Implicațiile Balanței de Putere Asupra Regiunii Mena După Primăvara Arabă Studiu de Caz Tunisia, Egipt și Siria

CUPRINS

CAPITOLUL I INTRODUCERE

CAPITOLUL II ELEMENTELE MANIFESTĂRII POLITICII DOMESTICE ÎN POLITICA EXTERNĂ ÎNAINTE DE PRIMĂVARA ARABĂ

Totalitarismul

Autoritarismul

Teoria democrației

Condițiile de stabilitate ale democrației

Valorile democrației

Regimul implementat în Tunisia

Regimul implementat în Egipt

Regimul implementat în Siria

CAPITOLUL III ELEMENTE EXTRA-REGIONALE DUPĂ PRIMĂVARA ARABĂ

Relația cu SUA

Doctrina lui Bush

Doctrina lui Obama

Relația cu Uniunea Europeană

Poziția ONU în soluționarea conflictelor din Siria

CAPITOLUL IV ÎNCEPUTUL DEMOCRATIZĂRII ÎN TUNISIA, EGIP ȘI SIRIA VA DUCE LA O STABILITATE ÎN ZONĂ?

Cum va afecta democratizarea țărilor relațiile cu actorii extra-regionali?

Cât de anevoioasă va fi democratizarea?

CAPITOLUL V STUDIU DE CAZ-DOCUMENTE DE REVOLUȚIE

ABREVIERI

nr. – numărul

O.N.U – Organizația Națiunilor Unite

op.cit. – operă citată

p. – pagina

S.U.A. – Statele Unite ale Americii

U.E – Uniunea Europeană

urm. – următoarele

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Prezenta lucrare se dorește a face o analiză a evenimentelor desfășurate în lumea arabă începând cu anul 2011, evenimente numite de analiștii politici Primăvara Arabă.

După o „absență” care s-a întins pe aproape o jumătate de secol, o parte a societăților care alcătuiesc lumea arabă și-au ridicat glasurile pentru a afirma că-asemenea altor societăți și popoare-sunt dornice și capabile să se ridice împotriva nedreptății, a opresiunii și umilinței.

Astfel, în decurs de câteva luni, în cazul Tunisiei și Egiptului, chiar în câteva săptămâni, revoltele arabe au reușit să demonteze și să demonstreze falsitatea unor mituri despre personalitatea și coordonatele identitare și comportamentale ale „arabului de rând”.

Evenimentele recente au arată că vechile mituri, cu care societatea arabă s-a identificat decenii și secole de-a rândul, au fost puse de-o parte, în tentativa de a așeza în locul lor idealurile epocii numită Al-Nahda.

De-a lungul timpul a fost ridicată întrebarea dacă „revoluțiile arabe” au fost un fenomen prognozabil și predictibil?!

Marea majoritate a analizelor și comentariilor ce s-au emis pe marginea acestei teme converg spre un răspuns negativ și asta pentru că se susține că, nici politologii, nici serviciile de informații sau agenții diplomatici nu au avut premoniții cu privire la posibilitatea desfășurării unor astfel de evenimnete.

Expansiunea revoluțiilor arabe, izbucnite într-o localitate tunisiană, în luna decembrie 2010, a fost comparată cu așa-numitul efect al jocului de domino.

Scânteia declanșării revoluțiilor arabe a reprezentat-o auto-incedierea negustorului tunisian ambulant Mohamed Bouazizi, în urma unei altercații cu cu o patrulă polițienească.

Lipsa pedictibilității evenimentelor desfășurate în lumea arabă a reieșit și din declarațiile fostului președinte egiptean Hosnni Mubarak care declara că „Egiptul nu este Tunisia”; după cum la Damasc, liderul sirian Bashar Al-Assad afirma cu convingere că „Siria este imună la epidemia revoluționară”.

Rădăcinile profunde ale revoltelor arabe nu pot și nu trebuie privite doar ca rezultat al genezei societăților arabe contemporane și al tranformărilor endogene survenite în structurile intime ale acestor societăți.

De fiecare dată când în istoria modernă și contemporană a Orientului Mijlociu arab s-a produs un șoc cu impact deosebit asupra lumii, în ansamblu său, interesele politicie și economice strategice ale marilor actori occidentali-americani, cu deosebire,-au fost omniprezente, dacă nu chiar hotărâtoare pentru evoluția viitorului.

Primăverile arabe sunt exploatate de regimurile arabe în propriul avantaj, la fel ca și alte precedente.

Privind prin prisma unei logici firești a intereselor politice, economice, culturale și ideologice, statele arabe încă nu și-au trasat cu claritate și finalitate destinul.

Datorită actualității și complexității temei, în elaborarea prezentei analize am găsit oportun a studia și sintetiza informații preluate din mass-media, documentarea bibliografică fiind fundamentată în primul rând pe informațiile on line.

Obiectivele lucrării

Actualitatea lucrării pornește de la premisa că fiecare popor este capabil a-și cârmui destinul, primăvara arabă reprezentând glasul lumii arabe de afirmare a dorinței de ridicare împotriva opresiunii, umilinței și nedreptății.

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: științe politice și geopolitică.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, prin aceasta urmărind a analiza cât mai exact a cauzelor care au determinat izbucnirea revoltelor din zona Orientului Mijlociu îndepând cu decemrie 2010.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței cadrului general internațional al principalelor cauze care au stat la baza escaladării conflictelor ce poartă denumirea de Primăvara arabă.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;

cercetarea documentară în scopul creionării tabloului general al principalilor actori internaționali care au fost și sunt implicați în conflictele din Orientul Mijlociu;

cercetarea indirectă prin consultarea numeroaselor articole ale revistelor de specialitate care, încearcă a evidenția necesitatea înțelegerii cauzelor care au fundamentat izbucnirea revoltelor din lumea arabă.

Studiul monografic a fost inclus pentru schițarea cadrului general al evenimentelor începute în iarna lui 2010 în Orientul Mijlociu.

Procesul de elaborare a lucrării a fost însoțit de realizarea unor stagii de documentare și analize a diferitelor articole apărute în mass-media, subiectul revoltelor din Orientul Mijlociu nefiind încă finalizat.

CAPITOLUL II
ELEMENTELE MANIFESTĂRII POLITICII DOMESTICE ÎN POLITICA EXTERNĂ ÎNAINTE DE PRIMĂVARA ARABĂ

Totalitarismul

Hannah Arendt definea totalitarismul ca fiind „un regim al terorii totale”, însă, alții autori ai literaurii de specilitate, precum Raymond Aron, defineau totalitarismul ca fiind „un regim cu o ideologie totalitară, cu un singur partid, cu o poliție secretă atotprezentă, cu un guvern care deține monopolul asupra economiei, culturii și informației.”.

Zbiugniew Brezinski oferă o altă definiție, totalitarismului fiind pentru acesta
„o nouă formă de conducere a unui stat, o variantă de dictatură, un sistem în care instrumentele tehnologic avansate ale puterii politice sunt folosite fără nicio limită de conducerea centralizată”.

Conceptul de totalitarism a fost creat, în 1923, de liberalul italian Mendola, pentru ca ulterior, să fie răspândit de Mussolini prin conceptul „Statul e totul, individul nu e nimic”.

În cadrul literaturii de specilitate au fost evidențiate cinci elemente esențiale care definesc politicile de tip totalitar astfel:

activitatea politică este monopolizată de un singur partid;

partidul unic este animat sau deține o ideologie căreia îi conferă autoritate absolută, aceasta devenind adevărul oficial al statului;

pentru diseminarea acestui adevăr oficial statul se folosește de un dublu monopol – cel ai mijloacelor de aplicare a violenței organizate și cel de persuasiune.

Sistemul de comunicare socială este asimilat de stat și comandat de către cei ce reprezintă statul;

cea mai mare parte a activităților economice și profesionale sunt subordonate statului și devin o parte din acesta. Cum statul este inseparabil de ideologia oficială, acestea sunt impregnate de „adevărul de stat”;

Pentru că totul este activitate de stat și pentru că orice activitate este supusă ideologiei oficiale, orice greșeală comisă în câmpul economico-profesional este o greșeală ideologică. De aici o politizare, o transfigurare ideologică a tot ce se desfășoară în societate.

Ținând cont de faptul că fenomenul este strâns legat de participarea subiectivă inconștientă a indivizilor s-a subliniat că „totalitarismul atacă fundamentele umanității înseși”.

Logica totalitarismului este aceea de a cuceri lumea și de a o transforma într-un vast camp de concentrare. În doctrină s-a subliniat că extsența acestuia nu este posibilă decât într-un context de război. Cu toate acestea sistemele totalitare, „contrar naturii lor profunde s-au instalat pe timp de pace.

Logica totalitarismului, fiind analizată din mai multe perspective, au fost desprinse mai multe trăsături definitorii. Astfel:

Regimul totalitar s-a întemeiat pe o ideologie ce a construit o lume fictivă.

Aceasta a propus o religie ce s-a dorit seculară și care se diferenția de celelalte religii prin constrângerea de a participa și de a crede în preceptele ei. Singurul adevăr pe care îl recunoștea puterea totalitară era acela pe care îl folosea în urmărirea propriilor interese, iar singurul mod liber de exprimare era aceia al „proclamării acestui adevăr oficial”.

Monologul puterii a fost o altă caracteristică a logicii de tip totalitar.

Regimul politic totalitar controlează întreaga societate pentru că aceasta este una anemiată.

În regimurile politice de tip totalitar nu se poate vorbi despre comunitate națională deoarece aceasta se transformă într-o comunitate de cetățeni care se percep în mod reciproc inamici. Nimeni nu știe cine este informator și cine nu.-

Un astfel de regim politic produce doar minciună și ipocrizie generalizată, precum și frică, frică ce este instalată ca o otravă cu acțiune lentă, otravă care produce asfixierea vieții publice, teama deportării în lagăre de concentrare..

În regimurile totalitare se instalează frica profundă și omniprezentă în conștiința colectivă, amenințarea devenind regula vieții cotidiene,

Logica totalitară deposedează individul de el însuși.

Această trăsătură face referire la fenomenul de depersonalizare a individului, fenomen care atomizează societatea. Omul devine anonimul pierdut în masa de anonimi care trăiesc într-un univers indefinit, dar riguros reglementat după reguli total diferite tipului de regim democratic.

Investigarea totalitarismului, ca fenomen sui generis, care a dominat secolul XX, se originează într-un curent de factură liberală, alarmat de presiunea pe care statul indentificat cu societatea o pune pe individ, condamnându-l la dispariție și lovind în valorile tradiționale ale civilizației moderne.

Autoritarismul

Regimurilor politice autoritare se caracterizează prin refuzul jocului democratic-alegeri libere, competiție electorală. Orice putere, de orice tip ar fi, deține o autoritate.

Aceasta primește calificativul de autoritară doar atunci când se folosește în mod arbitra de violență. Când regimul politic abuzează de autoritatea sa, folosind mai degrabă forța decât persuasiunea în realizarea propriilor scopuri sau în procesul de guvernare, vom vorbi de autoritarism.

Vom vorbi despre autoritarism atunci când clientelismul sau cooptarea înlocuiesc selecția democratică întemeiată pe competiție politică, deci când principiile de selecție ale guvernanților sunt corupte

În general, autoritarismul este conceput ca un stat de origine post democratică, care a apărut pentru a întrerupe în mod brutal un regim reprezentativ.

Cauzele posibile ale acestor „accidente autoritare” le găsim în dimensiunile culturale, în dimensiunile socio-economice și în contribuția circumstanțelor.

Regimul politic de tip autoritar se caracterizează prin:

guvernanții nu sunt recrutați prin competiție politică de tip concurențial;

rează de autoritatea sa, folosind mai degrabă forța decât persuasiunea în realizarea propriilor scopuri sau în procesul de guvernare, vom vorbi de autoritarism.

Vom vorbi despre autoritarism atunci când clientelismul sau cooptarea înlocuiesc selecția democratică întemeiată pe competiție politică, deci când principiile de selecție ale guvernanților sunt corupte

În general, autoritarismul este conceput ca un stat de origine post democratică, care a apărut pentru a întrerupe în mod brutal un regim reprezentativ.

Cauzele posibile ale acestor „accidente autoritare” le găsim în dimensiunile culturale, în dimensiunile socio-economice și în contribuția circumstanțelor.

Regimul politic de tip autoritar se caracterizează prin:

guvernanții nu sunt recrutați prin competiție politică de tip concurențial;

regimul nu are o ideologie oficială și nu țintește la mobilizări masive de mase;

prezintă un pluralism redus, acceptându-se un relativ pluralism ideologic;

este tolerată puterea morală a religiilor și puterea economică a marilor întreprinzători;

interdicția unor drepturi politice ca în cazul interzicerii dreptului sindical de asociere;

controlul activităților politice, cel al aparatului de stat și cel al sistemului de comunicare;

limitarea dar nu anularea totală a libertăților publice.

Supraviețuirea regimurilor politice de tip autoritar este „direct legată de eliminarea competiției politice, de interzicerea activităților organizate, de institutionalizarea unui partid unic și a unui sindicat de stat care trebuie sa asigure cererea de cadre administrative, fără a elimina însă pluralismul ideologic la nivel social, dacă acesta nu amenință statul și ordinea de stat.”

Regimurile politice de tip autoritar, mobilizând mijloacele de comunicare, urmăresc modelarea totală a societății, lăsând totuși libertatea de exprimare a opiniilor referitoare la probleme religioase, culturale, de petrecere a timpului liber.

Unele dintre acestea beneficiază chiar de alegeri sau de plebiscite. Asta nu înseamnă că ele devin moderate, deoarece atunci când sunt amenințate cu apariția unei opoziții guvernanții folosesc violențe neiertătoare.

În funcție de gradul de etatizare se pot identifica în literatura de specialitate mai multe tipuri de astfel de regimuri:

autoritarismul patrimonial există atunci când autoritatea puterii politice se întemeiază pe autoritatea tatălui de familie.

oligarhiile clientelare; unde alegerile politice, prezidențiale și parlamentare sunt trucate și unde statul este foarte slab iar forța liderilor oligarhiilor politice este suficient de mare pentru a elimina oponenții reali;

dictaturile populiste și bonapartismul; unde patriotismul și suveranitatea, evocate în obținerea legitimării sociale, mobilizează și anticipează regimurile de mână forte-conduse de generali ce folosesc armata și supun modernizării forțate societățile conservatoare și tradiționale-Abdel Nasser în Egipt, Sadamm Husein în Irak;

birocrațiile autoritare unde este vorba de o delegare de putere politică dinspre stat spre corpuri intermediare

Conchizând, regimurile autoritare impun restricții severe asupra activității indivizilor și grupurilor, încercând să influențeze distribuirea valorilor de către sistemul politic. Prin urmare, un grup mic deține controlul asupra instituțiilor politice și asupra politicilor publice, în timp ce marea majoritate a populației este exclusă de ia decizia politică.

De asemenea, niciun cetățean nu are dreptul să pună sub semnul întrebării sau al îndoielii instituțiile, procedurile sau alocarea valorilor. Cu toate acestea, o serie de aspecte ale vieții nu sunt supuse controlului direct al sistemului politic, uneori ele fiind ghidate de valori tradiționale socieiale sau religioase.

Regimurile autoritare nu cer participarea cetățenilor, aceștia bucurându-se, uneori, de o autonomie considerabilă.

Teoria democrației

Condițiile de stabilire a democrației

Valorile democrației

Una dintre principalele valori ale ideii de democrație o reprezintă egalitatea. Prezumția fundamentală a democrației o reprezintă că o persoană nu este superioară alteia, ci că fiecare individ este egal cu celălat. Altfel spus, democrația presupune egalitate în sensul că democrația cere ca element constitutiv egalitatea.

Așadar se consideră că egalitatea politică necesită: protejarea drepturilor și libertăților egale și asigurarea egalității acestor drepturi și libertăți prin oferirea de oportunități egale.

Din punct de vedere deliberativ, democrația presupune un set de drepturi și libertăți.

O concepție normativă a democrației presupune nu numai că membrii unei societăți au drepturi și libertăț aceștia trebuie să aibă posibilități de exercitare a acestor drepturi în mod egal. Realizarea democrației depinde de faptul ca membrii unei societăți să fie participanti activi în ​​politica democratică. Acest lucru înseamnă că se impune să aibă posibilități reale de a participa la/și influența colectivă de luare a deciziilor.

Din punctul de vedere al teoreticienilor aceștia nu au ajuns la un acord cu privire la ceea ce este necesar pentru a se asigura egalitatea de șanse, însă sunt de accord cu privire la sursele inegalității politice și anume:inegalitatea de resurse, accesul la cunoștințe, și motivația. O anumită constrângere este necesară pentru realizarea normativă al egalității democrației.

Un al doilea obstacol în calea egalității politice îl reprezintă accesul la
cunoștințe și informații Specialiștii de politici publice și grupuri de interese domină discuțiile politice complexe și de luare a deciziilor.

Egalitatea politică este o condiție constitutivă a democrației, realizarea
egalității politice fiind dependentă de respectarea anumitor libertăți fundamentale egale și asigurarea egalității de șanse pentru influență politică.

Regimul implementat în Tunisia

Este binecunoscut faptul că Tunisia este una din statele cele mai laice ale lumii arabe, fiind una dintre cele mai liniștite și stabile din zona Orientului Mijlociu.

Începând cu anul 1956, anul proclamării independenței și sfârțitul regimului colonial fancez, și până în 1987 Tunisia a fost guvernată de Habib Bourguiba, un susținător ferm al ideilor laice, susținând în același timp și emenciparea femeii. Este cunoscut faptul că în Tunisia femeile beneficiază de cele mai multe drepturi față de alte state arabe.

Habib Bourguiba este cel care a abolit poligamia.

Însă, toate aceste „realizări” nu l-au împiedicat pe Habib Bourguiba să acumuleze tot mai multă putere devenind un dictator. În cursul anului 1987, după ce medicii au certificat, în mod oficial, că Habib Bourguiba, din cauza stării de sănătate, nu mai poate de exercita puterea, ștafeta președinței a fost preluată de Zine el Abidibe Ben Ali.

La nivel intern această preluare d eștafetă a fost catalogată ca o lovitură de palt. Acesta moștenea o țară stabilă din punct de vedere economic și mult mai prosperă față de alte state vecine.

Ben Ali a continuat politica lui Habib Bourguiba, menținând o linie dură împotriva islamiștilor.

La finele anului 2006 zeci de suspecți au murit împușcați de forțele de ordine și alte sute au fost acuzate de conexiuni cu grupări teroriste. Trebuie menționat că această violență politică nu este specifică într-un stat ca Tunisia

Ben Ali a menținut un regim autoritar, în ciuda faptului că unii deținuți politici au fost eliberați,. Ben Ali a obținut, în cursul anului 2009 cel de-al cincilea mandat în alegeri, însă, asemeni celor anterioare, acest mandate a fost obținutprin fraudă.

Deși președenția era limitată la 3 mandate, acesta a modificat Constituția tocmai pentru a se putea candida la alegerile din 2004, respective 2009

Presa se afla sub control strict, intimidarea ziariștilor fiind o practică obișnuită. La 17 iulie 1995, Tunisia a fost prima țară mediteraneană care a semnat un Acord de Asociere cu Uniunea Europea, Acord ce a intrat în vigoare abia 1998.

După evenimentele din ianuarie 2011, primele alegeri libere, după înlăturarea lui Ben Ali, au avut loc la 23.10.2011

În cadrul acestui scritin tunisienii au fost chemați în vederea alegerii unei Adunări Constituante, partidul islamist Ennahda fiind favorit.

La nouă luni de la înlăturarea lui Ben Ali, în urma scrutinului din 23.octombrie 2011 Partidul islamist Ennahda a câștigat alegerile, cu un procent de 41,47% din voturi.

Partidul islamist Ennahda a obținut, în Adunarea Constituantă, 90 de mandate din 217 membri, devansând astfel Congresul pentru Republică cu 30 de mandate și Ettakatol cu 21 de mandate.

În aceste condiții Partidul islamist tunisian, partid reprimat în timpul regimului lui Ben Ali, și-a făcut intrarea pe scena politică tunisiană având influență asupra tuturor deciziilor care privesc viitorul țării.

Marea surpriză a alegerilor din octombrie 2011 a reprezentat-o Petiția populară a lui Hechmi Haadmi, un bogat om de afaceri tunisian, ce s-a clasat pe locul al patrulea cu
19 mandate.

Partidul Democrat formațiune istorică tunisiană, s-a clasat pe locul al cincilea, cu 17 mandate.

După alegerile din octombrei 2011, alegeri ce au avut ca principal scop alegerea unei noi Adunări Constituante, menită a elabora o nouă Constituție, islamișteii vitorioși la aceste alegeri au format un nou Guvern și au8 început să acapareze toate instituțiile statului, lăsând deoparte scrierea unei noi Constituții.

O lungă perioadă de timp a fost pierdută, în Adunarea Constituantă, pe probleme ridicate de islamiști precum aplicarea legii islamice șaria, complementaritatea între bărbați și femei și nu egalitatea între ei etc.

Sub presiunea societății civile islamiștii au eșuat în toate aceste chestiuni. Redactarea Constituției a întârziat datorită numerpoaselor divergențe,

Totodată, în ciuda promisiunilor islamițtii au fost cei care au blocat legea privind independența magistraților, legea audiovizualului, mai mult, pentru a deține controlul justiției, aceștia s-au reîntors la instanțele create de Ben Ali.

În aceste condiții islamișțștii au pierdut teren, în ultimele sondaje situându-se pe locul doi după Partidul secularist Nidaa Tounes, partid ce a înregistrat un procent de 29,9%.

În ciuda tendințelor dominatoare ale islamiștilor, la acest moment nu se poate afirma cpă revoluția din ianuarie 2011 a fost confiscată de noua putere și asta pentru că spre deosebire de Egipt, islamiții nu dețin majoritatea absolută în Adunarea Constituantă.

Regimul implementat în Egipt

Egiptul este un stat republican, având la bază un sistem semiprezidențial.

În urma evenimentelor din 2011, și demisia președintelui Hosni Mubarak, puterea executivă a fost preluată de către Consiliul Suprem al Forțelor Armate, care a dizolvat parlamentul, și a suspendat constituția.

Anul 2012 a însemnat alegerea celui de-al cincilea președinte ale Egiptului în persoana lui Mohammed Morsi.

Potrivit noilor reglementări aprobate prin referendum în martie 2011, președintele poate fi ales pentru două mandate cu o durată de patru ani pentru fiacre mandat

Deși în urma convocării Adunării Populare a noilor aleși din martie 2012, a fost numit un comitet însărcinat cu elaborarea unei noi constituții, alegerea noului președinte al Egiptului, a avut loc în lipsa unei noi legi fundamentale.

Având în vedere această realitate Consiliul militar, ce a preluat puterea la începutul anului 2011, a promis un vot corect și civil, primul scrutin al alegerilor desfășurându-se la 23 și 24 mai 2012.

Acest tur de scrutin a fost urmat de un nou tur la 16 iunie și 17 iunie, în urma căruia Mohamed Morsi a câștigat.

În Egipt, principalul organ legislativ este Adunarea Poporului (Maglis El-Shaab)

Potrivit art. 87 din legea fundamentală din totalul de 454 de deputați, 444 sunt alei direct, în timp ce maxim de 10 dintre aceștia pot fi numiți de către preedintele republicii.

În februarie 2011 odată cu abrogarea Constituției a fost dizolvată și Adunarea Poporului. În urma dizolvării Adunării Poporului s-a trecut la organizarea de noi alegeri primul tur al alegerilor desfășurându-se în noiembrie 2011, al doilea tur în decembrie 2011, iar cel de-al treilea în ianuarie 2012. Noua configurație a Adunării Popurului s-a realizat la 17 martie 2012.

Consiliul Shura este alcătuit din 264 de membri, și reprezintă camera superioară a Parlamentului egiptean, cameră creată în 1980.

În Consiliul Shura 176 de membri sunt aleși în mod direct, iar restul de 88 sunt numiți de către Președintele Republicii pentru mandate de șase ani. La fiecare 3 ani o jumătate a Consiliului Shura este reînnoit.

Puterile legislative ale Consiliului Shura sunt limitate, în marea majoritate a problemelor legislative, Adunarea Populară fiind camera care are ultimul cuvânt. Asemeni Adunării populare și Consiliul Shura a fost dizolvat în februarie 2011.

Regimul implementat în Siria

În anul 1970 Hafiz al-Asad a preluat puterea iar după moartea sa, în 2000, a fost succedat la putere de fiul său, Bashar al-Asad.

Lunga supraviețuire a guvernului s-a datorat, în parte, dorinței puternice de a oferi anumitor categorii sociale un rol important.

Constituția siriană din 1973 legitima Partidului Baas cu funcții de conducere în stat, iar președintelui îi erau conferite largi prerogative.

În timpul evenimentelor din 2011-2012, o nouă constituție a fost supusă unui referendum.

Printre principalele modificări, această nouă constituție a abolit vechiul articol
8 care consacra puterea partidului Ba'ath. Potrivit noului articol 8 “Sistemul politic al statului se bazează pe principiul pluralismului politic, iar exercitarea puterii democratice prin se realizează prin vot”.

Articolul 88, nou introdus, limitează mandatul președintelui la 7 ani, cu posibilitatea re-alegerii tot pentru un mandat de 7 ani.

În urma referendumului, a fost adoptată o nouă Constituție ce a intrat în vigoare la
27 februarie 2012.

Potrivit noii Constituții Președintele numește miniștri, poate declara război și starea de urgență, emite legi, care, cu excepția cazurilor de urgență, presupune ratificarea de către Consiliul Poporului. De asemenea, tot președintelui îi revine dreptul la amnistie, dreptul de a modifica Constituția, și de a numi funcționari publici și personal militar.

Tot în cuprinsul noii legi fundamentale se menționează că președintele este musulman, însă acesta nu poate impune islamul ca religie de stat.

Sistemul judiciar din Siria este un mixt între sistemul judiciar otoman, francez și cel islamic, cu trei niveluri de instanțe: judecătorii-primă instanță, Curțile de apel și Curtea Constituțională, cea mai înaltă instanță.

Ultimele alegeri parlamentare au avut loc la 7 mai 2012, rezultatele fiind anunțate în data de 15 mai.

În urma acestor alegeri Partidul Baas a câștigat cu un procent mult mai mare față de precedentele alegeri, înregistrând aproximativ 60% din cele 250 de locuri parlamentare.

Anterior, Baath a avut o majoritate de peste 50% din locurile din parlament

Dacă adăugăm deputații independenți, deputati ce susțin Partidul Baas, parlamentarii care îl susțin pe președinte reprezintă peste 90% din numărul de locuri în noul parlament.

Printre partidele de opoziție nou înființate-august 2011-doar unul singur a câștigat și anume Partidul Democrat Sirian

Mai mult, trei reprezentanți a vechilor partide de opoziție au fost aleși în Parlament: Qadri Jamil și Ali Haydar din Frontul pentru Schimbare și Eliberare, și Amro OSI din Inițiativa de kurzi sirian.

CAPITOLUL III

ELEMENTE EXTRA-REGIONALE DUPĂ PRIMĂVARA ARABĂ

Relația cu SUA

Relația Statelor Unite ale Americii din perioada Administrației Bush cu Orientul Mijlociu

Ulterior atacurilor din 11 septembrie 2001, puterea și influența americană au crescut brusc în Orientul Mijlociu.

Deși marea masă a populației a rămas, în cel mai bun caz, sceptică în ceea ce privește aspirațiile administrației Bush, guvernele lor au urmat, în mare, linia Washingtonului.

În 2004, cu excepția numai a două state, prim-miniștrii, regii și președinții de la Aden la Beirut și de la Cairo la Bagdad au hotărât că e spre propriul lor interes dacă se aliau și nu se opuneau Statelor Unite.

Cele două excepții de care aminteam anterior, au fost regimul fundamentalist din Iran și regimul partidului Baas din Siria.

În urma decesului, în 1994, a lui Basil Assad, fiul cel mare și preferatul președintelui de fier al Siriei, Hafiz Assad, 1-a scos la lumină pe fratele său mai tânăr, Bashar. La moartea lui Hafiz, a fost ales fără niciun fel de opoziție președintele țării sale.

Noul lider Sirian își exprimase deja sprijinul pentru reformă, iar urcarea sa pe tron s-a anunțat ca o scurtă primăvară liberală. Sute de prizonieri politici au fost eliberați, cenzura presei a fost atenuată, iar discuțiile fățișe despre probleme politice – tolerate.

La scurt timp președinția lui Bashar Assad a început sa se clatine.. Economia greoaie nu era deloc ajutată de cheltuielile militare disproporționate sau de eșecul guvernului de a demola vechiul control de stat de tip sovietic.

În 2006, în pofida exploatării rezervelor sale de petrol și gaze naturale, venitul pe cap de locuitor al Siriei se situa de-abia la un sfert din cel al Libanului învecinat.

Dezamăgiți de nereușita guvernului de a institui reforme politice și economice semnificative, sirienii și-au risipit bunăvoința față de noul lor președinte.

Între timp, cu toată dorința mărturisită a lui Bashar de a-și îmbunătăți relațiile cu Israelul, încordarea dintre cele două state a rămas la fel de mare. Discuțiile continue despre pace nu au adus prea multe progrese, iar incursiunile răzlețe ale Hezbollahului peste graniță provocau represalii dure din partea Israelului.

În 2003, avioanele israeliene au atacat obiective palestiniene chiar din apropierea Damascului. Probabil și mai primejdioasă a fost includerea Siriei de către SUA pe „axa răului”. A urmat apoi, în 2003, un avertisment potrivit căruia Siria va înfrunta consecințe serioase dacă nu va reuși să oprească grupările extremiste despre care se spunea că acționează pe teritoriul ei.

La un moment dat, Washingtonul chiar a sugerat că Assad însuși adăpostise armele de distrugere în masă ale lui Hussein. După ce această afirmație s-a dovedit a fi lipsită de temei, liderul sirian a fost avertizat să nu-și dezvolte propriile sale aerme de distrugere în masă.

Supărarea americanilor pe Siria a crescut după invadarea Irakului, acțiune criticată de președintele Siriei.. El a fost acuzat că le-a permis insurgenților potrivnici Coaliției să treacă liberi granițele țării sale în Irak și apoi să fugă repede înapoi în momentul în care adversarii îi urmăreau.

La acel moment susținătorii președintelui Bush au declarat, în mod deschis, că doresc îndepărtarea lui Assad și a regimului său. Consilierii mai moderați, susținuți de Marea Britanie și Franța, au avertizat însă că ar putea izbucni un război civil odată cu prăbușirea lui Assad. Existau și numeroase alte probleme subterane sinistre.

La sfârșitul lui 2005, unele zvonuri întemeiate sugerau că administrația Bush găsit, o utilizare a regimului brutal al lui Assad: obținerea de informații, sub tortură, de la suspecții teroriști care nu ar fi putut fi tratați așa sub jurisdicția Statelor Unite.

Mărturie stau „extrădările extraordinare" și secrete ale unor asemenea suspecți în Siria, transportați în avioane militare americane.

La începutul lui 2005, după asasinarea fostului premier libanez Rafik Hariri, criza siriană pe plan extern s-a adâncit în mod clar.

Opinia publică libaneză s-a îndepărtat de Siria, Assad fiind nevoit, sub presiunea internațională, să-și aducă acasă forțele de menținere a păcii.

Comisia ONU care a investigat moartea lui Hariri adescoperit clar amestecul Siriei și a criticat regimul Baas pentru încercarea de a o induce în eroare.

Depunând eforturi de a-și reduce izolarea pe plan extern, regimul Assad și-a îmbunătățit relațiile cu Turcia și a acceptat discuții de reconciliere cu Israel.

Pentru a-și îmbunătăți poziția la nivel intern, la un congres al Partidului Baas, unii demnitari au vorbit despre reforme iminente. Aceste gesturi împăciuitoare au fost oarecum subminate atunci când Egipt, Arabia Saudită și alte state arabe puternice s-au oferit să medieze neînțelegerile dintre Assad și adversarii săi. Nici regimul nu a fost ajutat de amenințările ONU cu sancțiuni sau de cererea secretarului de stat SUA, Condoleezza Pace, „de a lua hotărârea strategică privind schimbarea fundamentală a comportamentului său”

Mai mult, exilații sirieni susținuți de Statele Unite, unii dintre ei foști membri ai Partidului Baas, au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a menține rezistența în patrie.

La începutul anului 2006, situația lui Assad era extrem de primejdioasă. El rămăsese cu două posibilități: ori ceda în fața presiunii externe continue, ori refuza cooperarea cu acuzatorii lui, în speranța că ceva s-ar putea întâmpla pentru a se abate atenția în altă parte. Războiul Hezbollah din Liban i-a furnizat exact diversiunea necesară.

Conflictul a sporit prestigiul lui Assad în lumea arabă, deoarece el a sprijinit fățiș organizația Hezbollah împotriva Israelului. De asemenea, Assad a devenit un mijlocitor puternic, aceast lucru fiind clar în timpul vizitei din septembrie 2006 a secretarului general ONU Kofi Anan, când președintele sirian i-a promis sporirea securității de-a lungul granițelor sale și oprirea scurgerii de arme către Hezbollah.

La începutul noului mileniu, Iranul se afla într-o schimbare continuă, peste jumătate din populație având sub 25 de ani.

Categorisirea Iranului de către președintele Bush ca țară a „axei răului” a provocat pagube iranienilor din toate clasele și credințele. În special moderații s-au simțit atacață; ei aveau nevoie de sprijinul americanilor în lupta de liberalizare a țării, nu de ostilitatea lor.

Înrăutățirea relațiilor dintre Statele Unite ale Americii și Iran intrase acum în mâinile conservatorilor șiiți. De asemenea, prezența trupelor occidentale chiar peste graniță și uciderea musulmanilor în numele democrației liberale au pus piedici cauzei moderaților.

Mai mult, sprijinirea lui Khatami de către provinciali și săraci a început să
slăbească, deoarece mult lăudatul lui program reformator eșuase în asigurarea slujbelor și a salariilor promise.

Ca urmare, în februarie 2004, ajutați din plin de Consiliul Superior care împiedicase prezentarea la alegeri a mii de candidați înainte ca scrutinul să aibă loc, reacționarii au recâștigat majoritatea în Majlis. Anul următor, spre surprinderea tuturor, primarul ultraconservator al Teheranului, Mahmoud Ahmadinejad, a triumfat la alegerile prezidențiale, care și așa înregistraseră o participare scăzută.

Din momentul în care și-a asumat mandatul, Ahmadinejad, lipsit de experiență,
a început să-și facă dușmani. Intenționând creșterea controlului statului în industrie, el și-a îndepărtat comunitatea oamenilor de afaceri, slăbind economia Iranului. Dar cei care au avut cel mai mult de suferit au fost săracii, chiar cei care l-au ajutat în alegeri.

În cursul anului 2006 lui Ahmadinejad și acțiunile sale radicale au intensificat confruntările cu comunitatea internațională. În februarie, Agenția Internațională a Energiei Atomice, sub auspiciile ONU, a atras atenția Consiliului de Securitate asupra programului nuclear al Iranului, menționând că nimeni nu știe sigur dacă îmbogățirea uraniului are loc numai în scopuri pașnice. Oamenii de știință americani consideră însă că uraniul se poate fabrica doar cu un singur scop: construirea unei arme nucleare. În aprilie, iranienii au anunțat că au reușit să producă, în scopuri pașnice, uraniu îmbogățit, în uzina lor din Natanz.

Nevoit să înfrunte criticile internaționale tot mai aprige, președintele Ahmadinejad nu a dat însă niciun semn că ar ceda cumva. Problema energiei atomice i-a raliat pe naționaliști în jurul lui, tăindu-le, în același timp, din avânt adversarilor din interior.

În afară de aceasta, președintele Iranului declara că „nu trebuie nimeni să se îngrijoreze că Iranul ar putea utiliza în mod greșit programul său nuclear, deoarece liderul suprem, ayatollahul Khamenei, a promulgat o fatwa (condamnare religioasă) împotriva armelor nucleare. „

Acestea fiind spuse, când rușii s-au oferit să ajute Iranul în procesarea combustibilului nuclear, răspunsul lui Ahmadinejad a fost mai mult decât ambiguu.

După multe discuții, în iulie 2006, Consiliul de Securitate ONU i-a dat termen Iranului până la sfârșitul lui august să-și suspende activitățile nucleare. Termenul-limită a venit și s-a dus, punând Consiliul de Securitate într-o poziție dificilă. Dacă cineva s-ar fi năpustit prea aspru asupra Iranului, populația sa probabil l-ar fi sfidat, unindu-se în jurul nonconformistului său președinte, care și-ar fi întărit astfel puterea.

Pe de altă parte, dacă nu s-ar fi luat nicio măsură, armele nucleare ar fi putut ajunge în mâinile unor fanatici despre care toată lumea știa că alegeau să moară sau să se sinucidă, pentru ceea ce considerau ei că ar fi o cauză dreaptă.

Doctrina lui Obama

La începutul evenimentelor din Egipt vicepreședintele american Joe Biden declara că „Președintele Hosni Mubarak nu este un dictator și nu ar trebui să-și dea demisia” Acesta sugera puterii de la Cairo să dea dovadă de reținere.

Președintele Statelor Unite, Barack Obama, subliniase faptul că „Egiptul a fost un aliat al Washingtonului în multe situații critice”, liderul de la Casa Alba menționând că mesajul său pentru Hosni Mubarak a fost întotdeauna același: bunăstarea pe termen lung nu poate fi asigurată decât prin reforme economice și politice.

De asemenea, administrația de la Casa Albă recunoștea că „tortura la care recurge poliția este un fenomen obișnuit și omniprezent în Egipt”, o crima împotriva drepturilor omului

Mubarak era descris de diplomatții americani un individ extrem de pragmatic și un aliat indispensabil, „un realist care nu are timp de idealuri”, care se vede nevoit să recurgă la forță pentru a reprima opoziția din interiorul țării și pe care îl deranjează orice fel de critici la adresa situației drepturilor omului din Egipt, inclusiv cele venite din partea Statelor Unite ale Americii.

Potrivit ambasadoarea SUA la Cairo, Margaret Scobey „Brutalitatea poliției împotriva delincvenților comuni este ceva obișnuit și omniprezent”.

În ceea ce privește poziția Casei Albecu cu privire la evenimentele din Siria, acestea s-au concretizat prin declarația, din cursul lunii octombrie 2011, de condamnare a violențelor practicate de către regimul de la Damasc, inclusiv asasinarea unui lider kurd al opoziției anti-baasiste.

Administrația americană i-a cerut președintelui Bashar Al-Assad, pe un ton imperativ și ultimativ, să plece de la putere “acum!”.

“Statele Unite condamnă cu fermitate recursul la violența extrermă practicată de regimul sirian împotriva opozanților săi. Asemenea acte arată fără nicio tăgadă falsitatea promisiunilor de reformă și dialog făcute de regimul de la Damasc Ultimele atacuri […] dovedesc că regimul sirian este decis să facă totul pentru a închide definitiv gura opozanților săi. Președintele Assad trebuie să plece acum, înainte ca țara sa să lunece ireversibil într-o direcție foarte primejdioasă”.

Purtătorul de cuvânt de la Casa Albă mai precizat că intensificarea acțiunilor repressive împotriva demonstranților survine la doar trei zile după eșecul votului din Consiliul de Securitate asupra proiectului de Rezoluție prin care organizația internațională condamna Siria la nivel global și cerea impunerea de noi sancțiuni împotriva acestei țări.

Eșecul s-a datorat veto-ului opus de China și Federația Rusă.

Purtătorul de cuvânt de la Casa Albă a promis că “Statele Urne vor continua să încerce mobilizarea întregii comunități internaționale în susținerea aspiraților democratice ale cetățeni: sirieni și, împreună cu aliații și prietenii lor, vor continua presiunile în această direcție”.

La momentul 2011 președintele Dmitri Medvece lua în considerație, pentru prima oară pe parcursul “primăverii arabe”, posibilitatea plecării de la putere a lui Bashar
Al-Assaa. Vice-ministrul rus al Afacerilor Externe, Mikhail Bogdanov declara: ”Cooperăm, în mod activ cu conducerea siriană pentru a o determina să procedeze la implementarea unor reforme indispensabile. Suntem pregătiți să ascultăm punctele de vedere ale opoziției față de regimul de la Damasc și să le prezentăm, în mod direct și fără mijlocitori, viziunea și părerile noastre.”

Relația cu Uniunea Europeană

Prin Tratatul de la Lisabona a fost adus Uniunii Europene un președinte “european” belgianul Herman Achille Van Rompuy și un șef al diplomației europene britanica Margaret Catherine Ashton, baroneasă de Upholland.

La scurt timp după împlinirea unui an de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană s-a aflat, din perspective Politicii de Vecinătate, în fața unei neașteptate primăveri.

Plecate din Tunisia-și extinse în Egipt, Libia, Siria. Bahrein, Yemen și în alte tărâmuri ale Orientului Mijlociu din vecinătatea sud-mediteraneană a Uniunii Europene, tulburările revendicative au pus Uniunea Europeană în fața unui examen ce putea fi trecut sau “picat”.

Examenul în fața căruia se afla Uniunea Europeană poate fi sintetizat într-o întrebare obsesivă: în ce măsură coordonarea paneuropeană în chestiuni legate de politica externă europeană, în general, și în cele privitoare la sintagme precum “politica de vecinătate”, “Uniunea pentru Mediterana” sau "Mediterana unită” puteau să devină o realitate.

Pentru cele 27 de state ce formează Uniunea Europeană, contextul nu a fost lipsit de complicații, fie și pentru faptul că Uniunea Europeană devenea, cel puțin în faza inițială a intifadelor, unicul actor străin în procesiul ineditului joc de domino.

Raportat la Primăvara arabă Uniunea Europeană a avut o poziție extrem de precaută, evitând asumarea unor sarcini ce țin de efluviile unei epoci revolute și să facă aceasta de dragul sloganurilor democrației.

Unii politicieni și gânditorii europeni au văzut în revoluțiile arabe din nordul Africii și Mashrequl arab un preambul al democrației, stabilității, transparenței și funcționalității instituționale.

Poate că este mult prea devreme a se ridica întrebarea dacă situația din Egiptul de după Mubarak a adus vreo schimbare în direcția valorilor democrației. Această întrebare este și în ceea ce privește Tunisia.

Opinia publică a putut fi martoră, prin intermediul tehnologiilor de comunicare, la spectacolul judecării lui Hossni Mubarak. Europenii nu și-au ascuns “emotivitatea” în fața imaginii unui fost președinte transportat pe targa și prezentând, printre gratii, imaginea unui om muribund.

Însă, această “emotivitate” nu ține loc de răspuns la întrebarea “ce au făcut cei
27 membri ai Uniunii Europene – ca uniune – pentru a-i asista pe egiptenii post-Mubarak, în așa fel încât în țara lor să nu se mai repete dramele pe care le-au trăit?

Primăverile arabe au demonstrat că la acest moment Uniunea Europeană nu are o reală politică de vecinătate elaborată și pregătită pentru implementare.

O imagine artificială lasă impresia că, din perspectiva Uniunii Europene, primăverile arabe sunt destinate toate să urmeze modelul parcurs în lumea arabă a Maghrebului nord-african: manifestații, succedate de intrarea în acțiune a forțelor repressive, proteste internaționale, dispariția liderului, eventual cu aceeași participare militară a NATO, și strigătele de victorie amestecate cu certurile pentru împărțirea puterii și influenței.

Chiar și în aceste condiții, Uniunea Europeană și-a susținut discursul despre “ajutor și suport activ” pentru viitoarele democrații emergente

Însă, din păcate nu s-a stabilit cui îi va fi distribuit acest support-lui Barroso, Catherine Ashton, Van Rompuy?!

În contextual celor prezentate se impune a se ridica întrebarea referitoare la măsura în care instituțiile europene au fost pregătite să promoveze o politică externă în numele și cu consensul tuturor membrilor, și nu doar în virtutea convingerii unor lideri europeni, potrivit cărora “dictaturile sunt făcute pentru a fi înlăturate”.

Așadar, ce concluzii ar putea fi desprinse cu referire la viitoarea politică europeană privitoare la abordarea actualelor evenimente din Orientul Mijlociu?

Politica arabă a Uniunii Europene nu a decăzut nici într-un eșec categoric și nici în degringoladă și incoerență totală.

Dar, exceptând măsurile punitive, precum înghețarea conturilor bancare sau înscrierea pe lista indezirabililor a unor înalți responsabili ai regimurilor arabe totalitare, măsuri care nu au avut decât un palid efect emoțional, Uniunea a reușit, cu siguranță un singur lucru efficient și anume buna organizare a evacuării și repatrierii resortisanților europeni aflați în statele arabe cuprinse de revoluție.

Conchizând putem afirma că răspunsul Uniunii Europeană la provocările “primăverii arabe” a fost lipsit de coeziune și unitate, acesta fiind caracterizat prin poziții diferite, dacă nu de-a dreptul diametral contradictorii.

Poziția Franței

Odată cu instalarea la Elysee, în 2007, a lui Nicolas Sarkozy analiștii si-au pus întrebarea dacă politica pe care noul președinte al Franței avea în program să o promoveze va fi una izvorâtă din identitatea și interesele francezilor.

La scurt timp s-a putut constata că, spre deosebire de predecesorii săi, Nicolas Sarkozy a făcut din propriile convingeri personale axa directoare și coordonata definitorie a politicii interne și internaționale a Franței.

Astfel, Nicolas Sarkozy a elaborat, fără consultarea vreunuia dintre omologii săi europeni și cu atât mai puțin, pe omologii din sudul nord-african al Mediteranei – proiectul așa-numitei Uniuni pentru Mediterana. Un context în care consolidarea relațiilor cu Mu’ammar Al-Gaddhafi și regimul „jamahiriyan” s-a aflat la loc de frunte.

În acest context, discursul francez din perioada crizei libiene s-a dovedit a fi profund contradictoriu cu logica politică adoptată și declarată, inițial, în ceea privește raporturile „de strânsă prietenie și colaborare” cu Marea Jamahiriye Arabă Libiană Socialistă.

Astfel, din apărătorul „principial” al omologilor săi, respectiv dictatorul tunisian, Zine El-Abidine Ben Ali și cel egiptean, Mohammed Hossni Mubarak, președintele Nicolas Sarkozy s-a transformat în pionierul intervenției militare directe în problemele interne ale celor două state maghrebiene arabe și, apoi, cu și mai multă pasiune, în evenimentele libiene.

În acest din urmă caz, există o serie de considerente care pot explica această schimbare de atitudine a președintelui francez, unul dintre acestea regăsindu-se în dorința arzătoare a liderului de la Elysee de „a se evidenția ca șef de pluton absolut în cursa pentru cucerirea noilor realități arabe nord-africane și mijlociu-orientale.”

Poziția Germaniei

Discursul politic european acceptă afirmația potrivit căreia relațiile franco-germane constituie principalul factor motrice care asigură dinamismul edificiului continental unit, în ansamblul său.

Interesele comune ale celor două state, ca și cordialitatea existentă între liderii politici ai acestora au impus paradigma franco-germană drept „motor” și „locomotivă" a Uniunii Europene.

Perioada pregătitoare pentru lansarea inițiativei cunoscută drept Uniunea pentru Mediterana a pus în lumină diferențele de abordări care îi separă pe cei doi lideri politici europeni. În vreme ce Nicolas Sarkozy s-a manifestat ca politicianul care dorește să conducă de unul singur și să aibă paternitatea exclusivă a conceptului de Mediterana unită și de „cooperare euro-mediteraneană”, Angela Markel nu și-a ascuns opoziția față de ideea președintelui francez de a decide, fără consultarea prealabilă a celorlalți parteneri din Uniunea Europeană, într-o problemă de maximă importanță precum este conceptul Euromed.

Însă, lucrurile au evoluat în avantajul vizibil al lui Nicolas Sarkozy care, în final, a putut să anunțe, la Paris, în luna iulie 2008, nașterea „oficială” a Mediteranei unite.

Odată cu începutul anului 2011, o altă disparitate avea să se impună de la sine în momentul când „primăvara revoltelor” a ajuns între frontierele Jamahiriyei libiene a lui Mu'ammar Al-Gaddhafi. Inițial, Germania a respins categoric angrenarea în aventura militară anti-libiană susținută de președintele Franței, cu scopul declarat al „protejării societății civile”, confruntată cu brutalitățile și excentricitățile dictatorului libian.

Însă, aceasta nu a însemnat că Angela Merkel ar fi acceptat ca întreaga comunitate europeană și internațională să rămână cu mâinile încrucișate și nepăsătoare la ceea ce se întâmplă în Libia. Dimpotrivă Germania Angelei Merkel a fost cât se poate de neechivocă: politica adoptată de Gaddhafi în chestiunea intifadei este una represivă, nejustificată și trebuie, în consecință, să fie oprită.

Ceea ce a stârnit iritare în interiorul diplomației germane a fost tentativa lui Sarkozy de a atrage și alte state-europene și non-europene alături de o strategie purtând sigla exclusivă „produit en France”.

Mai mult, un motiv nu mai puțin iritant pentru Berlin a fost și sentimentul nedeclarat că, sub pretextul „apărării civililor”, Franța și Nicolas Sarkozy, personal, urmăresc să exploateze un motiv cu indiscutabil mesaj umanitar pentru consolidarea propriei poziții politice și strategice și pentru aducerea președintelui în luminile rampei drept „salvatorul providențial” al poporului libian.

Acesta este și contextul care a determinat Germania să se abțină de a vota în favoarea Rezoluției 1973 a ONU, impunându-se, astfel, în fața comunității internaționale, ca actor principal pe eșichierul politicii externe europene, promotor al „comunitarismului” decizional și al ideii că mai pot exista și alte soluții decât cele franceze.

Printr-o asemenea poziție, Angela Merkel se dovedea, pe de o parte actorul care nu se opune voinței comunitare și nici nu împiedică aplicarea acesteia, iar pe de altă parte, pe plan intern, își asigura în fața electoratului și a opiniei publice germane, imaginea politicianului care nu impune propriului popor poziții și politici gândite și elaborate de alții.

Poziția Marii Britanii

Dintr-o perioadă incipientă în existența Uniunii, diplomația anglo-saxonă s-a evidențiat prin specificitățile sale aflate, nu de puține ori, în contradicție sau în opoziție cu strategia generală pan-europeană. Unul dintre momentele cele mai relevante din această perspectivă a fost oferit de invadarea Irakului, în primăvara anului 2003, când Londra a decis, din primele clipe ale mandatului preluat de George W. Bush, să se alăture necondiționat și nelimitat planurilor și politicilor globale și regionale ale Statelor Unite ale Americii.

Ezitările intra-europene și chiar incapacitatea de a realiza convergența și unitatea abordării strategice colective pentru numeroase probleme ale vieții proprii și ale celei internaționale s-a tradus prin tendințe statal-naționale, în poziționarea față de problemele generale și sectoriale ale lumii contemporane. Pe de altă parte, nu poate trece neremarcată tradiționala orientare a Marii Britanii către o permanentă diminuare a interesului pe care Londra îl manifestă pentru ceea ce e numită „unitatea europeană”.

Punctul focalizator a politicii și gândirii politice engleze îl reprezintă Statele Unite ale Americii. Prea puține au fost momentele în care Londra să fi pus în fruntea listei sale de priorități interesele comunitare europene și puncte de vedere exclusiv „britanice”, chiar opuse afinităților sale tradiționale cu politicile de peste Ocean.

Așadar, promptitudinea cu care Marea Britanie a votat, din primul moment, pentru o intervenție militară în Libia nu a surprins pe nimeni. După cum, din această perspectivă, nu surprinde faptul că Londra s-a alăturat entuziasmului manifestat de Franța lui Nicolas Sarkozy. Acest fapt i-a determinat pe unii comentatori să aprecieze că Parisul și Londra se regăsesc pe o poziție comună cu dreapta franceză reprezentată de Sarkozy, după dispariția de pe eșichierul londonez a stângii politice întruchipate de ex-premierul Tony Blair.

Acestea pot fi, însă, "accidente" conjuncturale, care nu schimbă fundamental tradiția de peste cinci decenii, potrivit căreia Londra își păstrează neștirbită convingerea că tot ceea ce ține de prosperitatea și bunăstarea globală a Marii Britanii trebuie să treacă, inevitabil, prin "filiera americană" și prin niciun alt canal posibil sau imaginabil, fie acesta și Canalul Mânecii.

În anul 2004, după ce Mu'ammar Al-Gaddhafi a anunțat că Libia renunță la orice preocupări și programe de dezvoltare a unor arsenale de distrugere în masă, unul dintre primii lideri politici occidentali care s-a grăbit să ajungă la Tripoli a fost Tony Blair.

Acesta anunța deschiderea unor „noi orizonturi promițătoare” pentru relațiile anglo-libiene, care ar fi urmat să se adauge celor existente între regimul lui Gaddhafi și alte state europene, cu deosebire Franța și Italia. O asemenea „deschidere” a Marii Britanii față de Libia nu ar fi fost posibilă fără acordul prealabil dat de George W. Bush.

Însă președintele american a găsit oportun să nu se grăbească în a expedia către Tripoli delegații la niveluri reprezentative, dar accepta ca regimului gaddhafist să-i fie oferite garanții și încurajări transmise prin emisari. Garanții care, odată asumate și certificate de „emisari”, au făcut ca Washingtonul să-și nuanțeze poziția față de „câinele turbat” de până mai ieri, așa cum fusese botezat de Ronald Reagan.

Însă, lucrurile aveau să se schimbe radical la începutul anului 2011, când avioanele britanice și-au aruncat bombele și rachetele asupra Libiei, în conformitate cu strategia elaborată, desigur, la Washington.

Poziția ONU în soluționarea conflictelor din Siria

Creșterea atrocităților din Siria, în contextul războiului civil declanșat în urmă cu doi ani, odată cu izbucnirea evenimentelor denumite “Primăvara Arabă”, au generat un nou document “steril” al ONU. Organizația Națiunilor Unite a emis, în cursul ultimelor săptămâni, prin votul membrilor săi, o a treia rezoluție privind soluționarea crizei siriene prin tranziție politică pașnică.

Această nouă Rezoluție a Organizației Națiunilor Unite privind Siria a fost votată cu 107 voturi „pentru“, 12 „împotrivă“ și 59 de abțineri.

Caracterul semnificativ privind relevanța acestui vot constă în faptul că, în august 2012, o rezoluție similară a întrunit 133 de voturi pentru, deci cu 26 mai multe, ceea ce evidențiază că încrederea într-o soluție diplomatică pașnică este tot mai șubredă.

În ciuda faptului că nu au nicio forță juridică, rezoluțiile adoptate de Adunarea Generală a ONU, din care fac parte 193 de state, pot avea o greutate morală și politică semnificativă.

Actuala Rezoluție condamnă „escaladarea“ atacurilor comise de regimului sirian și face apel la negocieri inclusiv cu coaliția de opoziție, prezentată ca un interlocutor reprezentativ.

Administrația americană este cea care a “co-sponsorizat inițiativa”, inițiativă ce a
a fost solicitată de Qatar sub auspiciile Ligii Arabe.

Rezoluția care recomandă soluționarea conflictului intrasirian pe cale pașnică, asemeni oricărui document de acest gen, nu are character obligatorii, care să angajeze părțile. Rezoluțoia ONU se dorește a fi un instrument de presiune care reflectă opinia publică internațională.

Trimisul sirian la O.N.U a acuzat Liga Arabă de faptul că înceracă să găsească sprijin internațional „pentru a legitima niște teroriști”.

Diplomați din cadrul ONU au precizat că declinul sprijinului pentru rezoluția de miercuri arată îngrijorarea tot mai mare față de grupurile rebele din Siria care luptă împotriva forțelor lui Assad în acest război civil izbucnit în urmă cu doi ani.

CAPITOLUL IV

ÎNCEPUTUL DEMOCRATIZĂRII ÎN TUNISIA, EGIP ȘI SIRIA VA DUCE LA O STABILITATE ÎN ZONĂ?

Cum va afecta democratizarea țărilor relațiile cu actorii extra-regionali?

Cu trei lideri care păreau de neclintit dați la o parte și alții sub asediu, Africa de Nord și Orientul Mijlociu s-au schimbat definitiv sub mareea revoltelor populare.

Însă, nu este clară în ce direcșie se va produce schimbarea. Revoluția de iasomie din Tunisia a fos cea care a declanșat valul de revolte din regiune, însă impulsul hotărâtor a venit din Egipt, mai ales după plecare lui Hosni Mubarak, un lider de un calibru polititc important la nicel internațional net superior tunisianului Ben Ali.

În Sitria situația este încă neclară, realitatea cererilor economice este reală în condițiile în care economoa siriană suferă de ani de zile. Însă, există suspiciuni că motorul revoltelor s-ar afla în moscheile cu simpatii militante și în fgrupările radicale locale și străine.

Starea de fapt din zona Orientului Mijlociu a fost întreținută, o lugă perioadă, de puterile occidentale, cu precădere de Statele Unite ale Americii: liniște și stabilitate contra democrație.

Ideea că protestatarii din Orietul Mijlociu au vrut și vor democrație de tip occidental este absurdă. Până și în Egipt, unde, pentru continuitatea și reușita protestelor, tinerii educați au avut un rol esențial, termenul „democrație” nu a fost strigat de la început.

La nivelul anului 2011, tinerii egipteni din Piața Tahrir au strigat, într-o primă fază, că vor luptă anticorupție și condiții economice mai bune, apoi au cerut plecarea lui Hosni Mubarak și abia ulterior au fost auzite voci care strigau democrație.

Atmosfera de euforie și entuziasm declanșată de sosirea „primăverii” în lumea arabă a Orientului Mijlociu, la începutul anului 2011-odată cu sosirea toamnei calendaristice și apropierea de sfârșitul acestui an-pare a fi tot mai mult risipită în „aburii” pesimismului, dezamăgirii și ai neîncrederii-pe plan regional și internațional-în viitorul care se va naște din intifade.

Revoltele s-au soldat mai mult cu numeroase pierderi de vieți omenești și uriașe efecte negative în plan economic, social și moral, decât cu semne care să arate drumul către valorile pentru care societățile arabe s-au răsculat, coborând în stradă și în piețele publice pentru a le cere ca pe un drept natural: demnitatea umană, libertatea, dezvoltarea și integrarea în circuitul universal al valorilor materiale și spirituale.

Desigur, nu pot fi negate realizările datorate sacrificiului pe care protestatarii l-au acceptat și l-au însemnat cu sânge: înlăturarea regimurilor totalitare din Tunisia, Egipt sau Siria constituie titlul definitoriu pentru această realitate.

Însă sentimentul predominant este acela al înlocuirii sistemelor concentraționare cu alte dictaturi nu mai puțin pernicioase și neproductive: cea a nesiguranței, a egoismelor, a confruntărilor între „revoluționarii” de ieri deveniți, astăzi, aspiranți la putere, influență și beneficii imediate și chiar cu dictatura a celor care se consideră reprezentanții pe pământ ai Lui Allah.

În vreme ce Siria își continuă propriile demersuri și sacrificii pentru edificarea statului modern și abordarea, în sensul soluționării, a uriașelor dificultăți aflate pe calea către acest ideal, celelalte state arabe continuă să înoate în apele tulburi ale instabilității, confuziei, indeciziei și a temerilor pentru ziua de mâine. Din acest punct de vedere, Egiptul oferă un exemplu, deoarece în pofida reușitelor obținute de „revoluția tinerilor” din Piața Tahrir și a înlăturării de la putere a regimului lui Hossni Mubarak, țara se prezintă ca un edificiu șubred, contorsionat și amenințat să se prăbușească sub impactul propriilor convulsii și conflicte interne în plan social, economic, politico-ideologic și cultural.

Procesul revenirii la normalitatea economiei funcționale rămâne într-o stare latentă, armata, care și-a asumat conducerea tranzitorie a statului și societății, nu pare dispusă a renunța prea curând la acest statu-quo al trecerii de la mubarak-ismul anterior la Egiptul viitor.

Perspectivele de accelerare a implementării reformelor sunt confuze, iar preocupările prioritare ale „tranzienților” pe eșichierul puterii se concentrează asupra unor probleme care au prea puțin a face cu ceea ce egiptenii din stradă așteptă.

Asemenea evoluții sau mai degrabă „involuții” nu sunt specifice doar Egiptului. Ele se regăsesc, cu varii nuanțe autohtonizate, și în Yemenul.

Conducerea siriană și-a continuat acțiunile represive împotriva contestatarilor din rândul cărora, la umătatea lunii septembrie 2012 căzuseră peste 3.000 de morți, din ordinul regimului Bashar Al-Assad. Un regim atât de indiferent la apelurile comunității
arabo-islamice și internaționale, încât a reușit să își piardă și ultimii aliați sau prieteni care l-au susținut: aste vorba de Iran și de Turcia-dornică să se impună ca nou factor de putere și influență regională prin masive investiții politice și în „revoluțiile arabe”.

Consiliul de Cooperare al Golfului ca, de altfel, și Liga Statelor Arabe au adresat regimului de la Damasc îndemnuri la „calm” și la dialog cu protestatarii.

Însă, problemele din Orientul Mijlociu sunt departe de a fi rezolvate.

Înainte de reuniunea de la Amman a Prietenilor poporului sirian, Secretarul de Stat american, John Kerry a cerut miercuri președintelui Siriei, Bashar al-Assad, “să facă un angajament în favoarea păcii”

Propusă la inițiativa Statelor Unite ale Americii și Rusia, Conferința de pace internațională are ca principal rol “finalizarea băii de sânge soldate cu zeci de mii de morți”..

Potrivit declarației Secretarului de Stat American, SUA solicită “președintelui Bashar al-Assad să demonstreze același angajament în favoarea păcii în propria țară”,

Pentru înțelegerea fenomenului general al „primăverii arabe” se impune trasarea unor realități pe care nicio declarație oficială sau analiză politică nu le poate nega.

Revoltele din Orientul Mijlociu s-au caracterizat prin spontaneitate. În primele zile de după declanșare, revoluțiile tunisiană, egipteană și siriană, au fost întâmpinate cu tăcere din partea Statelor Unite ale Americii și a Uniunii Europene. Și asta în ciuda faptului că, mai ales în ultimii ani, atât Washingtonul, cât și celelalte principale capitale europene au întreținut cu regimul Mubarak cele mai strânse raporturi de cooperare.

La scurt timp după declanșare, evoluțiile indifadei au intrat într-un ireversibil proces de tensionare. Procesul a degenerat în ciocniri violente și sângeroare.

Șocul declanșat la 17 decembrie 2010, de tunisianul auto-incediat Mohammed Bouazizi s-a transformat cu repeziciune într-un veritabil tsunami pe care occidentali au preferat să îl numească „jocul de domino”. Scânteia cu care Bouazizi și-a dat foc propiului corp a aprins spiritele și gândirea milioanelor de arabi tineri dornici să trăiască în libertate și să fie stăpâni pe propriile destine, într-o tresărire pe care nici cei mai rafinați
geopoliticieni nu au putut să o prevadă și care a stupefiat întreaga lume.

Societățile arabe au înțeles că o altă manieră de asumare a identității este necesară și s-au decis să o facă și posibilă prin sacrificiul propriei vieți.

Marea parte a popoarelor lumii a salutat cu entuziasm „primăvara arabă” din lumea arabă. Națiunea arabă nu va putea fi ocolită de consecințele pe termen mediu și lung ale primăverii arabe. Ea se află, grație revoluțiilor izbucnite la începutul anului 2011, în centrul atenției globale a lumii contemporane, nemaifiind privită obsedant și aproape exclusiv ca o comunitate conservativă și generatoare de conflicte regionale și de radicalism religios islamic, ci ca un viitor „Orient Mijlociu Nou”, dornic mai ales deschis spre conectarea cu universalismul civilizațional.

Cu toate acestea, încă nu răspuns la întrebarea obsesivă dacă lumea arabă nu va mai fi cum a fost. atunci ce fel de lume va fi?

Deocamdată viitorul ține de domeniul incertitudinii, deoarece a izgoni un dictator este o realizare istorică pentru oricare societate a lumii, însă construirea unei democrații reale și dinamice este o întreprindere cel puțin tot atât de dificilă – dacă nu chiar mai dureroasă – în societățile în care, vreme de decenii, libera exprimare și pluralismul au fost interzise, iar corupția s-a ridicat la rang de principiu.

Așadar, acestea sunt doar o parte dintre provocările aflate în fața actualelor „primăveri arabe”: edificarea instituțională, economică și de gândire; construirea statului de drept și a societății în care nimeni să nu fie mai presus de lege; elaborarea unei asemenea legi pentru toți; drepturile cetățenești; integrarea femeii în viața publică, politică, culturală și socială; eradicarea sau diminuarea drastică a analfabetismului și șomajului.

Remanența principiului tradițional și egoist al lui „fiecare pentru sine” poate favoriza emergența unor noi tiranii, în care nostalgiile foștilor guvernanți își păstrează vigoarea și în condițiile în care ambianța, geopolitică națională, regională și globală nu pare a fi suficient de încurajatoare și susținătoare a „schimbării” pe care protestatarii le-au cerut în stradă și în piețele publice.

Evenimentele din lumea arabă reprezintă prăbușirea unui sistem de echilibre cu care lumea s-a obișnuit de generații și generații.

Pentru lumea occidentală, primăvara arabă este nu doar o șansă profitabilă din perspectivă economică și politică, ci și o sursă de probleme. Foarte posibilul reviriment al valului emigraționist, islamofobia și teama de conceptul numit „Eurabia” pot conduce la o acutizare a xenofobiei și la o asprire a sistemelor juridice și legislative care nu vor fi de natură să amelioreze raporturile cu lumea arabo-:slamică, ieșită dintr-o primăvară prea lungă și prea sângeroasă.

Societățile democrate vor trebui să dovedească faptul că sunt, într-adevăr, capabile să convingă și să susțină implementarea acestei democrații și acolo unde, decenii de-a rândul, a crezut că democrația „neo-occidentală” este o erezie.

Occidentului îi revine datoria morală de a dovedi faptic că sprijină cucerirea drepturilor politice de către cei care le cer, a egalităților economice și a șanselor de afirmare a drepturilor care sunt ostile neocolonialismului propovăduit.

Cât de anevoioasă va fi democratizarea?

Pentru a discuta despre viitorul democrației în această regiune a lumii, este necesar a fi realizate anumite comparații, cu condiția ca acestea să fie realiste.

Astfel, revoluțiile arabe din zilele noastre nu trebuie puse în relație comparativă doar cu răsturnările cunoscute de Europa în anii 80-90, ci și cu evoluțiile cunoscute de vechiul continent al anilor '70, când regimurile autoritare au trecut în istorie pentru a lăsa loc democrațiilor emergente.

Însă, în ambele cazuri istorice ale autoritarismului european au existat realități și premise de care nu se poate vorbi în ceea ce privește lumea arabă a Orientului Mijlociu

Un prim element de referință și diferențiere se regăsește în faptul că societățile din Europa de Răsărit și Centrală au beneficiat de un „patrimoniu spiritual, de o experiență istorică și de o cultură a democrației care a rămas vie în mentalul colectiv”, în ciuda maltratărilor și torturilor la care a fost supusă de totalitarismele comuniste.

Un al doilea factor se referă la existența sau inexistența unei conduceri politice democratice în lumea arabă, privită în ansamblul său și nu doar din perspectiva țărilor angrenate în „jocul de domino”. În Europa, când regimurile politice totalitare s-au prăbușit, statele respective au avut, în grade diferite, o elită capabilă să înțeleagă imperativele conceptuale și aplicative ale democrației sau, acolo unde acestea au fost fie epuizate, fie îmbătrânite, au existat acele impulsuri culturale și intelectuale care au permis nașterea cu rapiditate a unei asemenea elite politice.

Prin comparație, cele prezantate anterior nu sunt valabile în privința lumii arabe.

Statele lumii arabe nu are memoria democrației în funcționale, ci doar experiența familiilor, triburilor, clanurilor, partidelor unice, a „liderului” paternalist și investit cu atribute cvasi-divine, a confesiunilor sau sectelor domnitoare susținute de instituțiile statului represiv, concentraționar și polițienesc.

Este riscant a vorbi, în cazul „primăverii arabe”, despre existența unei elite politice beneficiară a unei școli serioase a ideilor democratice. Noile democrații aflate în curs de consolidare, sau care ar urma să se nască, pot beneficia de guverne și instituții tehnocrate perfecte, dar nu produc și lideri politici neafectați de maladivul cult al personalității și al conceptului de „putere pe viață”.

Nu poate fi omis faptul că, a ora actuală, lumea arabă a „intifadelor” nu beneficiază de o susținere demnă de menționat din partea comunității internaționale, în general, și a celei apusene, îndeosebi. Asistența financiară este, în modul cel mai evident, o necesitate stringentă, iar Grupul G8 și omniprezentul Fond Monetar Internațional și-au declarat intențiile în acest sens.

Principalul slogan în toate revoltele care au cuprins o parte a lumii arabe este acela prin care se cere „plecarea” sau „schimbarea” liderului din fruntea regimului, nefiindu-i nimănui clar ce va trebui să fie pus în locul acestuia.

De cele mai multe ori, întrebarea dacă arabii sunt pregătiți pentru democrație este considerată drept o răutate care nu ia în seamă realitățile din stradă și din piețele publice.

Este adevărat că deceniile de guvernare dictatorială au făcut ca popoarele arabe să nu aibă o cultură proprie a democrației și cu atât mai puțin a democrației liberale capitaliste.

La doi ani de la izbucnirea revoltei Tunisia nu are o nouă Constituție, guvernul tunisian, dominat de islamiști, trenează în starea de interimat.

În Egipt, spre deosebire de Tunisia, nu tergiversarea este principalul obstacol, ci acțiunile pripite și în forță.

Astfel, islamiștii radicali, aflați pe pozițiile legitimității electorale datorită câștigării alegerilor, doresc impunerea priopriei viziuni asupra societățții, ignorând că esența democrației este tocmai pluripartidismul și alternanța la guvernare.

Instituțiile democratice sunt slabe, unele dintre acestea impunându-se a fi create de la zero. Cele deja existente trebuie reformate, restructurarea acestora necesită timp și o strategie pe termen lung.

Funcționarii, cu deprinderi din vechiul regim, nu vor să iasă în evidență, dar sunt dispuși să treacă în orice tabără care le va garanta menținerea pozițiilor.

Prin prezenta analiză nu mi-am propus să dau sentințe, să afirm dacă arabii sunt sau nu pregătiți pentru democrație.

Ceea ce doresc a sublinia este necesitatea ca elitele politice și culturale arabe să abordeze cu seriozitate întrebări cruciale ale democrației și să le găsească răspunsuri nedeformate de festivismul triumfalist al momentului.

CAPITOLUL V

DOCUMENTE DE REVOLUȚIE

Asemeni oricărei situații conflictuale de mari dimensiuni, confruntarea directă și războiul psihologic își au locul și rolul lor nu numai pe “câmpul de luptă”, ci și pe cel mai puțin vizibil cel al dezinformării.

În cele ce urmează voi prezenta două documente, publicate în revista de studii politice “Pulsul Geostartegic” în nr. 104 din 5 august 2011, revistă editată de societatea privată Ingepo. Unul dintre aceste documente reprezintă un “plan de măsuri” elaborate de Direcția de Informații și a Securității siriene pentru prevenirea și contracararea unor posibile manifestații de masă, modelate după tiparul “primăverilor arabe” din Tunisia și Egipt.

Cel de-al doilea document, intitulat: “Raport privind evenimentele din Siria” a fost distribuit de către misiunea diplomatică la București a Republicii Arabe Siriene.

Acesta a fost transmis și publicației “Pulsul Geostrategic”, ca exprimare a punctului oficial de vedere al autorităților de la Damasc în legătură cu evoluțiile interne din această țară.

Extrase din aceste documente vor fi reproduce în cele ce urmează:

„Un plan sirian de atacare va protestatarilor

“Republica Arabă Siriană

Direcția Generală de Informații. Strict Secret. Nu se înregistrează.

PLAN GENERAL

Subiectul.

Există o tendință în dezvoltare, manifestată în cadrul unei minorități a populației, de a imita în Siria ceea ce s-a întâmplat în Tunisia și Egipt, exploatând, în acest sens, situația economică existentă în țară și sprijinul extern pentru declanșarea unor posibile mișcări protestatare.

O asemenea tendință poate să ia amploare în urma incidentelor care au avut loc cu câteva zile în urmă, în orașul Der'a

Evaluare

Trebuie să fie exploatată experiența dobândită anterior în conflictele cu mișcarea ostilă a “Fraților Musulmani”, care au limitat puterea și atribuțiile armatei și au permis presei să prezinte fără niciun control desfășurarea evenimentelor, ceea ce a condus la pierderea controlului asupra ansamblului situației. Prin folosirea măsurilor care se stabilesc printr-un plan separat, se vor asigura condițiile ca evoluțiile să nu ajungă într-un punct critic care să pericliteze ordinea publică și să devină o amenințare la adresa existenței noastre.

Aceste proceduri vor fi aplicate cu mai multă coerență după ce regimul își va fi asigurat forța necesară pe termen nelimitat. Reușita planului depinde de acțiunea în trei segmente integrate: securitatea, presa și sectorul politico-economic.

Segmentul de presă

Legarea demonstrațiilor și a manifestărilor protestatare împotriva regimului de o serie de personalități pe care sirienii nu le agreează, cum ar fi indivizi cunoscuți din Liban și Arabia Saudită și susținerea și diseminarea ideii că între demonstranți, pe de o parte și sionism și Statele Unite, pe de altă parte, există o strânsă legătură.

Desfășurarea unei susținute campanii mediatice prin care protestatarii să fie incriminați ca agenți ai Arabiei Saudite, Israelului și Americii. În cazul în care se vor înregistra victime omenești, celula de presă a Securității trebuie să acuze în mod repetat bandele teroriste înarmate și extremiste, iar serviciile de securitate și armata vor avea misiunea de a apăra securitatea cetățenilor și stabilitatea internă;

Se va desfășura o campanie indirectă de presă prin televiziunile naționale și particulare, pentru crearea unui climat de intimidare la adresa creștinilor și a etnicilor druzi, inclusiv prin amenințări cu moartea în cazul în care se vor alătura mișcărilor revendicative. Se va acționa pentru convingerea confesiunii alauite din zona de litoral (confesiune de sorginte musulmană șiită, căreia îi aparține și familia Al-Assad – n.n.) asupra necesității de a-și apăra identitatea și sistemul de viață amenințate de către extremismul islamic sunnit;

Selecționarea și însărcinarea unor ofițeri și colaboratori ai securității care să utilizeze canalul de comunicare electronică Facebook pentru a răspunde – sau, după caz, a întrerupe -comunicațiile cu conținut ostil și apelurile agresive la adresa sistemului și a domnului președinte;

Se va interzice accesul presei în locurile de aglomerare a revoltaților și se vor aplica pedepse tuturor celor care oferă presei știri și informații care nu servesc țara. Nu se va face niciun compromis de la această îndatorire;

În cazul în care forțele ostile reușesc să filmeze sau să transmită imagini video și fotografice, celula de securitate a presei va procesa tehnic scenele înregistrate în sensul de a crea incoerență, confuzie și a provoca lipsa de credibilitate și adevăr a imaginilor înregistrate la demonstrațiile și manifestările de protest;

Colaboratori și ofițeri de securitate și armată de confesiune creștină și de etnie druză vor fi infiltrați în aceste comunități pentru descurajarea tendințelor de afiliere la mișcările protestatare împotriva regimului;

În cazul în care evoluțiile ajung într-un punct critic și la un nivel înalt de periculozitate, toată populația trebuie astfel convinsă, încât să aleagă între securitatea și stabilitatea țării, pe de o parte, și libertățile pe care le doresc prin demonstrații de stradă.

De această alegere va depinde securitatea și siguranța proprie, individuală sau colectivă. în sensul celor de mai sus, o asemenea misiune poate fi realizată inclusiv prin organizarea de asasinate inter-confesionale și inter-tribale sau prin bombardarea unor lăcașuri de cult din zonele cu tensiune majoră, acte care să fie puse în seama fidelilor de alte confesiuni.

Componenta economică și politică

Organizarea de marșuri și contra-demonstrații în favoarea domnului președinte al Republicii, premergătoare discursurilor publice pe care acesta ar urma să le prezinte, astfel încât alocuțiunile să fie percepute ca un răspuns la revendicările maselor populare.

Instrucțiuni stricte trebuie difuzate instituțiilor guvernamentale, școlilor, sindicatelor și asociaților profesionale pentru mobilizarea personalului lor. Logistica necesară-pancarte, bannere, lozinci etc.-va fi asigurată acestor instituții în mod gratuit.

Acțiuni și idei care trebuie incluse în discursurile către popor ale președintelui

Creșterea salariilor în sectorul de stat și dezvoltarea unui plan pentru refacerea stabilității financiare într-o perioadă de trei luni.

Lansarea unor promisiuni de creare a unor noi locuri de muncă, pentru diminuarea șomajului, în toate districtele și județele țării;

O reducere relativă a prețurilor la combustibili și la alte bunuri de bază;

Remanierea parțială a guvernului și eliminarea câtorva miniștri sub acuzația de corupție. Va fi format un consiliu consultativ al securității care va face recomandări privind identitatea ministrului care va urma să fie sacrificat;

Reducerea parțială a tarifelor la telefonia mobilă;

Oferirea unor avantaje și bonificații clericilor musulmani și creștini apropiați sistemului și folosirea acestora pentru influențarea populației în sensul de a o determina să nu participe la demonstrații;

Trimiterea, prin ambasadele siriene din străinătate și prin ministerul sirian al Afacerilor Externe, a unor asigurări repetate către Administrația SUA și către țările din Uniunea Europeană, prin care acestea să fie avertizate asupra posibilității de reactivare a frontului din Platoul Golan, în care “forțele extremiste” vor prelua puterea în Siria;

Când reporterilor străini nu li se va permite să realizeze și să transmită materiale despre situația internă din țară, celula de securitate va trebui să dispună de profesioniști proprii care, sub acoperirea de jurnaliști, să dialogheze cu mass-media internațională căreia să-i fie furnizate informații adecvate și anterior pregătite;

Organizarea unor interviuri, la televiziunea națională, cu reprezentanți ai opoziției, care se vor desfășura, din partea moderatorilor, pe un ton deosebit de prietenos și neutru, astfel încât solicitările lor să fie remodelate în simple dorințe și cereri adresate președintelui țării și să devină factor de calmare a resentimentelor intempestive ale opoziției;

Ministerul Educației va emite instrucțiuni severe privind limitarea și chiar interzicerea folosirii de către elevi și studenți a rețelelor electronice de comunicare prin Internet, Facebook și alte sisteme identice;

Selectarea unor personalități artistice, culturale, teatrale etc. care sunt loiali regimului și care să se adreseze protestatarilor, potrivit unor teme pe care le vom stabili dinainte.

Elemente și acțiuni de securitate în teren.

Se va manifesta, cu orice preț, toleranță zero față de atingerile aduse simbolului la vârf […] Este de așteptat ca protestatarii ostili să se grupeze în locuri aglomerate, unde pot atrage de partea lor și alți cetățeni. în asemenea situații, forțele abilitate vor încercui și asedia amplasamentele respective și vor infiltra lucrători ai aparatului de securitate în haine civile, pentru a provoca dezbinări și divergențe între aceștia și pentru ca, la nevoie, să îi aresteze pe cei mai recalcitranți și agresivi dintre protestatari.

Secția de Informații a Departamentului de Cercetare va colabora cu cele două rețele de telefonie mobilă pentru a monitoriza nivelul de gravitate al comunicărilor și a supraveghea convorbirile telefonice ale unora dintre persoanele cunoscute sau confirmate ca agenți incitatori la revoltă ai populației;

Uzarea și epuizarea capacităților fizice și mentale ale . opozanților, prin aducerea lor, sub pretexte adecvate, în fața organelor de anchetă și cercetări de securitate și prin discreditarea lor morală și religioasă;

Figurilor mai cunoscute ale opozanților li se va interzice călătoria în afara țării, indiferent de motivele pe care aceștia le vor invoca;

Departamentul de Securitate militară va monitoriza strict armata, începând cu nivelul comandanților medii până la ofițerii de rang înalt, îndeosebi comandanții de confesiune sunnită;

Pentru locurile și amplasamentele asupra cărora manifestațiile scapă de sub control: amplasamentele respective vor fi izolate și încercuite de forțele armatei și ale serviciilor de securitate; furnizarea energiei electrice și a serviciilor de comunicații și internet vor fi întrerupte; vor fi operate arestări printre persoanele influente, iar în cazuri extreme se va proceda la lichidarea fizică a acestora; vor fi folosiți delincvenți de drept comun, contrabandiști și alte elemente aflate sub incidența codului penal, pentru a incita la proteste și la crearea unui climat de haos; vor fi folosite forțele de securitate și membri ai batalioanelor armate și de securitate loiale, inclusiv lunetiști, fără ca acțiunile acestora să depășească numărul de 20 de morți într-o singură acțiune (s.n.).

Nerespectarea acestei reguli ar putea crea condițiile și justificările pentru o intervenție armată străină.

„Raport privind evenimentele din Siria”

Mai multe instituții de presă au divulgat detaliile unui plan extrem de bine alcătuit, despre care afirmă că este gândit și elaborat de Bandar Bin Sultan, împreună cu fostul ambasador american în Liban, Jeffrey Filtmann.

Potrivit acelorași surse, scopul planului este acela de înlăturare a regimului de guvernământ din Siria și de transformare a acestei țări în așa măsură încât aceasta să se întoarcă la Epoca Pietrei.

Planul detaliat, așa cum a fost el conceput de Bandar Bin Sultan și de Jeffrey Filtmann, încă din anul 2008, cu o finanțare evaluată la două miliarde dolari, cuprinde mai multe capitole și măsuri extrem de precise, care corespund în mare măsură cu ceea ce a fost început în orașul Der'a.

Concepția planului pornește de la dorința legitimă a poporului de a beneficia de libertate și demnitate și de a transforma această revendicare într-o revoluție împotriva regimului. Rolul: de a-i determina pe oameni să creadă că drumul către reforme pe plan intern este barat și că soluția nu poate veni decât printr-o revoluție totală, prin promovarea unor lozinci și sloganuri atractive pentru populație. Orice individ iubește libertatea și urăște nedreptățile, iubește corectitudinea și urăște corupția, iubește demnitatea, fără a accepta umilința.

Din punct de vedere tactic, planul a fost segmentat a se desfășura pe trei zone: orașele mari, orașele mici și zonele rurale. De asemenea, prevede organizarea și punerea în acțiune a cinci tipuri de rețele:

Rețeaua de „combustie/combustibili”, formată din tineri cu studii superioare, dar lipsiți de locuri de muncă și ai cărei membri să comunice între ei prin sisteme de legături descentralizate;

Rețeaua „agresivilor” – infractori și criminali din zone subdezvoltate, de preferință cu alte cetățenii decât sirieni;

Rețeaua „gherilelor/castelor/grupărilor etnice”, care îi susțin-sau sunt împotriva președintelui – și care au vârste inferioare nivelului de 22 de ani;

Rețeaua „comunicatorilor” – liderii organizațiilor societății civile finanțate cu bani europeni, dar, în niciun caz, cu dolari;

Rețeaua „capitalurilor” – comercianți și patroni de firme potente, bănci și centre comerciale din Damasc, Alep și Homs.

Prin utilizarea acestor rețele și a legăturilor dintre ele, planul urmează să se desfășoare în felul următor:

Trebuie exploatate aspirațiile tinerilor din prima categorie (rețeaua de „combustie”), prin expresii atractive precum „vocea ta trebuie să fie auzită”, „schimbarea nu poate fi obținută decât prin forță”, „viitorul tău este în mâinile tale”, „tăcerea ta este cauza relelor” etc.

De asemenea trebuie folosit potențialul celei de-a doua categorii, a “agresivilor”, prin următoarele acțiuni:

antrenarea și specializarea pentru executarea de omoruri și asasinate, antrenarea lunetiștilor și, în general, prin recursul la uciderea cu sânge rece și fără scrupule;

pregătirea pentru incendierea rapidă a clădirilor care adăpostesc sediile instituțiilor publice;

pregătirea pentru asaltul și pătrunderea în penitenciare, sedii ale poliției și centre și sedii ale securității.

Membrii celei de-a treia rețele, cea a “etnicilor"” vor fi folosiți prin și pentru:

stimularea puternică a sentimentelor lor fie pentru susținerea, fie pentru contestarea regimului prezidențial actual, cu toate conflictele și animozitățile pe care aceasta le poate genera;

inocularea sentimentului că un anume grup etnic este amenințat existențial de ostilitatea unei alte comunități etnice;

manifestanții trebuie convinși că oricine li se opune, în orice domeniu, pe orice temă, este un trădător de patrie;

vor fi folosiți cei de vârste mici și exploatată lipsa lor de experiență și pregătiți pentru executarea oricăror ordine care li s-ar da.

A patra categorie, a “comunicatorilor”, va fi angajată în acțiuni de influențare și direcționare a populației și a opiniei publice prin:

accesul la aparatura de comunicații prin telefoane satelitare ce nu pot fi monitorizate sau bruiate;

prezentarea lor drept patrioți care nu se opun regimului și care se adresează societății civile;

pregătirea și instruirea de cadre care să folosească tehnologii moderne de comunicare precum blogurile, internetul etc., pentru a ține legătura cu masele.

Celei de a cincea categorii, a „capitalurilor”, îi va fi exploatată teama de a-și pierde avutul și statutul de familii și clanuri de vază în comunitate, prin promovarea ideilor următoare:

conectarea lor cu responsabilii economici din ambasadele europene, sub paravanul promovării relațiilor comerciale bilaterale;

organizarea de petreceri și acțiuni protocolare la nivel înalt, cu participarea unor oameni de afaceri proeminenți, în cadrul cărora să fie convenite înțelegeri și tranzacții, precum și investiții, îndeosebi din partea statelor arabe din Golf […]

trebuie constituit un consiliu național format din oameni de afaceri, miniștri, conducători din armată și securitate care să fie agreați și recunoscuți de către Statele Unite ale Americii, Franța, Marea Britanie, Arabia Saudită […] Consiliul trebuie să întreprindă măsurile următoare: să rupă relațiile Siriei cu Iranul, Mișcările Hezbollah, Hamas și Jihadul Islamic; să se angajeze în mod confidențial că va relua și va continua procesul negocierilor de pace cu Israelul; să constituie un guvern provizoriu și să interzică partidele politice care cer organizarea de alegeri anticipate și modificarea Constituției; să înființeze o comisie de anchetă care să tragă la răspundere pe toți cei care reprezintă regimul trecut și să îi facă răspunzători de cele întâmplate, inclusiv mișcarea Fraților Musulmani

CONCLUZII

Evenimentele din lumea arabă, începând cu Tunisia și până în Yemen, Libia sau Siria, au continuat să ocupe un loc de primă mărime în preocupările politicienilor ca și ale consumatorului obișnuit de informare cotidiană.

Primăvara arabă a surprins nu numai prin caracterul nepredictibil al modului în care s-a declanșat, ci și prin durabilitate, prin impactul extins asupra tuturor capitalelor și societăților Orientului Mijlociu.

De asemenea a surpins și prin faptul că regimurile aflate la guvernarea acestora s-au văzut puse în situația de a se concilia cu propriile popoare și a-și întoarce chipurile, cu mai multă atenție, asupra nevoilor și speranțelor pe care națiunea arabă, în ansamblul său, le-a avut și continuă să le nutrească.

Una dintre revendicările fundamentale ale revoltelor a fost sintetizată prin cuvântul „schimbare”, ceea ce duce la întrebarea: ce s-a schimbat și în ce măsură, pe parcursul sau după acest anotimp al primăverii arabe?

În Tunisia, insurecția populară din decembrie-a cărei spontaneitate și autenticitate nu poate fi pusă la îndoială, a fost acaparată și instrumentalizată de noile structuri
politico-militare ale așa-numitului regim de tranziție, care încă nu știe către care obiectiv concret tranzitează.

În Egipt, atenția revoluționarilor din Piața Tahrir nu mai este acaparată de obiectivele inițiale. din care nu au mai rămas decât amintirile unor sloganuri lipsite de conținut – demnitate, libertate, reformă, democrație).

Coalițiea Statelor Unite și a fostelor puteri coloniale occidentale marchează o realitate dramatică, una care înseamnă eșecul statelor și societăților născute, acum o jumătate de secol, din sacrificiile făcute pentru obținerea independenței naționale.

Este tot mai evident faptul că marile bătălii pe care națiunea arabă le-a pierdut au avut, drept cauză a eșecului, rațiuni care țin de propria lor configurație și identitate națională, înainte de a fi determinate de ingerințe străine.

Între revoluțiile din Tunisia și Egipt, din Siria, Libia sau Yemen-pe de o parte, și intervențiile străine mascate și agresive există o legătură indisolubilă, însă această legătură este ascunsă sub afirmațiile ipocrite care susțin fie motive umanitare ale ingerințelor din exterior, fie proclamație, potrivit căreia „primăvara arabă” este în exclusivitate arabă autohtonă.

Opinia publică arabă nu s-a trezit, încă, din beția euforică în care trăiește. Ideologia naționalistă care a predominat în această parte a lumii încă de la încheierea erei coloniale, în secolul trecut, s-a dovedit a fi un mare eșec. Ideea de „unitate” și „națiune arabă” s-a transformat într-un mozaic de state închise în ele însele și dominate de sectarism confesional, etnic, tribal sau de clan, în care legătura dintre guvernanți și cei guvernați s-a dovedit a fi, de cele mai multe ori, simple manifestări festiviste, ovații la adresa „conducătorului” și promisiuni lipsite de esență și de urmări.

După căderea regimurilor concentraționare din Tunisia și Egipt, numeroase regimuri arabe s-au grăbit să elaboreze și să implementeze o serie de „reforme” de urgență, dar neaplicate sau imposibil de realizat într-o perioadă de timp cât mai scurtă.

În urma celor prezentate se pune întrebarea a fost aceasta o schimbare reală generată de revoltele populare?

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Avram, C. Regimuri politice comparate. Autoritarismul și totalitarismul secolului XX, Editura Craiova 2002;

Bocancea, S., D. Șandru, Totalitarismul, de la origini la consecințe, Institutul European, 2011;

Ph. Beneton, Introduction a la politique, PUF Paris 1997;

Ph. Braud, Sociologie politique, Manuel, LGDJ. Ediția a IV-a Paris, 1998;

Chican, D. Primăvara arabă sau Chipurile lui Ianus, Editura Proema, Baia-Mare 2011;

Ph. Guillot, Introduction a la sociologie politique, A. Collin, Paris, 1998

A. Hannah, Originile totalitarismului, Editura Humanita, București 1993;

J.-L. Stacate, Un dicționar al lumii moderne, Editura Lucman, București 2000

R. Aron, Democratie et Totalitarisme, Gallimard, Paris, 1965

Z.K. Brzezinsky, Ideologiy and Power, în Soviet Polilics, Praeger, New York, 1962;

Surse electronice

http://www.financiarul.ro/2011/01/13/tunisia-o-tara-laica-cu-un-regim-autoritar/;

http://www.financiarul.ro/2011/01/13/tunisia-o-tara-laica-cu-un-regim-autoritar/;,

http://en.wikipedia.org/wiki/Politics_of_Egypt;

http://www.revista22.ro/primavara-araba-anul-ii-23054.html;

http://www.mediafax.ro/externe/statele-unite-indeamna-regimul-bashar-al-assad-sa-faca-un-angajament-in-favoarea-pacii-10895266;

http://adevarul.ro/international/in-lume/israelul-ameninta-atacuri-siria-recomandand-regimului-bashar-al-assad-nu-riposteze-1_5194eed8053c7dd83fa34323/index.html;

http://www.ziuanews.ro/stiri/onu-emite-o-noua-rezolutie-inutila-pentru-siria-intre-timp-numarul-oficial-al-victimelor-a-trecut-de-80-000-93784;

http://stiri.rol.ro/internetul-scanteia-virtuala-care-aprinde-flacara-revolutiei-681175.html;

http://stiri-financiare.publicare.ro/pics.html?q=siria&page=0;