Implicatiile Atasamentului Asupra Dezvoltarii Limbajului Verbal la Copiii Prescolari
CUPRINS
ARGUMENT
-Motivația alegerii temei
-Scurtă prezentare a lucrării
PARTEA ÎNTÂI
CAPITOLUL I
1. LIMBAJUL – ACTIVITATE FUNDAMENTALĂ ÎN DEZVOLTAREA INDIVIDULUI
1.1. Definirea și funcțiile limbajului
1.2. Evoluția limbajului la copii
1.2.1. Bazele elementare ale limbajului copilului nou-născut
1.2.2. Caracteristici ale limbajului la copilul antepreșcolar
1.2.3. Formele de comunicare ale copilului preșcolar
1.2.4. Particularități ale limbajului oral și scris la perioada școlară mică
1.3. Tulburări de limbaj
1.3.1. Clasificarea tulburărilor de limbaj
1.3.2. Caracteristici ale tulburărilor de limbaj
CAPITOLUL II
2. ATAȘAMENTUL – SIMBOL AL AFECTIVITĂȚII
2.1 Definirea atașamentului, teorii specifice
2.2. Rolul familiei în construirea atașamentului
2.3. Relațiile cu mama
2.4. Rolul tatălui
2.5. Tipuri de atașament
2.6. Cadru general al dezvoltării afective sociale la copilul preșcolar
CAPITOLUL III
3. ASPECTE EXPERIMENTALE PRIVIND RELAȚIA DINTRE LIMBAJ ȘI ATAȘAMENT
PARTEA A DOUA
PARTE APLICATIVĂ
CAPITOLUL IV
4. DEMERSUL INVESTIGATIV
4.1. Obiectivele cercetării
4.2. Designul cercetării
4.2.1. Variabilele cercetării
4.2.2. Ipotezele cercetării
4.2.3. Instrumentele utilizate
5. METODOLOGIE
5.1. Populația țintă și loturile investigate
5.2. Prezentarea și interpretarea rezultatelor
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
“A face copii e a sluji specia. A-i educa cu afecțiune e a sluji eternitatea” Mihai Eminescu
Prin fiecare gest de afectivitate se manifestă implicit o formă de influență în dezvoltarea ulterioară a personalității, prin limbaj se transmit emoții, trăiri, dar însuși limbajul este antrenat de forța afectivității.
Orice ființă umană se atașează de persoana care îi dă un exemplu de viață și pentru care reprezintă un deschizător de drumuri.
Fiecare copil este oglinda universului său familial, astfel încât psihologia copilului nu se limitează la alegile generale ele dezvoltării spiritului și posibilităților, ci presupune un aspcet relațional care îi diferețiază pe indivizi. Reacțiile la mediu sunt acelea care, într-adevăr lăsând la o parte factorul constituțional, joacă cel mai mare rol în formarea personalității.
Mediul familial acționează concomitent printr-un fel de osmoză și prin imaginile pe care le prezintă copilului pentru a-l ajuta să se încadreze în experiență și să se dezvolte după modelul celor care-l înconjoară și care este în mod firesc înclinat să se identifice.
În lipsa unei imagini puternice și în absența unui atașament adecvat, dezvoltarea copilului este periclitată, iar evoluția lui spre o viață de adult firească, din punct de vedere afectiv este pusă sub semnul întrebării. Stabilitatea și forța personalităților adulte își au originea în stabilitatea și profunzimea sentimentelor de atașament activ din timpul copilăriei.
Rolul acestei lucrări este de a stabili implicațiile atașamentului, obiectiv urmărit prin expunerea a două părți de lucrare, parte teoretică având ca și capitole principale limbajul cu caracteristicele fiecărei vârste dar și tulburările de limbaj specifice copilăriei.
Un al doilea capitol vizează atașamentul, principalele teorii ale atașamentului dar și stilurile de atașament ce au fost identificate în experimente în cercetările anterioare.
Al treilea capitol prezintă principalele rezultate experimentale ce au existat până acum în domeniul interesului psihologilor în ceea ce privește importanța atașamentului ca parte integrativă în dezvoltarea personalității.
În cea de-a doua parte, cea practică vom expune demersul investigativ, loturile pe care am aplicat probele, chestionarele dar și interpretarea statistică și psihologică a rezultatelor în urma desfășurării cercetării.
PARTEA ÎNTÂI
CAPITOLUL I
1. LIMBAJUL – ACTIVITATE FUNDAMENTALĂ ÎN DEZVOLTAREA INDIVIDULUI
1.1. Definirea și funcțiile limbajului
Activitatea fundamentală prin care omul a evoluat de la starea de primat la aceea de ființă socială și prin care a transformat mediul și a cucerit o mare parte din Univers, a fost limbajul articulat, instrument de comunicare și mijloc de înțelegere interumană.
Limbajul este, prin excelență, mijloc de comunicare atât prin latura sa semantică cât și prin cea acustică ce ține de corpul sonor al cuvântului.
Cercetările psihoneurofiziologice, logopedice și clinice, au permis acumularea unui important material faptic care atestă diversitatea funcțiilor limbajului manifestată nu numai în reglarea propriului comportament dar și prin influențarea voinței interlocutorului și a exprimării afective față de lumea înconjurătoare.
Limbajul este considerat o întreagă activitate ce presupune o indisolubilă conlucrare a celorlalate funcții, în special a celor intelectuale și motorii. Înțelegerea cuvintelor impune o percepție clară și antrenează memoria semantică, imaginile și gândirea, iar rostirea sau scrisul implică priceperi motorii foarte complexe, o conduită atentă și voluntară.
În legătură cu funcțiile limbajului, Karl Buhler distingea trei funcții ale limbajului: funcția de reprezentare a unui obiect, a unei situații; funcția de expresie a stării subiectului, funcția de apel, la ce care ne ascultă iar Emil Verza stabilește funcția de descărcare a tensiunii psihice, funcția de afirmare personalității pe plan social și funcția de reglare a proceselor psihice care exercită o influență hotărâtoare asupra conduitei umane; iar prin abordarea analitică, A. Ombredane notează șase funcții: funcția semantică, funcția dialectică, funcția practică, funcția afectivă, funcția ludică și funcția cathartică.
Funcția afectivă este considerată cea mai veche exprimată prin diferite expresii precum mimica unei persoane ce ne comunică adesea, bucuria ori supărarea.
Printre formele de limbaj ce ne ajută în comunicarea atitudinilor și sentimentelor se enumeră : limbajul non-verbal și limbajul verbal exprimat prin indici precum tonul vocii, timbrul acesteia. În cadrul limbajului non-verbal distingem expresiile emoționale ce însoțesc comportamenul iar în cadrul limbajului verbal distingem limbajul exterior, oral sau scris, limbajul interior și monologul.
Limbajul derivă dintr-o abilitate cognitivă generală ce permite folosirea acestuia ca un instrument activ și deosebit de complex al relațiilor copiilor, persoanelor adulte cu cei din jur, cu familia.
Cât privește limbajul copiilor, datorită capacităților simbolice caracteristică importantă a inteligenței umane, copilul descoperă în mod pregresiv că realitatea și experiențele cumulate se pot exprima și comunica. Funcția simbolică îl ajută să descifreze limbajul adultului, iar adaptarea copilului, stimularea și orientarea oportunităților de învățare reprezintă fundamentul înțelegerii limbajului folosit de cei din mediul său.
Adesea mediului diferă în funcție de societatea pe care o familie o reflectă și în funcție de propria sa structură interioară. Fuziunea emoțională îl determină pe copil să fie sensibil la manifestările expresive ale celor din jur și conferă unora dintre ele o valoare de semnal; asociate cu situații plăcute sau neplăcute, ele tind să evoce astfel de situații, iar ca răspuns la acestea, copilul participă prin atitudini, stigăte, surâsuri. Aceste resurse simbolice nu se pot constitui asemenea unui limbaj dar ele constituie un preludiu funcțional al vorbirii.
Dobândirea limbajului adevărat, ca urmare a imitării limbajului adultului presupune două condiții: a) elaborarea materialului fonetic al limbii, b) apariția și dezvoltarea funcției simbolice.
Elaborarea materialul fonetic al limbii presupune discriminarea auditivă și posibilitatea emisiunii de sunete, necesare pentru achiziționarea limbii. Inițial, copilul reacționează într-un mod nediferențiat la zgomote și sunetele diferite dar treptat reacțiile lui devin diferențiate. Prima emisiune vocală a copilului este gânguritul, ce nu este neapărat expresia unei necesități esențiale față de alte strigăte, gânguritul apare mai des în momentele de destindere, ca un exercițiu motor, fiind constatat și la copii surzii nefiind sub controlul imediat al audiției.
1.2. Evoluția limbajului la copii
Unitatea dintre limbă, gândire și realitate a fost adesea subliniată în cadrul teoriilor moderne despre limbă, subliniidu-se faptul că limbajul oral și cel scris constituie o formă specială de reflectare, de cunoaștere mijlocită și generalizată a realității.
Peter E.Miller subliniază că principalii factori de care depind diferențele de vocabular între copii sunt inteligența, vârsta și educația. La acestea însă ar trebui adaugată și normalitatea limbajului deoarece tulburările de limbaj pot, mai ales în forme grave, să afecteze structura lexicală a vorbirii.
Pentru identificarea corectă a tulburărilor reale ale limbajului în diferite etape ale dezvoltării copilului, e absolut necesară cunoașterea evoluției limbajului la copilul normal.
1.2.1. Bazele elementare ale limbajului copilului nou-născut
Țipătul copilului nou-născut reprezintă expresia sonoră cea mai timpurie, el fiind, de fapt, o expirație reflexă sonoră precedată de o inspirație reflexă, o închidere reflexă a glotei cu creșterea presiunii expiratorii.
Nici acest strigăt, nici emisiile sonore legate de schimbările din mediul extern, durere, foame, plăcere nu au valoare de limbaj, fiind manifestări fonetice ale stărilor afective.
Abia după primă lună ele încep să fie emise cu carater intențional, reprezentând o anume semnificație, rămânând însă în cadrul exercițiilor prefonatorii. Odată cu apariția gânguritului încep și primele modulări ale tonului laringian, care stă la baza realizării vorbirii. După prima lună de viață copilul începe să-și „ antreneze ” organele sale fonoarticulatorii și începe să emită sunete dar care sunt confuze din punct vedere fonetic. Treptat însă, o serie de mișcări elementare, folosite pentru supt, masticație, deglutiție sunt modificate, copilul începe să emită sunete de tipul consoanelor, iar prin schimbări de rezonanță ale vocii începe să pronunțe vocale. După trei luni, sunetele sunt uneori confuze dar capătă tot mai multă semnificație exprimând o stare de confort sau disconfort.
După cinci, șase luni de viață, încep să se repete sunetele provocate de alții unind aceste sunete în silabe ce se repetă ajungând la procesul lalațiunii considerată a fi faza superioară a gânguritului, caracterizată prin formarea masivă de asocieri acustice, motorii articulări și combinări care se repată cu multă satisfacție, insistență iar dacă există o atmosferă lingvistică favorabilă, procesele în achiziția și înțelegerea limbajului sunt foarte rapide. Pronunțarea întâmplătoare și apoi intenționată, voluntară a unui sunet crează anumite legături nervoase între recepția auditivă a acelui sunet și ansamblul lui articulator motor.
În fazele gânguritului, copilul manifestă un tip de imitație grosolană, simplă și nediferențiată, constând în faptul că la cuvintele adultului, sugarul mic răspunde prin țipete, sunete – vocalizare primitivă, apoi treptat, imită intonația și progresiv, unele silabe pronunțate de adult și de el însuși.
La nouă luni, imitația se dezvoltă foarte mult, iar dacă i se vorbește un timp mai îndelungat, după ce a ascultat atent, copilul răspunde printr-un discurs în care apar silabe și sunete pe care el le cunoaște foarte bine.
Deși cercetările menționate sunt vechi importanța rezultatelor acestora este delimitată și în cadrele de identificare a bazelor de cercetare actuale.
La sfârșitul primului an, cuvântul începe să devină factorul cel mai important în adaptarea generală, copilul normal învață primele cuvinte cu sens, dar nu au încă o semnificație precisă, folosind de mai multe ori același cuvânt pentru a denumi o persoană sau un obiect.
Copilul preia pronunția limbii materne din familie, prin intermediul celor din jur, în procesul relațiilor interumane.
În decursul acestui proces, cuvântul devări și combinări care se repată cu multă satisfacție, insistență iar dacă există o atmosferă lingvistică favorabilă, procesele în achiziția și înțelegerea limbajului sunt foarte rapide. Pronunțarea întâmplătoare și apoi intenționată, voluntară a unui sunet crează anumite legături nervoase între recepția auditivă a acelui sunet și ansamblul lui articulator motor.
În fazele gânguritului, copilul manifestă un tip de imitație grosolană, simplă și nediferențiată, constând în faptul că la cuvintele adultului, sugarul mic răspunde prin țipete, sunete – vocalizare primitivă, apoi treptat, imită intonația și progresiv, unele silabe pronunțate de adult și de el însuși.
La nouă luni, imitația se dezvoltă foarte mult, iar dacă i se vorbește un timp mai îndelungat, după ce a ascultat atent, copilul răspunde printr-un discurs în care apar silabe și sunete pe care el le cunoaște foarte bine.
Deși cercetările menționate sunt vechi importanța rezultatelor acestora este delimitată și în cadrele de identificare a bazelor de cercetare actuale.
La sfârșitul primului an, cuvântul începe să devină factorul cel mai important în adaptarea generală, copilul normal învață primele cuvinte cu sens, dar nu au încă o semnificație precisă, folosind de mai multe ori același cuvânt pentru a denumi o persoană sau un obiect.
Copilul preia pronunția limbii materne din familie, prin intermediul celor din jur, în procesul relațiilor interumane.
În decursul acestui proces, cuvântul devine pentru copil un excitant diferențial semnalizator, care cu toate că nu este obiectul însuși pe care îl semnalizează, provoacă răspuns de orientare spre un anumit obiect.
După cele nouă luni de viață copilul își formează capacitatea de a avea reacții diferențiate după conținutul semnalizator al unor cuvinte, în acest mod se realizează relațiile cu limbajul adultului și înțelegerea acestuia.
Pentru a oferi răspuns stimulilor exteriori și a se face înțeles, copilul după nouă luni folosește mimica, vocea, gesturile pe lângă alte mijloace posibile pentru a răspunde planului comunicării sociale.
Nevoia de a înțelege domină nevoia de a se face înțeles, datorită construirii logice a unei piramide – pentru a te face înțeles, trebuie să înțelegi mai întâi.
1.2.2. Caracteristici ale limbajului la copilul antepreșcolar
În prima copilărie au loc modificări ale conduitei, printre altele, relațiile sociale ale copilului se amplifică, fiind necesară stabilirea unor mijloace de comunicare.
Folosirea limbajului duce la ordonarea lentă, dar sensibilă a experienței obiective și sociale a copilului. Limbajul nu acționează numai ca instrument de comunicare, ci și ca un important organizator al comportamentului. El permite ca actul de cunoaștere să suprindă cea mai nuanțată apropiere de totalitatea condițiilor implicate în „traiul de fiecare zi al copilului și concomitent adaptarea de ansamblu la caracteristicile lui”, (Ursula Șchiopu, Psihologia Copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, pg.184 ). Această adaptare, cu caracter larg, care este în esență de natură socială, constituie un prim nivel, încă primitiv de dezvoltare a conștiinței.
În intervalul 1-2 ani copilul spune 5 cuvinte diferite, poate executa trei comenzi simple formulate verbal, poate da sau arăta la cerere 12 obiecte familiare dacă sunt limitate între 2 și 3 ani cresc posibilitățile de formulare propozițională și de însușire a strucurii gramaticale, totuși deseori cuvântul este încă folosit cu rol de propoziții, desemnând o situație concretă. Ca o caracteristică a acestei etape este încercarea de a alătura cuvintele. Copilul își însușește mai ales cuvinte și modul de a le lega între ele, unele aspecte ale acordurilor gramaticale, ale morfologiei și sintaxei. Treptat cuvintele rostite capătă o valoare apropiată a cuvintelor rostite de adult. Concomitent se învață și utilizarea corectă a mijloacelor morfologice și sintactice ale limbii, folosirea curentă a unor cuvinte cu funcții de instrumente gramaticale. Cea mai importantă cale a dezvoltării limbajului este aceea a verbalizării activității prezente și trecute, dar mai ales aceea a însușirii cuvântului în percepția situației sau a obiectului.
După 2 ani copilul poate să-și exprime trebuințele și dorințele prin cuvinte, să folosească câteva adjective în mod corect.
La vârsta de 3 ani, vorbirea permite ca actul de cunoaștere să depășească adesea experiența concretă și directă. Cuvântul creează posibilitatea identificării unor obiecte și fenomene care au trecut prin experiența copilului, el raportează imaginile animalelor la fondul lor de experiență perceptivă. Denumirea corectă și explicarea dată de adult determină ca antepreșcolarul să fixeze rapid diferențele dintre anumite animale, ceea ce dovedește cât de mare este rolul cuvântului în organizarea experienței cognitive.
Copilul învață să denumească fenomene, situații, obiecte de ambianță, modul de folosire a acestora ajungâng la înțelegerea faptului că toate obiectele de aceleasi fel se denumesc printr-un anumit cuvânt. Răspunde la o serie de întrebări, începe să sesizeze pluralul și să-l folosească, arată pe degete câți ani are, își spune genul când este întrebat. Sub aspectul gramatical al vorbirii folosește doar forma obișnuită a pluralului, verbe la trecut, forme de posesiv, articole, forme de viitor, pronume.
Folosește câteva substantive care desemnează categorii familiare, indică imaginea unui obiect comun descris prin utilizarea lui. La 3 ani, vocabularul său conține și unele numerale și părți de vorbire secundare care transformă limbajul în complex și colorat.
Dezvoltarea mai mică sau mai mare a nivelului limbajului și a volumului vocabularului se face sub influența și preocuparea adultului, a celor din jurul copilului pentru stimularea unei vorbiri corecte.
În această perioadă copilul are o serie de dificultăți în pronunțarea sunetelor, datorită particularităților sistemului nervos central și maturizării aparatului fonoarticulator. În pronunțarea grupelor de consoane se realizează dificultăți la fel ca și la consoanele cu structură articulatorie mai complexă de aceea se omit, se inlocuiesc sau se pronunță deformat.
Aceste dificultăți apar la marea majoritatea a copiilor, sunt firești, pasagere, propie vârstei, au o natură fiziologică și dacă nu se mențin și după vârsta de 4-5 ani, ele nu intră în sfera patologicului.
Greutățile și greșelile de pronunție provin din dezvoltarea încă insuficientă a analizatorului motor-verbal; realizată prin comunicarea de zi cu zi, audiția pronunției corectă a adultului va contribui la dezvoltarea corespunzătoare a vorbirii copilului.
Linia generală a dezvoltării limbajului antepreșcolar se caracterizează prin trecerea de la cuvântul cu sens de propoziție de la limbajul funcțional simplu la propoziția simplă cu funcții mai complexe. Dezvoltarea limbajului reflectă modul în care are loc dezvoltarea psihică generală a copilului și modul în care evoluează comnicarea cu adultul și alți copii, ca o expresie a socialibității infantile în plină constituire.
1.2.3 Formele de comunicare ale copilului preșcolar
În perioada preșcolară, limbajul devine un instrument activ și deosebit de complex al relațiilor copilului cu cei din jurul său, în același timp, un instrument de organizare a activității psihice.
La copilul de 4 ani, vorbirea situativă cuprinde numeroase propoziții simple, uneori completate de gesturi. În relatările verbale abundă exclamațiile, interjecțiile, repetițiile, mijloacele onomatopeice, cuvinte cu sens în propoziție; în a doua copilărie – perioada preșcolară există diferențe individuale importante în ceea ce privește vorbirea și caracteristicile vocabularului.
Ch. Buhler a semnalat pentru copiii între 3 și 4 ani un vocabular maxim de 2350 de cuvinte și un vocabular minim de 538 de cuvinte. A. Smith a găsit la copilul de 3 ani 896 de cuvinte în vocabularul minim și 1222 în vocabularul maxim, iar la 5 ani, copilul poate cunoaște minim 1070 de cuvinte până la 2289 de cuvinte.
Mecanismele transmiterii din limbajul interior în limbajul exterior se dezvoltă, de asemenea mult, ceea ce face ca, în împrejurările de fiecare zi, ritmul și debitul verbal al preșcolarului să fie asemănător cu cel al copiilor mai mari.
În jurul vârstei de 5 ani, copiii își însușesc sistemul fonetic al limbii materne și vechile particularități dispar treptat. Se reduc omisiunile, înlocuirile de sunete, vorbirea devine mai inteligibilă.
La preșcolarii mici, expresivitatea vorbirii se obține mai ales prin efecte verbale, prin conținutul și structura propoziției, prin epitete, prin adjective privind însușiri de culoare, mărime, formă, prin comparații, repetări și evident prin intonație.
Utilizarea activă de substantive colective ca: îmbrăcăminte, încălțăminte, animale domestice, păsări, insecte, fructe are drept particularitate faptul că integrează conținutul și sfera unor ființe și obiecte diverse, din care cauză ele nu sunt folosite întotdeauna corect.
În vocabularul copilului apar și devin frecvente cuvinte care îi permit diferențieri ale obiectelor, se înregistrează progrese importante în corectitudinea pronunțării, încep să diminueze mult perseverarea, contaminarea eliziunea. Crește complexitatea exprimării, el folosește relativ corect acordul gramatical al cazurilor și timpului verbal. Treptat preșcolarul va înțelege e înseamnă timpul devenind capabil să folosească verbele nu numai la prezent, ci și la viitor și trecut. Structura gramaticală a vorbirii orale corecte datorită unor funcții complexe însușite după vârsta de 5 ani are ca efect trecerea la o fază de strucurare nuanțată a vorbirii.
Dezvoltarea limbajului are loc concomitent cu dezvoltarea funcțiilor sale importante, precum: funcția de comunicare, funcția de fixare a experienței cognitive și funcția de organizare a activității.
În comportamentul său, copilul continuă să se lanseze în verbalizări interminabile; spre deosebire de verbalizările proprii copilului preșcolar mic ce sunt considerate asociații verbale adesea foarte hazardate, întâmplătoare, verbalizările preșcolarului mijlociu sunt organizate.
La începutul perioadei școlare copiii folosesc vorbirea în gând. Conform relațiilor lui Baiev, automatizarea și restrângerea exprimării spontane a vorbirii interioare are loc o data cu intrarea copiilor în școală, deci a doua copilărie implică apariția unor funcții psihologice multilaterale ( Iolanda Mititiuc, Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Editura Ankarom, Iași, 1996, pg. 86)
1.2.4 Particularități ale limbajului oral și scris la perioada școlară mică
Gradul individual de dezvoltare a vorbirii la intrarea în școală este diferit de la un copil la altul. Influența mediului familial și al felului de a vorbi al membrilor familiei este deosebit de mare.
Structura verbală însușită în primii ani de viață a copilului marchează exprimarea verbală, ducând la apariția unor particularități de stocaj verbal, ce se vor resimți uneori de-a lungul întregii vieți. Printre cuvintele dobândite de copil se regăsesc unele elemente dialectice, cuvinte parazitare, clișee verbale anumite modalități de pronunție, intonație și accentuare a silabelor din cuvânt.
Vorbirea existentă în familie influențează stilul, potențialul vorbirii și claritatea exprimării sale.
Într-un climat familial unde părinții sunt mai reținuți, mai tăcuți, vorbirea copilului la intrarea în școală este mai temperată, mai critică și mai liniștită. În familiile în care există o mare animație, multe preocupări sociale interactive și părinții sunt mai deschiși, mai expansivi și copii au un potențial de vorbire mai ridicat.
Diferențele de vorbire la intrarea copilului în școală se datorează și stilului temperamental. În dezvoltarea scrierii corecte, proces ce durează aproximativ trei ani , se manifestă la început greutăți de diferențiere a sunetelor componente ale cuvintelor.
Vocabularul copilului la intrarea în școală este mai bogat ajungâng la 2500 de cuvinte. În cadrul vocabularului general se desprind două părți: vocabularul activ și vocabularul pasiv. Din vocabularul activ fac parte cuvintele folosite mereu de către o persoană oarecare, aproximativ 700-800 de cuvinte, în schimb vocabularul pasiv este constituit din cuvintele ce pot fi înțelese ușor, uneori chiar sunt și folosite în comunicare însă într-un mod mai puțin frecvent.
Relația dintre limbajul activ și limbajul pasiv se modifică odată cu sfârșitul micii școlarități atunci când vocabularul copilului ajunge la 4000-5000 de cuvinte, dintre care doar 1500-1600 aparțin vocabularului activ, valori relatate de Ursula Șchiopu în „Particularități ale dezvoltării limbajului și gândirii la copil”, Revista de psihologie, nr 1-2, 1956.
Prin dezvoltarea capacității de a citi, școlarul mic începe să ia contact tot mai intens cu limba literară, se îmbogățește astfel și vocabularul, dar și posibilitatea de a se exprima literar cât mai îmbogățit. Se apreciază și se dezvoltă aspectele dihotomice și antonimele, crește volumul cuvintelor tehnice referitoare la gramatică, geometrie, geografie și științe ale naturii.
Procesul scrierii gramaticale și ortografice contribuie la dezvoltarea capacității de a vorbi gramatical și de a înțelege treptat valoarea gramaticală a diferitelor părți ale propoziției. Treptat, limbajul vorbit începe să capete însușiri noi, o anumită nuanțare a exprimării.
Copilul aflat în perioada școlară mică învață să se exprime prin vorbirea sa nu numai judecăți constatative, enumerative ci și conținuturi de emoții. Limbajul său se transformă o dată cu procesul însușirii citit-scrisului, în limbaj contextual, schimbare ce presupune transmiterea prin mijloace verbale a unor mesaje complexe și complet inteligibile.
1.3. Tulburări de limbaj
1.3.1 Clasificarea tulburărilor de limbaj
Vorbirea, ca parte de cercetare este fragilă la agresiuni patologice ce perturbă fie latura „intelectuală” a vorbirii, folosirea și formarea unor simboluri, determinând apariția unor tulburări de tip disfazic sau afazic, fie latura materială, rostirea determinând apariția tulburărilor fonoarticulatorii, de tip dizartric sau dislalic.
Varietatea tulburărilor de vorbire e practic nedeterminată deoarece ele apar în grade, intensități și contaminări diferite, întâlnindu-se prea puține forme pure, de aceea clasificarea exactă a categoriilor este dificilă.
Constantin Păunescu individualizează trei categorii mari de sindroame dintre care primele afectează rostirea și celălalt vizează limbajul și vorbirea.
Primul este sindromul dismaturativ manifestat prin întârzierea simplă în apariția și dezvoltarea vorbirii, dislalia de evoluție, bâlbâiala fiziologică, dislexia-disgrafia de evoluție. Acestea sunt condiționate fie de o frânare și încetinire a ritmului obișnuit de dezvoltare a vorbirii prin factori somatici sau prin factori afectivi sau sociali.
A doua categorie este cea a sindroamelor extrinseci limbajului și vorbirii: dislalia, dizartria, disritmia ce include bâlbâiala, tahilalia, bradilalia.
Sindroamelele extrinseci afectează rostirea prin interesarea laturii instrumentale a limbajului, vorbirea rostită fiind condiționată prin malformații periferice structurale, leziuni periferice motorii sau senzoriale, leziuni subcorticale.
A treia categorie este a sindroamelor intrinseci limbajului și vorbirii, caracterizate printr-o simptomatologie de tip afazic, comportând tulburarea elaborării ideaționale a limbajului încadrând sindromul disintegrativ sau disfazia și sindromul dezintegrativ sau afazia; afectarea limbajului și vorbirii, cu vastelor implicații funcționale e determinată de leziuni cortico-subcorticale.
O altă clasificare a tulburărilor de limbaj este realizată și de către Emil Verza, ținând seama de mai multe criterii în același timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic și psihologic.
Emil Verza grupează tulburările de limbaj în șase categorii:
tulburări de pronunție: dislalie, rinolalie, dizartrie,
tulburări de ritm și fluență a vorbirii: bâlbâială, logonevroză, tahilalie, bradilalie, aftongie, tulburări pe bază de coree,
tulburări de voce: aftongie, disfonie, fonastenie,
tulburări ale limbajului citit–scris: dislexia-alexia și disgrafia-agrafia
tulburări polimorfe: afazia și alalia
tulburări de dezvoltarea a limbajului: mutism psihogen, electiv sau voluntar, întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii.
Clasificarea tulburărilor de limbaj este absolut necesară, deoarece oferă posibilitatea unei orientări corecte în cunoașterea principalelor tulburări de limbaj, în stabilirea unui diagnostic diferențial, corect absolut necesar în conturarea unui program terapeutic adecvat, precum și în prognoza tulburărilor de limbaj ale fiecărui copil.
Defectele de pronunție se explică prin neconsolidarea funcțională sinergică a mecanismelor ce participă la actul vorbirii și prin unele aspecte de nedezvoltare completă a capacităților funcționale ale analizatorului auditiv verbal- nu se face clar discriminarea sunetelor și articulațiilor fonematice ale unui cuvânt.
În consecință pronunția defectuoasă în prima copilărie nu depășește cadrul normalului –dislalie funcțională sau de dezvoltare. Când defectul de vorbire persistă în a doua copilărie la 5-6 ani este nevoie să fie consultat un logoped, deorece la preșcolar stereotipul verbal trebuie să fie constituit.
Totuși, la preșcolari se pot întâlni dislalii prin imitație datorită unor persoane din anturajul copilului care au o logopatie.
Deficiențele de educație, traumatismele pot provoca și alte tipuri de tulburări ale vorbirii, întârzieri în dezvoltarea comunicării verbale. La preșcolari se pot manifesta tulburări de vorbire, ca logofobia, mutismul electiv, afonia – vorbirea șoptită, disfrazia. – tulburări ale exprimării în fraze logice, dizartria – articulări defecte, logonevroza, bâlbâiala.
Tulburări de vorbire temporare se pot instala mai ales după anumite boli infecto-contagioase. Printre tulburările de vorbire mai des întâlnite pot fi citate polialiile și dislaliile parțiale de tipul rotacismului – sunetul „r” se pronunță greșit sau stigamtismul – sunetul „s” se pronunță eronat; se întâlnesc și cazuri de bradilalie ori tahilalie.
La vârsta preșcolară predomină dislaliile de evoluție și bâlbâiala fiziologică, dar sunt și tulburări de natură patologică, determinate de anomalii organice sau funcționale ale aparatelor periferice sau ale sistemului nervos central, paralizii sau pareze ale nervilor periferici, care împiedică funcționalitatea normală a organelor articulatorii, de nedezvoltarea sistemelor cerebrale, de insuficienta dezvoltare psihică și de realitate.
Imperfecțiunile care apar în procesul evoluției ontogenetice a limbajului și care în jurul vârstei de 4 ani se lichidează de la sine în procesul normal de învățare a vorbirii de către copil nu prezintă o semnificație defectologică.Tulburări de limbaj pot fi socotite acele deficiențe care se mențin după vârsta de 4 ani și care prezintă tendințe de agravare.
Copiii care prezintă tulburări de limbaj pot înregistra complicații neuropsihice, tulburări de conduită și de personalitate. Acestea pentru că tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, influențează negativ întregul comportament, datorită, pe de o parte, posibilităților reduse de exprimare, iar pe de altă parte, existenței unei anumite temeri și rețineri a deficiențelor de limbaj, care îi impiedică să se desfășoare la nivelul posibilităților lor reale.
1.3.2. Caracteristici ale tulburărilor de limbaj
Dislalia se întâlnește la copii manifestându-se prin deformarea, substituirea, omiterea, inversarea unor sunete în vorbirea spontană sau reprodusă, cu cele două caracterstici dislalia simplă sau monomorfă, în care este afectat doar un singur fonem și dislalie polimorfă când sunt afectate mai multe grupe de foneme, iar dacă sunt afectate majoritatea sunetelor, dislalia este generalizată.
Sunetele cel mai puțin afectate sunt cele care apar primele în vorbirea copilului iar dacă apar deficiențe,se corectează mult mai repede.
Dacă dislalia nu este însoțită de alte deficiențe, integritatea funcțiilor limbajului se păstrează și nu ridică probleme serioase la corectare. În formele severe de dislalie polimorfă și dislalie generalizată, pe lângă dificultățile de pronunție, apar și dificultăți în modul de organizare a cuvintelor în propoziție, în respectarea formelor gramaticale, în înțelegerea vorbirii celor din jur.
Frecvența dislaliei este în funcție de vârstă, nivel de dezvoltare psihică, anturaj, condiția de educație , condiții economice, particularități de limbă.
Printre indicațiile terapeutice se vizează înlăturarea negativismului față de vorbire și a unor eventuale tulburări comportamentale pentru redarea încrederii în propriile posibilități și crearea convingerii că este o tulburare pasageră ce poate fi depășită având sprijinul și încrederea logopedului.
Când conștientizarea defectului determină devieri de comportament, nervozitate, negatism, rețineri se impune educarea personalității mai ales în perioadele critice ale pubertății și adolescenței, dar și o atitudine corectă a familiei și a cadrelor didactice pentru înlăturarea stărilor conflictuale, fricii de vorbire.
Dizartria este o tulburare fonoarticulatorie, produsă de afecțiunile căilor centrale și a nucleilor implicați în pronunție. Caracteristica specifică a acestui tulburări este neconcordanța dintre vorbirea impresivă păstrată intregal sau în mare măsură și cea expresivă, care este denaturată, uneori atât de grav afectată încât nici nu poate fi înțeleasă.
Copilul dizartric conștientizează mecanismele realizării mișcărilor fonoarticulatorii, dar îi este greu să le realizeze.
În perioada preverbală, dizartria poate provoca unele deformări structurale ale organelor de vorbire care fiind în curs de dezvoltare și constituire sunt mai expuse la deformări provocate de presiunea mecanică exercitată asupra lor de către dificultățile de respirație și în special de către mișcările necoordonate, aritmice ale limbii. Înainte de a verbaliza, părinții sesizează lipsa gânguritului sau dispariția lui bruscă. Vorbirea impresivă se dezvoltă cu o anumită întârziere și atinge în cazuri excepționale limitele normalului.
În rinolalie se întâlnesc o serie de deficiențe ce constau în tulburarea rezonanței sunetelor și a vocii, în principal nazalitatea vorbirii și a sunetelor.
Disfuncția instrumentală a organelor de execuție a actului vorbirii datorat modificării tubului fonoarticulator prin obstrucții nazale sau prin comunicarea între cavitatea bucală și cea naso – faringiană la amplificarea rezonanței sau timbrului nazal prin pătrunderea unei cantități de aer subglotic.
Tulburările fonoarticulatorii din dislalie, dizartrie, rinolalii de natură organică sau centrală nu impiedică împiedică lezarea intelectului dar pot determina întârzieri în dezvoltarea afectivității intelectuale și psihice.
Bâlbâiala, tulburare de ritm de origine centrală, funcțională favorizată de o stare de receptivitate patologică a regiunilor care participă la realizarea vorbirii – apariția sa fiind observată în urma unui șoc traumatic în sfera emoțională sau intelectuală, dar factorii declanșatori precum spaima, suprasolicitarea intelectuală, conflicte interemisferice, indiferent de intensitatea lor, nu pot declanșa bâlbâiala decât atunci când copilul are o receptivitate specifică.
Dificultățile care apar în timpul tulburării, la început nu sunt conștientizate și nu atrag după sine alte tipuri de modificări psihice.
Ca urmare a observațiilor repetate venite din cadrul anturajului copilului, bâlbâiala se conștientizează și copilul devine obsedat de vorbirea lui, de deficiența sa și caută să o mascheze și să o controleze. Eforturile pe care le depune copilul pentru controlul vorbirii sale atrage schimbări ale mimicii prin spasme necontrolate, grimase dar și mișcări necontrolate ale capului, ochilor și extremităților.
Când vorbirea e întreruptă în timpul pronunției unor silabe sau cuvinte din cauza unor spasme care produc repetarea unor silabe sau sunete, bâlbâiala este clonică, iar când spasmele sunt atât de puternice și greu de controlat încât copilul nu poate pronunța primul sunet, bâlbâiala este tonică. Originea bâlbâielii este considerată a se datora factorului somato– fiziologic și factorului psiho – social.
Factorii psiho – sociali indică rolul predominant în etiologia bâlbâielii prin stările de nevroză ce au ca simptom perturbările emotive ce împiedică adaptarea normală alături de prezența unor conflicte interne.
Aprecierile asupra vorbirii, pedepsele pentru ezitările din vorbirea copiilor, supraprotecția și atitudinea hiperdominantă a părinților conduc la apariția unor stări de anxietate cu „elemente de nevroză ce afectează posibilitățile de coordonare a musculaturii care intervine în fonație”(E, Boșcaiu, „ Bâlbâiala – prevenire și tratament”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983, p. 182)
Tahilalia este caracteristică copiilor care au un debit verbal faorte rapid ce îi face uneori greu înțeleși având ca finalitate nocivă bâlbâiala.
Copiii cu tahilalie sunt nervoși, excitați emoțional, cu mișcări rapide ale mâinilor, picioarelor și ale întregului corp uneori tulburarea este însoțită și de alte defecte prin care sunetele sunt deformate, vocalele sunt scurte și adesea nu sunt nici pronunțate.
Bradilalia este caracteristica copiilor care vorbesc foarte încet, rar și au un debit verbal scăzut cu o pronunție neclară, cau confuză a sunetelor. Atât vocalele cât și consoanele sunt slab articulate, iar datorită acestor deficiențe dicția este și ea alterată.
Bradilalia apare adesea la copiii extenuați din cauza unor boli, a tulburării glandelor cu secreție internă sau subnutriți. Bradilalia este însoțită și de bradipsihie, procesele de gândire sunt încetinite iar întreg sistemul cognitiv este afectat.
Aftongia este una dintre tulburările de limbaj ce se evidențiază în timpul vorbirii sau a încercărilor de a vorbi prin faptul că în mușchiul limbii apare un spasm de lungă durată ducând la o verbalizare imposibilă.
Tulburările de expresie verbală considerate tulburări de limbaj grave sunt alalia și afazia.
Alalia este o „tulburare gravă de vorbire, determinată de factori nocivi care afectează mai mult sau mai puțin zona centrală a vorbiriiși se caracterizează prin neputința alalicului de a vorbi și a întelege în totalitate sau suficient, vorbirea altora, cu toate că organele de recepție sunt sănătoase și insuficiențele mentale nu sunt de tip oligofren” (Emil Verza, „Ce este logopedia?”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p.89.)
Afectarea sistemului nervos central, imposibilitatea de a comunica normal cu cei din jur, dificultatea actului vorbirii, atitudinea celor din jur, duc la apariția multor trăsături negative. Copiii devin inhibați, susceptibili, uneori foarte agitați, cu treceri bruște de la o stare sufletească la alta, inactivi, înceți în mișcare și gândire, lipsiți de inițiativă, caracteristici ce crează o imagine greșită.
Afazia este o tulburare a funcțiilor limbajului datorată îmbolnăvirii centrilor corespunzători caracterizată prin pierderea, diminuarea sau denaturarea facultăților de a exprima gândurile prin cuvinte, fără să existe o paralizie a organelor vorbirii. La o vârstă mai mică afazia copiilor se apropie de alalie, afazia copiilor fiind diferită la adulți.
Afazia tulbură întregul psihic al copiilor, având un vocabular redus, un stil telegrafic, iar procesele psihice dincolo de un anumit nivel sunt greoaie, apar dificultățile școlare grafice și orale presistente. Copii afazici au o capacitate de a integra noi cunoștințe,cu greutăți majore cu obiectele care solicită mai mult limbajul, având greutăți în înțelegerea sensurilor și la aplicarea vechilor cunoștințe în situații noi.
Limbajul verbal este un sistem elaborat de simboluri, dezvoltarea vorbirii nu este numai o dovadă de dezvoltare cognitivă, dar promovând comunicarea influențează inserția socială.
CAPITOLUL II
2. ATAȘAMENTUL – SIMBOL AL AFECTIVITĂȚII
2.1 Definirea atașamentului, teorii specifice
Noțiunea de atașament a fost introdusă de către John Bowlby și Mary Ainsworth definind o relație emoțională creată între doi indivizi în folosul celuilalt și se manifestă prin nevoia reciprocă de apropriere.
În psihologia infantilă, termenul de atașament se referă la relația care se crează între copil și mamă, mai precis între copil și persoana care îl îngrijește, relația exprimată atât prin contact fizic, cât și de o relație socială, ca și cum copilul ar putea înapoia sub formă de sentimente ceea ce a primit din partea părinților care l-au îngrijit cu dragoste și grijă (Carmen Ciofu, Interacțiunea părinți-copii, Editura Amaltea,București, 1998 p 37)
Atașamentul, ca legătură afectivă de durată, cu un individ specific acționează în sensul satisfacerii unei anumite nevoi înnăscute sau a unui instinct, fiind nevoia fundamentală a fiecărui om.
Atașamentul este „o legătură afectivă pe care orice persoană sau animal o are cu ceilalți- o legătură care îi unește în spațiu și care durează peste timp” ( Ainsworth and Bell, 1970, p. 50).
Atașamentul ca relație este susținut de comportamente de atașament cu scopul de a păstra legătura între indivizi. Un comportament de atașament poate fi considerat ca fiind rezultatul apropierii și menținerii relațiilor cu ceilalți în scopul cooperării și împărtășirii diverselor sentimente de frică, oboseală, boală pentru a depăși situațiile critice.( John Bowlby, 1988, pg 27).
Calitatea atașamentului copilului este corelată specific cu calitatea răspunsului parental, un parteneriat care se corectează permament în funcție de răspuns.
Pentru măsurarea atașamentului, autorii americani au conceput o grilă de atașament și o scală de măsurare atașamentului în situații de stres, ambele utilizate în studiile de psihologie pediatrică bazate pe metoda inteviului.
Pentru aprecierea atașamentului se recomandă utilizarea a 3 arii de observare (Carmen Ciofu, Interacțiunea părinți – copii, Editura Amaltea, București,1998, pg 95 ).
Contactul fizic, manipularea exploratorie, interacțiunea de mișcare și de atingere. Se urmărește modul ăn care se face ajustarea poziției mamei și respectiv a copilului pentru ca fiecare dintre ei să se simtă mai confortabil, mângâierea – atingerea tactilă, măsura în care părinții au tendința de a se așeza în fața copilului și de a – l lua în brațe.
Relația dintre copil și părinte este descris ca fiind model unidirecțional al socializării, esențial pentru dezvoltarea copilului, prin faptul că părintele este însărcinat să-l ajute pe copil, să-l învețe valorile și principiile vieții, ca o relație ca sistem social dinamic, interacțional în care fiecare membru se influențează, unul pe celălalt.
Din această perspectivă, a relației ca sistem social, modelul bidirecțional înlocuiește modelul unidirecțional prin faptul că și părintele poate fi influențat de stările copilului dar și copilul poartă evident amprenta atașamentului părinților. ( Jerry J. Bigner – Parent Child relations – An introduction to parenting, Third Edition, 1998).
Interacțiunea vizuală, privirea ochi în ochi, obținerea unui zâmbet de la partener, privirea ochi în ochi pentru menținerea contactului între parteneri.
Începând cu luna a doua de viață, sugarul zâmbește „nediscriminatoriu” oricărei persoane care se apropie cu căldură și înțelegere de el. Răspunsul pozitiv al fiecărei persoane servește ca o încurajare, abia după vârsta de 3 luni, sugarul își recunoaște părinții și le răspunde în mod preferențial, zâmbind la apariția părinților.
În jurul vârstei de 6 luni, copilul începe să dezvolte atașament specific față de anumite persoane, respectă persoana care îl îngrijește , îl hrănește și care de obicei, este mama. La vârsta de 6 – 8 luni sugarul protestează dacă persoana de care este atașat îl părăsește.
Această reacție se datorează atașamentului cât mai restrâns și intoleranței sale la frustrare. În prezența persoanei care îl îngrijește el se simte într-un mediu securizant, atașat fizic de acea persoană trăind senzații de confort.
Cea mai bună dovadăeste expresia de bună dispoziție, plăcerea cu acre se joacă și cu care explorează mediul când este în brațele secuizante ale mamei.
Între 1 și 3 ani domină atașamentul față de mamă și frica fată de străini, copilul manifestând atașament selectiv față de alți membri ai familiei, uneori cercul lor de preferințe se reduce la trei, patru persoane.
Reacțiile și comportamentul manifestat de persoanele din cercul său preferențial îi conferă securitate și îi reduce anxietatea. Tulburările de atașament au consecințe severe, pentru toată viața. Ele pot determina – în perioada de adolescent și adult – tulburări de comportament, consum de droguri, promiscuitate sexuală, divorțialitate crescută, violență în familie, însă pentru copii se pot aduna frustrările și izolarea de grupul de apartenență.
Una dintre relațiile cele mai caracteristice sunt cele de atașament între mamă și copil. Atașamentul nu este considerat o problemă deși apar și particularități inadecvate în copilăria mică. Atunci când apar schimbări ale mediului familial, se întâmplă ca părinții și copii să manifeste reacții de abandon, iar copilul resimte acest lucru ca o rupere a atașametului, decăzută din puterea sprijinului la care se aștepta copilul.
Tandrețea, cuvintele care încurajează, metodele adecvate de disciplinare și comunicarea reală; chiar cu cineva care nu vorbeste incă, copii construiesc atașamentul.
Majoritatea teoriilor s-au bazat pe explicații psihanalitice și fundamente etiologice. Pentru copii și adolescenți, comportamentele de atașament include menținerea supravegherii, oferirea afecțiunii, suferință la dispariția persoanelor dragi, bucurie la apariția acestora. Atașamentul la copii este foarte important în ceea ce privește relațiile cu ceilalți, fără aceste legături nu am fi altceva decât un program specializat în acumulare și organizarea informațiilor primite. Atașamentul permite exteriorizarea informațiilor pentru satisfacerea nevoilor. J. Bowlby admite pentru comunicarea emoțională că odată formată rămâne activă și folositoare în relațiile intime de – a lungul vieții.( Kevin Durkin – Developmental Social Psychology – From infancy to old age, Editura Black Publisher, 2001, pg 78).
Teoria lui Bowlby conține concepte extrase din biologie conform cărora comportamentul prin atașament este văzut ca un sistem care se dezvoltă în scopul de a asigura protecția copilului, cu rol adaptativ.Bowlby sugerează că acest mecanism poate fi înțeles numai în termenii mediului omului primitiv, deoarece schimbările recente din istoria dezvoltării omului au fost prea rapide pentru menținerea mecanismelor evoluționiste. Tendința de menținere a unei relații strânse cu adulții oferă protecție și reduce probabilitatea separării copilului de adultul care îi asigură supraviețuirea.
În prima sa, lucrare „ Atașametul”, Bowbly pleacă de la constatările lui Robertson privind depresia copiilor separați de mamă în timpul războiului ca o expresie a unui comportament instinctiv declanșat de amprenta relației de atașament, comportament primar, afectiv și universal și angoasei de separare.
Bowlby arată că între trei și cinci ani, copilul poate rezista unei situații destructurante, prin intervenția funcțiilor limbajului și imaginației, iar incapacitatea constatată la copiii crescuți în regim carențial, de a stabili contacte sociale este fenomenul cantral pe care își găsesc geneza celelalte tulburări. Această teorie specifică are menirea să deschidă calea înțelegerii corecte a procesului de dezvoltare psiho-normală a personalității în general și a copiilor în special. Evenimentele tragice din istoria omenirii au lăsat în afara familiei milioane de copii care. Datorită manifestărilor imediate și a efectelor pe termen lung, au trezit interesul aproape general, atât practic, dar și științific, pentru ameliorarea sau rezolvarea problemelor acestora.
Studiile lui Bowlby au pus în lumină nevoia puternică a oricărui copil pentru stabilirea unor legături profunde de atașament cu persoanele adulte și rolul fundamental al imaginii pe care copiii și-o fac despre aceste persoane. În lipsa unor imagini puternice, sau doar normale și în absența unui atașament adecvat, dezvoltarea copilului este periclitată, iar evoluția lui spre o viață de adult firească din punct de vedere afectiv este pusă sub semnul întrebării. Stabilitatea personalității adulte își au originea în stabilitatea și profunzimea sentimentelor de atașament afectiv în timpul copilăriei.
La orice vârstă, omul este atras de alte ființe umane, fiind înclinat în mod natural spre relații de afecțiune cu semenii din imediata apropiere. Pierderea acestor relații fie prin dispariția celor dragi, a celor indispensabili afectiv, este prezintă efecte dureroase, chiar tragice asupra stării de atașament a celui în cauză.
Principalele elemente ale teoriei atașametului ale lui Bowlby sunt:
legătura emoțională între indivizii care sunt funcții esențiale pentru supraviețuire, deci au o valoare primară
legăturile emoționale stabilesc conexiuni în sistemul nervos al celor doi parteneri în scopul de a menține proximitatea și accesibilitatea lor
fiecare partener trebuie să construiască în sistemul său mental modele despre sine și despre alții ca și a tipurilor de înteracțiuni între ei.
Deși elaborată în 1958, teoriei atașamentului i s-au adus schimbări de – a lungul anilor. Pentru Bowlby, atașamentul este un sistem primar specific care este prezent de la naștere cu caracteristici proprii fiecărei specii, iar relația privilegiată pe care o are copilul se transformă într – o forță primară și irezistibilă precum o pulsiune ce îi aduce copilului satisfacție pentru sensualitate, numit și sistem de plăcere sau libido. ( Hubert Montagner – L’Attachment – les débuts de la tendresse, Editions Odile Jacobs, 1998, p.30)
Tezele existente ale lui Mary Ainsworth derivă din teoria etiologică precum mama este programată biologic să ofere sprijin afectiv necesar. Principalele tipuri de atașament propuse de Mary Ainsworth, Waters & Wall, Main & Solomon sunt: securizant, evitant, rezistent sau ambivalent și organizat/dezorganizat.
Baza experimentală a teoriei atașamentului o oferă Mary Ainsworth care distinge trei tipuri de atașament:
atașamentul securizant, factor de sănătate, figurile de atașament ajutând copilul a suporta circumstanțele adverse.
atașamentul patologic, anxios nesecurizant, fără a găsi disponibilități în figura de atașament
anxietate de evitare în lipsa unui obiect de atașament.
Dezvoltarea stilurilor de atașament este influențată de dinamica relațiilor afective ale copiilor, implicit a întregului sistem familial.
În studiile sale, Lorenz, prezenta într-una din lucrările sale comportamentul unor puii de păsări care au depășit o situație critică având o persoană care le-a îngrijit, ele s-au atașat de ea și mai ales au însoțit-o oriunde mergea.
Lorenz a numit acest fenomen imprimare – exprimat prin faptul că depășind o perioadă dificilă, copii se atașează de cei care îi sprijină, păstrând relații afective caracterizate prin dependență și atașament. Acest atașament, susține Lorenz, este de o importanță fundamentală în comportamentul de reproducere al animalelor. Lorenz arată că în cursul experimentelor sale, dacă animalele devin atașate de om sau de un părinte, comportamentul de reproducere este influențat.
Slukin și Bateson sugerează că există o perioadă critică, rigidă în dezvoltarea imprimării numită „ perioada senzitivă”, etapă flexibilă, cea mai propice dezvoltării imprimării.
Teoria psihanalitică a lui Freud propune analiza stadiilor de dezvoltare ale copiilor începând cu experiențele orale considerate pentru această perioadă surse evidente ale plăcerii. Ca urmare a contribuțiilor afective ale mamei asupra copilului, acesta începe a considera mama prima sursă de iubire a bebelușului. Sigmund Freud caracterizează statusul maternal ca fiind „unic, fără ezitări cu o stabilitate pentru întreaga viață, ca prototip al dragostei.”
Teoria eriksoniană se bazează pe dezvoltarea încrederii în primul an de viață, mama fiind principala sursă ce oferă dependență și stabilitate nevoilor copiilor, dar și hrană, confort necesar.
Teoriile învățării consideră hrănirea copilului ca principal determinant al atașamentului, precum și importanța relațiilor între părinți și copii ca fiind dependente de experiențele anterioare decât de forța instinctuală.
Fundamentele etologice explică evoluția biologică susținută de comportamentele sociale.
Orice persoană care oferă mai multă stimulare și interacțiune poate deveni obiect de atașament, chiar dacă ele asigură doar o parte din cerințele copilului.
Instinctul primar este orientat spre satisfacerea nevoilor fiziologice bazale iar instinctul secundar reprezintă atașamentul față de mamă sau de altă persoană apropiată în scopul satisfacerii acestor nevoi.
Dezvoltarea stilurilor de atașament este influențată de dinamica relațiilor afective ale copiilor, implicit a întregului sistem familial.
Teoria psihanalitică a lui Freud propune analiza stadiilor de dezvoltare ale copiilor începând cu experiențele orale considerate pentru această perioadă surse evidente ale plăcerii. Ca urmare a contribuțiilor afective ale mamei asupra copilului, acesta începe a considera mama prima sursă de iubire a bebelușului. Sigmund Freud caracterizează statusul maternal ca fiind „unic, fără ezitări cu o stabilitate pentru întreaga viață, ca prototip al dragostei.”
Ulterior, atașamentul infantil inițial devine inconștient; inconștientul este viață infantilă a psihicului, iar revenirea în conștiință a acestor stări refulate se va face deformat sau deghizat, în copilărie, refulările fiind mai frecvente, deoarece copilul este mai puțin rezistent la traume decât adultul.
Teoria eriksoniană se bazează pe dezvoltarea încrederii în primul an de viață, mama fiind principala sursă ce oferă dependență și stabilitate nevoilor copiilor, dar și hrană, confort necesar..
Teoriile învățării consideră hrănirea copilului ca principal determinant al atașamentului, precum și importanța relațiilor între părinți și copii ca fiind dependente de experiențele anterioare decât de forța instinctuală.
Teoreticienii învățării în mediul ambiental au propus o explicație fundamentală pe teoria instinctului secundar – mama, ca sursă de hrană, satisface nevoile fiziologice de bază ale copilului, totuși această teorie a fost răsturnată de cercetările lui H. Harlow care a investigat efectele deprivării maternale asupra puilor de maimuță.
H Harlow arată că, dată fiind opțiunea între o mamă „artificială ” din sârmă care oferea lapte și una acoperită cu un material din pluș care nu oferea lapte, puii de maimuță au ales „ mama îmbrăcată”, atașându – se mai degrabă de ea decât de „mama” care a oferit lapte. Fundamentele etiologice explică evoluția biologică susținută de comportamentele sociale.
Winnicott duce mai departe conceptul de atașament căruia îi precizează trei funcții: de integrare prin opoziție, încorporare a noi experiențe și coeziune a părților din sine , de personalizare și de realizare.
Orice persoană care oferă mai multă stimulare și interacțiune poate deveni obiect de atașament, chiar dacă ele asigură doar o parte din cerințele copilului.
Teoria atașamentului a focalizat într-un concept unic datele etologice ale lui Lorenz, rezultatele cercetărilor lui Harlow pe primate, dar și cercetările amănunțite și repetate ale lui J.Bowbly și ale lui Mary Ainsworth.
Atașamentul este o realitate filo – genetică ce se bucură de argumente empirice certificate, științific drept un construct de organizare și integrare comportamentală. Starea de atașament vizează, în fapt, toate vârstele, dar manifestările ei cele mai clare și definitorii se observă din timpul copilăriei. Atașament înseamnă apropierea preferențială, dezinteresată și parțial inconștientă a unei persoane de o alta. Caracteristici sau semne ale atașamentului se întâlnesc în forma lor pură, și naturală numai la copii, întrucât copilăria este vârsta spontaneității și a sincerității, a exteriorizării libere și tumultuoase a sentimentelor, a trecerii cu mare ușurință de la o stare la alta, a pedepsirii aspre, dar și a iertării rapide. În funcție de starea în care se află copilul, atașamentul se exprimă prin semne cât de mai clare, adesea ambivalente, cum ar fi: plânsul, chemarea, protestul, fuga din fața noului venit, copilul se ascunde în spatele părinților, se agață de mama sau de tată, exprimându-și frica de a nu fi luat sau îndepărtat de baza afectivă, de a nu fi abandonat sau lăsat cu străinii.
Relațiile de atașament au – conștient sau nu – misiunea de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă în raport cu factorii sau agenții externi sau interni. În această perspectivă, atașamentul poate fi drept mecanismde protecție, în legătură directă cu diferitele mecanisme de autoapărare a individului în cauză – retragerea în sine, uitarea.
Teoria pierderii derivă din teoria atașamentului, explicată prin faptul că nu există persoană care să nu piardă ceva sau pe cineva foarte drag, foarte apropiat sufletește, de-a lungul vieții sale, pierdere care pentru copil impactul asupra personalității ar fi mai puternic provocând durere și stări afective foarte puternice, uneori încă nebănuite.
2.2.Rolul familiei în construirea atașamentului
Paul Osterrieth vede familia ca prim vital instrument de reglare al interacțiunilor dintre copil și mediul fizic și social. Sub aspect educativ, această funcție a familiei operează în două direcții capitale: socializare și individualizare a copilului.
Familia ordonează integrarea lui socială și trebuințele lui de a defini, a se constitui ca personalitate unică și autonomă.
Evidențierea unei dimensiuni afective a personalității celui ce educe se poate regăsi încă din gândirea filosofilor din Grecia antică, Platon subliniind rolul iubirii ca liant în educație. ( Viorel Prelici, A educa înseamnă a iubi, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997).
Lucrul esențial în creșterea unui copil este afecțiunea care trebuie să existe între acesta și părintele său. Nimic nu va funcționa cum trebuie atât timp cât nevoia de dragoste, legătura prin atașament încă nu este formată. Comunicarea afecțiunii trebuie realizată pe înțelesul copilului pentru ca el să o înțeleagă ca sprijin afectiv din partea familiei și astfel el va oferi ce-i mai bun în el. Când copilul se simte iubit, el este mai ușor educat și regăsește puterea de a comunica în resursele copilăriei.
Exprimarea consecventă a atașamentului trebuie să capete o formă precisă, care să se adapteze vârstei și nivelului de dezvoltare a personalității fiecărui copil. Această exprimare care stă la baza unei educații eficiente constă în patru pietre de temelie:
satisfacerea nevoilor emoționale și de iubire ale copilului
asigurarea unei pregătiri încărcate de suport afectiv, dar și formarea unei discipline a copilului
asigurarea unei protecții fizice și emoționale pentru copil
explicarea și exemplificarea controlului violenței asupra copilului
Satisfacerea nevoilor afective și emoționale îi determină pe copii să-și contruiască o imagine de sine pozitivă și să fie capabili să se adapateze situațiilor tensioante și stresante din viață, având încredere că se pot baza pe suportul părinților.
În schimb, mulți copii prezintă probleme de anxietate și depresie trăind sentimente de inferioritate, ceea ce îi împiedică să funcționeze la întregul potențial în această societate dificilă ancorată într-o continuă competiție.
Părinții care abordează educația ca pe o formă de control și de formare a copilului se bazează pe pedepse și nu reușesc să satisfacă nevoile emoționale ale copiilor. Când părinții urmează un sistem de educație care pune accentul pe modificarea comportamentală și pe reacția în raport cu anumite comportamentale, ci nu vor reuși să satisfacă nevoile emoționale ale copiilor.
Părinții care doar reacționează în funcție de un comportament nu se gândesc la importanța vitală a bazei afective în educația copilului. Deși unii behavioriști recunosc că iubirea este necesară pentru binele copilulu, nu există însă explicații cum poate fi exprimată altfel prin sistemul de răsplată și pedeapsă.
Considerăm benefică exteriorizarea verbală când suntem încărcați de sentimente de dragoste, însă nu e suficient pentru a-l face pe copil să se simtă iubit necondiționat.
Cele cinci modalități de exprimare a dragostei: atingerea fizică, cadourile, timpul rezervat persoanei importante, slujirea celuilalt și cuvintele de apreciere constituie un mijloc de comunicare și o dovadă de maturitate. Atingerea fizică este mai accesibilă modalitate de exprimare a dragostei necondiționate, căci nu este nevoie de nici un pretext sau de vreun moment planificat cât pentru a manifesta suportul afectiv solicitat.
Numeroase cercetări efectuate în ultimii ani au ajuns la aceeași concluzie: copiii obișnuiți să fie strânși în brațe și sărutați au o viață afectivă mai sănătoasă decăt acei copii care au fost lipsiți de contacte fizice frecvente.
Pentru mulți părinți, o apropiere fizică foarte plăcută este când își țin copilul în brațe și îi citesc o poveste. În timpul acestor momente, atingerea părintelui este mai îndelungată și plină de încărcătură emoțională, astfel încât copilul va păstra toată viața amintirea unor asemenea momente. Al doilea limbaj de exrimare a atașamentului, de împărtășire a dragostei părintești sunt cuvintele de apreciere. Cuvintele au o putere deosebită în comunicarea afecțiunii, vorbele de dragoste și de alint, cuvinte de laudă și încurajare, cuvinte care oferă sprijin și îndrumare, toate sunt menite să închege legătura afectivă dintre copil și părinte.
Prin forța cuvintelor care sunt „ ca o adiere blândă”, și pentru unii copii reprezintă cea mai puternică și mai clară dovadă de dragoste, i se dezvoltă copilului simțul valorii, oferindu-i siguranța de care are nevoie.( Ross Campbell, Gary Chapman – Cele cinci limbaje ale dragostei la vârsta copilăriei, Ed. Logos, 2000, Cluj-Napoca, pg 5).
După cum am prezentat în primele capitole, un copil învață să vorbească imitându-i pe adulții din jurul său, iar procesul va fi accelerat dacă aceștia, pe lângă pronunțarea cât mai clară a cuvintelor, vor încuraja verbal încercările copilului de a le rosti corect.
Petrecerea timpului liber împreună cu copilul îi oferă bucuria de a fi în prezența părintelui, de a învăța de la el și de a consolida relația afectivă prin plăcerea de a sta unul în compania celuilalt.
O ambianță plăcută și interesul celor din jur îl stimulează pe copil să asimileze noi informații. La copii, latura emoțională este mult mai pronunțată decât cea cognitivă, sentimentele au un impact mai puternic asupra lor decât faptele.
Referitor la capacitatea copilului de a învăța, este necesar ca el să atingă un nivel afectiv corespunzător vârstei sale, iar cea mai mare infleunță asupra dezvoltării sale pe plan emoțional o au părinții. Un copil ce primește suport afectiv din partea celor din jur va avea puterea de concentrare, motivația și energia necesară atingerii potențialului său maxim.
În acest context, este necesar să facem distincție între două situații cu o influență puternică asupra destinului copilului:
starea de privațiune caracterizată prin faptul de a nu avea ceva încă de la început, de la origine
starea de privare caracterizată prin pierdere sau deprivare de ceva ce a fost deja obținut, deținut de cel în cauză, deja realizat, de exemplu privarea de relațiile cu mama.
Copiii care trăiesc încă de la naștere în cămine, școli speciale, care nu și-au cunoscut niciodată părinții și, prin urmare, nu și-au format atașamentul afectiv necesar, resimt într-o formă sau alta lipsa acestuia, starea de privațiune în care se află. Situația este diferită, dar tot in detrimentul copilului când acesta a fost rupt sau izolat de relațiile afective deja stabilite cu persoana atașantă, fără ca alte relații asemănătoare să fie constituite. Această privare sau pierdere a ceva foarte important în plan afectiv favorizează dezvoltarea sentimentului de instabilitate în realțiile cu adulții, copiii pierd siguranța propriei identități, a propriei apartenențe la o anumită familie sau comunitate, pierd ordinea lucrurilor din mediul înconjurător, se comportă confuz, se autoprotejează retrăgându-se în sine, se izolează și ajung să refuze ajutorul sau relațiile cu ceilalți pentru că i se par periculoase.
Prezența și acțiunea familiei de origine sunt indispensabile pentru evitarea unor destine umane atât de periclitate cum sunt cele ale copiilor lipsiți de atașament parental puternic. Chiar și familia aflată în dezechilibru atât afectiv cât și material și nu reușește să-i ofere condiții optime de îngrijire și formare a copilului, constituie totuși o soluție mai bună decât cea mai dotată și mai adecvată agenție de protecție, care nu va reuși să suplinească funcțiile grupului familial, ale fraților, bunicilor și, în primul rând, ale imaginii părinților în persoana copilului.
2.3. Relațiile cu mama
Rolul mamei nu poate fi calculat în ore de prezență, singura măsură dreaptă este bucuria pe care mama și copilul o simt de a fi împreună.( J. Bowlby – Soins maternels et santé mentale, Geneva, , 1954).
Primele zile după naștere constituie o perioadă optimă pentru realizarea unei interacțiuni mamă – copil, mama fiind pregătită biologic, psihologic și social pentru aceasta. S-a vorbit despre așa numită perioadă senzitivă a mamei, care este plasată în primele săptămâni după naștere, timp în care adaptarea mutuală între copil și mamă are o desfășurare rapidă.
Diferențierea trainică și fundamentală a rolurilor părintești rezultă din faptul că mama îl poartă la sânul său, îl aduce pe lume, îl hrănește, îl îngrijește, cel puțin în primele săptămâni de viață, astfel se constituie o legătură cu totul deosebită, un tip de relație unică.
D. Burlingham și Anna Freud constatau că anumite achiziții ca limbajul sau sentimentul de proprietate depind strâns de afectivitatea copilului și de relațiile cu mama.
Réne Spitz este de părere că mama îndeplinește o funcție primordială fundamentală, întrucât declanșează mecanismele cunoașterii și învățării.
Atitudinea afectivă a mamei pentru dezvoltarea normală a copilului nu poate fi reconstruită într-un orfelinat, oricât de perfectă ar fi pregătirea personalului de îngrijire și oricât de înaltă ar fi conștiința profesională. În primele trei luni, experiențele sugarului sunt exclusiv de ordin afectiv, iar criteriul după care se orientează sugarul este atitudinea afectivă a mamei.
Réne Spitz distinge între starea de carență afectivă parțială, rezultată din îndeplinirea necorespunzătoare a rolului matern și carența totală, care provoacă o dezorganizare progresivă a personalității infantile și a cărei gravitate este în funcție de durata absenței mamei. Vulnerabilitatea copilului la carența de îngrijiri materne atinge coeficienți înalți chiar și în perioada de la trei ani la cinci ani, deși sub nivelul la care se ridică în primii ani de viață.
Atașamentul precoce, numit în literatura de specialitate „boding” se instalează imediat după naștere între mamă și nou-născut, iar prin dezvoltarea armonioasă a acestei legături se soldează o dezvoltare ulterioară mai bună a copilului, care ar putea fi demonstrată prin spectrul acțiunilor copilului, adolescentului și însuși a adultului.
În primele zile, prin faptul că sugarul nu face încă distincția între sine și lumea exterioară, între persoanele pe care le are în preajmă se poate spune că el formează o singură ființă cu mama și că se instalează în existența prin intermediul acesteia. Mama contituie pentru copil acea parte a existenței în care el găsește satisfacerea trebuințelor și relaxarea tensiunilor, stimulărilor plăcute, ocaziile de a se identifica și de a descoperi sensul diverselor situații în care el este implicat.
Mama este garanția siguranței lui, a unei existențe plăcute, este centrul său de referinț, singurul punct inteligibil într-o lumecare nu are deocamdată pentru copil formă și stabilitate.
În cartea sa, „ Misère sans nom”, J. Plaquevent relatează această primă etapă a dezvoltării astfel: „în acestă primă experiență de viață și de iubire totul se găsește intim amestecat într-o unitate în aceeși măsură esențială și inimaginabiă: astâmpărarea foamei și a setei, ritmul somnului, încălzirea și răcorirea, siguranța surâsului prezența securizantă alintări de tot felul, muzica vocii, și a mâinilor, și a apei, și a pielii, a strofelor, a aerului ambiant, a umbletului. O întreagă simfonie de mișcări în care nimic din ceea ce primește copilul nu se deosebește încă de propria existență. Totul este matern. O savoare maternă este primul gust îl are viața, colorația sa primordială, și rămâne veșnic, ca fondul unui tablou pe care nimic din ceea ce se suprapune după aceea nu va putea să-l acopere”.
Înainte ca pentru copil să se fi format consistența de ființă umană diferențiată și delimitată, mama este pentru el pivotul existenței și inițiatoarea pentru viață. Totalitatea actelor pe care le are mama cu sugarul , așa cum le resimte acesta, este determinată de atitudinea mamei, întemeiată pe bucurie, pe dragoste, pe trebuința sa spontană de a se dărui copilului și de a – i acorda atenția și timpul necesar.
Reprezentând la început pentru sugar, căldura, hrana, senzația de mulțumire, ea devine puțin câte puțin o persoană exterioară , care îi dăruiește resursele necesare unei dezvoltări armonioase.
„Mama este prima persoană pe care o va iubi copilul, ea este prima dragoste absolută și totală.” (Paul Osterrieth – Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, 1973, p 141.)
Copilul nu recunoaște încă o altă reprezentație a societății, iar mama este o interpretă a lumii și un prototip și model.
Simbioza inițială se prelungește prin faptul identificării copilului cu mama,în imitarea ei, fapt prin care cel mic împărtășește de la mamă tot ceea ce deține și dispune să-i ofere. Mama este inițiatoarea pe plan intelectual și cultural, prin faptul că de la ea, copilul învață să ajungă la primele gesturi „îndemânatice” și la primeleperformanțe practice, alături de mamă, copilul descoperă limbajul, limba considerată realmente maternă, grație căreia el va putea proceda la clarificarea și stabilirea raporturilor juste cu lumea care îl înconjoară, lumea în care va putea descoperi treptat relații obiective și va putea intra în contact mintal cu ceilalți.
Prima autoritate cu care se găsește copilul este mama, când copilul descoperă pe la începutul celui de – al doilea an de vârstă, că poate să placă sau să displacă, să satisfacă sau să nemulțumească și să poată afecta comportamentele celorlalți el învață că trebuie să ajungă la o înțelegere cu exigențele anturajului respectiv.
În relațiile sale cu mama, copilul face cunoștiință și cu primele reguli, cu primele obligații, cu primele forme ale moralității, el căutând să înțeleagă sentimentul de siguranță cu rol în adapatarea exigențelor sociale.
Însă uneori copilul nu este pe deplin încrezător în mama sa, în dragostea ei, în atenția pe care i – o acordă, el recurge la comportamente regresive căutând să oblige mama la atenție și iubire.
Cercetările au arătat că la toate vârstele, mama rămâne refugiul preferat al băiatului, ca și al fetei, când se ivesc dificultăți si conflicte de orice natura insa si-n ochii copilului mic ea apare ca autoritatea cea mai hotaratoare din viata de zi cu zi.
Atitudinea copilului față de alte persoane este esențial determinată de relația sa cu acea primă persoană care este mama. Semnificația pe care o vor avea mai târziu oamenii, și perspectiva în care el va considera raporturile posibile cu lumea, depin de mamă.
Un ultim aspect al rolului matern matern este acela că mama îi invață pe copii ce este o femeie, ea oferindu-le imaginea fundamentală a feminității, cu rol important pentru ambii copii, fie el fată sau băiat deoarece ea apare ca un prototip pentru fată și ca o imagine inversă și fond de contrast pentru băiat. Prin feminitatea sa, mama îi ajută pe copii să se identifice în ceea ce privește statusul rol și identitatea sexuală.
Referitor la complexul Oedip, pentru băiat mama rămâne principalul obiect al unei iubiri imense, pasionale, exigente, care nu va fi dealtfel niciodată pe deplin satisfăcută,băiatul râmâne oarecum un „îndrăgostit respins silit să împartă afecțiunea mamei cu tatăl său.”(Paul Osterrieth – Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, 1973, p 149 )
Copilul este pregătit pentru atașament – recunoașterea față de mamă cu ajutorul vocii, mirosului scopul biologic al acestui atașament fiind contactul, proximitatea cu alții iar finalitatea, sentimentul de securitate.
2.4. Rolul tatălui
Rolul tatălui, mai presus de orice, dragostea și siguranță pentru mamă și prin aceasta, indirect pentru copil: „ el oferă soției sale sprijinul afectiv grație căruia ea poate întâmpina copilul cu acel sentiment de fericire și cu acea dispoziție armonioasă care îi sunt indispensabile.”
Copilul recunoaște prin tată un mod diferit de a fi și învață să se adapteze fără să se simtă amenințat în sentimentul de siguranță. Prezența tatălui, contactele copilului cu tatăl introduc un fel de variație, o modulație nouă în contopire inițială a copilului cu mama. La diada elementară, acel „noi” mamă – copil care, oarecum, se impune de la sine, tatăl adaugă un element de discriminare și diferențiere. Tatăl își exercită funcția esențială pe care o va păstra, și care constă în a reprezenta în familie și mai ales față de copil o ordine a realității diferită de aceea pe care o reprezintă mama și exterioară acestei ordini.
Tatăl este acela care face pe copil să iasă din starea de nediferențiere cu mama, conducând astfel primele trăsături de individualizare, iar rolul său nu ține de masculinitatea lui sau de modul stoic în care este capabil să traverseze stările emoționale, ci de felul cum reușește să asigure suport afectiv mamei și copiilor. Tatăl trebuie să fie prietenul și profesorul copiilor, model de comportament social, etic, rol protector.
Alături de tată, copilul manifestă sentimentul de siguranță, contactele copilului provocând variație în starea de contopire a lui cu mama. În acest moment,imaginea pe care copilul și-o formează despre tatăl său puternic poartă aureola autorității , a forței și a puterii. Autoritatea lui este temperată de admirația și afecțiunea pe care i-o poartă copilul, așa cum este temperată de interesul și tandrețea pe care tatăl o poartă copilului.
Exercitarea autorității de către tată pricinuiește întotdeaunacopilului un număr de frustări dintre care multe sunt ineviatbile și fără îndoială că au și rezultate. Tatăl autoritar apare adesea ca un obstacol și ca un personaj care impune interdicții.
2.5. Tipuri de atașament
Cele mai diverse cercetări asupra atașamentului vizează aria de importanță pe care o ocupă stilurile de atașament. Principalele tipuri de atașament au fost identificate de Mary Ainsworth însă continuând cercetările Waters&Wall și Main& Solomon (1990)au stabilit patru tipuri de atașament:
Comportamentul de tip A – atașament caracterizat de insecuritate, anxios, evitant atunci când copilul nu pare afectat de absența mamei, evită apropierea sau interacțiunea cu ceilați, ignoră revenirea în spațiul său intim a persoanelor dragi sau le întâmpină ocazional. Copilul nu este convins de sentimentele părinților, situație alimentată tocmai de comportamentul ambivalent, contradictoriu, incert, „șovăielnic” al părinților față de proprii copii. Copilul este îngrijorat de fiecare dată când părinții pleacă de acasă. În fața inconsecvenței reacțiilor acestora la semnalele lui, sovăie și el în explorarea lumii din jur și resimte ca o amenințare orice absență părintească, orice parțială indisponibilitate a unuia dintre părinți la exigențele pe care le impune. Din cauza incertitudinii copilul trece prin anxietatea/teama de separare și tinde să fi timorat în manifestarea comportamentului de explorare a mediului său.
Comportamentul de tip B – atașament caracterizat de securitate iar copilul explorează în prezența mamei, este afectat de absența ei, caută apropiere, interacțiune sau contact corporal. Copiii sunt cooperanți, orientați spre explorare, căutând ajutorul părintelui, având sentimentul unei protecții puternice și definitive, asigurată de dragostea permanentă a părinților, dragoste care îndepărtează orice stres, tristețe sau nesigurață și care dezvoltă curajul în explorarea lumii. Acest model este menținut și dezvoltat de părinți, ei fiind în primii ani disponibili, atenți la semnalele copilului și capabili șă îi ofere liniște, sprijin afectiv.
Comportamentul de tip C – atașament caracterizat de insecuritate – ambivalență, copilul fiind anxios după despărțirea de mamă sau de persoana îndrăgită, este afectat în timpul despărțirii, ambivalent – oscilează între căutarea și evitarea contactului cu mama., datorită lipsei unei relații normale între părinți și copii și îndeosebi a lipsei totale de afectivitate, de dragostea părintească, în perioada cea mai importantă din acest punct de vedere – primul an de de viață – care este anul formării atașamentului față de adulții cei mai apropiați.
Comportamentul de tip D – dezorganizat sau dezorientat, Main și Solomon au identificat că un număr redus de copii nu par a avea o strategie coerentă pentru a face față stresului datorat „situației străine”. Comportamentul lor este total dezorganizat și dezorientat, acesta se caracterizează prin mișări și prin reacții incomplete, uneori circumspect față de o persoană străină, uneori și față de mamă.
Atașamentele de tip ambivalent sau foarte nesigure au consecințe negative deosebit de grave pentrul destinul copilului respectiv, manifestându-se, în realitate, ca fals atașament, întrucât:
copilul nu este sigur de sentimentele și dragostea părinților și de protecția de care are nevoie;
părinții par să fie indiferenți, insensibili sau lipsiți d preocupare față de nevoile și sentimentele copiilor, sau cel puțin așa sunt percepuți de proprii lor copii;
atunci când va semnaliza dorința de atenție sau nevoia de ajutor, copilu așteaptă să fie respins sau ignorat de ipoteticile persoane atașante;
atitudinile și comportamenteel părinților i se par copilului imprevizibile, perturbante sau angoasante;
copilul se simte părăsit, neiubit, neincurajat, adică „fără valoare și interes” pentru proprii lui părinți;
văzând că nu este ajutat când are nevoie, copilul pierde încrederea în ceilalți, chiar în el însuși și constată că obținerea dragostei „altuia” este destul de dureroasă;
văzând că nu este apreciat, că „succesele” lui nu interesează pe nimeni, copilul pierde încrederea în ceea ce face, nu se autoapreciază și nu se autostimulează fără încurajarea și stimularea celorlalți
copilul ajunge la concluzia că trebuie sa se descurce singur și că singura cale de a evita durerea este să nu iubești pentru ca lumea îți este ostilă
Levis și colaboratorii au descoperit faptul că „atașamentul caracterizat prin securitate” la vârsta de un an este corelat cu: calitatea și sensibilitatea mamei în interacțiunea cu copilul cu vârsta cuprinsă între 6 și 15 săptămâni, curiozitatea și rezolvarea problemelor de la vârsta de 2 luni, încrederea socială în creșă la vârsta de 3 luni și jumătate și absența problemelor de comportament la băieții de 6 luni.
Brown a descoperit că atașamentul caracterizat de insecuritate – evitare aea o legătură cu posibilitatea unei maltratări sau a unui abuz. Într – un studiu, 70 dintre copii maltratați aveau un comportament caracterizat de insecuritate față de părinți. Numeroase studii au descoperit că acei copii clasificați în comportamentul de tip A, caracterizat prin atașament securizant prezentau mai multe avantaje comparativ cu ceilalți.
Atașamentul ambivalent se dezvolta atunci când individul nu este sigur pe protecția și disponibilitatea părinților de a-l ajuta dacă va avea nevoie. Copilul se „agăța” și cere atenție tot timpul. Are dificultăți în a explora lumea externă și se arăta angoasat. Aceasta se datorează faptului că uneori părintele este disponibil uneori nu. Cel mai adesea părintele se folosește de amenințarea cu separația sau abandonul în scop „didactic”.
Atașamentul evitant presupune o lipsă de încredere în faptul că atunci când va cere îngrijiri va și găsi ba din contra, crede că va fi respins; se întâmpla adesea că aceste persoane odată ajunse mature vor avea un fals Eu, și nu se vor bucura de dragoste și sprijin din partea celorlalți. În primul rând pentru că nu vor căuta aceste lucruri, rejecțile repetate sau instituționalizarea din copilărie îl pot transforma într-o persoană izolată, ostilă.
Părinții care oferă atenție, îngrijire și o siguranță stabilă copilului vor sădi în copii lor un atașament securizant. Părinții care sunt imprevizibili, transmit duble mesaje, sunt agresivi sau indiferenți față de copii lor vor determina la copii forme de atașament nesecurizant. Studiile au arătat ca o schemă de atașament odată pusă la punct este foarte probabil că va persista. S-a constat de asemenea că tipul de atașament al adultului influențează comportamentul de atașament al copilului. Astfel, se pot trage concluzii asupra modului în care sunt îngrijiți și tratați copii dar și asupra părinților din tipul de atașament al copilului. Contrar părerii generale, condițiile socioeconomice și factorii culturali influențează atașamentul copilului doar dacă ating capacitatea părinților de a acorda siguranță și protecție copilului.
Din analiza celor trei tipuri de atașament rezultă că formarea unui viitor adult stabil, încrezător în capacitățile lui și sociabil este posibilă numai prin asigurarea unei creșteri normale a copilului, adică a afecțiunii și siguranței familiale, a stimulării aptitudinilor creative, a orientărilor și controlului în mediul înconjurător, a responsabilității și independenței individuale. Toate acestea depind de calitatea relației dintre părinți și copii, de gradul de adecvare sau adaptare a acesteia la exigențele copiilor, în raport cu care aceștia devin competenți pentru viața socială, comunitară sau familială normală.
Studiul cazurilor de inadaptare socială a copiilor abandonați arată că un asemenea fenomen se explică îndeosebi prin impactul experiențelor proprii legate de:
pierderea mamei sau îndepărtarea de întreaga familie (prin moartea părinților, abandon familial, respingere etc);
întreruperea relațiilor cu părinții, adică a unor relații deja constituite, aflate pe făgaș normal, care dispar brusc datorită unor intervenții brutale a unui factor exterior;
practicarea de către părinți a unor relații discontinue, intermitente cu proprii copii, relații care generează sentimente lipsite de consistență, stabilitate și siguranță și o stare de frustrare în personalitatea unui asemenea copil, având în vedere cazurile copiilor transferați dintr-o instituție în alta, de la o familie substitut la alta, deci ale copiilor cu mai mulți îngrijitori sau „mai mulți părinți”
Modelul atașamentului primar apare de timpuriu în copilărie, un copil care este victima indiferenței, lipsei suportului afectiv, a ostilității sau agresiunii celor din jur, care nu s-a simțit iubit și valorizat de părinți va intâmpina dificultăți datorită fricii și mecanismelor inconștiente de apărare.
2.6. Cadru general al dezvoltării afective sociale la copilul preșcolar
Educația trebuie să se desfășoare într – o atmosferă de bucurie, bucurie ce nu este doar semnul unei reușite, ea reprezintă,de asemenea, condiția unei dezvoltări echilibrate.
Copilului nu – i face plăcere să întreprindă o acțiune decât dacă încercările sale anterioare sau exemplul celor apropiați și încurajările lor îi demonstreză că este capabil să reușească. Astfel, atașametul pasionat față de mamă este dependent de sentimentul de inferioritate al copilului care este intensificat când copilul încearcă dificultăți precum nașterea unui frate, în urma unui eșec sau a unei relații cu copii de la grădiniță.
Emoțiile sunt legate în mare parte de procesele biologice se s-au modificat pe parcursul evoluției și pot fi moștenite parțial. Perspectiva funcționalistă oferă un cadru pentru înțelegerea modurilor în care strategiile de socializare ale părinților influențează dezvoltarea copilului. Felul în care ne exprimăm emoțiile le comunicăm celorlalți depinde de dinamica interpersonală care definește regula comunicării emoțiilor într-o anumită familie, cultură, societate.
Echilibrul afectiv al copilului pare să solicite o anumită educare a instinctelor. Periodicitatea meselor și a curățeniei organizează emoțiile legate de viața nutritivă printr – un mecanism condiționat. Echilibrul afectiv al copilului pare să solicite o anumită educare a instinctelor. Periodicitatea meselor și a curățeniei organizează emoțiile legate de viața nutritivă printr-un mecanism de tip condiționat. Afecțiunea de care educatoarea o manifestă față de copil în cursul îngrijirii, vorbele sale calde, mimica sa sunt de natură să mărescă plăcerea pe care copilul o capătă față de satisfacerea acestor trebuințe și mai ales să le facă să devină mai umane. Copilul lipsit de această fericită ambianță prezintă o aviditate considerabilă față de hrană, dar la el trebuința se manifestă în stare brută, este impulsivă. Devine mai complexă și, în consecință mai ușor de dominat și manevrat de către subiect atunci când este asociată cu anumite activități sociale. Ea devine o tendință în care se combină influențe diverse: alături de trebuința organică există dorința atașamentului, plăcerea raporturilor sociale ce conduce la consolidarea relațiilor sociale.
Afecțiunea pe care educatoarea o manifestă față de copil în cursul îngrijirii, vorbele sale calde, mimica sa sunt de natură să mărească plăcerea pe care copilul o capătă fașă de satisfacerea acestor trebuințe și mai ales să le facă să devină mai umane.
Copilul lipsit de această fericită ambianță prezintă o evitare considerabilă față de hrană exprimând trebuința în mod impulsiv.
Sentimentele sunt unul dintre instrumentele esențiale de formării personalității, prin intermediul lor, subiectul se afrimă în fața altora și fată de el însuși. În formarea atașamentului rolul suportului afectiv pe care îl resimte copilul este reliefat prin posibilitatea de a-și dobândi siguranța sentimentală prin răspunsuri adecvate ale celor din jur.
Până la intrarea în școală, afectivitatea copilului, deși relativ dezvoltată, râmâne totuși la un nivel infantil specific, fiind dominată de atașament, afecțiune fată de membrii familiei și suport afectiv din partea acestora.
Copilul preșcolar posedă numeroase emoții a căror nuanțare este de plin progres. Viața în familie și integrarea în colectivitatea preșcolară determină complicarea reacțiilor afective și aceasta cu atât mai mult cu cât uneori în familie sau in coloectivitatea preșcolară are loc deplasarea atenției spre un alt copil care a apărut între timp. În conduita copilului de vârstă preșcolară mică persistă încă modalități de comportament nediferențiate, în care sunt implicate stări afective difuze, preșcolarul mic oscilează între zâmbet și tristețe, adeseori râde cu lacrimi pe obraz.
În a doua copilărie, copilul este încadrat într-o instituție preșcolară, care crează condiții noi pentru dezvoltarea în ansamblu a laturii afective ale personalității. Treptat, la unii dintre copii se produce un transfer de afecțiune față de educatoare afecțiune asemănătoare cu relațiile de atașament pe care le avea în legătură cu mama.
Copilul este capabil să depășească noi niveluri de dezvoltare în plan afectiv ce se caracterizează prin apariția sentimentelor ceea ce constituie un indiciu pentru dezvoltarea conștiinței morale a copilului.
În a doua copilărie încep să se constituie sentimente social – morale, datorită dezvoltării sociabilității și generalizării sentimentelor de atașament, dragoste, simpatie și admirație.
Sentimentul de drept, de adevăr, de corectitudine, de solidaritate, colectivismul se constituie în condițiile unei dezvoltări normale a afectivității și capătă funcții apreciative în relațiile sociale ale copiilor, mai ales în ceea ce privește sprijinul afectiv venit din partea părinților.
În intimitatea dezvoltării bazelor personalității, complicarea activităților și cunoștințelor acționează asupra stărilor afective mai simple, determinate direct de situații de adaptare, imprimându-le un anumit colorit emoțional. În perioada preșcolară, cerințele adulților, aprecierea lor creează planul unei contradicții dialectice între stările afective mai primitive, explozive și dorința copilului de a răspunde normelor de conduită formulate de către adult, pe care preșcolarul le iubește și căruia vrea să-i facă pe plac.
Preșcolarul câștigă un sentiment de siguranță în preajma părinților fără a fi fizic nedespărțiți. S – a demonstrat că un copil de 1 an se depărtează cu circa 7 m de mama sa, cel de 12 ani cu 15 m, cel de 3 ani cu 17 m iar cel de 4 ani cu 21 m. Aceste distanțe sunt considerate „sigure” pentru copilul care merge înainte, fiind sigur că mama îl urmărește de aproape. Preșcolarul bolnav sau obosit manifestă atașament sporit față de mamă și reacție de protest mai violentă la separare.
După vârsta de 3 ani, copilul poate accepta confortul în compania unor persoane străine și prin acest fel își reduce anxietatea de separare. Copilul nu este capabil să înțeleagă explicațiile care i se dau referitoare la separarea temporară de familie și le poate accepta fără să rezulte anxietate.
Atașamentul selectiv, ca o reacție variabilă, va fi deosebit de dependență, atașamentul are o caracteristică individuală și este o trăsătură comportamentală, el exprimă o relație și caracterul individual al unui copil, de aceea calitatea atașamentului față de unul dintre părinți, nu presupune atașament similar față de celălalt părinte.
Atașamentul față de obiecte ne este funcțional echivalent față de persoane, deși în perioade de anxietate, oferind copilului jucăria preferată de pluș, el capătă o stare de confort, însă în nici un caz atașamentul față de jucării nu se poate substitui atașamentului social față de părinți sau frați.
Copilul care resimte aceste efecte se simte rănit sufletește, se menține o stare de izolare, supărare ajungând să se simtă dezordonat în activitățile pe care le intreprinde, „se poate spune că și-a pierdut busola sentimentală” ( Vasile Miftode, Tratat de asistență socială, vol I, Fundamente teorectice și metodologie, Ed. Fundației AXIS, 2003, pg 246)
Efectele pot fi cu atât mai grave cu cât copilul percepe persoana de care este atașată ca fiind „cea mai bună, cea mai puternică și cea mai înțeleaptă”.( David Howe).
Atașamentul are caracter dinamic, adică apare, se formează, se „maturizează”, atinge apogeul în anumite condiții ale copilăriei, se poate deteriora sub incidența unor alte personaje, slăbește și chiar dispare atunci când persoana atașată dispare și ea., deși atașamentul trebuie să reziste sub o anumită formă de-a lungul vieții. Pe măsură ce copilul își formează conștiința de sine și aspiră spre individualitate și autocontrol, atașamentul își modifică semnificativ natura calitatea și modul de manifestare, scăzând în intensitate.
Pierderea sentimentului de siguranță, teama față de diferite pericole, amenințarea cu pierderea bazei afective generează un dezechilibru psihic și induc stări tot mai puternice de anxietate, pe care copii le experimentează îndeosebi în momentele în care sunt internați în diferite instituții publice, transferați unor familii substitut.
Formarea unui atașament atât de puternic încât copilul să aibă curajul de a se îndepărta și chiar de a lipsi o perioadă de timp de bază afectivă, fără teamă și fără sentimentul pericolului necesită răbdare din partea părinților și mult timp pus la dispoziția copilului și a întregii relații.
Un copil cu dezvoltare normală dintr-o familie cu o funcționalitate normală, ajunge deja la sfârșitul primului an de viață la asigurarea unui atașament puternic față de părinți, adică a unei baze afective și, prin aceasta, la reducerea maximă a stărilor de nesigurață și anxietate.
Copilul care nu a trecut încă porțile școlii nu cunoaște alt univers decât mediul familial, fiind sensibil la diferențele de niveluri socio-economice și la comparațiile exterioare. Mediul familial îl satosface pe măsura în care este un mediu afectiv și protector, dublă condiție indispensabilă pentru ca ființa tânără să învețe să se construiască ea însăși, să se situeze în raport cu ceilalți, să se polarizeze din punct de vedere sexual, efectuând fără pericol primele sale experiențe sociale și sentimentale.
Copilul nu mai poate însă să-și satisfacă trebuințele primare și secundare fără a comunica și fără a ști, de aici, atenția și interesul major față de limbă. Numărul cuvintelor folosite sporește în ritm accelerat ajungând la minim de 200 la 3 ani, la un maxim de 3200 la 7 ani ( Ursula Șchiopu, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967).
Cuvintele devin un panaceu în activitatea copilului, în primul rând, datorită funcțiilor lor vitale, ajung să declanșeze și să vehiculeze imagini.
CAPITOLUL III
3. ASPECTE EXPERIMENTALE PRIVIND RELAȚIA DINTRE LIMBAJ ȘI ATAȘAMENT
Cu alte cuvinte, modul în care copii sunt socializați pentru a-și comunica sau inhiba emoțiile este influențat de felul în care părinții reacționează la exprimarea emoțiilor a copiilor lor, de felul în care ei înșiși își exprimă emoțiile și își comunică credințele și experiența emoțională.( Denham, Zoller& Couchoud, 1994, Tomkins, 1991).
Părinții își exprima aprobațiunea față de un lucru prin: recompensă,pedeapsă, indiferență, neglijare, exagerare. Recompensa se referă la un comportament al părinților prin care mângâie copilul atunci când e trist, empatizează cu un copil care e supărat, asistă un copil căruia îi este frică.
Pedeapsa se referă la un comportament al părinților exprimat prin dezacord când se confruntă cu dorința unui copil, sau de a revărsa asupra copilului sentimente de furie fără ca vina lui să existe. Părinții greșesc față de copii prin faptul de a nu respecta trăirile și atiitutdinea lor fașă de viață, prin faptul de a nu respecta sentimentele de frică pe cae copilul le trăiește. Indiferența exprimată prin comportament îndepărtat , de respingere a unor emoții ale copilului neacordându-le credibilitate, pe măsură ce copilul crește ia cunoștiință de un nou aspect al adultului: acesta stabilește obligații și interdicții, și chiar pedepse. Or, dezaprobarea, blamul, corespund în ochii copilului cu piederea de valoare, cu acea retragere a dragostei pe care el trebuie să o evite cu orice preț pentru a-și păstra sentimentul de siguranță. Evaluarea de sine a copilului depinde de ceilalți, imaginea propriei persoane el și-o construiește orietându-se după imaginea pe care i-o propun adulții despre această pesoană. S-a putut arăta de către Alison L.Shortt, Paula M. Barrett, Mark R. Dadds și Tara L. Fox, în Journal of Abnormal Child Psychology,(dec. 2001) că modul în care copilul se privește pe sine se întemeiază pe atitudinile părinților față de persoana sa, atitudini ale căror nuanțe, chiar cele mai ascunse, el le percepe cu o uimitoare sensibilitate. Copilul respins, convins oarecum de lipsa lui de valoare, arată o ciudată înclinare de a potrivi întotdeauna lucrurile în așa fel încât să fie respins de alții, întreținând astfel toată nesiguranța provocată de respingerea inițială. În acest cadru de aprobare și dezaprobare, copilul găsește și factori anxiogeni, faptul dovedește importanța ce o implică pentru copil a atmosferei generale și detaliile atitudinii afective și educative a părinților.
Există numeroase studii care susțin ideea că de la grădiniță până în perioada adultă, băieții și fetele diferă în ceea ce privește exprimarea emoțiilor.( Shields, 1991, Brady și Hall, 1993). Credințele stereotipe, autodezvăluirile și observații asupra exprimării emoțiilor indică în mod evident că fetele și femeile exprimă emoțiile negative și cele pozitive mult mai des decât bărbații. S-a observat că felul în care părinții răspund la trăirile de tristețe și furie ale copilului este diferit. Astfel mamele tind să fie mai preocupate de tristețea copilului în timp ce tații sunt mai interesați de furia copiilor lor.(Hooven, Gothman și Katz, 1995).
Părinții răspund diferit la exprimarea emoțiilor fiilor sau fiicelor lor(Eisenberg,1998), și întăresc diferit emprimarea atașamentului la fete și la băieți(Birnbaum și Croll, 1984). Malatesta și Haviland (1982) au arătat că în interacțiunea socială comportamentul mamelor diferă pentru copiii de sex masculin fașă de cei feminin, astfel ele tind să răspundă la întâmplare în ceea ce privește exteriorizarea afectivității pentru fii lor decât pentru fiicele lor.
Genul copilului are o influență și asupra felului în care părinții discută despre emoții și afectivitate, ( Einsenberg, 1998), astfel părinții au tendința de a discuta despre stările afective trăite mai mult cu fetele decăt cu băieții și să folosească un spectru mai larg de emoții față de fete., introducând în comunicare mai multe cuvinte cu conotații afective puternice.( Dunn, Bretherton și Munn,1987 ; Zahn – Waxler, Rigdeway, Denhan, Usher și Cole, 1993).
Există de asemenea dovezi empirice ce afirmă cum că fetele sunt mai încurajate de părinții să-și exprime emoțiile decât băieții.
Atât experiența cât și exprimarea emoțiilor, a afectelor joacă un rol important în abilitatea indivizilor de a se dezvolta și de relaționa cu ceilalți.
Studierea primelor etape în dezvoltarea limbajului infantil, de la primele comunicări până la achiziția structurii gramaticale a limbii materne, arată că această dezvoltare este legată de apariția și perfecționarea treptată a posibilităților de sinteză, de analiză și de înțelegere a relațiilor.
În privința acestor condiții intelectuale, trebuie să considerăm rolul condițiilor sociale și educative. Rapiditatea dobândirii limbajului poate varia sensibil de la un copil la altul, fără ca diferența constatată să fie determinată numai de inegalitatea capacităților mintale. Nivelul cultural al mediului apropiat copilului, mai ales al celui familial, este un factor important al dezvoltării limbajului. La toate vârstele, vocabularul copiilor din mediile înstărite este mai bogat decât acela al copiilor din mediile mai sărace (Alice Descouedres, Les developpement de l’enfant à sept ans,1921).
Atitudinea educativă a părinților este și ea condiționată de modul în care comunică cu copilul, răspune la întrebările lor, îi ajută să depășească deficiențele de vorbire, să rectifice erorile. Prezența fraților și a surorilor mai mari tinde și ea să favorizeze dezvoltarea limbajului, astfel atât socializarea copilului, accesul lui la educație și informații prin prisma părinților constituie un factor favorizant al dezvoltării copilului.
O dată cu intrarea în școală, dezvoltarea și perfecționarea limbajului se desfășoară sub influența deliberată a mediului social. După șase ani, datorită deprinderii citirii și scrierii, copilul dobândește conștiința limbajului, ca o nouă realitate care se pretează la analiză și raționament. Este punctul de plecare pentru noi progrese, care vor continua atât timp cât progresele în experință și în cunoștințe vor face să se nască noi necesități de expresie.
„Maturizarea aptitudinilor verbale la fete este mai rapidă în cursul primilor ani de viață deși, ele apar după 11 ani. Fetele obțin rezultate mai bune în probele care necesită înțelegerea și producția limbajului atât în sarcinile verbale de „ nivel ridicat ”, cu referire la analogii, comprehensiunea materialului scris dificil, eseuri creatoare, cât și în cele de „nivel jos ” cu referire la fluiditatea verbală”. ( Maria Nicoleta Turliuc, Psihologia cuplului și a familiei, Ed. Performantica, Iași, 2004).
Cercetările efectuate în câmpul efectelor instituționalizării asupra psihicului uman în dezvoltare, în pofida criticilor, multe din ele coerente și corecte, au dus la stabilirea câtorva fapte a căror realitate este incontestabilă, deși mecanismele și condițiile de producere a lor nu sunt pe deplin evaluate.
Schneider, Braunwald, Carlson și Cicchetti (1985) au arătat că un copil maltratat, spre deosebire de alți copii, are un atașament nesigur față de persoanele care îi oferă îngrijire.
Studii importante relevă faptul că, întreaga evoluție fizică și psihică a copilului dintr-o instituție este profund dependentă de distorsiunile introduse de această condiție fumdamentală a vieții sale, aceea de a fi privat de afectivitatea adultului , de a fi complet lipsit de posibilitatea de a – și împlini trebuințele de bază ale vieții sale psihosociale, trebuința de dependența și nevoia de afiliație.
Hugges și Di Brezzo (1987) arată o întârziere în dezvoltarea limbajului, mai ales la nivelul exprimării; copii maltratați având media lungimii de mesie mai scurtă (Coster, Gersten, Beeghly și Cicchetti, 1989; Coster și Cicchetti, 1993). Acest retard afectează exprimarea tuturor nevoilor copilului, atât în planul nevoilor fiziologice, ca, de exemplu , foamea, ca și în planul exprimării sentimentelor. Indiferent de contextul evalării copiii maltratați apar ca având competențe sociale mai reduse decât ceilalți copii. Competențele sociale reduse pot fi puse, fără îndoială, în legătură cu tipul de atașament dezorganizat care îi caracterizează pe acești copii.atașamentul dezorganizat trăit de copilul maltratat se regăsește la adult care are atașamente ce dovedesc lipsă de siguranță – descrise drept relațională de Cicchetti (1990).
O serie de experimente realizate de Therese Gouin Decorie și Marcelle Ricard , de la Unversitatea din Montreal, Canada și relatate de revista „ La Recherche ” nr. 139 din anul 1992 au relevat la copii în vârstă de 9 – 10 luni, în principal trei modalități de acțiune cu „obiectele sociale”: unii păstrau distanță față de persoana străină, alții se îndreptau către ea fără a stabili un contact fizic cu aceasta, unii copii dintr-o altă categorie, la fel de numeroasă ca și primele două se apropiau de persoana străină necunoscută , atingându-o cu mâinile. Față de obiectele nesociale , comportamentele copiilor prezintă un grad mai mare de omogenitate: cei incluși în experiment se apropiau de o jucărie atractivă, nu s-a înregistrat nici un caz de refuz din partea unui copil de a se apropia de jucărie.
Cercetările având ca finalitate aceste experimente sunt de părere că trebuie continuat și aprofundat studiul socializării la copilul mic, interacțiunea acestui cu adulții înaintea apariției limbajului.
PARTEA A DOUA
PARTE APLICATIVĂ
CAPITOLUL IV
4..DEMERSUL INVESTIGATIV
4.1. Obiectivele cercetării
Cu ajutorul acestei cercetări ne propunem să aflăm care este rolul stilurilor de atașament în dezvoltarea limbajului la copii preșcolari, care dintre copii, băieți sau fete obțin rezultate semnificativ ridicate în ceea ce privește vârsta psihologică a limbajului.
Identificarea rolului atașamentului în dezvoltarea limbajului verbal, implicit și rolul familiei și a persoanelor care îi oferă copilului posibilitatea de se antrena în parcurgerea etapelor vieții lui.
4.2. Designul cercetării
4.2.1. Variabilele cercetării
Variabilă dependentă este vârsta psihologică a limbajului verbal a copilului.
Variabilele independente sunt:
– stilul de atașament cu cele două grade: atașament securizant și atașament anxios;
– vârsta cronologică a copilului
– prezența tulburării de limbaj
– genul biologic al subiecților: masculin și feminin
4.2.2. Ipotezele cercetării
Copiii cu atașament securizant prezintă rezultate semnificativ mai ridicate față de copii cu atașament evitant în ceea ce privește dezvoltarea limbajului;
Există diferențe semnificative între subiecții de sex masculin și subiecții de sex feminin în ceea ce privește dezvoltarea limbajului în sensul că subiecții de sex feminin vor obține diferențe semnificative mai ridicate;
2.1.Subipoteză:Există diferențe semnificative între subiecții de sex feminin și subiecții de sex masculin în ceea ce privește rezultatele la atașament, în sensul că subiecții de sex feminin vor obține rezultate semnificativ mai ridicate;
Există diferențe semnificative între subiecții cu atașament securizant și subiecții cu atașament anxios în ceea ce privește prezența tulburărilor de limbaj.
4.2.3. Instrumentele utilizate
Probe pentru cunoașterea vârstei psihologice a limbajului, probe adaptate după Alice Descoeudres, instrument ce conține 7 probe: contrarii de obiecte și imagini, completarea lacunelor dintr-un text vorbit, repetare de numere, cunoașterea a șase materii, contrarii fără obiecte sau imagini, denumirea a 10 culori și cunoașterea sensului verbului.
Interpretarea se realizează astfel: având valorile realizate de fiecare copil la cele 7 probe, le adunăm vârstele psihologice obținute și suma lor o împărțim la 7 și astfel obținem vârsta psihologică a limbajului copilului ce corespunde sau nu vârstei cronologice.
Chestionarul bazat pe suport afectiv din partea familiei și atașament conține 20 de întrebări, cu variante de răspuns afirmativ sau negativ, cotat cu indicile „1” pentru fiecare răspuns negativ și cu indicile „2” pentru fiecare răspuns afimativ:
În vederea stabilirii validității chestionarului, cu ajutorul programului SPSS am aplicat analiza de fiabiliate Alpha Crombach.
Rezultatele obținute au stabilit validitatea chestionarului prin indicile Alpha ce este mai mare decât 0,7 (0,7344) ceea ce ne permite să-l putem folosi ca un instrument valid în cercetare.
CAPITOLUL V
5. METODOLOGIE
5.1. Populația țintă și loturile investigate
Eșantionul investigat în cele trei grădinițe a inclus 90 de copii de vârsta preșcolară, fiind în proporții egale atât de sex masculin cât și de gen feminin(45 fete, 45 băieți. ). Selecția subiecților a fost după criteriul de vârstă fiind aleși doar copii cu vâsrta cuprinsă între 5 ani și 7 ani.
Eșantionul este distribuit astfel: 30 de copii din Grădinița Nr. 6 Program prelungit, Iași, 30 de copii din Grădinița Nr. 24 Program prelungit, Iași, 30 de copii din Grădinița Prichindel, Copou.
5.2. Prezentarea și interpretarea rezultatelor
Ipoteză generală
Tipul de atașament, gradul tulburării de limbaj și genul biologic influențează vârsta psihologică a limbajului.
Ipoteza generală se verifică prin intermediul a 4 ipoteze de lucru.
Ipoteze de lucru
1. În scopul verificării primei ipoteze de lucru – aceea precum copiii cu atașament securizant prezintă rezultate semnificativ mai ridicate față de copii cu atașament evitant în ceea ce privește dezvoltarea limbajului.
Interpretare statistică
Pragul de semnificație este mai mic de 0,01 (0,007) ceea ce demonstrează relația dintre variabila vârsta psihologică a limbajului și stilurile de atașament, însă având în vedere semnul corelației pozitiv (0,282) arată natura legăturii direct proporțională, dacă stilul de atașament diferă atunci vârsta psihologică a limbajului se schimbă, dacă avem valori ridicate la vârsta limbajului atunci copilul va avea un stil de atașament securizant, diferența ilustrată și în graficul de mai jos.
În ceea ce privește distribuția copiilor în funcție de atașament, graficul arată că o proporție de 64,4% copii sunt caracterizați prin atașament securizant și 35,6% copii sunt caracterizați prin atașament evitant.
Prin analiza cu ajutorul testului t eșantioane independente am obținut următoarele rezultate semnificative: t (88) = – 2,757 și p = 0,013 < 0,05 ceea ce înseamnă că subiecții cu stilul de atașament securizant (M = 87,43) au vârsta psihologică limbajului mai ridicată decât copii cu atașament evitant (M = 83,43).
Analiza statistică a permis identificarea unor diferențe semnificative între vârsta psihologică a limbajului între cele două grupe, variabila stil atașament influențează vârsta psihologică a limbajului; testul t pentru eșantioane independente : t (88) = – 2,757 pentru p<0,05 argumentează statistic această ipoteză.
fo
Interpretarea psihologică
Copii cu un atașament securizant fiind caracterizați prin faptul că sunt cooperanți, orientați spre explorare, căutând ajutorul părintelui, având sentimentul unei protecții puternice și definitive, asigurată de dragostea permanentă a părinților, dragoste care îndepărtează orice stres, tristețe sau nesigurață și care dezvoltă curajul în explorarea lumii și astfel prin siguranța pe care au din partea părinților ei își pot satisface curiozitatea .
Prin explorarea universului și prin suportul afectiv ce îl resimt ei capătă îndrăzneală și întrebările lor își găsesc răspunsuri la cei din jur. Curiozitatea lor fiind astfel satisfăcută și ca urmare vârsta psihologică a limbajului devine mai ridicată față de a unui copil care nu are sprijin și posibilitate de explora cu persoane apropiate.
Prin răspunsurile la întrebările copiilor, părinții sunt cei care îi ajută să înțeleagă înțelesul cuvintelor.
Prima ipoteză a fost confirmată.
2. Pentru verificarea celei de a doua ipoteze de lucru – aceea că există diferențe semnificative între subiecții de sex masculin și subiecții de sex feminin în ceea ce privește dezvoltarea vârstei psihologice ale limbajului în sensul că subiecții de sex feminin vor obține diferențe semnificative mai ridicate – am realizat comparații între între cele două grupe folosind testul t pentru eșantioane independente.
Prin analiza cu ajutorul testului t eșantioane independente am obținut următoarele rezultate semnificative: t(88) = 0,584 și p = 0,5612 > 0,05 ceea ce înseamnă că între cele două genuri biologice, sex masculin (M = 86,38) și sex feminin (M = 85,49) nu există diferențe semnificative în ceea ce privește vârsta psihologică a limbajului.
În graficul de mai sus se poate observa că în cercetare am avut ca lot de subiecți un număr egal atât de fete cât și de băieți.
Interpretarea psihologică
Conform teoriilor și cercetărilor existente precum că fetele obțin rezultate mai bune în probele care necesită înțelegerea și producția limbajului atât în sarcinile verbale de „nivel ridicat ”, cu referire la analogii, comprehensiunea materialului scris dificil, eseuri creatoare, cât și în cele de „nivel jos ” cu referire la fluiditatea verbală, în cercetarea noastră nu am obținut diferențe fie din cauză că nivelul copiilor în ceea ce privește vârsta psihologică a limbajului este același fiind la grădiniță, iar accesul lor la informație nu diferă.
A doua ipoteză nu a fost confirmată.
Sub
Subipoteza1
Pentru verificarea primei subipoteze de lucru – care susține că există diferențe semnificative între subiecții de sex feminin și subiecții de sex masculin în ceea ce privește rezultatele la atașament, în sensul că subiecții de sex feminin vor obține rezultate semnificativ mai ridicate.
Prin analiza cu ajutorul testului t eșantioane independente am obținut următoarele rezultate semnificative: t(88) = 0,875 și p = 0,384 > 0,05 ceea ce înseamnă că între cele două genuri biologice, sex masculin (M =1,60) și sex feminin (M =1,68) nu există diferențe semnificative în ceea ce privește stilurile de atașament..
Interpretarea psihologică
3.Pentru verificarea celei de a treia ipoteze de lucru – aceea că există diferențe semnificative între subiecții cu atașament securizant și subiecții cu atașament anxios în ceea ce privește prezența tulburărilor de limbaj.
Prin analiza cu ajutorul testului t eșantioane independente am obținut următoarele rezultate semnificative: t (88) = 2,850 și p = 0,017 < 0,05 ceea ce înseamnă că subiecții cu stilul de atașament securizant (M = 1,31) vârsta psihologică limbajului mai ridicată decât copii cu atașament evitant (M = 1,09).
Analiza statistică a permis identificarea unor diferențe semnificative între vârsta psihologică a limbajului între cele două grupe, variabila stil atașament influențează vârsta psihologică a limbajului; testul t pentru eșantioane independente t (88) = 2,850 pentru p<0,05 argumentează statistic această ipoteză.
Interpretarea psihologică
CONCLUZII
ANEXE
Chestionar
1. Părinții tăi te sărută înainte de a merge la culcare?
1 .nu 2.da
2. Părinții îți citesc povești ?
1 .nu 2.da
3. După ce ai reușit să faci un lucru bun părinții tăi te felicită ?
1 .nu 2.da
4. Înainte de a pleca la grădiniță își iau părinții rămas bun?
1 .nu 2.da
5. Te întreabă părinții ce ai făcut la grădiniță?
1 .nu 2.da
6. Dacă ai făcut o greșeală, părinții îți explică ce ai greșit?
1 .nu 2.da
7. Îți cumpără părinții dulciuri?
1 .nu 2.da
8. Mergi cu părinții tăi în parcul de joacă ?
1 .nu 2.da
9. Îți fac părinții sau bunicii surprize de ziua ta?
1 .nu 2.da
10. Când nu înțelegi ceva părinții te ajută?
1 .nu 2.da
11. Te ajută părinții să îți pregătești hainele cu care te îmbraci?
1 .nu 2.da
12. Te-au învățat părinții tăi vreo poezie sau cântec?
1 .nu 2.da
13. Părinții tăi îți explică cuvinte pe care tu nu le cunoști?
1 .nu 2.da
14. Îți cumpără părinții jucării ?
1 .nu 2.da
15. Te alintă părinții tăi când vorbesc cu tine?
1 .nu 2.da
16. Te ajută unul dintre părinții să lucrezi pe caiete speciale?
1 .nu 2.da
17. Părinții tăi vin cu tine la serbări sau activități de la grădiniță ?
1 .nu 2.da
18. Se joacă părinții tăi cu tine ?
1 .nu 2.da
19. Ți-au cumpărat părinții cărți de povești ?
1 .nu 2.da
20. Îți permit părinții să te uiți la desene animate ?
1 .nu 2.da
R E L I A B I L I T Y A N A L Y S I S – S C A L E (A L P H A)
Item-total Statistics
Scale Scale Corrected
Mean Variance Item- Alpha
if Item if Item Total if Item
Deleted Deleted Correlation Deleted
ITEM1 24,2581 10,7978 ,3447 ,7200
ITEM2 24,0323 10,5656 ,3731 ,7172
ITEM3 24,3871 11,8452 ,0276 ,7432
ITEM4 24,3226 11,2925 ,2040 ,7317
ITEM5 24,5161 11,9247 ,0798 ,7357
ITEM6 24,2258 11,7806 ,0152 ,7492
ITEM7 24,1290 10,3161 ,4618 ,7083
ITEM8 24,1613 10,2065 ,5071 ,7039
ITEM9 24,4516 11,4559 ,2505 ,7280
ITEM10 24,3548 11,1032 ,2957 ,7244
ITEM11 24,4516 12,0559 -,0433 ,7443
ITEM12 24,0000 11,2667 ,1570 ,7380
ITEM13 24,2903 11,0796 ,2629 ,7271
ITEM14 24,1613 9,8731 ,6227 ,6921
ITEM15 24,1613 10,6731 ,3516 ,7193
ITEM16 24,2258 10,1140 ,5678 ,6987
ITEM17 24,5161 11,7247 ,2430 ,7303
ITEM18 24,0323 9,5656 ,7104 ,6818
ITEM19 24,4194 11,1183 ,3615 ,7205
ITEM20 24,3226 11,8925 -,0059 ,7481
Reliability Coefficients
N of Cases = 31,0 N of Items = 20
Alpha = ,7344
PROBE PENTRU CUNOAȘTEREA VÂRSTEI PSIHOLOGICE A LIMBAJULUI
Adaptare după Alice Descoeudres
Proba 1: Contrarii cu obiecte și imagini
Se prezintă copilului 10 obiecte cu proprietăți contradictorii (în stare reală sau imaginea lor)
Imaginea unei ciuperci mari și a uneia mici .
O periuță nouă și una veche .
O bucată de fier tare și o bucată de cauciuc moale.
Imaginea unui bloc înalt și a unei case scunde.
O bucată de hârtie netedă și un glaspapir zgrunțuros.
Imaginea unui bătrân și a unui tânăr.
O bucată de stofă călcată și una mototolită.
Imaginea unui copil vesel și a unui copil trist.
Desenul unei linii drepte și a unei linii curbe.
Două cutii de aceași mărime și de aceași formă : una goală și una plină cu cuie. Se așează una pe o mână (exemplu : cea goală pe mâna stângă)
Instructaj : se prezintă copilului obiectele succesiv, cu următoarele precizări verbale : „Această ciupercă este mare – i se arată imaginea, iar aceasta este …….(copilul spune adjectivul contrariu pentru care se acordă 1 punct)”
Alt calificativ ne este luat în considerare. Se procedează la fel la toate cele 10 probe.
Se consemnează numărul de răspunsuri exacte. Se reia proba invers : se prezintă întâi imaginea ciupercii mici. Se consemnează răspunsurile exacte și se adună primele și se face media.
Proba 2: Completarea lacunelor dintr-un text vorbit
S-a făcut frumos, cerul este …………. .
Soarele este foarte …………………… .
Ioana și Maria se plimbă pe câmp. Ele adună ……………
Ele sunt foarte fericite, auzind cântecele frumoase ale micilor …………………… .
Deodată cerul se întunecă de ……………….. .
Fetițele se grăbesc să se întoarcă ……………….
Înainte de-a ajunge acasă a început o mare ……………… .
Fetițele se sperie de zgomotul …………………. .
Ele se roagă să fie adăpostite într-o casă ,deoarece plouă puternic și nu au ……………., iar hainele lor erau complet ………. .
Instructaj : Se explică copilului că i se va spune o mică povestire și acolo unde se va face pauză , copilul trebuie sa spună cuvântul potrivit. Se consemnează numărul de răspunsuri corecte.
(a. albastru ,senin b. fierbinte c. flori d. păsărele e. nori f. acasă g. ploaie h. tunetului, i. Umbrelă / ude )
Proba 3 Repetare de numere
Testul are următoarele serii de numere:
Seria I : 2-4
Seria II : 5-6-3
Seria III : 4-7-3-2
Seria IV : 8-4-6-5-9
Seria V : 6-9-2-3-9-8
Instructaj :„ Eu îți spun niște numere. Tu trebuie să repeți numerele în ordinea în care eu le-am spus”. Dacă copilul nu a înțeles, se repetă seria chiar de trei ori, dar seria respectivă nu se mai consideră. Dacă se repetă numai prima serie, primește coeficientul 2, pentru seria II coeficientul este 3, pentru seria III coeficientul este 4,seria IV coeficientul 5 iar pentru ultima serie coeficientul este 6. Se consemnează corect seriile reproduse în ordinea în care sunt citite. Se consideră coeficientul ultimei serii reproduse corect.
Proba 4 : Cunoașterea a 6 materii
I se cere copilului să indice materia din care este făcută :
cheia …………………..
masa ……………………
lingurița ………………..
fereastra………………….
pantofii ……………………
casele……………….( cel puțin trei materiale)
Instructaj : Se consemnează răspunsurile corecte.
Proba 5: Contrarii fără obiecte sau imagini
Dacă copilul nu înțelege termenul de contrar i se explică prin demonstrații concrete. Vom expune 8 termeni. Copilul va spune termenii contrari:
1. cald ……………………(frig sau rece).
2. uscat…………………..(ud sau umed)
3. frumos…………………(urât)
4. neascultător…………………(ascultător sau cuminte)
5. curat ………………………….(murdar)
6. mare…………………………(mic)
7. ușor………………………….(greu)
8. vesel…………………………..(trist, indispus, nefericit)
Proba 6 : Denumirea a 10 culori
Se prezintă culorile : roșu, verde, roz, alb, violet, gri, galben, maron, albastru. Se cere copilului să le denumească exact și se notează răspunsurile de la 0 la 10 , după numărul exact al răspunsurilor copiilor.
Proba 7 : Cunoașterea sensului verbelor
Testul are două serii de câte șase verbe.
Seria I : a tuși, a fricționa, a câștiga, a arunca, a spăla, a respira
Mimăm tusea și cerem copilului să spună ce facem, la fel și cu celelalte cuvinte.
Seria II : a scrie, a se apleca, a se balansa, a se ridica, a sări, a împinge(ceva).
Mimăm scrierea, cerem copilului să facă și el la fel, apoi să spună ce face. Se consemnează rezultatele, care se notează de la 0 la 12, după numărul răspunsurilor corecte.
Imagini folosite pentru probele de cunoaștere a vârstei psihologice a limbajului, în prima proba de contrarii cu imagini și obiecte. Alături de imagini am folosit și obiecte precum: o periuță nouă și una veche, o bucată de fier tare și o bucată de cauciuc moale, o bucată de hartie netedă și un glaspapir zgrunțuros, o bucată de stofă calcată și o bucată mototolită, desenul unei linii drepte și a unei curbe și în final o cutie cu creioane și una goală, toate acestea pentru a observa contrariile dintre ele.
Pentru identificarea culorilor am folosit jetoane colorate și creioane.
Tabele cu rezultate pentru verificarea primei ipoteze:
Tabele cu rezultate pentru verificarea celei de a doua ipoteze:
Tabele cu rezultate pentru verificarea primei subipotezei :
Tabele cu rezultate pentru verificarea celei de a treia ipoteză.
BIBLIOGRAFIE
Baquero, Victoriano, Christian Tamaș, Afectivitatea integrată eliberatoare, Editura Ars Longa, Iași, 1997
Birch, Ann, Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, București, 2000
Bigner, Jerry, Parent Child Relation, Third Edition Macmillan Publishing Company, New York, 1989
Bowlby, J, A secure base: parent child attachement and healthy human development, Basic Books, New York,1988
Campbell, Ross, Educația prin iubire, Editura Curtea Veche, București, 2001
Campbell, Ross, Cele cinci limbaje ale dragostei la vârsta copilăriei, Editura Curtea Veche, București, 2000,
Ciofu, Carmen, Interacțiunea părinți – copii, Editura Medicală Amaltea, București, 1998
Miftode, Vasile, Tratat de asistență socială, vol I, Fundamente teoretice și metodologie, Ed. Fundației AXIS, Iași 2003,
Mititiuc, Iolanda ,Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Editura Ankarom, Iași, 1996
Montagner, Hubert, L’attachement – Les débuts de la tendresse, Edition Odele Jacob,1999
Osterrieth, Paul, Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973,
Piaget, Jean, Inholder, B, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970
Prelici, Viorel, A educa înseamnă a iubi, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997
Scripcaru Gheorghe, Tadeusz Pirozynsky, Petru Boișteanu, Atașamentul și proiecția sa comportamentală, Editura PsihoOmnia, Iași, 1998
Șchiopu, Ursula, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967
Tobolcea, Iolanda, Dezvoltarea abilităților de limbaj și de comunicare la copilul cu sindrom Down (Trisomia 21), Editura Spanda, Iași, 2002
Tobolcea, Iolanda, Intervenții logoterapeutice pentru corectarea formelor dislalice la copilul normal, Editura Spanda, Iași, 2002
Turliuc, Maria Nicoleta, Psihologia cuplului și a familiei, Editura Performantica, Iași,2004
BIBLIOGRAFIE
Baquero, Victoriano, Christian Tamaș, Afectivitatea integrată eliberatoare, Editura Ars Longa, Iași, 1997
Birch, Ann, Psihologia dezvoltării, Editura Tehnică, București, 2000
Bigner, Jerry, Parent Child Relation, Third Edition Macmillan Publishing Company, New York, 1989
Bowlby, J, A secure base: parent child attachement and healthy human development, Basic Books, New York,1988
Campbell, Ross, Educația prin iubire, Editura Curtea Veche, București, 2001
Campbell, Ross, Cele cinci limbaje ale dragostei la vârsta copilăriei, Editura Curtea Veche, București, 2000,
Ciofu, Carmen, Interacțiunea părinți – copii, Editura Medicală Amaltea, București, 1998
Miftode, Vasile, Tratat de asistență socială, vol I, Fundamente teoretice și metodologie, Ed. Fundației AXIS, Iași 2003,
Mititiuc, Iolanda ,Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Editura Ankarom, Iași, 1996
Montagner, Hubert, L’attachement – Les débuts de la tendresse, Edition Odele Jacob,1999
Osterrieth, Paul, Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973,
Piaget, Jean, Inholder, B, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970
Prelici, Viorel, A educa înseamnă a iubi, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997
Scripcaru Gheorghe, Tadeusz Pirozynsky, Petru Boișteanu, Atașamentul și proiecția sa comportamentală, Editura PsihoOmnia, Iași, 1998
Șchiopu, Ursula, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967
Tobolcea, Iolanda, Dezvoltarea abilităților de limbaj și de comunicare la copilul cu sindrom Down (Trisomia 21), Editura Spanda, Iași, 2002
Tobolcea, Iolanda, Intervenții logoterapeutice pentru corectarea formelor dislalice la copilul normal, Editura Spanda, Iași, 2002
Turliuc, Maria Nicoleta, Psihologia cuplului și a familiei, Editura Performantica, Iași,2004
ANEXE
Chestionar
1. Părinții tăi te sărută înainte de a merge la culcare?
1 .nu 2.da
2. Părinții îți citesc povești ?
1 .nu 2.da
3. După ce ai reușit să faci un lucru bun părinții tăi te felicită ?
1 .nu 2.da
4. Înainte de a pleca la grădiniță își iau părinții rămas bun?
1 .nu 2.da
5. Te întreabă părinții ce ai făcut la grădiniță?
1 .nu 2.da
6. Dacă ai făcut o greșeală, părinții îți explică ce ai greșit?
1 .nu 2.da
7. Îți cumpără părinții dulciuri?
1 .nu 2.da
8. Mergi cu părinții tăi în parcul de joacă ?
1 .nu 2.da
9. Îți fac părinții sau bunicii surprize de ziua ta?
1 .nu 2.da
10. Când nu înțelegi ceva părinții te ajută?
1 .nu 2.da
11. Te ajută părinții să îți pregătești hainele cu care te îmbraci?
1 .nu 2.da
12. Te-au învățat părinții tăi vreo poezie sau cântec?
1 .nu 2.da
13. Părinții tăi îți explică cuvinte pe care tu nu le cunoști?
1 .nu 2.da
14. Îți cumpără părinții jucării ?
1 .nu 2.da
15. Te alintă părinții tăi când vorbesc cu tine?
1 .nu 2.da
16. Te ajută unul dintre părinții să lucrezi pe caiete speciale?
1 .nu 2.da
17. Părinții tăi vin cu tine la serbări sau activități de la grădiniță ?
1 .nu 2.da
18. Se joacă părinții tăi cu tine ?
1 .nu 2.da
19. Ți-au cumpărat părinții cărți de povești ?
1 .nu 2.da
20. Îți permit părinții să te uiți la desene animate ?
1 .nu 2.da
R E L I A B I L I T Y A N A L Y S I S – S C A L E (A L P H A)
Item-total Statistics
Scale Scale Corrected
Mean Variance Item- Alpha
if Item if Item Total if Item
Deleted Deleted Correlation Deleted
ITEM1 24,2581 10,7978 ,3447 ,7200
ITEM2 24,0323 10,5656 ,3731 ,7172
ITEM3 24,3871 11,8452 ,0276 ,7432
ITEM4 24,3226 11,2925 ,2040 ,7317
ITEM5 24,5161 11,9247 ,0798 ,7357
ITEM6 24,2258 11,7806 ,0152 ,7492
ITEM7 24,1290 10,3161 ,4618 ,7083
ITEM8 24,1613 10,2065 ,5071 ,7039
ITEM9 24,4516 11,4559 ,2505 ,7280
ITEM10 24,3548 11,1032 ,2957 ,7244
ITEM11 24,4516 12,0559 -,0433 ,7443
ITEM12 24,0000 11,2667 ,1570 ,7380
ITEM13 24,2903 11,0796 ,2629 ,7271
ITEM14 24,1613 9,8731 ,6227 ,6921
ITEM15 24,1613 10,6731 ,3516 ,7193
ITEM16 24,2258 10,1140 ,5678 ,6987
ITEM17 24,5161 11,7247 ,2430 ,7303
ITEM18 24,0323 9,5656 ,7104 ,6818
ITEM19 24,4194 11,1183 ,3615 ,7205
ITEM20 24,3226 11,8925 -,0059 ,7481
Reliability Coefficients
N of Cases = 31,0 N of Items = 20
Alpha = ,7344
PROBE PENTRU CUNOAȘTEREA VÂRSTEI PSIHOLOGICE A LIMBAJULUI
Adaptare după Alice Descoeudres
Proba 1: Contrarii cu obiecte și imagini
Se prezintă copilului 10 obiecte cu proprietăți contradictorii (în stare reală sau imaginea lor)
Imaginea unei ciuperci mari și a uneia mici .
O periuță nouă și una veche .
O bucată de fier tare și o bucată de cauciuc moale.
Imaginea unui bloc înalt și a unei case scunde.
O bucată de hârtie netedă și un glaspapir zgrunțuros.
Imaginea unui bătrân și a unui tânăr.
O bucată de stofă călcată și una mototolită.
Imaginea unui copil vesel și a unui copil trist.
Desenul unei linii drepte și a unei linii curbe.
Două cutii de aceași mărime și de aceași formă : una goală și una plină cu cuie. Se așează una pe o mână (exemplu : cea goală pe mâna stângă)
Instructaj : se prezintă copilului obiectele succesiv, cu următoarele precizări verbale : „Această ciupercă este mare – i se arată imaginea, iar aceasta este …….(copilul spune adjectivul contrariu pentru care se acordă 1 punct)”
Alt calificativ ne este luat în considerare. Se procedează la fel la toate cele 10 probe.
Se consemnează numărul de răspunsuri exacte. Se reia proba invers : se prezintă întâi imaginea ciupercii mici. Se consemnează răspunsurile exacte și se adună primele și se face media.
Proba 2: Completarea lacunelor dintr-un text vorbit
S-a făcut frumos, cerul este …………. .
Soarele este foarte …………………… .
Ioana și Maria se plimbă pe câmp. Ele adună ……………
Ele sunt foarte fericite, auzind cântecele frumoase ale micilor …………………… .
Deodată cerul se întunecă de ……………….. .
Fetițele se grăbesc să se întoarcă ……………….
Înainte de-a ajunge acasă a început o mare ……………… .
Fetițele se sperie de zgomotul …………………. .
Ele se roagă să fie adăpostite într-o casă ,deoarece plouă puternic și nu au ……………., iar hainele lor erau complet ………. .
Instructaj : Se explică copilului că i se va spune o mică povestire și acolo unde se va face pauză , copilul trebuie sa spună cuvântul potrivit. Se consemnează numărul de răspunsuri corecte.
(a. albastru ,senin b. fierbinte c. flori d. păsărele e. nori f. acasă g. ploaie h. tunetului, i. Umbrelă / ude )
Proba 3 Repetare de numere
Testul are următoarele serii de numere:
Seria I : 2-4
Seria II : 5-6-3
Seria III : 4-7-3-2
Seria IV : 8-4-6-5-9
Seria V : 6-9-2-3-9-8
Instructaj :„ Eu îți spun niște numere. Tu trebuie să repeți numerele în ordinea în care eu le-am spus”. Dacă copilul nu a înțeles, se repetă seria chiar de trei ori, dar seria respectivă nu se mai consideră. Dacă se repetă numai prima serie, primește coeficientul 2, pentru seria II coeficientul este 3, pentru seria III coeficientul este 4,seria IV coeficientul 5 iar pentru ultima serie coeficientul este 6. Se consemnează corect seriile reproduse în ordinea în care sunt citite. Se consideră coeficientul ultimei serii reproduse corect.
Proba 4 : Cunoașterea a 6 materii
I se cere copilului să indice materia din care este făcută :
cheia …………………..
masa ……………………
lingurița ………………..
fereastra………………….
pantofii ……………………
casele……………….( cel puțin trei materiale)
Instructaj : Se consemnează răspunsurile corecte.
Proba 5: Contrarii fără obiecte sau imagini
Dacă copilul nu înțelege termenul de contrar i se explică prin demonstrații concrete. Vom expune 8 termeni. Copilul va spune termenii contrari:
1. cald ……………………(frig sau rece).
2. uscat…………………..(ud sau umed)
3. frumos…………………(urât)
4. neascultător…………………(ascultător sau cuminte)
5. curat ………………………….(murdar)
6. mare…………………………(mic)
7. ușor………………………….(greu)
8. vesel…………………………..(trist, indispus, nefericit)
Proba 6 : Denumirea a 10 culori
Se prezintă culorile : roșu, verde, roz, alb, violet, gri, galben, maron, albastru. Se cere copilului să le denumească exact și se notează răspunsurile de la 0 la 10 , după numărul exact al răspunsurilor copiilor.
Proba 7 : Cunoașterea sensului verbelor
Testul are două serii de câte șase verbe.
Seria I : a tuși, a fricționa, a câștiga, a arunca, a spăla, a respira
Mimăm tusea și cerem copilului să spună ce facem, la fel și cu celelalte cuvinte.
Seria II : a scrie, a se apleca, a se balansa, a se ridica, a sări, a împinge(ceva).
Mimăm scrierea, cerem copilului să facă și el la fel, apoi să spună ce face. Se consemnează rezultatele, care se notează de la 0 la 12, după numărul răspunsurilor corecte.
Imagini folosite pentru probele de cunoaștere a vârstei psihologice a limbajului, în prima proba de contrarii cu imagini și obiecte. Alături de imagini am folosit și obiecte precum: o periuță nouă și una veche, o bucată de fier tare și o bucată de cauciuc moale, o bucată de hartie netedă și un glaspapir zgrunțuros, o bucată de stofă calcată și o bucată mototolită, desenul unei linii drepte și a unei curbe și în final o cutie cu creioane și una goală, toate acestea pentru a observa contrariile dintre ele.
Pentru identificarea culorilor am folosit jetoane colorate și creioane.
Tabele cu rezultate pentru verificarea primei ipoteze:
Tabele cu rezultate pentru verificarea celei de a doua ipoteze:
Tabele cu rezultate pentru verificarea primei subipotezei :
Tabele cu rezultate pentru verificarea celei de a treia ipoteză.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Implicatiile Atasamentului Asupra Dezvoltarii Limbajului Verbal la Copiii Prescolari (ID: 159535)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.