Implicatiile Desfacerii Unei Casatorii Ce Decurg Asupra Minorilor
Implicatiile desfacerii unei casatorii ce decurg asupra minorilor
INTRODUCERE
Căsătoria unește pe bărbat și pe femeie în cea mai firească comunitate socială, care le contopește într-o asemenea măsură sentimentele, concepțiile și modul lor de viață, interesele și idealurile încât între soți iau naștere relații multiple și de natură diferită, care le acoperă toată gama vieții spirituale și sociale, de la relațiile de dragoste și prietenie la cele de asistență morală și materială, până la întreaga lor viziune asupra vieții.
Căsătoria dă naștere unor raporturi juridice deosebit de complexe, care, într-o summa divisio, ar putea fi grupate în raporturi dintre soți și raporturi dintre părinți și copii.
Atât raporturile dintre soți cât și cele dintre părinți și copii pot fi în sfera relațiilor personale sau a raporturilor patrimoniale, cu precizarea că, fiecare dintre ele își are propria identitate.
În această lucrare, după cum dezvăluie și titlul ei „Desfacerea căsătoriei și efectele față de minori “ vom analiza modalitățile de desfacere a căsătoriei în sistemul nostru de drept și efectele pe care le produce desfacerea căsătoriei cu privire la relațiile dintre părinți și copii.
Primul capitol, „Considerații generale privind căsătoria ”, prezintă aspecte de ordin general cu privire la căsătorie precum, noțiune, caractere juridice, condiții de fond și condiții de formă ale căsătoriei. Toate acestea, împreună cu distincția dintre încetarea și desfacerea căsătoriei, sunt expuse în ideea unei mai bune înțelegeri a temei acestei lucrări, a modalităților de desfacere a căsătoriei, precum și a efectelor produse de acestea.
În principiu, căsătoria se încheie pe viață, totuși, atunci cand căsătoria își pierde rațiunea de a continua, oricare dintre soți sau amândoi soții sunt îndreptățiți să ceară desfacerea ei, „Desfacerea căsătoriei”, fiind tema capitolului al doilea. Principiul libertății căsătoriei, potrivit căruia încheierea căsătoriei este expresia consimțământului liber al soților, implică și principiul libertății divorțului, ceea ce înseamnă că voința soților, manifestată în sensul căsătoriei, nu poate fi, nici ea ignorată, căsătoria privind în primul rând și în mod nemijlocit pe respectivii soți. Aceasta explică de ce numai manifestarea de voință a unuia sau ambilor soți poate declanșa acțiunea de divorț. Totuși libertatea divorțului nu este totală, căsătoria nu este o chestiune de ordin exclusiv privat, ci are și un caracter social. Iata de ce voința soților de a pune capăt căsătoriei este numai premisa desfacerii acesteia, divorțul presupunând în toate cazurile o hotărâre judecătorească în acest sens.
Al treilea capitol, „Efectele divorțului cu privire la relațiile dintre părinți și copii ”, este structurat in doua secțiuni. Prima parte prezintă efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile personale dintre părinți și copii ; încredințarea copiilor minori și exercitarea drepturilor părintești cu privire la persoana copilului, iar a doua parte, efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile patrimoniale dintre părinți și copii. „Obligația de întreținere dintre părinți și copii ”, prezintă mai întâi noțiunile generale despre obligația legală de întreținere, pentru a detalia apoi cu privire la obligația de întreținere dintre părinți și copii, care prin finalitatea sa ocupă un loc central în cadrul raporturilor patrimoniale dintre părinți și copii, ea fiind instituită, în special, pentru a asigura bune condiții materiale de creștere și educare a minorilor.
„Drepturile si îndatoririle părinților privitoare la bunurile copiilor” prezintă raporturile patrimoniale dintre părinți și copii, guvernate de principiul independenței patrimoniale, prevăzut expres de art. 106 Cod. fam., potrivit căruia „părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere”. Dată fiind incapacitatea minorului, legea recunoaște părinților două categorii de drepturi și îndatoriri privitoare la bunurile acestuia, ca manifestări ale ocrotirii părintești: dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului, precum și dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele civile, ori, după caz, de a-i încuviința actele (art. 105 Cod. Fam.).
Capitolul I
Considerații generale privind căsătoria
Noțiunea de căsătorie
Accepțiunea dată de Codul familiei noțiunii de căsătorie este diferită, după cum legiuitorul se referă la actul juridic al căsătoriei sau la starea juridică a soților în timpul căsătoriei. Căsătoria este într-adevăr, în primul rând un act juridic, pentru încheierea căruia este nevoie, ca viitorii soți să-și exprime consimțamântul valabil în condițiile stabilite de lege. În art. 3-18 din Codul familiei, reglementând încheierea căsătoriei, legiuitorul folosește noțiunea de căsătorie în acest sens, de act juridic care se încheie între soți.
După încheierea căsătoriei, soții au un statut legal de persoane căsătorite, în tot timpul cât durează aceasta. De fapt, starea de persoane căsătorite este efectul pe care îl generează încheierea căsătoriei ca act juridic. Codul familiei folosește noțiunea de căsătorie în acest al doilea sens, anume de statut legal al soților, în art. 25-36, prin care se reglementează raporturile personale și patrimoniale dintre soți.
Noțiunea de căsătorie mai este folosită în știința juridică ca, desemnând ansamblul normelor juridice vizând modul de încheiere a actului juridic al căsătoriei, precum și starea legală de căsătorie, fiind așadar o instituție juridică a dreptului familiei.
Prin căsătorie se desemnează și ceremonia care are loc atunci când se încheie actul juridic al căsătoriei.
Căsătoria este deci, uniunea liber consimțită dintre bărbat și femeie, încheiata în concordanță cu dispozițiile legale, în scopul întemeierii unei familii și reglementată de normele imperative ale legii.
Caracterele juridice ale căsătoriei
Din definiția căsătoriei și din ansamblul prevederilor legale care o reglementează, rezultă următoarele caracteristici ale acesteia:
a. Căsătoria este o uniune dintre un bărbat și o femeie care se intemeiază prin consimțământul celor ce se căsătoresc și, odată încheiată, este reglementată de normele legale, devenite aplicabile prin asemenea consimțământ. Căsătoria se încheie între bărbat și femeie ;
b. Căsătoria este liber consimțită. Exprimarea consimțământului liber al celor ce se căsătoresc este garantată prin dispozițiile legale, care permit încheierea căsătoriei bazată pe afecțiune reciprocă a viitorilor soți;
c. Căsătoria este monogamă, caracter ce decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei și anume, afecțiunea reciprocă a soților. Caracterul exclusivist al dragostei, implică monogamia garantată prin dispozițiile legale. Codul familiei consacră caracterul monogam al căsătoriei prin interzicerea unei noi căsătorii de către bărbatul sau femeia care sunt căsătoriți, pe de o parte, și prin sancționarea cu nulitatea absolută a căsătoriei încheiate cu încălcarea acestei dispoziții , pe de alta parte.
d. Căsătoria se încheie în forma cerută de lege, iar aceasta îi conferă un caracter solemn exprimat, printre altele, prin aceea că se încheie într+un anumit loc, în fața unei autorități de stat, într+o zi dinainte stabilită și în prezența efectivă și concomitentă a ambilor soți și a doi martori, cu posibilitatea pentru public de a asista;
e. Căsătoria are un caracter civil deoarece încheierea și înregistrarea ei sunt de competența exclusivistă a autorității de stat. Dispozițiile constituționale garantează tuturor cetățenilor libertatea conștiinței și libertatea exercitării cultului religios, ceea ce permite soților să procedeze și la celebrarea ei religioasă, după încheierea căsătoriei civile. Celebrarea religioasă a căsătoriei nu produce nici un efect juridic și, tot astfel, uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică;
f. Căsătoria se încheie pe viața, fiind menită să dăinuiască între soți pe tot parcursul vieții lor. Căsătoria se poate desface prin divorț, conf. art.37 alin.2 și art.38 Codul familiei;
g. Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate dintre bărbat și femeie existentă atât sub raportul condițiilor în care se încheie căsătoria, cât și sub aspectul relațiilor dintre soți sau aceștia și copiii lor. Egalitatea dintre bărbat și femeie depășește sfera relațiilor de familie, existând în toate domeniile vieții sociale;
h. Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii și este ocrotită de lege, deoarece constituie izvorul familiei. Întemeierea relațiilor de familie constituie conținutul căsătoriei, cauza necesară și determinantă a acesteia. Căsătoria încheiată cu un alt scop decât cel al întemeierii unei familii este sancționată cu nulitate absolută, având în vedere încălcarea unei norme cu caracter imperativ.
Întemeierea unei căsătorii valabile presupune îndeplinirea unor condiții de fond și de formă prevăzută de lege, precum și lipsa unor impedimente legale.
Cerințele legale la căsătorie sunt reglementate in Capitolul I, Titlul I al Codului familiei, sub denumirea “Încheierea căsătoriei” art.3-18.
Dispozițiile Codului familiei, referitoare la încheierea căsătoriei, se completează cu prevederile următoarelor acte normative:
Decretul nr. 31/1954 privind persoana fizică și juridică;
Codul civil (articolele ce privesc actele juridice bilaterale);
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Condițiile de fond ale căsătoriei
Condițiile de fond ale căsătoriei se prezintă sub forma pozitivă, în sensul că ele trebuie să existe pentru a putea încheia căsătoria. Acestea sunt următoarele:
• Diferența de sex;
• Vârsta legală la căsătorie;
• Consimțământul la căsătorie;
• Comunicarea reciprocă a stării de sănătate a viitorilor soți;
Condițiile de fond apar și sub forma negativă, denumite impedimente la căsătorie, care reprezintă împrejurările de fapt sau de drept a căror existență împiedică încheierea căsătoriei. Sunt reprezentate de prevederile art. 5, 7, 8 și 9 Codul familiei următoarele impedimente la căsătorie:
• Existența unei căsătorii anterioare, nedesfăcute a unuia dintre soți;
• Rudenia;
• Adopția;
• Tutela;
• Alienația și debilitatea mintală.
Este necesară clasificarea condițiilor de fond în negative și pozitive, în special din rațiuni de ordin practic deoarece, îndeplinirea condițiilor de fond din prima categorie trebuie dovedită de viitorii soți, iar impedimentele pot fi demonstrate de terți, prin opoziție la căsătorie, ori personal de către ofițerul de stare civilă care constată existența lor la încheierea ei.
În literatura juridică s-a susținut că, aceste condiții “au drept scop să asigure încheierea unei căsătorii numai de către acele persoanecare sunt apte, sub aspect fizic și moral, să întemeieze o familie”.
a. Diferența de sex
Numeroase texte cuprinse în Codul familiei subliniază condiția de fond a diferenței de sex a viitorilor soți (art. 1,4,5,35,47-57), pentru a încheia o căsătorie valabilă. În principiu, sexul fiecăruia dintre viitorii soți se stabilește cu certificatul de naștere.
În mod practic, calificarea diferenței de sex, ca o condiție de fond dirimantă la căsătorie , corespunde delimitărilor juridice ce se fac în privința malformațiilor genitale. Astfel, în practica judiciară s-a decis că :hermafrodismul constituie o anomalie genitală definitivă, care împiedică posibilitatea de procreare și raporturi normale între soți”.
De asemenea, dacă o malformație genitală este o nediferențiere de sex, soluția ce se impune este nulitatea absolută a căsătoriei.
b. Vârsta legală la căsătorie (matrimonială)
Potrivit art.4, alin.1 din Codul familiei, vârsta matrimonială (vârsta legală sau vârsta minimă la căsătorie) este de 18 ani pentru bărbat și 16 ani pentru femeie.
Legiuitorul a stabilit numai vârsta minimă înainte de împlinirea căreia încheierea căsătoriei este prohibită, de unde rezultă: este posibilă încheierea căsătoriei la orice vârstă; nu are importanță juridică diferența de vârstă dintre viitorii soți.
Stabilirea vârstei minime la căsătorie se justifică prin considerente de ordin biologic, psihic, moral și social.
De la regula potrivit căreia vârsta minimă legală la căsătorie este 16 ani pentru femeie, Codul familiei consacrăo excepție, prin dispozițiile art.4, alin.2: potrivit cărora, „pentru motive temeinice, se poate încuviința căsătoria femeii care a împlinit 15 ani. Încuviințarea se poate da de Prefectura municipiului București sau de prefecture județului în cuprinsul căreia îsi are domiciliul femeia și numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial”. Așadar, femeia care nu a împlinit vârsta de 16 ani, se poate căsători dacă îndeplinește urmatoarele condiții:
• să fi împlinit vârsta de 15 ani, ceea ce înseamnă că, chiar dacă femeia a născut un copil înainte de a fi împlinit aceasta vârstă, legea nu-i permite să se căsătorească;
• să facă dovada existenței unui motiv temeinic (sarcina femeii, viitorul soț pleacă în străinătate pe o perioadă de timp mai îndelugată, faptul că femeia, victimă a unui viol, dorește să se căsătorească cu autorul infracțiunii);
• să prezinte un aviz medical eliberat de un medic abilitat în acest scop, care să ateste sănătatea femeii și aptitudinea de a avea relații conjugale normale.
Dispensa de vârstă se acordă de către comandantul navei, dacă în timpul unei călătorii pe o navă românească, aflată în afara granițelor țării, doi cetățeni români doresc să se căsătorească (art.8 ,alin.3 din Legea nr.119/1996).
c. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate
Art.10 prevede următoarele :”Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor.
În cazul în care, prin lege specială, este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispozițiile acelor legi.”
Comunicarea reciprocă a stării sănătății se realizează în următoarele moduri:
• anexarea certificatului medical prenupțial al fiecăruia dintre viitorii soți la declarația de căsătorie;
• inserarea, de către viitorii soți, în cuprinsul declarației de căsătorie, a mențiunii că au luat la cunoștință de starea sănătății lor.
Din analiza prevederilor legale în materie se desprinde ideea că, în principiu nu se întârzie căsătoria persoanelor bolnave însă necesită informarea reciprocă a viitorilor soți de a decide în cunoștință de cauză dacă în cazul în care, celălalt suferă de o boală, încheie sau nu căsătoria cu acesta și împiedică încheierea căsătoriei în situația în care boala de care eventual, suferă unul dintre viitorii soți este prevăzută de o lege specială, ea determinând neîncheierea căsătoriei.
Îndeplinirea condiției comunicării reciproce a stării sănătății între viitorii soți prezintă și următoarele aspecte:
• boala anterioară căsătoriei poate fi invocată ca motiv de anulare a căsătoriei, în ipoteza în care, soțul bolnav a ascuns această împrejurare celuilalt soț, care dacă ar fi cunoscut-o, nu ar fi consimțit la încheierea ei;
• Boala posterioară căsătoriei poate fi invocată numai ca motiv de divorț.
d.Consimțământul la căsătorie
Consimțământul viitorilor soți constituie o condiție esențială pentru încheierea căsătoriei conform art.1, alin.2 al Codului familiei, care prevede că :”familia are la bază căsătoria liber consimțită”, iar art.16 dispune, în același sens:”căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți”.
Pentru a fi valabil și a produce efecte juridice, consimțământul la căsătorie trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
• să fie neviciat. Consimțământul la căsătorie este liber numai dacă declarația pe care viitorul soț o face în fața ofițerului de stare civilă este manifestarea voinței sale conștiente, iar formarea ei nu a fost alterată de unul din următoarele viciide consimțământ: eroare, dol sau violență (art.21, alin.1 din Codul familiei)
• să fie actual (actualitatea consimțământului), în sensul că se impune ca el să existe în momentul încheierii căsătoriei. Această cerință se indeplineșteprin fapl că viitorii soți sunt obligați să fie prezenți în fața ofițerului de stare civilă(art.16 Codul familiei).
• să fie dat personal și simultan de către viitorii soți. Legea exclude posibilitatea încheierii căsătoriei prin reprezentare, așa cum, în principiu, pot fi încheiate actele juridice bilaterale. De asemenea, viitorii soți consimt la căsătorie unul după celălalt și nu la un interval mare de timp.
• să fie constatat în mod direct de către ofițerul de stare civilă.
Art.16 Codul familiei prevede: „Viitorii soți sunt obligați să fie prezenți împreună în fața delegatului de stare civilă, la sediul serviciului de stare civilă, pentru a-și da consimțământul personal și în mod public”.
În literatura de specialitate și în practica judiciară este apreciată ca lipsă a consimțământului la căsătorie în următoarele cazuri:
• unul dintre viitorii soți a ăspuns „nu” la întrebarea ofițerului de stare civilă dacă vrea ă se căsătorească, dar care trecând peste acest aspect a declarat căsătoria încheiată;
• căsătoria fictivă, care s-a încheiat în alt scop decât acela de a întemeia o familie și de a se supune statutului legal al căsătoriei, între soți nestabilindu-se raporturi conjugale. Ex.: căsătoria cu victima violului pentru ca autorul să se sustragă de la răspunderea penală.
Impedimente la căsătorie
Impedimentele la căsătorie sunt reprezentate de acele împrejurări de fapt sau de drept, a căror existență împiedică încheierea căsătoriei. Cu alte cuvinte, ele sunt condiții negative, deoarece numai lipsa lor determină încheierea unei căsătorii valabile. Codul familiei reglementează următoarele impedimente:
• Bigamia (existența unei căsătorii anterioare nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți);
• Rudenia de sânge, în linie dreaptă și colaterală, până la gradul IV inclusiv;
• Rudenia rezultată din adopție;
• Tutela;
• Alienația și debilitatea mintală.
Bigamia
Existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți constituie impediment la
încheierea unei noi căsătorii și, totodată, contrazice principiul monogamiei care stă la baza căsătoriei și familiei. Art.5 Codul familie prevede: „Este oprit să se căsătorească bărbnatul care este căsătorit și femeia care este căsătorita”. Încălcarea acestui principiu încalcă atât sancțiunea civilă a nulității căsătoriei (art.19 Codul familiei), cât și sancțiunea penală pentru săvârșirea infracțiunii de bigamie (art.303 Codul penal). În consecință, nu se pot căsători decât persoanele necăsătorite care, fie nu au încheiat niciodată o căsătorie, fie au încheiat o căsătorie , dar aceasta:
• a încetat ca urmare a morții celuilalt soț;
• a fost desființată prin declararea nulității absolute sau relative;
• a fost desfăcută prin divorț.
Existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți atrage starea de bigamie.
b. Rudenia
Art.6, alin.1, Codul familiei prevede: “Este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală, până la al IV lea gad inclusiv”, considerentele care justifică interdicția căsătoriei între persoanele care sunt rude se referă la necesitatea asigurării unei descendențe sănătoase din punct de vedere biologic și a respectării normelor de ordin moral.
De la regula potrivit căreia este interzisă căsătoria între rudele colaterale până la al patrulea grad inclusiv, legiuitorul a prevăzut o excepție prin dispozițiile art.6, alin.2 Codul familieiconform căruia: „Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al IV lea poate fi încuviințată de Prefectura municipiului București sau de prefectura județului în cuprinsul căruia cel care are această încuviințare își are domiciliul”. Rudenia constituie un impediment la căsătorie, indiferent dacă este din căsătorie sau din afara acesteia.
c. Adopția
Art.7 Codul familiei prevede că: „este oprită căsătoria:
• între cel care adoptă sau ascendenții lui, pe de o parte și cel adoptat ori descendenții acestuia, de altă parte;
• între copiii celui care adoptă, de o parte și cel adoptat sau copiii acestuia, de alta;
• intre cei adoptați de aceeași persoană;
Pentru motive temeinice, căsătoria între persoanele prevăzute la lit. b și c poate fi încuviințată, (art.6 alin. 2). Impedimentul prevăzut la art.7 lit. b Codul familiei se referea la adopția cu efecte restrânse (nereglementată în actuala lege), deoarece la adopția cu efecte depline, adoptatul devine rudă cu adoptatorulși rudele acestuia, iar rudenia întemeiată pe legătura de sânge incetează. Așa fiind, căsătoria este oprită între adoptat și rudele sale din adopție, în aceleași condiții ca și între rudele sale firești (art.6 Codul familiei).
d. Alienația și debilitatea mintlă
Art.9 Codul familiei prevede că este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precul și cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale. Din cuprinsul acestor dou dispoziții, rezultă două situații:
• alienația și debilitatea mintală. Deoarece legea nu distinge, ele constituie un impediment la căsătorie, indiferent dacă au fost sau nu constatate prin procedura specială a interdicției. Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate și practica judiciară, alienatul și debilul mintal nu se pot căsători, chiar dacă se găsesc într-o stare de luciditate pasageră;
• Persoana lipsită vremelnic de facultățile mintale nu se pot căsători decât în momentele de luciditate. Consimțământul exprimat în asemenea momente este un consimțământ valabil care produce efecte juridice.
Rațiunea pentru care alienația și debilitatea mintală constituie un impediment la căsătorie se fundamentează pe ideea că aceste stări sunt incompatibile cu finalitatea și scopul căsătoriei.
Condiții de formă la căsătorie
A. Faza prealabilă – încheierii căsătoriei
a. Declarația de căsătorie și înregistrarea ei
Încheierea căsătoriei este supusă anumitor condiții de formă, care sunt prevăzute în următoarele scopuri:
• ca mijloc pentru a asigura condițiile de fond, și lipsa impedimentelor la căsătorie;
• ca formă a recunoașterii publice a căsătoriei (art.3 Codul familiei)
• pentru a asigura mijlocul de dovadă a căsătoriei (art. 3 Cosul familiei)
Reglementare formalităților anterioare căsătoriei este făcută, așadar, în considerarea mai multor scopuri:
• de a asigura consimțământul liber al celor care vor să se căsătorească, aceștia trebuie să-și exprime voințe de a se căsători în fața autorității de stat competente;
• de a informa pe ofițerul stării civile asupra statultului civil al viitorilor soți, care, pe baza acestor informații va verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie;
• de a aduce la cunoștință terților încheierea căsătoriei proiectate și de a pune în mișcare, dacă este cazul, opozițiile la căsătorie.
Prima formalitate anterioară căsătoriei este declarația de căsătorie, prin care viitorii soți își manifestă voința în vederea încheierii căsătoriei.
Declarația de căsătorie trebuie să cuprindă:
• voința neîndoielnică a viitorilor soți de a se căsători;
• declarația acestora că au luat cunoștința reciproc de starea sănătății lor;
• declarația viitorilor soți că îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 4-10 Codul familie(condițiile de fond și lipsa impedimentelor la căsătorie);
• declarația acestora cu privire la numele pe care s-au înțeles a-l purta în timpul căsătoriei
b. Afișarea extrasului de pe declarația de căsătorie
În aceeași zi cu primirea decxlarației de căsotorie, ofițerul de stare civilă va dispune publicarea acesteia, prin afișarea în extras , într-un loc special amenajat la sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria.
Extrasul din declația de căsăstorie va cuprinde, în mod obligatoriu: data afișării, datele de stare civilă ale viitoriilor soți, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opunere la căsătoire, în termne de 10 zile de la data afișării (art. 13 Codul familiei).
c. Opoziția la căsătorie
Potrivit prevederilor înscrise în dispozițiilor din Legea nr. 119/1996 căsătoria se poate încheia după ce au trecut 10 zile de la declarația de căsătorie. În anumite situații speciale, căsătoria se poate încheia și înainte de expirarea termenului menționat dar numai cu încuviințarea primarului localității unde urmeaza a se oficia aceasta.
Opoziția la căsăstorie este actul prin care o persoană aduce la cunoștiința ofițerului de stare civilă exintențe unei împrejurări de fapt sau de drept, care nu permite încheierea căsătoriei.
Opoziția la căsătorie trebuie făcută cu respectarea următoarelor cerințe (art.14 Codul familiei):
• în formă scrisă;
• cu arătarea împrejurărilor de fapt sau d edrept pentru care nu se poate încheia căsăstoria;
• arătarea dovezilor pe care se întemeiază.
Opoziția la căsătorie poate fi făcută de orice persoană, fără a fi ținută să justifice existența unui interes (art. 14 Codul familiei), deoarece statul urmărește, în scopul ocrotirii familiei, să nu se încheie căsăstorii împotriva dispoziilor legii.
În temeiul art.15 Codul Familiei, ofițerul stării civile este obligat să verifice aceste acte oficioase sau informațiile pe care le are cu privire la următorii soți.
În cazul în care acesta refuză încheierea căsăstoriei se aplică prevederile Legii 119/1996 privitoare la actele de stare civilă; încât la cererea părții, se înaintează,de îndată, dosarul respectiv la judecătorie, care va hotărî de urgență asupra refuzului de a încheia căsătoria.
B. Încheierea căsătoriei
a. Localitatea unde se încheiei. Potrivit art.11 Codul familiei, căsăstoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre soți își are domiciliul sau reședința. Alegerea aparține viitorilor soți. În mod obișnuit, domiciliul se dovedește cu buletinul de identitate, iar reședința cu viza de flotant de pe buletin.
b. Locul unde se încheie căsătoria. În localitatea determinată mai sus, căsătoria se poate încheia într- un anumit loc, și anume, la sediul servicilui de stare civilă respectiv. (art.16 alin.1 Codul familiei). În cazuri excepționale, căsătoria se poate încheia și în afara acestui sediu (art. 16 alin.2 Codul familiei), cu respectarea, bineînțeles, a tuturor celorlalte dispoziții legale privind celebrarea ei.
Cazurile în care căsătoria s-ar putea încheia în alt loc decât a serviciului de stare civilă sunt, unul din viitorii soți este infirm, grav bolnav sau moartea sa este iminentă, oricând viitoarea soției are o sarcină înaintată cât și în alte situații speciale.
c. Competența ofițerului de stare civilă. Potrivit art.11 Codul familiei, căsătoria se încheie în fața ofițerului de stare civilă al primăriei din localitatea determinată în modul arărat mai sus. În ceea ce privește competența acestuia deosebim mai multe aspecte:
– Competența materială- căsătoria se încheie în fața ofițerului de stare civilă și se bucură de protecția legii (art.3 Codul familiei), când viitorii soți se prezintă împreună pentru a-și da consimtământul la ofițerului de stare civilă.
– Competența personală (raționae personae) – această competență este dominată de domiciliul sau reședința următorilor soți. Ofițerul de stare civilă este competent să încheie căsătoria dacă cel puțin unul din ei își are domiciliul sau reședința pe teritoriul localității în care acesta își exercită atribuțiile.
Încalcarea dispozițiilor legale privind competența teritorială a ofițerului de stare civilă nu este sancționată cu nulitatea căsătoriei încheiată.
Solemnitatea încheierii căsătoriei (art. 16 Codul familiei) decurge din următoarele:
• căsătoria se încheie în fața unei anumite autorități (ofițerul de stare civilă);
• căsătoria se încheie într-un anumit loc;
• căsătoria se încheie în prezența efectivă și concomitentă a viitorilor soți care trebuie să-și exprime personal consimțământul;
• căsătoria trebuie încheiată î condiții care să permită oricărei persoane să asiste (publicitatea încheierii căsătoriei la care se adaugă și cei doi martori, conform noii proceduri); acesta este momentul în care ofițerul de stare civilă constată existența consimțământului viitorilor soți și îi declară căsătoriți (art. 15, 16, 17 Codul familiei); în prezența celor doi martori și a persoanelor asistente la această solemnitate.
Proba căsătoriei
Pornind de la caracterul solemn al căsătoriei, legea stabilește norme privitoare la proba ei. Potrivit art. 18 Codul familiei, căsătoria nu poate fi dovedită decât prin intermediul certificatului de căsătorie.
În același sens, dar cu domeniul de aplicare mai mare, este art.22 alin.1, Decretul nr.31 din 30 ianuarie 1954, privitor la persoanele fizice și juridice, potrivit căruia starea civilă se dovedește cu actele întocmite sau înscrise în regimul de stare civilă, iar alin.2 al aceluiași art. Prevede că certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare ca și actele întocmite sau înscrise în registre.
Încetarea și desfacerea căsătoriei
Actualul Cod al familiei român reglementează desființarea și desfacerea căsătoriei. În reglementarea românească anterioaraă nu se făcea o distincție între cazurile de încetare și de desfacere a căsătoriei prin divorț, stabilindu-se că desfacerea căsătoriei are loc prin moartea unuia dintre soți, declararea judecătorească a morții sau prin divorț.
Potrivit art.37 din Codul familiei “Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface prin divorț.”
Astfel căsătoria încetează prin:
a) moartea unuia dintre soți;
b) declararea judecătorească a unuia dintre soți;
c) recăsătorirea soțului ce fsese declarat mort.
Încetarea căsătoriei are loc de drept.
Desfacerea căsătoriei se face prin divorț, prin hotărâre judecătorească.
Divorțul reprezintă disoluția sau ineficacitatea căsătoriei survenită în timpul vieții soților, fie datorată unor motive temeinice, imputabile soțului pârât sau ambilor soți, fie, în cazuri excepționale, datorită dorinței exprimate a ambilor soți.
Statul și societatea sunt în mod esențial interesate în menținerea căsătoriei și se urmărește protejarea familiei ca și celulă de bază a societății, ca grup social, dorindu-se totodată protejarea în mod special a copiilor rezultați din căsătorie. Totuși divorțul este admis numai pentru motive temeinice și, în mod excepțional, când nu există copii rezultați din căsătorie și a trecut un termen minim de un an, se admite și divorțul prin consimțământul soților. Divorțul nu se poate realiza niciodataă decât printr+o hotărâre judecătorească, chiar și atunci când este vorba de un divorț prin acordul ambilor soți, instanța de judecată verifică îndeplinirea condițiilor legale.
Divorțul este reglementat în Capitolul al IV-lea, Titlul I din codul familiei (art.37-44) sub denumirea “Desfacerea căsătoriei”. Aici se găsește întreaga reglementare de drept material al divorțului, spre deosebire de alte instituții de dreptul familiei, de exemplu, nulitatea căsătoriei, cu privire la care Codul civil reprezintă dreptul comun, completând dispozițiile Codului familiei.
Procedura divorțului este cuprinsă ca o procedură specială, derogatory de la regulile de drept comun ale procesului civil, în capitolul al VI lea, cartea a VI a Cod procedură civilă, sub denumirea “Divorțul” (art.607-619).
În privința divorțului, Codul familiei și codul de procedură civilă au fost modificate printr-o serie de acte normative, majoritatea acestora fiind destinate a limita posibilitățile de desfacere a căsătoriei prin divorț.
Prin Legea nr. 59-1993 au fost aduse o serie de modificări – atât sub aspect material, cât și procedural – în material divorțului, vizând următoarele aspecte:
● divorțul, ca mijloc de desfacere a căsătoriei, nu mai are caracter excepțional;
● introducerea divorțului pe baza acordului dintre soți;
● restrângerea criteriilor legale de apreciere de către instanța de judecată a motivelor de divorț;
● posibilitatea solicitării divorțului de către soțul a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei;
● înlăturarea termenelor de înfățișare și de gândire;
● abrogarea dispozițiilor legale speciale cu privire la propunerea probelor, încviințarea și administrarea lor la termene diferite;
● Redactarea unei hotărâri de divorț nemotivată de instanță, la cererea expresă a ambilor soți;
● posibilitatea legală de a renunța la căile de atac – apelul și recursul.
2.Asemănări și deosebiri, efecte
După cum am arătat, potrivit dispozițiilor art.37 alin.1 Codul familiei, căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a unuia dintre ei. Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că desfacerea căsătoriei are loc prin divorț.
Prin cauzele, condițiile specifice de admisibilitate, precum și prin efectele sale, divorțul se deosebește atât de încetarea căsătoriei cât și de desființarea acesteia.
Atât desfacerea cât și încetarea căsătoriei presupun existența căsătoriei valabil încheiate ale cărei efecte se sting pentru viitor, însă similitudinile, din acest punct de vedere se opresc aici, fiindcă, de vreme ce divorțul este urmarea manifestării de voință a unuia sau a ambilor soți care nu mai consideră posibilă continuarea relațiilor de familie, încetarea căsătoriei are loc independent de vreo manifestare de voință.
Cazurile de încetare a căsătoriei constituie de fapt niște cauze naturale, obiective, prin care căsătoria ia sfârșit, pe când divorțul este o desfacere a căsătoriei , nu de drept, ci pe cale judecătorească. În acest sens, art.39 alin.1 Codul familiei prevede că, din ziua în carehotărârea care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă, căsătoria este desfăcută. În ambele situații, căsătoria încetată sau desfăcută îsi păstrează efectele produse pentru trecut. Cu alte cuvinte, încetarea și desfacerea căsătoriei produc efecte numai pentru viitor.
Capitolul II
Desfacerea căsătoriei
Secțiunea I: Concepții juridice privind desfacerea căsătoriei
Potrivit doctrinei și practicii judiciare concepțiile juridice despre divorț se clasifică în:
1. Concepții în funcție de temeiul juridic al divorțului;
2. Concepții în funcție de natura motivelor de divorț;
3. Concepții în funcție de reglementarea motivelor de divorț.
1) După temeiul juridic care stă la baza divorțului distingem: concepția divorțului prin efectul voinței soților, concepția divorțului prin efectul hotărârii judecătorești și concepția mixtă a divorțului prin efectul voinței soților sau prin efectul hotărârii judecătorești.
Concepția divorțului prin efectul voinței soților își găsește originea în dreptul roman (ebraic, german, islamic) și anume în instituția repudiului sau alungarea de către soț, care își are de cele mai multe ori justificarea în starea materială, ce dădea o putere nelimitată bărbatului în familie.
În doctrina, concepția divorțului prin efectul voinței soțilorși- a gasit argumentrea mai ales în cadrul teoriei contractuale asupra căsătoriei. S-a spus că așa cum încheierea căsăstoriei are loc prin voința soților, tot astfel este logic ca și desfacerea acesteia să poata avea loc prin voința lor; iar desfacerea constituie o reziliere, după caz, comună sau unilaterală, deoarece la contractele încheiate pe durată nedeterminată, cum este și căsăstoria, este admisă și rezilierea unilaterală.
În ce privește constatarea consimțământului mutuala al soților, ea se face, în cele mai multe din legislațiile care reglementează acest fel de divorț, prin hotărâre judecătorească. Sunt însă legislații potrivit cărora constatarea consimțământului mutual al soților se face pe cale administrativă, prin înregistrarea divorțului la organul de stare civilă, la simpla cerere a soților.
Codul civil român din 1865 a reglementat și el divorțul prin consimțământul mutual (art.254 – 276, texte abrogate prin legea nr. 18/1948); în conținutul ei, reglementarea era restrictivă: pentru a putea divorța în acest fel, bărbatul trebuia să aiba cel puțin 25 de ani iar femeia cel puțin 21 de ani; cererea de divorț nu putea fi promovată decât dupa trecerea a 2 ani de la data încheierii casătoriei; cererea nu se mai primea dupa trecerea a 20 de ani de căsătorie și nici după ce femeia împlinise 45 de ani; în cazul căsătoriei autorizate de părinți sau de alți ascendenți, era necesar și consimțământul acestora la divorț; iar procedura divorțului era greoaie și îndelungata, ceea ce a făcut ca ea să fie foarte rar urmată în practică, soții preferând sa recurga la procedura cu mult mai lesnicioasă a divorțului pentru cauze determinate, scop în care la nevoie, invocau cauze fictive de divorț.
Concepția divorțului prin efectul hotărârii judecătorești. În această concepție, voința soților se rezumă numai la promovarea acțiunii de divorțîn justiție, ea neavând și rolul de a soluționa desfacerea căsătoriei. Acest rol revine în exclusivitate instanței judecătorești, investită cu soluționarea acțiunii de divorț.
Din punct de vedere doctrinar, concepția divorțului prin efectul hotarârii judecătorești a fost consacrată în cadrul teoriei instituționaleasupra căsătoriei și a teoriei căsătorie – uniune. Principalul argument sus’inut de aceste teorii se referă la împrejurarea că, deoarece la încheierea unei căsătorii nu este suficientă manifestarea consimțământului viitorilor soți, ea nu este îndestulătoare nici la desfacerea acesteia.
Concepția mixtă a divoțului prin efectul voinței soților sau prin efectul hotărârii judecătorești. Această concepție eclectică se înfățișează în două variante: în varianta că regula este desfacerea căsătoriei prin efectul voinței soților și numai prin excepție, când soții nu se înțeleg asupra divorțului, desfacerea căsătoriei are loc prin efectul hotărârii judecătorești; și în varianta ca regula este desfacerea căsătoriei prin efectul hotărârii judecătorești și că numai prin excepție, în cazuri anume prevăzute de lege, desfacerea căsătoriei poate avea loc prin efectul voinței soților.
Concepția adoptată de Codul familiei. Întocmai ca și cele mai numeroase legislații moderne, Codul român de familie a adoptat în privința temeiului juridic al divorțului o concepție mixtă, în baza careia regula este desfacerea căsătoriei prin efectul hotărârii judecătorești, pentru motive temeinice, care fac imposibilă continuarea căsătoriei și, numai prin excepție, în cazurile anume și limitativ prevăzute de lege, divorțul poate avea loc pe baza acordului de voință al soților. Însă, și în această situație, desfacerea căsătoriei se realizează tot pe calea unei hotărâri judecătorești.
Astfel, art. 38 alin. 1 Codul familiei prevede că: „Instanța judecătorească poate desface căătoria prin divorț atunci cand, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămateși continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.
În ceea ce privește divorțul pe baza acordului ambilor soți, acesta are loc atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 38 alin. 2 Codul familiei, și anume: până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căstoriei și nu există copii minori rezultați din căsătorie.
2) Dupa natura subiectivă sau obiectivă a motivelor de divorț distingem: concepția divorțului – sancțiune, concepția divorțului – remediu și concepția mixtă a divorțului sancțiune – remediu sau remediu – sancțiune.
Concepția divorțului – sancțiune este o concepție restrictivă, potrivit căreia divorțul este o sancțiune pentru culpă, pe care, la cererea soțului inocent, instanța o pronunță împotriva soțului vinovat de neîndeplinirea unor îndatoriri ale căsătoriei, iar când ambii soți se află în culpă, divorțul se pronunță din vina amândurpra.
Divorțul este deci ca o pedeapsă civilă, în sistemele de drept în care relațiile de familie sunt reglementate de dreptul civil, sau ca o pedeapsă de drept al familiei, în sistemele de drept în care dreptul familiei constituie o ramură de drept distinctă de dreptul civil; insă pentru a se putea pronunța divorțul, culpa trebuie să fie totdeauna gravă, adică astfel încât, din cauza ei, viața în comun a soților să fi devenit cu neputință de continuat. Nu se poate însă solicita de către soțul reclamant pronunțarea unui divorț din culpa sa, conform adagiului “nemo censetur propiam turpitudinem allegans” (nimeni nu se poate prevala de propria atitudine culpabilă). În această situație, acțiunea de divorț urmează a fi respinsă.
Concepția divorțului – sancțiune o întâlnim mai ales în legislațiile care au urmat Codul civil francez de la 1804, legislații în care ideea de culpă stă la baza a numeroase instituții juridice.
Printre aceste legislații s-a aflat și codul civil român din 1965, care a adoptat concepția divorțului – sancțiune în forma sa clasică, prin enumerarea motivelor de divorț (art.211 – 215); s-a admis că după cum am arătat, și divorțul prin consimțământ mutual, care putea fi un remediu, însă care în practică a fost ocolit din cauza procedurii sale greoaie și îndelungate.
În concepția larga a divorțului – remediu acesta este o soluție, un remediu menit să puna capăt vieții în comun a soților, devenită cu neputiință de continuat, fie din motive imputabile soților, fie din motive neimputabile acestora; însa indiferent de natura lor subiectivă sau obiectivă, pentru a putea duce la desfacrea căsătoriei, motivele trebuie să fie serioase și să constituie cauza vătămării relațiilor dintre soți.
Concepția divorțului – remediu o întâlnim în numeroase legislații contemporane, ca fiind cu precădere promovată și în doctrina juridică.
Între divorțul – sancțiune și divorțul – remediu există o serie de deosebiri: în concepția divorțului sancțiune, divorțul îl sancționează pe soțul care s-a făcut vinovat de vătămarea iremediabilă a relațiilor dintre soți, sau ambii soți, dacă este cazul, pe când în cea de-a doua concepție, divorțul remediază, îndreaptă, pune capăt unei situații intolerabile dintre soți; în prima concepție, divorțul remediază, îndreaptă, pune capăt unei situații intolerabile dintre soți; în prima concepție, motivcele care pot duce la desfacerea căsătoriei sunt numai cele din culpă, pe când în cea de-a doua concepție, sunt asemenea motive și cele fără culpă, ca alienația sau debilitatea mintală; prima concepție este restrictivă, fiindcă admite divorțul numai când imposibilitatea continuării căsătoriei se datorează culpei unuia sau ambilor soți, pe când cea de-a doua concepție este largă, fiindcă admite divorțul ori de câte ori survine o imposibilitate de continuare a căsătoriei fara deosebire de natura motivelor care au provocat această imposibilitate.
În concepția mixtă a divorțului este în mod practic o încercare de armonizare a primelor două concepții și, în funcție de elementul care are ponderea mai mare, fie se consideră divorțul ca fiind întotdeauna un remediu, și în anumite cazuri fiind avută în vedere culpa unuia sau ambilor soți, fie întreaga situație a divorțului este privită ca o sancțiune, dar poate fi în condiții de excepție limitativ și expres prevăzute – un remediu.
Concepția Codului familiei. Din analiza întregului art.38 Codul familiei, așa cum acesta a fost modificat prin dispozițiile Legii nr.59/1993 rezultă că a fost adoptată concepția mixtă privind natura motivelor de divorț. Așa fiind, divorțul apare, în principal, ca un remediu.
3) După reglementarea motivelor de divorț distingem: concepția enumerării motivelor de divoț, concepția stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorț, concepția mixta.
Concepția enumerării motivelor de divorț. Legislațiile care au adoptat aceasta concepție individualizeaza toate motivele de divorț sau numai o parte dintre ele, restul fiind determinate doar generic. Acestea din urmă sunt lăsate la aprecierea instanței judecătorești, pentru a hotărâ daca pot constitui sau nu motive temeinice de divorț.
Potrivit concepției stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorț legea nu enunță motivele de divorț ci numai prevede criteriile dupa care instanța judecătorească apreciază dacă motivele invocate de către soți în acțiunea de divorț sau în cererea reconvențională pot fi acceptate sau nu ca motive pentru desfacerea căsătoriei.
Concepția mixtă presupune admiterea atât a criteriilor de apreciere a motivelor de divorț, cât și a enumerării motivelor de divorț.
Prin art.211-213 și Codul civil român de la 1865 a consacrat concepția enumerării motivelor de divorț. Astfel, putea constitui motivb pentru desfacerea căsătoriei una din următoarele împrejurări: adulterule, excese, cruzimi, insulte grave, condamnarea la muncă silnică, tentativă de infracțiune de omor împotriva soțului reclamant.
Din analiza art.38 Codul familiei rezulta că legiuitorul român a adoptat concepția stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorț. Deci s-a renunțat la sistemul formalist al enumerării motivelor de divorț, întâlnit in cadrul Codului civil și s-a consacrat concepția potrivit căreia divorțul se poate pronunța atunci când ”datorită unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.
Așadar, criteriile după care instanța judecătorească apreciază motivele de divorț sunt:
● existența unor motive temeinice;
● vătămarea gravă a relațiilor de căsătorie ca urmare a motivelor temeinice;
● imposibilitatea continuării căsătoriei pentru soțul care solicită desfacerea acesteia.
Anterior modificării Codului familiei prin dispozițiile Legii nr.59/1993, legiuitorul a prevăzut încă două criterii considerate ca fiind subsidiare față de celelalte. Aceste criterii se refereau la durata căsătoriei și la interesele copiilor minori (art.38 alin.3 Codul familiei). Actualmente, art.38 alin.3 dispunând că “oricare dintre soți poate cere divorțul atunci când starea sănătații sale face imposibilă continuarea căsătoriei”, introduce un al treilea criteriu, și anume starea sănătății soțului reclamant.
Trebuie precizat că motivele de divorț – appreciate ca temeinice din punct de vedere obiectiv – și starea sănătății reclamantului trebuie să fi determinat vătămarea gravă a relațiilor de familie, astfel încât continuarea căsătoriei să nu mai poată fi posibilă pentru cel care cere desfacerea ei.
În literatura de specialitate s-a precizat că noua reglementare a divorțului este de natură să apere căsătoria numai în limitele rezonabile fiind înlăturate exagerările legislative din aceasta materi. Totuși, stabilitatea familiei și relațiile normale dintre soți nu depend numai de lege, ci mai ales, de o serie de factori extrajudiciari. Printr-o decizie recentă Curtea Constituțională a Romaniei a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.37 și ale art.38 Codul familiei, care nu contravin art.26 din Constituție, reținând că: “…instanțele de judecată dispun de intrumentele legale pentru a nu permite desfacerea cu ușurință a căsătoriei, pe care trebuie să le aplice în litera și spiritul lor, acționând astfel în sensul îndeplinirii obligației ce revine autorităților publice de a respecta și ocroti viața de familie. Este astfel îmbinat rațional principiul stabilității căsătoriei cu admisibilitatea desfacerii ei, atunci când continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.”
Secțiunea II : Motive de desfacere a căsătoriei
Divorțul constituie obiectul de preocupare și pentru alte științe sociale decât dreptul și, în special, pentru sociologie care realizează cele mai profunde studii cu privire la această problematică, fiind de un veritabil folos pentru științele juridice și pentru procesul de îmbunătățire a legislației.
Cunoașterea motivelor de divorț este importantă și pentru practicianul dreptului, atât în ce privește soluția propriu-zisă asupra divorțului, cât și soluțiile date asupra cererilor accesorii divorțului (în special în problema încredințării copiilor minori rezultați din căsătorie). Astfel, statistica divorțulurilor evidențiază că marea majoritate a soluțiilor pronunțate sunt motivate pe ideea culpei comune a soților, deși instanțele judecătorești nu ar trebui să aibă rețineri în pronunțarea divorțului din vina exclusivă a unuia dintre soți, atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru pronunțarea unei asemenea soluții și vinovăția este evident exclusivă.
Spre exemplu, în cazul în care unul dintre soți, de regulă bărbatul, este alcoolic și aceasta a condus la alterarea vieții de familie, generând stari de angoasă, tensiuni și conflicte perpetue, faptul că soția a reacționat în sensul de a-i imputa soțului respectiva atitudine, ripostă chiar concretizată în certuri repetate nu trebuie să conducă la concluzia culpei comune pentru că riposta în acest caz este justificată, mai ales când tindea la salvarea căsătoriei și protejarea copiilor.
Bineînțeles că aprecierea gradului de vinovăție este o chestiune deosebit de delicată și instanța trebuie să o facă cu toată grija.
După cum am arătat, art.38 alin.1 Codul familiei prevede că “Instanța judecatorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.
Deci, fără motive temeinice, nu se poate discuta de divorț. În atari condiții, aceste motive temeinice sunt tocmai elementele de fapt (împrejurări din căsătorie) pe care soțul reclamant le invocă prin acțiunea ce o promovează, iar consecința firească a existenței acestor motive temeinice este tocmai imposibilitatea continuării căsătoriei.
Așa cum este formulat textul, se lasă posibilitatea instanței de judecată să facă o apreciere a întregului material probatoriu ce va fi administrat în timpul procesului. Motivele de divorț invocate și dovedite trebuie să aibă o anumită gravitate care să ducă la întreruperea conviețuirii și, în final, la desfacerea căsătoriei. Acordul părților pentru desfacerea căsătoriei și cererea de divorț a unui soț pe temei de boală gravă sunt apreciate de lege ca motive temeinice.
În redactarea anterioară a art.613 și 613bis din Codul de procedură civilă erau prevăzute trei situații speciale raportate la motivele de divorț:
Situația în care nu se acordă nici un termen de conciliere, nici termen de gândire, dacă soțul pârât suferă de alienație mintală cronică sau debilitare mintală cronică, era declarat dispărut prin hotărâre judecătorească, si-a parasit soțul stabilindu-se în străinătate.
Situația în care se acordă termen de conciliere în camera de consiliu dar nu se acordă termen de gândire: dacă soțul a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la tentativă de omor împotriva soțului reclamant, instigare la omor împotriva acestuia, vătămare corporală gravă a soțului reclamant, instigare la omor împotriva acestuia, vătămare corporală gravă a soțului reclamant, nedenunțarea acestor fapte ori favorizarea acelora care le-au săvârșit, sau a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni privitoare la viața sexuală; soțul a fost condamnat pentru una sau mai multe infracțiuni săvârșite cu intenție, altele decât cele de mai sus sau execută o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin trei ani, dacă cererea de divorț a fost introdusă în timpul executării pedepsei; dacă din căsătorie nu au rezultat copii.
Pâna ala apariția decretului nr.475/1977 nu se acordă termen de gândire în cazul în care soții trăiau despărțiți în fapt cel puțin 5 ani și dovada acestui fapt se făcea cu înscrisuri cu caracter oficial.
Se acordă atât termen de conciliere în camera de consiliu (termen de înfățișsre), cât și termen de gândire de la 3 la 6 luni în situația în care era vorba de o căsă torie din care au rezultat copii.
Actuala procedură s-a simplificat, a devenit unică și conform art.613 Cod procedură civila, în formularea prezentă primind cererea de divorț, președintele instanței de judecată va da reclamantului sfaturi de împăcare iar dacă acesta stăruie în acțiunea promovată, va fixa termenul de judecată.
În jurisprudență se apreciază ca motive temeinice de divorț:
● despărțirea în fapt a soților, precum și refuzul nejustificat al unuia dintre ei de a locui împreună cu celălalt; aceasta despărțire trebuie să fie însă definitivă, ea să se datoreze soțului pârât, și amândouă să facă imposibilă continuarea căsătoriei;
● infidelitatea sau încălcarea de către unul dintre soți a obligației de a nu întreține relații sexuale în afara căsătoriei;
● nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează normala desfășurare a raporturilor intime între soți;
● neînțelegeri grave între soți manifestate prin jigniri, insulte sau prin alte manifestări violente și care au condus la deteriorarea definitivă și iremediabilă a relațiilor, făcând imposibilă continuarea căsătoriei;
● existența unei boli grav, incurabile, a unuia dintre soți și necunoscută celuilalt soț decât ulterior căsătoriei, dacă se stabilește că manifestările ulterioare ale bolii sunt din ce în ce mai dese și de natură să justifice refuzul soțului reclamant de a conviețui cu soțul pârât;
● rele purtări de ordin moral concretizate în fapte evidente de destrămare a vieții de familie.
Sub acest aspect, desigur că discuțiile din literatură și jurisprudență sunt foarte bogate. Se poate reține că o încălcare directă a unei îndatoriri sau obligații nerespectarea obligației de a hotărâ de comun acord în ce privește căsătoria prevăzută de arti.26 Codul familiei, sau se poate reține o atitudine care, de o manieră generală încalcă aceste îndatoriri sau obligații (îngaduința unuia dintre soți ca parintele său să se implice în viața lor de familie). Referitor la nerespectarea obligației de fidelitate, doctrina actuală, în special cea străină reține că nu numai adulterul constituie motiv de divorț dar și relațiile echivoce cu un terț pot fi considerate injurioase pentru un soț, ca sa nu mai discutăm de relațiile homosexuale sau lezbiene. Se consideră uneori motiv de divorț nerespectarea obligației de a contribui la cheltuielile menajului comun sau la creșterea și întreținerea copiilor. Nerespectara obligațiilor de coabitare, prin abandonul provizoriu sau definitiv al domiciliului conjugal, ca și refuzul de a întreține relații sexuale sau excesul cerut celuilalt soț au fost apreciate ca “motive temeinice” pentru divorț. La acestea s-au adăugat o serie de comportamente și atitudini legitime și de neagreat între soț și fața de terți. Spre exemplu: indiferența fața de celălalt soț, ce reprezintă o încălcare a obligației de asistență, violențele psihice, injuriile, atitudinea ostilă prea exigentă sau dimpotrivă lipsa de comunicare sunt considerate, pe bună dreptate, încălcări ale îndatoririi de lipsă de respect al celuilalt soț. În sfârșit acuzațiile aduse față de terți, dezvăluirea unor indiscreții, atitudinile defăimătoare la adresa celuilalt aduc în mod clar atingere obligației de solidaritate în ceea ce privește onoarea familiei. În general, se apreciază că temeinicia motivelor de divorț este un criteriu obiectiv, în timp ce imposibilitatea continuării căsătoriei și interesele copiilor minori constituie un criteriu subiectiv.
Așa cum se știe, familia constituie cea mai consistentă și funcțională formă de comunitate umană care, prin funcțiile sale extrem de importante, contribuie la întărirea spiritului de solidaritate socială a membrilor oricărei societăți.
Amploarea violenței familiale constituie, în prezent, una din cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă societățile contemporane, inclusiv România, iar violența în cadrul familiei nu este altceva decât produsul unei violențe generalizate la scară socială, reproducând tendințele de creștere a agresiunii în societate.
Considerată spațiul celor mai profunde relații afective familia este și cel mai activ centru de agresivitate, poate și pentru faptul că, în familie, fiecare își poate dezvălui adevărata față a personalității sale, dar și datorită împrejurării că violența dintre soți constituie un secret de grup, foarte bine păzit și, de cele mai multe ori, mistificat din cauza solidarității în păstrarea unei imaginisacrosante a instituției familiei. Constatăm că unul din principalele motive de divorț invocate atât prin acțiune, dar și dovedite și avute în vedere de către instanță este tocmai violența care se exercită în cadrul unei familii, atât între parteneri cât și fața de alți membri ai familiei. Din acest punct de vedere rămâne nu numai o problemă a României, ci apreciem că și a marii majorități a societăților contemporane, atât pentru că nu și-a găsit încă soluțiile adecvate, cât și pentru că există un consens foarte scăzut asupra definirii în sine. Opiniile divergente cu privire la legitimitatea sau ilegitimitatea folosirii violenței conjugale constituie unul din motivele principale pentru care atât autoritățile și de foarte multe ori chiar victimile ezită să le înregistreze sau să le raporteze ca acte delictuale sau infracționale.
Specialiștii apreciază că violența conjugală constituie “orice formă de agresiune, abuz sau intimidare împotriva unui membru al căminului conjugal” (Correctional Service Canada, 1998, pag.3) sau “utilizarea constrângerii fizice emoționale asupra unui alt membru al familiei în scopul impunerii puterii și a controlului asupra acestuia” (Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității, 200, pag.4).
Printre persoanele din familie cel mai frecvent agresate, partenerele sau partenerii de cuplu sunt cel mai des menționate, agresorul folosind o gamă largă de mijloace, mergând de la maltratare la abuz psihic și până la victimizare sexuală, neglijare materială și afectivă, abandon, exploatare financiară.
Din analiza statistică a hotărârilor judecătorești de divorț, care au avut ca motivație exercitarea violenței între soți, se desprind câteva concluzii, configurate și de literatura sociologică. Astfel, majoritatea soților sunt agresori și mai rar întâlnite soțiile care au apelat la agresiuni. Soțiile agresoare comit acte de violență contra partenerilor de viață mai ales din răzbunare și, de nenumărate ori, provocate. Deși violența are loc indiferent de nivelul veniturilor sau de gradul de instrucție, ea este frecventă în familiile cu niveluri de venituri mici și cu grade de instrucție mai scăzute.
Contrar a ceea ce se crede, de obicei, despre familie ca loc de refugiu, dragoste, securitate și sprijin afectiv, statisticile internaționale dovedesc că violența este infinit mai mare în cadrul familiei, între parteneri, în special împotriva femeilor, decât cea exercitată în afara căminului. Este și motivul pentru care se apreciază că violența exercitată asupra partenerei de cuplu este mai amplă și mai periculoasă decât violența de stradă. Mai mult, nu întotdeauna violența conjugală este mai accentuata în rândul familiilor din clasele sociale defavorizate, care se confruntă cu probleme de sărăcie, șomaj, alcoolism, comparativ cu familiile din mediile favorizate. Violența împotriva femeii nu se manifestă in același timp și în același mod în toate societățile. Analizele făcute de specialiști în antropologie culturală consideră că violența în cadrul familiei este o parte componentă a tuturor culturilor, dar există și societăți în care ea nu se manifestă.
Analizând rapoartele primite din 26 de țări pe tema violenței conjugale, Divizia O.N.U. pentru promovarea femeii a ajuns la următoarea concluzie: violența față de soție este un factor important în distrugerea căsniciilor, acest tip de violență indicând în mod evident o disfuncționalitate în unitatea familiei, care în mod normal ar trebui să se bazeze pe comunicare, pe un sprijin reciproc, pe o viață plină de armonie.
Apreciem din soluțiile pronunțate de instanțele din România, dar nu numai, că există o serie de factori favorizanți, care fac din violența conjugală principalul motiv de divorț. Astfel:
● mare parte din conflictele care apar între soți se datorează modului în care este administrat și cheltuit bugetul familial de către unul sau altul dintre parteneri;
● cele mai numeroase acte de violență se petrec în situația când unul sau ambii parteneri au consumat alcool sau când au devenit efectiv alcoolici, aceasta stare fiind evident un factor favorizant al violenței conjugale;
● gelozia constituie de asemenea un factor care determină violența între soți;
● existența unor probleme sexuale ale cuplului. Se apreciază că, dacă bărbatul are îndoieli asupra virilității sale sau asupra dorinței sexuale a soției, el poate adeseori să o suspecteze de infidelitate, negând până și paternitatea sa proprie asupra copiilor rezultați din căsătorie;
● nenumărate au fost actele de violență între soți datorate copiilor rezultați din conviețuirea comună sau cu un alt partener.
Violența excesivă atât de des întâlnită apare și ca motivație a divorțului la cel puțin jumătate din divorțurile soluționate anual în România. Deși practica judiciară română, ca și teoria au punctat ca important motiv de divorț violența verbală sau fizică, se constată din soluțiile pronunțate că instanțele judecătorești au apreciat în mod diferit împotriva factorului violență conjugală în destrămarea relațiilor de familie. Astfel, o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 1978 apreciază: „un act singular de lovire nu este de natură să justifice respingerea acțiunii de divorț în cazul în care se face dovada certă că între soți a existat o atmosferă, având caracter de continuitate, de scandaluri și certuri, toate provocate de pârât".
Într-o altă decizie, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut ca motiv de divorț violența, dar a asociat-o în mod cert cu consumul exagerat de băuturi alcoolice, cu lipsa contribuție la cheltuielile gospodărești, cu nenumăratele scandaluri și cu existența unor relații extraconjugale pasagere ale pârâtului, toate fiind analizate și care au dus la concluzia că relațiile dintre soți sunt atât de grav și iremediabil vătămate, încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru soțul care cere desfacerea căsătoriei.
Fenomenul există și el trebuie tratat ca atare, iar legislația română conține suficiente prevederi care să permită găsirea unor soluții de durată și cu efecte favorabile. Legea nr.61/27.09.1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată în Monitorul Oficial, nr. 387 din 18 august 2000, califică drept convenție „alungarea din locuința comună a soțului sau soției, a copiilor, precum și a oricărei alte persoane aflate în întreținere"(art. 2, pct. 30), dar și „săvârșirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenințări cu acte de violență împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze demnitatea și onoarea acestora sau a instituțiilor publice" (art.2, pct 1) și „tulburarea, fără drept, a liniștii locuitorilor prin producerea de zgomote cu orice aparat sau obiect, ori prin strigăte sau larmă"(art. 2, pct. 28).
Mai mult decât atât, demonstrând eforturile de aliniere a legislației române la cea europeană, care asigură mijloace energice de pedepsire a faptelor de violență familială, Codul penal român, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 197/2000, introduce în cadrul Secțiunii all-a ( „Lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății") din Capitolul I ( „Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății") al Titlului n ( „Infracțiuni contra persoanei"), în textul infracțiunilor reglementate prin art. 180 și 181 noi alineate, creând în acest mod o diferențiere firească și necesară între sancționarea faptelor de violență familială (mai aspru pedepsite) și sancționarea acelorași fapte săvârșite împotriva altor persoane, mai puțin membri de familie.
Astfel, art. 180 ( lovirea sau alte violențe) din Codul penal menționează în alin. l: „Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la trei luni sau cu amendă" iar în alin. l1: „Faptele prevăzute la alin. l săvârșite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la șase luni la un an sau cu amenda"; în alin. 2: „Lovirea sau actele de violență care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la trei luni la doi ani sau cu amenda”; iar în alin. 21: „Faptele prevăzute la alin. 2 săvârșite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la unu la doi ani sau cu amenda “.
Iar art. 181 din Codul penal român (vătămarea corporală) specifică: alin. 1: „Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile se pedepsește cu închisoare de la șase luni la cinci ani”, iar alin. l1: „Fapta prevăzută la alin. l săvârșita asupra membrilor familiei se pedepsește cu închisoare de la unul la cinci ani “.
Elementul de noutate pe care- l aduce forma aceasta a articolelor menționate constă atât în agravarea pedepsei prevăzute pentru aceste fapte, cât și în posibilitatea ca acțiunea penală să fie pusă in mișcare din oficiu.
În înțelesul legii penale, conform art. I49 l din Codul penal „prin membru de familie se înțelege soțul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul”.
Așa cum prevede art. 38 alin. 2 Codul familiei, „divorțul poate fi pronunțat și numai pe baza acordului ambilor soți, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a) până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei;
b) nu există copii minori rezultați din căsătorie".
La cerințele de mai sus, prevăzute expres de legea materială, credem că se adaugă și aceea a consimțământului valabil al soților, exprimat în sensul desfacerii căsătoriei. Aceste condiții enumerate privind divorțul pe temeiul acordului soților presupune anumite precizări.
Până Ia data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei (art.38 alin 2 lit. a Codul familiei). Durata minimă a căsătoriei are semnificația unei duble condiții: pe de o parte, înainte de împlinirea termenului de un an instanței nu îi este permisă desfacerea căsătoriei în baza art 38 alin. 2 Codul familiei, iar pe de altă parte, dreptul soților de a solicita constatarea acordului lor în sensul divorțului nefiind actual, ei nu vor putea pretinde o asemenea hotărâre judecătorească. Bineînțeles, atât înainte cât și după împlinirea termenului de un an, oricare dintre soți poate introduce cerere de despărțenie pentru motive temeinice, de natură subiectivă sau obiectivă, dispozițiile art.38 alin. l și 3 necondiționând divorțul la cererea unuia dintre soți de durata căsătoriei. Mai este de observat, că din moment ce termenul de un an se verifică în raport de data cererii de divorț, acordul soților poate interveni și anterior împlinirii lui, dar poate fi valorificat numai după trecerea acestuia.
În literatura de specialitate se apreciază că termenul de un an nu este nici de prescripție și nici de decădere, prin urmare se va socoti pe zile întregi, nefiind luată în calcul ziua încheierii căsătoriei, practic ziua de plecare fiind cea de-a doua zi de la căsătorie, termenul considerându-se împlinit în ziua și luna corespunzătoare momentului inițial al termenului din anul următor încheierii căsătoriei.
La calculul termenului nu se ține seama de ziua complimentară a anilor bisecți. Zilele de sărbători legale intră în calculul termenului.
Rezultă că nu se aplică nici regulile de calculare a termenelor procedurale, de altfel nefiind în prezența unui asemenea termen. Sancțiunea nerespectării termenului de un an, care înseamnă nerespectarea uneia din condițiile prevăzute pentru divorțul prin acordul soților, constă în respingerea acțiunii de divorț prin acordul soților.
Nu există copii minori rezultați din căsătorie (art. 38 alin. 2 lit. b Codul familiei). Nevoia ocrotirii intereselor copiilor minori ai soților face ca soarta căsătoriei să se decidă în condiții de exigență sporită, divorțul presupunând dovada existenței unor motive temeinice, care afectând relațiile dintre soți, fac cu neputință continuarea căsătoriei.
Așadar, desfacerea căsătoriei prin consimțământul mutual este posibilă doar dacă soții nu au copii minori. Legiuitorul are în vedere, fără îndoială, copiii încă minori și în viață, rezultați din căsătoria a cărei desfacere se cere; copiii deveniți majori, precum și copiii unuia dintre soți — proveniți dintr-o căsătorie anterioară sau în afara căsătoriei, nu împiedică divorțul cerut în condițiile art. 38 alin. 2 Codul familiei. Cât privește fiica minoră a soților, căsătorită înainte de împlinirea vârstei majoratului (art 4 alin. 2 Codul familiei), aceasta dobândește capacitate deplină de exercițiu (art. 8 alin. 3 din Decretul 31/1954), iar drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana și bunurile sale încetează, în consecință, desfacerea căsătoriei părinților săi pe temeiul acordului de voință al acestora devine admisibilă.
În ipoteza în care soții au adoptat un copil, ori soțul a adoptat copilul firesc al celuilalt soț, divorțul prin acordul părinților este inadmisibil pe timpul minorității copilului, fără a distinge după cum adopția s-a făcut ce efecte depline de filiație firească sau cu efecte restrânse. Intr-adevăr, așa cum rezultă din art. 75, 76 Codul familiei, pe data încuviințării adopției drepturile și îndatoririle părintești trec asupra adoptatorilor (exceptând ipoteza adopției copilului firesc al soțului, când părintele firesc și cel adoptator vor asigura împreună ocrotirea părintească), ceea ce interesează în context fiind obligațiile asumate de soții adoptatori cu privire la persoana și bunurile minorului adoptat, chiar dacă rudenia firească a copilului nu încetează să producă unele din efectele sale. Dimpotrivă, atunci când minorul rezultat din căsătoria soților a fost adoptat, presupunând că părțile nu mai au alți copii minori, considerăm îndeplinită cerința legală.
Consimțământul valabil al soților. Deși nu este prevăzută în mod expres printre condițiile divorțului pe temeiul acordului soților, existența consimțământului valabil al soților în sensul desfacerii căsătoriei trebuie reținută ca având această semnificație.
Art. 613l Cod procedură civilă mai prevede unele cerințe legale care trebuie respectate. Astfel, cererea de divorț întemeiată pe acordul părinților va fi semnată de ambii soți. Dacă soții au convenit și asupra modalităților de soluționare a cererilor accesorii divorțului, aceasta se va cuprinde în acțiunea de divorț. Formularea textului pare să ducă la ideea că soții au convenit asupra soluției cererilor accesorii divorțului, nu numai asupra modalităților în care ar urma să se soluționeze acestea.
La primirea cererii de divorț, președintele instanței verifică existența consimțământului soților, desigur și semnăturile acestora, după care fixează un termen de două luni în ședință publică. La termenul de judecată, instanța va verifica dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor și, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorț și nici cu privire la imposibilitatea continuării căsătoriei.
Potrivit art. 617 alin. 3 Cod procedură civilă," în cazurile prevăzute de art..38 alin. 2 Codul familiei, instanța va dispune desfacerea căsătoriei, fără a pronunța divorțul din vina unuia sau ambilor soți". De asemenea, și în cazurile arătate, este posibil, dacă ambele părți solicită, hotărârea prin care se pronunță divorțul să nu fie motivată. Legea permite părților să dispună asupra unor aspecte ce interesează viața lor intimă și familială (art. 26 alin. l din Constituție), împăcarea părților atrage stingerea procesului de divorț (art. 618 alin. 2 Cod procedură civilă). Hotărârea care se pronunță pe baza acordului soților este definitivă și irevocabilă în ce privește soluția divorțului (art. 619 alin. 4 Cod procedură civilă).
Secțiunea III. Distincția dintre desfacerea căsătoriei și alte instituții:
l. Despărțirea în fapt.
Introducerea unei acțiuni de divorț, obținerea unei hotărâri care să consfințească despărțirea celor doi soți sunt de cele mai multe ori anticipate de separația soților în fapt. Aceasta poate apărea sub trei ipoteze: refuzul unuia dintre soți de a coabita cu celălalt, părăsirea domiciliului comun și alungarea unuia dintre soți, de cele mai multe ori prin metode violente, și, în sfârșit, acordul soților de separare sau despărțirea în fapt, care de cele mai multe ori înseamnă întreruperea conviețuirii, chiar dacă soții rămân în același domiciliu sau au domicilii separate. Indiferent ce a generat această despărțire în fapt, starea juridică de căsătorie există și, deși ea nu mai funcționează în realitate, soții își păstrează această calitate, existând obligația de întreținere, comunitatea de bunuri. Ea produce și consecințe, pentru că, deși lipsesc afecțiunea, coabitarea și sprijinul moral și material, separarea aceasta implică apelarea la mijloace juridice, care privesc relațiile patrimoniale și personale între soți. Este situația în care soțul aflat în nevoie, datorită incapacității de a munci, poate cere obligarea celuilalt la plata unor contribuții de întreținere până șa încetarea stării de nevoie. De remarcat că această obligație de întreținere este distinctă de cea care ia naștere la desfacerea căsătoriei, aceasta din urmă neincluzând și cheltuieli de agrement. De asemenea, poate „apărea" obligația soțului ce nu-și întreține copiii la plata unei pensii (contribuții) de întreținere a copiilor minori. Separarea în fapt pentru o foarte lungă perioadă poate face ca unul din soți să achiziționeze bunuri, cu contribuția sa exclusivă, și la partaj poate cere să se constate acest lucru.
În sfârșit, chiar dacă soții sunt despărțiți în fapt, operează în continuare prezumția de paternitate. Conform art.53 Codul familiei: „copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei", chiar dacă soții sunt despărțiți în fapt și există un eventual concubinaj al unuia din soți; copilul va fi considerat ca avându-i încă părinți pe soții despărțiți în fapt
Separația în fapt, numită și căsătorie fără menaj, este o noțiune consacrată în vorbirea curentă și în practica judiciară. Deși în general se apreciază că despărțirea în fapt nu este un motiv de divorț, considerăm că această chestiune trebuie nuanțată. Ea poate fi un important motiv de divorț, dacă această separație a durat un timp suficient de lung și dacă a fost provocată de ambii soți sau de soțul pârât. Se susține, spre exemplu, că despărțirea în fapt a soților, ireversibilă și îndelungată, nu ar constitui motiv de divorț, dar practic reține că „despărțirea în fapt a soților timp îndelungat poate constitui temei de divorț numai dacă, în raport de împrejurările cauzei stabilite pe bază de probe, instanța este în măsură să-și formeze convingerea că despărțirea constituie o situație ireversibilă și că o continuare a căsătoriei nu mai este posibilă. Sub acest aspect, trebuie să se analizeze și să se cerceteze cauzele reale ale despărțirii în fapt a soților, pentru a se putea stabili care dintre ei este vinovat de destrămarea raporturilor de familie, deoarece, în măsura în care s-ar stabili culpa exclusivă a reclamantului, acțiunea de divorț nu ar putea fi admisă".
Pe tărâm legislativ însă, legiuitorul, în textele sale, a menționat separația în fapt doar o singură dată. Este vorba de art 613 l Cod procedură civilă, actualmente cu un alt conținut, care preciza că, dacă soții trăiau despărțiți în fapt de cel puțin cinci ani și dovada acestei împrejurări se face prin înscrisuri cu caracter oficial, președintele instanței judecătorești nu mai acorda termen de gândire și fixa direct termenul de judecată în ședință publică,
În sfera dreptului penal, despărțirea în fapt produce unele efecte juridice. Astfel, art.304 alin.6 Codul penal prevede că urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de adulter nu poate începe dacă viața conjugală este întreruptă și soții trăiesc despărțiți.”
Ca orice situație de fapt, separația soților are un conținut variabil și imprecis. Cu toate acestea, două elemente sunt de esența acestei noțiuni, și anume:
a) un element subiectiv, care implică intenția soților de a nu mai conviețui o perioadă de timp, determinată sau nu;
b) un element material, care presupune absența coabitării soților.
Cele două elemente trebuie să existe cumulativ, pentru ca despărțirea soților să reprezinte o separație în fapt. Astfel, lipsind intenția celor doi soți de a trăi despărțiți, nu există separație în fapt (de exemplu, dacă separația temporară este determinată de tratamentul medical, de detașarea sau transferul unuia dintre soți într-o altă localitate, de executarea unei pedepse privative de libertate). De asemenea, nu există separație de fapt nici atunci când cei doi soți au domicilii separate, de vreme ce între ei se menține o comunitate de viață..
În fapt, separația amiabilă a soților există întotdeauna. Ea apare, în principiu, în viața oricărui cuplu care traversează o perioadă de criză. Neînțelegerile dintre soți sunt soluționate, de cele mai multe ori, nu de instanța de judecată, ci de timp.
Deși este destul de frecventă, despărțirea în fapt nu a primit o reglementare în legislația noastră, așa cum s-a întâmplat în alte țări. De exemplu, în Franța, în baza art. 237 Cod civil, se poate solicita desfacerea căsătoriei în cazul în care soții trăiesc separați în fapt de cel puțin șase ani. Cu alte cuvinte, existența unei separații în fapt de cel puțin șase ani constituie un motiv de divorț. Soțul care solicită desfacerea căsătoriei pentru ruptura vieții comune precizează în cererea de divorț modalitățile prin care își execută obligațiile cu privire la celălalt soț și la copiii minori.
2. Separația de corp
În raport de dezvoltarea viitoare a societății românești, de posibilitatea dobândirii de către viitorii soți anterior căsătoriei a unor mari valori, de existența unor discuții în practica judiciară privind încadrarea corectă a unor categorii de bunuri, ca bunuri comune sau ca bunuri proprii, în condițiile alinierii legislației românești la legislația Uniunii Europene, apreciem că în viitoarea legislație de drept al familiei va fi necesar să se introducă și să se reglementeze instituția juridică a separației de corp și, eventual, acordarea posibilității soților de a alege între un regim matrimonial legal și unul convențional. Instituția legală a unui regim al separației de corp ar da o mai mare stabilitate și siguranță soților despărțiți în fapt și copiilor acestora. Ea vizează tocmai ocrotirea patrimonială a soțului și copiilor în situația existenței unor neînțelegeri grave sau chiar violente ale celuilalt soț.
Considerată instituție juridică de acele legislații care interzic divorțul sau îl reglementează restrictiv, separația de corp asigură, sub control judecătoresc, o destindere a relațiilor dintre soți, aflați în pragul divorțului.
Singurul text din legislația română în care găsim referire la separația de corp este art. 23 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, care prevede: „în cazul în care soții sunt în drept să ceară separația de corp, condițiile acesteia sunt supuse legii prevăzute de art 20, care se aplică în mod corespunzător".
Absentă mult timp din limbajul nostru jxiridic, separația de corp a fost definită ca fiind acea instituție juridică în temeiul căreia instanța judecătorească, la cererea oricăruia dintre soți sau la cererea lor comună, poate suspenda obligația de coabitare dintre aceștia. Cu alte cuvinte, ea reprezintă acea instituție juridică în care cei doi soți sunt exonerați de judecător de obligația de a mai conviețui. Practic, separația de corp, în legislațiile țărilor unde există, este o procedură judecătorească prin care, fără a se desface căsătoria, soții pun capăt conviețuirii lor. întrucât o supraviețuire a comunității de bunuri ar fi nepotrivită în cazul în care comunitatea de viață nu mai există, legea dispune, de obicei, că separația de corp atrage după sine obligatoriu și separația de bunuri. Este vorba de o schimbare a regimului matrimonial, deoarece căsătoria există, iar regimul adoptat la începutul căsătoriei (în România, în mod obligatoriu, regimul comunității de bunuri) -ca efect al separației de corp – se transformă în regim al separației de bunuri.
Procedura efectivă judiciară a separației de corp este, de cele mai multe ori în legislațiile unde există, asemănătoare cu cea a divorțului. O asemenea instituție existentă și aplicată în prezent are avantajul că, o dată cu pronunțarea separației de corp a soților, s-ar stabili și măsurile adiacente: situația locuinței soților, întreținerea copiilor minori și a soțului aflat în nevoie.
Situație intermediară între căsătorie și divorț, separația de corp a fost bine surprinsă de legiuitorul francez, care îi rezervă un întreg capitol în Codul civil, de la art 296 la art. 309, în următoarea formulare: „Separația de corp nu desface căsătoria, ci determină numai încetarea obligației de coabitare"(art.299 Cod civil). În art. 304 Cod civil francez se precizează că, în principiu, efectele separației de corp sunt supuse acelorași reguli ca divorțul.
Numită și „anticamera divorțului", separația de corp poate fi solicitată, pe calea unei cereri «convenționale, de soțul pârât în acțiunea de divorț; după cum, soțul pârât într-o acțiune de separare de corp, poate formula o cerere reconvențională pentru desfacerea căsătoriei. Dacă separația de corp a durat cel puțin trei ani, art. 306 Cod civil francez prevede că, la cererea expresă a unuia dintre soți, hotărârea judecătorească de separație de corp se convertește de plin drept în hotărâre judecătorească de divorț.
Separația de corp se poate converti nu numai în divorț, ci și în reluarea vieții conjugale. De esența convertibilității este tocmai acordul de voință al soților de a continua relațiile de familie. Pentru a fi opozabilă terților, reluarea vieții conjugale trebuie să fie constatată printr-un act notarial sau printr-o declarație dată în fața ofițerului de stare civilă. Mențiunea despre încetarea separației de corp se înregistrează pe marginea actelor de căsătorie și de naștere ale soților (art, 305 Cod civil francez).
Secțiunea IV. Efectele cu privire la unele relații personale dintre foștii soți
La desfacerea căsătoriei, soții devin foști soți, independenți în ceea ce privește statutul lor familial unul față de altul. Ei se pot recăsători, fiecare cu o altă persoană, sau chiar împreună (și în acest caz, căsătoria trebuie celebrată, întrucât altfel foștii soți ar trăi în concubinaj., iar copii ce s-ar naște dintr-o asemenea conviețuire ar fi copii din afara căsătoriei), fără a fi nevoie de respectarea vreunui interval de timp între data desfacerii căsătoriei și data încheierii noii căsătorii (în afara intervalului de zece zile, prevăzut de art. 29 din Legea nr. 119/1996, dintre data declarației de căsătorie și data celebrării căsătoriei, interval de timp care poate fi redus). Ca urmare a divorțului, între soți încetează toate raporturile personale rezultate din căsătorie, cu excepția, uneori, a dreptului de a purta în continuare numele de familie comun avut în timpul căsătoriei. Soții nu-și mai datorează sprijin moral și nici fidelitate, și se sting de asemenea obligația de coabitare și îndatoririle conjugale.
1. Numele de familie
În privința numelui de familie al foștilor soți, există două ipoteze distincte:
a) dacă la încheierea căsătoriei, fiecare soț și-a păstrat numele avut înainte de căsătorie, la desfacerea acesteia nu se pune nici o problemă în această privință;
b) dacă la încheierea căsătoriei, soții au adoptat un nume comun (numele unuia dintre ei sau numele lor reunite), regula este, în baza art. 40 Codul familiei, ca, după divorț, fiecare dintre soți să poate numele ce-l avea înainte de căsătorie.
Prin excepție, soții se pot învoi ca soțul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, să poarte acest nume și după desfacerea căsătoriei în caz de neînțelegere între soți, instanța de judecată poate dispune, pentru motive temeinice, încuviințarea purtării acestui nume, chiar și în lipsa unei învoieli între soți (art. 40 alin. 2 Codul familiei).
Prin „motive temeinice”, în literatura de specialitate și practica juridică s-a înțeles orice interes – material sau moral – al unuia dintre soți care poartă un nume comun, care ar fi vătămat prin schimbarea numelui la desfacerea căsătoriei. Pot fi invocate ca motive temeinice: interesul copiilor minori, faptul că soțul s-a făcut cunoscut sub acest nume într-un domeniu de activitate publică. S-a decis, astfel, că dorința mamei căreia i s-au încredințat copiii la divorț, de a avea același nume cu acești copii, pentru ca ei să nu sufere și să nu fie afectați la școală și, în general, în societate, de faptul diferenței de nume dintre ea și copiii săi, constituie motiv temeinic pentru încuviințarea la care face referire art. 40 alin. 2 Codul familiei.
Într-o speță recentă s-a reținut faptul că o căsnicie a durat vreme îndelungată, peste 20 de ani, iar soția, reclamantă în procesul de divorț, a fost cunoscută în viața socială sub numele dobândit prin căsătorie. Aceste împrejurări pot constitui motive temeinice pentru păstrarea acelui nume.
O altă problemă care se pune este aceea în legătură cu numele soților recăsătoriți, și apoi, din nou, divorțați. În această ipoteză, la desfacerea celei de a doua căsătorii a femeii care a mat fost căsătorită, aceasta reia numele de familie purtat în momentul încheierii noii căsătorii. Acest nume poate fi, de exemplu, numele de familie al primului soț, care a fost un nume comun, atunci când prima căsătorie a încetat prin decesul soțului (art. 27 și art. 40 Codul familiei).
Este posibil ca în cererea de divorț sau în cererea reconventională să nu se fi formulat cererea accesorie cu privire la numele de familie al soților după desfacerea căsătoriei, iar hotărârea de divorț să nu facă nici o referire la acest aspect în legătură cu această ipoteză se ridică două probleme:
• Care va fi, după desfacerea căsătoriei, numele de familie al soțului care în timpul căsătoriei a purtat ca nume comun numele celuilalt soț?
• Este admisibilă pe cale principală o cerere, ulterioară pronunțării divorțului, având ca obiect încuviințarea fostului soț, care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt fost soț, de a reveni la numele avut anterior căsătoriei?
În legătură cu aceste probleme, în literatura juridica recentă s-au exprimat următoarele puncte de vedere:
a) într-o opinie s-a susținut că, după desfacerea căsătoriei, în lipsa unei mențiuni în dispozitivul hotărârii de divorț, soții rămân cu numele de familie purtat în timpul căsătoriei. Două argumente sunt aduse în sprijinul acestei opinii. Astfel, în primul rând, se consideră că între soți a intervenit o astfel de convenție, de vreme ce ei nu au solicitat expres instanței de judecată, o dată cu acțiunea de divorț, revenirea la numele avut anterior căsătoriei pentru soțul care și-a modificat numele ca urmare a încheierii căsătoriei. În al doilea rând, cererea accesorie privitoare la numele soților după divorț are un caracter facultativ, instanța de judecată nepuîând să o soluționeze din oficiu, ea limitându-se doar la a atrage atenția soților asupra aplicării dispozițiilor art 40 Codul familiei.
În ceea ce privește a doua problemă., răspunsul a fost negativ, în sensul că o asemenea cerere este inadmisibilă, deoarece din interpretarea logică și gramaticală a art. 40 Codul familiei rezultă că numai o instanță judecătorească sesizată cu acțiunea de divorț și exclusiv o dată cu pronunțarea desfacerii căsătoriei poate, la cererea unuia sau ambilor soți, să dispună ca soțul să revină la numele avut anterior încheierii căsătoriei.
b) într-o altă opinie se susține că cererea fostului soț, care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt, de a reveni la numele avut anterior căsătoriei, formulată pe cale principală, ulterior divorțului, este admisibilă, deoarece, din interpretarea art. 40 alin. 3 Codul familiei, nu rezultă expres dacă revenirea foștilor soți la numele avut anterior se realizează numai o dată cu acțiunea de divorț sau este posibilă și ulterior desfacerii căsătoriei, pe calea unei acțiuni principale. Deoarece textul nu distinge, pe de o parte, și excepția (păstrarea, și după divorț, a numelui purtat în timpul căsătoriei) este de strictă interpretare, pe de altă parte, reprezintă argumentele în sprijinul admisibilității unei astfel de cereri.
c) După o altă opinie, in lipsa unei mențiuni în dispozitivul hotărârii judecătorești de desfacere a căsătoriei în legătură cu numele soților după divorț, foștii soți revin de drept la numele avut anterior căsătoriei, deoarece aceasta reprezintă regula consacrată de art. 40 alin. 3 Codul familiei, pe de o parte, iar pe de altă parte, convenția soților în această materie (purtarea numelui comun din căsătorie și după divorț) trebuie să fie expresă, ea neputând să fie interpretată implicit din tăcerea acestora. Faptul că soții nu au adus la cunoștința judecătorului, cu ocazia soluționării acțiunii de divorț, o eventuală convenție în legătură cu numele de familie, pentru a fi încuviințată, înseamnă că aceasta nu există și că fiecare dintre ei dorește să revină la numele avut anterior, ștergându-se, astfel, efectul produs de căsătoria ce urmează a fi desfăcută.
Așa fiind, discuțiile în legătură cu răspunsul la cea de-a doua întrebare sunt inutile. In caz de recăsătorire a soțului divorțat care a luat numele celuilalt soț, numele celui care se recăsătorește poate fi adus într-o nouă căsătorie ca nume comun, deoarece nu există nici o interdicție legală în acest sens. Aceasta este opinia dominantă a doctrinei. S-a exprimat, însă, în doctrină și părerea contrară, în sensul că numele fostului soț luat ca nume comun în prima căsătorie nu va putea fi purtat în noua căsătorie ca nume comun, ci doar ca nume propriu, dacă soțul care se recăsătorește își păstrează numele ca nume propriu în cea de-a doua căsătorie. Aceasta deoarece drepturile fostului soț divorțat al cărui nume fusese purtat ca nume comun în prima căsătorie ar fi evident încălcate sau afectate cel puțin din punct de vedere moral, în orice caz, pentru un bun echilibru social, considerente de echitate și morală socială pledează pentru soluția pe care o susținem, mai ales în cazul când instanța judecătorească a încuviințat, împotriva voinței fostului soț, în baza art. 40 alin. 2 Codul familiei, purtarea numelui acestuia de către celălalt soț și după desfacerea căsătoriei.
2. Capacitatea de exercițiu, cetățenia
Capacitatea de exercițiu dobândită legal de femeia care s-a căsătorit, mai înainte de împlinirea vârstei de optsprezece ani se păstrează de către aceasta, chiar dacă intervine divorțul mai înainte ca femeia să fi împlinit vârsta de optsprezece ani. Argumentul care se aduce în doctrină, este în sensul că, odată dobândită capacitatea de exercițiu în mod legal, ea se păstrează, deoarece legea nu reglementează pierderea capacității de exercițiu prin desfacerea căsătoriei.
Divorțul nu produce nici un efect asupra cetățeniei soților, deoarece aceasta nu s-a dobândit în mod direct prin încheierea căsătoriei.
Secțiunea V. Efectele cu privire la unele relații patrimoniale dintre foștii soți
Urmare a desfacerii căsătoriei, încetează obligația reciprocă de sprijin material și obligația legală de întreținere dintre soți; încetează, de asemenea, obligația de a suporta cheltuielile căsătoriei, și, o dată cu pierderea calității de soț, se stinge vocația succesorală reciprocă.
l. Comunitatea de bunuri
O dată cu încetarea căsătoriei, nu se mai aplică regimul matrimonial legal, rezultat de Codul familiei, deoarece, pentru viitor, calitatea de soț nu mai există. Se pune problema dacă încetarea căsătoriei prin divorț produce și încetarea comunității de bunuri, adică a proprietății devălmașe a soților. La această problemă răspunsurile din doctrină au fost diferite.
În ceea ce privește data încetării comunității de bunuri au fost exprimate trei
concepții:
a) Într-o primă concepție, se susține că proprietatea devălmașă a soților supraviețuiește căsătoriei, deoarece, la momentul desfacerii căsătoriei, soții nu au determinate cote părți din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune și, cu atât mai puțin, fracțiuni din bunurile comune privite în materialitatea lor. Devălmășia soților va înceta abia cu ocazia împărțirii bunurilor comune când se va fixa și cota – parte ce revine fiecănii soț din masa bunurilor comune și va avea loc și partajarea efectivă a bunurilor.
b) Într-o a doua concepție se susține că, proprietatea devălmașă a soților nu poate supraviețui căsătoriei, deoarece este legată intim de acesta, iar criteriul după care se vor stabili cotele părți ale soților este deja cunoscut, pe deplin format și nu se va mai schimba după data desfacerii căsătoriei. Așadar, pe data desfacerii căsătoriei devălmășia soților se transformă de drept, într-o indiviziune de drept comun.
c) Potrivit unei a treia opinii, devălmășia soților supraviețuiește căsătoriei, pentru argumente deja prezentate în prima concepție, cu precizarea că nu se vor mai aplica regulile de la comunitatea de bunuri, deci regimul matrimonial, ci dreptul comun.
La această ultimă concepție achiesează o serie de autori, socotind peremptorii argumentele invocate.
Astfel, este în afară de orice îndoială că proprietatea devălmașă a soților supraviețuiește căsătoriei deoarece, la data desfacerii căsătoriei, soții nu-și cunosc încă cotele părți ce le vor reveni din rnasa bunurilor comune. Stabilirea cotelor părți se va face prin bună învoială sau de către instanța de judecată, cu ocazia partajului.
Problema prezintă importanță practică deosebită, deoarece, în cele mai multe cazuri, partajul bunurilor comune are loc la un interval de timp mare după divorț.
În intervalul de timp de la desfacerea căsătoriei și până la partaj nu mai poate opera prezumția de mandat tacit reciproc, deoarece proprietarii devălmasi nu mai au calitatea de soți.
Obligațiile asumate de soți nu mai pot fi calificate comune, deoarece nu se încadrează în nici una din categoriile de datorii comune prevăzute de art. 32 Codul familiei.
Urmărirea bunurilor comune de către creditori se va face potrivit prevederilor dreptului comun și nu potrivit prevederilor art. 32-34 Codul familiei.
Bunurile dobândite după data desfacerii căsătoriei sunt proprii ale fiecărui soț, nemaiaplicându-se prezumția de comunitate instituită de Codul familiei.
Nu se poate vorbi de indiviziunea de drept comun, pentru acest interval de timp, deoarece indiviziunea presupune cote părți determinate, ori în cazul proprietății devălmașe a soților cotele părți ale soților, înainte de partaj, sunt numai determinabile nu și determinate. Dreptul de proprietate este numai de esență divizibilă, nu însă și divizat
Fostul Tribunal Suprem s-a pronunțat în această problemă promovând această concepție. De asemenea, în decizii de speță, fostul Tribunal Suprem a decis că împărțirea bunurilor nu este obligatorie la desfacerea căsătoriei, soții putând cere transformarea devălmășiei în indiviziune, în sensul precizării cotelor părți în masa bunurilor comune.
Unii autori, în ideea găsirii unei denumiri specifice pentru regimul juridic al bunurilor comune ale foștilor soți, după momentul desfacerii căsătoriei au propus întrebuințarea sintagmei „cumunitate postmatrimonială" care ar fi o formă de „proprietate comună de tranziție între proprietatea comună în devălmășie și proprietatea comună pe cote-părți".
Potrivit prevederilor art. 36 alin. l Codul familiei, „La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți, potrivit învoielii lor. Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească".
Formula din art. 36 alin l Codul familiei, „la desfacerea căsătoriei”, a fost interpretată diferit în literatura juridică și practica judiciară:
Într-o primă interpretare s-a spus că învoiala poate să intervină chiar mai înainte de introducerea acțiunii de divorț, dar în vederea divorțului. Această învoială nu ar avea nimic ilicit, căci instanțele judecătorești vor stabili dacă sunt îndeplinite condițiile pentru pronunțarea divorțului. S-a decis că partajul convențional făcut de soți anterior introducerii acțiunii de divorț este lovit de nulitate absolută.
Instanța nu poate lua act de un asemenea partaj, ci trebuie să stabilească masa bunurilor comune și contribuția fiecărui soț spre a se fixa cota ce revine fiecăruia din comunitate.
Într-o a doua interpretare, s-a spus că învoiala privind împărțirea bunurilor comune poate să intervină în epoca imediat următoare datei când hotărârea de divorț a rămas definitivă, pe motivul că art 42 Codul familiei arată obligațiile instanței atunci când pronunță divorțul, însă nu menționează și obligația de a hotărî în ceea ce privește împărțirea bunurilor comune ale soților;
Într-o altă părere se consideră că învoiala soților privind împărțirea bunurilor comune poate să intervină numai după introducerea acțiunii de divorț, dar își va produce efectele numai după desfacerea căsătoriei. Această soluție se pare că este acceptată și de către instanța noastră supremă.
S-a observat că expresia „la desfacerea căsătoriei" din art. 36 alin l Codul familiei, arată nu momentul în care poate interveni convenția părților privitoare la împărțirea bunurilor comune, ci momentul în care convenția urmează a-și produce efectele.
Deci învoiala soților poate avea loc:
● concomitent cu intervenirea hotărârii de divorț;
● în cursul procesului de divorț, fie că învoiala se face în fața instanței, fie printr-un act întocmit în fața notarului, învoiala intervenită după introducerea acțiunii de divorț nu are nimic ilicit, dat fiind situația la care au ajuns soții, și nu-și produce efectele decât dacă se desface căsătoria. Instanța de judecată este datoare, potrivit principiului rolului ei activ, de a verifica învoiala prezentată, cu privire la împărțirea bunurilor comune, pentru ca aceasta să nu ascundă motive ilicite: ușurarea divorțului, fraudarea drepturilor creditorilor. Astfel, de exemplu, constituie o fraudă împărțirea bunurilor comune făcută în scopul micșorării volumului bunurilor supuse executării silite, ca urmare a condamnării unui soț pentru delapidare;
● în perioada imediat următoare, rămânerii definitive a hotărârii de divorț, deoarece în acest caz nu mai există vreo suspiciune în privința soluționării acțiunii de divorț;
● după înregistrarea hotărârii de divorț pe marginea actului de căsătorie.
Învoiala soților poate avea ca obiect fie numai stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia dintre soți asupra bunurilor comune, fie determinarea în natură a lucrurilor pe care urmează să le primească fiecare, în prima situație, împărțirea în fapt a bunurilor se va face potrivit cotelor stabilite prin învoială, iar în caz de neînțelegere prin instanța judecătorească, potrivit acelorași cote. Convenția soților nu are nevoie de încuviințarea instanței judecătorești pentru a produce efecte juridice. Ea este însă lovită de nulitate absolută, dacă este contrară ordinii publice.
Soții pot conveni să împartă fie toate bunurile comune, fie numai o parte din ele. În decizia de îndrumare nr.10 din 13 noiembrie 1969, pct 5 lit c, Plenul Tribunalului Suprem arată că instanța de judecată este datoare să atragă atenția părților asupra posibilităților de a împărți bunurile comune prin bună învoială.
În lipsa unor dispoziții speciale, se aplică dreptul comun privind forma actelor juridice. In unele cazuri, însă, împărțirea bunurilor comune este supusă formei autentice ad validitatem.
Codul familiei nu prevede nici un criteriu după care instanțele judecătorești să procedeze la stabilirea cotelor ce se cuvin soților din bunurile comune. Pornindu-se de la existența relațiilor de căsătorie, ca un prim criteriu, coroborat și cu egalitatea soților din toate punctele de vedere, ar putea fi stabilirea, în toate cazurile, a unor cote egale pentru fiecare. Această concluzie nu poate fi acceptată, întrucât s-ar putea ajunge la situația inechitabilă că, oricât de mică ar fi contribuția unui soț la dobândirea bunurilor comune sau chiar dacă aceasta ar lipsi în totalitate, el să beneficieze, totuși, de o cotă de jumătate din aceste bunuri. Criteriul care se impune a fi folosit, acceptat fiind și de practica noastră judecătorească, este acela al contribuției efective a fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune, astfel încât cu ocazia partajului se poate ajunge la situația unor cote inegale sau chiar ca unul dintre soți să nu primească nimic, atâta vreme cât nu a avut nici o contribuție la dobândirea bunurilor.
Tot practica judiciară a fost aceea care a stabilit că trebuie recunoscută și contribuția acelui soț care nu a fost angajat și nu a avut venituri, luându-se în considerare munca depusă în gospodărie; tot astfel se va lua în calcul și munca femeii pentru creșterea copiilor.
Se va ține seama și de faptul că unul dintre soți a distrus o parte din bunurile comune. De asemenea, dacă după despărțirea în fapt unele bunuri au rămas în folosință exclusiv a unuia dintre soți, cu ocazia partajului instanța va avea în vedere valoarea lor de la momentul despărțirii soților.
La împărțirea bunurilor comune trebuie avută în vedere contribuția fiecărui soț la dobândirea totalității bunurilor comune și nu a fiecărui bun în parte și, de asemenea, se va lua în calcul inegalitatea veniturilor și faptul că unul dintre soți a plătit ratele din prețul cu care bunurile au fost achiziționate.
În cazul despărțirii în fapt a soților, o anumită perioadă, astfel cum am arătat, regimul comunității matrimoniale nu este suspendat. De aceasta împrejurare, cum și practica judiciară a stabilit, se va ține seama numai în măsura în care a influențat contribuția soților la achiziționarea bunurilor comune, ca, de pildă, în cazul ratelor plătite în acea perioadă.
Problema cotei care se cuvine fiecăruia dintre soți din bunurile comune se impune, evident, numai ce prilejul împărțirii acestora în timpul sau la data desfacerii căsătoriei.
Există în legislația română actuală o reglementare specială de soluționare a cererilor care au ca obiect împărțirea bunurilor comune – capitolul VII1 Cod procedură civilă – procedura împărțelii judiciare, art. 6731 – 67314, modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 și O.G. nr. 69/2001. O asemenea acțiune se poate promova de cei îndreptățiți oricând, ea fiind imprescriptibilă.
Instanța competentă este aceea care judecă și acțiunea de divorț atunci când partajul bunurilor comune este o cerere accesorie a acțiunii de divorț, iar când bunurile comune formează obiectul unei cereri principale (separate), competența este cea din dreptul comun, în principal instanța de la domiciliul pârâtului(art.5 Cod procedura civilă). Dacă între bunuri este și un imobil, competența va aparține instanței de la locul situării imobilului, conform art. 13 Cod procedură civilă.
Sub aspectul competenței materiale, Judecătoria este instanța competentă să judece partajul bunurilor comune, chiar dacă valoarea bunurilor de partaj depășește cifra de două miliarde și, conform regulilor obișnuite de competență materială după valoare, în această situație competența nu aparține Tribunalului, ca primă instanță.
Există însă o decizie, VIII /21.12.2000, a înaltei Curți de Casație și Justiție care a stabilit că „indiferent de valoarea masei partajabile, competența de soluționare a cererilor având ca obiect partajul bunurilor comune dobândite de soți în timpul căsătoriei revine Judecătoriei", în prezent, practica Judecătoriilor din România s-a conformat deciziei de mai sus, toate cererile de partaj, indiferent de valoarea masei de partaj, fiind judecate în primă instanță la Judecătorii.
În timpul desfășurării procesului de împărțire, instanța de judecată poate, la cerere, să ia măsuri de conservare a bunurilor, în cazul în care există pericolul ca ele să fie înstrăinate ori deteriorate sau chiar să dispară. Se poate dispune sechestrul judiciar și inventar.
După ce se stabilește masa bunurilor comune ce urmează a fi împărțită, se vor determina cotele – părți ce revin soților din bunurile comune, în raport de care se va face împărțirea.
Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operațiuni tehnice și instanța nu are toate datele, instanța va pronunța o încheiere de admitere în principiu, prin care se vor stabili: calitatea de coproprietari a foștilor soți, cotele ce li se cuvin, se vor individualiza bunurile comune și creanțele născute din starea de proprietate comună.
Dacă una din părți nu este mulțumită de conținutul încheierii de admitere în principiu, va putea declara apel.
La formarea loturilor, conform art. 673 ind.9 Cod procedură civilă, va trebui inclus în fiecare aproximativ aceeași cantitate, calitate, număr de mobile sau imobile și drepturi de creanță de aceeași natură și valoare. De asemenea, la formarea și atribuirea loturilor, în principiu trebuie să se țină seama de acordul părților, de dimensiunea cotelor-părți ce se cuvin fiecăruia, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, îmbunătățiri aduse de unul dintre soți.
În sfârșit, dacă părțile ajung la o învoială cu privire la împărțirea bunurilor comune, instanța va hotărî potrivit înțelegerii lor. De obicei, când este vorba de valoarea în bani a unui bun, valoarea care se ia în calcul este valoarea de circulație a bunului respectiv. Partajul, pentru a. fi recunoscut de toate părțile, de obicei trebuie să fie în natură, să satisfacă nevoile actuale ale părților și mai ales să fie echilibrat. Atribuirea bunului imobil unei singure părți se dispune în special atunci când nu poate fi cornod partajabil în natură, în mod special atunci când este vorba de apartamente. Dacă, prin hotărâre judecătorească, bunul imobil a fost atribuit unui soț, celălalt soț va trebui să primească o sultă compensatorie, proporțională cu valoarea cotei sale de proprietate. Dacă soții nu se înțeleg, nici unul nu dorește bunul imobil sau nu poate achita sulta, instanța va dispune vânzarea bunului prin înțelegerea părților sau prin executorul judecătoresc. Soții se pot înțelege asupra împărțirii bunurilor comune si să încheie o tranzacție, cuprinsă de către instanța de judecată în dispozitivul hotărârii ce o va pronunța. S-a mai stabilit că, pentru o mai comodă identificare și executare, instanța va stabili la care din soți se află bunurile, iar dacă le-a atribuit, îi va obliga pe soți să și le predea reciproc, în cazul în care împărțeala nu se va putea realiza în nici una din modalitățile prevăzute de lege, instanța va dispune închiderea dosarului.
Bunurile supuse împărțelii devin bunuri proprii în maniera în care partajarea a avut loc, fie în întregime, fie numai în parte, fie în natură (în materialitatea lor), fie pe cote – părți.
Hotărârea de partaj are un caracter declarativ, nu constitutiv de drepturi, fiecare coproprietar fiind socotit proprietar exclusiv al bunurilor ce i s-au atribuit, de la data dobândirii lor, susținându-se și că niciodată nu a fost proprietar asupra celorlalte bunuri. Hotărârea de partaj rămasă definitivă, irevocabilă și învestită cu formula executorie, se poate pune în executare, executarea prescriindu-se într-un termen de trei ani.
Se apreciază că regimul matrimonial al comunității de bunuri încetează o dată cu desfacerea căsătoriei și, ca atare, regulile ce-1 cârmuiesc nu-și mai găsesc aplicarea.
Drept urmare: a) bunurile dobândite după desfacerea căsătoriei de oricare dintre soți, sau de ambii, nu mai sunt bunuri comune; b) prezumția legală de mandat tacit reciproc nu mai funcționează după desfacerea căsătoriei; c) obligațiile asumate de foștii soți nu mai pot fi considerate comune.
In ceea ce privește atribuirea locuinței comune, aceasta este reglementată de Legea 114/1996, Legea locuinței, care a abrogat Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ și reglementarea raporturilor dintre proprietar și chiriaș, H.C.M. nr.868/1973 și orice alte dispoziții contrare Legii 114/1996.
Potrivit Legii 114/1996 dreptul locativ se dobândește de titularul contractului de locațiune și de alte persoane prevăzute în contract care urmează să locuiască împreună cu titularul. Soțul sau soția, descendenții și ascendenții dobândesc drepturi locative prin simpla locuire cu titularul contractului, de exemplu, soțul se mută în locuința celuilalt soț, copiii care se nasc în locuință, adoptatul care se mută la adoptator.
În cazul divorțului soților, dacă soții nu au convenit altfel, beneficiul contractului de închiriere privitor la locuință se atribuie soțului căruia i s-au dat în îngrijire copiii, iar în cazul când nu sunt copii, soțului care a obținut divorțul (art. 271). Dacă nu se poate folosi nici unul dintre aceste criterii, de exemplu, nu există înțelegerea soților, nu sunt copii și divorțul s-a pronunțat împotriva ambilor soți, instanța de judecată va decide cărui soț i se va atribui beneficiul contractului de închiriere privitor la locuință.
Pentru închirierea locuințelor cu destinație specială, se aplică, pentru fiecare caz în parte, regulile speciale prevăzute de lege, iar în lipsa acestora, regimul juridic general al contractului de închiriere a locuinței, completat cu normele dreptului comun.
Locuințele cu destinație specială sunt următoarele: locuința socială, locuința de serviciu, locuința de intervenție, locuința de necesitate, locuința de protocol.
2. Obligația de întreținere între foștii soți
Dând expresie art. 86 alin l Codul familiei, care, după ce enumera persoanele între care există obligația legală de întreținere, dispune că aceasta există „și între celelalte persoane anume prevăzute de lege”, art 41 alin 2-5 Codul familiei reglementează obligația de întreținere între soții divorțați, iar art. 24 alin l același cod între foștii soti în cazul căsătoriei putative.
În raport cu obligația de întreținere care a existat între soți, obligația de întreținere între foștii soți este nouă, în sensul că este distinctă. Obligația de întreținere dintre foștii soți nu este o continuare a îndatoririi de sprijin material de care au fost ținuți soții în timpul căsătoriei.
Obligația de întreținere dintre foștii soți trebuie stabilită prin hotărârea de divorț sau printr-o hotărâre judecătorească ulterioară. De aceea, fostul soț se poate opune, după desfacerea căsătoriei prin divorț, pe calea contestației la executare, la urmărirea pensiei de întreținere fixată în timpul căsătoriei.
Condițiile în care există obligația de întreținere sunt:
a) fostul soț are dreptul la întreținere dacă se află în stare de nevoie datorită incapacității de a munci intervenită în anumite condiții. Starea de nevoie poate fi totală sau parțială. Persoana care primește pensie de bătrânețe sau de invaliditate se poate găsi în stare de nevoie parțială. Aprecierea stării de nevoie se face și în raport de nivelul de trai al fostului soț, avut în timpul căsătoriei, fără a fi obligatorie asigurarea unui asemenea nivel de trai.
Incapacitatea de a munci a fostului soț trebuie să intervină înainte sau în timpul căsătoriei. Aceasta poate să survină și în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă, în acest caz, să se datoreze unei împrejurări în legătură cu căsătoria.
Fostul soț pierde dreptul la întreținere, față de celălalt soț, dacă se recăsătorește. In cazul în care cea de-a doua căsătorie este nulă, trebuie deosebit după cum fostul soț recăsătorit a fost de rea-credință sau de bună-credință. In prima situație, neavând calitatea de soț în noua căsătorie, fostul soț are dreptul la întreținere față de celălalt soț, dacă celelalte condiții pentru acordarea întreținerii sunt îndeplinite. In cea de-a doua situație, fostul soț recăsătorit pierde dreptul la întreținere față de celălalt fost soț, deoarece are calitatea de soț din a doua căsătorie, putând pretinde întreținerea față de cel cu care a încheiat această din urmă căsătorie,
b) fostul soț datorează întreținere celuilalt fost soț dacă are mijloace materiale. Pentru determinarea acestora se ține seama de veniturile din muncă și alte bunuri ale fostului soț debitor, precum și de obligațiile pe care le are de executat Dacă fostul soț se recăsătorește, el datorează pensia de întreținere.
În ceea ce privește data de când se acordă întreținerea, trebuie deosebit între situația în care ea s-a cerut prin acțiunea de divorț sau în cadrul procesului de divorț și aceea când s-a cerut ulterior desfacerii căsătoriei prin divorț, în prima situație, pensia de întreținere se acordă de la data desfacerii căsătoriei, iar în cea de-a doua situație de la data cererii acesteia.
Reglementarea introdusă prin Decretul nr. 779 din 1966 a modificat soluția în privința duratei obligației de întreținere dintre foștii soți. Potrivit acestei reglementări, în cazul în care divorțul s-a pronunțat numai din vina unuia dintre soți, acesta nu are dreptul la întreținere de la celălalt soț decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei, iar celălalt fost soț pe o perioadă nedeterminată în timp. In cazul în care divorțul s-a pronunțat din vina ambilor soți, fiecare dintre ei are dreptul la întreținere după desfacerea căsătoriei nedeterminat în timp. Dispozițiile legale privind durata obligației de întreținere dintre foștii soți au caracter imperativ.
Din prevederile art. 41 alin. 3 Codul familiei, introdus prin Decretul nr. 779 din 1966, rezultă următoarele în privința cuantumului întreținerii dintre foștii soți: a) acest cuantum se . stabilește potrivit cu nevoia celui care cere întreținerea și cu mijloacele celui ce urmează a o plăti; b) cuantumul întreținerii se stabilește de instanță până la o treime din venitul net din muncă al fostului soț obligat; c) întreținerea acordată fostului soț, împreună cu aceea acordată copiilor, nu poate depăși jumătate din venitul net din muncă al debitorului.
În cazul în care întreținerea se acordă la două persoane, având fiecare calitatea de fost soț, fiecare din aceștia are dreptul la întreținere stabilită până la o treime din venitul net din muncă al debitorului, totalul pensiilor acordate neputând depăși jumătate din venitul net din muncă al celui ce urmează a acorda întreținerea.
Deși nu există nici o dispoziție legală care să prevadă ordinea în care se acordă întreținerea între foștii soți, dar având în vedere că această întreținere își are punctul de plecare în raporturile de căsătorie existente anterior între părți, se consideră că foștii soți își datorează întreținere în aceeași ordine ca și soții, adică în primul rând.
Sunt unele situații care ar putea să se ivească în legătură cu obligația de întreținere între foștii soți. Astfel, fostul soț s-a recăsătorit și el urmează să acorde întreținere și fostului său soț și soțului actual. Dacă el nu are mijloace materiale suficiente pentru a acorda întreținerea ambilor creditori, instanța poate hotărî, ținând cont de nevoile fiecărui creditor, fie ca întreținerea să se acorde unuia dintre ei, fie ca întreținerea să se împartă între aceștia. Această soluție este valabilă și în cazul în care fostul soț datorează întreținerea nu numai celuilalt fost soț și soțului actual, ci și altor persoane îndreptățite la întreținere.
Capitolul III
CONSIDERAȚII GENERALE DESPRE RAPORTURILE JURIDICE ÎN DREPTUL FAMILIEI
Definiția raportului juridic civil
Raportul juridic, indiferent de natura lui, este o relație socială reglementată de norma juridică. Cu alte cuvinte, relația socială nu poate deveni raport juridic fără existența normei juridice care s-o reglementeze. Aceasta pe considerentul că există anumite relații sociale, de exemplu, de prietenie, colaborare, care, fiind de domeniul moralei, nu sunt reglementate de normele juridice.
Relația socială devine deci raport juridic numai prin reglementarea ei de către o normă juridică, a cărei realizare este asigurată în ultima instanță, prin forța de constrângere a statului.
Natura raportului juridic depinde de natura relației sociale pe care norma juridica o reglementează. In funcție de acest element, sunt raporturi juridice de drept civil, în primul rând, raporturile patrimoniale (care au conținut economic și pot fi evaluate în bani) cum sunt: raporturile care izvorăsc din dreptul de proprietate, din contracte, raporturile de obligații, de succesiune etc). Includem în categoria raporturilor juridice de drept civil, în al doilea rând. raporturile personale nepatrimoniale (care nu au un conținut economic și nu pot fi evaluate în bani), legate de individualitatea persoanei, al căror conținut privește: dreptul la nume, la domiciliu etc.
Cu aceste precizări putem spune că raportul juridic este un raport social (patrimonial sau personal nepatrimonial) reglementat de o normă de drept civil.
Secțiunea I : Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile personale dintre părinți și copii
Raporturile personale dintre părinți și copii
Ocrotirea minorului prin intermediul părintelui privește, în primul rând, persoana și, în al doilea rând, bunurile copilului minor. Aceasta deoarece relațiile de familie se întemeiază, după cum am mai spus, pe afecțiunea, prietenia și ajutorul reciproc dintre membrii ei, iar nu pe avere.
Față de persoana copilului minor, părinții au drepturi și îndatoriri. Dat fiind că ocrotirea părintească există în interesul copilului minor, pe primul plan sunt îndatoririle, și nu drepturile părintești.
Dreptul și îndatorirea părinților de a crește copilul. Părinții sunt datori să îngrijească de persoana copilului (art.101 alin.1 Codul familiei). Ei au obligația de a crește copilul (art.101 alin. 2 Codul familiei). Acest din urmă text arată, totodată, în ce constă obligația de a crește copilul: datoria de a se îngriji de sănătatea și dezvolarea fizică a copilului; datoria de a se îngriji de educarea copilului; datoria de a se îngriji de învățătura și pregătirea profesională a copilului. Părinții au obligația de a crește copilul potrivit cu însușirile acestuia, spre a-1 face folositor colectivității. Cheltuielile necesare pentru îndeplinirea acestor obligații în măsura în care nu se suportă de către stat și dacă în acest caz copilul nu are venituri, revin părinților, (art.86 alin.1 și art.107 alin.2 Codul familiei).
Dreptul de a lua anumite măsuri față de copil. Pentru aducerea la îndeplinire a îndatoririi de a crește copilul, părinții trebuie să folosească metoda de convingere și să formeze pe copil în așa fel încât acesta să-și poată da seama ce este bine și ce este rău și să aleagă singur calea cea bună. In cazul în care această metodă se dovedește nesatisfăcătoare în privința unor copii, care sunt recalcitranți, părinții au dreptul de a folosi, în interesul acestora, măsuri disciplinare: observația, mustrarea etc. Părinții pot să ia față de copii și unele măsuri mai severe, mai exigente, dar acestea nu trebuie să depășească limitele unei comportări firești a părintelui față de copil și să nu primejduiască dezvoltarea fizică, intelectuală, morală ori sănătatea copilului. Dreptul de a aplica aceste măsuri față de copil trebuie folosit în interesul îndreptării acestuia.
3)Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care-l ține fără
drept. Părinții au dreptul de a cere, prin acțiune în justiție, înapoierea copilului de la
persoana care-l ține fără drept (art.103 alin.1 Codul familiei). În această situație poate fi atât o persoană străină, cât și celălalt părinte, căruia nu i-a fost atribuit copilul, ca efect al acțiunii de divorț (art. 43 alin.1 Codul familiei), al nulității căsătoriei (art.24 alin.2 Codul familiei) ori în cazul copilului din afara căsătoriei (art.65 Codul familșiei).
Dreptul părintelui de a cere înapoierea copilului este imprescriptibil.
4) Dreptul de a consimți la adopția copilului sau de a cere desfacerea adopției.
Acest drept îl au numai părinții firești ai copilului. Părintele adoptator nu are dreptul de
a consimți la adopția copilului adoptat.
Nesocotirea dreptului de a consimți la adopție este sancționată cu nulitatea adopției.
5) Dreptul de a avea legături personale cu copilul. Problema unui atare drept se
pune în mod practic, în cazurile în care copilul minor nu se găsește la părintele său.
Astfel:
În cazul divorțului, când copilul este încredințat unuia dintre părinții săi sau când copilul este încredințat unei alte persoane ori instituții de ocrotire. Rezultă că problema dreptului de a avea legături personale se poate pune numai pentru unul dintre părinți sau pentru amândoi (art. 43 C. fam.). Părintele căruia i s-a încredințat copilul își realizează dreptul de a avea legături cu copilul prin însuși faptul că minorul se găsește alături de el;
În cazul încetării căsătoriei în condițiile art. 22 C. fam. (recăsătorirea soțului persoanei declarată moartă prin hotărâre judecătorească, hotărâre anulată apoi după data recăsătoririi), când se aplică, prin asemănare, dispozițiile din materia divorțului;
c) În cazul desființării căsătoriei, când se aplică, prin asemănare, dispozițiile din
materia divorțului (art. 24 alin. 2 C. fam.);
În cazul încredințării copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită față de ambii părinți, când se aplică, prin asemănare, dispozițiile din materia divorțului (art. 65 C. fam.);
În cazul încredințării copilului unei persoane sau familii ori în cazul plasamentului.
In cazul decăderii părintelui din drepturile părintești. Această sancțiune poate fi pronunțată de către instanța judecătorească numai împotriva unuia dintre părinți sau împotriva ambilor (art. 109 C. fam.). Spre deosebire de cazurile precedente, părintele decăzut din drepturile părintești poate avea legături personale cu copilul numai dacă autoritatea tutelară a încuviințat aceasta (art. 111 C. fam.).
6) Dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului. Problema acestui drept se pune în aceleași cazuri în care se pune și problema dreptului de a avea legături personale cu copilul și se rezolva în mod asemănător. Chiar și în cazul decăderii din drepturile părintești, dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului există pentru părinte independent de vreo încuviințare din partea unui organ. Aceasta deoarece, pe de o parte, nu există un text care să prevadă altfel și, pe de altă parte, soluția este în interesul copilului.
7) Dreptul de a stabili locuința copilului. Locuința copilului nu trebuie confundată cu domiciliul acestuia. Copilul locuiește la părinții lui (art.100 alin.1 Codul familiei). Aceasta pentru ca părinții să fie în măsură să-și poată îndeplini îndatorirea de a crește copilul. In cazul în care părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. Dacă părinții nu cad de acord, în această privință, va decide instanța judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum și pe copil, daca a împlinit vârsta de 10 ani, ținând cont de interesele copilului.(art.100 alin 2 si 3 Codul familiei).
Subsecțiunea 1
Încredințarea copiilor minori (art. 42 C. fam.)
Deosebim următoarele:
1. În cazul în care există copii minori, se pune problema încredințării acestora. Competența de a dispune încredințarea minorilor revine instanței judecătorești în cazul în care se pronunță desfacerea căsătoriei (art. 42 și 44 alin. 2 C. fam.), decăderea din drepturile părintești (art. 109 C. fam.), precum și în cazul în care filiația din afara căsătoriei esle stabilită față de ambii părinți, aceștia nefiind în situația de a li se încredința copiii (art. 65 C. fam.). Instanța judecătorească este obligată, chiar dacă nu exista o cerere expresă a soților în acest sens, să se pronunțe, prin hotărârea de divorț, și asupra încredințării copiilor minori, pentru a se evita introducerea ulterioară a unei noi acțiuni, ceea ce nu ar fi în interesul copiilor minori, care nu pot fi lăsați deloc fără îngrijire și întreținere;
2. Criteriul după care se va călăuzi instanța pentru a decide cu privire la încredințarea copiilor minori este interesul acestora. În determinarea interesului copiilor minori se ține seama de o serie de factori, printre care: posibilitățile materiale ale părinților; posibilitățile de dezvoltare fizică, morală și intelectuală pe care copiii le pot găsi la unul dintre părinți; vârsta copilului; comportarea părinților față de copii înainte de divorț; legăturile de afecțiune stabilite între copil și familie. Desigur, se vor avea în vedere și alți factori, ca, de exemplu: sexul copilului, starea sănătății lui. serviciul pe care-1 au soții. Astfei, s-a decis că, la aprecierea intereselor copiilor, instanța trebuie să țină seama de întregul complex de împrejurări privind vârsta și sexul copilului, atașamentul acestuia față de unul sau altul dintre părinți, de posibilitățile materiale și moralitatea părinților și, în general, de existența celor mai prielnice condiții pentru creșterea și educarea minorului. Rezultă că noțiunea de „interes al copilului minor”, de care trebuie să se țină seama pentru încredințarea acestuia din urmă, are un caracter complex, fiind în funcție de factori multipli care se apreciază de către instanță. În decizia de îndrumare a instanței supreme, nr.10 din 13 noiembrie !969, pct. 1 alin. 4, se arată că în vederea încredințării copiilor minori în conformitate cu interesele acestora, instanța va culege din timp toate datele necesare cu privire la profesia soților, profilul lor social-moral, modul în care își exercită îndatoririle față de copii, starea sănătății lor și a copiilor, posibilitățile materiale pe care le au soții pentru asigurarea creșterii și educării copiilor, precum și orice alte date care ar putea fi de natură să influențeze asupra soluției.
Deoarece la încredințarea copiilor minori se ține seama exclusiv de interesul acestora, înseamnă că, pe de o parte, instanța trebuie să decidă pentru fiecare dintre copii și, pe de altă parte, copilul poate fi încredințat chiar părintelui vinovat de divorț;
3. Pentru a decide cu privire la încredințarea copiilor minori, instanța de judecată este obligată să asculte pe părinți, autoritatea tutelară și pe copiii care au împlinit vârsta de 10 ani.
În privința ascultării autorității tutelare, Tribunalul Suprem a decis, prin decizia de îndrumare nr. 19 din 5 iulie 1962, că prezența efectivă a delegatului autorității tutelare la dezbateri nu este obligatorie. Autoritatea tutelară poate să-și comunice părerea și în scris, informând instanța cu privire la traiul soților și modul cum sunt îngrijiți copiii și cu privire la măsurile ce crede de cuviință a fi luate în interesul copiilor. De aceea, citarea autorității tutelare în procesele în care sunt copii minori este, în toate cazurile, obligatorie. În schimb, concluziile orale sau scrise ale autorității tutelare nu sunt obligatorii pentru instanță, aceasta putându-le aprecia.
La încredințarea copiilor minori, concluziile delegatului autorității tutelare trebuie să se întemeieze pe rezultatul investigațiilor acestui organ, care, de obicei, sunt concretizate într-un act de anchetă socială. Pentru luarea măsurii este insuficientă declarația delegatului autorității tutelare că solicită plasarea copilului la unu! dintre părinți, dacă nu o argumentează prin darea unor elemente concrete de apreciere.
În conformitate cu art. 144', introdus în Codul de procedură civilă prin Decretul nr. 52 din 31 ianuarie 1969, ascultarea copilului minor se face în camera de chibzuire. Dacă, față de împrejurările cauzei, instanța găsește potrivit, ea ascultă copilul minor fără ca părțile sau alte persoane să fie de față.
În procesele în care figurează copii minori este bine să pună concluzii procurorul. în acest fel, există încă o garanție pentru a asigura o hotărâre justă din partea instanței cu privire la încredințarea copiilor minori;
4. Părinții se pot învoi cu privire la încredințarea copiilor minori, dar această învoială nu produce efecte dacă nu este încuviințată de instanța judecătorească, pentru a se verifica dacă învoiala corespunde intereselor copiilor. Învoiala părinților cu privire la încredințarea copiilor nu este obligatorie pentru instanța de judecată;
5. În cazul existenței unor motive temeinice, datorate de cele mai adeseori imoralității ori comportării părinților, copiii minori pot fi încredințați unor rude sau altor persoane, dar numai cu consimțământul acestora, ori unor instituții de ocrotire. Astfel, chiar dacă unul dintre părinți trăiește, copilul poate fi încredințat spre creștere și educare bunicilor în cazul în care din împrejurările cauzei ar rezulta că este în interesul acestuia (art. 103 C. fam.). În speță, copilul a fost încredințat, după divorț, mamei, fiind îngrijit de bunici, iar în urma decesului mamei a fost lăsat în continuare la ei, considerându-se că este în interesul său.
Subsecțiunea II
Exercitarea drepturilor părintești cu privire la persoana copilului.
În cazul în care copilul a fost încredințat unui părinte, acesta exercită drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului (art.43 alin.1 Codul familiei). Celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională (art.43 alin.3 Codul familiei). Modalitățile de exercitare a acestui drept sunt, mai ales, următoarele: vizitarea copiluiui la locuința părintelui căruia acesta i-a fost încredințat; lăsarea copilului în vizită la locuința părintelui căruia nu i s-a încredințat; vizitarea copilului la școală; petrecerea vacanțelor școlare la ambii părinți.
Soluționarea cererilor făcute în cadrul procesului de divorț sau pe cale de acțiune separată cu privire la stabilirea modalității de exercitare a dreptului pe care îl are părintele căruia nu i s-a încredințat copilul de a păstra legături personale cu acesta este de competența instanțelor judecătorești.
În cazul în care copilul a fost încredințat unei alte persoane decât unul dintre părinți ori unei instituții de ocrotire, aceștia vor avea față de copil numai drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului (art.10 alin.3 din Ordonanța de urgență nr. 26/1997 cu privire la protecția copilului aflat în dificultate). Este vorba de încredințarea copilului la care se referă această ordonanță. în cazul plasamentului copilului potrivit acelorași ordonanțe, părinții copilului își mențin drepturile și obligațiile față de acesta, cu excepția acelora care sunt incompatibile cu aplicarea acestei măsuri (art.13 alin.1 din ordonanță).
Modificarea măsurilor luate cu privire la persoana copilului și organul competent să ia măsura
Dacă se schimbă împrejurările avute în vedere pentru încredințarea copilului, instanța judecătorească poate modifica măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle dintre părinți și copii. Această schimbare trebuie să reclame modificarea măsurilor luate cu privire la copil. În acest sens s-a decis că o schimbare parțială a condițiilor care, în ansamblu, au determinat că încredințarea copilului să se facă unuia dintre părinți nu trebuie să atragă neapărat și revenirea asupra măsurii cât timp subzista elementele de bază hotărâtoare care confirmă necesitatea ca măsură luată în interesul copilului minor să fie menținută. În consecință, luarea copiluiui minor de la părintele căruia i-a fost încredințat trebuie să aibă o justificare temeinică, adică să existe motive puternice care să demonstreze că menținerea copilului minor la acel părinte ar avea consecințe dăunătoare asupra bunei lui dezvoltări fizice și morale.
Părintele are legitimare procesuală activă de a cere stabilirea domiciliului minorului care a împlinit 14 ani nesupravegheat de către celălalt părinte divorțat, la care a locuit după despărțire. Împrejurarea că printr-o hotărâre judecătorească anterioară copilul fusese încredințat mamei spre creștere și educare nu constituie un impediment ca ulterior să fie încredințat vremelnic tatălui, pe calea ordonanței prezidențiale, dacă există stare de urgență. Faptul că unul dintre părinți are și alți copii din altă căsătorie nu constituie un impediment pentru reîncredințarea copilului aceluiași părinte, deși are spre creștere și educare și pe ceilalți copii, daca îi poate asigura condiții de creștere și educare mai bune decât celălalt părinte. Atașamentul față de bunici nu justifică înlăturarea părintelui din dreptul și obligația de a crește copilul.
S-a decis că, în urma Legii nr. 3 din 1970 privind ocrotirea anumitor categorii de minori, abrogată prin Ordonanța de urgență nr. 26/1997, competența de a soluționa cererile privind încredințarea minorilor revenea comisiei pentru ocrotirea minorilor. Instanța de judecată rămânea competentă să dispună încredințarea minorilor unei rude, altor persoane ori instituții de ocrotire numai în cazul când se pronunță desfacerea căsătoriei (art. 42 C. fam.), decăderea din drepturile părintești (art.109 Codul familiei), precum și cazul în care filiația din afara căsătoriei este stabilită față de amhii părinți, aceștia nefiind în situația de a li se încredința copiii (art. 65 C. fam.). Tot astfel s-a considerat că, dacă se schimbă împrejurările avute în vedere la încredințarea copiilor minori, comisia pentru ocrotirea minorilor putea revoca sau înlocui măsura luată inițial cu o altă măsură, ori se putea dispune schimbarea familiei sau persoanei la care se află copilul. Această dispoziție se aplică și în cazurile în care încredințarea minorilor a fost dispusă prin hotărâre judecătoreasca definitivă, cu excepția acelora în care luarea măsurii de ocrotire este lăsată, potrivit Codului familiei în competența instanțelor judecătorești (de exemplu, art. 112 din același cod).
În lumina dispozițiilor Codului familiei și ale Legii nr. 3 din 1970, abrogată, având în vedere și soluțiile menționate ale practicii judiciare, se considera că, în privința organului competent să ia măsura încredințării copilului, se pot face următoarele precizări:
a) Comisia pentru ocrotirea minorilor era competenta să ia măsuri numai pentru minorii care se găseau în situațiile prevăzute de art. 1 Legea nr. 3 din 1970, abrogată, iar instanța judecătorească pentru minorii care se găseau în alte situații decat primele (prevăzute de art. 1 Legea nr. 3 din 1970). În aceste condiții, comisia pentru ocrotirea minorilor era competentă să ia măsura încredințării, fie că anterior instanța judecătorească luase o măsură față de minor, fie că asemenea măsură urmează a fi luată prima dată față de minor; determinarea organului competent pentru luarea măsurii încredințării minorului, se făcea, așadar, nu numai în raport de dispozițiile Codului familiei, în sensul deciziei civile nr.792 din 27 martie 1973 a Tribunalului Suprem, amintită mai înainte, ci și în raport – chiar în primul rând – de art. 1 Legea nr. 3 din 1970, abrogată;
b) Dacă măsura reîncredințării privește raporturile dintre părinți, anterior măsura fiind luată de către instanța judecătorească, competența revenea, în continuare, tot acestui organ; în consecință, reîncredințarea copilului de la un părinte la altul presupune ca este vorba de un minor care nu se încadrează în categoriile prevăzute do art. 1 Legea nr. 3 din 1970, abrogată. Dacă reîncredințarea urmează să se facă unui terț ori unei instituții de ocrotire, pentru că minorul avea nevoie de o îngrijire care nu-i putea fi asigurată în familie (de nici unu! dintre părinți), ori de minorul a cărui dezvoltare fizică, morală sau intelectuală, ori a cărui sănătate este primejduită în familie (deci de părintele ia care se găsește), iar celălalt părinte se găsește intr-una din situațiile prevăzute de art. 98 alin. 2 Codul familiei, competența aparținea organului prevăzut de Legea nr. 3 din 1970, abrogată, iar nu instanței judecătorești. Dacă încredințarea minorului se impune când, după caz, unicul părinte (la care minorul este încredințat) sau ambii părinți sunt decăzuți din drepturile părintești, competența aparținea instanței judecătorești (art. 109 Codul familiei). Când, ulterior acestei situații (s-a dispus decăderea părinților), apare necesitatea modificării măsurii luate de instanța judecătorească, dar nu este vorba de ridicarea decăderii (redarea exercițiului drepturilor și îndatoririlor părintești), competența revenea organului prevăzut de Legea nr. 3 din 1970, abrogată.
În mod concordant, părinții au dreptul de a cere, prin acțiune în justiție, înapoierea copilului de la persoana care-l ține fără drept (art. 103 Codul familiei). Problema se poate pune și în raporturile dintre părinți. Pentru înapoierea copilului, tutorele este în drept fie să-și alăture acțiunea civilă celei penale, fie să se adreseze direct instanței civile. Pentru identitate de motive, părintele poate proceda în același fel pentru înapoierea copilului. Raporturile de afecțiune care-i leagă pe bunici de minorul aflat la ei nu justifică, prin ele însele, respingerea acțiunii tatălui de înapoiere a copilului. Înapoierea copilului este subordonată intereselor acestuia, ceea ce înseamnă ca acțiunea poate fi respinsă.
În sfârșit, în privința organului competent, se consideră – când soții sunt în fapt separați, neintervenind o hotărâre judecătorească de încredințare a copilului – că stabilirea modalității de exercitare a drepturilor părintești și deci de păstrare a legăturii personale cu copilul aflat la mama lui, tatăl fiind reclamant și mama pârâtă, este de competența autorității tutelare. Neînțelegerile dintre părinți privind modul în care urmează a se păstra legătura dintre părintele divorțat și copil, în cazul în care părintele căruia i s-a încredințat copilul nu este de acord, în această privință, cu celălalt părinte, sunt de competența instanței judecătorești.
În prezent, potrivit Ordonanței de urgență nr. 26/1997, măsura de protecție față de copilul la care se referă această ordonanță, nu și față de ceilalți copii, de exemplu încredințarea sau plasamentul la o persoana sau familie, se ia de către Comisia pentru protecția copilului. Dar, art. 29 al acestei ordonanțe prevede că hotărârea Comisiei pentru protecția copilului poate fi atacată în condițiile Legii contenciosului administrativ. Rezultă că instanța de judecată poate controla măsura luată de Comisie. Situația este deosebită, deci față de cea anterioară.
Secțiunea II
Efectele desfacerii căsătoriei cu privire al relațiile patrimoniale dintre părinți și copii
Subsecțiunea I: Obligația de întreținere
Noțiuni generale despre obligația legală de întreținere.
1. Definiția obligației de întreținere
Codul familiei nu conține un text anume care să definească obligația legală de întreținere, în literatura juridică, însă, unii specialiști au încercat să definească această obligație deducându-i conținutul din reglementarea ei legală și din finalitatea urmărită de legiuitor. Astfel, autori de prestigiu au definit obligația legală de întreținere ca fiind „îndatorirea impusă de lege unei persoane de a presta altei persoane mijloacele necesare traiului". O definiție atât de succintă nu putea cuprinde însă toate elementele esențiale ale acestei obligații, într-o altă formulare s-a arătat că „obligația de întreținere este îndatorirea prevăzută de lege în sarcina unei persoane de a presta mijloace de trai, în măsura posibilităților sale, altei persoane apropiate, indicată de lege, când aceasta se află în nevoie din cauza unei incapacități de a munci ".
„Obligația legală de intreținere este îndatorirea impusă de lege unei persoane de a acorda altei persoane mijloacele necesare traiului inclusiv satisfacerea nevoilor spirituale, precum și în cazul obligației de întreținere a părinților față de copii lor minori mijoacele pentru educare, învățare și pregătirea lor profesională".
2. Terminologie
În limbajul codului Civil român din 1965 îndatorirea de întreținere pe care legea o prevedea intre anumite persoane era numită atât obligație alimentară cât și obligație de întreținere.
Denumirea de obligație alimentară evidențiază caracterul preponderat alimentar al îndatoririi legale de întreținere.
Denumirea de obligație de întreținere pe care o folosește codul nostru de familie și care este preferată și de literatura de specialitate și practica judiciară este mai cuprinzătoare, deoarece noțiunea de întreținere vizează tot ceea ce este necesar traiului, adică nu numai alimentația, ci și îmbrăcăminte, locuință, medicamente, cele necesare îngrijirii sănătății etc.
3. Reglementare
Codul familiei reglementează obligația legală de întreținere în capitolul IV din titlul II, articolele 86-96, sub denumirea generică obligația de întreținere.
Dispozițiile acestui capitol se completează cu cele ale art. 24 alin. 1,41, 88,96 și 107 din Codul familiei, precum și cu cele ale art. 24 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.26/12 iunie 1997.
Cât privește regulile de procedură aplicabile, litigiile în materie de întreținere se judecă după regulile procesului civil obișnuit, iar hotărârile judecătorești date în materie de întreținere sunt executorii de drept si provizorii, ceea ce evidențiază actualitatea obligației de întreținere.
Ori de câte ori în raportul de obligație intervine un element de extranietate, sunt incidente dispozițiile art. 34-39 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
1.Analiza obligației de întreținere dintre părinți și copii. Reglementarea obligației de întreținere
Codul familiei reglementează obligația de întreținere dintre părinți și copii, în două texte, astfel:
a) art. 86 alin. l – „Obligația de întreținere există între soț și soție,părinți și copii…”
b) art. 107 alin l- „Copilul minor este întreținut de părinții săi…”
Această obligație ocupă prin finalitatea sa un loc central în cadrul raporturilor patrimoniale dintre părinți și copii, întrucât ea a fost instituită în special pentru a asigura bune condiții materiale de creștere și educare a minorilor.
În legătură cu obligația de întreținere dintre părinți și copii în literatura juridică s-a pus problema dacă avem de-a face cu o obligație legală unică al cărei conținut este insă diferit in funcție de calitatea persoanelor între care ea există sau cu două categorii de obligații, una între părinți și copii minori, obligație unilaterală care este o îndatorire părintească și alta între părinți și copiii lor majori, obligație reciprocă, întemeiată pe rudenie.
S-au conturat două opinii pornindu-se de la mai multe elemente de distincție:
– mai întâi, s-a observat că starea de nevoie a copilului minor se apreciază altfel decât aceea a copilului major;
– în al doilea rând, incapacitatea de muncă a minorului este prezumată, pe când în cazul copilului major ea trebuie dovedită;
– în al treilea rând, reciprocitatea obligației există numai între părinți și copilul major, nu și între părinți și copilul minor.
Într-o primă opinie s-a susținut că în Codul familiei sunt reglementate două obligații de întreținere, una între părinți și copiii lor minori și alta între părinți și copiii majori.
Pentru argumentarea tezei s-a susținut că:
– în Codul familiei există două texte care se referă la obligația de întreținere dintre părinți și copii, anume, art. 86 alin. l situat în titlul II, referitor la rudenie și art. 107 alin. l situat in titlul III, capitolul I privind ocrotirea minorului; iar prezența celor două texte demonstrează faptul că fiecare vizează o altă situație;
– din reglementarea distinctă, rezultă si alte deosebiri între cele două obligații;
– copilul major are dreptul la întreținere numai dacă starea de nevoie se datorează incapacității de muncă, pe când minorul are acest drept indiferent de pricina nevoii in care se află;
– obligația de întreținere a părinților față de copiii minori, întemeiată pe art. 107 , alini Codul familiei are caracter unilateral, iar obligația de întreținere dintre părinți și majori are caracter de reciprocitate.
A doua opinie ce se distinge în literatură susține că între părinți și copii există o singură obligație de întreținere reglementată de art. 86 alin. 3 Codul familiei, iar art. 107 alin 1. Codul familiei se referă la aceeași obligație, dar sub alt aspect.
În susținerea acestei opinii se invocă următoarele argumente:
– existența a două texte diferite nu este de natură a justifica existenta a două obligații de întreținere între părinți și copii. Art. 107 alin. l Codul familiei nu reglementează o obligație distinctă de cea din art. 86 alin. l Codul familiei, ci ca urmare a faptului că în capitolul privind ocrotirea minorului se arată toate drepturile și îndatoririle părinților față de copiii lor minori, face referire la obligația părinților de a-i întreține pe aceștia;
– nu se poate accepta afirmația că obligația de întreținere dintre părinți și copii majori reglementată de art. 86 alin. l Codul familiei se bazează exclusiv pe legătura de rudenie, întrucât în unele cazuri această obligație se fundamentează și pe anumite relații asimilate celor de rudenie;
– obligația de întreținere dintre părinți și copii fiind reciprocă, a accepta opinia în conformitate cu care între părinți și copii există două obligații de întreținere înseamnă că părinții sunt în același timp debitori ai unei obligații de întreținere și creditori într-o altă asemenea obligație;
– a susține că obligația de întreținere între părinți și copiii lor minori nu are caracter reciproc, care ar exista doar în cazul copiilor majori, înseamnă a nu se ține seama de prevederile exprese ale Codului familiei. Art. 106 Codul familiei prevede că „părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere". Corelând această dispoziție cu caracterul reciproc al vocației succesorale se desprinde concluzia clară că obligația de întreținere este reciprocă;
– între părinți și copii nu poate fi vorba decât de o singură obligație de întreținere; inserarea în Codul familiei a două texte diferite privitoare la obligația de întreținere denotă grija deosebită care se acordă protecției copilului minor, în deplină concordanță cu convențiile internaționale la care România este parte.
2. Trăsături specifice obligației legale de întreținere dintre părinți și copii cu privire la persoanele între care se datorează
Această obligație de întreținere există între părinți și copii astfel cum rezultă din prevederile art.86 alin.l și art.107 alin.l Codul familiei, atât în cazul în care copiii sunt minori, cât și atunci când sunt majori. Ceea ce este specific acestei categorii de obligații de întreținere este faptul că, în cazul copilului minor starea de nevoie nu se datorează incapacității de a munci, la fel ca la persoanele majore, ci împrejurării că el este în etapa de formare și urmează un proces de școlarizare. Legiuitorul o și spune în art. 86 alin. 3 Codul familiei atunci când prevede textual că „descendentul, cât timp este minor are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află". Minorul nu trebuie să dovedească așadar, incapacitatea sa de muncă, ci numai că se află în nevoie. Date fiind aceste împrejurări, de regulă copilul minor este numai creditor al obligației de întreținere, întrucât el nu realizează venituri din muncă, ceea ce face ca această obligație de întreținere să fie considerată unilaterală de unii autori.
Atingând vârsta majoratului, copilul are capacitatea de a munci și, de regulă, realizează venituri din munca sa. Ca urmare, reciprocitatea obligației de întreținere dintre părinți și copii capătă un contur mai pronunțat tocmai pentru că și copilul îndeplinește condițiile cerute de lege pentru a fi obligat la întreținere și nu pentru că ar fi vorba de o obligație distinctă.
Reciprocitatea obligației își are izvorul în lege, ca urmare și copilul are obligația de a contribui la întreținerea părintelui său aflat la nevoie, fără a se putea apăra cu considerente de apreciere subiectivă asupra modului în care părintele l-a întreținut cât timp a fost minor. În măsura în care minorul însuși, după împlinirea vârstei de 16 ani realizează câștiguri din muncă, el nu mai este considerat în nevoie și pierde dreptul la întreținere din partea părinților săi. Mai mult, poate fi chiar obligat la întreținere în favoarea părinților, dacă aceștia sunt în nevoie.
Au drept la întreținere: copii minori din căsătorie sau afara căsătoriei; cei înfiați (indiferent de felul adopției) și copiii minori cu regim asemănător celui al descendenților și anume: copiii la a căror creștere a contribuit soțul părintelui firesc (art.87 C. Fam); copiii luați spre creștere fără îndeplinirea formelor cerute pentru înfiere(art. 88 C. Fam); copiii minori îndreptățiți la întreținere față de moștenitorii celui ce a fost obligat la întreținere sau a prestat întreținere fără a avea obligația legală ( art. 96 C. Fam).
În cazul copiilor minori, debitori ai obligației de întreținere sunt părinții, indiferent că aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.
Copilul minor rezultat din căsătorie, atunci când relațiile de familie sunt cele firești, beneficiază de întreținere prin faptul conviețuirii cu părinții săi, care exercitând ocrotirea părintească, îi asigură toate cele necesare existenței, îngrijind și de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, educarea, învățătura și pregătirea profesională. Se realizează astfel obligația părintelui de a crește copilul minor, obligație al cărui conținut complex este determinat de prevederile art. 101, 106, 107 C. Fam .
Cu privire la copilul minor din căsătorie problema întreținerii se pune doar când relațiile de familie sunt compromise, iar părinții sunt despărțiți în fapt sau chiar divorțați, în aceste cazuri părintele la care nu locuiește minorul sau căruia nu i-a fost încredințat spre creștere și educare, își va îndeplini obligația de întreținere prin plata unei sume de bani în limitele stabilite de art. 94 alin. 3 C. fam..
Părintele va datora întreținere copilului din afara căsătoriei numai dacă s-a stabilit filiația față de el. O dată cu acțiunea pentru stabilirea paternității față de tatăl din afara căsătoriei se poate cere și pensie de întreținere pe seama copilului minor, numai că, în acest caz, ea devine exigibilă la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a stabilit paternitatea. Data de la care pensia se acordă, în cazul admiterii acțiunii de stabilire a paternității din afara căsătoriei, este data introducerii acțiunii.
Dacă prin cererea de stabilire a paternității, ca și prin cea de divorț, cazurile fiind similare, nu s-a solicitat pensia de întreținere, instanța se va pronunța din oficiu și asupra acesteia, acordând-o când este cazul, tot de la data introducerii acțiunii.
În cazul în care părinții minorului, ca primii ce datorează întreținere, din cauze independente de voința lor, nu dispun de mijloace materiale sau acestea sunt insuficiente, bunicii pot fi obligați la întreținerea minorilor sau alte persoane, conform ordinii de prioritate stabilite de art. 89 Codul familiei.
Pentru copilul adoptat debitor al obligației de întreținere este adoptatorul și nu părinții firești, afară de cazul în care adoptatorul este soțul părintelui firesc al adoptatului, când ambii sunt ținuți a presta întreținere copilului minor.
Întrucât în urma adopției rudeniei firești i se substituie rudenia civilă, obligația de întreținere între adoptat și rudele sale firești încetează și ia naștere o nouă obligație între adoptat și rudele sale din adopție. Obligația are aceleași caractere și funcționează în aceleași condiții, ca aceea dintre părinții firești și copii.
La desfacerea adopției sau în cazul nulității acesteia, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și obligațiile părintești, deci și obligația de întreținere (art 59 alin. 2 Legea 273 /2004 privind regimul juridic al adopției).
Părintele decăzut din drepturile părintești este de asemenea obligat a presta întreținerea copilului minor precum și adoptatorul decăzut din drepturile părintești. Situația este aceeași și în cazul părintelui pus sub interdicție.
Minorul la a cărui intreținere a contribuit soțul părintelui firesc
Potrivit art. 87 alin. l Codul familiei „soțul care a contribuit la întreținerea, copilului celuilalt soț este obligat să continue a da întreținere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie”.
Din analiza prevederilor legale rezultă că în acest caz obligația de întreținere prezintă următoarele caracteristici:
– este concepută ca o continuare a contribuției pe care soțul părintelui firesc a prestat-o copilului minor până atunci;
– această obligație are un caracter subsidiar, întrucât soțul părintelui firesc este obligat numai dacă părinții firești ai copilului au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie;
– obligația este datorată numai până la majoratul copilului, după această dată el pierde dreptul la întreținere, chiar dacă îndeplinește condițiile generale cerute de lege pentru a primi întreținere;
– dispozițiile legale care instituie această obligație au un caracter imperativ, instanța neputând refuza acordarea pensiei, cât timp condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite;
– în cazul în care copilul minor a fost întreținut cel puțin 10 ani de către soțul părintelui sau firesc și acesta din urmă este îndreptățit la întreținere în condițiile alin. l al art. 87 Codul familiei, obligația devenind reciprocă.
Referitor la această categorie de minori și la obligația analizată mai sus, două sunt problemele care s-au ridicat în literatura juridică.
Prima problemă a fost aceea dacă obligația de întreținere a acestui copil subzistă față de părintele său vitreg și în cazul în care acesta are copii firești.
Soluția adoptata este aceea care are în vedere faptul că obligația copilului vitreg este una facultativă (art. 87 alin. 2 Codul familiei prevede că „el va putea fi obligat să dea întreținere…") și subsidiară. Din rațiunea art.87 alin.2 si art.89 lit.b C. Fam rezultă că soțul trebuie să ceară întreținere, în primul rând, de la copii săi firești sau adoptați și, după aceea, de la copilul celuilalt soț întreținut cel puțin 10 ani. Ca urmare, într-un astfel de caz, instanța va putea obliga la întreținere pe copilul vitreg, însă numai atunci când copilul firesc nu are mijloace sau acestea nu sunt îndestulătoare pentru a acoperi nevoile părintelui său firesc.
A doua problemă discutată a fost aceea dacă în calculul celor 10 ani în care copilul vitreg a fost întreținut de părintele vitreg trebuie sau nu luat în considerare și timpul cât părintele vitreg a contribuit numai la întreținerea copilului, înainte ca părinții săi firești să fi murit, să fi dispărut sau să fi ajuns în nevoie.
Opinia predominantă este că la calculul celor 10 ani trebuie luată în considerare numai perioada în care părintele vitreg a întreținut singur minorul, numai pentru această perioadă întreținerea constituind o obligație imperativă de natură a da naștere și unui drept corelativ, acela de a primi la rândul său întreținere, deoarece textul se refera la obligația de întreținere datorată copilului cât timp acesta este minor și numai dacă părinții săi firești au murit, sunt dispăruți, ori sunt în nevoie, ceea ce inseamnă că a prestat singur întreținerea. Pentru perioada anterioară decesului sau dispariției părinților firești, întreținerea prestată trebuie privită ca o facultate a debitorului și ca o liberalitate făcută minorului.
Minorul care a fost luat spre creștere fără îndeplinirea formelor legale pentru adopție
Art. 88 Codul familiei prevede că „cel care a luat un copil pentru a-1 crește, fără a întocmi formele cerute pentru adopție, are obligația să-1 întrețină cât timp copilul este minor, însă numai dacă părinții firești au murit, sunt dispăruți, ori sunt în nevoie”. Această obligație prezintă următoarele caracteristici:
– este determinată de împrejurarea în care acel copil a fost luat spre creștere, dar nu s-au întocmit formele cerute pentru adopție, deci de motive umanitare;
– are caracter subsidiar întrucât este datorată numai dacă părinții firești ai copilului au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie; este o obligație imperativă; este o obligație unilaterală;
– se datorează numai până la majoratul copilului, chiar dacă după această data copilul îndeplinește cerințele generale pentru a primi pensie de întreținere;
– nu se cere nici o condiție privind timpul cât copilul a stat la cel care 1-a luat spre creștere și educare.
Minorul îndreptățit la întreținere in baza art. 96 Codul familiei
Art. 96 Codul familiei prevede că „moștenitorul persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau i-a dat întreținere fără a avea obligația legală, este ținut, în măsura valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreținut este minor, în cazul în care sunt mai mulți moștenitori obligația este solidară, fiecare dintre ei contribuind proporțional cu valoarea bunurilor moștenite".
Caracteristicile acestei obligații sunt următoarele:
– debitorul obligației este moștenitorul sau moștenitorii universali sau cu titlu universal ai celui care a avut obligația legală de întreținere sau care a acordat întreținere minorului fără a avea această obligație;
– obligația există numai în măsura valorii bunurilor moștenite;
– obligația are un caracter subsidiar, existând numai dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau în nevoie;
– obligația există numai pe timpul minorității copilului;
– în cazul mai multor moștenitori obligația este solidară;
– obligația are caracter imperativ.
3. Condițiile de existență ale obligației de întreținere dintre părinți și copii
De multă vreme Tribunalul Suprem a precizat că principiul după care întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere si cu mijloacele celui care urmează a o plăti are aplicare în toate cazurile, inclusiv în acela al întreținerii datorate copilului de părintele său. Nu mai puțin adevărat e faptul că cele două variabile, nevoia copilului și mijloacele materiale ale părintelui, precum și relația dintre ele, în cazul obligației de întreținere dintre părinți și copii prezintă unele particularități, asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează.
După ce art. 86 alin. l C.fam. precizează categoriile de persoane între care există obligația de întreținere, în alin. 2 prevede că: „Are dreptul la întreținere numai acela care se află în nevoie, neavînd putința unui câștig din muncă din cauza incapacității de a munci", iar în alin. 3: „Descendentul , cât timp este minor, are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află."
Interpretînd cele două prevederi legale reproduse mai sus, rezultă că, în timp ce — potrivit dreptului comun — are drept la întreținere numai acela care se află într-o nevoie determinată de incapacitatea sa de a munci, atunci când este vorba de descendentul minor legiuitorul nu mai leagâ starea de nevoie a acestuia de incapacitatea de munca, precizând expres că el are drept la întreținere oricare ar fi pricina nevoii in care se află. Acest lucru se datorează situației speciale a copilului minor— avută în vedere de legiuitor — care se află in cursul procesului de școlarizare și formare profesională, situație ce nu-i îngăduie să muncească, chiar atunci când ar avea capacitate de muncă, de la vârsta de 16 sau chiar 15 ani. Singura condiție pe care copilul minor trebuie s-o îndeplinească pentru a fi în drept la întreținere este starea de nevoie.
În legătură cu starea de nevoie a copilului minor s-a pus problema dacă acesta trebuie s-o dovedească sau ea este prezumată de legiuitor. S-a susținut, de către unii autori, că ceea ce se prezumă este incapacitatea de muncă în timpul minorității, care poate fi răsturnată prin proba contrară, dar că nevoia în care minorul se află trebuie dovedită.
Alți autori consideră că acest mod de a vedea lucrurile este greșit, căci legiuitorul nu leagă dreptul la întreținere al minorului de incapacitatea de muncă, atunci când spune că nevoia in care se află poate fi determinată de orice pricină.
Tribunalul Suprem a decis, intr-o speță, că, potrivit art. 86, alin.3 C.Fam minorii trebuie considerați că se află în nevoie pe toată durata minorității. De altfel și interpretarea literală a textului art.86 alin.3 Codul familiei ne duce la aceeași concluzie, căci legiuitorul precizează aici doar că orice cauză poate determina starea de nevoie în care se află minorul. Aici nu se precizează că în alin. 2 al aceluiași articol că, de drept comun, are drept la întreținere „numai acela care se află în stare de nevoie”. Cu alte cuvinte orice minor este presupus, până la dovada contrară, că este în nevoie.
Cu privire la starea de nevoie și creditorii obligației de întreținere deosebim două situații: a) copilul minor cere întreținere de la părinții săi; b) copilul minor cere întreținere de la alte persoane decât aceștia.
În prima situație, când minorul cere întreținere de la părinții săi, starea de nevoie se interpretează într-un sens mai larg. De drept comun, o persoană este în nevoie, putând cere întreținere, dacă se găsește în situația de a nu-și putea procura cele necesare traiului, neavând venituri, fie dobândite prin muncă, fie produse de bunurile sale, ori nu are alte bunuri de valoare care, eventual, ar putea fi vândute pentru a-și procura cele necesare întreținerii sale. Copilul minor, în situația pe care o avem în vedere, se găsește în nevoie dacă nu are venituri din care să-și acopere întreținerea. El se găsește deci în nevoie, putând cere întreținere de la părinții săi, chiar dacă are bunuri care ar putea fi vândute pentru a face față cheltuielilor legate de întreținerea lui.
În acest caz, în care copilul minor ar avea anumite bunuri, unii autori au susținut, că dacă nu are venituri, el se află în nevoie, iar alții, dimpotrivă, că într-o atare situație se vor folosi pentru întreținerea sa acele bunuri, deoarece el nu se afla în nevoie.
Susținătorii primei opinii pornesc de la prevederile art. 107 alin.l Codul familiei, potrivit cărora copilul minor este întreținut de părinții săis iar dacă acesta nu are venituri îndestulătoare părinții sunt datori să-i asigure condițiile necesare pentru creștere, educare și pregătire profesională (alin.2).
Nevoia copilului minor se apreciază, așadar, numai în funcție de venituri; dacă el nu are venituri, dar are bunuri care ar putea fi vândute pentru a i se asigura întreținerea, părintele va fi totuși obligat la întreținere, căci copilul, într-o atare situație, este în nevoie. Se invocă, în argumentarea opiniei, principiul independenței patrimoniale dintre părinte și copil, care rezultă din prevederile art. 106 Codul familiei. Dacă i s-ar îngădui părintelui să vândă bunurile copilului pentru a-1 întreține, în mod indirect i s-ar recunoaște acestuia un drept cu privire la bunurile copilului, pe de o parte, iar pe de alta, părintele și-ar realiza obligația de creștere a copilului, care-i revine din ocrotirea părintească, pe seama bunurilor minorului, ceea ce nu este de acceptat. Este adevărat că, potrivit art. 105 alin. 3 C.fam., dispozițiile legale privitoare la ocrotirea minorului prin tutore se aplica, prin asemănare, și în cazul ocrotirii acestuia de către părinții săi, iar art. 127 alin. 2 Codul familiei prevede ca: „cheltuielile necesare pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia", în cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, „autoritatea tutelară va dispune vânzarea bunurilor minorului", dar aceste prevederi trebuie interpretate nu izolat, ci în relație cu prevederile art. 101, 106, 107 Codul familiei; astfel că, în lipsă de venituri, vânzarea bunurilor minorului este admisă numai pentru asigurarea administrării bunurilor sale, nu și pentru întreținere, care urmează să fie asigurată de părinții săi. Numai dacă părinții, nu au mijloace materiale suficiente pentru întreținerea minorului s-ar putea pune problema vânzării, pentru aceasta, a bunurilor acestuia.
Tot astfel se cuvine să fie interpretat și art. 149 alin. l C. fam., care are de asemenea aplicare, și care dispune că, pentru grăbirea vindecării si a îmbunătățirii condițiilor de viață ale celui pus sub interdicție, se întrebuințează veniturile acestuia și, la nevoie, toate bunurile sale. Interpretarea cuvântului la nevoie trebuie făcută în sensul că bunurile copilului minor se vor vinde numai atunci când nici el și nici părinții nu pot asigura întreținerea sa.
În cea de-a doua concepție se susține că din prevederile art. 107 alin.2 Codul familiei, care au aplicare și în cazul minorului aflat sub ocrotirea părintească, potrivit art. 105 alin. 3 Codul familiei, rezultă că pentru întreținerea minorului se folosesc veniturile acestuia, iar dacă ele nu sunt îndestulătoare se vor vinde bunurile sale. Așadar, dacă minorul are bunuri prin a căror valorificare s-ar putea procura cele necesare traiului său, el nu poate fi socotit în nevoie. Ar fi contrar regulilor de conviețuire socială ca acel copil minor care are o avere însemnată să pretindă întreținere de la părinții care, bunăoară, nu ar avea alt venit decât retribuția .
Ambele opinii —consideră unii autori— dau o rezolvare mult prea rigidă problemei, în sensul că, potrivit primei opinii, vânzarea bunurilor minorului nu este niciodată admisă, iar potrivii celei de-a doua urmează întotdeauna să se vândă întâi bunurile minorului, și numai dacă acesta nu are bunuri va fi îndreptățit să pretindă întreținere de la părinții săi. Se ignoră în acest fel faptul că raportarea nevoii copilului minor la mijloacele materiale ale părinților trebuie să se facă în așa fel încât să se realizeze un echilibru între nivelul lor de trai, idee care se desprinde cu claritate din art.94 alin. l C.fam , și care a fost subliniata în literatura juridica. Ar fi, într-adevăr, nefiresc ca minorul să primească întreținere de la părinții săi care n-ar avea alte venituri decât cele din munca prestată, cu toate că el dispune de o avere însemnată, cum iarăși este de neacceptat să se înstrăineze bunurile minorului când acestea, raportat la mijloacele părinților săi, sunt cu totul neînsemnate.
Instanțele judecătorești urmează deci să facă o apreciere elastică a jocului celor două variabile: nevoia minorului și mijloacele părinților, astfel încât nivelul de viata al copilului minor și al părinților să fie aproximativ același. Atunci când s-ar pune problema vânzării de către părinți a unora din bunurile copilului minor nu se incalcă principiul independenței patrimoniale, și nici nu se conferă – cum s-a spus – indirect un drept părinților asupra bunurilor copilului, căci în atare situație părinții realizează doar atributele ce li se cuvin în calitate de reprezentanti legali ai copilului.
În cazul în care copilul nu se găsește în nevoie, adică are venituri îndestulătoare, părinții săi nu au obligația de întreținere (art. 107 C. fam.). Făcându-se aplicația acestei idei, s-a decis ca minorul încadrat, care se poate întreține din venitul său din muncă, nu se află în nevoie și deci nu are drept la întreținere în raporturile cu părinții săi. Tot astfel, s-a decis că instanța poate suspenda plata pensiei de întreținere pe tot timpul cât copilul se află încredințat de către părinte, pentru refacerea sănătății, la o instituție specializată de stat, unde are întreținerea completă și gratuită și nu se stabilește lipsa vreunei nevoi.
Părinții datorează întreținere și copilului care are venituri proprii, dar nu sunt îndestulătoare pentru a asigura întreținerea în sensul legii (art.. 107 alin. 2 Codul familiei).
În cea de-a doua situație, când minorul cere întreținere de la alte persoane decât părinții săi, starea de nevoie a copilului se interpretează în sensul dreptului comun. În consecință, minorul se găsește în nevoie dacă nu are venituri ori alte bunuri care ar putea fi vândute pentru a-și acoperi cele necesare întreținerii. Descendentul minor are drept de întreținere fără a se cere condiția incapacității de a munci. De drept comun, este îndreptățit la întreținere numai acela care se află în nevoie, neavând putința unui câștig din munca din cauza incapacității de a munci (art. 86 alin. 2 C. fam.). Această condiție nu se cere în cazul descendentului, care, cât timp este minor, are drept la întreținere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află (art. 86 alin. ultim C. fam)
În ideea că, față de părinții săi, minorul se află în nevoie și atunci când are bunuri dar nu are venituri îndestulătoare, s-a spus că atunci când întreținerea s-ar cere de la alte persoane decât părinții, starea de nevoie ar urma sa fie interpretată în sensul dreptului comun: adică abia în atare situație s-ar pune problema vânzării bunurilor sale, pentru întreținere.
Unii autori nu împărtășesc pe deplin acest mod de a vedea lucrurile. Totuși și ei consideră că există o deosebire intre ssituația în care întreținerea este cerută de la părinți și aceea când li se cere altor persoane, obligate potrivit legii, sa o presteze.
Deosebirea constă însă, în concepția lor, în aceea că de vreme ce numai în seama părinților s-a instituit obligația de a crește copilul (art. 10l,alin 2 C fam.), celelalte persoane sunt ținute a-i acorda doar întreținere, caz în care nu se mai cere ca nivelul de viața al copilului minor să fie același cu al debitorilor obligației.
4. Executare obligației legale de întreținere dintre părinți și copii
Obligația de întreținere se poate executa fie în natură, fie în bani, fie parte în natură, parte în bani (art. 93 alin. l C. fam.).
Felul, și modalitățile de executare a obligației de întreținere se decid de către instanța judecătorească, în raport de împrejurări, adică ținând seama de nevoile celui care o cere și de posibilitățile celui care o acordă (art. 93 alin. 2 C fam)
Executarea în natură care uneori este singura indicată, în cazul copiilor de vârstă fragedă, poate avea loc prin întreținerea creditorului în casa și familia debitorului sau prin furnizarea periodică de către acesta a bunurilor necesare traiului creditorului.
Executarea în bani, care în realitate este o executare prin echivalent, are loc prin plata unei pensii de întreținere.
Instanța va stabili fie bunurile pe care debitorii urmează să le furnizeze periodic creditorului, fie cuantumul lunar al pensiei de întreținere, fie și una și alta, după împrejurările concrete ale fiecărei cauze în parte. În cazul în care se folosesc serviciile poștei pentru executarea întreținerii in bani, cheltuielile se suportă de către debitor.
Dacă, după stabilirea întreținerii, se ivesc împrejurări care reclamă schimbarea felului întreținerii, aceasta se va putea face în temeiul art. 94 alin.2 Codul familiei.
1.Obiectul obligației de întreținere a părinților f ață de copiii lor minori.
Dispozițiile Codului familiei detaliază, în cuprinsul mai multor texte, care sunt acele nevoi ale copilului minor a căror asigurare constituie îndatorirea părinților.Potrivit art. 86 alin. l Codul Familiei, obiectul obligației de întreținere îl formează mijloacele necesare traiului, adică: alimente, locuința, îmbrăcăminte, medicamente, nevoile spirituale.
Astfel, art.107, după ce în alineatul întâi instituie în mod imperativ obligația părinților de a-și întreține copilul minor, în alin. 2 vine să completeze art 86, în sensul că obiectul acestei obligații îl constituie în plus și asigurarea mijloacelor necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului. Art. 107 alin. l, Codul familiei, trebuie privit în legătură cu art. 101 Codul familiei potrivit căruia părinții trebuie să se îngrijească de „sănătatea și dezvoltarea fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia (art.101 alin.2 Codul familiei)”. Unele elemente ce țin de obiectul obligației de întreținere se regăsesc în cuprinsul art. 42 alin. 3 Codul familiei, potrivit cărora, în caz de divorț, instanța va stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor minori. Rezultă așadar că obligația de întreținere ce revine părinților are un caracter complex, mult mai cuprinzător decât obligația de drept comun, având ca finalitate procurarea mijloacelor necesare traiului, precum și asigurarea condițiilor materiale reclamate de procesul de formare prin școlarizare si pregătire profesională.
2.Felul obligației de întreținere
După cum am mai precizat și potrivit art. 93 alin. l Codul familiei, obligația de întreținere se execută fie în natură, prin furnizarea elementelor necesare traiului ca hrană, locuință, îmbrăcăminte, cele necesare îngrijirii sănătății, fie prin echivalent, adică prin prestarea unei sume de bani. Se poate însă stabili un sistem mixt de executare, parte din obligație executându-se în natură, parte în bani.
Felul și modalitățile de executare se vor stabili de la caz la caz de către instanța judecătorească tot prin aprecierea nevoilor celui în drept la întreținere, și a posibilităților celui ținut a o presta (art.93 alin.2 Codul familiei). Instanța de judecată este chemată, așadar, a stabili, fie bunurile ce urmează a fi furnizate de debitor creditorului întreținerii, fie cuantumul pensiei de întreținere, sau, în cazul executării mixte, atât elementele ce se prestează în natură, cât și cuantumul pensiei prestate în bani.
Felul executării se poate stabili și prin învoiala dintre debitorul și creditorul obligației, cu condiția ca instanța de judecată să constate că ea corespunde nevoilor reale de asigurare a existenței celui îndreptățit la întreținere.
Odată stabilit felul executării, el poate fi modificat ca urmare a schimbării împrejurărilor inițiale.
Executarea obligației de întreținere în bani se face prin plata unei sume fixe, la termenele stabilite de instanță, numită pensie de întreținere . Plata periodică a întreținerii în bani nu poate fi înlocuită cu plata unei sume globale deoarece s-ar încălca scopul pentru care se acordă întreținerea.
În ceea ce privește modificarea felului executării obligației de întreținere, ea se va stabili de către instanța judecătorească, la cererea părților, ori de câte ori intervin schimbări în situația uneia sau a celeilalte dintre ele.
3.ModaIitățile de executare a obligației de întreținere
Scopul urmărit de legiuitor prin crearea obligației de întreținere este acela de a asigura in mod continuu celui îndreptățit la întreținere mijloacele necesare existenței sale. Prin natura sa, obligația de întreținere este succesivă, ea răspunzând nevoilor creditorului. Drept urmare, executarea obligației trebuie să se facă prin prestări periodice de bunuri în natură sau de sume de bani.
Executarea obligației de întreținere în natură poate fi înlocuită cu executarea obligației de întreținere în bani și invers, dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere la stabilirea acelui fel de prestare a întreținerii. S-a decis că atâta timp cât nu se constată o culpă în sarcina celui obligat să presteze întreținere nu se poate cere executarea obligației de întreținere prin echivalent . Aceasta presupune, însă. că nu s-au schimbat elementele avute în vedere la stabilirea felului executării întreținerii, cu excepția relațiilor dintre persoanele respective.
Printr-o decizie de îndrumare s-a decis că pensia de întreținere datorată va putea fi stabilită fie în natură, fie în bani, sau în natură și în bani, în raport de felul veniturilor realizate, în cazul în care obligația de a plăti pensia stabilită – parțial sau total- în natură nu va fi executată, urmărirea ei se va face prin echivalent.
Pensia de întreținere va fi stabilită și prestată numai în bani dacă această modalitate ar corespunde în mai mare măsură intereselor celui ocrotit si nu ar fi împovărătoare pentru debitorul obligației.
Instanța supremă a stabilit ca părțile pot conveni ca pensia de întreținere stabilită în sarcina debitorului sub formă de prestări periodice să fie înlocuită prin depunerea anticipată, la CEC, a sumelor ce reprezintă prestări periodice pe tot timpul stabilit de instanța, într-o atare situație, creditorul obligației de întreținere este îndreptățit să primească plata in mod periodic, la termenele stabilite, iar nu deodată , sub forma unei sume globale.
Depunerea sumei globale de către debitor, de exemplu, pe un libret CEC pe numele creditorului, constituie o garanție de executare pentru beneficiar, iar clauza de retragere la termene periodice, păstrează caracterul succesiv al pensiei de întreținere, asigurându-se, astfel, satisfacerea nevoilor actuale ale creditorului. Cuantumul pensiei de întreținere va putea fi modificat în cazul când câștigul din muncă avut în vedere de instanța de judecată, la darea hotărârii, s-a micșorat sau mărit în anul următor. În aceleași condiții va putea fi schimbată și modalitatea de prestare a pensiei, ținându-se seama atât de interesul beneficiarului, cât și de posibilitățile de plată ale debitorului.
Subsecțiunea II
Drepturile și îndatoririle părinților privitoare la bunurile copilului
minor
1. Considerații generale
Ocrotirea minorilor se realizează fie prin părinți, fie prin tutore. Minorii aflați în dificultate sunt ocrotiți prin măsurile prevăzute de Legea 272/2004 privind protecția si promovarea drepturilor copilului.
De asemenea, minorii mai sunt ocrotiți prin adopție și prin curatelă. Minorul care suferă de alienație sau debilitate mintală și nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale poate fi pus sub interdicție.
Codul familiei în titlul III, intitulat Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane, reglementează ocrotirea minorului prin părinți și tutore, interdicția, curatelă si autoritatea tutelară.
Prin, noțiunea de ocrotire părintească se desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor acordate de lege părinților pentru a asigura creșterea și educarea copiilor minori. Instituția ocrotirii părintești este tratată în Titlul III, capitolul I, secțiunea I din Codul familiei sub denumirea de „Drepturile și îndatoririle părinților fața de copiii minori”, care se completează cu dispozițiile Legii 272/2004.
Potrivit legislației actuale în privința ocrotirii minorilor, drepturile sunt recunoscute deopotrivă ambilor părinți, indiferent dacă acel copil este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. Finalitatea drepturilor conferite constă în îndeplinirea îndatoririlor ce converg către asigurarea bunei creșteri și educări a copiilor minori. Astfel concepută instituția ocrotirii părintești este în strânsă legătură cu funcția educativă a familiei, de educare și formare pentru viață a copiilor minori. Sfera preocupărilor care izvorăsc din instituția ocrotirii părintești este însă mai largă decât aceea izvorâtă din funcția educativă, ea vizând nu numai drepturile și obligațiile referitoare la persoana copilului minor, ci și pe cele referitoare la bunurile acestuia.
Prin ocrotirea părintească se îndeplinește în același timp un scop personal ce constă în creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a copilului minor, și un scop social, acela al creșterii și educării copilului minor în conformitate cu normele morale și cu regulile de conviețuire socială.
Ocrotirea părintească există pe timpul minorității, dar minora care se căsătorește dobândește capacitatea deplină de exercițiu și nu se mai află sub ocrotirea părintească. Minorul pus sub interdicție rămâne sub ocrotirea părintească până la majorat fără a i se numi un tutore (art. 97—113 Codul familiei).
În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț sau al încetării căsătoriei (prin deces) soțul care nu a împlinit vârsta de 18 ani rămâne cu capacitatea deplină de exercițiu, deci nu se pune problema ocrotirii părintești.
În cazul nulității căsătoriei intervenită înainte ca minora să fi împlinit vârsta de 18 ani soluția este diferită, deoarece nulitatea produce efecte și pentru trecut, nu numai pentru viitor, fiind înlăturate efectele căsătoriei și deci și capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin căsătorie, astfel că în această situație revine ocrotirea părintească asupra minorei.
Dacă însă a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, fiind vorba de o căsătorie putativă, efectele nulității căsătoriei în privința acestei minore se produc numai pentru viitor, nu și pentru trecut, astfel că minora rămâne cu capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin căsătorie, fără a se pune problema revenirii ocrotirii părintești.
DREPTUL SI ÎNDATORIREA DE A ADMINISTRA BUNURILE
COPILULUI
Raporturile patrimoniale dintre părinți și copii sunt guvernate de principiul independenței patrimoniale, prevăzut expres de art. 106 C. fam., potrivit căruia "părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere”. Dată fiind incapacitatea minorului, legea recunoaște părinților două categorii de drepturi și îndatoriri privitoare la bunurile acestuia, ca manifestări ale ocrotirii părintești: dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului, precum și dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele civile, ori, după caz, de a-i încuviința actele (art.105 Codul familiei).
Articolul 105 alin, 1 Codul familiei consacră dreptul și îndatorirea părinților de a administra bunurile copilului minor, sensul conferit noțiunii de administrare având însă o semnificație ce excede actelor de administrare propriu-zise, cuprinzând și actele de conservare, precum și – uneori – și chiar actele de dispoziție. Părintele săvârșește acte de administrare a patrimoniului fără a fi necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, el fiind supus sub acest aspect, regimului juridic aplicabil tutorelui (art.105 alin.3).
Din dispozițiile art. 105 Codul familiei rezultă că administrarea bunurilor, în sensul larg pe care l-am indicat, se va face deosebit după cum vom fi în prezența unui minor in vârstă de până la 14 ani sau a unui minor mai mare de 14 ani. Altele vor fi, deci, împuternicirile părintelui în primul caz și altele în cel de-al doilea.
a) În cazul copilului mai mic de 14 ani, îndatorirea părintelui de administrare a bunurilor acestuia se concretizează în următoarele categorii de acte:
Principala categorie de acte înfăptuite de părinți sunt cele de administrare propriu-zisă, precum cele destinate să asigure folosirea unui bun sau întrebuințarea veniturilor pe care le produce bunul ori a sumelor la care are dreptul minorul.
Administrarea patrimoniului copilului presupune totodată savâșirea de acte de conservare, cum ar fi actele necesare pentru dobândirea unui drept sau în vederea preîntâmpinării pierderii lui și care nu comportă decât cheltuieli reduse comparativ cu valoarea drepturilor astfel conservate.
În fine, părinții sunt îndreptățiți și uneori chiar obligați să facă unele acte de dispoziție, adică acte ce cuprind și un element de înstrăinare sau care potrivit legii și față de consecințele lor posibile, sunt asimilate acestora . De exemplu, sunt considerate acte de administrare, în sens larg. înstrăinarea bunurilor supuse stricăciunii, precum și a celor nefolositoare, dacă valoarea lor este sub 250 lei (art.129 alin. 4 Codul Familiei). Dintre operațiunile frecvent întâlnite în practică, apreciate ca fiind acte de administrare, reținem cu titlu exemplificativ următoarele: lucrările de reparații de întreținere precum și de reparații capitale efectuate la imobilul proprietatea minorului. în măsura în care, potrivit legii, asemenea acte nu depășesc limitele actelor de administrare; încasarea sumelor de bani cuvenite minorului (de pildă a veniturilor produse de bunurile acestuia), plata datoriilor minorului; reprezentarea minorului în justiție; cheltuielile referitoare la întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale.
Pentru orice alte acte săvârșite de către părinți cu depășirea dreptului de administrare este necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare. Astfel încuviințarea prealabilă este necesară în cazul înstrăinării sau gaj arii bunurilor copilului (art 129 alin. 2) exceptând actele de înstrăinare a bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii și a celor nefolositoare, dacă valoarea bunurilor nu depășește 250 lei; precum și în cazul plății creanțelor pe care le au față de copilul minor părinții, o rudă în linie dreaptă ori frații și surorile părinților (art. 126 alin. 2 coroborat cu art. 105 alin. 3 Codul familiei).
Sunt considerate de asemenea acte ce depășesc, limitele dreptului de administrare: acceptarea unei moșteniri, întrebuințarea sumelor de bani aparținând minorului, contractarea unui împrumut în numele minorului.
Nerespectarea cerinței privind încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, atrage anulabilitatea actului juridic încheiat (art.129 alin.Codul familiei, aplicabil prin asemănare), sancțiunea nulității relative putând fi invocată de către minor după împlinirea vârstei de 18 ani, iar până la această dată de autoritatea tutelară precum si de procuror.
În sistemul Codului familiei, părintelui i se interzice încheierea actelor juridice care prin efectele lor sunt de natură să pericliteze interesele minorului, sau care sunt potențial păgubitoare sau grave sub aspect patrimonial. Astfel, nu pot fi încheiate în mod valabil acte juridice între părinți, rudele în linie dreaptă ori frații și surorile părinților, pe de o parte și copilul minor pe de altă parte (art. 128 coroborat cu art. 105 alin. 3 C. fam.); părintele nu poate să facă donații în numele minorului, și nici sa garanteze obligația altuia (art.129 alin.1 coroborat cu art.105 alin. 3 Codul familiei).
Alte îndatoriri ale părintelui privitoare la bunurile copilului minor:
În afara îndatoririi de administrare, părintele mai are și alte îndatoriri, referitoare la bunurile copilului minor, dintre care menționăm:
-întocmirea inventarului, în cazul în care copilul are și alte bunuri decât cele de uz personal;
-să ceară autorității tutelare stabilirea sumei necesare anual pentru
întreținerea minorului și pentru administrarea bunurilor lui (art 106 și 127 C. fam.);
-să depună unele dintre sumele de bani ale minorului, precum și hârtiile de
valoare aparținând acestuia la o casă de păstrare de stat; totodată, să prezinte dări de
seamă anuale și o dare de seamă generală la încetarea ocrotirii părintești.
b) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, dobândind capacitate restrânsă de exercițiu, își exercită singur drepturile și își execută tot astfel obligațiile, dar numai cu încuviințarea prealabilă a părintelui sau a tutorelui, pentru a-l feri de eventualele abuzuri din partea terților (art.105 alin. 2 Codul familiei). În cazul actelor juridice pe care părinții nu le pot încheia decât cu încuviințarea autorității tutelare, minorul trebuie să obțină și această încuviințare (art.133 alin.2 coroborat cu art.105 alin.3 Codul familiei). Copilul minor având capacitate restrânsă de exercițiu nu poate face donații si nu poate garanta obligațiile altuia, nici chiar cu încuviințarea prealabilă a părinților și a autorității tutelare (art.133 alin.3 coroborat cu art.105 alin.3 Codul familiei). Potrivit practicii judiciare, minorul poate săvârși în mod valabil, singur și fără încuviințare prealabilă, acte de conservare și acte ,, mărunte" și de administrare a patrimoniului propriu, în măsura în care aceste acte nu îi produc leziune.
Părinții, la fel ca tutorele, sunt răspunzători pentru pagubele pricinuite minorului din culpa lor cu ocazia administrării bunurilor acestuia (art.141 alin. 2 Codul familiei). Răspunderea părintelui decurge din lege, este delictuala și, ca urmare , îi sunt aplicabile regulile specifice răspunderii delictuale.
Sancțiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la bunurile copilului
1) Răspunderea civilă pentru rea administrație (art.105 alin. ultim și art. 141 C. fam.), în calitatea lor de administratori, părinții răspund, ca și tutorele, pentru pagubele pricinuite minorului prin culpa lor. Părinții răspund de orice fel de culpă în gestiunea bunului minorului și fără a deosebi dacă este vorba de fapte comisive sau omisive.
Răspunderea este angajată chiar dacă autoritatea tutelară a dat părinților descărcare de gestiune. Astfel, de exemplu, părinții răspund pentru amenda fiscală pe care va trebui să o plătească minorul pentru că ei nu au făcut în termen o declarație de impunere sau pentru paguba rezultată din neîntreruperea unei prescripții.
Când părinții administrează împreună și de comun acord bunurile minorului, răspunderea lor este solidară, cum sunt toate obligațiile născute dintr-un fapt ilicit săvârșit de mai multe persoane (art. 1003 Codul civil);
2) Răspunderea penală pentru gestiunea frauduloasă. Potrivit art. 214 Codul penal, constituie asemenea infracțiune pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credință, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie sa aibă grija administrării ori conservării acelor bunuri.
Infracțiunea se pedepsește cu închisoare.
Punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunea de gestiunea frauduloasă nu este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, afară dacă bunul este proprietate privată, când acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Implicatiile Desfacerii Unei Casatorii Ce Decurg Asupra Minorilor (ID: 128083)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.