Implicațiile Juridice ale Comunicării Mediatice

=== 958ee9ee9e090315397f4d0ab98e877740d38add_66723_1 ===

INTRODUCERE

Într-o lume aflată în continuă schimbare, în care transformările se produc cu o viteză amețitoare, o lume în care informația înseamnă putere, comunicarea joacă un rol esențial. Din această perspectivă, putem vorbi despre un proces complex, cu implicații și consecințe aparte, de natură a influența profund orice sferă a vieții sociale, economice sau politice din cadrul unei societăți.

Într-o abordare simplistă, am putea defini comunicarea ca fiind procesul de transmitere a informațiilor, ideilor, opiniilor, utilizând un canal între emițător și receptor, prin intermediul mesajelor simbolice. La o analiză mai atentă însă, acest concept se dovedește a fi atotcuprinzător, prin dinamismul și universalitatea sa. În esență, “comunicarea este substanța societății”. Ea este prezentă în toate palierele societății și este indispensabilă. Așa cum spunea Constantin Noica, în articolul Comunicare și cuminecare, din Cuvânt împreună despre rostirea românească, ”Toată viața și toată societatea, laolaltă cu toată cultura, sunt o chestiune de comunicare”.

Prin urmare, comunicarea este un atribut sine-qua-non al oricărei civilizații și nu poate fi definită decât în interiorul și în legătură cu respectiva civilizație. “Comunicarea este o dimensiune centrală a vieții noastre culturale; fără ea, orice tip de cultură moare. În consecință, studiul comunicării presupune studiul culturii în care este integrată”.

Fiind parte integrantă a multor discipline, comunicarea a fost definită, de-a lungul timpului, în varii forme, deținând, prin natura abordării, atributul subiectivității. Printre definițiile consacrate, demnă de menționat în contextul lucrării de față ar fi aceea care stabilește că “procesul de comunicare include toate acele procese prin care oamenii se influențează unii pe alții”. Ne vom ocupa, așadar, în această lucrare, de una dintre cele mai importante forme ale comunicării, aceea a comunicării mediatice, un domeniu cu influență majoră în orice tip de societate.

Considerată a fi o armă cu două tăișuri, media poate fi, în același timp, câinele de pază al democrației sau doar o instituție aservită politic, știind că “a comunica și a influența formează una și aceeași acțiune”. Pentru ca mesajul recepționat de către beneficiarii respectivelor informații transmise prin comunicarea mediatică să fie unul corect, există anumite limitări deontologice și juridice, cuprinse atât în normele interne, cât și în cele internaționale. Vom arăta că libertatea de exprimare și dreptul la informație, garantate chiar prin Constituția României, au totuși anumite limitări, menite să mențină un echilibru între exercitarea, pe de o parte, a dreptului la liberă exprimare și, pe de altă parte, a celorlalte drepturi civile nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la viață privată, dreptul la demnitate, dreptul la propria imagine sau, în ultimă instanță, siguranța națională.

Ca în orice segment al unei societăți, și în ceea ce privește comunicarea mediatică există influențe juridice, norme de drept intern și internațional, al căror scop bine definit este acela de a elimina sau de a limita abuzurile, indiferent de zona din care acestea încearcă să se propage. Distorsionarea mesajului, manipularea, dezinformarea, pe de o parte, sau limitarea libertății de exprimare ori îngrădirea accesului la informație, pe de altă parte, sunt acțiuni nocive și destabilizatoare, ce trebuie imperativ sancționate în orice democrație.

CONCEPTUL DE COMUNICARE

Provenind din latinescul “communis”, termenul de comunicare relevă, în esență, acțiunea de “a avea în comun”, “a pune de acord”, “a împărtăși ceva”. În timp, sensul a fost îmbogățit și cu alte valențe, cum ar fi aceea de “a transmite”, fiind asociat, în epoca modernă, unor mijloace fizice clare, cum ar fi presa scrisă sau audio-vizuală. Termenul de comunicare include “interacțiunea cu ajutorul unor simboluri și transmiterea neintenționată de informații prin cel care comunică, interpretată ca fiind informativă, de către un observator.”

Verbală sau nonverbală, directă sau mediatică, bilaterală sau unilaterală, comunicarea este un concept ce a fost definit în timp în felurite moduri, mai mult sau mai puțin exhaustive și a căpătat, de-a lungul istoriei, noi dimensiuni, devenind o disciplină academică în sine.

Multiple încercări de a defini un proces complex

Sociologul francez Raymond Boudon (în Dicționar de sociologie, Larousse, 1996) definea comunicarea ca fiind ”un ansamblu de modalități – rețele de transmisie, echipamente individuale și autonome – care permite punerea la dispoziția unui public destul de larg a unei multitudini de mesaje”.

O altă definiție a comunicării este cea dată de francezul Norbert Sillamy (în Dicționar de psihologie, Larousse, 1996). ”Comunicarea este în primul rând o percepție. Ea implică transmiterea, intenționată sau nu, de informații destinate să lămurească sau să influențeze un individ sau un grup de indivizi receptori”.

În concepția psihologilor Carl Hovland, Irving Janis și Harold Kellez, comunicarea este “un proces prin care un individ – comunicatorul – transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi – auditoriul”.

Filozoful american Charles Morris consideră comunicarea drept “punerea în comun, împărtășirea, transmiterea unor proprietăți unui nunăr de lucruri. Orice mediu care servește acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul”.

Mult mai concis, profesorul Collin Cherry numește comunicarea drept “ceea ce leagă organismele între ele”, iar Warren Weaver spune că reprezintă “totalitatea proceselor prin care o minte poate să o influențeze pe alta”.

În opinia cunoscutului profesor de psihologie socială a Universității din Provence, Jean-Claude Abric, comunicarea reprezintă “ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informații și de semnificații între persoane aflate într-o situație socială dată”.

Sociologul american Charles Cooley vede în comunicare “acel mecanism prin care relațiile umane există și se dezvoltă – toate simbolurile minții, împreună cu mijloacele de propagare (transmitere) a lor prin intermediul spațiului și cu prezervarea lor în timp”.

Printre definițiile date comunicării, celebră este și cea a lui Harold Lasswell, cercetător în științe politice, care rezumă conceptul la cinci întrebări fundamentale: “Cine? Ce spune? Prin ce canal? Către cine? Cu ce efect?”.

Teoretician și fondator al Departamentului de Comunicare de la Universitatea de Stat din Michigan, David Berlo consideră comunicarea ca fiind “procesul prin care un emițător (cine?) livrează un mesaj (ce?) care este codificat, transmis prin intermediul unui mediu (ce canal?) către un receptor (cui?) care decodifică mesajul și oferă un feedback (cu ce efect?) într-un context care implică existența unui zgomot”.

O definiție mai completă a comunicării avea să fie dată de către Louis Forsdale, profesor emerit de comunicare și educație la Universitatea Columbia, care o considera a fi “procesul prin care un sistem este stabilit, menținut și modificat prin intermediul unor semnale comune, împărtășite, care acționează potrivit unor reguli”.

În fine, dar fără a avea pretenția de a epuiza subiectul, este demnă de menționat și definiția dată de către cercetătorul american Don Fabun, care spune concis: “Comunicarea este transferul de semnificație”.

Elementele procesului de comunicare

Complex și dinamic, procesul de comunicare implică o serie de elemente structurale, cu roluri și poziții diferite:

– Emițătorul (cel care inițiază comunicarea) și receptorul (cel care primește mesajul).

Este un element ce semnifică dubla ipostază a comunicatorului;

– Mesajul. În genere, este o idee sau o informație, și care poate fi transmis prin

diferite canale (de la dialogul interpersonal, la rapoarte interne, ședințe, scrisori, convorbiri telefonice, videoconferințe sau e-mail-uri, precum și toată gama de tipărituri). Mesajul reprezintă semnale codificate care au o semnificație pentru o altă persoană sau grup de personae;

– Limbajul. Presupune codificarea și decodificarea semnificațiilor transmise sau

receptate;

– Contextul (care poate fi formal sau informal);

Acest element poate avea 4 dimensiuni: fizică (mediul fizic în care are loc comunicarea), socială (relațiile dintre participanți, rolurile asumate), psihologică (aspectul oficial sau neoficial al comunicării, prezența sau absența ostilității) sau temporală (ora, ziua anotimpul etc.);

– Canalul de comunicare.

Acesta este purtătorul mesajului, fiind atât vehiculul, cât și suportul fizic al lui;

– Factorii perturbatori (care pot fi de natură obiectivă sau subiectivă).

Sunt factorii ce distorsionează mesajul sau interferează cu acesta;

– Feedback-ul.

Acesta este mesajul returnat ca răspuns la stimulul expediat de emițător, formându-se un proces circular al comunicării.

Schema fundamentală a comunicării respectă acest traseu al transmiterii mesajului de la sursă la receptor, ținând cont de factorul ”perturbație”:

Mesaj Semnal Semnal Mesaj

Sursă → Codificare → Canal → Decodificare → Destinație

În această viziune, comunicarea devine un “proces prin care un emițător transmite informație receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte”.

Principiile comunicării în viziunea Școlii de la Palo Alto

Comunicarea funcționează după anumite principii. Cea mai nouă abordare în acest sens este cea a grupului de cercetători care au format Școala de la Palo Alto și care au formulat, în acest sens, șapte axiome:

Axioma 1: Comunicarea este inevitabilă (orice comportament uman are valoare de

mesaj, deci comunicăm volens-nolens);

Axioma 2: Comunicarea se desfășoară la două niveluri: informațional și relațional (comunicarea nu se rezumă la transmiterea informației, ea are legătură directă cu comportamentul);

Axioma 3: Comunicarea este un proces continuu (partenerii de dialog schimbă rolurile în permanență, fiind pe rând stimul și răspuns);

Axioma 4: Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică (ea poate fi verbală sau nonverbală);

Axioma 5: Orice proces de comunicare este simetric, în care partenerii adoptă un comportament ”în oglindă” (bazat pe egalitate) sau complementar (întemeiat pe diferență);

Axioma 6: Comunicarea este ireversibilă (ea produce un efect asupra receptorului);

Axioma 7: Comunicarea presupune procese de ajustare și acomodare (fiecare experiență de viață sau experiență lingvistică face ca mesajul să aibă un anume sens).

Teoreticienii Școlii de la Palo Alto avansează astfel teza conform căreia “totul este comunicare”. Comunicarea este noul termen care exprimă relația omului cu lumea. Comunicarea furnizează regulile de înțelegere pentru toate lucrurile din lume, deoarece știința, arta sau toate practicile cotidiene nu sunt decât sectoare conținute în comunicarea care le înglobează. Comunicarea reflectă întregul joc al rațiunii și al activităților ei.

Un concept structurat pe cinci niveluri

Putem vorbi despre cinci niveluri de comunicare, stabilite în funcție de numărul de persoane implicate într-un astfel de proces, și anume: intrapersonal, interpersonal, de grup, publică și de masă.

Comunicarea intrapersonală. Reprezintă comunicarea cu sine și are un rol important în menținerea echilibrului psihic;

Comunicarea interpersonală. Reprezintă dialogul dintre două persoane. Poate fi direct, presupunând inițierea de contacte personale nemijlocite și interactive între oameni, sau indirect, necesitând mijloace și tehnici secundare de punere în contact uman;

Comunicarea de grup sau în echipă este dialogul într-un cadru intim de până la 10 persoane, nivel la care se asigură schimburi de idei și emoții, se împărtășesc experiențe și se caută soluții de rezolvare a problemelor, se iau decizii și se aplanează conflicte;

Comunicarea publică prin care înțelegem că “orice gen de cuvântare, expunere sau prezentare susținută de către o persoană direct în prezența unui auditoriu, mai mult sau mai puțin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane, este o formă de discurs public sau comunicare publică”. Acest nivel de comunicare își are rădăcinile în retorica antică;

Comunicarea de masă se referă la “producerea și difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituționalizat către un public variat și numeros”. Caracteristica principală a comunicării de masă constă în faptul că răspunsul este decalat în timp, mesajul mergând într-o singură direcție.

Cele patru dimensiuni ale contextului comunicării

Foarte important în deslușirea simbolurilor ce însoțesc informațiile într-un proces de comunicare, determinând în ultimă instanță acceptul sau refuzul receptorului de a-și însuși mesajul primit, contextul comunicării include patru dimensiuni: fizică, culturală, socială și psihologică, precum și cea temporală.

Contextul fizic.

Este cel care se referă la mediul fizic concret, ale cărui elemente sunt ambianța sonoră, lumina, încăperea sau spațiul înconjurător.

Contextul cultural

Este cel care face referire la mentalități, credințe, tradiții și valori. Este bine știut că cele două concepte fundamentale de „bine” sau „rău” pot avea înțelesuri și acceptări diferite în cadrul fiecărei culturi.

Contextul social și psihologic.

Este acel context care face trimitere la statutul social al partenerilor, la caracterul formal sau informal al relației, la situația concretă dar și la percepția individuală a partenerilor de discuție.

Contextul temporal.

Este un context punctual care se referă la momentul de timp în care este plasat mesajul, într-o secvență de alte mesaje succesive.

Caracteristicile procesului de comunicare

Ca să putem înțelege măcar în parte complexitatea și dimensiunile acestui process numit comunicare, este absolut necesar să ne aplecăm puțin spre studierea caracteristicilor sale esențiale. În funcție de context, evoluție, consecințe, precum și de o multitudine de alți factori, rezultă următoarele cartacteristici:

Comunicarea este un proces dinamic. Din momentul în care a fost inițiat, acesta evoluează și este supus schimbărilor;

Comunicarea este inevitabilă. Este imposibil să nu comunici, având în vedere că procesul comunicării apare chiar și când nu există intenție pentru acest lucru deoarece putem comunica și verbal, dar și nonverbal;

Comunicarea are loc într-un anumit context (social, cultural, fizic sau psihic);

Comunicarea este un proces continuu. Acesta se desfășoară neîncetat, emițătorul devenind receptor și invers, având la dispoziție o multitudine de canale și mijloace de comunicare;

Comunicarea este un proces simbolic. În acest sens sunt semnificative două definiții: "Comunicarea este realizarea socială în comportamentul simbolic" (Baird & Knower) sau "Comunicarea constă în atribuirea unui sens semnelor, perceperea înțelesului" (Cronkhite);

Comunicarea nu este informare, ci mai degrabă un dialog, în cadrul căruia se realizează un schimb de informații și se așteaptă un răspuns;

Comunicarea este un proces ireversibil. Este o caracteristică extrem de importantă a comunicării, deoarece mesajul, odată emis, nu mai poate fi retras sau schimbat. Efectele sale odată produse, fie că se concretizează într-un termen scurt sau mai lung, că sunt imediate sau de durată, că sunt directe sau indirect, nu mai pot fi anulate.

TEORII ȘI MODELE ALE COMUNICĂRII

În decursul lungii istorii în care au fost studiate științele comunicării, au fost elaborate o serie de teorii și modele, între care regăsim lingvistica și derivatele sale, cum ar fi pragmatica, retorica și semiotica, alături de comunicarea paradoxală, axiomele Școlii de la Palo Alto, cercetările sociologice asupra impactului media sau antropologia riturilor interacțiunii.

Deși, ca în orice știință, cercetările au adus noi valențe și îmbunătățiri ale conceptelor, curentele fondatoare rămân încă să ocupe pozițiile centrale. Cu toate acestea, ca reacție la teoriile și modelele clasice, noile concepte aduc în prim-plan comunicarea ca fiind un proces ce nu se reduce doar la transmiterea informației sau a mesajului, aceasta fiind privită ca o intercomprehensiune.

Modelele, însă, nu valorează decât prin gradul lor de probabilitate, ele ramânând valabile atât timp cât nu sunt dezmințite de experiență.

Modelul informațional al lui Shannon-Weaver

Cunoscut sub numele de Shannon-Weaver (după numele autorilor săi Claude Shannon și Warren Weaver), este unul dintre primele modele teoretice și a fost elaborat în anul 1949. Conform acestui model, „a comunica înseamnă a transmite un semnal care este primit”. În acest caz, decizia de a trimite sau nu un mesaj revine sursei, la fel și alegerea acestuia dintr-o varietate de mesaje. Problema comunicării este studiată din perspectivă tehnică și răspunde la două întrebări majore: “Cum poate fi transmisă o informație în modul cel mai rapid?” și “Cum se poate asigura integritatea informației, adică cum se poate face ca informația transmisă de emițător să fie întocmai cea pe care o va primi receptorul?”

Așa cum arată teoria celor doi, cantitatea de informație pe care o obținem când se produce un eveniment este egală cu cantitatea de incertitudine care există înaintea lui. Prin urmare, incertitudinea și cantitatea de informație depind de probabilitatea de producere a unor evenimente. Cu alte cuvinte, un mesaj având o slabă probabilitate este mai informativ, pentru că este neașteptat. Există însă o lacună în cadrul acestui model, deoarece neglijează total categoria de semnificație.

Modelul circular al lui Andersch, Straats & Bostrom

Într-o imagine circulară a comunicării, modelul lui Andersch, Staats și Bostrom introduce conceptul de amplificare și de selecție a informațiilor, trimițând în centrul comunicării mediul și stimulii care pot proveni din acesta, încercându-se, în acest mod, „dezvoltarea unei balanțe dinamice între căutarea informației de către emițător în mediu și reactualizarea comunicării în același mediu de către receptor”.

Printre principalele caracteristici ale acestui model sunt de remarcat ciclicitatea procesului de comunicare sau rolul dual al entității emițător-receptor.

Deși a fost ținta mai multor critici, mai ales pentru faptul că nu ia în considerare un element fundamental în procesul de comunicare, și anume feedback-ul, este considerat a fi totuși un început de drum ce a putut permite dezvoltarea pe niveluri superioare a altor modele.

Modelul liniar al lui Harold L. Laswell

Prima și cea mai cunoscută formulă a comunicării a fost elaborată în anul 1948 de către cercetătorul american Harold L. Laswell. Schema construită de acesta arată că orice proces de comunicare poate fi descris prin răspunsurile la cinci intrebari: Cine? Ce spune? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect?

În anul 1959, Richard Braddock își aduce propria contribuție la această formulă, adăugând celor cinci elemente și contextul în care se produce, precum și scopul cu care este transmis mesajul.

Modelul SMCR al lui David Berlo

Inițiat de către David K. Berlo, Modelul SMCR (acronim care se referă la patru elemente ale comunicării: Sursă, Mesaj, Canal, Receptor) aduce în prim-plan cultura și sistemul social în care are loc actul de comunicare, ca fiind relevante atât pentru emițător, cât și pentru receptor. „Modelul lui Berlo pune un accent deosebit pe extinderea repertoriilor comunicatorilor, în vederea realizării cât mai multor conexiuni și a unui repertoriu comun, acestea realizându-se și la nivelul valorilor sau al atitudinilor emițătorului ori receptorului”.

Acest model presupune și existenta unui echilibru dinamic al actului de comunicare, arătând că existența unor deprinderi bune de comunicare la nivelul emițătorului implică existența unor deprinderi bune de comunicare și la nivelul receptorului.

Modelul lingvistic al lui Ogden & Richards

Model lingvistic al comunicării, acesta pune accent pe situația informațională și simbolică a mesajului. Astfel, mesajul este element al “circuitului comunicațional”, este trimis de către emițător, circulă printr-un canal și ajunge la receptor. Element al unui “proces de reprezentare”, este intermediar între realitate și imaginea acestei realități.

Modelul lui Gerbner

Deși este considerat a fi o dezvoltare speculativă a modelului lui Shannon și Weaver, modelul lui Gerbner este unul elaborat, având un grad ridicat de surprindere a relației dintre formă și conținut. Acesta presupune un proces dinamic interactiv între producerea evenimentului și perceperea informației despre eveniment și reprezintă o relație triunghiulară între eveniment, evenimentul perceput și afirmația despre eveniment. Modelul lui Gerbner reprezintă “poate cea mai completă tentativă de a specifica toate etapele și activitățile componente ale comunicării (…) căruia nu i s-a mai adăugat nimic, din punct de vedere descriptiv, de când a fost elaborat”.

Modelul lui Jakobson

Venind în completarea modelelor matematice, modelele lingvistice aduc noutatea simbolurilor. Limbajul aduce, așadar, un sens mesajului cu conținut. În modelul lui Roman Jakobson, în care mesajul reprezintă un enunț compus dintr-un ansamblu de semne, emițătorul și receptorul sunt cele două componente standard ale comunicării, delimitând arealul desfășurării acesteia.

COMUNICAREA MEDIATICĂ

Comunicarea mediatică reprezintă, într-o definiție concisă, comunicarea intermediată de către un mediu. Ea este o formă specializată a comunicării umane, avându-și rădăcinile chiar în retorica antică. Activitatea mediatică are însă o istorie destul de recentă, traversând uneori perioade dificile determinate de anumite contexte politice. În aceste condiții, așa cum spunea Guy Lochard, comunicarea mediatică este “în inspiratia sa fondatoare, fructul și manifestarea unei libertăți fundamentale: aceea de a gândi și de a se exprima liber”.

Comunicare mediatică sau Comunicare de masă?

Deși uneori sunt considerate a fi două concepte similare, este necesar a fi făcută distincția dintre comunicarea mediatică și cea de masă. În timp ce comunicarea de masă se realizează prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, cea mediatică se realizează, în general, prin intermediul media. Atunci când o persoană comunică prin intermediul telefonului vorbim de comunicare mediatică, dar nu putem vorbi despre comunicarea de masă, telefonul fiind un mediu de comunicare informală. Cu alte cuvinte, comunicarea de masă este inclusă în comunicarea mediatică, comunicarea prin intermediul televiziunii este considerată în această ordine de idei atât comunicare mediatică, cât și comunicare de masă.

Comunicarea de masă presupune producerea sau difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituționalizat către un public variat și numeros, fără însă de a beneficia de un feedback eficient. Spre deosebire de aceasta, comunicarea mediatică se caracterizează prin faptul că, acționând la nivelul reprezentărilor sociale, permite o rapidă modificare a discursurilor publice, diferind în mod esențial de alte tipuri de comunicare prin finalitatea sa.

În concepția filozofului Marshall McLuhan, supranumit și patriarhul criticii mass-media, comunicarea de masă este o formă de “retribalizare” a structurii conștiinței sociale și de configurare a unui “stat global”. Acesta consideră că nevoile media ne afectează fiziologic și psihic, modificând activitatea psihosenzorială a omului.

În Dicționarul Brockhaus, media este definită ca fiind un „instrument al publicisticii sau al comunicării, în sens mai larg canal de transmitere sau organizație din domeniul presei, filmului, radioului sau a televiziunii”.

Clasificări media

Clasificările media sunt variate, în funcție de anumite criterii. Pornind de la necesitatea unui suport tehnic la emisie și, respectiv, la recepție, media se împarte în:

Media primare. Gestica, mimica, dansul și exprimarea verbală. Se caracterizează prin lipsa necesității unui suport tehnic;

Media secundare. Scrisul, muzica prin intermediul instrumentelor, presa, cărțile. Se caracterizează prin necesitatea unui suport tehnic numai la emisie;

Media terțiare. Telegraful, radioul, televiziunea, filmul, la care se adaugă, destul de recent, internetul și multimedia, denumite generic new media, cunoscute și ca media digitale. Se caracterizează prin necesitatea unui suport tehnic și la emisie și la recepție.

O altă clasificare este cea a lui Mc Luhan, care împarte media în:

Media fierbinți: radioul, fotografia, cinematograful. Sunt cele care se adresează unui singur simț, dar nu antrenează implicarea senzorială a auditoriului ; 

Media reci: telefonul, televiziunea. Sunt cele care se adresează simultan mai multor simțuri, situație în care implicarea receptorului mesajului este mai profundă.

O clasificare se poate face și după o serie de alte caracteristici:

După suportul pe care este transmis mesajul: media tipărite (în această categorie intră cărțile, ziarele, revistele, afișele etc.); media electronice (reprezentată de radio, televiziune, internet).

După conținutul mesajului: media de informare; media de divertisment; media de publicitate.

După mărimea publicului: media de masă; media de grup; media individuale.

După caracteristicile tehnice: media de difuzare; media de comunicare; media autonome.

După funcție: media de informare; media de reprezentare; media de distribuție.

După modul de corelare a comunicatorilor: media off-line; media on-line.

Funcțiile comunicării mediatice

Ținând cont de influența cu totul specială pe care mijloacele de comunicare în masă o exercită asupra publicului receptor, se cuvine să facem câteva referiri la funcțiile comunicării mediatice. Dintre acestea, cel mai frecvent abordate de către specialiști sunt:

Functia de informare. Canalele de comunicare precum ziarele, revistele, radioul, televiziunea sau internetul sunt cele care informează publicul, fără însă a-și limita influența numai la această activitate. Ele au rolul de a orienta și chiar dirija opinia publică, pot modela conștiințe, pot acționa pozitiv dar, în egală măsură, pot să distrugă discernământul, influență numită de către cercetătorii americani Lazarsfeld și Merton ”disfuncția de narcotizare”.  Vorbind despre informație, este necesar să luăm în considerare aspectul sintactic și semantic, ce relevă semnificația prin prisma convențiilor sociale, informația semantică intențională, ce determină sensul atribuit de emițător, precum și informația semantică realizată, care induce sensul decelat de receptor. Această funcție exprimă nevoia indivizilor și a grupurilor de a controla mediul înconjurător. În termeni pragmatici ea este denumită de americani și funcția de supraveghere, subliniind faptul că presa deține statutul de instrument de control al realului.

În contextul acestei funcții, putem vorbi de informații generale (cele ce nu au neapărat o utilitate imediată, dar oferă un capital informațional ce poate fi reactualizat și care poate constitui o bază importantă în stabilirea unor strategii. Pe de altă parte, afluența uriașă de informații oferite de mass-media poate avea și consecințe negative, devenind, la un moment dat, copleșitoare, putând chiar să anihileze spiritul critic al receptorului și determinându-l să nu mai poată avea o abordare lucidă asupra informațiilor), informațiile instrumentale (cele ce prezintă date de utilitate pentru viața cotidiană, concretă, referitoare la viața în gospodărie, diferite anunțuri de vanzări, cumpărări, angajări etc., informații ce induc sentimentul realizării unei investitii), informațiile de prevenire (ce includ datele referitoare la starea vremii, prognozele economico-financiare, informațiile vizând prevenirea unor boli, a unor incendii sau a unor accidente rutiere, schimbări ori perturbări în funcționarea sistemelor sociale, dar și informații vizând pregătirea publicului pentru confruntarea cu o serie de evenimente neașteptate și nedorite, cum ar fi catastrofele naturale, accidentele sau diverse crize din domeniul social, economic sau politic). În raport cu funcția de informare poate să existe și reversul, acela de panică, fiind considerat a fi o disfuncție.

Functia de interpretare. Ținând cont de faptul că o știre nu reprezintă neapărat doar un cumul de informații, ci și semnificațiile trecute prin filtrul personal al autorului (vezi editorialul sau comentariul), receptorul va primi, în același timp, și faptele, dar și o interpretare a lor. Așadar, odată cu faptele, ele oferă și o interpretare a acestora. Prima și cea mai importantă formă de interpretare constă în chiar decizia de a face publică sau nu o anumită informație. Pasul următor este reprezentat de stabilirea priorităților. Aceste două etape sunt forme directe și implicite de interpretare. Cu toate acestea, opiniile jurnalistului, exprimate prin prisma anumitor contexte, dar și a propriei personalități, nu trebuie să distorsioneze prezentarea faptelor reale, aceasta fiind o regulă esențială în derularea activității presei moderne, care se bazează pe separarea prezentării evenimentelor de opiniile personale ale celor care le relatează, sau, așa cum spunea, în anul 1992, G. P. Scott, editor la ziarul englez The Guardian: ,,Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere”. Alături de editorial sau comentariu, există și alte forme de mass-media care transmit un punct de vedere asupra faptelor reale, acestea fiind: cronica, pamfletul, caricatura, emisiunile documentare, sintezele referitoare la evoluția unor evenimente, campaniile de presă vizând atingerea unui anumit obiectiv etc.

3. Funcția critică. Aceasta se referă, în primul rând, la rolul tradițional de ,,câine de pază al democrației”. În această situație, mass-media este oponentul celor ce guvernează, în numele opiniei publice. În al doilea rând, vorbim despre activitatea de investigare, de aducere la lumină a unor aspecte din viața socială ce depășesc sfera normalității. În al treilea rând, este funcția ce privește confruntarea unor curente diferite de opinie.

4. Functia instructiv-culturalizatoare. Este acea funcție care se realizează prin difuzarea de informații, cunoștințe cultural-științifice, dar care presupune promovarea, într-o formă subtilă, a valorilor, normelor, modelelor de comportament ce țin de paradigma culturală a societății. Este o funcție de socializare implicită, ce are menirea de a modela comportamente, de formare a gândirii și de asimilare a valorilor și modelelor culturale. În același timp, este și o funcție de socializare explicit asumată, iar aici putem vorbi despre emisiunile sau publicațiile destinate copiilor, ciclurile televizate de pregătire școlară sau de învățare a limbilor străine, documentarele cu un conținut educativ etc. Este important de menționat faptul că această funcție instructiv-culturalizatoare are o însemnătate deosebită penru societate în genere, dar și pentru individ în parte, deoarece transmiterea valorilor prin intermediul mass-media contribuie la realizarea stabilității sociale și la menținerea în timp a structurilor culturale.

5. Functia de liant. Fiind o consecință a celorlalte funcții, aceasta și-a căpătat denumirea de la faptul că poate genera un mecanism de solidaritate socială. Aici se constată forța extraordinară a mass-media în a mobiliza opinia publică, în a declanșa acțiuni de solidaritate ori de a construi rețele sociale. Din această perspectivă, unii sociologi susțin că presa exercită o acțiune de coagulare a societății, o forță care apropie, unifică și dă coerență colectivităților din lumea modernă.

6. Functia de divertisment. Mass-media, în speță radioul și televiziunea, sunt instituțiile care oferă divertisment publicului la costurile cele mai reduse, dacă ar fi să facem o comparație cu concertele, spectacolele de teatru, cinematograful sau diverse alte evenimente de acest gen. Psihologii consideră ca, de îndată ce sunt cufundați în universul simbolic al unui film sau al unui roman, al unui documentar de călătorie sau al unui show muzical, oamenii trăiesc experiențe vicariale, beneficiind, la modul imaginar, de trăiri, evenimente și situații pe care, în orizontul vieții reale, nu le-ar putea trăi niciodată. Sociologul francez Jean Cazneuve este de părere că, prin divertisment, omul ,,regăsește imaginea a ceea ce se teme să vrea să fie și a ceea ce își mărturisește că visează să fie. Astfel, se creează o lume factice, care permite evaziunea și oferă totodată o doză ușoară de informare”. Pentru a defini această latură a acțiunii presei, Cazneueve folosește formulele funcție terapeutică sau funcție cathartică.

Cercetatorul american Roman Jakobson propune și el o clasificare a funcțiilor comunicării:

1. Funcția emotivă a comunicării, care scoate în evidență starea internă a emițătorului;

2. Funcția conativă sau persuasivă sau retorică, prin care se urmărește un anumit răspuns din partea receptorului;

3. Funcția poetică, în care accentul se pune pe mesaj.

4. Funcția referențială, fiind cea care face trimitere la contextul în care are loc transmiterea mesajului;

5. Funcția metalingvistică, care este centrată pe cod, prin care se controlează cuvintele folosite, discutându-le înțelesul sau forma, pentru a favoriza perceperea lor corectă;

6. Functia fatică a comunicării, ce are în vedere caracteristicile canalului de comunicare și controlul bunei funcționări a acestuia.

Paradigme ale comunicării mediatice

"Gama paradigmelor sau modelelor existente este în mod inevitabil foarte largă, iar alegerea va fi raportată la o pozițtie filozofică sau științifică generală".

Principalele paradigme din științele comunicării au drept cadru general curentele de gândire întâlnite în cadrul acestor științe. Principalele paradigme ale comunicării mediatice sunt paradigma dominantă și paradigma alternativă. Karl Erik Rosengren sintetizează tipurile de teorii prin abordări subiective și abordări obiective, abordări radicale și moderate, vorbind despre patru paradigme:

paradigma funcțională;

paradigma interpretativă;

paradigma radical-umanistă;

paradigma radical-structurală.

Paradigma dominantă este cea funcțională, conform căreia procesul de comunicare este esențial pentru societate. Efectele acesteia se reflectă în armonia socială, promovând o imagine voluntară a societății, în opoziție cu ideea de manipulare și control al media. Funcționarismul structural consideră că societatea trebuie să fie stabilă datorită organizării si structurării. Din paradigma dominantă fac parte teorii precum cea a acului hipodermic, modelul lui Shannon și Weaver etc.

Paradigma alternativă are la bază ideile Școlii de la Frankfurt, mass media fiind privite ca manipulative și opresive. Perspectiva asupra societății este una critică, media nu sunt neutre, iar punctul de vedere asupra tehnologiei este unul nondeterminist.

Efectele comunicării

“Indiferent de nivel, instanța care emite mesaje intenționează să obțină un efect asupra receptorului. Prin aceasta se recunoaște implicit că efectul se referă la urmările voite pe care le are receptarea mesajului”.

Situația devine cu atât mai complexă cu cât există o largă varietate de efecte, iar pe lângă cele principale, referitoatoare la coordonate fizice sau temporale, există și o seamă de efecte secundare.

“Efect al comunicării se consideră orice transformare, chiar daca parțială, sau obținută prin interacțiunea cu alți factori, care are ca și cauză comunicarea mediatică”.

Într-o altă definiție, efectul comunicării cuprinde “toate formulările la nivel de individ sau social pe care le produc mass-media prin tipul lor de mesaje”.

Într-o accepțiune modernă și concisă, “efectul comunicării cuprinde un ansamblu de procese și de consecințe pe care le presupune receptarea mesajelor, proces și consecințe care nu pot fi atribuite decât actului de comunicare”.

Efectele au mai multe nivele de manifestare, acestea fiind:

nivelul cognitiv;

nivelul atitudinilor;

nivelul afectiv;

nivelul social.

În funcție de durată, mod de abordare, tip și nivel de recepție, efectele se pot clasifica astfel:

pe termen scurt;

pe termen îndelungat;

directe;

indirecte;

cu recepție activă;

cu recepție pasivă,

la nivelul indivizilor;

la nivelul grupurilor;

la nivelul instituțiilor;

la nivelul întregii societăți.

Potrivit uneia dintre cele două paradigme generale, prezente în toate cercetările care au ca obiect mass-media și comunicarea, și anume cea denumită media puternică, efectele comunicării mediatice sunt deosebit de puternice, dar în același timp sunt în general negative, ele punându-și amprenta în sfera structurilor și mecanismelor vieții sociale, fiind active în raport cu individul sau societatea. În același timp, structurile sociale par să fie relativ pasive la influențele media.

La antipod se află cea de-doua paradigmă, numită și media slabă, conform căreia influența mass-media în societate este relativ mică, că ele sunt subordonate și nu supraordonate societății, că nu determină opțiunile și comportamentele indivizilor, ci se orientează după acestea.

Există mai multe forme de exercitare a influenței mass-media:

Acordul. În acest caz, vorbim despre o aderare rațională, conștientă a mesajului receptat, ceea ce înseamnă că între opiniile receptorului și ideile și valorile promovate de mesaj există puncte de convergență;

Identificarea. Este situația în care receptorul își asumă ideile și valorile promovate prin intermendiul mass-media. Mai mult, acesta imită chiar comportamentul promovat prin respectivul mesaj;

Internalizarea. Implică asimilarea valorilor, semnificațiilor și modelelor de comportament difuzate de mass-media și integrarea lor în valorile care constituie concepția despre lume și în modul de comportament al indivizilor.

În decursul timpului, cercetătorii au fost preocupați de a analiza efectele mass-media, pornind de la idea că aceste sisteme acționează asupra societății în ansamblul ei și, implicit, putând să afecteze personalitatea umană în cele trei dimensiuni ale sale: cognitivă, afectivă și comportamentală. Preocupările lor s-au concretizat în elaborarea unor teorii care încearcă să descrie, să explice și să prezică ce se întâmplă atunci când oameni provenind din diferite medii și categorii socio-culturale se află sub acțiunea unor conținuturi specifice prin intermediul unui anumit mijloc de comunicare de masă.

Teorii ale comunicării mediatice

Comunicarea, în special cea mediatică, are o influență deosebită în domenii am putea spune strategice ale societății, cum ar fi educația, cultura sau relațiile publice. Această influență se poate exercita însă atât în sens pozitiv, în cazul în care efectul textelor media este educativ, cât și în sens negativ, dacă efectul produselor industriilor de cultură este acela de manipulare. Ilustrând foarte bine aceste teorii, Alex Mucchieli este de părere că influențarea este constituită din procedee de manipulare a obiectelor cognitive care definesc situația comunicațională.

„Mesajele presei sunt concepute ca un fel de martori ai distribuirii opiniilor legitime, fiind utilizate de indivizi ca indicatori selectivi pentru a determina cine este în drept să vorbească public (opinii legitime) și cine trebuie să rămână tăcut. Mediile […] sunt cele care au puterea de a decide și de a defini ceea ce este important și legitim în judecarea diferitelor evenimente sau elemente ale vieții publice”.

Plecând de la studiul influenței mass-media asupra comportamentului segmentelor de auditoriu, s-au stabilit mai multe tipologii și modele, grupate în funcție de puterea acțiunii mesajului în rândul publicului. Ele au fost grupate în teorii ale efectelor puternice, teorii ale efectelor limitate și teorii ale efectelor slabe.

Teorii ale efectelor puternice:

Modelul „stimul-răspuns” (numită și „fluxul într-un singur pas”, teoria „acului hipodermic” sau „a glonțului magic”). Conform acestui model, prin mass-media sunt injectate idei, atitudini sau modele de comportament în creierele indivizilor ce formează publicul. În acest caz, instituțiile media pot fi înțelese ca “factori declanșatori de comportament social programat”.

Modelul „hegemonic”. Conform acestui model, puterea grupurilor dominante se manifestă prin intermediul persuasiunii cultural-simbolice. În acest fel, imaginea vehiculată de mass-media despre lumea înconjurătoare pare a fi cea corectă și, ca atare, va fi însușită de auditoriu, cu toate că ea este, de fapt, realitatea puterii dominante. În cazul acestui model al dominației ideologice, sociologii critici ai Școlii de la Frankfurt au avansat ideea conform căreia mass-media reprezintă instrumente de difuzare a ideologiei dominante.

Modelul „dependenței”. Conform acestui model, există o relație reciprocă între individ-instituții-mass-media. În situații de stabilitate socială există o oarecare independență a consumatorilor față de informațiile oferite de presă, iar în situațiile de criză, având în vedere nevoia acută de informații, se înregistrează o crește bruscă a audienței. În cel de-al doilea caz, echilibrul social depinde de acuratețea și corectitudinea informației, efectele putând fi ori benefice, în sensul restabilirii ordinii și instaurării unei stări calme, ori catastrofale. “În asemenea modele de cauzalitate unidirecțională, comportamentele sunt descrise ca fiind modelate și controlate fie de context, fie de anumite dispoziții de ordin intern. Teoria cunoașterii sociale explică psihosocialul ca funcționând în termenii unei relații de

tri-cauzalitate, de reciprocitate. Pentru modelul determinismului reciproc, comportamentul, factorii cognitivi, biologici sau de altă natură, precum și evenimentele din mediul apropiat operează ca determinanți interactivi, fiecare supunându-se unor procese de influențare bidirecționale. Dar reciprocitatea nu înseamnă neapărat o egaliate a puterii surselor de influență. Unele pot fi mai puternice decât altele… E nevoie însă de timp pentru ca un factor să își exercite influența și să activeze influențe reciproce”.

Modelul „spiralei tăcerii”. Conform modelului teoretizat de către analista Elisabeth Noelle-Neuman, media poate avea o influență represivă asupra opiniei publice. Este vorba despre felul în care mass-media controlează comportamentul fiecărui individ. În genere, încrederea publicului în opiniile transmise de media, resimțite ca fiind cele oficiale, face ca percepțiile și punctele de vedere individuale să nu fie dezvăluite în cazul în care acestea nu coincid cu cele ale purtătorilor de cuvânt, mai ales de teama marginalizării. Acest model relevă faptul că indivizii își construiesc judecăți cvasi-statistice pentru aproape orice confruntare din mediul social, pe baza cărora decid viitorul lor comportament. În cadrul acestui mecanism se disting cinci etape:

Etapa 1. Oamenii se tem de izolare și doresc să se integreze;

Etapa 2. Societatea marginalizează indivizii cu comportamente deviante, care nu se înscriu în opinia comună;

Etapa 3. Teama de izolare face ca oamenii să evalueze permanent opinia comună;

Etapa 4. Nevoia de grup determină o aliniere a comportamentelor pentru a evita excluderea;

Etapa 5. Aceste procese de renunțare și adaptare formează și mențin opinia comună.

În funcție de partea care a făcut presupunerile greșite, teama de a mai formula judecăți determină auditoriul să nu își mai exprime opinia, și astfel generează o spirală a tăcerii, cu două segmente sociale: minoritatea tăcută și majoritatea tăcută. Teoria lui Noelle-Neumann pune în relație toate nivelurile comunicării, adică cel individual, interpersonal, de grup, de întreprindere și de masă.

Teorii ale efectelor limitate:

Intervenția unor factori de natură psihologică, socială sau culturală între mesajele provenite din partea mass-media și receptori face ca efectele să fie limitate, nemaifiind directe și urgente. “Media reprezintă doar una dintre multiplele surse și factori de influențare; influența este condiționată de alte componente ale mediului social; influența este mai curând indirectă, deci mediată de alte elemente ale mediului social”.

Teoria fluxului în doi pași. Sociologii Elihu Katz și Paul Lazarsfeld, autorii “Influenței personale”, cred că media reprezintă exclusiv canale de informare, influențarea survenind prin rețelele de comunicare inter-personală. Ipoteza avansată de aceștia în anul 1955 arată că sistemele media nu sunt direct responsabile de schimbările de atitudine ce survin la nivelul audienței de masă. În opinia lor, cei care determină aceste schimbări sunt liderii de opinie ai diverselor grupuri. Apare, deci, în acest context, un factor de mediere, de filtrare și selecție a mesajelor trimise de destinatori. Expansiunea a condus la revizuirea teoriei și împărțirea comunicării în două procese – fluxul informației și fluxul influenței.

Teoria cultivării. În opinia autorului acesteia, sociologul american G. Gerbner, televiziunea este un sistem centralizat de povestiri, care aduce în fiecare cămin un sistem coerent de imagini și mesaje și care cultivă predispoziții și preferințe încă de la vârsta copilăriei, având în vedere faptul că televiziunea este sursa principală de informații și chiar de socializare. Conform teoriei sale, oamenii s-au născut într-un mediu simbolic, în care televiziunea apare ca un ghid universal valabil, legând indivizii de un univers sintetic, produs de către ea. Deosebirea față de alte sisteme mass-media constă în modul de utilizare nonselectiv, care oferă posibilități oarecum limitate de alegere unui public virtual nelimitat, propunând subiecte comune unor publicuri diverse, care, cu cât privesc mai mult, cu atât își pierd din capacitatea de selecție.

Ipoteza centrală este aceea că receptorul, consumator de mesaje televizate, va avea tendința să adopte, pe lângă mesajul în stare brută, și anumite convingeri, idei despre o anumită societate ideală, preluând în același timp și stereotipurile și modelele ce se regăsesc în programele de televiziune.

Gerbner a constatat, în cercetările sale, o influență mult mai mare în cazul persoanelor care stau în fața televizoarelor un număr mai mare de ore (mai mult de patru ore pe zi) în fața televizorului. El a denumit aceste persoane „heavy viewers”, iar pe cele care dedică un număr mai mic de ore acestei activități, iar influența este mai puțin vizibilă, le-a numit „light viewers”.

Expunerea la mesajele televiziunii, în corelație cu alți factori, precum vârsta, sexul, cultura, poziția socială etc., conduce la obținerea unor efecte diferențiate, sugerând faptul că diferitele grupuri suportă în chip diferit acțiunea „cultivării”, adică:

receptarea sistematică prin mass-media a informațiilor, simbolurilor sau valorilor;

formarea în urma acestui proces a unei reprezentări, mediatic definite, asupra realității

Premisa majoră de la care Gerbner a plecat în expunerea teoriei sale este aceea că expunerea la stimuli agresivi duce la mărirea tensiunii psihologice și emoționale a individului, ceea ce va face să crească posibilitatea unui comportament violent.

Modelul agendei. Acest model a apărut în condițiile evidenței faptului că media nu poate aborda toate evenimentele cu aceeași atenție. În acest caz, este inevitabilă selecția, conform unor criterii și în funcție de anumite priorități. Acțiunea de selecție a evenimentelor ne arată că, în fapt, agenda publică este cea care se adaptează agendei media. Teoria de stabilire a agendei a fost dezvoltată în mod oficial de către Max McCombs și Donald Shaw într-un studiu cu privire la alegerile prezidențiale americane din anul 1968. Americanul Bernard Cohen spunea, în 1963: “Poate că presa nu are succes în a le spune oamenilor ce să gândească, dar ea reușește de minune în a spune despre ce să gândească”. Cumva în opoziție cu acest concept însă, R. Farrar, autorul cărții „Comunicarea de masă: introducere în domeniu”, afirma în anul 1988: „Datele concrete arată că oamenii se gândesc la ceea ce li s-a spus, dar nu că ei gândesc așa cum li s-a spus”. În această situație, elementul cheie rămâne, de fapt, profesionalismul jurnaliștilor, cei care sunt formatori de opinie.

Teorii ale efectelor slabe:

Modelul uses and gratifications. Este modelul reprezentativ pentru cea de-a treia fază în cercetarea media și anume redescoperirea influențelor puternice dar diferențiate ale media. La baza sa stă raportul de comunicare dintre presă și public, raport ce ia în calcul așteptările publicului. Potrivit acestui concept, produsele media sunt selectate și utilizate conform nevoilor și dorințelor consumatorilor, ce vin din sfera afectivă, cognitivă, personal-integrativă, lucrativă etc. Important de menționat este faptul că modelul reformulează întrebarea de bază de la ce face media cu receptorii?, la cum sunt folosite mijloacele de comunicare de catre receptori? Profesorul emerit Jay Blumler, cel care alături de Elihu Katz prezenta această teorie pentru prima dată în anul 1974 în volumul The Uses of Mass Communication, arăta, cinci ani mai târziu, trei direcții în care pot fi utilizate sistemele media, și anume media pentru cunoaștere, pentru diversiune și pentru identitate personală. În acest context, el a propus și trei ipoteze. Conform primei ipoteze, motivațiile cognitive au ca rezultat acumularea de informații. Cea de-a doua ipoteză se referă la motivațiile de diversiune, prin care devine mai facilă perceperea realității mediatice de către audiență. Ultima dintre ipoteze arată că motivațiile de identitate personală generează efecte cu o putere sporită.

Așa cum apar ele în literatura de specialitate, putem consemna câteva tipologii de nevoi care se bucură de gratificații prin utilizarea media:

1. nevoi cognitive (referitoare la informație, cunoaștere, orientare etc.);

2. nevoi afective (relaxare, odihnă, activare, empatie etc.);

3. nevoi socio-integrative (interacțiune parasocială cu actori media, identificarea cu diverși actori media etc.);

4. nevoi habitual-integrative (referitoare la siguranță, stabilitate).

IMPLICAȚIILE JURIDICE ALE COMUNICĂRII MEDIATICE

„Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celuilalt”. (John Stuart Mill)

Libertatea de exprimare este un apanaj al sistemelor mass-media într-o societate democratică. Paradoxal, însă, acest drept poate fi pe cât de benefic, pe atât de nociv, în lipsa unor reglementări legislative clare și adecvate, care să-i stabilească cu precizie limitele de aplicare. Gestionată corect, rațional și cu conștiință, libertatea de exprimare reprezintă pârghia cea mai eficientă de diseminare a informațiilor și de prezentare a faptelor reale. În caz contrar, vorbim despre o acțiune manipulatorie, realizată partinic și cu rea credință, acțiune ce poate dezinforma, denatura adevărul, putând aduce lezări libertăților din sfera vieții private, a sănătății, moralității sau chiar a siguranței publice. Din acest motiv, această libertate nu trebuie să fie una absolută. Pentru ca astfel de derapaje să nu se producă, legiuitorul a stabilit niște limitări, unele dintre acestea de natură penală.

Libertatea de exprimare

În funcție de caracterul acțiunii inițiate prin comunicarea mediatică, există măsuri de protecție a libertății de exprimare sau, dimpotrivă, de limitare a acesteia. Toate instrumentele internaționale de protecție a drepturilor omului reglementează libertatea de exprimare.

Libertatea de exprimare este „acea libertate garantată de Constituție prin care orice persoană fizică sau juridică inclusiv agentul media își poate exterioriza gândurile, creațiile, opiniile, credințele sau transmite informații prin viu grai, imagini sunete sau orice alte mijloace de acest fel (…) Libertatea de exprimare în mediul public este normal să fie limitată de libertățile celorlalți, precum și de necesități de protecție ale interesului public, care trebuie să fie dimensionate astfel încât să garanteze libertățile și drepturile tuturor într-o societate democratică.” (Dreptul comunicării).

”Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.”

Momentul zero pentru recunoașterea acestui drept fundamental l-a constituit adoptarea Rezoluției Adunării Generale a O.N.U., de la 17 decembrie 1946, care la art.59 (1) precizează că "libertatea de exprimare este un drept fundamental al omului și standardul tuturor libertăților cărora O.N.U le este dedicată".

La 10 decembrie 1948, tot Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat Declarația Universală a Drepturilor Omului "…ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate programele și națiunile, pentru ca toate personajele și toate organele societății să se străduiască, având această Declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure aplicarea lor universală și efectivă".

Libertatea de exprimare este prevăzută și în Pactul international cu privire la drepturile civile si politice:

1. Nimeni nu trebuie sa aibă de suferit din cauza opiniilor sale.

2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tiparită ori artistică sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.

3. Exercitarea libertăților prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă obligații și răspunderi speciale. În consecință, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare:

a) respectării drepturilor sau reputației altora;

b) apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice.

Necesitatea libertății de exprimare se regăsește și într-o serie de alte internaționale, cum ar fi Actul final al O.S.C.E., Documentul reuniunii de la Viena, Carta de la Paris, Convenția pentru apărarea drepturilor omului, Declarația drepturilor omului în Islam, Carta africană privind drepturile omului și ale popoarelor și, bineînțeles, în legislația internă a celor mai multe dintre țările membre O.N.U.

România a semnat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale la 7 octombrie 1993, cu ocazia aderării la Consiliul Europei. Prin ratificarea acestei Convenții la 20 iunie 1994, România a recunoscut oricărei persoane de pe teritoriul național drepturile și libertățile definite de acest instrument. De asemenea, a acceptat și dreptul la recurs individual la Comisia Europeană a Drepturilor Omului, ca organism internațional de control.

Astfel, libertatea de exprimare este garantată de drepturi și libertăți constituționale, dar și de reguli cu putere de norme constituționale.

Cu alte cuvinte, libertatea cuvântului nu poate fi cenzurată: „Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare”.

Există însă și condiții în care este permisă o ingerință în dreptul la liberă exprimare, avându-se în vedere interesul public: „Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.

În același timp, însă, limitarea libertății de exprimare se poate face în următoarele condiții:

a) folosirea nejustificată a libertății de exprimare în detrimentul drepturilor și libertăților celorlalți constituie abuz de drept, care poate da naștere la responsabilități și răspunderi în condițiile legii;

b) orice formalitate, condiție, responsabilitate, răspundere și în general orice restrângere care afectează libertatea de exprimare nu poate fi instituită decât prin lege și în limitele Constituției, prin lege înțelegând numai actul normativ emis de Parlament sub forma legii organice sau ordinare, precum și ordonanțele guvernului aprobate de Parlament;

c) Parlamentul poate restrânge libertatea de exprimare prin lege, doar dacă sunt îndeplinite cumulativ alte condiții, care dacă sunt încălcate, o astfel de lege este susceptibilă de a fi declarată neconstituțională. Restrângerea libertății de exprimare trebuie să se încadreze într-un scop legitim conform art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Libertatea presei

Obiectul libertății presei îl reprezintă informațiile corecte și de interes public, dar se referă în același timp și la opiniile sau comentariile în legătură cu fapte sau evenimente concrete, toate acestea fiind subscrise interesului public.

Libertatea presei presupune, cumulativ, libertatea informării, a exprimării și a comunicării. Pentru ca aceasta să fie o libertate reală, ea trebuie să aibă anumite grade de independență și anume:

– Independența față de guvern/putere politică;

– Independența față de sursele de informații;

– Independența față de proprietari/deținători;

– Independența față de constrângerile interne;

– Independența față de sursele de finanțare;

– Independența față de anunțători;

– Independența față de grupurile de presiune.

Ca orice demers legitim, activitatea jurnalistică beneficiază de o serie de drepturi și are, în același timp, anumite îndatoriri.

Drepturile jurnalistului:

– de a publica stiri și opinii;

– de a edita ziare;

– de a refuza publicarea unor articole;

– de a participa la adunările publice;

– de a colecta și sintetiza informații de orice fel;

– de a transmite publicului mai multe opinii alternative;

– de a transmite informații corecte, complete și obiective.

Îndatoririle jurnalistului:

– de a da publicului posibilitatea de a-și exprima opiniile;

– de a servi binele public;

– de a prezenta puncte de vedere alternative, inclusiv nepopulare;

– de a acționa în numele publicului în baza încrederii acestuia.

În momentul de față, în România, profesia de ziarist nu are statut reglementat legal. În ceea ce privește dreptul la replică, acesta este prevăzut doar de Consiliul Național al Audiovizualului.

Libertatea presei se subordonează dreptului la informare a opiniei publice, ca beneficiar al mesajelor mass-media, ambele subscriindu-se, bineînțeles, noțiunii de interes public.

Dreptul la informație

„Informarea și comunicarea sunt elemente indispensabile ale vieții democratice, deoarece garantarea participării la viața publică este o condiție a dezvoltării democrației”.

Dreptul la informare cumulează o serie de componente, printre care amintim:

dreptul de a fi informat în mod prompt și corect;

dreptul de a informa;

dreptul de a avea acces la sursele de informație;

dreptul la recurs în cazul refuzului accesului la informații;

dreptul la selectivitate sau la non-informare;

dreptul la confidențialitate;

dreptul la protecția surselor confidențiale.

Principiile legislației specifice în domeniu sunt cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului:

Legile vizând liberul acces la informații trebuie să se ghideze după principiul maximei transparențe;

Instituțiile publice trebuie să fie obligate să-și publice din oficiu documentele importante;

Instituțiile publice trebuie să promoveze activ guvernarea transparentă;

Excepțiile trebuie să fie strict determinate și formulate;

Cererile de informații trebuie procesate rapid și corect, orice refuz urmând să fie reanalizat de un for independent;

Oamenii nu trebuie să fie descurajați să depună cereri din cauza costurilor exorbitante;

Ședintele instituțiilor publice să fie deschise publicului;

Legile care nu respectă principiul maximei transparente trebuie amendate sau respinse;

Persoanele care oferă informații despre anumite nereguli trebuie protejate.

Accesul la informațiile cu caracter public

În legislatia României, dreptul la informație privind liberul acces la informațiile de interes public este reglementat de Legea 544/12.10.2001: “Accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice informații de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre persoane și autoritățile publice, în conformitate cu Constituția României și cu documentele internaționale ratificate de Parlamentul României.”

Același act normativ definește, în cuprinsul art. 2, al. b), noțiunea de informație de interes public: “prin informație de interes public se întelege orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației”.

Accesul mijloacelor de informare în masă la informațiile de interes public este garantat, fiind reglementat de aceeași lege. În acest context, “activitatea de culegere si de difuzare a informatiilor de interes public, desfășurată de mijloacele de informare în masă, constituie o concretizare a dreptului cetățenilor de a avea acces la orice informație de interes public”.

Despre activitatea de informare a mass-media în relația cu instituțiile publice se face referire în art. 18, 19 și 20 ale aceleiași legi:

Art. 18

(1) Autoritățile publice au obligația să acorde fără discriminare acreditare ziaristilor și reprezentanților mijloacelor de informare în masă.

(2) Acreditarea se acordă la cerere, în termen de două zile de la înregistrarea acesteia.

(3) Autoritățile publice pot refuza acordarea acreditării sau pot retrage acreditarea unui ziarist numai pentru fapte care impiedică desfășurarea normală a activității autorității publice și care nu privesc opiniile exprimate în presă de respectivul ziarist, în condițiile și în limitele legii.

(4) Refuzul acordării acreditării și retragerea acreditării unui ziarist se comunică în scris și nu afectează dreptul organismului de presă de a obține acreditarea pentru un alt ziarist.

Art. 19

(1) Autoritățile și instituțiile publice au obligația să informeze în timp util mijloacele de informare în masă asupra conferințelor de presă sau oricăror alte acțiuni publice organizate de acestea.

(2) Autoritățile și instituțiile publice nu pot interzice în niciun fel accesul mijloacelor de informare în masă la acțiunile publice organizate de acestea.

(3) Autoritățile publice care sunt obligate prin legea proprie de organizare și funcționare să desfășoare activități specifice în prezența publicului sunt obligate să permită accesul presei la acele activități, în difuzarea materialelor obținute de ziariști urmând să se țină seama doar de deontologia profesională.

Art. 20

Mijloacele de informare în masă nu au obligația să publice informațiile furnizate de autoritățile sau de instituțiile publice.

Aceeași lege limitează, însă, în cuprinsul art. 12, dreptul la informare, excepțiile referindu-se la:

informațiile din domeniul apărării naționale, siguranței și ordinii publice, dacă fac parte din categoriile informațiilor clasificate, potrivit legii;

informațiile privind deliberările autorităților, precum și cele care privesc interesele economice și politice ale României, dacă fac parte din categoria informațiilor clasificate, potrivit legii;

informațiile privind activitățile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere dreptului de proprietate intelectuală ori industrială, precum și principiului concurenței loiale, potrivit legii;

informațiile cu privire la datele personale, potrivit legii;

informațiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare;

informațiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părțile implicate în proces;

informațiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecție a tinerilor.

Conform art.13, nu sunt incluse în categoria informațiilor clasificate informațiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau instituție publică.

Cât privește informațiile cu privire la datele personale ale unei persoane, ele pot deveni publice în măsura în care acestea afectează capacitatea de exercitare a unei funcții publice.

O altă lege care reglementează accesul la informații este Legea nr. 504 din 2002, a audiovizualului. Conform acesteia, ”comunicare audiovizuală însemnă punerea la dispoziție publicului, în general, sau unor categorii de public, prin orice mijloc de comunicație electronică, de semne, semnale, texte, sunete, informații sau mesaje de orice natură, care nu au caracterul unei corespondențe private”.

Legea interzice sub orice formă cenzura asupra comunicării audiovizuale, comunicare ce „asigură pluralismul politic și social, diversitatea culturală, lingvistică și religioasă, informarea și educarea, inclusiv sub aspect științific, și divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și a drepturilor fundamentale ale omului”.

Același articol de lege specifică faptul că ”Toți radiodifuzorii au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor”, precum și că se ”garantează dreptul oricărei persoane de a recepționa liber serviciile de programe de televiziune și radiodifuziune oferite publicului de către radiodifuzorii aflați sub jurisdicția României și a statelor membre ale Uniunii Europene”.

Garantul interesului public în domeniul comunicării audiovizuale este Consiliul Național al Audiovizualului, autoritate publică autonomă aflată sub control parlamentar.

Publicitatea este reglementată prin Legea nr. 148 din 2000, act normativ care are în vedere protecția interesului public general împotriva consecințelor negative ale publicității. Există mai multe cazuri în care publicitatea poate fi interzisă:

este subliminală;

prejudiciază respectul pentru demnitatea umană și morala publică;

include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine, origine socială, identitate etnică sau naționalitate;

atentează la convingerile religioase sau politice;

aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnității și vieții particulare a persoanelor;

exploatează superstițiile, credulitatea sau frica persoanelor;

prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la violență;

încurajează un comportament care prejudiciază mediul înconjurător;

favorizează comercializarea unor bunuri sau servicii care sunt produse ori distribuite contrar prevederilor legale.

În ceea ce privește informațiile cu caracter secret, acestea fac obiectul dispozițiilor Legii 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu precizarea că nicio prevedere a respectivei legi nu poate fi interpretată “în sensul limitării accesului la informațiile de interes public sau al ignorării Constituției, a Declarației Universale a Drepturilor Omului, a pactelor și a celorlalte tratate la care România este parte, referitoare la dreptul de a primi și răspândi informații”.

Responsabilitatea socială

Într-o societate modernă, importanța mass-media trebuie privită în relație cu interesul general, ținând cont de trei aspecte interdependente: democrație, libertate de expresie și pluriformitate. „Mass-media – datorită rolului lor de a informa, comenta și critica, precum și în calitatea lor de instrumente ale emancipării culturale – constituie o latură a democratizării, sunt centrul vital al vieții publice fără de care societatea noastră nu poate funcționa conform idealurilor și regulilor sale”.

La sfârșitul anilor ’40, în Statele Unite ale Americii a fost formulată „Teoria responsabilității sociale a presei” – „Theory of the social responsibility o the press”, ca reacție la reproșurile aduse mass-media și conform căreia libertatea presei trebuia să fie absolută. Conceptul nu era însă unul realist, așa că era necesară o redefinire a funcției exercitate de presă în plan social. Astfel, a luat ființă celebra Comisie a libertății presei – Commission on Freedom of the Press, care a publicat, în anul 1947, raportul intitulat „O presă liberă și responsabilă”. În acest raport se arăta necesitatea asigurării, de către presă, a circulației libere și deschise a ideilor, în contextul în care democrația presupune opinii divergente care se concurează reciproc.

Esențial, în opinia comisiei americane, era asumarea, de către mass-media, a responsabilității sociale, în acest sens fiind formulate cinci etaloane de evaluare a performanțelor jurnalistice:

relatarea veridică, coerentă și inteligibilă a evenimentelor curente, relatare căreia i se dă o semnificație;

forum pentru comentarii și discuții critice;

reflectarea proporțională a diverselor grupuri care constituie societatea;

prezentarea și explicitarea obiectivelor și valorilor pe care le are societatea;

accesul deplin la informațiile curente.

Influența socială

Înțeleasă ca o formă de acțiune eficientă a unei părți asupra alteia, influența este un mod de comunicare al cărei scop este acela de a convinge.

Influența socială ar trebui să aibă la bază rațiuni pozitive și, în orice caz, fiind asociată cu domeniul relațiilor de putere și control social, nu trebuie să apeleze la constrângere. Sociologii francezi Raymond Bondon și Francois Bourricaud sunt de părere că influența socială “poate fi considerată ca o formă specifică a puterii, a cărei resursă principală este persuasiunea”.

Abilitatea unei entități de a influența o alta depinde de:

– anumite caracteristici ale agentului, numite “resurse de putere”;

– anumite valori ori nevoi ale persoanei influențate (ținta), numite “baze motivaționale ale puterii”.

Printre nivelurile de influență putem aminti:

1. influența manifestă, ceea ce presupune schimbarea opiniilor sau atitudinilor în mod public și imediat, dar care aduce o conformare superficială, numită complezență;

2. influența latentă, numită și “conversie” în care schimbările sunt autentice și de durată;

Persuasiunea prin comunicare

„Persuasiunea este crearea împreună a unei stări de identificare între sursă și receptor ca urmare a utilizării simbolurilor”.

O definiție concretă și simplificată a acestei acțiuni ne arată că persuasiunea prin comunicare reprezintă “modificarea atitudinilor și a comportamentelor prin expunerea la mesaje”.

Există două categorii de factori care afectează expunerea idivizilor la mesaje:

factori interni, care țin de expunerea selectivă la informații;

factori externi, care depinde de frecvența difuzării unui produs media, de canalul de difuzare, de costul și codul utilizat, la care se adaugă disponibilitatea receptorului.

Manipularea

O altă formă de influențare prin intermediul comunicării mediatice o reprezintă manipularea care, în esență, a fost definită ca fiind ”acțiunea orientată în scopul determinării unui „actor social” (persoană, grup) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului și nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune la nivel rațional și afectiv-emoțional, care distorsionează intenționat adevărul și inoculează o percepție falsă a realității, lăsând însă impresia libertății de gândire și decizie. Apelând la palierul psihoafectiv și, în mai mică măsură, la cel cognitiv, manipularea se deosebește de influență prin faptul că urmărește inocularea unei înțelegeri convenabile emitentului, evită interpretarea corectă și profundă a situației, prin articularea unor procedee de deviere a subiectului-receptor de la angajarea pe coordonatele convingerii raționale, ale argumentării și verificării informaților receptate”.

Profesorul Jean Noel Kapferer spunea, în anul 1998, că ”manipularea reprezintă o formă patologică a comunicării”.

Manipularea are mai multe zone de influență, dintre care cele mai reprezentative sunt:

1. Manipularea emoțiilor. Prin intermediul mesajelor de natură verbală și nonverbală se încearcă specularea emotivității receptorului.

2. Manipularea intereselor. Mesajul este menit să speculeze interese preexistente ale receptorului sau să inducă în mod artificial unele interese.

3. Manipularea contextului. Sunt relevante condițiilor concrete în care se desfășoară comunicarea.

4. Manipularea relațiilor. Centrarea asupra relației este decisivă înăuntrul unui proces de manipulare.

Manipularea este o formă de influențare negativă, deoarece reprezintă acțiunea de a înșela, a minți, cu scopul de a restrange libertatea interlocutorului și de a-l conduce, în mod mascat, acolo unde a decis manipulatorul.

Cele mai cunoscute și, prin urmare, cel mai des întâlnite tehnici de manipulare sunt:

amorsarea, care se bazează pe conceptul de "înghețare". Ea constă în a determina subiectul să ia o decizie fie pomenindu-i de anumite avantaje fictive, fie ascunzându-i anumite inconveniente. În acest caz, subiectul trebuie să aibă libertate totală de decizie;

amăgirea, tehnică în care subiectul este determinat să ia decizia adoptării unui comportament, având ca scop obținerea unor avantaje. Spre deosebire de amorsare, amăgirea presupune două decizii cu caracter diferit, iar decizia finală este urmarea unei decizii inițiale rămase fără obiect;

piciorul în ușă, care se bazează pe "supunerea liber consimțită";

ușa în nas, tehnică ce se bazează pe un principiu exact opus tehnicii ”piciorului în ușă”;

tehnica distorsiunii temporale, una dintre cele mai simple tehnici, deoarece asocierea de imagini plăcute cu folosirea timpului trecut face ca propunerea să fie irezistibilă.

Dezinformarea

Provenind din vocabularul limbii ruse, preluat în anii ’70 de către specialiștii francezi, termenul de dezinformare desemna, la originile sale, sintagma ”armă de război”. În sens larg, ea desemnează un proces de modificare a percepției sociale.

Spre deosebire de manipulare, dezinformarea este un proces de durată, o acțiune planificată pe termen lung, care nu are o țintă imediată și precisă de obținere a unui comportament pe termen scurt. Ea ”se referă la o acțiune sistematică și profesionistă care folosește mass-media pentru a construi în conștiința colectivă a unei comunități imagini considerate pozitive pentru Emițător și negative, cu potențial conflictual sau destabilizator pentru Adversar”.

Dezinformarea poate fi un proces de transmitere de informații mincinoase deoarece, deși minciuna în sine nu este considerată dezinformare, o acțiune mincinoasă, într-un context special și fiind folosită pentru realizarea unui scop bine determinat, iar efectul răsfrângându-se la nivelul unei întregi populații, poate fi considerat ca atare.

Într-o formă exagerată, această acțiune se poate concretiza prin „fabricarea de știri false, alarmismul menit să inspire teamă și să sporească nevoia de securitate, puritanismul destinat adormirii conștiinței critice, prin generarea unei cascade de sentimente pozitive sau negative față de o instituție sau un personaj politic.”

Vorbind despre caracteristicile dezinformării, acestea ar putea fi clasificate astfel:

Dezinformarea este o acțiune de comunicare defectuoasă;

Dezinformarea este o acțiune pe termen lung, care vizează un scop și o ideologie legată de o ordine socială și politică.

Dezinformarea se realizează prin instrumente specifice;

Dezinformarea și instrumentele dezinformării sunt acțiuni legate de un scop ascuns și cu o sursă, în general, neidentificabilă sau construită pentru a induce în eroare receptorul;

Toate conceptele comunicării cu scop ascuns, care presupun obținerea sau formarea de atitudini și comportamente sociale sunt necesar legate de un concept integrator, care organizează întreg sistemul conceptual al comunicării defectuoase și anume influența populației în definirea și înțelegerea unei realități, în acord cu scopul dezinformatorului, care poate fi o persoană, un grup, o instituție sau chiar un stat.

Instrumentele dezinformării sunt:

Intoxicarea (este o formă de inducere în eroare a adversarului, prin comunicarea de date false);

Propaganda neagră (o propagare sistematică, printr-un sistem de comunicare, a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor);

Influența (este o acțiune care folosește tehnicile propagandei „negre”);

Minciuna;

Șiretlicul tactic;

Subversiunea (este o acțiune prin care se încearcă anularea reacțiilor în rândurile majorității unei comunități și/sau impunerea tăcerii care exprimă acordul social aparent necesar grupului sau persoanei interesate de această lipsă de reacție);

Diversiunea (acoperirea unui eveniment care dezavantajează cu un altul, care are un conținut diferit și care devine centrul de interes);

Manipularea.

Limitări ale libertății de exprimare

Între dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la respectarea vieții private este imperios necesar să existe un echilibru. O analiză a acestui mecanism de echilibrare trebuie făcută cu respectarea anumitor criterii, și anume:

contribuția la o dezbatere de interes general;

notorietatea persoanei vizate și care face obiectul articolului;

comportamentul anterior al persoanei în cauză în raport cu mass-media;

metoda de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora;

conținutul, forma și impactul publicației;

severitatea sancțiunii aplicate jurnalistului/societății editoare (a se vedea cauza Axel Springer AG c. Germaniei, nr. 39954/08, Hotărârea din 7 februarie 2012, parag. 89-95)

Așa cum am mai arătat pe parcursul lucrării de față, dreptul la libera exprimare nu este unul absolut. Limitările legale, după cum se afirmă în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, precum și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se raportează la:

asigurarea cuvenitei recunoașteri și respectarea drepturilor și libertăților altora;

satisfacerea justelor cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică;

interzicerea propagandei în favoarea războiului și orice îndemn la ură națională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau violență;

măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitate națională, integritate teritorială sau siguranță publică, pentru apararea ordinii și prevenirea infracțiunilor, pentru protecția societății și a moralei, pentru protecția reputației sau a drepturilor altuia, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale și pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Într-o societate democratică, respectarea unor formalități, restrângerile și chiar aplicarea unor sancțiuni reprezintă măsuri absolut necesare, cu scopul de a proteja viața privată, sănătatea, morala, reputația cetățenilor, dar și securitatea natională, integritatea teritorială ori siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, precum și de a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Dreptul la viață privată

Poate cea mai importantă dintre limitările dreptului la liberă exprimare este cea care se referă la respectul vietii private și de familie.

Dreptul la respectarea vieții private constă în posibilitatea persoanei de a-și duce viața așa cum dorește, cu un minimum de ingerințe. Acest drept se referă la viața privată, la viața familială și la cea a căminului, la integritatea fizică și morală, la onoare și reputatie, la faptul de a nu fi prezentat într-o lumină falsă, la nedivulgarea unei fapte inutile și jenante, la publicarea fără autorizație a fotografiilor private, la protecția împotriva spionajului și a indiscrețiilor nejustificate sau inadmisibile, la protecția împotriva utilizărilor abuzive a comunicărilor private, la protecția împotriva informațiilor confidențiale comunicate sau primite de un particular.

Cu alte cuvinte, respectarea dreptului la viață privată este o obligație universal valabilă, ea nefiind doar apanajul autorităților, ci și al societății civile.

Există o serie de reglementări cu privire la acest aspect. Conform acestora, „Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”. Același lucru este prevăzut și în art. 17 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice. Mai mult decât atât, „nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege". În plus, „autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”.

Noțiunea de viață privată este una complexă, ea cuprinzând multiple aspecte ale identității, printre care orientarea sexuală, numele ori alte elemente în legătură cu dreptul său la imagine.

În legislația românească, art. 58 din Noul Cod Civil statuează „dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege”, iar art. 71 stabilește că „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”, articol care face referire la „exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte”.

Aceleași prevederi sunt regăsite și în audiovizual. Astfel, furnizorii de servicii media audiovizuale nu pot difuza:

– imagini ale persoanei aflate în situația de victimă, fără acordul acesteia;

– imagini ale persoanei fără discernământ sau decedate, fără acordul familiei;

– imagini care exploatează sau scot în evidență traumele ori traumatismele unei persoane.

De asemenea, și difuzarea de imagini sau de înregistrări cu persoane aflate în stare de reținere, arest sau care execută o pedeapsă privativă de libertate, fără acordul acestora, este interzisă, la fel și în cazul persoanelor aflate sub tratament în unitățile de asistență medicală sau a persoanelor cu tulburări psihice.

Cu toate acestea, dreptul la propria imagine nu trebuie să impiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat.

Articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează și dreptul la protecția reputației unei persoane, ca parte a dreptului la respectul vieții private Acest articol este aplicabil sub acest aspect numai în cazul în care un atac împotriva reputației unei persoane atinge un anumit nivel de gravitate și cauzează victimei un prejudiciu prin atingerile aduse dreptului ei la respectul vieții private.

Dreptul la propria imagine

Având în vedere că imaginea unei persoane reprezintă unul dintre atributele principale ale personalității sale, se naște dreptul fundamental de a putea refuza publicarea imaginii sale, de a se opune la înregistrarea, conservarea și reproducerea propriei imagini de către o altă persoană. Legislația pe plan intern stabilește că „(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri”.

Acest drept se aplică, așadar, oricărei persoane, fie că este un simplu cetățean, fie că este o persoană a cărei notorietate este publică.

De asemenea, dreptul la propria imagine se aplică și minorilor: „(1) Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale. (2) Este interzisă orice acțiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viața intimă, privată și familială”.

Protecția juridică a datelor cu caracter personal

Legea 677/2001 este cea care reglementează protectia juridică a datelor cu caracter personal. Conform prevederilor acesteia, ”garantarea și protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viața intimă, familială și privată cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal”.

Legea prevede, de asemenea, reguli speciale privind prelucrarea datelor cu caracter personal. Astfel, este important de reținut faptul că ”prelucrarea datelor cu caracter personal legate de originea rasială sau etnică, de convingerile politice, religioase, filozofice sau de natură similară, de apartenența sindicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate sau viața sexuală este interzisă”.

O importantă excepție de normele legale este prevăzută, însă, în cuprinsul art. 11 al aceluiași act normative, care face referire la faptul că interdicțiile meționate ”nu se aplică în situația în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă prelucrarea privește date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată”.

Infracțiuni contra demnității

Comunicarea mediatică implică activități ce pot avea avea consecințe în sfera juridică, iar dintre acestea, cel mai des întâlnite, așa cum arată practica, sunt cele privind insulta, calomnia și defăimarea, drepturilor angajaților, proprietatea ideilor sau copyright-ul.

Insulta

Una din infracțiunile contra demnității este insulta, definită ca ”atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, gesturi sau prin alte mijloace, ori prin expunere la batjocură”.

Onoarea unei persoane poate fi atinsă prin cuvinte, prin scris, prin gesturi sau prin alte moduri de exprimare. Subiect activ al infracțiunii de insultă poate fi orice persoană, inclusiv persoana juridică, acoperind astfel situațiile în care fapta e săvârșită prin presă și nu e cunoscut autorul exact al afirmațiilor, fie pentru că articolul nu e semnat, fie pentru că e semnat prin pseudonim.

Articolul 205 din Codul Penal a fost abrogat expres prin Legea nr. 278/2006, acest fapt ducând la dezincriminarea insultei. Argumentele abrogării au fost acelea că:

sub amenințarea permanentă a unei sancțiuni penale libertatea de exprimare este afectată în mod semnificativ, căci impune o autocenzură a unei persoane care ar trebui determinată doar de rațiuni etice, nu sancționatorii;

chiar dacă se lezează demnitatea unei persoane prin exercitarea libertății de exprimare, indiferent de prejudiciile cauzate, aplicarea unei pedepse penale este vădit disproporționată față de scopul urmărit prin sancționarea unor astfel de fapte;

în caz de exercitarea abuzivă a libertății de exprimare, persoana lezată are posibilitatea să obțină pe cale civilă repararea prejudiciului suferit.

Calomnia

O altă infracțiune contra demnității, chiar mai gravă decât insulta, este calomnia, care constă ”în afirmarea ori imputarea în public a unor fapte precise privitoare la o persoană care, daca ar fi adevarate, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară. Specific pentru infracțiunea de calomnie este afirmarea pe seama unei persoane de fapte determinate, iar afirmațiile trebuie să fie făcute în public”.

Pentru a întruni criterii necesare săvârșirii unei infracțiuni, calomnia trebuie să vizeze fapte concrete, manifestări de conștiință exteriorizate; fapta trebuie să fie neadevărată ori, cel puțin, să nu fie admisibilă proba verității; trebuie să expună persoana la aplicarea unei sancțiuni penale, administrative ori disciplinare, sau să atragă asupra victimei disprețul public (aprecierea asupra acestui aspect se va face de către judecător, fiind vorba de o abordare obiectivă a riscului apariției sentimentului de dispreț public), și trebuie să fie comisă în public (condiție îndeplinită atunci când se folosește mass media).

Și acest articol de lege a fost abrogat prin Legea 278/2006, fiind dezincriminată și calomnia pe aceleași motive ca și insulta.

Necesitatea reincriminării infracțiunilor contra demnității

Curtea Constituțională a constatat, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, caracterul neconstituțional al dispozițiilor art. 1 pct. 56 din Legea nr. 278/2006 privind modificarea și completarea Codului Penal, și care au abrogat art. 205, 206 și 207 din respectivul cod, pe motiv că astfel se creează un vid de reglementare în ceea ce privește protecția demnității umane, fiind încălcat art 1 pct 3 și art. 30 alin 8 din Constituție. Parlamentul nu a pus de acord dispozițiile legale cu hotărârile instanței de contencios constituțional, astfel că au apărut numeroase controverse pe marginea acestei teme.

Pentru a pune capăt acestor controverse, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin Decizia nr. 8/2010, că „normele de incriminare a insultei și calomniei cuprinse în art. 205 și 206 din Codul penal, precum și prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verității, abrogate prin dispozițiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziții declarate neconstituționale prin Decizia nr. 62/2007 a Curții Constituționale, nu sunt în vigoare”.

La 29 aprilie 2013, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituțională a României a constatat că ”dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin Decizia ICCJ – Secțiile Unite nr. 8/2010 este neconstituțională, contravenind Constituției și Deciziei CCCR nr. 62/2007”.

Motivarea CCR s-a bazat pe faptul că „renunțarea la una dintre modalitățile care asigurau o protecție efectivă a acestei valori, astfel cum considerentele deciziei Curții Constituționale au relevat, cu consecința trecerii la un standard inferior de ocrotire a demnității în raport cu cel anterior consacrat de legislația infraconstituțională constituie o încălcare a principiului constituțional menționat”.

Astfel, concluzia CCR este aceea că „dimensiunea constituțională a delictelor de presă impune ca acestea să nu poată fi eliminate din legislație, ci, așa cum s-a arătat, supuse unui regim sancționator la libera alegere a legiuitorului."

Insulta și calomnia rămân în continuare dezincriminate, după ce Propunerea legislativă care viza modificarea Legii nr.269/2009 privind Codul penal prin reglementarea acestora ca infracțiuni și stipularea probei verității a fost respinsă în plenul Senatului în luna martie 2016.

Din păcate, afirmațiile neadevărate care ating viața intimă, profesionalismul sau moralitatea unei persoane au consecințe grave asupra reputației și prestigiului social al acesteia. Atunci când fapta e comisă prin intermediul mijloacelor mass media, ea capătă dimensiuni cu un impact uriaș asupra publicului, știut fiind faptul că opinia acestuia este influențată într-o manieră covârșitoare de cele prezentate în mass-media. Situația este cu atât mai gravă cu cât ea nu trebuie privită numai din punctul de vedere personal al celui lezat, ci și din perspectiva socială, a comunității din care acesta face parte, în care relațiile trebuie să fie bazate pe respect reciproc.

În majoritatea legislațiilor europene sunt prevăzute sancțiuni penale pentru săvârșirea faptelor de insultă și calomnie:

Codul penal austriac, art. 111, prevede că infracțiunea de calomnie se pedepsește cu închisoarea de cel mult 6 luni ori cu amendă, iar atunci când fapta a fost săvârșită prin mijloace audiovizuale ori prin mijloace ce o fac accesibilă unei largi secțiuni a publicului, pedeapsa este de cel mult un an închisoare ori amendă.

Codul penal islandez, art. 108, prevede o pedeapsă de până la 3 ani închisoare pentru calomnie;

Codul Penal danez, art. 266, prevede o pedeapsă de maximum doi ani închisoare  pentru cel care săvârșește infracțiunea de calomnie.

CONCLUZII

Libertatea de exprimare este un drept fundamental, absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de legislațiile naționale, cuprinzând libertatea de opinie și libertatea de a primi și comunica informații ori idei, fără a exista limite frontaliere ori impuse de autoritățile publice. Ea reprezintă atât un drept individual, parte a libertății spirituale a fiecărui individ, cât și un drept colectiv, ce permite comunicarea cu ceielalți semeni.

Așa cum am arătat, media este un factor de influență socială, ale cărei acțiuni pot avea impact pozitiv sau negativ asupra opiniei publice. Mijloacele media acționeaza atât asupra individului, prin modelele de comportament oferite, cât și asupra culturii și valorilor, precum și a relațiilor sociale umane.

Așadar, cei care prin natura profesiei se adresează opiniei publice sunt obligați din punct de vedere deontologic și chiar juridic să dea dovadă de profesionalism și de bună-credință. Responsabilitatea mass-media este aceea de a informa corect și obiectiv, dar și de a veghea la respectarea regulilor democrației.

În cadrul comunicării mediatice, trebuie să se țină seama întotdeauna de ”impactul și consecințele directe presupuse ale mesajelor mass-media asupra indivizilor”.

Libertatea de exprimare este deci, oarecum paradoxal, un drept cu potențial invaziv, care, în absența unui control prin mecanisme legislative adecvate, ar putea aduce atingere altor drepturi, de exemplu dreptului la respectarea vieții private și de familie, dreptului la respectarea libertății de gândire, conștiință și religie, dreptului la nediscriminare.

Am arătat că între libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, precum și la alte drepturi ce se pot afla în legătură cu aceasta trebuie să existe un echilibru, care să ajute, până la urmă, la echilibrul societății.

Libertatea de exprimare nu este un drept absolut, iar derapajele trebuie sancționate. Cu toate acestea însă, desi spre exemplu, incriminarea ca infracțiuni a insultei și calomniei reprezintă un mijloc de protejare a acestor valori, nu trebuie să creeze un dezechilibru în societate și, mai ales, sistemele media nu trebuie descurajate în a furniza informații și în a-și exprima propriile opinii.

Așa cum dreptul la liberă exprimare este garantat prin Constituție, prin diferite legi și norme pe plan național, dar și prin acte normative internaționale, este foarte important și faptul că implicațiile de natură juridică ale comunicării mediatice fac obiectul unor legi și decizii atât cu caracter intern, cât și extern.

Deși, în momentul de față, în România nu sunt incriminate insulta și calomnia, ca fapte deosebit de grave îndreptate împotriva demnității persoanei, este foarte important, ca prin alte mijloace, cum ar fi, de exemplu, Legea audiovizualului sau alte legi la care am făcut referire pe parcursul lucrării, să se poată stabili echilibrul invocat de către Curtea Constituțională a României în jurisprudența sa, prin care să se garanteze, pe de o parte, libertatea de exprimare, iar pe de cealaltă parte, dreptul persoanei la ocrotirea vieții private, a reputației și a demnității.

Aici intervine responsabilitatea mass-media, responsabilitate ce trebuie să se nască din interiorul sistemelor, dar trebuie cumva să fie impusă și din afară, din partea autorităților și a societății civile. Astfel, media trebuie să fie conștientă de rolul deosebit de important pe care îl are în societate, în ideea că informează, dar în același timp formează opinia publică. În aceste condiții, sarcina sa este să respecte principiile de etică și deontologie profesională, să evite abuzurile de orice fel, fiind sprijinul și garantul democrației.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI. TRATATE. CURSURI UNIVERSITARE

Balaban, D., Comunicare mediatică, Ed. Tritonic, București, 2009

Balaban, D., Comunicare mediatică – Suport de curs pentru învățământ la distanță, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2012

Bandura, A., Social cognitive theory of mass communication, în Media effects, Ed. LEA, New Jersey, 1994

Bogdan, S., Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2009

Bonfadelli, H., Introducere în comunicare în masă. Ed. Haupt, Berna 2001

Borțun, D., Semiotica. Bazele epistemologice ale comunicării, Ed. comunicare.ro, București, 2002

Bozesan, V., Călin, D.A., Mihăiță, F., Militaru, I., Pană, D., Limitele libertății de exprimare. Politicieni, jurnaliști, magistrați., Ed. Hamangiu, București, 2014

Cercelescu, C.M., Regimul juridic al presei, Ed. Teora, București, 2002

Coman., M., Intruducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iași, 1999

De Guise, J., Communication publique et changement d'attitude in Communication publique et société. Repéres pour la réflexion et l'action, Michel Beauchamp (s.d.), Gaëtan Morin Éditeur, Québec, 1991

Dragan, I., Paradigme ale comunicării de masă, Ed. Șansa, București, 1996

Fiske, J., Introducere în științele comunicării, Ed. Polirom, Iași, 2003

Gherghel, I.V., Forme de manipulare televizată, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009

Hinescu, H. și colab., Relații Publice și comunicare, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2007

Kapferer, J.N., Les chemins de la persuasion. Le mode d’ influence des medias et de la publicite sur les comportaments, Ed. Bordas, Paris, 1990

Kunczik, M., Zipfel, A., Introducere în știința publicisticii și a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeară, Cluj, 1998

Larson, C., Persuasiunea. Receptare și responsabilitate, Ed. Polirom, Iași, 2003

Mc Luhan, M., Mass media sau mediul invizibil, Ed. Nemira, București, 1997

McQuail, D., Comunicarea, Ed. Institutul European, Iași, 1999

Mucchielli, A., Arta de a influența. Analiza tehicilor de manipulare, Ed. Polirom, Iași, 2000

O'Sullivan, T., Concepte fundamentale din științele comunicării și studiile culturale, Polirom, Iași, 200

Petcu, M., Sociologia mass-media, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Popa, D., Efecte ale mass-media, Suport de curs, Universitatea „Al.I.Cuza”, Facultatea de Litere, Departamentul de Jurnalistica si Stiintele Comunicarii, 2002

Popa, D., Calomnie prin presă, în RDP nr. 4/1999

Prutianu, Ș, Manual de comunicare și negociere în afaceri. Comunicarea, Ed. Polirom, Iași, 2000

Roibu, M., Libertatea de exprimare și limitele ei penale, Ed. C.H. Beck, București, 2014

Raquin, B., Marile manipulări din epoca modernă, Ed. Pro Editură și Tipografie, București, 2007

Ruesch, J., Values Communication and Culture, în J. Ruesch, G. Bbateson, Communication: The Social Matrix of Psychiatry, W.W. Norton and Company, New York, 1968

Sfez, L., Dictionnaire critique de la communication, Ed. P.U.F., Paris, 1993

Stănciulescu, I., Tudor, R., Tran, A., Tran, V., Teoria comunicării, Editura Tritonic, Bucuresti, 2014

Sudre, F., Drept internațional și European al drepturilor omului, Ed. Polirom, București, 2006,

Tran, V., Stănciugelu, I, Teoria Comunicării, Ed. Comunicare.ro, București, 2003

Van Cuilengerg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 1998

Vladimir, V., Dezinformarea văzută din Est, Ed. Pro Editură și Tipografie, București, 2007

Vlăsceanu, L., Zamfir, C., Dicționar de sociologie, Ed. Babel, 1993, Bacău

Yves Le Coadic, Știința Informării, Ed. Sigma, București, 2004

Zamfir, C., Vlăsceanu, L., Dicționar de Sociologie, Editura Babel, București, 1998

ACTE NORMATIVE

Actul final al Conferinței pentr Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Helsinki, 1 august 1975

Carta africană privind drepturile omului și ale popoarelor, Nairobi, 1981

Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 20 februarie 2014

Codul Penal, 2008

Constituția României, 2003

Declarația drepturilor omului în Islam, Cairo, 1990

Declarația Universală a Drepturilor Omului, 10 decembrie 1948

Documentul de la Viena al negocierilor pentru măsuri de întărire a încrederii și securității, 1990

Pactul international din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile civile si politice

Legea 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate

Legea nr. 272/2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului

Legea 504/2002 a audiovizualului

Legea 544/12.10.2001 privind liberul acces la informațiile de interes public

Legea 677/2001 privind prelucrarea datelor cu caracter personal

Noul Cod Civil (Legea 287/2009)

SURSE ELECTRONICE DE INFORMARE

http://jurnalism.hyperion.ro/attachments/article/21/Curs%20MASTER%20Jurnalism-FUNDAMENTELE%20COMUNICARII%20MEDIATICE.pdf, p.5, 2.02.2017

http://www.scritube.com/jurnalism/Introducere-in-sistemul-mass-m65356.php, 3.02.2017

https://valentinmiroiu.files.wordpress.com/2014/03/aspecte-epistemologice-manipulare.pdf, p. 5, 9.02.2017

CUPRINS

INTRODUCERE 1

CONCEPTUL DE COMUNICARE 2

Multiple încercări de a defini un proces complex 3

Elementele procesului de comunicare 5

Principiile comunicării în viziunea Școlii de la Palo Alto 6

Un concept structurat pe cinci niveluri 7

Cele patru dimensiuni ale contextului comunicării 8

Caracteristicile procesului de comunicare 9

TEORII ȘI MODELE ALE COMUNICĂRII 10

Modelul informațional al lui Shannon-Weaver 10

Modelul circular al lui Andersch, Straats & Bostrom 11

Modelul liniar al lui Harold L. Laswell 12

Modelul SMCR al lui David Berlo 13

Modelul lingvistic al lui Ogden & Richards 14

Modelul lui Gerbner 14

Modelul lui Jakobson 15

COMUNICAREA MEDIATICĂ 16

Comunicare mediatică sau Comunicare de masă? 16

Clasificări media 17

Funcțiile comunicării mediatice 18

Paradigme ale comunicării mediatice 22

Efectele comunicării 22

Teorii ale comunicării mediatice 25

IMPLICAȚIILE JURIDICE ALE COMUNICĂRII MEDIATICE 31

Libertatea de exprimare 31

Libertatea presei 34

Dreptul la informație 36

Accesul la informațiile cu caracter public 37

Responsabilitatea socială 41

Influența socială 42

Persuasiunea prin comunicare 42

Manipularea 43

Dezinformarea 44

Limitări ale libertății de exprimare 46

Dreptul la viață privată 47

Dreptul la propria imagine 49

Protecția juridică a datelor cu caracter personal 50

Infracțiuni contra demnității 50

Necesitatea reincriminării infracțiunilor contra demnității 52

CONCLUZII 54

BIBLIOGRAFIE 56