Implicațiile Politicii Nucleare ALE Coreei DE Nord LA Nivel Internațional

=== 598acb5fe8205a4e30112414c5420956f93df902_507246_1 ===

UNIVERSITATEA ………………….

FACULTATEA DE ……………………..

SPECIALIZARE: SECURITATE ȘI APĂRARE

LUCRARE DE …..

Coordonator :

Prof. univ. dr.

NUME:

PRENUME :

Student :

NUME

PRENUME :

………………., 2017

UNIVERSITATEA ………………….

FACULTATEA DE ……………………..

SPECIALIZARE: SECURITATE ȘI APĂRARE

LUCRARE DE …..

Titlu: IMPLICAȚIILE POLITICII NUCLEARE ALE COREEI DE NORD LA NIVEL INTERNAȚIONAL

Coordonator :

Prof. univ. dr.

NUME:

PRENUME :

Student :

NUME

PRENUME :

……………….., 2017

Pagina de gardă

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………….5

§ Capitolul I. SECURITATEA NUCLEARĂ LA NIVEL REGIONAL ȘI GLOBAL……………………………………………………………………8
1.1 Delimitări conceptuale privind securitatea…………………………….8
1.2 Amenințări asimetrice la adresa securității……………………………14
1.3 Complexele Regionale de Securitate în viziunea Școlii de la Copenhaga………………………………………………………………….20
1.4 Analiza Complexului Regional de Securitate Asia de Sud-Est………..26

§ Capitolul II. ROLUL ARSENALULUI NUCLEAR ÎN PREZERVAREA SECURITĂȚII……………………………………………………………..28
1.1 Armamentul nuclear – repere evolutive- strategii și doctrine nucleare……………………………………………………………………..28
1.3 Politica NATO în domeniul nuclear……………………………………31
1.4 Tratatele de neproliferare și dezarmare nucleară…………….……..…33

§ Capitolul III. COREEA DE NORD – FACTOR DE INSTABILITATE PE SCENA INTERNAȚIONALĂ………………………………………….39
1.1 Locul și rolul Coreei de Nord pe contextul internațional actual…….…40
1.2 Războiul din Coreea și implicațiile acestuia la nivel global……………41
1.3 Fazele înarmării Coreei de Nord………………………………….……48
1.4 Perspective ale politicii nucleare nord-coreene……………………..…53
1.5 Politica de înarmare nord-coreeană – risc la adresa securității statului român……………………………………………………………….………60

Concluzii……………………………………………………………………65

Bibliografie…………………………………………………………………68

Anexe………………………………………………………………………73

IMPLICAȚIILE POLITICII NUCLEARE ALE COREEI DE NORD LA NIVEL INTERNAȚIONAL

INTRODUCERE

Din august 2003, negocierile asupra programelor de arme nucleare din Coreea de Nord au implicat șase guverne: Statele Unite, Coreea de Nord, China. Coreea de Sud, Japonia și Rusia. De la începutul discuțiilor. Coreea de Nord a operat instalații nucleare la Yongbyon și aparent a produs plutoniu de arme, considerat suficient pentru cinci-opt arme atomice. Coreea de Nord a testat un dispozitiv nuclear de plutoniu în octombrie 2006 și aparent un al doilea dispozitiv în mai 2009. Coreea de Nord a recunoscut în iunie 2009 că are un program de îmbogățire a uraniului; Statele Unite au citat dovezi ale unui astfel de program începând cu anul 2002. Există, de asemenea, informații substanțiale conform cărora Coreea de Nord sa implicat în programe de colaborare cu Iranul și Siria, destinate producerii de arme nucleare. La 25 mai 2009, Coreea de Nord a anunțat că a efectuat un al doilea test nuclear. La 14 aprilie 2009, Coreea de Nord și-a încetat participarea la șase discuții de partid și a declarat că nu va fi obligată să încheie acorduri între aceasta și Administrația Bush, ratificată de cele șase părți, care ar fi dezactivat facilitățile din Yongbyon. Coreea de Nord a anunțat, de asemenea, că va inversa procesul actual de dizabilități în temeiul acestor acorduri și va reporni instalațiile nucleare de la Yongbyon. Trei acäiuni din august 2008 par să fi influențat situația care a dus la anunțarea Coreei de Nord: eșecul de a finaliza implementarea acordului administrației Bush-nord-coreeană, inclusiv dezacordul Yongbyon, din cauza unui litigiu asupra posibilității ca inspectorii să poată preleva probe de materiale nucleare la Yongbyon. Accidentele suferite de liderul nord-coreean, Kim Jong-il, în august 2008; și eliberarea de către Coreea de Nord după 1 ianuarie 2009au dat naștere unui set dur de poziții de negociere, inclusiv o afirmație conform căreia Statele Unite trebuie să extindă relațiile diplomatice normale înainte de încheierea vreunui acord de denuclearizare finală, și nu într-un astfel de acord. Reciprocitatea SUA pentru denuclearizarea nord-coreeană trebuie să fie un capăt al amenințării nucleare, ceea ce înseamnă reduceri majore și restricții asupra forțelor militare americane din peninsula coreeană și din jurul acesteia. Administrația Obama a reacționat la testele cu rachete nucleare, solicitând sancțiuni ale Națiunilor Unite împotriva Coreei de Nord. A obținut aprobarea de către Consiliul de Securitate a Rezoluției 1874 din iunie 2009. Rezoluția solicită membrilor din S.U.A. să limiteze tranzacțiile financiare pe teritoriile lor legate de vânzările de arme de distrugere în masă (WMD) în Coreea de Nord către alte țări. De asemenea, solicită membrilor din S.U.A. să prevină folosirea teritoriilor lor de către Coreea de Nord pentru transferul de arme de distrugere în masă către alte țări. În decembrie 2009, Administrația a trimis un trimis special în Coreea de Nord, în încercarea de a obține acordul nord-coreean de a reveni la discuțiile celor șase părți. Coreea de Nord a dat o declarație generală pozitivă cu privire la șase discuții de partid; dar a ridicat și alte probleme, inclusiv propunerea sa de negociere a unui tratat de pace între SUA și Coreea de Nord și părea că încearcă continuarea întâlnirilor bilaterale cu Statele Unite. Coreea de Nord pare să-și moderheze politicile provocatoare în august 2009. A fost invitat fostul președinte Bill Clinton în Coreea de Nord, unde a asigurat eliberarea a doi reporteri americani americani, care au fost deținuți de nord-coreeni de-a lungul frontierei China-Coreea de Nord. De asemenea, a lansat un lucrător sud-coreean la complexul industrial Kaesong din Coreea de Nord, pe care nord-coreenii l-au arestat în martie 2009. O delegație nord-coreeană a venit la Seul pentru înmormântarea fostului președinte sud-coreean Kim Dae-jung și s-a întâlnit cu președintele Lee Myung-Bak. Acest lucru a ridicat perspectiva reluării negocierilor dintre SUA și Coreea de Nord, orice negocieri viitoare par să se confrunte cu obstacole descurajante. Acest raport va fi actualizat periodic.

Lucrarea de față analizează contextul istoric și implicațiile securității la nivel regional și global ale politicii nucleare, cu precădere asupra Coreei de Nord. Motivarea alegerii temei o reprezintă actualitatea problematicii amenințării nucleare a Coreei de Nord și implicațiile pe care le poate avea asupra României. Studiul este împărțit în trei capitole: securitatea nucleară la nivel regional și global, rolul arsenalului nuclear în prezervarea securității și Coreea de Nord, factor de instabilitate pe scena internațională. Primul capitol tratează: complexele Regionale de Securitate în viziunea Școlii de la Copenhaga și analiza Complexului Regional de Securitate Asia de Sud-Est. Al doilea capitol tratează problematica armamentului nuclear, strategiile și doctrinele nucleare, politica NATO în domeniul nuclear, tratatele de neproliferare și dezarmare nucleară. Capitolul III analizează locul și rolul Coreei de Nord pe contextul internațional actual, chestuinea Războiului din Coreea și implicațiile acestuia la nivel global, precum și fazele înarmării Coreei de Nord. Bineînțeles, vom trata și tematica perspectivelor politicii nucleare nord-coreene și în final, politica de înarmare nord-coreeană – risc la adresa securității statului român.

§ Capitolul I. SECURITATEA NUCLEARĂ LA NIVEL REGIONAL ȘI GLOBAL

1.1 Delimitări conceptuale privind securitatea

Securitatea umană este o parte a dezvoltării umane și se fundamentează pe o serie de principii fundamentale care o diferențiază de celelalte abordări ale securității și dezvoltării, precum: supremația drepturilor omului, legitimitatea autorității politice, acțiunea multilaterală, abordarea graduală apoliticilor de securitate, focusul regional asupra situațiilor de insecuritate. Riscurile majore pentru securitatea umană nu mai sunt preponderent militare, ci sunt distribuite, în sensul că poate exista o situație de incertitudine c rescută în care agresorul și ținta nu pot fi determinați cu precizie, iar planificare a riguroasă nui esfe posibilă din cauza deficitului de informație^. Teoreticienii securității umane susțin că omul trebuie protejat de orice amenințare, violentăsau nonviolerrtă, astfel că principala preocupare a statului trebuie să fie garantarea drepturilor fundamentale ale omului, dezvoltarea economică, finanțarea și încurajarea educației și a serviciilor de sănătate în această perspectivă se valorifică dimensiunea morală a securității, în cadrul căreia prioritățile esențiale ale statului sunt apărarea drepturilor omului și răspândirea democrației. În perioada Războiului Rece strategia descurajării nucleare și factorul ideologic specific sistemului bipolar au fost principalele componente în construcția națiuni de securitate națională Viziunea realistă asupra securității, în abordarea sa clasică; a dezvoltat o teorie în care lumea este împărțită în state care luptă pentru supraviețuire și putere. Obiectul de referință al securității este statul și el este dator să-și asigure supraviețuirea și celelalte valori cardinale, în primul rând, prin folosirea instrumentului militar în acest fel se ajunge la o veritabilă „dilemă a securității . Această noțiune, teoretizată pentru prima dată de John H. Herz în studiul Idealist Internaționalism and îhe Security Dilemma (1950), se fundamentează pe ideea că încercarea statelor de a-și asigura propr e nevoi de securitate duce la creșterea insecurității altor state, deoarece acestea din urmă pot interpreta orice măsură defensivă ca fiind pofențial amenințătoare . Momentul primar se apreciază a fi semnarea, în anul 1947, a Legii privind securitatea națională (NationalSecurityAct) de către președintele american Harry S. Truman . Conform explicațiilor oferite Congresului de către James V Forrestal obiectivul acestei legi a fost acela de a permite coordonarea forțelor armate (navale, de aer și de uscat), de a articula politica externă cu politica internă și a de integra economia civilă cu imperativele militare Perspectiva teoretică asupra conceptului de securitate atost sinuoasă, acest fenomen fiind determinat de evoluția percepțiilor privind obiectul de referință, dimensiunile și conținutul securității In ciuda importanțe sale incontestabile studiul critic asupra securității a apărut relativ târziu, după a doua mare conflagrație mondială, impunându-se în deceniile următoare în teoria relațiilor internaționale . Una din definițiile clasice a securității din perspectivă realistă este aceea a lui Arnold Wolfersconform căreia, în sens obiectiv, securitatea măsoară absenta amenințărilor la adresa valorilor dobândite, iar în sens subiectiv, absența fricii că aceste valori pot fi atacate Același autor consideră securitatea ca fiind un simbol ambiguu, această stare fiind determinată de posibilitatea ca această noțiune să nu aibă nici un înțeles concret. În deceniul opt al secolului trecut au apărut studii de securitate care au generat o altă perspectivă așilor a conceptulu de securitate națională Autori precum Immanuel Walerstein, John Meyersau Albert Bergesen au evidențiat importanța combinării analize puterii și a bunăstării cu aceea a elementelor culturale și de suveranitate ale statuluir. Robert Jervis a subliniat interdependența relațiilor de securitate, a lansat ideea de regimuri de securitate și a introdus în cercetare nivelul de analiză sistem. Redefinirea conceptului de securitate a fost impusă însă de către Barry Buzan și de către colaboratorii săi reuniți în cadrul Centrului de la Copenhaga pentru cercetare în domeniul păcii și conflictelor în esență, deși nu abandonează definitiv matricea realistă de înțelegere a securității, Barry Buzan propune o altă perspectivă asupra acestui concept, în cadrul căreia statul nu mai este privit drept singurul obiect de referință al securității. Dimensiunea militară își pierde caracterul absolut și sunt identificate ahe dimensiuni ale conceptului de securitate, fiecare cu un obiect de referință diferit. Astfel, alături de dimensiunea militară, care rămâne totuși segmentul preponderent al securității și continuă să aibă ca obiect de referință statul, sunt reținute și următoarele: dimensiunea economică, având ca obiect de referință economia națională; dimensiunea politică, cu privire la regim sau la principiul constitutiv al statului; dimensiunea societală, cu relevanță în materia dentității comunităților; dimensiunea mediului ce reține ca obiect de referință mediul înconjurător.Tot în cadrul ac est or obiective se situa și acela,de a permite un progres constant în domeniul cercetării și al științe aplicate,[3; Se observă astfe o primă schimbare de paradigmă asupra securității naționale în cadrul căreia, deși elementul militar rămâne predominant, sunt evidente și alte aspecte de natură politică, economică sau socială.

Această nouă perspectivă asupra securității a devenit treptat dominantă în cadrul școlilor și curentelor de analiză asupra secur hăț ii, generând o veritabilă schimbare de paradigmă Ea afost potențată de destrămarea agendei centrale politico-militară, cuplată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, fenomen generat de slăbiciunile structurale socio-economice și nu de un deficit de forță. Acesta a fost definit ca un grup de state ale cărui prime preocupări desecuritate reprezintă un liant, astfel încât securitățile naționale nu mai pot fi luate în considerare în mod separat De cele mai multe ori, factorul principal care determină configurația unui complex este un nivel ridicat al amenințării. Procesul accelerat al globalizării a impus reconceptualizări semnificative în relațiilor domeniul suveranității și al rolului statului în planul internaționale.

A fost promovată noțiunea de secuniate comprehensivă prin care se insistă asupra faptului că analizele securității naționale trebuie să includă toate aspectele relevante, precum securitatea economică, securitatea energetică, securitatea mediului, securitatea umană și securitatea soci al af4 Elementul central al acestor analize trebuie să-l reprezinte identificarea și contracararea amenințărilor care se înscriu în următoarele categorii: amenințări politice (instabilitate politică internă, eșecul statului, terorism, abuzurile asupra drepturilor omului); amenințări economice (sărăcia, creșterea diferențe dintre țările sărace și cele bogate, crizele financiare internaționale); amenințările mediului (dezastrul nuclear, schimbările ecologice globale, degradarea mediu lui înconjurător, lipsa hranei și a celorlalte resurse); amenințări sociale (conflicte dintre majoritate și minoritate, suprapopularea, crima organizată, traficul de droguri transffontalier, comerțul ilegal, imigrația masivă necontrolată, epidemiile).

Pe fundalul încetării Războiului Rece și diminuării folosirii forțe în rezolvarea diferendelor dintre state, asigurarea securității a încetat să mai fie o problemă exclusiv militară, optârdu-se pentru o abordare gradualăa aspectelor non-militare ale acesteia.. Mediul internațional de securitate a cunoscut mutații semnificative (trecerea de la sistem de securitate unipolar; creșterea importanței unor actori no n-statali de securitate; apariția multor state independente, dar vulnerabile politic, militar și economic; amplificarea fenomenului de globalizare în toate domeniile, inclusiv în cel al securității; apariția și dezvoltarea unor tehnologii avansate care au schimbat fizionomia acțiunilor militare; diversificarea cauzelor, forme lor și modului de evoluție a conflictelor), cu un impact major în edificarea une alte paradigme de securitate în noile condiții geostrategice nivelul de analiză al securității a devenit în mod predominant regional, operaționalizându-se noțiunea de complex de securitate.

Extinderea agende de securitate a avut drept consecință imediată și amplificarea interesului față de națiunea de securitate umană. Securitatea umană (sau securitatea cetățenilor cum este denumită de unii autori) consideră individul ca fiind principalul obiect de referință al securității, valorificând o serie de aspecte fundamentale pentru starea unei națiuni, precum solidaritatea socială, echilibrul demografic. Principalele amenințări la adresa securității societale au fost reținute ca fiind următoarele: anihilarea modului de viață specific unei comunități, interzicerea posibilității de exprimare culturală, limitările dreptulu de folosire a limbii materne sau a religie poprii, ocuparea unui teritoriu cu o semnificație istorică sau culturală pentru o anumită comunitate. Vulnerabilitățile, riscurile și amenințările de natură societalăau implicații în planul modelului valoric național a cărui securizare asigură stabilitatea întregii structuri de securitate a națiunii Au fost identificate două posibile surse de insecurizare a modelului valoric: degradarea valorilor naționale cu impact direct asupra identității naționale și; respectiv, alterarea limbii unei națiuni ca principală modalitate de a reflecta valoarea. Prin conținutul său securitatea prin cooperare este complementară conceptului de securitate prin democrație, care afost elaborat lasummit-ul de la Viena din anul 1993 al Consiliului Europei. Aceasta din urmă se tundamentează pe două elemente Primul îl reprezintă democrația parlamentară care asigură existența u ne economii de piață funcțională, indivizibilitatea și universalitatea drepturilor omului, precum și tuncțio- narea eficientă a statului de drept al doilea element este cooperarea europeană care presupune acțiuni unitare pentru prevenirea conflictelor, dentificarea de soluții comune la probleme europene comune și valorificarea comună a tezaurului cultural european.. Procesul evolutiv al conceptului de securitate nu s-a încheiat, el fiind augmentat de provocările globalizării, precum ș de caracterul amenințător al unor fenomene în continuă dezvoltare: terorismul cu multiplele sale forme; proliferarea armelor de distrugere în masă; corupția, crima organizată; traficul ilegal de persoane, de arme sau de droguri; migrația ilegală; conflicte etnice și religioase; insecuritatea granițelor; comportamentul imprevizibil al statelor falimentare. Ca un reflex al conceptualizării securității în jurul individului a fost dezvoltată noțiunea de securitate prin cooperare. Aceasta presupune un sistem de structuri și relații internaționale specific statelor democratice care formează o conexiune de alianțe și instituții oficiale sau neoficiale, caracterizate prin valori comune, cooperare economică, politică și militară, cu obiective strategice care urmăresc stabilitatea lumii contemporane. Obiectivele securității naționale sunt asigurate prin acțiunea concentrică a patru factori: promovarea și protejarea drepturilor omului în interiorul comunității (securitatea individuală) menținerea păcii și stabilității în interiorul granițelor comunității respective de state.

1.2 Amenințări asimetrice la adresa securității

Găsirea modalităților de protejare eficace a personalului desfășurat împotriva acestor factori asimetrici ocupă locul central în gândirea strategilor militari care încearcă să-și pregătească forțele armate să ducă operații pe câmpul de luptă al viitorului. Problematica protecției forțelor împotriva amenințărilor asimetrice are o importanță specială pentru fiecare țară care participă la misiuni de pace, operații de ajutor umanitar sau alte acțiuni întreprinse alături de aliații lor.

Pentru că aceste acțiuni se derulează în mediî care sunt prin natura lor rigide sau instabile, forțele aimate vor fi incontestabil confruntate cu numeroase tipuri de amenințări, inclusiv amenințăii asimetrice, In prezent, se vorbește despre noi pericole la adresa securității naționale, regionale și globale. Printre aceste noi pericole se află cele pe care analiștii le numesc amenințări asimetrice. Această expresie desemnează mijloacele sau tacticele folosite de state, grupuri teroriste sau indivizi pentru a executa atacurile împotriva inamicilor mai puternici, evitând o confruntare directă.

Acțiunile în chestiune vor căuta să evite avantajele adversarului și să-i exploateze slăbiciunile. Perspectiva de a fi confruntat cu aceste amenințări netradiționale pune numeroase provocări comunităților de apărare occidentale, în special în termeni de protecția forțelor. Pentru a păstra eficacitatea împotriva amenințărilor asimetrice, securitatea logistică trebuie să fie inclusă în doctrină și formare. In teorie, aceste schimbări ar trebui să fie efectuate imediat în previziunea viitorului război asimetric. In practică, generarea transformărilor necesare ar fi o întreprindere complexă, iar schimbările probabil ar pretinde atacuri asimetrice semnificative pentru a furniza o validare practică a metodelor și mijloacelor întrebuințate. Amenințările asimetrice sunt inferioare în termeni de mână de lucru, echipament și expertiză globală. Prin urmare, un atac frontal (altfel numit un asalt frontal) va eșua. Din acest motiv, forțele neregulate se bazează pe efectul surprizei pentru a ataca adversari mai puternici, Aceasta se produce prin folosirea unei noi tactici în timpul operațiilor, atacând când nivelul de alertă al adversarului este coborât și lovind țintele neimportante"”. Atacurile insurgenților în teatrele de operații din Afganistan probează acest aspect al ducerii luptelor împotriva forțelor de securitate și militare afgane și ale coaliției militare internaționale, In viitoarele operații aimate. va fi dificil să se evite amenințarea asimetrică în orice mediu, Spre deosebire de pericolul aparent al războiului convențional, pericolul atacului asimetric nu se diminuează de o manieră semnificativă în timpul operațiilor altele decât războiul. Asimetria este prin natura sa imprevizibilă, și ea ar putea fi mai răspândită în operațiile aimate altele decât războiul pentru că absența marilor unități de luptă ar putea sugera slăbiciunea și malebilitatea adversarilor dornici să folosească atacuri asimetrice.

Asimetria „constă în refuzarea regulilor luptei impuse de adversar, astfel făcând orice operații imprevizibile. Aceasta implică folosirea forței concomitent cu utilizarea forțelor neprevăzute cu acest efect, arme împotriva cărora mijloacele de apărare nu sunt mereu adaptate, metode ce refuză războiul convențional și se fondează pe efectul surpriză. Obiectivul fiind să exploateze slăbiciunile adversarului său pentru a-și maximiza efectul de distrugere.Dat fiind potențialul de distrugere a unei mici forțe ce folosește tactici asimetrice, ele sunt mai ales apanajul entităților non-statale.Asimetria a cărei eficacitate a fost vreme îndelungată limitată pe motiv de mijloace militare folosite, s-a dezvoltat mult începând cu Evul Mediu ca urmare a ameliorării armelor, în principal arbaleta și mai târziu pușca. Amenințările asimetrice acoperă o largă gamă de moduri de acțiune (terorism mai ales) sau de probleme de securitate (trafic ilicit de exemplu). Ele pot emana de la un stat, folosind o strategie indirectă, sau entități non-statale cu obiective și activități variate. Este vorba în toate cazurile de a evita contactul direct cu puterea militară națională sau de coaliție, alegând să lovească pe neașteptate obiectivele mai puțin apărate. Pnn urmare, se poate aprecia câ amenințările asimetrice au un impact semnificativ asupra securității și apărării naționale. Este vorba atât de mani ere a de concepere, organizare și conducere a securității și apărării naționale, cât și de adaptarea flexibilă a acestora la noile amenințări de securitate, De aici. necesitatea evaluării situației in materie de securitate și apărare naționale pentru a sesiza consecințele ce decurg din riscurile și amenințările asimetrice. Amenințările asimetrice sunt, prin natura lor, pe termen lung. Ele ne cer să operăm in mod unitar, cu agilitate și creativitate, și vor solicita să se consacre considerabil mai multe resurse pentru instrumentele non militare ale puterii naționale. O strategie asimetrică națională integrată amenințării pentru a răspunde adecvat amenințărilor globale trebuie să țină cont de schimbările secolului XXI in mediul nostru și de posibilitățile de manifestare a unei palete largi de amenințări asimetrice, In acest context, definirea amenințărilor asimetrice trebuie făcută de o manieră unitară, in sensul folosirii unei terminologii comune utilizate în dezvoltarea unei strategii coerente, apte să permită contracararea cu succes a lor. Printre formele generatoare de amenințări asimetrice semnificative se află terorismul. Acesta reprezintă folosirea sistematică a terorii, în special în calitate de mijloace de coerciție, Există multe definiții date terorismului de către diferiți autori. In toate, sub o formă sau alta se întâlnesc următoarele elemente: actele sunt comise pentru a crea teamă (teroare): au un scop ideologic: aleg deliberat țintele și neglijează siguranța noncombatanților; includ acte de violență ilegală și fac război; terorismul este o formă de război puțin uzuală și de război psihologic: în fine, este un cuvânt încărcat politic și emoțional. Terorismul transnațional, astăzi, inamicul principal al terorismului cu care se confruntă statele lumii este o mișcare transnațională a unor organizații, rețele și indivizi extremiști – și apărătorii lor de unele state și actori non statali – care au în comun exploatarea Islamului și folosirea terorismului pentru extremism ideologice. Această mișcare transnațională nu este monolitică. Deși Al Qaida funcționează ca o avangardă a mișcării.

În conflictele asimetrice, una din părțile implicate nn vrea sau nu poate duce lupta de o maniera simetrică sau di simetrică pe motiv de inferioritate (pe plan doctrinar al structurilor și mijloacelor) și încearcă* prin urmare să exploateze de o manieră țintită vulnerabilitățile adverse (așa cum este opinia politică sensibilitățile culturale, juridice sau etnice).Procedând astfel scopurile operative și tactice se schimbă, în timp ce scopul strategic rămâne același. Conducerea asimetrică a unui conflict este caracterizată adesea printr-o violentă particulară ridicată (nu doar împotriva obiectivelor militare, ci și a obiectivelor civile cu o brutalitate mediatică specială), Partea implicată ce duce lupta de o manieră asimetrică caută să distrugă voința celeilalte părți prin angajamente de lungă durată și adesea. își atinge astfel obiectivele politice. Forțele armate ale statelor trebuie să respecte principiile dreptului internațional al conflictelor armate fără ca partea adversă să facă la fel în mod necesar. Terorismul nuclear denotă folosirea sau amenințarea cu folosirea aimel or nucleare sau radiologice în actele de terorism inclusiv atacurile împotriva echipamentelor și materialelor radioactive. In termeni legali, terorismul nuclear este o ofensă comisă dacă o persoană în mod ilegal și intenționat folosește în orice mod material radioactiv cu intenția de a cauza moartea sau daune corporale serioase, potrivit convențiilor internaționale. Bioterorismul – un atac bioterorist înseamnă degajarea deliberată a virușilor bacteriilor sau a altor germeni folosiți pentru a cauza boală sau moarte persoanelor, animalelor, sau uzinelor. Acești agenți se găsesc în natură, dar ei pot fi schimbați pentru a le crește capacitatea de a cauza boli, de a fi rezistenți la medicamentele curente, sau de a se împrăștia în mediul ambiant. Agenții biologici pot fi răspândiți prin aer, apă sau hrană, Teroriștii pot să folosească agenți biologici pentru care pot fi extrem de dificil de detectat și care nu cauzează boli decât peste câteva ore sau zile. De asemenea, agenți de bioterorism precum virusul variolei se poate transmite de la persoană la persoană. Amenințările asimetrice pot fi regrupate în trei mari categorii: operații de informații, arme de distrugere în masă și operații netradiționale: Operațiile de informații (OI). Toate țările sunt dependente de sistemele de informații. Calculatoarele sunt folosite în toate domeniile de activitate, de la cele mai simple sarcini cotidiene până la aproape toate domeniile de activitate, cum sunt comunicațiile, energia, finanțele. De asemenea, sistemele electronice sunt cruciale în culegerea informațiilor necesare procesului de decizie. Această dependență reală face vulnerabilă orice țară în materie de operații de informații duse de orice grup uman sau state ostile. Aceste grupuri ar putea, de exemplu, să caute să infiltreze sistemele civile sau militare care să exploateze tehnologiile de informații (inclusiv cele folosite pentru scopuri ale CIRSR și logistică) pentru a penetra sau manipula datele, ataca infrastructuri esențiale, sau de a perturba procesele de luare a deciziei sau capacitățile de culegere sau gestionare a informației. Operațiile de informații pot lua trei feluri de forme:atacuri împotriva infrastructurilor (de exemplu: atacuri împotriva rețelelor informatice, război electronic, distrugere fizică), înșelăciune (de exemplu: operații de propagandă în mijloacele de comunicare publice, difuzare de informații false etc.), operații psihologice (de exemplu, luarea de ostatici sau distribuirea de pamflete, difuzarea e emisiuni radio sau de televiziune ori folosirea altor media pentru a semăna frica și descurajarea).

In ultimii ani se asistă la proliferarea armelor de distrugere in masă, numite astfel pentru marea lor capacitate de ucidere sau rănire a unui număr ridicat de persoane într-o zonă extinsă. In ciuda existentei tratatelor internaționale, numeroase țări continuă să-și dezvolte aceste tip de aime sau să-și procure vectorii necesari ducerii lor la țintele dorite. Faptul că unele dintre aceste arme pot fi produse de indivizi nu face decât să crească amenințarea, Riscurile ce provin de la ADM pot fi: nucleare: chiar dacă posibilitatea unui război nuclear generalizat a dispărut, armele nucleare continuă să fie o amenințare. Există grave incertitudini în ceea ce privește securitatea fizică a arsenalului fostei Uniuni Sovietice, și a materialului fizionabil ar putea fi clandestin retras din instalațiile civile sau militare și dobândit de către indivizi sau organizații ostile, Proliferarea este, de asemenea, o problemă la nivelul statelor: India și Pakistan sunt ultimele țări care au produs aime nucleare și alte state, precum Coreea de Nord și Iran, sunt bănuite că posedă programe de înarmare nucleară, bacteriologice- agenții bacteriologici simt relativ puțin costisitori de produs, pot fi fabricați de industriile civile, pot să facă numeroase victime sau să cauzeze daune la scară mare. Conștiente de enormele pericole pe care pot să le genereze agenții bacteriologici, comunitatea internațională a creat Convenția privind interdicția punerii la punct, fabricării și stocării aimelor bacteriologice (biologice) sau toxinelor și a distrugerii lor. Totuși, unele state nu au semnat sau ratificat documentul, iar actorii non statali scapă prevederilor acestui act și Convenția nu dispune de nici un mecanism de verificare:chimice: de asemenea, aimele chimice sunt relativ facil de produs și puțin costisitoare. Ca și în cazul aimel or bacteriologice, există un tratat internațional ce interzice folosirea acestor aime. dar încă odată, unele țări refuză să se supună acestei interdicții; radioactive: orice țară ce posedă o tehnologie nucleară civilă poate fabrica aime radioactive. Aceste aime folosesc efectele nocive ale materialelor radioactive pentru a ucide, răni sau îmbolnăvi. Ele sunt destul de ușor de produs și sunt puțin costisitoare, dar distribuția lor prezintă multe dificultăți.

1.3 Complexele Regionale de Securitate în viziunea Școlii de la Copenhaga

Între toate curentele de gândire se remarcă Școala de la Copenhaga, ai cărei reprezentanți – Bany Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde – sunt adepții lărgirii sferei de definire a securității. Răspunzând acuzațiilor aduse de tradiționaliști, care afirmau ca acest nou model este incoerent, reprezentanții Școlii oferă o metodă operațională constructivi stă. ce presupune, pe de o parte. încorporarea principiilor tradiționaliste, iar. pe de altă parte, eliminarea frontierei artificiale dintre securitate și economie și propunerea unor noi modalități de studiu a interrelaționârii domeniilor vieții sociale. Securitatea este definită in funcție de perceperea amenințării la adresa existenței unui obiect de referință ce este puternic valorizat. Acesta face paite dintr-o mulțime vastă, ce poate include: actori non-statali, principii abstracte și chiar natura, în sine. De asemenea, sursa amenințării poate fi identificată în statele agresive, tendințele sociale negative sau în diversitatea culturală, în consecință, în concepția Școlii de la Copenhaga, amenințările se pot manifesta într-o varietate de contexte politice sau domenii ale vieții: politic, economic, militar, cultural, demografic, ecologic etc. In opinia specialiștilor danezi, studiile de securitate ar trebui să fie centrate pe identificarea, localizarea și evaluarea celor mai importante măsuri de „securizare” inițiate de actorii principali ai vieții sociale. Ei ilustrează acest cadru de analiză prin aplicarea sa atât în domeniul militar, cât și în cele non-militare ale securității, iar rezultatul constă într-o „hartă” a problemelor contemporane ale securității, fiecare fiind identificată în funcție de patru variabile: caracteristica spațială (local, regional, global), localizarea sectorială (militai’, politic, economic, cultural, ecologic), identitatea principalului actor (state, actori societari, organizații internaționale) și natura obiectului de referință (state, națiuni, principii, mediul înconjurător) în prezent, dintre preocupările în domeniul studiului securității se remarcă cea a lui James N. Rosenau, care realizează o interesantă corelație între teoria complexității, a haosului, și conceptul de securitate9. Teoria complexității reprezintă o modalitate de investigare a dinamicii sistemelor nonlineare, ce nu este complementara metodelor lineare destinate măsurării unei lumi neregulate (de exemplu,

Dincolo de toate aceste curente de gândire, securitatea rămâne, totuși, o problemă esențială a existenței societății umane, iar definirea sa este subiectul cel mai important și în documentele oficiale ale unor organizații internaționale. De exemplu, Organizația Națiunilor Unite, în Carta Națiunilor Unite afirmă:„Capitolul I, art 2: Toți membrii trebuie să își rezolve disputele internaționale prin mijloace pașnice, într-o manieră în care pacea, securitatea și justiția internaționale nu sunt puse în pericol.Toți membrii trebuie să se abțină, în relațiile lor internaționale, de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat sau în orice altă manieră care contravine scopurilor ONU.´´ Școala de la Copenhaga a fost un concept deosebit de reușit în ideea de a găsi un loc în lexiconul gândirii relațiilor internaționale, evidențiat de numărul și amploarea publicațiilor care urmăresc conceptul central de "securitizare" sau cu o anumită variație a acestuia. Securitizarea a fost aplicată analizelor comportamentului politicii externe a statului, construcției criminalității transnaționale și problematicii HIV / SIDA ca amenințări de securitate, măsurilor ce privesc războiului împotriva terorismului și nu în ultimul rând, drepturile minorităților. În prezent, există o serie largă de analize ale securitizării migrației, în special începând cu anul 2001. Tendințele recente ale analizelor post-structurale ale securității, asociate cu noțiunea de "excepție", prezintă antagonii puternice cu concepția de la Copenhaga privind Securitizarea ca proces care are o problemă dincolo de sau în afara politicii "normale" . Această "securitizare" s-a implementat în limbajul relațiilor internaționale. Nici o astfel de evoluție nu ar trebui privită ca una negativă, în special având în vedere capacitatea unui astfel de cadru conceptual de a lămuri elemente cheie ale modului în care preferințele și practicile de securitate sunt construite în politica internațională. Problema este că "securitizarea" este adesea privită ca o metodă eficientă pentru construirea securității și presupunerea că politica de securitate este negativă și exclusivă. Criticile rareori privesc dincolo de contextele particulare în care se aplică cadrul. În contextul de dezvoltarea a cercetării dinamicii securității europene securitizarea a intrat pentru prima oară în relațiile internaționale, după ce a fost subliniat de Ole Waever (1995) la mijlocul anilor 1990 și a fost tratat în cartea din 1998 "Securitatea: Un nou cadru de analiză". În articularea inițială a conceptului, Waever a definit securitatea drept "act de vorbire". A plasat o problemă specială ca pe o amenințare existențială. În timp ce această caracterizare a fost reluată în mare parte în textul din 1998, autorii au început să pună un accent sporit pe rolul circumscripțiilor electorale sau al publicului în actele de susținere. Aici, actele de vorbire au fost definite ca "mișcări de securitizare" care au devenit securitizări prin consimțământul publicului. Prin urmare, accentul pus în acest cadru s-a mutat, în mod incontestabil, din actele de vorbire ca fiind productiv al securității la acte de vorbire ca o componentă a construcției intersectoriale a securității, deși acest lucru ar putea fi privit și ca o tensiune în cadrul propriu-zis. O altă tensiune sau dezvoltare se referea la rolul desecuritizării. În declarația inițială a lui Waever privind securitizare, imperativul normativ al desecuritizării (eliminarea problemelor din agenda de securitate) a fost poziționat ca o preocupare centrală, reflectată în titlul capitolului din 1995 (securitizare și desecuritizare).

Pentru Waever, "securitatea" a constituit opusul "politicii", aceasta din urmă implicând posibilitatea unui angajament mai deschis și a dialogului. Desigur, caracterizarea securității și a securitizării ca un eșec al politicii normale și ca o dezvoltare (de regulă) normativ regresivă nu a fost abandonată în activitatea ulterioară. Acest imperativ normativ a fost, cu siguranță, subliniat, cu toate acestea, în raport cu accentul pus pe dezvoltarea unui cadru conceptual și analitic pentru înțelegerea sau explicarea dinamicii securității Au existat, desigur, o serie de alte încercări de a dezvolta conceptul în timp. Acestea a inclus încercarea de a aplica perspective din analizele dinamicii securității europene și de securitate în general față de conceptul de securitizare în curs de dezvoltare, evidențiat în special în încercarea de a localiza diferite dinamici ale securitizării în diferite contexte sau sectoare. Încercarea de a dezvolta acest concept a fost, de asemenea, evidentă în eforturile de a defini mai precis condițiile care ar putea permite unei mișcări securitizate să aibă succes la condițiile sale de facilitare. Accentul a fost pus pe forma actului, poziția vorbitorului și rezonanța istorică a anumitor amenințări. Merită să recunoaștem în toate aceste cazuri că, mai degrabă decât constituind o abordare monolitică a securității, diferențe subtile în accentul și domeniul de aplicare al cadrului conceptual sunt evidente chiar și în rândul arhitecților săi – Școala de la Copenhaga.
În timp, în diferite contexte și în ciuda acestor diferențe subtile de accent și chiar de conținut, securitizarea poate fi definită ca poziționarea, prin acte de vorbire (de obicei de către un lider politic) a unei anumite probleme, ca o amenințare la adresa supraviețuirii, care, la rândul său (cu consimțământul circumscripției relevante), permite măsuri de urgență și suspendarea "politicii normale" în abordarea acestei probleme. Aplicând acest concept, cel mai frecvent, s-a remarcat abordarea statelor liberale democratice față de imigranți și Solicitanții de azil. Din 2001, în special, a existat o incidență crescută a reprezentărilor imigranților și a solicitanților de azil ce au părăsit state amenințate la nivel de suveranitatea și identitatea națiunii. Relevanța cadrului de securitizare este, de asemenea, evidentă, având în vedere că imigranții și solicitanții de azil sunt, în general, în afara atenției analiștilor tradiționali în materie de securitate. Desfășurarea sau înăsprirea controalelor la frontieră sunt caracteristice practicilor tradiționale de securitate. În plus, având în vedere că aceste state sunt adesea democrații liberale și semnatare ale acordurilor internaționale sau regionale, dihotomia dintre securitate și politică pe care se bazează cadrul de securitizare pare să funcționeze bine. Conceptul securitatii societale a aparut in contextul scolii europene de securitate, în anii '70-'80, reprezentată de institute precum: COPRI (Copenhaga) sau SIPRI (Stockholm). Conceptul este rezultat din practica integrării europene și din perspectiva realizarii unei singure entități politice în Europa de Vest. Este o alternativă, împreună cu celelalte concepte și noțiuni ale Școlii Europene de Securitate, la Scoala Anglo-Saxonă (Americană). Realizează o sinteză teoretică și metodologică a curentelor realiste/neorealiste cu cele idealiste si liberale. Reprezentanti sunt : Ole Waever, Barry Buzan, Morten Kelstrup, Pierre Lemaitre s.a Migrația internațională este unul dintre cele mai vechi fenomene sociale. Martin O. Heisler și Zig Layton-Henry arată că, înainte de toate, migrația este o problemă de securitate. În antichitate, Grecia și Roma au apărut și, mai ales, au dispărut ca state datorită migrației. Abia în timpurile mai recente migrația a ajuns să fie studiată din puct de vedere al securității. Uniunea Europeană, printrealte foruri internaționale, a adoptat o serie de măsuir pentru a limita efectele negative ale migrației. Din punct de vedere teoretic, conceptul de securitate societală include problema migrației ca element-cheie.

1.4 Analiza Complexului Regional de Securitate Asia de Sud-Est

Buzan și Waever (2003) au dezvoltat o teorie în activitatea lor Regiuni și puteri: Structura securității internaționale. Complexul de securitate, conceput de Buzan și Waever (2003), se referă la o regiune în care interdependența dintre state este suficient de intensă, astfel încât preocupările lor privind securitatea națională nu pot fi analizate sau rezolvate separat de celelalte din regiune. Dezvoltarea RSCT sa concentrat nu numai pe problemele tradiționale de securitate, cunoscute sub numele de sectorul politico-militar, dar și pe problemele de securitate și pe cel internațional. Celălalt conținut al termenilor de insecuritate dincolo de contextul militar, constă în economie, mediu, resurse naturale și așa mai departe. RSCT este un instrument semnificativ pentru a oferi o perspectivă valoroasă asupra înțelegerii mediului de securitate regională din Asia de Sud-Est și asupra dezvoltării cadrului său de securitate prin explorarea la nivel regional, interregional și, respectiv, global. Crearea și supraviețuirea ASEAN sunt utile pentru transformarea structurii esențiale a regiunii și responsabil pentru confruntarea cu epoca post-Război Rece. Scurtul traseu a securității din sud-estul Asiei, de la formarea conflictului la regimul de securitate, a făcut ca regiunea să treacă de la trecutul ei umbros la o nouă creare a unei regiuni distincte și autonome, cu un control relativ asupra graniței, polarității, structurii și construcției sale sociale . În plus, conflictul din Insulele Spratly și dezvoltarea Chinei au legat suficient de strâns legătura dintre problemele de securitate din Asia de Sud-Est și au evidențiat măsura în care stabilitatea și securitatea nu pot fi realizate fără cooperare puternică. Amenințarea crescândă reprezentată de securitatea netradițională și transnațională
Intensitatea complexului de securitate din Asia de Sud-Est (regională) continuă să se aprofundeze, iar nivelul de cooperare regională rămâne o caracteristică imperativă a mediului de securitate regională. Relațiile și modelele de amabilitate ale regiunii interne din Asia de Sud-Est asigură pacea sa regională. Cu toate acestea, regiunea este încă formată din state individuale și auto-interesate care au acceptat nevoia de cooperare economică și de securitate în urmărirea supraviețuirii proprii. ASEAN continuă să se confrunte cu critici asupra autonomiei sale funcționale a unităților sale. Stilul ASEAN de gestionare a conflictelor, Way ASEAN, a realizat inițiativele propuse, a creat sursa criticilor. Au ridicat întrebări privind dependența ASEAN de un consens fără legătură pe baza deciziei și a condus regiunile externe să pătrundă în regiune. Cu toate acestea, interdependența de securitate interconectată și strategiile de abordare a acesteia sunt mult mai complicate decât par. Proximitatea și familiaritatea pot atrage regiuni, iar pe de altă parte aspectele istorice și culturale le pot desprinde. În ceea ce privește intenția ASEAN în 2003 de a deveni o comunitate unică până în 2015, aspectul de securitate al regiunii din Asia de Sud-Est ar trebui revizuit, deoarece factorii de politică vor fi modificați, iar securitizarea în regiune fluctuează tot timpul ca natura a Complexului Regional de Securitate .

§ Capitolul II. ROLUL ARSENALULUI NUCLEAR ÎN PREZERVAREA SECURITĂȚII

1.1 Armamentul nuclear – repere evolutive-Strategii și doctrine nucleare

După cum este știut, odată cu și după cel de-al doilea război mondial, războiul și-a adăugat o clasă calitativ nouă de instrumente de luptă – armamentele nucleare. Sub latură doctrinară, în această perioadă s-a elaborat și a fost intens propagată teoria "descurajării nucleare", în virtutea căreia acumularea și fabricarea a noi generații de armamente nucleare se justifică prin dezideratul micșorării probabilității unui conflict nuclear cu consecințe, evident, catastrofale pentru întreaga planetă. Teoria, de fapt mai veche, a descurajării agresorului prin acumularea și perfecționarea mijloacelor de ripostă explică, într-adevăr – cu toate că reversul ei nu este mai puțin adevărat, riscul materializării tendinței de utilizare a armamentelor nucleare existente nemicșorându-se, improbabilitatea relativă a unui război nuclear. Efectul paradoxal al acestei situații rezidă în creșterea probabilității de desfășurare a unor conflicte purtate cu arme clasice, convenționale. Fapt este că, în ultimul timp, s-au multiplicat și sincronizat conflictele și zonele de conflict ce evoluează sub pecetea războiului clasic. În asemenea condiții, sistemele militare naționale își asumă (în urma opțiunii, de regulă, a factorilor de

diriguire politică) consecințe și deziderate precum: în cazul statelor posesoare de arme nucleare este depistabil efortul,extrem de susținut, de perfecționare și înnoire tehnologică a armamentelorconvenționale, adesea performanțele acestora apropiindu-se de puterea de distrugere a armelor nucleare; în situația statelor lipsite de arme nucleare, din considerente economice sau ca urmare a tratatelor internaționale la care sunt parte, este vizibilă acțiunea depășirii "handicapului nuclear" atât prin dezvoltarea unor arme de nimicire în masă nenucleare (chimice sau biologice), cât și prin sporirea, prin toate mijloacele, a capacității de ripostă activă și completă la eventualele agresiuni militare desfășurate cu armament convențional. În poziția SUA față de relațiile cu Rusia se constata un anume dualism. Pe de o parte SUA nu este interesată de apariția pe piețele lumii și în sferele politicii la scară globală a unui nou concurent militar puternic, pe de altă parte în perspectiva mai îndepărtată vor avea o nevoie stringentă de o Rusie puternică în plan economic și politic, care să acționeze ca un factor de stabilitate în zona europeană și asiatică. De altfel, în lucrarea sa "Diplomația", H.Kissinger menționa -"Viitorul nu rezidă din relațiile est-vest ci din ajutorul dat de primele pentru a putea contracara fenomenele secolului XXI". Această previziune a marelui diplomat american s-a confirmat din plin în situația creată după lovirea Americii de către rețelele teroriste în 11 septembrie 2001 care a generat o solidaritate și o unitate de vederi privind acțiunile militare din Afganistan. Potențialele nucleare puternice ale Rusiei și SUA și noile probleme regionale de securitate internaționale le determină în mod obiectiv, să stabilească și să dezvolte relații bilaterale de parteneriat. Rusia și SUA au în domeniul militar și interese care coincid, ambele nefiind de acord cu o creștere excesivă a puterii militare a noilor centre de putere potențială. Doctrina militară a lui Elțân din 1993, reflecta speranțele unui parteneriat strategic cu Occidentul, având în vedere că relațiile de securitate ale Rusiei cu regimurile occidentale erau apreciate ca fiind pozitive.  Era  explicat deasemenea în textul doctrinei faptul că armele sale nucleare au rolul de a descuraja potențialele atacuri nucleare împotriva sa . În cursul adoptării noii doctrine militare a fost avansată și opțiunea păstrării unei armate unite pentru statele CSI, dar așa cum anticipase genaralul Mahmut Gareev, Rusia a simțit în final nevoia adoptării unei doctrine militare care să reflecte propriile interese naționale . După plecarea lui Elțân, noul regim al lui Putin a implicat mai mult Consiliul de Securitate al Rusiei în adoptarea unei noi doctrine militare. În elaborarea doctrinei sale militare din 2000, Putin a colaborat cu Serghei Ivanov, un alt ofițer KGB din Leningrad. După ce a fost secretar al Consiliului de Securitate al Rusiei, Ivanov devine ministru al Apărării în 2001.  Noua doctrină militară a  lui Putin este introdusă la 21 aprilie 2000, chiar înainte de promovarea lui Ivanov în funcția de ministru al Apărării. Documentul era unul  care să asigure perioada de tranziție din armata rusă ce urma să fie reformată după noile viziuni ale Kremlinului.  Noua doctrină acorda o atenție mai mare amenințării pe care o reprezintă statele cu capacitatea de a se angaja în operațiuni rapide fără caracter militar, menite să destabilizeze afacerile interne ale unui stat adversar.Acțiunile politico-diplomatice vizează menținerea păcii, asigurareaa independenței și suveranității naționale, menținerea (păcii) țării în afara oricărui conflict internațional, a oricărui război;descurajarea oricărui agresor înaintea începerii agresiunii;menținerea sub arme, în timp de pace a unor efective reduse și asigurarea desfășurării într-un timp scurt a mobilizării în caz de război; acțiunile desfășurate împotriva agresorului vor avea un caracter de apărare. Apărarea însă împotriva oricărui agresor, va avea un caracter național, atât sub aspectul domeniilor în care se duce (politic), diplomatic, militar, economic, psihologic etc.) cât și al mobilizării potențialului uman și material necesar – contând pe sprijinul „acțiunilor coaliției militare”, în cadrul Aliantei; eforturile de apărare sunt orientate pentru definirea și oficializarea unor noi concepte politico-militare privind:securitatea națională; doctrina militară;doctrina militară este componentă a conceptului de securitate și are un caracter de specificitate proprie: evoluția economică, socială și politică, va permite corecturi, completări și chiar schimbări, concepute în acord cu principiile Alianței, cu evoluțiile în plan european și internațional; consolidarea stabilității politice și sociale interne;, dezvoltarea și prosperitatea economică;stabilirea unor relații externe de natură să faciliteze promovarea intereselor fundamentale etc.

1.3 Politica NATO în domeniul nuclear

Politica nucleară a NATO este revizuită constant și este determinată de postura nucleară și de poziția capacităților nucleare în strategia NATO. Armele nucleare sunt considerate drept un element important în descurajarea unei eventuale agresiuni împotriva Alianței, dar rolul lor este în mod fundamental politic și nu sunt îndreptate spre amenințări specifice.În prezent, NATO se confruntă cu un nou mediu de securitate, din ce în ce mai divers, imprevizibil și solicitant. La Summit-ul din Țara Galilor (2014), șefii de stat și de guvern aliați au recunoscut schimbările mediului de securitate și au inițiat  un proces de consolidare a posturii NATO de descurajare și apărare.Dezarmarea nucleară reprezintă un imperativ clar, alături de necesitatea de a aborda în mod colectiv, într-un mod adecvat, provocările majore pe care proliferarea nucleară le generează în prezent. În acest sens, regimul NPT reprezintă abordarea optimă. România susține toate inițiativele și măsurile concrete de dezarmare nucleară, derulate de o manieră cuprinzătoare, cu respectarea deplină a suveranității tuturor statelor, precum și a preocupărilor și obligațiilor acestora de securitate. La Summit-ul de la Varșovia (2016), aliații au subliniat angajamentul ferm al aplicării depline a Tratatului de Neproliferare Nucleară. În context, România își reafirmă angajamentul față de realizarea unei lumi fără arme nucleare, în conformitate cu obiectivele NPT, acesta reprezentând singurul mod realist și practic de atingere a acestui deziderat, printr-o abordare treptată, care promovează stabilitatea internațională, pacea și securitatea sporită pentru toți. Politica nucleară a NATO se bazează pe respectarea Tratatului de neproliferare (NPT), considerat de membrii NATO ca piatra de temelie a regimului internațional de neproliferare nucleară. Toți aliații au aderat la NPT și sprijină caracterul său universal, respectarea și aplicarea sa deplină, precum și toate celelalte instrumente internaționale relevante în acest domeniu.

1.4 Tratatele de neproliferare și dezarmare nucleară

Conceptul proliferării poate fi definit ca „dezvoltarea de către un stat sau o grupare, prin mijloace și tehnologii proprii, a armei nucleare și/sau a vectorilor nucleari ori achiziționarea acestora de la state care deja le dețin“. După cum se observă, avem de-a face cu două aspecte. Primul se referă la răspândirea tehnologiei și a armamentului prin creșterea numărului actorilor, ceea ce în literatura de specialitate este cunoscut ca „proliferare orizontală“. Al doilea privește ameliorarea calității sau sporirea numerică a arsenalelor unităților sistemului internațional care deja dețineau acest tip de arme. Deci, avem de-a face cu mai mulți deținători și cu ameliorarea mijloacelor.Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă una dintre amenințările majore ale noului mediu internațional de securitate. Revoluția în afacerile militare, globalizarea accelerată și actorii nonstatali complică ecuația strategică aflată în fața membrilor comunității internaționale, deciși să asigure securitatea generală și un sistem internațional stabil. în acest context, alături de cooperarea bilaterală Statele Unite — Federația Rusă. Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT) constituie cheia de boltă a demersurilor întreprinse pentru combaterea acestui periculos flagel. Preluarea președinției Comitetului Pregătitor al Conferinței de evaluare reprezintă o ocazie pentru România de a contribui la realizarea unui cadru viabil de discuții pentru găsirea de soluții pragmatice. Pentru a înțelege importanța regimului neproliferării, este necesară o trecere în revistă a subiectelor, contextului și a evoluțiilor previzibile din domeniu, într-o abordare temati- zatâ. După o necesară clarificare conceptuală, vor fi detaliate consecințele proliferării, precum și contribuția adusă de NPT în combaterea acestui fenomen.Consecințele pierderii controlului asupra proliferării nucleare se pot dovedi fatale pentru specia umană. Descurajarea nucleară nu poate fi un panaceu pentru soluționarea oricărui potențial conflict general. Definită ca „amenințarea cu represalii pentru a convinge un actor să nu adopte o anumită politică“, ea implică un aspect psihologic esențial, influențat prin intermediul avertizării. Deci, ea trebuie să fie credibilă și să provoace teamă în mod reciproc pentru a asigura pacea. Or, acest lucru este dificil de garantat într-o lume cu prea mulți deținători de arme aflați în relații potențial ostile. Aj unge să ne imaginăm un Orient Mijlociu instabil în care toate puterile regionale s-ar amenința cu arme nucleare.De asemenea, nu putem exclude alte considerații. Erori de calcul, accidente, timp de decizie redus, coerența instituțională pot face ca un conflict nuclear să izbucnească chiar dacă nimeni nu dorește acest lucru. Au fost înregistrate mai multe situații în care o criză putea fi scăpată de sub control în mod neintenționat în anumite situații, se poate ca din rațiuni de politică internă elemente ale arsenalelor să fi fost în primejdie. Mihail Gorbaciov a pierdut controlul asupra codurilor nucleare în timpul puciului din anul 1991; lansarea unei rachete meteorologice norvegiene era cât pe-aici să fie interpretată ca începutul unui atac, iar fostul președinte american Bill Clinton și-a pierdut cârdul de autentificare. Descurajarea dintre marile puteri și capacitatea lor de acțiune sunt limitate . Cu toate acestea, persistă focare de criză și conflict. Disputele referitoare la programul nuclear iranian nu au condus la rezultate clare, negocierile înregistrând o serie de blocaje. Totuși, venirea la putere a președintelui Hassan Rouhani în august 2013 a trezit noi speranțe legate de o soluție pașnică. La doi ani după așa-numita „Primăvară arabă“, situația pe plan regional rămâne încă încordată, Siria s-a prăbușit într-un război civil, viitorul Egiptului nu este sigur, în Irak mai au loc atentate sinucigașe. Cazul Siriei sugerează că spectrul folosirii armelor de nimicire în masă în general poate trezi reacția opiniei publice internaționale, chiar după disputele referitoare la intervenția din Irak, în anul 2003, dar că dezarmarea rămâne controversată. Coreea de Nord a fabricat o serie de arme, a recurs la teste si s-a retras din NPT.Pe termen mediu și lung, existența unor regiuni instabile din punct de vedere politico-militar și relațiile ambigue dintre actorii majori pe plan internațional pot conduce la creșterea numărului de deținători. Nu sunt numai vești proaste.Îndeobște se face distincție între controlul armamentului si dezarmare. Primul termen sugerează că rivalitatea tehnologică dintre state poate fi „îmblânzită“ pentru a se evita consecințele dezastruoase ale unui război global. Cel de al doilea se fundamentează pe speranța că statele și indivizii vor abandona arsenalele sau doar unele categorii. Ambii termeni apar în discuția despre tehnologia nucleară și au reprezentat modalități utile pentru asigurarea păcii și securității la nivel internațional, cu toate acestea, nici conceptele, nici practicile pe care le inspiră nu sunt lipsite de ambiguități.Controlul armamentului presupune conștientizarea unui interes comun minimal al competitorilor, cel de a nu se distruge în mod reciproc. Se poate considera că merge împreună cu coexistența pașnică și descurajarea. în același timp, amplificarea ostilității, deși limitată de „balanța terorii“, poate duce la neîncrederea în tratate și la eșecul parțial al controlului armamentelor. Deseori, perioadele de avans al reglementărilor sunt urmate de crize ale regimurilor de securitate. în același timp, îndeosebi după încheierea Războiului Rece, deși criticat dur, conceptul și-a păstrat relevanța. . Criza rachetelor din Cuba a reprezentat un moment de cotitură în evoluția domeniului nuclear. Aflate la limita prăpastiei, Statele Unite și Uniunea Sovietică au conștientizat importanța unor contacte directe, regulate, care să asigure satisfacerea interesului comun al supraviețuirii. „Telefonul roșu“. Tratatul referitor la interzicerea parțială a testelor nucleare, au fost urmate de renunțarea la doctrina politică a represaliilor masive în favoarea distrugerii reciproc asigurate, în general și a ripostei flexibile, în cadrul NATO. Cele două superputeri au extins acest început prin acordurile SALT 1 și 11 (1972, 1979), care introduceau limite cantitative ale cursei înarmării. Din acest context de cooperare a făcut parte și semnarea Tratatului de neproliferare nucleară, cele două abordări bi și multilaterală fiind legate în mod fundamental. În concluzie, aplicarea teoriilor controlului armamentelor și dezarmării depinde, în mare parte, de atitudinea și de acțiunile întreprinse de marile puteri. Resursele de forță, statutul internațional și abilitățile de coordonare le asigură o funcție decisivă în definirea regimurilor de securitate. Cu cât se reduc mai mult arsenalele american și rus, cu atât legătura dintre abordările bilaterale și multilaterale ale proliferării devine mai importantă, inclusiv cu ceilalți posesori ai armelor nucleare sau țări ce au dezvoltat capacități industriale atomice civile.

Semnificația Tratatului de Neproliferare Nucleară

Ca set de practici, multilateralismul se întâlnește în mai multe forme în domeniul nuclear. Regimului neproliferării, centrat în jurul Agenției Internaționale pentru Energia Nucleară (A1EA), i se adaugă Uniunea Europeană prin Euratom, Grupul furnizorilor nucleari, norme propuse sau aflate în vigoare despre rachete balistice, testări, zone denuclearizate, materiale fisionabile etc. Esențială este existența unui sistem care să garanteze utilizarea tehnologiilor în scopuri pașnice, îndeosebi activitățile legate de îmbogățirea uraniului și reprocesarea plutoniului, un aspect important și pentru România, stat posesor al unei industrii nucleare civile.30

Un rol fundamental în combaterea difuziunii „armei absolute“, îi aparține Tratatului de Neproliferare Nucleară, orientat spre aspectul orizontal al fenomenului. Regimul bazat pe acest important document a fost dur criticat, în condițiile creșterii temerilor legate de „statele bandit“ și de eventualitatea terorismului nuclear. Prima acuzație se referea în principal la inspecții și la sancțiuni, a doua, la natura statocentrică. Cu toate acestea, există aproximativ 30 de state cu industrie nucleară civilă și 56 cu reactoare de cercetare, iar majoritatea lor nu au ales opțiunea militară31. în consecință, criticile la adresa eficienței tratatului, deși pot fi adevărate în anumite contexte, nu se pot generaliza în mod excesiv. Semnat în anul 1968, documentul prevede o separare între puterile nucleare (NWS) și celelalte state. Primele se angajează să nu prolifereze orizontal și să negocieze cu „bună credință“, dezarmarea „la o dată apropiată“. Prin această prevedere, sunt legate în mod formal combaterea difuziunii între state cu cea verticală, exemplificată de tratatele SALT sau START. Spre deosebire de cele din urmă, NPT reprezintă o aplicare a multilateralității. Trebuie neapărat să remarcăm că tratatul consacră juridic obligativitatea renunțării la armamente, chiar dacă detaliile nu sunt precizate. Acest lucru reflectă și consacrarea unei atitudini de respingere a absurdului unui eventual conflict nuclear.

§ Capitolul III. COREEA DE NORD – FACTOR DE INSTABILITATE PE SCENA INTERNAȚIONAL

China fiind dezvoltată în nord-vest pe două insule dintre orașele de graniță Sinuiju și Dandong. în sud-vest există Zona industrială Kaesong, unde aproximativ 50.000 de muncitori nord-coreeni sunt angajați de companii sud-coreene, producând cea mai mare parte a comerțului inter-coreean. Cu toate acestea, aceasta este abia mai mult decât o bancă de lucru din Coreea de Sud extinsă spre nord. Partea bună a miracolului economic, nu întotdeauna necontroversat, este prezentată aici fără îndoială cu un efect ideologic considerabil asupra muncitorilor din Coreea de Nord și a tuturor celor pe care ei le spun despre experiențele lor. În aprilie 2013, scepticii din Coreea de Nord au profitat de ocazie și au închis zona riscantă din punct de vedere ideologic, în contextul unei escaladări a situației după cel de-al treilea test nuclear din Coreea de Nord și al manevrei militare comune anuale a SUA și Coreea de Sud. În august 2013, însă, pragmatismul economic din Nord pare să fi câștigat, iar negocierile privind redeschiderea au avut succes. Ce se poate face? Desigur, deciziile strategice vor fi luate în Coreea de Nord. Dar dacă alte țări nu se așează pur și simplu și continuă să aștepte un colaps, vor avea ocazia limitată de a influența mediul pentru astfel de decizii. Calea anterioară a sancțiunilor a adus puține rezultate reale. Sistemul care are toate efectele sale negative asupra oamenilor continuă să existe. Politica sud-coreeană "Sunshine Policy" din 1993 până la 20011 este numită nedreptă, naivă. Toate schimbările pozitive de mai sus s-au întâmplat la acea dată, arhitecții acestei politici de lungă durată s-au bazat pe cooperarea economică independentă de afacerile politice de zi cu zi, consolidând astfel puterile pieței nord-coreene și reducând teama guvernului de riscurile aferente până la momentul în care reformele reale vor deveni mai probabile. Această opțiune există în continuare. În special, SUA în prezent împiedică Coreea de Nord să obțină un acces stabil la bunurile internaționale și la piețele financiare. Cu toate acestea, acest acces este vital pentru o creștere orientată spre export, cu accent pe industrie, care oferă cea mai promițătoare strategie de dezvoltare în lumina structurii economice nord-coreene. Blocarea acestui acces este, fără îndoială, justificată din punct de vedere moral și legal. Dar, de asemenea, înseamnă că acceptarea guvernului din Phenian se va lega și mai mult de China din cauza lipsei de alternative, de a dezvolta în continuare. Amenințarea nucleară și neglijarea schimbărilor necesare.a sistemuliui din Coreea de Nord nu este sustenabil, nu există nici o cale în jurul deschiderii și angajarea în liberalizare, alte țări pot, totuși, să influențeze când și cum doresc acest proces ce posibil să aibă loc.

Locul și rolul Coreei de Nord în contextul internațional actual

Bilanțul de un an și jumătate după cel de-al doilea transfer de putere ereditară către Kim Jong-Un (Kim Chong-un), nepot al fondatorului statului, este nestabilit. Defalcarea sistemului, prevăzută de mulți analiști, nu s-a desăvârșit încă, nici reformele care se așteptau de la tânărul care se presupune că a fost educat în Elveția. Cu toate acestea, țara nu este în stagnare – ci exact opusul. Ce sa întâmplat în Coreea de Nord în ultimii doi ani? Ce tendințe de dezvoltare există și cum pot să le abordeze alte țări? Aceste întrebări sunt discutate în lumina mediului de securitate tensionat-determinat de politică și acțiunile umanitare, în contextul riscurilor aferente din această breșă politica Asiei Sugerările că el acționa ca o marionetă a mătușii sale Kim Kyong-Hui și soțul ei Chang Song-Taek nu au fost confirmate, ambele ocupă funcții înalte și sunt active din punct de vedere politic. Există, de asemenea, indicații pentru o diviziune a muncii, un viitor politic este așteptat pentru sora mai mică Kim, Kim-Chong. Frații săi mai mari Kim Chong-Nam (care trăiesc în Maçcao) și Kim Chdng-Chdl nu par să joace un rol decisiv în prezent. Rolul zonelor economice deosebite în dezvoltarea economică considerabilă (piață) a Chinei după 1978 sugerează că acordăm o atenție deosebită proiectelor similare din Coreea de Nord, în prezent există trei zone economice active, cu o a patra în construcție. Rasdn este situat în nord-est, în triunghiul țării China-Rusia-Coreea de Nord. Încercarea de a combina avantajele celor trei țări, care se completează cel puțin pe hârtie, se desfășoară încă de la lansare, la începutul anilor 1990. Aceste eforturi au demonstrat grade diferite de succes. Din 2013, a devenit cunoscut faptul că Mongolia este interesată să se alăture pentru a folosi porturile de pe teritoriul nord-coreean în zona Rasdn pentru transportul de materii prime. După o încercare eșuată din 2002, există în prezent o altă zonă economică specială.

1.2 Războiul din Coreea și implicațiile acestuia la nivel global

Războiul coreean sau "Războiul de eliberare a părinților", 25 iunie 1950 – 27 iulie 1953) a început atunci când Coreea de Nord a invadat Coreea de Sud. Organizația Națiunilor Unite, cu Statele Unite ca principală forță, a venit în ajutorul Coreei de Sud. China a venit în ajutorul Coreei de Nord, iar Uniunea Sovietică a dat o anumită asistență. Coreea a fost condusă de Japonia din 1910 până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. În august 1945, Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei ca urmare a unui acord cu Statele Unite și a eliberat Coreea la nord de paralela 38. Forțele americane s-au mutat ulterior în sud. În 1948, ca produs al Războiului Rece dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite, Coreea a fost împărțită în două regiuni, cu guverne separate. Ambele guverne au pretins că sunt guvernul legitim al întregii Coreea și nici una dintre părți nu a acceptat granița ca fiind permanentă. Conflictul a evoluat în război deschis când forțele nord-coreene, susținute de Uniunea Sovietică și China, s-au mutat în sud la 25 iunie 1950. În acea zi, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a recunoscut acest act nord-coreean drept invazie și a cerut o încetare imediată a focului. La 27 iunie, Consiliul de Securitate a adoptat S / RES / 83: Plângere de agresiune asupra Republicii Coreea și a decis formarea și expedierea forțelor ONU în Coreea. Douăzeci și una de țări ale Națiunilor Unite au contribuit în cele din urmă la forța ONU, Statele Unite asigurând 88% din personalul militar al ONU. După primele două luni de război, forțele sud-coreene au fost pe punctul de a fi înfrânte, forțate înapoi în perimetrul Pusan. În septembrie 1950, la Inchon a fost lansată o contra-ofensivă amfibie a ONU și a fost întreruptă multe trupe nord-coreene. Cei care au scăpat capturare au fost forțați să se întoarcă rapid spre nord până la granița cu China, la râul Yalu sau în interiorul muntelui. În acest moment, în octombrie 1950, forțele chineze au traversat Yalu și au intrat în război. Intervenția chineză a declanșat o retragere a forțelor ONU care a continuat până la jumătatea anului 1951. După aceste răsturnări de situație, ultimii doi ani de luptă au devenit un război de uzură, cu linia din față aproape de paralela 38. Războiul din aer, totuși, nu a fost niciodată un impas. Coreea de Nord a fost supusă unei campanii bombardament masive. Jet luptătorii s-au confruntat pentru prima dată în istorie în lupta aeriană, iar piloții sovietici au zburat în apărarea aliaților comuni. Lupta s-a încheiat la 27 iulie 1953, când a fost semnat un armistițiu. Acordul a creat Zona Demilitarizată coreeană pentru a separa Coreea de Nord și Coreea de Sud și a permis întoarcerea deținuților. Cu toate acestea, nici un tratat de pace nu a fost semnat, iar cele două Corei sunt încă din punct de vedere tehnic în război. Răsturnările periodice, dintre care multe sunt mortale, continuă până în prezent. Opiniile Coreei de Nord sunt nuanțate față de situația văzută la nivel mondial. Aacestea susțin că experiența liderilor nord-coreeni în lupta de gherilă antiguaniană din Manchuria a fost un factor vital în formarea relațiilor Coreea-China. Rolul Coreei de Nord jucat în războiul civil chinez din anii 1940 pentru a asigura o hegemonie a Manciuriei a fost un alt factor în relațiile reciproce dintre cele două țări. Se presupune că nu Coreea de Nord a venit direct în ajutorul Chinei prin trimiterea de trupe pe atunci presupuse de serviciile americane ci unii profesioniști. În schimb, Coreea de Nord a deschis frontiera pentru Armata Roșie asediată de naționaliști cu scopul de a se retrage. Coreea de Nord a ajutat unitățile armatei chineze să se alăture atunci când armata naționalistă le-a deconectat, furnizând direct bunuri strategice sau ajutând materialele să treacă prin teritoriul nord-coreean, toate acestea influențând într-o manieră decisivă războiul. Mai mult, mii de coreeni au participat la Armata Comunistă Chineză, deși nu a existat nici o trimitere directă din partea guvernului nord-coreean. Acești soldați coreeni, numărați aproximativ 50.000, s-au întors în Coreea de Nord la intervale după ce PCC a ocupat Manchuria în 1949 și a devenit coloana vertebrală a Armatei Populare Coreene. Formarea relațiilor RPDC-China nu a început în 1950 când China a trimis trupe masive pentru a salva DFRK de criză, dar a început cu mișcarea comunistă din Manchuria la începutul anilor 1930. Liderii comuniști chinezi, inclusiv Mao Zedong, trebuie să fi considerat acest "revoluționara rcciprocă" sau contribuția comuniștilor coreeni la războiul civil chinez, în plus față de importanța geopolitică a DFRK, atunci când a decis să se angajeze în războiul coreean. Liderii nord-coreeni, inclusiv Kim Il Sung, au avut o perspectivă diferită. Ei cred că coreenii au jucat un rol decisiv în lupta anti-japoneză din Manchuria din anii 1930. De asemenea, având în vedere că Coreea era mult mai mică decât China, mii de suflete coreene sacrificate pentru Revoluția Chineză erau, în calculul lor, proporționale cu zeci de mii de chinezi, trupe trimise la războiul coreean. Kim II Sung a fost indiferent față de China în timpul războiului din Coreea, când China a oferit un ajutor critic nordului, deoarece credea că China îi plătește pur și simplu favoarea. Prin Incidentul Minsaengdan, Kim II Sung sa confruntat cu o intenția comuniștilor chinezi de a nega independența revoluției coreene. Conducătorii armatei nord-est anti-japoneze nu puteau simți același fel de legături cu reprezentanții armatei sovietice din Orientul Îndepărtat. Kim 11 Sung a petrecut timp în închisoare atât sub PCC, cât și față de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. Prin Incidentul Minsaengdan și șederea sa în Uniunea Sovietică ca membru al Armatei Unite Anti-Japoneze de Nord-Est, a observat procedurile marilor puteri comuniste. Minsaengdan a distrus coreenii în mod direct și aproape irecuperabil, Coreea de Nord . Urmările războiului din Coreea au stabilit tonul tensiunii dintre superputeri. Războiul din Coreea a fost important în dezvoltarea Războiului Rece, deoarece a arătat că cele două superputeri, Statele Unite și Uniunea Sovietică, ar putea lupta împotriva unui "război limitat" într-o țară terță. Strategia "războiului limitat" sau "războiul proxy" a reprezentat o trăsătură a conflictelor precum războiul din Vietnam și războiul sovietic din Afganistan, precum și Angola, Grecia și războaiele din Orientul Mijlociu. Războiul din Coreea a fost primul război în care au participat Organizația Națiunilor Unite (ONU). Unii comentatori au susținut că a arătat că ONU a fost o organizație puternică pentru a ajuta la menținerea păcii în lume. Comandamentul ONU din Coreea de Sud este încă funcțional. Războiul a înrăutățit Coreea de Nord și Coreea de Sud. Ambele națiuni au suferit daune masive economice și asupra infrastructurii lor ca urmare a bombardamentelor, a loviturilor de artilerie și a pierderii de lucrători calificați. În urma războiului, Coreea de Sud a fost capabilă să se modernizeze și să se industrializeze cu ajutorul Statelor Unite. Dimpotrivă, economia Coreei de Nord a fost la început robustă, dar în anii 1990 a intrat în criză. Izbucnirea războiului ia convins pe liderii occidentali de amenințarea din ce în ce mai mare a comunismului internațional. Statele Unite au început să încurajeze țările din Europa de Vest, inclusiv Germania de Vest, să contribuie la propria apărare, deși aceasta a fost percepută ca o amenințare a vecinilor săi, în special a Franței. Germania de Vest nu a luptat în războiul coreean, deoarece a fost demilitarizat. Pe măsură ce războiul a continuat, totuși, opoziția față de rearmament sa diminuat și intrarea Chinei în război a determinat Franța să își revizuiască poziția față de reînarmarea germană. Pentru a contracara situația, oficialii francezi au propus crearea unei Comunități Europene de Apărare (EDC), o organizație supranațională, sub conducerea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Sfârșitul războiului a redus amenințarea comunistă percepută și, astfel, a redus necesitatea unei astfel de organizații. Parlamentul francez a amânat ratificarea Tratatului ECS pe termen nelimitat. Această respingere în Parlamentul francez a fost cauzată de temerile gaulliste că crearea ECD a amenințat suveranitatea națională a Franței. EDC nu a fost ratificat, iar inițiativa s-a prăbușit în august 1955. În consecință, după război, bugetul american de apărare a fost majorat la 50 de miliarde de dolari, armata a fost dublată, ca și numărul de grupări aeriene și au fost desfășurate în afara teritoriului american în Europa, Orientul Mijlociu și în alte părți ale Asiei Președintele Truman a declarat o stare de urgență națională la începutul războiului din decembrie 1950, în timpul căruia sancțiunile din numeroasele statute federale au fost automat escalate. Deși situația de urgență a scăzut de mult, instanțele federale au continuat să aplice aceste sancțiuni în secolul 21 pentru fapte care au avut loc în timp ce situația de urgență era la înălțime. Eforturile de integrare a raselor în armata S.U.A. au început în timpul războiului coreean, unde afro-americanii au luptat pentru prima dată în unități integrate. Președintele Truman a semnat ordinul executiv 9981 din 26 iulie 1948, invitând forțele armate să ofere egalității de tratament și oportunități pentru militarii negri. Măsura în care au fost executate ordinele lui Truman din 1948 a variat printre diferitele ramuri ale armatei, cu unități segregate încă aflate în desfășurare la începutul războiului și eventual integrate spre sfârșitul războiului. Ultima unitate operațională mare segregată a fost Regimentul 24 de infanterie al SUA, care a fost dezactivat la 1 octombrie 1951. Războiul a fost un dezastru politic pentru Uniunea Sovietică. Obiectivul său central, unificarea peninsulei coreene în regimul Kim Il-Sung, nu a fost realizat. Granițele din ambele părți ale Coreei au rămas practic neschimbate. În plus, relațiile cu aliatul comunist din China au fost rănite în mod serios și permanent, ducând la despărțirea chino-sovietică care a durat până la prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991. Rezistența puternică a Statelor Unite împotriva invaziei poate să fi împiedicat o intervenție sovietică în Iugoslavia în timpul diviziunii Tito-Stalin . Războiul între timp a reunit țările din blocul capitalist: războiul coreean a accelerat încheierea unui acord de pace între SUA și Japonia, încălzirea relațiilor din Germania de Vest cu alte țări occidentale, crearea blocurilor militare și politice ANZUS (1951) Și SEATO (1954). Cu toate acestea, din cauza războiului, autoritatea statului sovietic a crescut, ceea ce a demonstrat în disponibilitatea sa de a interveni în țările în curs de dezvoltare din Lumea a Treia, multe dintre ele după războiul coreean au coborât pe calea socialistă a dezvoltării, după selectarea Uniunii Sovietice ca patron al lor. Se presupune, în general, că războiul a fost o povară grea pentru economia națională a Uniunii Sovietice, care încă suferea de efectele celui de-al doilea război mondial. Cheltuielile pentru apărare au sporit cu siguranță mai mult decât ar avea altfel. Cu toate acestea, s-a afirmat că, de fapt, o mare parte din plata contribuției sovietice la efortul de război a fost făcută de China (ceea ce poate duce probabil la explicarea eventualei dezbinări între cele două țări). De asemenea, unii istorici cred că, în loc de un dezastru politic evident, războiul ar fi putut efectiv să păstreze puterea militară a Uniunii Sovietice, în timp ce forțele occidentale au devenit relativ dezbinate. În ciuda cheltuielilor și indiferent de cine le-a plătit, trebuie de asemenea spus că războiul coreean a oferit aproximativ treizeci de mii de militari sovietici o experiență valoroasă în războaiele locale. De asemenea, conflictul a permis sovieticilor să testeze câteva noi forme de armament, în special aeronavele de luptă MiG-15. În plus, au fost capturate numeroase modele de echipamente militare americane, ceea ce a făcut posibil ca inginerii sovietici și oamenii de știință să inverseze ingineria tehnologiei americane și să folosească ceea ce au învățat pentru dezvoltarea unor noi forme de armament propriu. Conform documentelor sovietice declasificate eliberate după căderea URSS, Stalin însuși poate fi fost principalul obstacol în calea păcii în Coreea, în special datorită informațiilor adunate asupra mașinii de război americane și testarea noului echipament militar sovietic în timpul conflictului . Numele de al treilea război mondial este atribuit conflictului multi-național care a început din 2016 și a implicat superputeri din est și vest. „Daca violați dreptul international, dacă deveniți o amenințare pentru alte state, veți primi o riposta la un moment dat din partea SUA”, a transmis Rex Tillerson regimului de la Phenian. La ora de față, Coreea de Nord încă face publice testări de rachete , care se pare că dau greș, detonându-se în aer. Aceste mișcări consecvente stârnesc intriga comunității internaționale: "În prezent, situația de pe peninsula coreeană este complexă și sensibilă și sperăm că toate părțile relevante vor menține liniște și exerciții fizice", a spus ministrul de externe al Chinei. Ministrul adjunct al afacerilor externe al Rusiei, Vladimir Titov, a cerut între timp comunității internaționale să respire răspunsul său. "Suntem, în același timp, chemând partenerii cu care lucrăm să demonstrăm constrângeri, inclusiv față de activitatea militară din această regiune", a spus el.,, Coreea de Nord a demonstrat o mare lipsă de respect față de vecinul ei, China, prin lansarea unei alte rachete balistice … dar China încearcă din greu!´´ declară Dnald Trump, pe contul său de Twitter.

1.3 Fazele înarmării Coreei de Nord

Cea mai mare preocupare, atunci când se discută securitatea nord-estului asiatic, va fi, fără îndoială, armamentul nuclear nord-coreean. Cel de-al doilea experiment nuclear din Coreea de Nord, care a avut loc în dimineața zilei de 25 mai, precum și lansările de rachete care au urmat, au agravat grav imprevizibilitatea securității nord-estului Asiei. Coreea de Nord a susținut în repetate rânduri că experimentul nuclear din mai a fost efectuat "pentru a consolida controlul nuclear auto-defensiv" și că va asigura autonomia națiunii, contribuind la pacea și siguranța regiunii, inclusiv în Peninsula Coreeană, fapt care este îndoielnic. În ziua de 26 mai 2009, în ziua următoare experimentului, Coreea de Nord a susținut raliul popular al Pyongyangului de a sărbători succesul testului nuclear, care a arătat că experimentul nu numai că avea un efect de ostentație exterioară, dar a funcționat și pentru a consolida unitatea internă . În special, acest al doilea experiment este destul de diferit de cel din primul din 2006 în ceea ce privește denuclearizarea. În acel moment a fost punctul în care țara a fost deschisă la comunicare și negociere în căutarea denuclearizării, în timp ce de data aceasta "consolidarea controlului nuclear" este foarte accentuată, iar denuclearizarea nu este nici măcar menționată. În fundalul experimentului nuclear nord-coreean este cu siguranță o relație ostilă cunoscută între Statele Unite și Coreea de Nord , dar relația nord-sud-coreeană joacă un rol și aici și pentru că această relație sa înrăutățit și mai mult în timpul lui Lee Myung- Administrația Bak. D iscuția trebuie extinsă pentru a analiza comportamentul guvernului sud-coreean până acum. În timpul mandatului său, președintele sud-coreean Lee Myung-bak a propus politica "Bihaekgaebang 3000" (literalmente Nuclear-Freeness 3000), cerând abandonarea armamentului nuclear și, în schimb, promițând venitul pe cap de Imediat după experimentul nuclear din Coreea de Nord, guvernul sud-coreean a declarat imediat că a aderat la PSI (Inițiativa de securitate împotriva proliferării, programul de intervenție multinatională antinucleară condus de SUA) și întrucât Coreea de Nord a considerat aceasta o declarație de război împotriva Coreei de Sud , posibilitatea conflictelor regionale – chiar armate – este în creștere. În cadrul summitului din iunie, președintele american Barack Obama și Lee au adoptat "viziunea comună pentru alianța SUA-Coreea de Sud", care prevedea că Washingtonul va oferi o umbrelă nucleară în Coreea de Sud. Presa Coreei de Nord a arătat o opoziție față de aceasta, argumentând că "furnizarea umbrelei nucleare înseamnă promisiunea invaziei SUA în Coreea de Nord și a războiului nuclear".Susținând că trebuie să existe măsuri pentru experimentul nuclear nord-coreean și lansarea de rachete, guvernul sud-coreean a încorporat o creștere în mare măsură (Inclusiv bombe penetrante care vizează instalații nucleare subterane) cu baze de arme cu rază lungă de acțiune, rachete cu raza comună cu rază de acțiune de 400 km, sistem de avertizare timpurie a rachetelor balistice etc. De asemenea, nordul Coreean cheltuit cel puțin 300 de milioane de dolari pentru lansarea rachetei Unha-2 care conține satelitul Kwangmyongshang- și douăzeci de rachete cu rază scurtă de acțiune, cel de-al doilea experiment nuclear care costă încă 300 de milioane. Astfel, Coreea de Nord, care se confruntă cu o criză economică cronică, și Coreea de Sud, sub o recesiune de retragere, ambele varsă bani în cursa înarmărilor, accentuând criza. Destul de sigur, oamenii din ambele țări vor suferi o situație mai aspră în nivelul de trai pentru aceasta. Între timp, spre deosebire de autoritățile nord-sud, continuând același joc politic , răspunsurile partidelor progresiste din Coreea de Sud au variat. Purtătorul de cuvânt al Partidului Laburist Democrat, printr-un briefing, imediat după cel de-al doilea experiment nuclear din Coreea de Nord, a declarat: "Experimentul nuclear, cauzat de relația agravată dintre SUA și Coreea de Nord, nu poate fi mai regretabil. Experimentul nuclear de astăzi pare să fie un avertisment intens față de politicile ostile ale administrației lui Obama și, în același timp, un "mod de acțiune nord-coreean" care impune o conversație ".Drept urmare, DLP a atribuit vinovăția tot SUA și guvernului sud-coreean și nu a acuzat niciodată Coreea de Nord pentru experimentul său nuclear. Același lucru sa întâmplat atunci când Coreea de Nord a efectuat primul experiment nuclear în 2006. În prezent, președintele consiliului de poliție al DLP a sprijinit experimentul deoarece " este un dispozitiv de auto-apărare", iar redactorul șef al organului de partid a făcut un pas mai departe spunând că "pe platforma de partid nu pot fi găsite clauze precum" suntem împotriva celor nucleare, inclusiv cele auto-defensive "sau" ne opunem chiar utilizării pașnice a energiei nucleare ". Pe de altă parte, în urmă cu trei ani, Partidul Socialist a emis o declarație care a cenzurat sever Coreea de Nord pentru experimentul său nuclear, fără a mai vorbi de această dată, din perspectiva universalismului antinuclear și a pacifismului consistent. Noua formație a Partidului Progresist a exprimat un regret deoarece "cel de-al doilea experiment nuclear din Coreea de Nord este un comportament serios care provoacă o creștere a tensiunii în Peninsula Coreeană și nu este deloc de dorit". Partidele progresive coreene, judecând un singur caz, seamănă cu unele incidente istorice. Într-adevăr, a existat un conflict de opinie între partidele progresiste europene cu privire la înțelegerea armelor nucleare ale Uniunii Sovietice înainte de căderea ei.Un conflict similar se găsește și în anii 60 ai Japoniei. Armamentului nuclear al statelor socialiste, inclusiv a Uniunii Sovietice, în ceea ce privește încurajarea lor de autoapărare și care le-a criticat pentru aprobarea nucleară. Cu toate acestea, arma numită: ultima linie de apărare a Uniunii Sovietice nu a reușit să salveze Uniunea Există multe încercări de a analiza eșecul regimului Uniunii Sovietice, iar cursa excesivă a înarmărilor – cauzată de un factor extern, și anume: amenințarea cu armele nucleare americane – este cu siguranță una dintre ele, dar cea mai esențială este adesea considerată a fi netransparența în politica internă. Înțelegerea dreptului păcii permite viziunea asupra crizei privind armamentul nuclear ca o încălcare a dreptului la pace al tuturor locuitorilor din nordul și sudul Coreei peninsulei, iar distribuția resurselor sociale și economice grav denaturate de armamentul nuclear și cursa înarmărilor încălcă din nou drepturile omului care pot să fie respectate doar prin mijloace sociale și economice la nivel de stat, mijloace care se scurg în cursa înarmării. Un alt punct de înțelegere a păcii peninsulei coreene, pe lângă consecințele actualei ordini internaționale, este structura internă a fiecărui agent. Armamentul nuclear al Coreei de Nord nu este doar (și nu poate fi justificat ca) o tactică națională de auto-apărare împotriva amenințărilor din afară. Armamentul nu este independent de factorii din regimul său, cum ar fi cultura militaristă, inclusiv Son'gun ("politica militară" a Coreei de Nord). De asemenea, armamentul nuclear a fost practic cumpărat sacrificând poporul comun din Coreea de Nord și atmosfera internațională tensionată adusă în nord-estul Asiei restrânge din nou drepturile omului, formând o reacție negativă în lanț. O confruntare tipică între universalism și particularism poate fi găsită În spectrul de opinii care critică înarmarea nord-coreean. Opinia care aprobă nucleul nord-coreean este un exemplu de particularism.. Dacă definim universalismul antinuclear ca un pacifism universal care obiectează în mod constant arma nucleară, este chiar ideea că trebuie răspândită popular pentru a se opune tuturor statelor nucleare, inclusiv Statelor Unite. Curentul universalismul antinuclear refuză "Utilizarea pașnică a mitului nuclear". Din acest punct de vedere, nu avem de ales decât să arătăm în mod constant cât de limitată este Declarația comună a denuclearizării peninsulei coreene și cele trei principii nucleare ale Japoniei, iar obiecțiile trebuie să se abată de la obiecții împotriva instalațiilor de îmbogățire și reprocesare în obiecții împotriva Sistem de energie nucleară în sine. Universalismul antinuclear, așa cum este definit mai sus, este un minim absolut de împărțit de toți progresivii. Fără acestea, nu putem genera practici active și consecvente pentru construirea unei ordini pașnice non-nucleare din Asia de Nord-Est. Aici, ordinea pașnică non-nucleară înseamnă o ordine universală de pace în regiune. Cu pacifismul universal și universalismul antinuclear, societățile civile din toate țările se pot asocia în mod activ pentru a construi sistemul nenuclear și atingerea unei largi solidarități va contribui la avansarea formării unei ordini pașnice.

1.4 Perspective ale politicii nucleare nord-coreene

În martie 2013, după dispute aprinse cu SUA și cu noi sancțiuni ONU asupra celui de-al treilea test nuclear nuclear de la nord, Pyongyang a promis să repornească toate facilitățile de la Yongbyon. Din 2015, operațiunile normale păreau reluate. Reacția Chinei la teste a fost monitorizată îndeaproape – fiind principalul partener comercial al Nordului și numai aliat. Testele din 2016 au adus condamnări internaționale, inclusiv din China, și sancțiuni sporite. Cu toate acestea, Beijingul nu facut nimic pentru a destabiliza vecinul său volatil. Statele Unite nu au crezut niciodată că Phenian a dezvăluit pe deplin toate instalațiile sale nucleare – o suspiciune sporită atunci când Coreea de Nord a dezvăluit în anul 2010 o instalație de îmbogățire a uraniului la Yongbyon, presupusă generare de energie electrică, pentru omul de știință american Siegfried Hecker. Suspenda activităților nucleare ar pune un moratoriu asupra testelor de rachete în schimbul ajutorului alimentar din SUA. Dar aeste propuneri ale SUA nu au primit nicio reacție pozitivă când Pyongyang a încercat să lanseze o rachetă în aprilie acel an. Statele Unite, Rusia, China, Japonia și Coreea de Sud au angajat nordul în mai multe runde de negocieri, cunoscute sub numele de discuții în șase părți. Au existat numeroase încercări de a conveni asupra negocierilor de dezarmare cu Coreea de Nord, dar nici una din acestea nu a descurajat în cele din urmă Phenianul. În 2005, Coreea de Nord a convenit asupra unui acord-punct de reper pentru renunțarea la ambițiile sale nucleare în schimbul unor ajutoare economice și concesii politice. În 2008, chiar a distrus turnul de răcire de la Yongbyon, ca parte a acordului de dezarmare-ajutor. Dar punerea în aplicare a acordului sa dovedit a fi dificilă și discuțiile au stagnat în 2009. Un sit în munții din apropierea orașului Yongbyon, la nord de Phenian, este considerat a fi principala instalație nucleară de la nord, în timp ce testele din ianuarie și septembrie 2016 s-au desfășurat la site-ul Punggye-ri. Site-ul Yongbyon procesează combustibilul uzat de la centralele electrice și a fost sursa plutoniului pentru programul de arme nucleare din Coreea de Nord. Atât SUA, cât și Coreea de Sud au mai spus că consideră că nordul are site-uri suplimentare legate de un program de îmbogățire a uraniului. Țara are rezerve abundente de minereu de uraniu. Nu există niciun consens cu privire la cazul în care Coreea de Nord se referă la miniaturizarea unui dispozitiv nuclear, astfel încât acesta să poată fi livrat printr-o rachetă. În martie 2016, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Peter Cook, a declarat că SUA nu au văzut Coreea de Nord demonstrând capacitatea de a miniaturiseze un focos. Două zile mai târziu, Adm Bill Gortney, ofițerul responsabil pentru apărarea spațiului aerian din SUA, a declarat pentru un grup senat că este "prudent" să presupună că Pyongyang ar putea lovi SUA, în ciuda faptului că comunitatea de informații îi dă "o probabilitate foarte scăzută de succes". Profesorul Siegfried S Hecker de la Universitatea Stanford, o voce extrem de autoritară pentru dezvoltarea armelor din Coreea de Nord, spune că "trebuie să presupunem că RPDC a proiectat și a demonstrat focoase nucleare care pot fi montate pe unele rachete cu rază scurtă și poate cu rază medie de acțiune “. În septembrie 2016, el a spus că capacitatea lui Pyongyang de a efectua o rachetă balistică intercontinentală, echipată cu o capcană nucleară capabilă să ajungă în SUA, este "încă departe de a pleca – poate de la 5 la 10 ani, dar posibil dacă acest program este necontenit". O altă întrebare este ceea ce este materialul de bază pentru testele nucleare. Analiștii cred că primele două teste au folosit plutoniul, dar dacă Coreea de nord a folosit plutoniul sau uraniul ca material de pornire pentru testul 2013 este neclar. Un test de uraniu reușit ar însemna un salt semnificativ în programul nuclear al Coreei de Nord. Stocurile de plutoniu din Nord sunt finite, dar dacă ar putea îmbogăți uraniul, ar putea construi un stoc nuclear. Îmbogățirea cu plutoniu trebuie, de asemenea, să se întâmple în instalații mari și ușor accesibile, în timp ce îmbogățirea uraniului poate fi mai ușor efectuată în secret. Cealaltă întrebare este dacă dispozitivele testate sunt bombe atomice sau bombe cu hidrogen, care sunt mai puternice. Bompele H folosesc fuziunea – fuziunea atomilor – pentru a elibera cantitati masive de energie, in timp ce bombe atomice utilizează fisiune nucleară sau divizarea atomilor. Testele din 2006, 2009 și 2013 au fost toate testele cu bombă atomică. Coreea de Nord a susținut că testul său din ianuarie 2016 era de bomba cu hidrogen. Dar experții pun la îndoială afirmația dată fiind mărimea exploziei înregistrate. Detaliile despre cel de-al cincilea test nu au fost încă publicate. Coreea de Nord declară că a efectuat cinci teste nucleare de succes: în 2006, 2009, 2013 și în ianuarie și septembrie 2016. Randamentul bombelor pare să fie crescut. Testul din septembrie 2016 a indicat un dispozitiv cu un randament exploziv cuprins între 10 și 30 de kilotone – care, dacă ar fi confirmat, îl va face testul nuclear cel mai puternic din Coreea de Nord.Programul nuclear poate fi urmărit până în jurul anului 1962, când Coreea de Nord sa angajat în ceea ce numea "tot-cetatea", care a fost începutul hiper-militarizată a Coreei de Nord de astăzi . În 1963, Coreea de Nord a cerut Uniunii Sovietice ajutorul pentru dezvoltarea armelor nucleare, dar a fost refuzat. Uniunea Sovietică a fost de acord să ajute Coreea de Nord să dezvolte un program pașnic de energie nucleară, inclusiv formarea unor oameni de știință. Mai târziu, China, după testele sale nucleare, a respins în mod similar cererile nord-coreene de ajutor cu privire la dezvoltarea armelor nucleare. Inginerii sovietici au luat parte la construcția Centrului de Cercetare Științifică Nucleară Yongbyon și au început construcția unui reactor de cercetare IRT-2000 în 1963, care a devenit operațional în 1965 și a fost modernizat la 8 MW în 1974. În 1979, Coreea de Nord a început din interior să construiască în Yongbyon un al doilea reactor de cercetare, o fabrică de prelucrare a minereului și o fabrică de fabricare a cilindrului de combustibil. Programul de arme nucleare din Coreea de Nord datează din anii 1980. Concentrându-se pe utilizarea practică a energiei nucleare și finalizarea unui sistem de dezvoltare a armelor nucleare, Coreea de Nord a început să exploateze instalații pentru fabricarea și conversia uraniului și a efectuat teste de detonare cu explozivitate ridicată În 1985, Coreea de Nord a ratificat TNP, însă nu a încheiat cu AIEA acordul privind garanțiile necesare până în 1992. La începutul anului 1993, în timp ce verifică declarația inițială a Coreei de Nord, AIEA a concluzionat că există dovezi clare că această declarație a fost incompletă. Atunci când Coreea de Nord a refuzat inspecția specială solicitată, AIEA și-a raportat neconformitatea cu Consiliul de Securitate al ONU. În 1993, Coreea de Nord și-a anunțat retragerea din TNP, însă a suspendat această retragere înainte de a intra în vigoare . În cadrul Acordului din 1994, guvernul S.U.A. a convenit să faciliteze furnizarea a două reactoare de apă către Coreea de Nord în schimbul dezarmării nord-coreene . Astfel de reactoare sunt considerate "mai rezistente în proliferare decât reactorii moderați de grafit din Coreea de Nord" , dar nu "dovada proliferării". Punerea în aplicare a cadrului convenit a fost încălcată, iar în 2002 Cadrul de înțelegere s-a desființat, fiecare parte acuzând cealaltă pentru eșecul său. Până în 2002, Pakistanul a recunoscut că Coreea de Nord a obținut acces la tehnologia nucleară a Pakistanului la sfârșitul anilor 1990. Pe baza dovezilor din partea Pakistanului, a Libiei și a mai multor mărturisiri din partea Coreei de Nord, Statele Unite au acuzat Coreea de Nord de neconformitate și au întrerupt transferurile de petrol; Coreea de Nord a afirmat mai târziu că mărturisirea publică a vinovăției a fost deliberat greșit interpretată. Până la sfârșitul anului 2002, cadrul convenit a fost abandonat oficial. În 2003, Coreea de Nord și-a anunțat din nou retragerea din Tratatul de proliferare nucleară. În 2005, a recunoscut că are arme nucleare, dar a promis să închidă programul nuclear.
La 9 octombrie 2006, Coreea de Nord a anunțat că a efectuat cu succes primul test nuclear. A fost detectată o explozie nucleară subterană, randamentul acesteia a fost estimat la mai puțin de un kiloton, iar unele puteri radioactive au fost detectate. La 6 ianuarie 2007, guvernul nord-coreean a mai confirmat că are arme nucleare. La 17 martie 2007, Coreea de Nord a declarat delegatilor la discutiile nucleare internaționale că se pregatește să închidă principala sa instalație nucleară. Acordul a fost încheiat în urma unei serii de discuții în șase părți, care au implicat Coreea de Nord, Coreea de Sud, China, Rusia, Japonia și Statele Unite începând cu anul 2003. Conform acordului, va fi prezentată lista programelor sale nucleare și Instalația nucleară ar fi dezactivată în schimbul discuțiilor privind ajutoarele de combustibil și normalizarea cu Statele Unite și Japonia. Acest lucru a fost amânat din aprilie, din cauza unei dispute cu Statele Unite asupra Banco Delta Asia, însă la 14 iulie inspectorii Agenției Internaționale pentru Energie Atomică au confirmat închiderea reactorului nuclear Yongbyon din Coreea de Nord și, prin urmare, Coreea de Nord a început să primească ajutor. Acest acord sa desființat în 2009, ca urmare a unui test de rachetă nord-coreean. În aprilie 2009, rapoartele au arătat că Coreea de Nord a devenit o "putere nucleară deplină", o opinie împărtășită de directorul general al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (MAAE), Mohamed ElBaradei. La 25 mai 2009, Coreea de Nord a efectuat un al doilea test nuclear, rezultând o explozie estimată a fi între 2 și 7 kilotone. Testul din 2009, precum testul din 2006, se crede că a avut loc la Mantapsan, județul Kilju, în nord-estul Coreei de Nord. În februarie 2012, Coreea de Nord a anunțat că va suspenda îmbogățirea uraniului la Centrul de Cercetare Științifică Nucleară din Yongbyon și nu va efectua teste suplimentare privind armele nucleare, în timp ce negocierile productive cu implicarea Statelor Unite vor continua. Acest acord a inclus un moratoriu asupra testelor de rachete cu rază lungă de acțiune. În plus, Coreea de Nord a fost de acord să permită inspectorilor AIEA să monitorizeze operațiunile de la Yongbyon. Statele Unite au reafirmat că a avut loc nicio intenție ostilă față de RPDC și a fost pregătit să îmbunătățească relațiile bilaterale și a fost de acord să vândă ajutor umanitar umanitar în Coreea de Nord. Statele Unite au cerut mișcarea "importantă, dacă este limitată", dar a spus că va continua cu prudență și că discuțiile vor fi reluate abia după ce Coreea de Nord a făcut pași pentru a-și îndeplini promisiunea. Cu toate acestea, după ce Coreea de Nord a efectuat un test de rachete cu rază lungă de acțiune în aprilie 2012, Statele Unite au decis să nu continue cu ajutorul alimentar. La 11 februarie 2013, studiul geologic al SUA a detectat o perturbare seismică de magnitudinea 5.1 Raportat a fi un al treilea test nuclear subteran. Coreea de Nord a raportat oficial că un test nuclear de succes, cu o capsulă mai ușoară care oferă mai multă forță decât înainte, dar nu a dezvăluit randamentul exact. Mai multe surse sud-coreene estimează randamentul la 6-9 kilotone, în timp ce Institutul federal german pentru științe geologice și resurse naturale estimează randamentul la 40 de kilotone. Cu toate acestea, estimarea germană a fost revizuită până la un echivalent de randament de 14 kt când și-au publicat estimările în ianuarie 2016. La 6 ianuarie 2016, în Coreea, Studiul geologic al Statelor Unite a detectat o perturbare seismică cu magnitudinea 5.1 raportat a fi un al patrulea test nuclear subteran. Coreea de Nord a susținut că acest test a implicat o bombă cu hidrogen. Această afirmație nu a fost verificată. În câteva ore, multe națiuni și organizații au condamnat testul. Analiștii experți din S.U.A. nu cred că a fost detonată o bombă cu hidrogen. Datele seismice colectate până acum sugerează o producție de 6-9 kilotone și această magnitudine nu este în concordanță cu puterea care ar fi generată de explozia unei bombe cu hidrogen. "Ceea ce speculăm este că au încercat să facă un dispozitiv nuclear amplificat, o bombă atomică care are o concentrație scăzută de hidrogen, un izotop în el numit tritiu", a spus Joseph Cirincione, președintele firmei globale de securitate Plowshares Fund. Sursa germană, care estimează pentru toate încercările nucleare din trecut ale Coreei de Nord, a făcut o estimare inițială de 14 kt, ceea ce reprezintă aproximativ aceeași randament (revizuit) ca și testul nuclear precedent în 2013. Cu toate acestea, estimarea randamentului pentru testul nuclear din ianuarie 2016 a fost revizuită la 10 kt în urma testului nuclear de la Coreea de Nord. La 7 februarie 2016, la aproximativ o lună după testul cu privire la bomba cu hidrogen, Coreea de Nord a susținut că a pus un satelit pe orbită în jurul Pământului. Premierul japonez Shinzō Abe a avertizat nordul să nu lanseze racheta, iar dacă ar fi făcut-o și racheta ar fi încălcat teritoriul japonez, ar fi fost doborâtă. Cu toate acestea, Coreea de Nord a lansat racheta oricum, susținând că satelitul a fost destinat exclusiv scopurilor științifice pașnice. Mai multe națiuni, inclusiv Statele Unite, Japonia și Coreea de Sud, au criticat lansarea și, în ciuda afirmațiilor nord-coreene potrivit cărora racheta a fost folosită în scopuri pașnice, ea a fost foarte criticată ca o încercare de a efectua un test ICBM. De asemenea, China a criticat lansarea, totuși a cerut "părților relevante" să "se abțină de la a lua măsuri care ar putea spori în continuare tensiunile pe peninsula coreeană". Un al cincilea test nuclear a avut loc la 9 septembrie 2016, cel mai mare dintre cele cinci teste de până acum, depășind recordul său anterior din 2013. Guvernul sud-coreean a subestimat randamentul testului de ani de zile (mai ales testul din 2013, în care Ministerul Apărării din Coreea sugerează inițial o producție de 6-7 kt, până la maximum 9 kt, utilizând metoda de calcul a Organizației Tratatului de combatere a testelor nucleare atunci când cadrele universitare chineze sugerează o producție de aproximativ 12 kt , precum și NORSAR estimează că randamentul va fi de aproximativ 10 kilotone după ce au comparat datele seismice Din toate cele trei teste nucleare nord-coreene a fost recunoscut că randamentul testului nuclear din septembrie 2016 este de aproximativ 10 kt , în ciuda altor surse care sugerează o producție de 20-30 kt. Aceeași sursă germană, care a estimat toate testele nucleare anterioare din Coreea de Nord, a sugerat o estimare a unui randament de 25 de kilotone. Alte națiuni și Națiunile Unite au răspuns la dezvoltarea în curs de desfășurare a rachetelor și a dezvoltării nucleare din Coreea de Nord cu o varietate de sancțiuni; La 2 martie 2016, Consiliul de Securitate al ONU a votat să impună sancțiuni suplimentare împotriva Coreei de Nord .

1.5 Politica de înarmare nord-coreeană – risc la adresa securității statului român

După 1990. odată cu încheierea războiului rece și a dispariției structurii de putere bipolare a lumii, un număr tot mai mare de țări sau formațiuni structurate pe diferite criterii (etnice, religioase, istorice, etc.) au avut acces din ce în ce mai mare la arme perfecționate, de la dispozitive de lansare a rachetelor, până la anne chimice sau bacteriologice. Se poate spune că a avut loc o „liberalizare” a pieței mondiale a armamentului ce a condus la escaladarea comerțului ilegal cu arrme. „Liberalizarea” pieții in sfera apărării și securității a condus și la descentralizarea conducerii și controlului forțelor armate în multe țări precum și la alimentarea artificială a unor conflicte armate in multe regiuni ale lumii. Pe de altă parte, sfârșitul războiului rece și colapsul Uniunii Sovietice și a Tratatului de la Varșovia au făcut ca atât cadml conflictelor, cât si cel al comerțului internațional cu arme să se schimbe în mod semnificativ. Aceste mutații au determinat unele guverne și grupări armate să-și asigure în mod independent securitatea națională, fie prin producția și comercializarea armelor, fie prin alianțe politice și militare. Totodată a început să se manifeste pe o scară fără precedent terorismul internațional, simbolizat prin atacul din 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene ('Twin Towers) din complexul World Trade Center din New York. Expansiunea comerțului mondial cu arme din primul deceniu al secolului XXI se datorează, intre altele, tocmai surplusului de arme existent la momentul încheierii războiului rece. O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice, netradiționale, ce pot consta in acțiuni armate și non-armate deliberate, având ca obiectiv afectarea securității naționale prin provocarea de consecințe directe ori indirecte asupra vieții economico-sociale a unei țări. între riscurile de acest tip se pot enumera: terorismul politic transnațional și internațional, inclusiv sub formele sale biologice și informatice, acțiuni ce pot atenta la siguranța sistemelor de transport intern și internațional; acțiuni individuale sau colective de accesare ilegală a sistemelor informatice; acțiuni destinate afectării imaginii unei țări in plan internațional; agresiunea economico-financiară; provocarea deliberată de catastrofe ecologice.

La originea multor conflicte s-au aflat conducerea ineficientă, corupția, abuzul de putere, instituțiile slabe și lipsa de răspundere care au erodat credibilitatea statelor și au condus la

insecuritate regională. Din acest punct de vedere, în prezent mai multe țări și regiuni riscă să fie prinse într-o spirală a conflictului, insecurității și sărăciei.

Un factor de risc îl poate reprezenta și dependența energetică. Europa este cel mai mare importator mondial de petrol și gaze naturale, majoritatea furnizorilor aflându-se în zona Golfiilui, în Rusia sau în Africa de Nord. Dacă în prezent importurile acoperă 50% din necesarul de energie, in 2030 acest procent va crește la 70%.

Un risc de tip nou, a cănii recrudescență a fost reiterată la începutul anului 2004, se referă la modificările drastice de climă pe care oamenii de știință le prevăd pentru următoarele decenii. Acestea pot detennina mișcări sociale sau pot intensifica migrațiile, în unele scenarii ele putând conduce chiar la conflicte de tip militar. Uniunea Europeană nu pare a fi în prezent amenințată de conflicte de tip clasic, constând in atacuri armate pe scară largă, in schimb o serie de alte amenințări se profilează la orizont, fiecare dintre ele fiind greu predictibile și relativ difuze, ceea ce le face, intr-un fel, mult mai greu de contracarat. Din punct de vedere european, trei dintre aceste amenințări sunt de remarcat în mod special:

Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă o altă importantă amenințare contemporană la adresa păcii și securității țărilor și popoarelor. Până la începutul anilor ’90 tratatele internaționale și controlul exporturilor strategice au determinat o limitare a răspândirii acestor arme, dar in prezent are loc o diseminare periculoasă a acestora, mai ales în zona Orientului Mijlociu. Răspândirea tehnologiei rachetelor purtătoare va amplifica instabilitatea și va crea Europei o serie de riscuri suplimentare. Riscurile deosebite determinate de acest tip de amenințare rezidă în faptul că prin intermediul annelor de distrugere în masă un grup terorist de mici dimensiuni poate provoca pierderi care anterior nu puteau fi cauzate decât de armate ale unor state naționale.

In domeniul strict militar, cele patru state au propus un număr de șapte inițiative concrete, menite a adânci integrarea in plan militar a statelor membre ale Uniunii: crearea unei capabilități europene de reacție rapidă, disponibilă pentru operațiuni ale UE, NATO sau conduse de UE sub auspiciile ONU, al cărui nucleu îl va alcătui brigada franco-germană deja existentă, în care se vor integra comandourile belgiene și elementele de recunoaștere luxemburgheze; înființarea, până în iunie 2004, a unui comandament european pentru transport aerian strategic și, pe termen lung, a unei unități pentru transport aerian strategic, plasată sub comanda acestuia (fiind luată in considerare și posibilitatea instituirii de către statele interesate a unui comandament comun pentru transport strategic – maritim, aerian și terestru): crearea unei unități europene de protecție împotriva atacurilor chimice, biologice sau nucleare (NBC); crearea unui sistem european pentru ajutor umanitar în caz de dezastre (EUFAST – European Union First Aid and Support Te am); înființarea unor centre de antrenament europene pentru piloții forțelor aeriene, pentru echipajele avioanelor de transport strategic A400M, ale elicopterelor și ale flotelor maritime; crearea, până în vara anului 2004, la Tervuren, o suburbie a Bruxellesului, a unui centru pentru planificare și comandă operațională a misiunilor UE derulate fără apel la capacitățile NATO; și înființarea, până în 2004, a unui sediu multinațional pentru operații comune. România a avut o relație strânsă cu Phenianul în perioada comunistă. Nicolae Ceaușescu a fost primit, de nu mai puțin de patru ori, asemenea unui erou, în Coreea de Nord, cea mai de răsunet vizită fiind cea de la începutul anilor `70. ”Ceea ce nu s-a spus public, este că Kim Jong Un  a avut parte de mai multe atentate decât Fidel Castro, în special din partea propriului regim. Pe de altă parte, declarațiile belicoase sunt doar de fațadă, nu va fi război în acea parte a lumii pentru că nu este în interesul nimănui o destabilizare a zonei. De asemenea, amenințarea nucleară nu mai este o sperietoare pentru nimeni, iar diplomația lucrează pe căile ei mai ascunse. Să nu fie surpins nimeni dacă anul acesta Kim Jong Un va fi invitat să viziteze Statele Unite ale Americii”, -a spus Silviu Crăescu, președintele Academiei Naționale de Securitate și Organizarea Apărării, fost candidat la președinția României în anul 2014. Tratatul privind neproliferarea armelor nucleare (Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons – NPT) a fost deschis spre semnare la 1 iulie 1968 și a intrat în vigoare la 5 martie 1970. NPT numără, în prezent, 189 de state părți. RPD Coreeană a anunțat, unilateral, în 2003, că se retrage din Tratat, iar Israel, India și Pakistan nu sunt părți la NPT. România a semnat Tratatul în prima zi a deschiderii spre semnare și l-a ratificat la 30 ianuarie 1970, depunând instrumentele de ratificare în capitalele celor trei state depozitare (Marea Britanie, SUA, URSS) la 4 februarie 1970. Inițial, s-a stabilit ca durata tratatului să fie de 25 de ani de la intrarea în vigoare. La Conferința de examinare a aplicării prevederilor Tratatului din 1995, acesta a fost prelungit pe durată nelimitată. Pentru obținerea acordului tuturor statelor părți cu privire la prelungirea pe durată nelimitată a Tratatului a fost adoptată „la pachet” Rezoluția privind Orientul Mijlociu (principalele prevederi se referă la andosarea procesului de pace în regiune, reafirmă dezideratul ca toate statele din regiune să adere la NPT și să supună facilitățile nucleare controlului AIEA, solicită tuturor statelor din Orientul Mijlociu să ia măsuri concrete în vederea realizării obiectivului ca această regiune să devină o zonă liberă de arme nucleare). Tratatul este adesea rezumat de cei trei piloni: non-proliferare, dezarmare, și dreptul de a utiliza tehnologia nucleară în mod pașnicTratatul recunoaște cele 5 state, membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU, ca state posesoare de arme nucleare: Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, Marea Britanie, Franța și China. La fiecare 5 ani au loc Conferințe de examinare a implementării Tratatului (ultima – New York, 3-28 mai 2010).

CONCLUZII

Efectele pe care rezoluția 2270 le-a produs asupra economiei nord-coreene sunt în discuție, în condițiile în care diverse rapoarte elaborate au ajuns la concluzii diferite. În orice caz, programul de arme atomice și de rachete a avansat cu pași mari de-a lungul anului 2016. În plină tensiune în timpul lunilor care au urmat impunerii de sancțiuni, constantelor teste cu rachete cu rază scurtă de acțiune li s-a adăugat prima lansare cu succes a unei rachete balistice de pe un submarin, în luna august. În epoca modernă; armele biologice nu au fost utilizate ca atare, dar au continuat cercetările în domemus întreprinse de marile puteri și nu numai. La fel ca și în cazul armelor chimice, a crescut preocuparea pentru acest tip de tehnologie o dată cu reevaluarea pericolului reprezentat de fenomenul terorist. În septembrie-octombrie .2001. în Statele Unite ale Americii. la scurt timp după atentatele Al Quaeda. o serie de scrisori infectate cu anthrax au fost expediate presei și unor senatori. în urma cărora, cinci persoane au murit, din peste 20 infectate. O dată definite armele de distrugere în masa. trebuie să trecem în revistă problematica uneori controvesată a proliferării. Aceasta poate fi concepută drept: “dezvoltarea de către un stat sau o grupare, prin mijloace și tehnologii proprii, a armei sau a vectorilor ei. on achiziționarea acestora de la state care deja le dețin“. Două aspecte sunt avute în vedere, proliferarea orizontală, producția sau cumpărarea de arme de nimicire în masă și cea verticală, creșterea numărului sau ameliorarea tehnologiei deja deținute. După cum observăm, avem de-a face cu o formă a înarmării, care conduce. în condițiile existenței unui sistem anarhic și a rivali tații dintre state la ’’competiții intense între puteri sau grupuri de puteri opuse, fiecare încercând să obțină un avantaj de putere militară, sporind cantitatea sau ameliorând calitatea armamentului” . Alegerea unei denumiri speciale, de inspirație medicală indică percepția unui fenomen unic, imoral și amenințător. în cazai politicilor armamentului nuclear, chimic, biologic sau radiologie.În ceea ce privește armele chimice, majoritatea statelor sunt obligate să le distrugă până în 2012. Cu toate acestea. Egiptul, Siria, Somalia. Angola. Coreea de Nord nu au semnat tratatul de dezarmare, iar Israelul și Birmama nu l-au ratificat. Programul chimic irakian a fost, dm câte se pare. distrus după războiul din 1991. Opt state și-au declarat activitățile militare în domeniu: Statele Unite. Federația Rusă. India. Iran. Irak. Libia. Albania și Coreea de Sud (OPCW. 2010. Arms Control 2010). Dintre cele trei regimuri internaționale, acesta s-a bucurat de cel mai mare succes. Descurajarea a influențat definirea și funcdonarea politicilor, instituțiilor și a acțiunilor întreprinse pentru a opri sau încetini fenomenul proliferării armelor de nimicire în masă. In linii mare, acestea dm urmă cuprind un set complex, adeseori criticabil de norme, regimuri de securitate, grupuri mformare, acțiuni unilaterale sau acorduri bilaterale, guvernate de conceptele de dezarmare și control al armamentelor. în domeniul nuclear, regimul este centrat în jurul Tratatului din 1968. care definește două categorii de state, cele deținătoare de armament și cele care își asumă obligația de a nu dezvolta tehnologiile militare respective. Regimul a fost contestat pentru slăbiciunile sistemului de inspecții și absența unor sacțiuni clare. India. Pakistanul și Israelul nu au semnat tratatul, iar de Nord l-a denunțat. Cu toate acestea, din aproximativ 40 de state cu capacități nucleare, numai nouă au decis să se înarmeze, iar cazul iranian este încă deschis.

BIBLIOGRAFIE

luliana-Simona Țuțuianu, Apusul Westphaliei? Statul național în sistemul relațiilor internaționale în anii post-Război Rece, Ed. Militară, București, 2001,

A. Wolfers, Discord and Collaboration. Essays on InternationalPoiities, Băltim ore, John Hopkins University Press, 1962, p. 150 apud Cristian Jura, Securitatea statelor, Privire specială asupra minorităților, Ed. C.H. Beck, București, 2013,

Viorel Mihăilă, Identitatea națională, identitate europeană. Simboluri si confruntări, Ed. Militară, București, 2009.

Loredana Nastasia Pop, Statul și interdependențele globale, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013.

Costică Țenu, Gheorghe Deaconu (coord.), Dimensiunea militară a securități, Ed. Universității Naționale de Apărare „Canal l':, București, 2009.

Neculai Stoian, Alexandru Baboș, Benoni Sfârlog, Studii privind problematica securității contemporane, Ed. Academiei Forțelor Terestre, Sibiu, 2006,

Daniela Braun, Securitate și apărare. Prezent și perspective, în

Armand Mattel art, La globalisation de la surveillance. Aux origines de l'ordre sécuritaire, La Découverte, Paris, 2007.

Radu – Sebastian Ungureanu, Securitate, suverartitate și instituții internaționale. Crizele din Europa de Sud-Est în anii '90, Prefață de Andrei Mirariu, Ed. Poliiram, lași, 2010,

Ion Busuioc, Ștefan Dcgaru, Cezar Peța, Daniel Stanciu, Ghearghe Lupescu, Securitatea națională; Prezent si perspective, Ed. SITECH, Craiova, 2010,

Constantin Holihor, Politica de securitate în mediul internațional, val. I, Domeniul energetic, Institutul European, lași, 2003,

George Cristian Maior, Cunoașterea strategică în era globaiizării în George Cristian Maior (coord.), Un război al minții. Intelligence, sen/iciide informații și cunoaștere strategică în secolul XXI, Ed. RAO, București, 2010.

Ion Busuioc, Ștefan Dagaru, Cezar Peța, Daniel Stanciu, Gheorghe Lupeseu,

Marian Lazăr, Corupția – risc major la adresa securității naționale. Ed. Polirom, Iași.

Steven Metz, La guerre asymétrique, et l’avenir de l’Occident, Strategie Asymmetry , Military Review,, n.4, juillet- août 2001,

E.N. Luttwak, Strategy: The Logic of War and Peace, Cambridge, Belknap/Harvard University Press, 1987,

Petre Dutu, Moralul militarilor. București, Editura AISM 2002.

Patrick Henrichon, Protéger les forces canadiennes contre les menaces asymétriques,http://www. journal .force s.gcca/vo3/no4/do c/9 -14- fra.pdf,

Michael L. Kolodzee, Commentary The Asymmetric Threat, e-book.

Petre Duțu, Amenințări asimetrice sau amenințări hibride: delimitări conceptuale pentru fundamentarea securității și apărării naționale, Ed. Universității Naționale de Apărare , București, 2013,

Ionel Sava, Teoria și practica securității, Ed. ALL, București, 2012,

Buzan, Barry, Ole Wsever and Jaap de Wilde , Securityv A New Framework for Analysis, Boulder, Colorado: Lynne Rienner., 1998,

Abrahamsen, Rita ‘Blair’s Africa: The Politics of Securitization and Fear, Alternatives, UK, 2005,

Hansen, Lene , The Little Mermaid’s Silent Security Dilemma and the Absence of Gender in the Copenhagen School, Millennium, 2009,

Huysmans. Jef, Revisiting Copenhagen European Journal of International Relations , 2009,

Alexandra Sarcinski, Elemente noi în studiul securității naționale și internaționale, Ed. Universității Naționale de Apărare, București, 2005,

Bigo, Didier, Security and Immigration: Towards a Critique of the Govemmentality of Unease’, Alternatives , 2002,

Roselle, Laura & Spray, Sharon Research and Writing in International Relations. Pearson Education, Inc. , 2008,

Ainitav, Acharya , Constructing A Security Community in Southeast Asia ASEAN and the Problem of Régional Order. London: Routledge, 2009, p.17.

Saperstein. Alvin M.. Complexity, Chaos, and National Security Policy: Metaphors or Tools?, Conference on Complexity. Global Politics, and National Security. RAND Corporation. 1996,

Mac Mac Donald, Securitization and the Construction of Security, Warwick, U.K., 2008,

Dobrescu P., Viclenia Globalizării, Editura Institutul European, Iași, 2010

Elbaradei M., Epoca dezamăgirii – Diplomație nucleară în vremuri de cumpănă, Editura Rao, București, 2011.

Gray C., Războiul, pacea și relațiile internaționale, Editura Polirom, Iași, 2010;

Mac Mac Donald, Securitization and the Construction of Security, Warwick, Routledge , U.K., 2008,

Henry Kissinger, Diplomația, București, AII, 1999,

Ciprian-Beniamin Benea, Nuclearul. Climă, energie și război, Iași, Institutul European, 2011,

General-maior Comeliu Soare, Războiul și politica in epoca contemporană, București, Editura Militară, 1986,

Bruno Tertrais, „The Unexpected Risk: The Impact of Political Crises on the Security and Control of Nuclear Weapons“, în Henry Sokolski, Bruno Tertrais (coord.), Nuclear Weapons Security Crises: What Does History Teach?, SSI, Carlisle, 2013,

Colin S. Gray, Another Bloody Century: Future Warfare, London, Phoenix, 2006.,

Raymond Aron, Pertser la guerre, Clausewitz, Paris, Gallimard, 1976; Thomas Schelling, Strategia conflictului, București, Integral, 2000. Vezi și Mircea Malita, Tablouri din Războiul Rece, București, C.H. Beck, 2007,

Kenneth Waltz, Teoria politicii internaționale, Iași, Polirom, 2006,

Teodor Chiriei, „Europa nucleară, un paradox!“, Geopolitica, nr. 6/2016.

Olivia Comșa, „Safety and Security Culture Beyond EU Borders“,Geopolitica, nr. 5/2014.

Liliana Minei, Controlul exporturilor strategice, instrument de stabilitate și securitate, București, Editura Militară, 2009.,

„Nuclear Power in the World Today“, World Nuclear Association, http://www.world-nuclear.org/info/Current-and-Future-Generation/Nuclear-Power-in-the-World Today/#.Um4UFVN icwo,

Ciprian-Beniamin Benea, Nuclearul. Climă, energie și război, Iași, Institutul European, 2011,

Ramona Feraru, „Seniorii energiei“, interviu cu academicianul Marius Peculea, Geopolitica, nr. 2/2013.

Ion Irimia, Dănuț Mircea Chiriac, Curs de doctrine politico-militare, Ed. Universității București, București, 2004,

Teodor Frunzeti, Neproliferarea armelor nucleare, în Revista Științe Politice, nr.4/2013,

Guan Eun Choi, Reasons for progresive to oppose Nord Korean Nuclear Aarmament, Conference against A and H bombs, Hiroshima, Japan, 2009

Rudiger Frank, Between Nuclear Armament and Economic Pragmatism: Is North Korea Facing Change? Asia Policy Brief 2013/04, Gütersloh: Bertelsmann Foundation,

Larry Niksch, North Koreea´s Nuclear Weapons Development and Diplomacy, CRS;New York, 2010.

Seung Ho Jo, Tae HwangKuak, North Korea second nuclear crisis and north-east Asian security, Routledge, New York, 2007,

Hazel Smith, North Korea, Maerkets and military rule, Cambridge, UK, 2015,

Lyndon Johnson, North Korea and the capture of the ship Pueblo, Penguin, USA, 2013,

http://www.bbc.com/news/world-asia-pacific-118699

Sung Chull Chim, Michael Cohen, ed., North Korea and nuclear weapons, Georgetown University Press, 2017,

Brian Thompson, North Korea and the Diplomacy debate, Nova Science Publishers, London, 2012,

Jacques Fuqua, Nuclear endgame, the need for engagement with North Korea, Praeger security international, London, 2007,

Gregory J. Moore, North Korean nuclear operationality, John Hopkins University Press, Baltimore, 2014,

Jonatan Pollack, No exit, North Korea, nuclear weapons and international security, International Institute for Strategic Studies, 2011,

Mark Townsend, Paul Harris., Now the Pentagon Tells Bush: Climate Change will Destroy Us', în The Observer.. Februarie, 22, 2004.

European Commission Joint Research Centre, Global Monitoring for Security and Stability: GMOSS – A Network of Excellence . March 2003,

http://www.gandul.info/international/video-epoca-de-aur-a-relatiilor-dintre-romania-si-coreea-de-nord-cum-i-a-pus-kim-ir-sen-lui-ceausescu-phenianul-la-picioare-9074215

http://www.libertatea.ro/stiri/analistii-militari-romani-despre-pericolul-din-coreea-de-nord-1828189

http://www.ancex.ro/?pag10

https://www.agerpres.ro/externe/2016/12/29/retrospectiva-2016-coreea-de-nord-pariaza-pe-armele-nucleare-si-pe-rachete-in-pofida-sanctiunilor09-06-52

ANEXA NR.1

Locația testelor cu rachete balistice de către Coreea de Nord

ANEXA NR.2

ANEXA NR.3