Applications, Simulation and Resources”, 5-6 aprilie 2012, Bucharest, National Defence University Publishing House, 2012, pp. 181-187;

CÎRDEI Ionuț Alin, ISPAS Lucian, The role of energy security in ensuring the national security of Romania, publicat în Conference proceedings, Security Management and Society, International Conference, organizată de National Defence University, Czech Republic, Brno, 22 – 23 mai 2013, p. 77 – 82;

CÎRDEI Ionuț Alin, National values and interests in globalised society, The 18th international conference The knowledge based organization (vol I), Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 14 – 16.06.2012;

CÎRDEI Ionuț Alin, Necesitatea protecției infrastructurii critice în societatea globalizată, în: Silviu-Mihai Petrișor și Dorel Badea (coordonatori), Conexiuni logistice între inginerie și management (volum workshop), Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2012, pp. 51-59;

CÎRDEI Ionuț Alin, Opportunities and controversy in ensuring energy security in the European area, The 9th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations in the early 21st century, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 18 – 19 april 2013, pp. 48 – 55;

CÎRDEI Ionuț Alin, Romania's contribution to ensuring the energy security of the european and euro-atlantic region, The 19th international conference The knowledge based organization (vol I),Conference proceedings 1, Military and Managerial Sciences, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 13 – 15.06.2013;

ISPAS Lucian, CÎRDEI Ionuț Alin, New threats, new vulnerabilities, new approach, publicat în Conference proceedings, Security Management and Society, International Conference, organizată de National Defence University, Czech Republic, Brno, 22 – 23 mai 2013, p. 159 – 16;

STĂNCILĂ Lucian, CÎRDEI Ionuț Alin, Challenges to Euroatlantic Energy Security, susținută în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies – Military Applications, Simulation and Resources”, 5-6 aprilie 2012, Bucharest, National Defence University Publishing House, 2012, pp. 181-188;

STĂNCILĂ Lucian, CÎRDEI Ionuț Alin, The place and the role of energy security in the national security system, The 9th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations in the early 21st century, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 18 – 19 april 2013, pp. 183 – 192;

STĂNCILĂ Lucian, CÎRDEI Alin, Romania's energy security in the European context in the era of globalization, Editura AFT, Sibiu, 2012, Revista AFT, Vol. XVII, Nr. 3 (67), pp. 256 – 263, Cotată B+ ;

CÎRDEI Ionut Alin, Highlights of the Romania's energy security strategy, Editura AFT, Sibiu, 2013, Revista AFT, Vol. XVIII, Nr. 4 (72);

CÎRDEI Ionut Alin, The romanian state need for a viable strategy for energy security, Editura AFT, Sibiu, 2013, Buletinul Științific al AFT, , Volumul XVIII nr. 2 (36)/2013, pp. 118 – 125;

Lucian STĂNCILĂ, Ionuț Alin CÎRDEI, Ensuring EU's energy security – political and military challenge of the 21st century, The 10th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 10 – 11 april 2014, pp. 75 – 81;

Ionuț Alin CÎRDEI, The risk of depletion of traditional energy resources and the renewable sources of energy, The 10th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 10 – 11 april 2014, pp. 19 – 24;

CÎRDEI Ionuț Alin, SOLESCU Daniel, Risks and threats to romanian energy security, The 20th international conference The knowledge based organization, Conference proceedings 1, Management and Military Sciences, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 12 – 14.06.2014, pp.102 – 106;

CÎRDEI Ionuț Alin, National security and collective security from the perspective of ensuring energy security, Editura AFT, Sibiu, 2014, Revista AFT, Vol. XIX, Nr. 2 (74), pp. 145 – 151.

Pagină albă

LISTA CU ANEXE

Anexa nr. 1

DEFINIREA GLOBALIZĂRII

Anexa nr. 2

CLASIFICAREA RISCURILOR LA ADRESA SECURITĂȚII NAȚIONALE

Anexa nr. 3

FACTORII DE RISC PE DOMENII DE ACTIVITATE

Anexa nr. 4

AVANTAJELE ȘI DEZAVANTAJELE RESURSELOR ENERGETICE

Anexa nr. 5

PRINCIPALELE PUNCTE STRATEGICE (CHOKEPOINTS) DE TRANZIT PENTRU RESURSELE ENERGETICE

Anexa nr. 6

DEPENDENȚA STATELOR MEMBRE UE DE IMPORTURILE DE ENERGIE ÎN 2012

Anexa nr. 7

PRODUCȚIA DE ENERGIE A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 2008 – 2012 (ÎN MII TONE ECHIVALENT DE PETROL)

Anexa nr. 8

PRINCIPALELE RESURSE DE ENERGIE PRIMARĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 01.01 – 20.04.2014 COMPARATIV CU PERIOADA 01.01 – 30.04.2013 (ÎN MTEP)

Anexa nr. 9

INIȚIEREA CONSULTĂRII PUBLICE PENTRU STRATEGIA ENERGETICĂ A ROMÂNIEI, PENTRU PERIOADA 2014 – 2035

ANUNȚ

În conformitate cu programul de guvernare, Departamentul pentru Energie își propune să accelereze procesul de elaborare a strategiei energetice a României, astfel încât aplicabilitatea noii strategii să aibă loc în intervalul 2014 – 2035.

În cadrul acestui proces, Departamentul pentru Energie demarează astăzi, 12.03.2014, un dialog cu reprezentanții consumatorilor, producătorilor și altor operatori din industria energetică, cu cei ai mediului academic, ai societății civile, ai autorităților publice locale și centrale, precum si cu reprezentanți ai partidelor politice parlamentare.

În acest sens, adresăm tuturor părților interesate un prim set de întrebări ale căror răspunsuri vor fi utilizate la definirea elementelor principale ale viitoarei strategii energetice.

Apreciem primirea răspunsurilor până la data de 4 aprilie 2014, la adresa de email: [anonimizat].

ÎNTREBĂRI PENTRU FUNDAMENTAREA STRATEGIEI ENERGETICE:

1. Care credeți că ar fi cele mai importante trei măsuri pentru atragerea investițiilor în sectorul energetic românesc?

2. Care credeți că ar trebui să fie rolul statului în sectorul energetic românesc?

3. Care considerați că ar trebui să fie obiectivele externe ale politicii energetice românești?

4. Cum ar putea sectorul energetic românesc să contribuie într-un mod sustenabil la reindustrializarea României?

5. Credeți că paradigma politicii energetice a României ar trebui schimbată, în ceea ce privește orientarea primordială către un consum mai eficient? Cum credeți că ar putea fi făcut acest lucru?

6. Care considerați că va fi evoluția cererii de energie electrică, gaze naturale și carburanți în perioada 2014 – 2035 în România? În măsura în care puteți, am aprecia și transmiterea algoritmului folosit în acest proces de calculare.

7. Care considerați că ar trebui să fie abordarea strategică a statului român în privința încălzirii populației? De ce recomandați aceasta soluție/aceste soluții?

8. Credeți în potențialul României de a deveni un furnizor regional de energie? Cum ar putea România să-și valorifice acest potențial?

9. Considerați că promovarea tehnologiilor de producere a energiei cu emisii scăzute de gaze cu efect de seră ar trebui să se facă printr-un sistem unitar sau printr-un sistem aplicat fiecărei tehnologii în parte?

10. Care considerați că ar putea fi rolul cărbunelui în viitorul mix energetic românesc?

Anexa nr. 10

ETAPELE PROCESULUI DE ELABORARE A STRATEGIEI

Anexa nr. 11

CONȚINUTUL STRATEGIEI ENERGETICE A ROMÂNIEI PENTRU PERIOADA 2007 – 2020

CAPITOLUL 1 – Obiective strategice

1.1. Obiectivul general al strategiei

1.2. Obiective strategice

CAPITOLUL 2 – Context internațional

2.1. Evoluții și provocări globale în sectorul energetic

2.2. Politica energetică a Uniunii Europene

CAPITOLUL 3 – Situația actuală a sectorului energetic

3.1. Potențialul național de resurse energetice

3.2. Producția și consumul de energie

3.3. Starea tehnică a instalațiilor în anul 2007

3.4. Cadrul legislativ și instituțional

3.5. Protecția mediului

3.6. Piețe de energie/serviciul public

3.7. Prețuri și tarife pentru energie; efecte economice și sociale

3.8. Analiza situației actuale a sectorului energetic

CAPITOLUL 4 Obiectivele dezvoltării sectorului energetic și măsurile preconizate pentru atingerea acestora

4.1. Obiectivele prioritare ale dezvoltării sectorului Energetic românesc

4.2. Direcții de acțiune

4.3. Prognoza producției și cererii de energie

4.4. Măsuri pentru îndeplinirea obiectivelor prioritare

4.4.1. Măsuri generale

4.4.2. Măsuri specifice domeniilor

4.5. Prognoza sectorului energetic

4.6. Dezvoltarea piețelor de energie

4.7. Energetica rurală

4.7.1. Opțiuni în sfera consumului de energie

4.7.2. Opțiuni în sfera alimentării cu energie

4.7.3. Surse pentru finanțarea surselor regenerabile de energie

4.8. Măsuri pentru reducerea impactului social

4.8.1. Impact social – utilizatori de energie

4.8.2. Impact social – salariați din sectorul energiei

4.9. Securitatea energetică – element esențial al dezvoltării economice

4.9.1. Proiecte strategice

4.9.2. Infrastructuri critice

4.10. Cercetarea științifică, componentă principală a creșterii competitivității economice în sectorul energetic

CAPITOLUL 5. Măsuri pe termen scurt

5.1. Structura corporativă a producătorilor cu capital social de stat

5.2. Noi investiții în centrale electrice din țară

5.3. Noi investiții în străinătate

5.4. Decizii de ordin legislativ și de reglementare

5.4.1. Sectorul petrolier și gaze natuale

5.4.2. Sectorul energiei electrice

5.4.3. Sectorul minier

5.4.4. Energie termică

5.4.5. Monitorizarea și revizuirea strategiei energetice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXA 1 Date referitoare la tehnologiile disponibile pentru producția de energie electrică

ANEXA 2 Estimarea principalelor investiții în sectorul energetic pentru perioada 2007 – 2020

ANEXA 3 Măsuri privind perfecționarea cadrului legislativ și de reglementare

ANEXA 4 Glosar

Anexa nr. 12

STRATEGIA DE SECURITATE ENERGETICĂ A ROMÂNIEI PENTRU PERIOADA 2015 – 2050 (PROPUNERE CUPRINS)

Cuprins

Sumar executiv

Introducere

Definirea securității energetice

Rezultatele implementării Strategiei energetice a României pentru perioada 2007 – 2020

Capitolul 1: Contextul energetic mondial și european

Principalele provocări de natură energetică la nivel mondial

Contextul energetic european

Politica și strategia energetică europeană

Capitolul 2: Rolul securității energetice în asigurarea securității naționale a României

2.1. Caracteristicile mediului de securitate intern și internațional

2.2. Obiectivele strategice ale Românie, în domeniul securității naționale, pe termen mediu și lung

2.3. Rolul componentei energetice în realizarea securității naționale

Capitolul 3: Situația energetică actuală a României

3.1. Potențialul energetic național

3.2. Evoluția consumului de resurse energetice

3.3. Constrângeri și incertitudini interne și externe care influențează securitatea energetică a României

Capitolul 4: Securitatea energetică a României în orizontul anului 2050

4.1. Previziuni privind situația energetică a României în perioada 2015 – 2050

4.2. Obiective și măsuri pentru asigurarea securității energetice a României

4.2.1. Domeniul petrolului

4.2.2. Domeniul gazelor naturale

4.2.3. Domeniul cărbunelui

4.2.4. Domeniul nuclear

4.2.5. Domeniul surselor de energie regenerabilă

4.2.6. Domeniul infrastructurilor critice energetice

4.3. Contribuția cercetării și inovării la asigurarea securității energetice a României

Capitolul 5: Securitatea energetică și dezvoltarea durabilă

5.1. Mix-ul energetic al României în anul 2050

5.2. Impactul asigurării securității energetice asupra mediului înconjurător

5.3. Asigurarea securității energetice în contextul dezvoltării durabile a României

Capitolul 6: Sistemul de implementare și de control al Strategiei de Securitate Energetică

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Anexa nr. 13

LISTA DE LUCRĂRI

Lucrări care pun în evidență activitatea didactică:

Col. dr. Robert STĂNCIULESCU, mr. Daniel SOLESCU, lt. Alin CÎRDEI, Aspecte teoretico-metodologice privind pregătirea și executarea tragerilor cu pistolul, Editura Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 168 p. , 2009, 0404, C 169/2009, (cod CNCSIS 63);

Col. (r) prof. univ. dr. Gheorghe UDEANU, mr. lect. univ. dr. Aurelian RAȚIU, mr. lect. univ. drd. Lucian ISPAS, lt. asist. univ. Alin CÎRDEI, Scenarii tactice, Editura Academiei Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2011, 222 p., (cap. 9 – pp. 159 – 203), 0404, C 48/2011, (cod CNCSIS 63);

Dr. Mihai NEAG, dr. Aurelian RAȚIU; Alin CÎRDEI, Știință militară, vol. II – Realități și tendințe, Editura Academiei Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2011, 203 p., ISBN 978 – 973 – 153 – 122 – 9, 0404, 177/2011, (cod CNCSIS 63);

Lucrări care pun în evidență contribuția științifică

b.1. Cărți editate la o editură din țară recunoscută CNCSIS

Mihai Marcel NEAG (coordonator), Alin CÎRDEI – colaborator, Securitatea umană în conflictele și crizele internaționale, Editura UNAP, București, 2010, 450 p., (ISBN 978-973-663-876-3), face parte din Proiectul Cunoașterea și contracararea factorilor de risc și a vulnerabilităților la adresa securității umane, cu contract 900/2009, programul IDEI al CNCSIS, (cod CNCSIS 26);

b.2. Capitole în cărți editate la o editură din țară recunoscută CNCSIS

col. (r.) prof. Univ. dr. Mircea COSMA – coordonator (lt. Alin CÎRDEI – cap- VI- Repere ale unei strategii de reziliență performante), Reziliența la riscuri și amenințări ale secolului XXI-lea, Editura „ALMA MATER”, Sibiu, pp. 188 – 201, 2008, (ISBN 978-973-632-467-3) (cod CNCSIS 125);

col. (r.) prof. Univ. dr. Mircea COSMA – coordonator (lt. Alin CÎRDEI – cap II, 2.1.; 2.2.; 2.3. – Evoluție contradictorie a dimensiunilor național – internațional – transnațional ale societății secolului al XXI-lea), Riscuri și amenințări la începutul secolului al XXI-lea, Editura „ALMA MATER”, Sibiu, pp. 15 – 38, 2008, (ISBN 978-973-632-468-0) (cod CNCSIS 125);

Silviu Mihai PETRIȘOR, Ghiță BÂRSAN, Dorel BADEA (coordonatori), Management și tehnologii avansate în sistemele logistice – studii și cercetări, Alin CÎRDEI, Aurelian RAȚIU, Logistica expediționară pentru secolul 21, pp. 151 – 160, Editura Academiei Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2011, ISBN 978-973-153-106-9 (cod CNCSIS 63);

Asist univ. drd. Alin CÎRDEI, drd. Laviniu BOJOR, Impactul schimbărilor climatice asupra securității umane, în Dr. Mihai Marcel NEAG (coordonator), Implicații economice, politice și militare asupra securității umane în etapa postconflict, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2011, pp. 91 – 101, ISBN 978 – 97 – 153 – 110 – 6 (lucrare apărută în cadrul proiectului de cercetare „Cunoașterea și contracararea factorilor de risc și vulnerabilităților la adresa securității umane” PNII – IDEI/2008 – 2011 ) (cod CNCSIS 63);

drd. Laviniu BOJOR, asist univ. drd. Alin CÎRDEI, Realizarea securității umane, utopie a prezentelor conflicte hibride, în Dr. Mihai Marcel NEAG (coordonator), Implicații economice, politice și militare asupra securității umane în etapa postconflict, Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2011, pp. 232 – 248, ISBN 978 – 97 – 153 – 110 – 6 (lucrare apărută în cadrul proiectului de cercetare „Cunoașterea și contracararea factorilor de risc și vulnerabilităților la adresa securității umane” PNII – IDEI/2008 – 2011 ) (cod CNCSIS 63);

drd. Laviniu BOJOR, asist univ. drd. Alin CÎRDEI, Achieving Human security, a utopia of the present hybrid conflicts, , in Mihai Marcel NEAG (coodinator), Economic, political and military implications on human security in the postconflict stage, „Nicolae Bălcescu” Land Forces Academy Publishing house, Sibiu, 2011, pp. 230 – 247, ISBN 978 – 973 – 153 – 111 – 3 (paper issued within the research project „Knowledge and counteraction of the risk factors and vulnerabilities towards Human security PNII – IDEI / 2008 – 2011”) – lucrarea apare in catalogul international worldcat, sub numarul OCLC 775085833 (se află în biblioteci internaționale) http://www.worldcat.org/title/economic-political-and-military-implications-on-human-security-in-the-post-conflict-stage/oclc/775085833&referer=brief_results (cod CNCSIS 63);

Ionuț Alin CÎRDEI, Necesitatea protecției infrastructurii critice în societatea globalizată, în: Silviu-Mihai Petrișor și Dorel Badea (coordonatori), Conexiuni logistice între inginerie și management (volum workshop), Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2012, pp. 51-59, ISBN 978-973-153-133-5.

b.3. Articole publicate în reviste cotate B+ (indexate în baze de date internaționale)

Lucian Ispas, Alin CÎRDEI, Cătălin NEGOESCU, The concept of human security in international relations, Editura AFT, Sibiu, 2011, Revista AFT, Vol. XVI, Nr. 1 (61), (ISSN 1582-6384), pp. 11 – 20, Cotată B+ (cod CNCSIS 328);

Alin CÎRDEI, Climate change and environmental degradation – threats or challenges to human security, Editura AFT, Sibiu, 2011, Revista AFT, Vol. XVI, Nr. 3 (63), (ISSN 1582-6384), pp. 254 – 263, Cotată B+ (cod CNCSIS 328);

Lucian, STĂNCILĂ, Alin CÎRDEI, Romania's energy security in the European context in the era of globalization, Editura AFT, Sibiu, 2012, Revista AFT, Vol. XVII, Nr. 3 (67), (ISSN 1582-6384), pp. 256 – 263, Cotată B+ (cod CNCSIS 328);

Ionut Alin CÎRDEI, Highlights of the Romania's energy security strategy, Editura AFT, Sibiu, 2013, Revista AFT, Vol. XVIII, Nr. 4 (72), (ISSN 1582-6384), pp. 327 – 335, Cotată B+ (cod CNCSIS 328);

Ionut Alin CÎRDEI, The romanian state need for a viable strategy for energy security, Editura AFT, Sibiu, 2013, Buletinul Științific al AFT, Volumul XVIII nr. 2 (36)/2013, (ISSN 1582-6384), pp. 118 – 125, Cotat B+ (cod CNCSIS 329);

Ionut Alin CÎRDEI, National security and collective security from the perspective of ensuring energy security, Editura AFT, Sibiu, 2014, Revista AFT, Vol. XIX, Nr. 2 (74), pp. 145 – 151, ISSN 1582-6384 (cod CNCSIS 328).

b.4. Articole publicate în volumele unor manifestări științifice internaționale

Slt. Adrian NISTOR, Slt. Alin CÎRDEI, Methods of instruction/Metode de instrucție, The 12th international conference The Knowledge based organization, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, pp. 148 – 153, 11th – 14th june 2007, (ISBN 978-973-7809-96-4).;

Slt. Alin CÎRDEI, lt. Adrian NISTOR, Military education and training/Pregătirea și educația militară, The 13th international conference The Knowledge based organization, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, pp. 138 – 141, 22nd – 25th november 2007, (ISSN 1843-6722);

lt. Alin CÎRDEI, Elena Gabriela CÎRDEI, Amenințări la adresa securității naționale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, Sesiune de comunicări științifice cu participare internațională, pp. 504-515, 2010 (ISBN 978-973-663-816-9);

lt. Alin CÎRDEI, Elena Gabriela CÎRDEI, Relația dintre furnizorii și beneficiarii informațiilor pentru securitate națională, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, Sesiune de comunicări științifice cu participare internațională, pp. 516-529, 2010 (ISBN 978-973-663-816-9);

Lt. NEGOESCU Cătălin, lt. CÎRDEI Alin, The legitimacy of global fight against international terrorism, The 16th international conference The knowledge based organization, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, pp. 343 – 348, 25 – 27 november 2010 (ISSN 1843 – 6722) indexat ISI proceedings, Web of Science Thompson Reuters;

Alin CÎRDEI, Cătălin NEGOESCU, Space security and the necessity for a Code of Conduct for the Activities in the Extra-Atmospheric Space, Editura UNAP, București, 14 – 15 aprilie 2011, Sesiunea de comunicări științifice cu participare internațională Strategii XXI – Universul Științei militare, ISBN 978-973-663-896-1 (CD) ISBN 978-973-663-887-9 (Vol. 1);

Lect. univ. dr. Aurelian RAȚIU, lect. univ drd. Lucian ISPAS, asist. univ. Alin CÎRDEI, Definirea și înțelegerea acțiunilor (operațiilor) integrate, publicată la A V-a sesiune internațională de comunicări științifice Științe politice, relații internaționale și studii de securitate, 27 – 29 mai 2011, Sibiu, organizată de Facultatea de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii Europene, ISBN 978-606-12-0166-2

Alin CÎRDEI, Energy resources – an instrument of pressure in international relations, The 17th international conference The knowledge based organization (vol I), Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, pp. 326 – 330, 24 – 26 november 2011 (ISSN 1843 – 6722);

Laviniu BOJOR, Alin CÎRDEI, Land Forces actions’ physiognomy during the irregular and hybrid warfare, The 17th international conference The knowledge based organization (vol I), Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, pp. 49 – 56, 24 – 26 november 2011 (ISSN 1843 – 6722);

Ionuț Alin CÎRDEI, Implications of the Depletion of Energy Resources on Security Environment, susținută în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies – Military Applications, Simulation and Resources”, 5-6 aprilie 2012, organizată de Facultatea de Comandă și Stat Major și Școala Doctorală din Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, publicată în: Scientific Editors: Teodor Frunzeti, Vasile Bucinschi, Daniel Dumitru, Proceedings: Technologies – Military Applications, Simulation and Resources, Volume 1, Bucharest, National Defence University Publishing House, 2012, pp. 181-187, ISBN 978-973-663-965-4 (general); 978-973-663-966-1, indexat in baze de date internaționale – Proquest Central;

Lucian STĂNCILĂ, Ionuț Alin CÎRDEI, Challenges to Euroatlantic Energy Security, susținută în cadrul sesiunii internaționale de comunicări științifice „Technologies – Military Applications, Simulation and Resources”, 5-6 aprilie 2012, organizată de Facultatea de Comandă și Stat Major și Școala Doctorală din Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, publicată în: Scientific Editors: Teodor Frunzeti, Vasile Bucinschi, Daniel Dumitru, Proceedings: Technologies – Military Applications, Simulation and Resources, Volume 3, Bucharest, National Defence University Publishing House, 2012, pp. 181-188, ISBN 978-973-663-965-4 (general); 978-973-663-968-5, indexat in baze de date internationale – Proquest Central;

Ionuț Alin CÎRDEI, National values and interests in globalised society, The 18th international conference The knowledge based organization (vol I),Conference proceedings 1, Management and military sciences, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 14 – 16.06.2012 , pp. 209 – 214, ISSN 1843 – 6722;

Lucian STĂNCILĂ, Ionuț Alin CÎRDEI, The place and the role of energy security in the national security system, The 9th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations in the early 21st century, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 18 – 19 april 2013, pp. 183 – 192, ISSN 2285 – 8318, indexat in baze de date internaționale – Proquest Central;

Ionuț Alin CÎRDEI, Opportunities and controversy in ensuring energy security in the European area, The 9th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations in the early 21st century, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 18 – 19 april 2013, pp. 48 – 55, ISSN 2285 – 8318, indexat in baze de date internaționale – Proquest Central;

Ionuț Alin CÎRDEI, Lucian ISPAS, The role of energy security in ensuring the national security of Romania, publicat în Conference proceedings, Security Management and Society, International Conference, organizată de National Defence University, Czech Republic, Brno, 22 – 23 mai 2013, p. 77 – 82, ISBN 978-80-7231-928-2;

Lucian ISPAS, Ionuț Alin CÎRDEI, New threats, new vulnerabilities, new approach, publicat în Conference proceedings, Security Management and Society, International Conference, organizată de National Defence University, Czech Republic, Brno, 22 – 23 mai 2013, p. 159 – 165, ISBN 978-80-7231-928-2;

Ionuț Alin CÎRDEI, Romania's contribution to ensuring the energy security of the european and euro-atlantic region, The 19th international conference The knowledge based organization (vol I),Conference proceedings 1, Military and Managerial Sciences, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 13 – 15.06.2013, pp.144 – 149, ISSN 1843 – 6722;

Lucian STĂNCILĂ, Ionuț Alin CÎRDEI, Ensuring EU's energy security – political and military challenge of the 21st century, The 10th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 10 – 11 april 2014, pp. 75 – 81, ISSN 2285 – 8415, ISSN- L 2285 – 8318, indexat in baze de date internaționale – Proquest Central;

Ionuț Alin CÎRDEI, The risk of depletion of traditional energy resources and the renewable sources of energy, The 10th international conference Strategies XXI, Strategic changes in security and international relations, vol 1, Theoretical aspects of security and international relations, Bucharest, National Defence University Publishing House, 10 – 11 april 2014, pp. 19 – 24, ISSN 2285 – 8415, ISSN – L 2285 – 8318, indexat in baze de date internaționale – Proquest Central;

Ionuț Alin CÎRDEI, Daniel SOLESCU, Risks and threats to Romania’s energy security, The 20th international conference The knowledge based organization, Conference proceedings 1, Management and Military Sciences, Land Forces Academy Publishing House, Sibiu, 12 – 14.06.2014, pp.102 – 106, ISSN 1843 – 6722.