Implicatiile Aderarii Romaniei la Uniunea Europeana

Capitolul I

Viziunea și acțiunea politică asupra Europei Unite

Istorica Declarație a lui Robert Schuman din 9 mai 1950 este incontestabil legată, în primul rând, de ideea de solidaritate europeană. Robert Schuman și-a asumat paternitatea unei instituții complexe menite a genera solidaritate: ”Europa nu va fi creată dintr-o dată ori potrivit unui singur plan, ea va fi creată prin acțiuni concrete care, într-o primă instanță, vor genera o solidaritate de facto”.

Cu 57 de ani în urmă, pentru prima dată în istoria lor, șase state fondatoare – Germania, Franța, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg – au acceptat să delege o parte a suveranității lor unei autorități independente supranaționale.

Evenimentul de la 9 mai 1950 are o semnificație cu atât mai mare cu cât avea loc în plin război rece, când rănile celui de-al doilea război mondial încă nu fuseseră vindecate.

Care ar fi substanța și scopul propunerii înaintate de către Robert Schuman? Un nou sistem internațional!

Cooperarea interguvernamentală între țări suverane a fost înlocuită cu un dialog echilibrat între statele membre, respectiv un început al aplicării metodei comunitare, o adunare comună și o înaltă autoritate comună. A fost introdusă supravegherea parlamentară, fapt fără precedent în activitatea vreunei organizații internaționale.

O scurtă introspecție în evoluția ideii de Europa ar putea face mai lesne de înțeles semnificațiile pentru eforturile noastre de azi pentru dezbaterea cu privire la viitorul Europei.

„Originile identității și solidarității europene pot fi găsite în istorie, în vocația universală a unor elemente în baza cărora Imperiul Roman a funcționat. O diversitate multiculturală bazată pe o filosofie centrată pe individ și pe sentimentul apartenenței la un proiect grandios a constituit legătura cu elementele foarte concrete reprezentate de o ordine juridică comună, de o cetățenie comună și chiar de ceea ce s-ar putea numi un prim-experiment de „piață internă”.1

De atunci, câteva imperii au fost tentate să urmeze această vocație universală, au încercat să reitereze proiectul politic al Romei, lipsindu-le însă unul sau altul dintre elementele esențiale.

Pe de altă parte, eșecul puterii seculare din perioada medievală și modernă a fost recuperat prin limbajul universal al religiei, culturii și cunoașterii. Astfel, în perioada Renașterii, Europa și-a redescoperit originile și valorile comune. „Respublicam Cristiana” și „Europa Literelor” au generat primul model de homo europaeus. Exemplul lui Erasmus de Rotterdam este și azi edificator!

Istoria Europei și a integrării europene se prezintă ca o istorie a interacțiunii și uneori a competiției dintre politica economică și cultură, ca elemente de bază ale proiectului. Slăbiciunea sistemului statal premodern, ca și puternica individualitate și egoismul noilor state naționale care au format sistemul post-westphalian au făcut imposibilă promovarea unui proiect politic comun având factorul economic ca liant. Numai în a doua jumătate a secolului al XX-lea, o Europă istovită de paradigmele naționaliste ale ultimilor 150 de ani a găsit momentul istoric și energia pentru începerea unui nou proiect, cu un fundament economic și o logică de piață, având în același timp o foarte clară finalitate politică.

Azi, jumătate de secol mai târziu, mesajul lui Robert Schuman nu a pierdut nimic din relevanța sa inițială și reprezintă încă un punct de referință pentru acțiuni viitoare.

Convenția cu privire la viitorul Europei și prima Constituție europeană au sarcina de a redefini cadrul pentru o Uniune extinsă care să cuprindă 27 de state sau mai multe, capabilă în același timp să-și promoveze mesajul valorilor sale fundamentale în vecinătatea sa, fie ea mai apropiată sau mai îndepărtată.

Ce fel de Europă va participa la procesul globalizării, acum, la început de nou mileniu?

În primul rînd, cetățenii doresc o Europă socială, mai aproape de ei. Dorim o Europă unită care să ofere un model social. O Europă solidă poate să acorde importanța cuvenită dimensiunii sociale a extinderii.

Integrarea europeană se constituie ca un fenomen social total, un proces care implică toate nivelurile societății. De aceea, „procesul” trebuie să implice o continuă redefinire a agendelor sociale.

Cetățenii trebuie să-și cunoască drepturile. Includerea Cartei drepturilor fundamentale în Constituția europeană, care astfel va căpăta forță juridică, reprezintă soluția.

Termeni egali de participare pentru toate statele membre, respectiv un sistem de rotație echitabil cu o frecvență rezonabilă a președinției Consiliului UE care să asigure vizibilitate pentru toate statele membre, reprezintă elemente esențiale ale democrației reprezentative și participative.

Parlamentul European este instituția care, prin vocația sa, poate eficientiza procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar, prin extinderea aplicabilității principiului codeciziei. Într-o Uniune cu 27 de state membre sau mai multe, implicarea parlamentelor naționale în controlul politic al subsidiarității este imperativă, iar comunicarea dintre acestea și instituțiile comunitare trebuie să fie consolidată.

În acest context, în viitoarea arhitectură europeană, România urma să-și îndeplinească rolul său de legătură între interesele membrilor mai mici sau mai mari ai UE, contribuind la efortul comun pentru echilibru și armonie în construcția europeană.

În plus, exista dovada că întreaga regiune a Europei de Est și Sud-Est se angaja, în mod decis, pentru o reconturare a identității europene.

Valoarea și puterea mesajului lansat acum 57 de ani a deschis perspectiva reunificării continentului european.

„Înfăptuirea acestui vast program al unei democrații generalizate, în sensul creștin al cuvântului, își găsește dezvoltarea în construcția Europei”, afirma Robert Schuman.

Azi, o nouă generație de oameni politici, reprezentanți ai mediului academic și ai societății civile, este chemată să facă față unei sarcini fundamentale, să dea contur unei noi Europe, o singură Europă, o Europă a cetățenilor și concetățenilor noștri.

Capitolul II

Extinderea UE – etape, priorități, efecte

1. Extinderea – un proces ireversibil și benefic pentru toate țările europene

Integrarea economică interstatală a debutat în perioada postbelică, cuprinzând țări dezvoltate, dar și în dezvoltare din toate colțurile lumii.De la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în ceea ce privește momentul declanșării procesului de integrare, ritmul evoluției sale, formele concrete de manifestare și, mai ales, performanțele realizate. Fără îndoială, ,,vitrina publicitară" a integrării interstatale o constitutie Uniunea Europeană.

“ Proiectul Uniunii Europene a fost lansat de George C. Marshall într-un discurs ținut la Universitatea Harvard (5 iunie 1947) prin exprimarea liniilor generale ale programului de reconstrucție a Europei) – în esență, urma ca S.U.A. să furnizeze Europei sprijin financiar cu care să își compenseze deficitul balanței de plăți cu restul lumii, condiția de bază fiind ca țările europene să își prezinte nevoile în mod unitar, nu individual și să coopereze permanent în timpul desfășurării proiectului.”2 U.R.S.S. a respins ferm proiectul și, ca urmare a presiunilor directe ale Moscovei, state care inițial își anunțaseră participarea,au fost silite să retracteze (Cehoslovacia și Finlanda), după cum altele nici nu au îndrăznit să-și anunțe aderarea.

Imediat după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, sublinia în cadrul unei ceremonii ce a avut loc la Zurich în Elveția necesitatea constituirii ’’Statelor Unite ale Europei’’, luând ca model federația reprezentată de S.U.A. în scopul evitării atragerii statelor europene într-un nou război mondial.

La 5 iunie 1947, S.U.A. a decis aplicarea Planului Marshall pentru reconstrucția economică, dar și a unui sistem politic democratic în toate statele europene devastate de razboi. U.R.S.S. a refuzat să participe la Planul Marshall, impunând aceeași atitudine și ’’guvernelor-marionetă’’ ale țărilor aflate sub ocupație sovietică.

Acesta a fost unul din primele semne ale divizării continentului, ale manifestării "cortinei de fier “ ce va separa vreme de jumătate de secol țările din estul continentului de cele din Occident, cu rezultate dezastruoase pentru statele est-europene.

În scopul coordonarii aplicării Planului Marshall, la 16 aprilie 1948 este constituită Organizația pentru Cooperare Economică Europeană, la care au luat parte statele ce au acceptat acest plan și deci fără participarea niciunuia dintre statele comuniste. Anul 1949 a reprezentat o provocare pentru sistemul politic internațional. La 4 aprilie 1949 se constituie la Washington Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, o organizație politico-militară care marchează începerea oficială a confruntării politico-militare denumită generic «razboiul rece ».

În conformitate cu prevederile Cartei ONU, NATO este un acord defensiv, bazat pe ’’ideea de descurajare ’’ si, la fel ca Pactul de la Varșovia din 1955 este și o alianță ideologică. Aceasta înseamnă că reprezintă o grupare de state cu aceeași gândire și cu sisteme politice și economice asemănătoare. Dată fiind această conotație ideologică, se poate spune că războiul rece si politica de îngrădire a puterii și influenței sovietice în Europa au reprezentat motivul esențial al creării NATO.

Atâta timp cât exista deja un organism care să se ocupe de problemele referitoare la apărarea națională, de cooperarea militară , s-a vorbit în ansamblu și de nevoia unei cooperarii mai strânse în domeniul libertăților fundamentale și drepturilor omului. La 5 mai 1949, prin Tratatul de la Strasbourg, se constituie Consiliul Europei. Statutul Consiliului prevedea în preambulul său ’’ o unitate mai strânsă între toate țările cu o gândire asemanatoare în Europa ’’. În conformitate cu articolul II , orice țară poate fi membră dacă acceptă și respectă principiile statului de drept, libertățile și drepturile omului.

Un alt pas spre realizarea Ideii Europene, am putea spune decisiv, a fost făcut la 9 mai 1950, cu ocazia a cinci ani de la sfârșitul celui de-al doilea razboi mondial, într-o cuvântare inspirată, de catre Jean Monnet.

Ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, promotorul Ideii Europene, a susținut că Franța, Germania și alte țări europene care doresc să li se alăture ar trebui să-și constituie într-un cartel resursele de cărbune si oțel. Această luare de poziție s-a numit ulterior “Declarația Schuman”. La data de 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul francez al Afacerilor Externe, a anunțat că Franța propune crearea unei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Prin principiile enunțate, Declarația Schuman constituie piatra fundamentală a construcției europene.

În zilele de 1 și 2 iunie, la Messina, în Italia, miniștrii de externe ai celor șase state semnatare ale ECSC cad de acord asupra integrării economice a țărilor lor. La 29 mai 1956, în urma reuniunii de la Veneția, miniștrii de externe ai celor șase țări decid să înceapă negocieri interguvernamentale vizând constituirea a două organisme: Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică (Euratom). Tratatele de constituire a ambelor organizații sunt semnate la Roma, la 25 martie 1957, iar la 1 ianuarie 1958, tratatele de la Roma devin operaționale. În 1958 se pun bazele unei politici agricole comune, iar în 1959 se întreprind primii pași pentru abolirea obligațiilor vamale.

În 1960, în urma Convenției de la Stockholm, se constituie Asociația Europeană a Liberului Schimb (EFTA), cuprinzand șapte state (Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveția, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord).

După ce Grecia solicitase aderarea la C.E.E, in 1961, încă trei state – Irlanda, Danemarca și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord – întreprind același demers. Tot in 196e catre Jean Monnet.

Ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, promotorul Ideii Europene, a susținut că Franța, Germania și alte țări europene care doresc să li se alăture ar trebui să-și constituie într-un cartel resursele de cărbune si oțel. Această luare de poziție s-a numit ulterior “Declarația Schuman”. La data de 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul francez al Afacerilor Externe, a anunțat că Franța propune crearea unei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Prin principiile enunțate, Declarația Schuman constituie piatra fundamentală a construcției europene.

În zilele de 1 și 2 iunie, la Messina, în Italia, miniștrii de externe ai celor șase state semnatare ale ECSC cad de acord asupra integrării economice a țărilor lor. La 29 mai 1956, în urma reuniunii de la Veneția, miniștrii de externe ai celor șase țări decid să înceapă negocieri interguvernamentale vizând constituirea a două organisme: Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică (Euratom). Tratatele de constituire a ambelor organizații sunt semnate la Roma, la 25 martie 1957, iar la 1 ianuarie 1958, tratatele de la Roma devin operaționale. În 1958 se pun bazele unei politici agricole comune, iar în 1959 se întreprind primii pași pentru abolirea obligațiilor vamale.

În 1960, în urma Convenției de la Stockholm, se constituie Asociația Europeană a Liberului Schimb (EFTA), cuprinzand șapte state (Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveția, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord).

După ce Grecia solicitase aderarea la C.E.E, in 1961, încă trei state – Irlanda, Danemarca și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord – întreprind același demers. Tot in 1961 se adoptă primele reglementări vizând libertatea de mișcare a muncitorilor în cadrul C.E.E., iar în 1962 politica comună în domeniul agriculturii este dezvoltată într-o manieră ce permite crearea unei piețe unice pentru produsele agricole. Solidaritatea financiară necesară în acest domeniu se realizează prin constituirea Fondului European pentru Orientare și Garanții in Agricultură.

În 1962 Norvegia solicită aderarea la Comunitațile Europene, iar în 1965 se semnează la Bruxelles un tratat ce prevede unificarea celor trei comunități europene (E.C.S.C., E.E.C. și Euratom). Aceste prevederi intră în aplicare începand cu 1 iulie 1967, dată de la care există o singura comisie și un singur consiliu, dar acestea continuă să acționeze în concordanță cu regulile specifice fiecăreia dintre cele trei comunități, acum unificate din punct de vedere al conducerii.

“În 1968 uniunea vamală a statelor membre ale Comunității Europene devine efectivă. Taxele vamale intra-comunitare vor fi abolite în termen de 18 luni, iar un tarif vamal comun este introdus, spre a înlocui tarifele vamale naționale în relațiile economice avute cu statele nemembre. În 1970 Consiliul Comunității Europene decide introducerea graduală a unui sistem ce permite Comunității să primească sumele rezultate din taxele vamale din țările ne-comunitare și din aplicarea impozitului pe valoare adaugată. De asemenea, este stabilită extinderea puterilor bugetare ale Parlamentului European, iar în același an statele membre aprobă "Raportul Davignon" referitor la cooperarea în domeniul politic – având ca obiectiv adoptarea unor poziții concertate și unitare a Europei Occidentale în problemele internaționale majore.”3

În 1971 Consiliul Comunității Europene adoptă "Planul Werner", destinat întăririi cooperarii în domeniul politicii economice. Statele membre decid să ia masuri pentru a-și armoniza politicile bugetare și pentru a reduce fluctuațiile ratelor de schimb ale monedelor lor naționale, în raporturile dintre ele. Se introduce, de asemenea, un sistem monetar compensatoriu cu aplicabilitatea la comerțul cu produse agricole între statele membre, pentru a menține unitatea pieței agricole comune.

În 1972 se instituie, în urma Acordului de la Basel (Elvetia) un ’’șarpe monetar’’ care limitează fluctuația cursului de schimb între monedele naționale ale statelor membre la 2,25%.

În zilele de 19 și 20 octombrie 1972 are loc reuniunea de la Paris a șefilor de state și de guverne ai țărilor membre, care definesc noile domenii de acțiune în comun ale statelor lor, în special referitor la politicile regionale, sociale, în domeniile mediului, a energiei și a industriei și reafirmă necesitatea ca până în anul 1980 să se ajungă la o uniune economică și monetară.

Începând cu 1 ianuarie 1973, Danemarca, Irlanda și Marea Britanie sunt admise în Comunitatea Europeană, care are de atunci 9 membri. În martie 1977, Portugalia a solicitat începerea negocierilor în vederea aderării la Comunitatea Economică Europeană. În luna iulie, Spania solicită admiterea in Comunitatea Europeană.

Consiliul European reunit la Copenhaga în aprilie 1978 stabilește ca primele alegeri directe pentru Parlamentul Europei să aibă loc între 7 și 10 iunie 1979. Consiliul European de la Bremen ajunge la un acord referitor la o strategie economică comună în scopul creșterii economice mai rapide, pentru a se reduce rata șomajului în țările membre.

De asemenea, se pune piatra de temelie a unui sistem monetar European unic. Această ultimă problemă a fost reluată în discuția urmatoarei reuniuni a Consiliului European ținute la Bruxelles, unde s-a stabilit ca monedă europeană unică ECU. Acest sistem monetar intră în aplicare la 13 martie 1979.

La 10 ianuarie 1981, Grecia este admisă oficial în Comunitatea Europeană, devenind al 10-lea stat membru. În 1982, Groenlanda care devenise membră a Comunității Europene în calitate de parte a Danemarcei se retrage oficial din cadrul acesteia. În iunie 1983 se semnează la Stuttgart declarația șefilor de state, guverne și a miniștrilor afacerilor externe ale țărilor membre în legatură cu Uniunea Europeană. În același an, Consiliul European adoptă o rezoluție referitoare la cercetare, dezvoltare și tehnologie. Tratatul cu privire la constituirea Uniunii Europene este aprobat la 14 februarie 1984 de către Parlamentul European, cu o mare majoritate. La 1 ianuarie 1985 sunt eliberate primele rapoarte ale Comunității Europene. La 12 iunie 1985 se semnează tratatele de acces în cadrul organizației europene a Spaniei și Portugaliei. Comisia Europeana trimite Consiliului European o Cartă Albă asupra evoluției pieței interne, având ca orizont anul 1992.

Acordul de la Schengen (Luxemburg) este semnat de Belgia, Germania, Franța, Luxemburg și Olanda. Grupul Statelor Schengen este mărită în 1990 prin aderarea Italiei. Portugalia și Spania se alătură acestora în 1991, iar Grecia în 1992. În decembrie, în cadrul Consiliului European de la Luxemburg, cele zece state membre consideră necesară revitalizarea procesului de integrare europeană și amendarea tratatului de la Roma.

La 1 ianuarie 1986, Spania și Portugalia intră oficial în CEE, iar la 29 mai 1986 drapelul european, adoptat de catre institțiile comunitare, flutură pentru prima oară în fața clădirii Berlaymond în sunetele imnului european.. Tot în 1986, Parlamentul, Consiliul și Comisia Europeană semnează Declarația împotriva rasismului și xenofobiei.

În februarie 1987, președintele Comisiei Europene, Jaques Delors, prezintă programul acestei instituții în fața Parlamentului Europei intitulat ,,O nouă frontieră pentru Europa", stabilind prin acesta condițiile și obiectivele unui nou Act Final și propunând continuarea reformei inițiate în problemele agriculturii comunitare cât și instrumentele structurale ale noii politici financiare comunitare. În aprilie 1987 Turcia solicită aderarea la Comunitatea Europeană. În septembrie 1988 se semnează primul acord de cooperare economică cu o țară comunistă, cu Ungaria. Șefii de state și de guverne participanți la summit-ul economic din iulie 1989 de la Paris solicită Comisiei Europene să ia măsuri pentru a acorda asistența procesului de restructurare economică din Polonia și Ungaria. Austria solicită în același an aderarea la Comunitatea Europeană. Comunitatea Europeană semnează un acord de cooperare economică și comercială cu Polonia, similar cu cel semnat cu Ungaria cu un an mai devreme.

La 9 noiembrie 1989 dărâmarea Zidului Berlinului deschide calea reunificării Germaniei. Consiliul European, întrunit anul urmator, în 1990 la Dublin aprobă un nou punct de vedere referitor la unificarea Germaniei, cât și la relațiile cu țările din Europa Centrală și de Est. La 29 mai 1990 este semnat la Paris un acord prin care se stabilește ca Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) va acorda sprijin financiar noilor democrații din Europa Centrală și de Est. La numai douazeci de zile (19 iunie 1990) se semnează Acordul de la Schengen cu privire la eliminarea controlului vamal la granițele dintre statele membre ale Comunității Europene. La 20 iunie 1990 încep negocierile oficiale pentru constituirea Zonei Economice Europene, iar o saptamana mai târziu, Consiliul European decide organizarea unei conferințe interguvernamentale consacrate uniunii monetare.

La 1 iulie începe aplicarea primei faze a Uniunii Economice și Monetare, iar la 4 și 16 iulie, Cipru și Malta solicită aderarea la Comunitatea Europeană. La 3 octombrie are loc reunificarea Germaniei în timp ce la Paris, 34 de șefi de state și de guverne ale țărilor membre ale O.S.C.E. semnează Carta pentru o Nouă Europă. Anul 1991 aduce câteva evenimente semnificative pentru viața Comunității Europene. La 14 aprilie se inaugurează Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare. În iulie Suedia solicită aderarea la C.E.E.. În noiembrie Comisia Europeană decide înființarea unui Birou European pentru Ajutor Umanitar. La 10 decembrie, Consiliul European întrunit la Maastricht ajunge la un acord asupra primei versiuni de lucru a proiectului Tratatului cu privire la Uniunea Europeană. De-a lungul anului statele Comunitatii Europene ratifică Tratatul cu privire la Uniunea Europeană, cu excepția Danemarcei, unde este organizat un nou referendum.

La 1 iunie Consiliul European impune embargo împotriva Serbiei și Muntenegrului, ca răspuns la razboiul declanșat pe teritoriul fostei lugoslavii, în special datorită situației din Bosnia-Herțegovina. Anul 1993 este un an important în istoria Comunității Europene. La 1 ianuarie intră in funcțiune Piața Europeană Unică. La 1 februarie încep negocierile de aderare cu Austria, Finlanda și Suedia și se semnează acordul comercial cu țara noastră (un acord asemănător cu cele semnate cu Ungaria și Polonia în 1988 și respectiv 1989). Același acord este semnat în luna martie cu Bulgaria. Populația Danemarcei acceptă într-un al doilea referendum Tratatul cu Privire la Uniunea Europeană.

Consiliul European întrunit în iunie la Copenhaga confirmă că admiterea Austriei, Finlandei, Suediei și Norvegiei va fi finalizată până în anul 1995 și a dat asigurari țărilor asociate din Europa Centrală și de Est (inclusiv României), că toate aceste țări vor putea deveni membre depline ale Comunității Europene imediat ce vor fi satisfacute condițiile politice și economice necesare. La 29 octombrie Consiliul European de la Bruxelles declară intrarea in acțiune a prevederilor Tratatului Uniunii Europene și confirmă aplicarea (de la 1 ianuarie 1994) a uniunii economice și monetare. La 1 noiembrie procedurile de ratificare a Tratatului Uniunii Europene fiind îndeplinite, acesta intră legal în funcțiune.

Consiliul European reunit la Bruxelles în 10 și 11 decembrie trasează un plan de acțiune pe termen scurt și mediu, bazat pe Carta Albă a Comisiei Europene, referitor la creșterea economică, competiție și politica utilizarii forței de muncă și, de asemenea, un plan inițial referitor la justiție și afaceri interne. De asemenea, s-a convenit convocarea unei conferințe internaționale în vederea încheierii unui pact de stabilitate pentru Europa Centrală și de Est. La 13 decembrie, Consiliul European dă forma definitiva acordului de creare a Zonei Economice Europene care intră în aplicare începând cu 1 ianuarie 1994. Totodată, începe etapa a doua a uniunii economice și monetare și îsi deschide porțile Institutul Monetar European.

Concomitent cu continuarea negocierilor de aderare ce au loc între uniune și Austria, Suedia, Finlanda și Norvegia, două alte țări își depun candidatura: Ungaria și Polonia . În zilele de 26 și 27 mai, la Paris are loc conferința inaugurală a Pactului de Stabilitate în Europa. Uniunea Europeană aprobă primirea Austriei, Suediei, Finlandei și Norvegiei ca membri.

La 30 noiembrie Consiliul European adoptă primele acțiuni întrunite în baza prevederilor Tratatului Uniunii Europene în cadrul cooperarii în domeniile justiției și afacerilor interne. Începând cu 1 ianuarie 1995, Austria, Finlanda și Suedia devin membre ale Uniunii Europene. La 1 februarie 1995 intră in funcțiune Acordurile Europene de Asociere între Uniunea Europeană, pe de o parte și Bulgaria, Romania, Slovacia și Republica Cehă, pe de altă parte. La 21 martie la Paris, se semnează Pactul de Stabilitate în Europa. La 22 iunie 1995, Romania solicită oficial aderarea la Uniunea Europeană, fiind urmată la 5 zile de Slovacia.

“La 1 ianuarie 1996, Republica Cehă solicita aderarea la Uniunea Europeană. În același timp, se semnează acordul cu privire la uniunea vamală dintre Turcia și U.E.. La 5 decembrie, la Conferința de la Londra, se adoptă un plan pentru a consolida pacea în fosta Iugoslavie. Danemarca, Finlanda și Suedia semnează acordul de la Schengen cu privire la libera circulație a persoanelor. În iulie, Comisia Europeană prezintă programul ’’Agenda 2000 – pentru o Europă mai puternică și mai largă", cât și opiniile Comisiei referitoare la cererile celor zece state care au solicitat aderarea la Uniunea Europeană. La 2 octombrie 1995 se semnează de către miniștrii de externe ai statelor U.E. – Tratatul de la Amsterdam, ce completează Tratatul cu privire la Uniunea Europeană.”4

În martie 1998, Comisia Europeană recomandă ca numai 11 state din cele 15 membre să adopte euro drept moneda unică de la 1 ianuarie 1999. La 30 martie o reuniune la nivelul miniștrilor de externe lansează procesul de lărgire a U.E. prin luarea în considerare a celor 10 state solicitante, cât și a solicitării Ciprului. Un Consiliu special întrunit în luna mai 1998 decide ca 11 state membre ale U.E. întrunesc condițiile necesare pentru adoptarea unei monede unice. Urmând acestei decizii, guvernele celor 11 state au ales președintele, vicepreședintele și pe ceilalți membri ai Consiliului de Administrație al Băncii Centrale Europene, cu sediul în Germania, banca înființată la 1 iulie 1998.

La 1 ianuarie 1999 se lansează oficial moneda unică europeană, euro, adoptată oficial de Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania. În 10 și 11 decembrie 1999 are loc o reuniune a Consiliului European la Helsinki, care ia o decizie de importanță majoră în ceea ce priveste țara noastră. La reuniune se decide începerea concomitentă destinată admiterii în U.E. cu Romania, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria și Malta și să îi fie recunoscută Turciei cererea de admitere în uniune. Cele șase țări cu care au început negocierile se alătură unui grup de alte șase state (Ungaria, Slovenia, Polonia, Estonia, Cipru și Slovacia) cu care convorbirile începuseră anterior. Prin Tratatul de la Nisa (26 februarie 2001) este deschisă calea tratativelor cu țările care au depus cererea oficială de aderare.

La 1 ianuarie 2002 a avut loc punerea în circulație a biletelor
și monedelor în sistemul Euro.

Pentru fiecare țară componentă, ca și pentru țările care aspiră să i se alăture, Uniunea Europeană indică drept criterii fundamentale o structură politică pluralistă, exercitarea drepturilor omului și o economie de piață deshisă. Ea nu are interes să accepte ca partener egal, ca parte componentă a structurilor sale, decât acele state care corespund unor standarde precise care trebuie privite nu ca obligații impuse din afară, ci ca o asumare încrezatoare și responsabilă a normalității.

2. Evoluția procesului de extindere

Extinderea reprezintă o categorie aparte în comparație cu celelalte provocări cărora a trebuit să le facă față UE. De fapt, extinderea este probabil cel mai ilustrativ și complex exemplu de intersectorialitate în problematica Uniunii Europene. Ca “politică compozită”, extinderea este mai mult decât o preocupare a organelor comunitare. Ea își are substanța într-o serie de alte politici la nivel comunitar, pe care le intersectează, de care este influențată și pe care le influențează.

Necesitatea unei politici în domeniul extinderii spre țările din Europa Centrală și de Est (TECE) a apărut pe agenda de lucru a UE la sfârșitul anilor '80, odată cu schimbările politice rapide din această parte a continentului. Aceste evenimente au determinat apariția unei noi problematici în sfera de preocupări a UE și nu doar în cea a relațiilor bilaterale ale statelor membre datorită, pe de o parte, acordului în acest sens între statele membre și Comisia Europeană, iar pe de altă parte, problemelor relativ similare ale fostelor state comuniste.

Elaborarea unei politici adecvate în ceea ce privește extinderea a reprezentat o provocare majoră pentru decidenții comunitari. Analiza dinamicii acestui proces până în prezent este un execițiu pe cât de provocator, pe atât de util. Uniunea Europeană, a fost ea însăși, pe parcursul anilor '90 protagonista unor transformări semnificative. Inexistența unei politici anterioare în acest domeniu (combinată cu caracterul net diferit al extinderii către Est față de extinderile anterioare) a necesitat un înalt grad de inovare, creativitate și acțiune strategică. În plus, perspectiva unei lărgiri la o asemenea scară fără precedent a pus în discuție întreaga configurație a demersului integraționist european, atât în ceea ce privește structura instituțională, cât și celelalte politici comunitare

. Practic, extinderea depinde de trei factori: pregătirea internă a statelor candidate, pregătirea internă a UE și negocierile de aderare propriu-zise.

Condițiile și premisele lărgirii spre Est sunt total diferite decât cele în care s-a discutat și s-a realizat oricare din extinderile anterioare. Inceputul anilor '90, pare să nu fi fost momentul propice pentru manifestarea intenției TECE de a adera la gruparea economică europeană. Uniunea Europeană se găsea la finalul perioadei de tranziție al celui de-al doilea val de lărgire, o experiență destul de costisitoare pentru ea. Protagoniștii celei de-a doua extinderi, spre Sud, au fost Grecia, Spania și Portugalia, țări având niveluri de dezvoltare inferioare celui mediu comunitar, a căror integrare în structurile grupării s-a dovedit costisitoare pentru toate statele membre UE.

De asemenea, reunificarea Germaniei a necesitat eforturi nu numai din partea statului german, dar și din partea grupării europene în ansamblul său. Totodată conjunctura economică nefavorabilă pentru țările membre UE din prima jumătate a deceniului este un alt element care a generat o anumită reținere din partea acestora la ideea unor noi membri mai săraci care au nevoie de sprijinul grupării. În aceste condiții, o serie de premise specifice au caracterizat întregul proces actual de extindere. În primul rând, este vorba de aderarea într-un interval relativ scurt de timp, a unui număr foarte mare de state: 10 state din Europa Centrală și de Est (printre care și România), la care se adaugă Malta, Cipru și Turcia a căror situație este una particulară față de cea a TECE.

Acest fapt presupune eforturi deosebite pentru UE care însumează: procesul de monitorizare a performanțelor țărilor candidate pe linia îndeplinirii criteriilor de aderare, desfășurarea simultană a negocierilor de aderare cu douăsprezece dintre aceste state, eforturi financiare suplimentare pentru susținerea procesului de tranziție și a programelor de preaderare ale candidaților.

“În al doilea rând, aderarea unui număr foarte mare de țări va solicita din partea UE redefiniri de natură instituțională și administrativă. Gruparea se afla la începutul procesului într-o fază avansată de realizare a Pieței Unice Interne fiind preocupată de rezolvarea tuturor problemelor derivate din acest nou stadiu integraționist. Totodată, Uniunea Europeană și-a redefinit obiectivele, evoluție concretizată prin Tratatul de Ia Maastricht din 1992 , prin Tratatul de la Amsterdam și prin Tratatul de la Nisa. Acțiunile UE se canalizează în direcția adâncirii integrării, și acest fapt este evident pe tot parcursul anilor '90 când eforturile statelor membre au fost direcționate spre crearea condițiilor pentru aplicarea unor politici sectoriale unice, accentuarea interdependențelor și îndeplinirea criteriilor de convergență pentru realizarea Uniunii Economice și Monetare.

În al treilea rând, preconizata lărgire spre Est este cu totul deosebită, dată fiind situația particulară a țărilor candidate. Statele est-europene sunt țări în tranziție care nu au încă o economie de piață matură și care prezintă un sistem politic democratic încă în faza de consolidare. Din acest motiv s-a introdus, spre deosebire de celelalte lărgiri, o serie de criterii extrem de bine definite care trebuie îndeplinite de statele candidate, indiferent de rezultatul negocierilor, pentru a putea deveni membre cu drepturi depline ale grupării europene.”5

În al patrulea rând, mai trebuie precizat faptul că țărilor candidate le lipsește exercițiul participării la grupări integraționiste care să fi repurtat succese în această direcție. Toate celelalte țări care au făcut obiectul extinderilor anterioare aveau deja experiența participării la grupări regionale, cele mai multe fiind foste membre AELS. În acest condiții, implicit, Uniunea Europeană a sugerat țărilor candidate că participarea la grupări integraționiste proprii (CEFTA fiind exemplul predilect în acest sens), anterior integrării în UE ar fi o experiență utilă pentru țările candidate în ceea ce privește beneficiile și constrângerile participării la o grupare integraționsită.

În al cincilea rând, fundamentele acestei lărgiri sunt în mare măsură diferite față de celelalte extinderi. Cert este că nu existau fundamente solide pentru a se refuza accesul, în viitor, al unor noi state membre la gruparea europeană: conform Tratatului de la Roma nu există limite geografice sau alte restricții care să interzică unui stat participarea la UE, singura condiție pentru a deveni membru UE fiind aceea ca statul candidat să împărtășească valorile europene. Extinderea spre estul Europei este o experiență cu totul nouă și pentru UE și, cel puțin în faza inițială, pare a fi avut la bază exclusiv rațiuni politice. Practic, dincolo de considerentele economice inerente, actualul proces de extindere reprezintă definitivarea unui proiect de anvergură istorică, de unificare a continentului european. Motivația aflată în spatele deciziei de lărgire a UE a fost, într-o anumită măsură, diferită în cazul fiecărui val de extindere.

Primul val al lărgirii UE, concretizat prin aderarea Angliei, Irlandei și Danemarcei, a avut la bază în primul rând rațiuni economice, legate de potențialul economic al noilor membri și de diminuarea concurenței dintre aceste state aflate în afara grupării și țările din interiorul UE.

Al doilea val s-a concretizat prin aderarea unor țări din Sudul continentului cu un nivel de dezvoltare și potențial economic net inferior UE, a fost determinat în principal de considerații geopolitice legate de atenuarea tensiunilor dintre Spania și Anglia și de întărirea flancului sudic al NATO.

AI treilea val de lărgire din 1995 care a avut ca rezultat aderarea Austriei, Suediei și Finlandei a fost determinat de rațiuni economice, legate de întărirea forței economice a UE, atenuarea concurenței în interiorul grupării și de nevoia de protecție și de întărire a capacității concurențiale a participanților la grupare în raport cu SUA și Japonia.

Durata procesului de aderare (între data cererii de aderare și cea a aderării propriu-zise) a variat intre un maxim de 9 ani (în cazul Spaniei și al Portugaliei) și un minim de 3 ani (în cazul Finlandei). Cu fiecare extindere, însă, a devenit evidentă dimensiunea ajustărilor necesare din partea candidaților (mai ales în domeniul economic), precum și relevanța unei duble rațiuni a lărgiri, economică și politică.

Poate cel mai important fenomen constă în faptul că negocierile de aderare anterioare au scos în evidență, cu o constanță remarcabilă, un număr de "domenii sensibile din punct de vedere al derogărilor sau al perioadelor tranzitorii: agricultură, libera circulație a forței de muncă, politică regională, mediu înconjurător, buget sau aspecte instituționale

Experiența extinderilor anterioare

“În același timp, au fost create precedente în ceea ce privește o anumită "metodă standard" de gestionare a procesului, cu depunerea unei cereri de aderare, elaborarea unui Aviz al Comisiei, negocieri de aderare și încheierea documentelor finale de aderare la UE. Poate fi astfel identificat un set de principii ale metodei clasice de extindere:

statele candidate trebuie să accepte acquis-ul comunitar în întregime. Nu este posibilă derogarea permanentă de la nici un aspect al acquisului;

negocierile de aderare sunt concentrate aproape exclusiv asupra aspectelor practice legate de preluarea acquis-ului de către statul candidat;

probleme ce apar din caracterul divers mai pronunțat al unei grupări integraționiste extinse sunt rezolvate prin crearea unor noi instrumente ce se suprapun celor existente, mai degrabă decât printr-o reformă fundamentală care să elimine sau să atenueze inconsecvența instrumentelor existente;

noii membri sunt integrați în structura instituțională comunitară în baza unei adaptări progresive a acesteia din urmă, cu promisiunea unei reforme mai cuprinzătoare după momentul extinderii;

se preferă negocierea cu grupuri de state care au deja relații strânse de colaborare între ele;

statele membre folosesc procesul de extindere pentru urmărirea propriilor interese și extemalizarea pe o bază comună a problemelor de pe plan intern.”6

Un alt aspect deosebit de relevant pentru actuala extindere este și cel al impactului – direct și indirect – al lărgirilor anterioare, atât asupra noilor membri, cât și asupra UE.

În plan economic, aderarea a însemnat accesul la piața comunitară, participarea la elaborarea și aplicarea politicilor comune sau accesul la fondurile structurale, toate însoțite de un efort considerabil de restructurare a sectoarelor economice și de adaptarea la exigențele criteriilor de convergență ale Uniunii Economice și Monetare.

Impactul asupra UE s-a reflectat în planul politicilor comunitare (în special al fondurilor structurale și de coeziune, al politicilor sociale, al Pieței Comune sau al UEM), al politicii externe (internalizarea intereselor noilor membri, creșterea importanței UE in cadrul comerțului internațional și redefinirea relației dintre acțiunea politică si cea economică pe plan extern) și al structurii proceselor instituționale.

3. Încadrarea relațiilor TECE – UE

Înainte de 1989, relațiile dintre Comunitățile Europene și TECE erau, practic, inexistente. Acțiunile întreprinse de CEE au fost limitate la o serie de acorduri sectoriale menite să protejeze domeniile "sensibile" precum agricultura, siderurgia și industria textilă și la recurgerea frecventă la procedurile antidumping. În același timp, statele membre au folosit politica comercială comună în scopul încurajării dizidenței în cadrul blocului estic (concesii comerciale în favoarea Iugoslaviei și a României). România a fost primul stat est-european care a demarat negocieri cu Comunitatea Economică Europeană (CEE) la finele anilor 60, pe fondul unei anumite relaxări a climatului politic și economic și al dinamizării și diversificării schimburilor comerciale cu țările membre ale CEE și care a încheiat, în a doua jumătate a anilor '70 o serie de acorduri comerciale preferențiale cu aceasta:Acordul cu privire la comerțul cu produse textile (1976, reînnoit anual), Acordul privind comerțul cu produse siderurgice (1978, reînnoit anual) sau Acordul referitor la comerțul cu produse industriale, altele decât cele textile și siderurgice (1981).

Ca țară în curs de dezvoltare, începând cu anul 1974, România a dobândit schema comunitară de preferințe comerciale generalizate nereciproce și nediscriminatorii, aranjament care a funcționat până la 30 aprilie 1993.

Semnarea în 1980 a Acordului de constituire a Comisiei Mixte, împreună cu Comisia CEE, a transformat România în primul stat din blocul estic care a recunoscut de feteto Comunitatea.

Comisia Mixtă România-CEE instituită în 1981 a avut drept principală atribuție analiza relațiilor comerciale reciproce și elaborarea de propuneri pentru îmbunătățirea acestora. Negocierile pentru un Acord de comerț și cooperare economică datează din 1982, dar încheierea s-a a fost amânată până după 1989, din motive politice. Acordul a fost semnat în martie 1990, iar intrarea sa în vigoare a fost, din nou, amânată datorită mediului politic intern, până în mai 1991.

Evenimentele petrecute în 1990 în Europa de Est, ca și opțiunea fermă exprimată imediat de țările din spațiul estic de a se integra în structurile europene au luat pe nepregătite statele membre și autoritățile UE, astfel încât reacția acestora nu a fost una promptă și bine definită.

“Divergențele de opinii dintre statele membre cu privire la modalitatea concretă de abordare a problemei lărgirii spre Est, schimbările de atitudine ale UE față de statele candidate, evidente pe tot parcursul ultimului deceniu sunt semnale că, în anumite situații sau cazuri, poziția grupării nu este una bine articulată. În mare parte, această atitudine s-a format pe o bază ad-hoc, pe măsură ce procesul a avansat în timp. Lărgirea spre Est a generat un număr mare de abordări și opinii variind de la argumente generale de natură economică și politică în sprijinul/în defavoarea ideii de lărgire până la argumente punctuale legate de îndeplinirea unui număr determinat de criterii de aderare .”7

Consiliul European de la Strasburg din decembrie 1989 a oferit întregul sprijin al UE pentru transformările democratice din TECE. Ca o primă dovadă a acestui sprijin, programul Phare este lansat în același an; în cadrul dezbaterii interne comunitare, prioritatea absolută mai ales în prima jumătate a anilor 90 a fost continuarea adâncirii. Cadrul relațiilor bilaterale este inaugurat de Acordurile de asociere ("Acordurile Europene"), iar primul semnal oficial în sensul acceptării ideii ca statele asociate din Europa să devină candidate la aderare este dat de concluziile Consiliului European de la Birmingham din octombrie 1992.

Datorită condițiilor deosebite în care se desfășoară această lărgire, menționate anterior, Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993) ia o decizie crucială, prin confirmarea faptului că statele est-europene care doresc să devină membre ale UE vor fi în măsură să adere. Cu aceeași ocazie sunt aprobate criteriile de aderare ("Criteriile de la Copenhaga") și se decide crearea unei relații structurate și a unui dialog multilateral cu TECE, Cipru și Malta.

Consiliul European de la Essen (decembrie 1994) marchează adoptarea unui document programatic – "Strategia de pregătire a țărilor asociate din Europa Centrală și de Est pentru aderarea la UE" – care să includă relații structurate, acces sporit pe piața comunitară și rețele de transport transeuropene. Simultan, angajamentul UE în favoarea extinderii a urmat un traseu ascendent, deși intensitatea acestuia a fost totdeauna temperată în raport cu așteptările statelor candidate. Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995) afirmă că extinderea este necesară din punct de vedere politic, o oportunitate istorică și oferă noi posibilități de creștere economică. De asemenea, Comisia este mandatată să pregătească un Raport anual și un Aviz asupra cererilor de aderare.

Faptul că extinderea reprezintă o misiune istorică și o oportunitate deosebită pentru Uniune este reiterat de către Consiliul European de la Torino (martie 1996), în timpul Conferinței Interguvemamentale.

La 16 iulie 1997, Comisia Europeană a dat publicității documentele cunoscute sub numele de Agenda 2000, precum și Avize referitoare la toate cele 10 țări asociate din Europa Centrală și de Est, conform mandatului anterior. Agenda 2000 oferă o viziune coerentă și clară asupra Uniunii Europene la intrarea în secolul al XXI-lea, inclusiv perspectiva financiară a acesteia până în anul 2006. În același document, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu 6 dintre statele candidate (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Estonia și Cipru).

“Ca urmare a Avizului Comisiei Europene, se decide întărirea dialogului cu statele asociate la Uniunea Europeană în același timp cu analiza individuală a situației fiecăruia dintre acestea. “8

Concluziile Consiliului European de la Luxemburg (decembrie 1997) au consfințit, printr-un consens istoric al statelor membre UE, statutul de candidat pentru cele 10+1 state europene aflate în relații de asociere cu Uniunea Europeană. În plus, la 12 martie 1998, la Londra, s-a decis organizarea unei Conferințe Europene care să reunească toate statele membre ale UE și statele europene cu vocație de aderare la UE. Extinderea devine "un proces global, inclusiv și evolutiv".

Caracterul cuprinzător și dinamic al procesului inițiat la Luxemburg a fost prezervat în etapele ulterioare. La 30 martie 1998, la Bruxelles, a avut loc lansarea oficială (printr-o reuniune a miniștrilor de externe) a procesului de lărgire a Uniunii cu toate statele nominalizate Ia Luxemburg; demararea "screening-ului/examinării analitice a acquis-ului comunitar; începerea negocierilor propriu-zise doar cu cele șase state menționate în Avizul Comisiei, însă este lansată Strategia consolidată de pre-aderare, care se adresează tuturor candidaților și implică un sprijin financiar sporit din partea UE”.

La 25 martie 1998, Comisia Europeană a aprobat Parteneriatele pentru aderare pentru cele 10 țări candidate din Europa Centrală și de Est, ca expresie a Strategiei consolidate de pre-aderare. Parteneriatele pentru aderare sprijină TECE pentru pregătirea în vederea aderării prin stabilirea domeniilor prioritare pentru colaborarea viitoare, așa cum au fost ele identificate în Avizul Comisiei din iulie 1997, precum și prin asistența financiară din partea Uniunii Europene. Totodată, în condițiile procesului de monitorizare periodică a progreselor înregistrate, statele candidate au elaborat Programele Naționale de Aderare (examinate de Comisie în noiembrie 1998), care reprezintă baza anuală de valorificare a experienței acumulate în cadrul exercițiului de examinare analitică a acquis-ului comunitar și a dialogului desfășurat în cadrul subcomitetelor Acordului European și al contactelor permanente dintre instituțiile naționale și serviciile Comisiei.

Începând din 1998, anual, prin alcătuirea Rapoartelor periodice (Regular Reports) asupra țărilor candidate, Comisia Europeană și-a propus să analizeze dacă, în lumina criteriilor de la Copenhaga, reformele anunțate au fost îndeplinite de la publicarea Agendei 2000. Rapoartele (pentru fiecare stat candidat, precum și un document de sinteză) analizează relațiile dintre Uniunea Europeană și TECE, criteriile politice și economice, capacitatea de asumare a obligațiilor ce revin în calitate de membru al Uniunii și capacitatea administrației de aplicare a acquis-ului comunitar. De asemenea, face o evaluare generală a implementării Parteneriatelor pentru aderare și a Programelor Naționale de Aderare.

După reiterarea importanței procesului de extindere de către Consiliul European de la Berlin (martie 1999), Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999 ia decizia de începere a negocierilor de aderare cu al doilea grup de state candidate (România, Slovacia, Bulgaria, Letonia, Lituania și Malta). Concluziile Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000) au afirmat ireversibilitatea procesului de extindere a UE. Mai mult, Consiliul European de la Goteborg (iunie 2001) a convenit o perspectivă relativ certă a finalizării negocierilor de aderare cu statele candidate cele mai avansate (sfârșitul anului 2002) și a asumat obiectivul participării acestora la alegerile pentru Parlamentul European din 2004, în calitate de membre ale UE. Raportul Comsiei din noiembrie 2001" recomandă o extindere tip "big-bang" în 2004, cu 10 din cele 12 state candidate aflate în procesul de aderare (Turcia rămânând în continuare doar cu statutul de țară candidată obținut în 1999). România și Bulgaria, considerate a nu îndeplini criteriile economice, vor adera, se preconiza,în anul 2007.

Avantajele și constrângerile extinderii

De mai mult de patru decenii, unificarea europeană a dat tonul pentru un destin economic comun al statelor. Cu toate acestea, în cursul ultimilor ani, istoria pare să fie pe punctul de a arăta o ruptură în Europa, o dată cu constituirea, în cadrul Uniunii, a unui cerc mai strâns de state care au caracteristici comune. La sfârșitul a șase ani de pregătire, zona Euro s-a constituit pe 1 ianuarie 1999. O dată cu aderarea Greciei la 1 ianuarie 2001, 12 țări ale UE dispun de aceeași monedă, Euro. PIB-ul acestora valorează trei sferturi din cel al Statelor Unite, este cu o treime mai mare decât PIB-ul chinez și aproape dublu decât cel al Japoniei. Zona Euro, cu nivelul de viață însă eterogen, nu se clasează, din punct de vedere global, decât pe locul 16 între țările și zonele cele mai bogate din lume. Dar trei dintre membrii săi se clasează printre primele zece: Luxemburg, Belgia și Austria.

Între statele membre ale zonei Euro rămân diferențe structurale importante. Părțile corespunzătoare agriculturii, industriei și serviciilor în cadrul PIB variază de la o țară la alta. La fel, nivelul șomajului național este de o foarte mare diversitate. În țările latine, mai puțin de o persoană aptă de muncă din două este activă, în timp ce în nordul Europei, datorită numarului mai ridicat de femei active, proporția este de aproape două treimi.

Diferențele demografice, precum și nivelurile de ocupare a forței de muncă implică, de altfel, diferențe culturale și de comportament. Introducerea monedei Euro face și mai sensibilă eterogenitatea mediului social și fiscal între țările membre. În raport cu S.U.A., Japonia și Marea Britanie, zona Euro este caracterizată printr-un nivel mai mare al impozitelor obligatorii. La fel ca și ponderea globală a taxelor, repartiția acestora între diferitele domenii sociale și fiscale este foarte eterogenă, ceea ce determină influențe puternice asupra comportamentului salariaților și asupra investitorilor.

“Convergența industrială în interiorul zonei a fost însoțită de o apropiere a indicatorilor financiari (deficite bugetare ținute sub control, stabilizarea ratelor de schimb și reducerea decalajelor între nivelul dobânzilor), în timp ce scăderea prețurilor și a taxelor a adus beneficii investițiilor și consumului.”9

Euro joacă rolul de accelerator al integrării europene. Intrarea sa pe piață a fost precedată de un val de fuziuni și achiziții, în special în sectorul bancar, iar reorganizările continuă în sfera financiară.

Totusi, dacă Euro ar trebui să însemne un mediu mai favorabil pentru industrie, în termeni de stabilitate și de raționalitate a investițiilor, el nu va putea singur să modifice ritmul lent de progres al productivitații industriale. Într-adevăr, după ce a ajuns din urmă S.U.A., la mijlocul anilor '70, industria europeană a progresat în productivitate, dar a înregistrat întârzieri mari în dezvoltare. În a doua jumătate a anilor '90, o dată cu dezvoltarea industriilor «noii economii», productivitatea globală a cunoscut progrese de două ori mai mari în S.U.A. decât în Europa.

Introducerea Euro ar trebui să aibă un impact semnificativ asupra configurării politicilor monetare și bugetare din cadrul noii zone monetare. Începând cu liberalizarea financiară, inițiată la mijlocul anilor '80, băncile centrale naționale, doritoare să aibă o mai mare credibilitate, elaborează politici subordonate obiectivelor de inflație și stabilitate a ratei de schimb, al caror control a scăpat cu totul autorităților guvernamentale începând cu 1994.

În același timp, guvernele țărilor candidate la Uniune s-au angajat, cu mai multă sau mai puțină fermitate, în maratonul realizării unuia din criteriile de convergență prealabile adoptării monedei unice, astfel ca deficitul bugetar să nu depășească nivelul de 3% din PIB. Adevăratele probleme ale Uniunii Europene de aici pornesc și de la dificultatea administrării monedei europen. Atât buna funcționare a UEM, cât și implementarea pactului de stabilitate care o însoțește, riscă să fie afectate de disfuncționalitatea instituțiilor comunitare și, mai ales, de viziunile diferite pe care statele membre le au cu privire la viitorul Uniunii Europene. În Uniune parametrii economici fundamentali rămân puternici, rentabilitatea investițiilor, superioară nivelului din anii '60, se ameliorează continuu, apropiindu-se acum de cea a S.U.A. și depășind-o net pe cea a Japoniei. Grație eforturilor viguroase desfășurate pentru a atinge un nivel ridicat de convergență economică durabilă, Uniunea beneficiază acum de o inflație redusă istoric, de un nivel al dobânzilor reale si nominale mai scăzut și de o situație bugetară considerabil îmbunătățită. Pe de altă parte, introducerea Euro exclude de acum înainte orice perturbare a ratelor de schimb în interiorul zonei.

Îmbunătățirea situației locurilor de muncă se reflectă din ce în ce mai mult în scăderea nivelului de șomaj. După ce a atins recorduri istorice în 1997 în cea mai mare parte a statelor membre, șomajul în ansamblul Uniunii a scăzut la 8% din populația activă civilă în 2000 , pentru a atinge în jur de 7% în 2002.

Procesul de pre-aderare a României la UE

Momentul de început al unui proces coerent de pre-aderare a fost marcat de Consiliul European de la Essen (decembrie 1994). »În Programul Economic de Preaderare se prevede ca principal obiectiv amplificarea procesului de remodelare a capacitatilor și structurii de productie, revitalizarea intreprinderilor mijlocii și mari cu potential de competitivitate, restructurarea sectoarelor energointensive (cu un ritm de 3% pe an), restructurarea și deschiderea la concurență a utilităților publice. În plus, se vor lichida întreprinderile de stat ale căror arierate depășesc 50% din totalul activelor.

În principiu, strategia de pre-aderare concepută la nivelul UE în ceea ce privește TECE (cu unele diferențe pentru Cipru și Malta) se compune, în principal, din:

Acordurile Europene;

Parteneriatele pentru Aderare și Programele Naționale pentru Adoptarea Acquis-ului;

Asistența de pre-aderare (care include programele Phare, ISPA și SAPARD).

Acordurile Europene

“Pentru o perioadă, dezbaterea din cadrul UE s-a purtat pe coordonatele antitezei convenționale "lărgire contra adâncire"'. În acest context, au fost lansate și idei inovatoare, precum cea a Președintelui francez, Francois Mitterand, de creare a unei Confederații Europene sau a comisarului european pentru relații externe, Frans Andriessen, de creare a unui Spațiu Politic European. Soluția aleasă este reprezentativă pentru maniera progresivă în care UE a tratat problematica extinderii, preponderent prin adaptarea instrumentelor existente. Astfel, Consiliul European de la Strasburg din decembrie 1989 a marcat lansarea ideii de creare a unui nou tip de acord de asociere, pentru statele din Europa Centrală. Această decizie a reflectat orientarea ce a dominat Conferința Interguvenamentală din 1991, favorabilă adâncirii integrării, mai degrabă decât extinderii. Astfel, în perioada 1991-1996, au fost încheiate Acorduri de asociere cu toate viitoarele state candidate, acorduri ce au intrat în vigoare între 1994-1998."10

Acordurile Europene reprezintă baza legală a relațiilor TECE cu UE, scopul lor fiind să ofere un cadru pentru dialogul politic, să promoveze impulsionarea comerțului și a relațiilor economice între semnatari, să ofere cadrul pentru asistența tehnică și financiară comunitară, și un cadru adecvat pentru pregătirea treptată a statelor asociate pentru a se integra în Uniunea Europeană.

Cadrul instituțional conturat de Acorduri furnizează mecanismul necesar pentru implementarea, gestionarea și monitorizarea cooperării în toate domeniile relațiilor bilaterale.

“ Prevederi:

prevederi cu caracter general: în baza Articolului 238 (CEE), Acordul are durată nelimitată, caracter preferențial; în plus, sunt adăugate clauze referitoare la respectarea democrației și la acceptarea condiționată a unei eventuale aderări viitoare;

dialogul politic: stabilirea unui cadru instituțional al asocierii (tratat în subcapitolul următor), cu completările făcute de Consiliile Europene ulterioare în acest sens;

libera circulație a bunurilor:

crearea progresivă a unei zone de liber schimb în domeniul bunurilor (cu o perioadă de tranziție de cinci ani pentru UE și de zece ani pentru TECE),

bunuri agricole – consolidarea concesiilor anterioare și convenirea unor concesii receiproce,

reguli de origine (cel puțin 60% conținut național),

(d) măsuri de salvgardare și antidumping (posibilitatea măsurilor unilaterale),

consolidarea concesiilor SGP,

(f) recunoașterea statutului de economii de piață în cazul TECE;

alte libertăți de circulație:

libera circulație a persoanelor (tratament egal pentru lucrătorii stabiliți legal în UE),

dreptul de stabilire (aplicarea tratamentului național, cu perioade tranzitorii pentru TECE),

servicii (liberalizarea progresivă și reguli speciale pentru transporturi),

(d) plăți și circulația capitalurilor (libertatea transferurilor financiare pentru activități comerciale, repatrierea profitului);

armonizarea legislativă:

obligația generală a TECE

(b) politica concurenței (adaptarea legislației TECE în termen de 3 ani),

(c) achiziții publice nediscriminatorii,

protejarea drepturilor de proprietate intelectuală, industrială și comercială la standar UE în termen de 5 ani,

ca mențiune ulterioară negocierii Acordurilor, pregătirea TECE pentru Piața Unică;

dimensiunile cooperării:

economică,

culturală (participarea statelor asociate la programele comunitare),

(c) financiară (asistența comunitară).”11

În decembrie 1991 s-au deschis la București discuții exploratorii privind negocierea și încheierea unui Acord European de Asociere a României la Comunitățile Europene. Negocierile propriu-zise s-au derulat pe parcursul a 6 runde (mai-noiembrie 1992) fiind încheiate prin finalizarea Acordului la 17 noiembrie 1992 și semnarea lui la 1 februarie 1993. Paralel s-a negociat și semnat un Acord Interimar la fel ca și în cazul celorlalte țări asociate, care a intrat în vigoare la 1 martie 1993.

Cele mai sensibile probleme în legătură cu cadrul Acordului European cu România au fost: armonizarea legislativă, strategia de pregătire a aderării, aspectele comerciale (produse industriale și agricole), accesul la programele comunitare și probleme de standardizare și certificare a calității. Principalele sectoare în care ajutorul comunitar s-a concretizat au fost: sectorul privat, restructurarea agriculturii, educația, cercetarea, infrastructura, restructurarea și privatizarea. Referitor la produsele industriale, altele decât cele textile și siderurgice, UE urma să procedeze la eliminarea, de la intrarea în vigoare a Acordului, a tuturor restricțiilor cantitative și la înlăturarea taxelor vamale la importul din România pentru aproximativ 90% din pozițiile nomenclatorului tarifar al acestor produse. La mărfurile industriale la care se mențineau taxe vamale, acestea urmau să fie eliminate gradual, în termen de maximum 5 ani de la intrarea în vigoare a Acordului. Dată fiind sensibilitatea mai mare a sectoarelor siderurgic și textil, pentru produsele respective UE urma să elimine taxele vamale în mod treptat, într-o perioadă de maximum 4 și respectiv 6 ani, fiind convenite, totodată, prin Protocoale distincte, anexe la Acord, reguli specifice de comerț.

Pornind de la interesele specifice ale industriei românești și de la faptul că procesul de restructurare al acesteia era în plină desfășurare, partea română a avut în vedere menținerea unui grad relativ ridicat al protecției pentru acest sector economic, în special producția textilă și cea siderurgică. De asemenea, s-a ținut seama de necesitatea de a obține o perioadă de „respira" în vederea punerii la punct a unor strategii coerente de restructurare pentru fiecare ramură industrială. Ca urmare, s-a convenit să se renunțe treptat de către România la taxele vamale la importul a cea 70-75% din produsele industriale provenind din țările membre ale UE, într-o perioadă de 5-9 ani, la multe din aceste produse reducerea taxelor vamale începând abia din al patrulea an de la intrarea în vigoare a Acordului.

Exista posibilitatea ca România să-și poată continua procesul de sprijinire a unor sectoare industriale (siderurgia, activitățile industriale nou apărute etc.) inclusiv prin subvenții pentru o perioadă de 5-10 ani, în conformitate cu normele internaționale în materie. În ceea ce privește produsele agricole de bază, realizarea zonei de comerț liber avea un caracter limitat, determinat, în principal, de sensibilitatea deosebită a piețelor comunitare pentru aceste produse și de incertitudinea determinată de negocierile pe această temă din cadrul GATT la acel moment. Principalul criteriu care a stat la baza convenirii nivelului concesiilor comunitare 1-a constituit performanțele înregistrate de exporturile românești de produse agricole în țările membre ale UE din perioada anterioară încheierii Acordului.

Trebuie subliniată lipsa de complementaritate între agricultura românească și cea comunitară, determinată de existența unor zone certe de concurență, astfel încât, din cele 6 runde de negocieri, pe parcursul a patru runde s-au purtat discuții asupra principiilor care au stat la baza negocierilor agricole propriu-zise, printre care: (a) convenirea unor concesii suplimentare pe care părțile doresc să și le asigure conform principiului asimetriei, nu sub aspectul duratei, ci al volumului concesiilor, (b) stabilirea perioadei de referință luate în calcul, (c) identificarea instrumentelor de protecție tarifară și netarifară, (d) asigurarea unui tratament nediferențiat față de celelalte țări din punct de vedere al naturii concesiilor. Acest aspect este foarte important, întrucât unele produse ce nu se exportă în prezent, trebuie să aibă posibilitatea de a fi exportate mai târziu.

România a obținut astfel o ameliorare a nivelului de acces pe piețele comunitare pentru produsele agricole de bază originare din România prin consolidarea avantajelor decurgând din aplicarea preferințelor vamale generalizate (scutiri, reduceri de taxe vamale și de taxe de prelevare) la unele produse, precum și prin reduceri substanțiale ale taxelor vamale și de prelevare pentru alte produse, în cadrul unor plafoane tarifare. În acest sector, concesiile acordate de România au fost mai reduse și s-au concretizat prin reducerea graduală cu 25% a taxelor vamale de import. într-o perioadă de 5 ani, în principal pentru produsele complementare producției interne și pentru cele deficitare pe piața României. În anumite situații, aceste concesii sunt însoțite de unele contingente tarifare sau de restricții sezoniere legate de perioada de import. Pentru produsele agricole transformate, UE a consimțit la înlăturarea taxelor vamale și la reducerea treptată cu până Ia 60% a taxelor percepute pentru eliminarea diferențelor dintre prețurile interne și cele internaționale (la unele produse stabilindu-se plafoane tarifare), în timp ce România va menține taxele vamale existente pentru toate produsele agricole transformate încă 3 ani de la intrarea în vigoare a Acordului, după care, pentru unele dintre aceste produse, va proceda la reducerea lor treptată.

Referitor la libera circulație a forței de muncă, Acordul prevede, în esență, acordarea reciprocă a unui tratament nediscriminatoriu în raport cu cetățenii celeilalte părți cu privire la condițiile de lucru, de salarizare și concedieri, precum și în ce privește asigurările sociale. Este menționată, de asemenea, disponibilitatea UE de a furniza României asistență tehnică în vederea creșterii unui sistem adecvat de asigurări sociale. Luându-se în considerare situația financiară actuală a regimului de pensii din România, s-a convenit ca momentul de aplicare reciprocă a măsurilor în domeniul asigurărilor sociale să fie stabilit ulterior, prin decizie a Consiliului de Asociere. Circulația forței de muncă se referea, în Acord, la oamenii de afaceri și nu la facilitarea obținerii de vize, care face obiectul unor acorduri bilaterale. În cazul în care un cetățean român obține, prin intermediul unei firme, drept de muncă într-una din țările UE, el va beneficia, implicit, de protecția socială și de aceleași drepturi ca oricare cetățean al țării respective. Reciproca este mai greu de realizat. Cetățenilor comunitari, stabiliți sau veniți la muncă în România, trebuie să li se asigure o securitate socială compatibilă cu standardele europene. Principiul asimetriei s-a aplicat și în ceea ce privește dreptul de stabilire în altă țară, care a funcționat până în prezent în defavoarea cetățenilor români. Prevederile referitoare la liberalizarea treptată a circulației serviciilor și capitalurilor au fost convenite cu luarea în considerare a situației actuale din țara noastră, îndeosebi a necesității adoptării unei legislații de natură să pună bazele instituțiilor compatibile cu practica comunitară în domeniile respective.

“În domeniul cooperării financiare, se prevede că România va beneficia de asistență financiară din partea instituțiilor comunitare, fiind detailate formulele, sursele de acoperire și condițiile în care se va acorda și gestiona aceasta. Obiectivele și domeniile asistenței urmează să fie stabilite de către părți prin negocierea și convenirea unui calendar de desfășurare.”12

Cu privire la regimul persoanelor fizice și juridice care desfășoară acte și fapte economice și comerciale pe teritoriul celeilalte părți, s-a convenit acordarea clauzei tratamentului național care să instituie nediscriminarea în raport cu persoanele și companiile proprii.

S-au convenit unele privilegii în favoarea României în sensul că reciprocitatea deplină va opera după 5 ani de la intrarea în vigoare a Acordului, iar în unele sectoare considerate mai sensibile, doar la sfârșitul perioadei de tranziție.

Se precizează, totodată, domeniile de interes național excluse de la aplicarea prevederilor corespunzătoare ale Acordului.

Parteneriatele de Aderare

Scopul principal al Parteneriatelor pentru Aderare este să concentreze într-un cadru unitar:

(a) domeniile prioritare de actiune viitoare privind o mai bună pregătire pentru aderare

b) mijloace financiare și tehnice necesare pentru a sprijini statul candidat în realizarea acestor deziderate

c) condițiile în care se va acorda acest ajutor .

Parteneriatele cuprind priorități clare pe termen scurt și mediu pentru fiecare stat candidat. Parteneriatele de Aderare au devenit cadrul programatic unic al întregii finanțări comunitare de pre-aderare și sunt revizuite periodic.

Asistența de pre-aderare

Conform concluziilor Consiliului guropean de la Berlin (martie 1999) vor fi alocate anual, în perioada 2000-2006, 3,12 milioane de euro pentru asistența de pre-aderare, ceea ce reprezintă un efort financiar considerabil raportat la dimensiunile bugetului comunitar pe ansamblu. Actualmente, instrumentele de asistență de pre-aderare sunt reprezentate de Phare,Ispa și Sapard.

Procesul de aderare a României la UE

6. 1. Poziția României privind extinderea

Extinderea Uniunii Europene (UE) este de o complexitate deosebită in al „cincilea val”, datorită numărului mare de state candidate și problemelor specifice pe care zece dintre aceste state, cele din Europa Centrală și de Est, le au de rezolvat cu privire la dezvoltarea lor economică, în concordanță cu principiile economiei de piață. S-a căzut de acord că acestea au indeplinit criteriile politice de la Copenhaga. Din acest punct de vedere, România nu face excepție. Pentru România, de altfel, integrarea în Uniune nu înseamnă numai îndeplinirea unui set de criterii politice și economice sau negocierea unor capitole de acquis comunitar. Pentru România,integrarea înseamnă șansa dezvoltării moderne și a dobândirii de performanță într-o economie globalizată.

Este știut că România nu se situează între țările candidate cu primele șanse de aderare. Decalajele existente față de celelalte țări candidate trebuie recunoscute și abordate cu raționalitate și pragmatism.

Dacă, din punct de vedere politic, Tratatul de la Nisa a fost un semnal încurajator pentru țara noastră, România trebuie să facă serioase eforturi pentru a urca în clasamentul informal al statelor candidate în cursa aderării. În vizita făcută în România, în aprilie 2001, comisarul pentru extindere, Gunter Verheugen, a menționat faptul că „este deosebit de important să se înregistreze progrese în doua domenii-cheie:reforma economică și reforma administrației publice. Îmbunătățirile din aceste două domenii vor aduce cu ele beneficii generale considerabile pentru întreaga țară.”

Autoritățile române au în vedere și acționeaza pentru îndeplinirea recomandărilor Consiliului European de la Gotenborg, fiind conștiente că UE le acordă o importanță și un sprijin deosebite:crearea de structuri administrative adecvate, reformarea sistemului juridic și a serviciilor publice, transpunerea în propriile politici economice a obiectivelor Uniunii în domeniul economic, social și ecologic.

6. 2. Progresele înregistrate de România în pregătirea aderării la UE

Între principalele progrese înregistrate de România pe planul pregătirii pentru aderare sunt de menționat:crearea cadrului juridic pentru mecanismele și instituțiile economiei de piață, în mare măsura armonizat cu legislația europeană; constituirea și consolidarea treptată a structurilor administrative pentru punerea în aplicare a legislației și preluarea metodologiilor și practicilor europene necesare coordonării și implementării programelor finanțate de UE. Chiar dacă, in prezent, România nu întrunește pe deplin caracteristicile unei economii de piață funcționale, este indiscutabil faptul că s-au făcut pași importanți pentru crearea sistemului de piețe libere specific acesteia.

România – similar altor țări candidate – încearcă să promoveze aceleași principii – deschidere, participare, responsabilitate, eficacitate și coerență – enunțate în Cartea albă a guvernării europene, a cărei elaborare și adoptare sunt menite să crească transparența și vizibilitatea instituțiilor europene în fața cetățenilor statelor membre.

Întărirea capacității instituționale și administrative în România constituie un obiectiv principal al pregătirii pentru aderare și e legată nu numai de abilitatea administrației publice de a prelua acquis-ul comunitar și de a-l transpune în practică, ci mai ales de modernizarea management-ului în instituțiile de stat conform standardelor europene.

România a fost și este sprijinită substanțial de UE, atât financiar, în cadrul instrumentelor și programelor de preaderare, cât și prin transfer de expertiză, prin asistență tehnică sau prin mecanismul „înfrățirilor” instituționale în domenii deficitare sub aspectul management-ului, al metodologiilor de aplicare a procedurilor comunitare sau al resurselor umane.

Dar obiectivul aderării României la UE și al integrării sale în marea familie de state europene este, în primul rând, de natură internă. Indiferent cât sprijin acordă UE, eforturile interne sunt cele care contează. De fapt, România așteaptă de la UE același lucru pe care UE îl așteaptă de la țara noastră:stabilitate politică și economică, siguranță, solidaritate. În momentul de față, este importantă mobolizarea efortului intern în așa fel încât să se răspundă cât mai bine cerințelor Comunității Europene prin îndeplinirea criteriilor de aderare.

„Recuperarea întârzierilor și diminuarea decalajelor care ne despart de țările candidate „fruntașe” nu se pot realiza decât prin relansare economică. Acesta este un deziderat esențial, pentru a cărui realizare în perioada 2001-2004 s-au luat în considerare:o creștere a produsului intern brut (PIB) într-un ritm mediu anual de 4,5-6%; îmbunătățirea substanțială a mediului de afaceri, armonizarea legislației și reglementărilor din toate ramurile economice cu cele din UE, adoptarea unor structuri organizatorice de succes din economia de piață și dezvoltarea sistemului de pregătire pentru ridicarea nivelului managerial în economie și adaptarea la cerințele actuale și de perspectivă din statele membre UE.”13

Creșterea investițiilor străine directe (ISD) constituie unul dintre avantajele extinderii pentru țările candidate.În acest scop, pentru creșterea semnificativă a volumului ISD în România, prin asigurarea unui climat investițional și a unui cadru legislativ stabil, de natură a încuraja și atrage investitorii străini, și prin dezvoltarea activităților de comerț, se aplică Legea nr. 332/2001 privind investițiile cu impact semnificativ în economie.Vorbind despre creșterea oportunităților de afaceri, în timpul procesului de aderare, trebuie menționat că România, la fel ca majoritatea economiilor din țările Europei Centrale și de Est, este integrată deja în legăturile comerciale ale UE, cu exporturi către UE reprezentând peste 70% din totalul exporturilor.

6. 3. Avantajele extinderii pentru România

„Conform sondajelor de opinie organizate de institute românești specializate prestigioase și concluziilor exprimate de Comisia Europeană prin studiile, cercetările și sondajele Eurobarometrelor, majoritatea populației României sprijină aderarea României la UE, în timp ce numai 4,7% dintre intervievați declară că vor pierde prin integrare, atât ei înșiși, cât și țara.

În legătura cu avantajele extinderii pentru România, ele sunt aceleași ca pentru toate celelalte țări candidate:creștere economică, ISD, crearea unor noi structuri de producție care să permită fabricarea unor produse finite cu valoare adăugată mai mare, creșterea economiilor și investițiilor, dezvoltarea afacerilor și sectorului privat, posibilitatea obținerii unor noi locuri de muncă în alte țări, îmbunătățirea substanțială a standardului de viață al populației.”14

În opinia suporterilor aderării la UE, integrarea va avea efecte pozitive asupra evoluției economiei românești, asupra imaginii externe a țării și în ceea ce privește libera circulație a persoanelor, ca urmare a anulării vizelor pentru cetățenii români. În opinia specialiștilor, vor beneficia de extindere exportatorii de produse de lemn, creatorii de tehnologii de varf și cei ce vor lucra în servicii; într-o mai mică măsura și în mod conjunctural, vor beneficia de integrare industria textilă și cea de încălțăminte. (Dăianu, Voinea, Stănculescu, Mihăiescu, 2001)

Capitolul III

Analiza situației economice a României

„Opțiunea fundamentală de integrare a României în UE, ca expresie directă a interesului național, a fost înscrisă în Programul Revoluției Române din decembrie 1989, reafirmată în timp de toate forțele politice ale țării, de societatea civilă și larg acceptată de populația țării.”15

Sunt cunoscute acțiunile desfășurate dupa 1990, pe linie prezidențiala și guvernamentală, în direcția realizării, în timp, a acestui obiectiv prioritar. Cu toate acestea, țara noastră nu a fost inclusă în „primul val”, deși a fost una dintre primele șase țari invitate la Consiliul European de la Essen în 1994.

În demersul pe care ni-l propunem, nu vom judeca oportunitățile determinate de argumente sau de opțiunile UE privind „adâncirea” sau „extinderea” comunității statelor membre. Scopul urmărit este o evaluare, pe baza informațiilor existente, inclusiv prin participarea în Comisia Europeană a Parlamentului României și în Comitetul Parlamentar Mixt România-Uniunea Europeană.

Contextul european și mondial

1. Reorientări în politicile comunitare

În iulie 1997, simultan cu prezentarea avizelor pentru țările candidate, Comisia Europeană a făcut cunoscute principalele direcții de dezvoltare ale UE, acțiunile și politicile viitoare, precum și evaluările de impact ale lărgirii acesteia. S-a pornit de la premisa că, în mediul intern și extern al acesteia, vor interveni transformări importante – practic, tranziția spre o noua structură, determinată atât de perspectiva extinderii, dar și de faptul că, în ciuda rezultatelor pozitive în plan economic, țările membre întâmpină unele dificultăți concretizate, în primul rând, într-o rată înaltă a șomajului și, în al doilea rând, în distanțarea care a apărut între aspirațiile cetățenilor țărilor membre și programele Uniunii. În plus, se estimeaza că ritmul transformărilor din ultimii zece ani, pe plan politic și economic, în spațiul european se va accelera sub impactul globalizării.Nu trebuie uitat, de asemenea, că numai în ultimul deceniu, UE s-a extins de două ori, au avut loc două reforme majore ale Tratatului de la Amsterdam, precum și ale pachetului de politici și măsuri financiare.

Sintetic, principalele direcții ale tranziției spre „noua” UE se prezintă astfel:

prioritatea politică o va constitui promovarea coeziunii economice și sociale pentru asigurarea unui nivel înalt al ocupării forței de muncă

reformarea politicii agricole comune și abordarea integrată a dezvoltării rurale

ocuparea unei poziții dominante pe plan internațional în domeniul relațiilor externe

în domeniul financiar, realizarea unui cadru nou care să permită finanțarea nevoilor esențiale ale UE pe termen mediu, iar pe termen lung, aplicarea de strategii adecvate în domeniul demografic, al dezvoltării noilor tehnologii, al restructurării piețelor și întreprinderilor, al globalizării economiei și emergenței unei lumi multipolare.

Concomitent, prin revizuirea modalităților de susținere financiară a acestor obiective, au fost stabilite următoarele criterii și dimensiuni ale resurselor:

pentru coeziune economică și socială, în perioada 2000-2006, se va aloca 0,46% din PIB al UE. Destinația este explicită: „ dezvoltarea armonioasă a UE și facilitarea adaptării necesare a resurselor umane la efectele restrucurării și pentru combaterea șomajului, îndeosebi în regiunile mai puțin dezvoltate, situația actuală arătând o adâncire a decalajelor între acestea și regiunile cele mai dezvoltate.” (Document UE-IP/97/660, 1997). Aceasta echivalează cu o majorare a sumelor alocate pentru fondurile structurale și de coeziune de la 200 miliarde ECU, în perioada 1993-1999, la 2275 miliarde ECU (prețuri 1997); din această sumă, 45 miliarde sunt rezervate lărgirii Uniunii. Pentru evitarea problemelor legate de capacitatea de absorție a fondurilor, s-a stabilit că transferurile nu pot depăși 4% din produsul național brut al niciunuia dintre statele membre actuale sau viitoare. În același timp, Comisia Europeană a stabilit ca pentru regulile mai puțin dezvoltate să se respecte strict criteriul PIB, ajutorul acordându-se numai regiunilor în care nivelul acestui indicator reprezintă mai puțin de 75% din media UE.

Pentru regiunile în care se impun restructurări, volumul de resurse va fi dimensionat în funcție de rata șomajului, de nivelul și ritmul schimbărilor în gradul de ocupare în activitățile industriale și agricole, precum și de gradul de excludere socială.

Fondul de coeziune alocat pentru țările care paticipă la Uniunea economică monetară va fi păstrat în perioada 2000-2006 la nivelul de 3 miliarde ECU pe an, sub rezerva revizuirii criteriului de eligibilitate în anul 2003; în 2004, aveau acces la acest tip de fonduri numai țările al căror produs național brut pe locuitor se situa sub 90% din media UE.

În ipoteza în care aderarea primelor state candidate ar fi avut loc pana în anul 2006, erau prevazute a fi alocate 38 miliarde ECU pentru noile state membre,din care 7 miliarde sunt rezervate fondurilor structurale și de coeziune economică și socială.

Formele de ajutor comunitar, respectiv asistența totală de pregătire a aderării țărilor candidate pentru perioada 2000-2006, vor totaliza circa 21 miliarde euro (prețuri 1997), repartizate astfel:

3,5 miliarde euro pentru asistență în procesul de restructurare a agriculturii

7 miliarde euro în cadrul Fondului de coeziune

10,5 miliarde euro prin programul PHARE.

În cadrul bugetului PHARE, s-a mai propus crearea, în favoarea celor cinci țări care nu vor participa la prima serie de negocieri, a unei facilități de „ajungere din urmă” în sumă de 100 milioane de euro, destinate accelerării pregătirilor pentru aderare.

În ceea ce privește politica agricolă, Comisia Europeană a apreciat că necesitățile din acest domeniu pot fi satisfăcute prin pastrarea limitelor actuale, pentru care se acordă o majorare maximă de 74% din creșterea produsului național brut. Pentru anul 2006,se prevedeau:ajutoare directe compensatorii de 7,7 liliarde euro, ajutoare pentru susținerea dezvoltării rurale și a măsurilor aplicate în plan orizontal în domeniul pescuitului de 1,8-2,1 miliarde euro; ajutor de preaderare pentru modernizare în țările candidate de 500 milioane euro pe an; o sumă ce va varia între 1,7 miliarde și 3,9 miliarde euro până la sfârșitul perioadei pentru țările candidate care vor fi primele în procesul de aderare, urmând a fi destinată susținerii acțiunilor de organizare a piețelor, pentru acompaniament social în procesul de restructurare, precum și ca ajutor specific pentru modernizare.

Lansarea, în iunie 1999, a Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est, în vederea aplicării unei strategii comune pentru dezvoltare și cooperare între statele din regiune, precum și pentru asigurarea stabilității în zona. Obiectivele Pactului sunt prevăzute a fi atinse printr-o abordare regională, cuprinzătoare și coerentă, implicând UE, OSCE, Consiliul Europei, ONU, NATO, OECD, UEO și SUA.

Impactul economic global al lărgirii UE cu țările candidate până la numărul de 26 de state membre, poate fi exemplificat prin evoluția următorilor indicatori economici, astfel:

UE 9/UE 6, creșterea suprafeței a fost de 31%, creșterea populaței de 32%, creșterea PIB total de 29%, evoluția PIB/locuitor de – 3%, iar PIB mediu pe locuitor în UE 6 = 100 de 97

UE 12/UE 9, creșterea suprafeței a fost de 48%, creșterea populației de 22%, creșterea PIB total de 15%, evoluția PIB/locuitor de – 6%, iar PIB mediu pe locuitor în UE 6 = 100 de 91

UE 15/UE 12, creșterea suprafeței de 43%, creșterea populației de 11%, creșterea PIB total de 8%, evoluția PIB/locuitor de – 3%, iar PIB mediu pe locuitor în UE 6 = 100 de 89

UE 26/ UE 15, creșterea suprafeței de 34%, creșterea populației de 29%, creșterea PIB total de 9%, evoluția PIB/locuitor de – 16%, iar PIB mediu pe locuitor în UE 6 = 100 de 75

Încheierea cu succes a noii etape de extindere a Uniunii Europene depinde de respectarea a cinci principii:

Dotarea cu mijloacele necesare pentru primirea rapidă a candidaților la derare, impunându-se depășirea obstacolelor actuale și înlăturarea eventualelor noi bariere.

Obținerea asentimentului populației din statele membre ale Uniunii Europene și din țarile candidate; ca atare, aprehensiunile, de o parte și de alta, privind consecințele economice și sociale ale extinderii trebuie tratate cu toată seriozitatea.

Singura modalitate de a concilia rapiditatea cu precizia este de a da dovadă de pragmatism, procedându-se cu toată diligența necesară, fără a se pierde în detalii.

Ritmul desfășurării negocierilor de aderare nu poate fi stabilit în funcție de candidatul care avansează cu viteza cea mai mică. Fiecare țară candidată va evolua în ritmul propriu și va fi judecată pe baza meritelor proprii.

Data efectivă a aderării depinde de modul în care evoluează fiecare candidat. În ceea ce o privește, Uniunea Europeană se pregătea să primească noi membri începând cu anul 2002, ceea ce presupunea ca reformele interne de ordin instituțional și bugetar sa fie în vigoare la acea dată.

„Din contextul pe care îl analizăm, nu pot lipsi încă două elemente de impact asupra țărilor candidate, și anume:

În primul rând,unele prevederi ale Tratatului de la Amsterdam, care au intrat in vigoare la 1 mai 1999, precum și deciziile luate la Consiliul European de la Helsinki. Astfel, Tratatul de la Amsterdam modifică Tratatul de la Maastricht, prezentând importanță prin faptul că stabilește agenda de priorități ale politicilor comunitare în funcție de:tendințele de globalizare a economiei mondiale și impactul ei asupra gradului de ocupare a forței de muncă, asupra competitivității și asupra creării de noi locuri de muncă; terorismul, criminalitatea și traficul de droguri; migrația, dezechilibrele ecologice și amenințările pentru sănătatea publică; întărirea securității; consolidarea „vocii comunitare” în relațiile externe;

În al doilea rând, sublinierea necesității trecerii la o viziune mai largă în relațiile cu statele fostei Iugoslavii și Albaniei, pe de o parte, și în relațiile cu Rusia, Ucraina și cu statele din regiunea Caucazului și a Maghrebului, pe de altă parte.

Un alt aspect de mare însemnătate privește evaluarea costurilor măsurilor de adoptat pe termen scurt, mediu și lung. Studiile efectuate de Comisia Europeană cu grupe de experți independenți, de institute naționale de cercetare sau organisme internaționale, de alte instituții cu preocupări in domeniu relevă, în principal, că extinderea UE este practic imposibil de realizat fără costuri suplimentare efectuate de ambele părți. Noul cadru instituțional al UE, reformele structurale efectuate în politicile comunitare, coroborate cu eforturile țărilor candidate, pot conduce la diminuarea costurilor totale ale extinderii UE și, mai mult, la o dinamică descendentă, în timp, a acestora pentru UE, pe măsură ce noile țări asociate vor fi capabule să preia din costurile respective. Principalele urmări ale integrării țărilor central și est-europene în UE vor fi mai ales de ordin financiar-monetar și apoi pe plan economico-social. Estimările referitoare la impactul UE asupra bugetului agregat sunt situate între 13 și 21 miliarde ECU pentru șase țări asociate (estimări 1997). După calculele Institutului de Analize Economice Comparate de la Viena, costurile pentru admiterea în UE a Poloniei (6,5 miliarde ECU) și ale României (9,3 miliarde ECU, cele mai mari costuri pentru o țară central sau est-europeană din cele zece) vor cere un efort financiar de 15,8 miliarde ECU, adică 27% din bugetul agregat al UE. După un alt scenariu, transferurile necesare către țările asociate s-ar ridica la 38 miliarde ECU, care s-ar adăuga sprijinului finaciar de 33 miliarde ECU pentru regiunile defavorizate din UE. Deci povara monetară și fiscală pentru cele 15 țări membre ale UE ar crește la peste 70 miliarde ECU.”16

2. Integrarea României în NATO, element favorabil contextului de aderare la Uniunea Europeană

Deciziile luate la Madrid privind integrarea României, precum și intențiile administrației americane făcute publice dupa acest moment sunt, cu certitudine, rezultatul unei abordări dihotomice a integrării în NATO între flancul de nord și cel de sud, determinat de prevalența intereselor de asigurare a securității sau a câștigului economic. Deciziile au arătat clar că în calcul a intrat nu numai condiția economică a țării, ci, poate chiar cu grad mai înalt de prioritate, poziția geo-strategică. Extinderea NATO are în vedere mai degrabă flancul de nord al alianței, unde lucrurile se judecă în mod tradițional, în termeni de securitate, iar din această cauză, și inerțial, dar și în termeni de interese, pentru care există consensul aliaților. Spre deosebire de flancul de nord, unde numele jocului este „securitate”, în sud, numele jocului este „ câștigul economic”, ceea ce nu duce la cooperare, ci la competiție. Ca urmare, pentru România, se impune găsirea soluțiilor alternative printr-o abordare multilaterală comună est-vest, care să-i asigure integrarea.

Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est slujește în sine și obiectivul realizării unei securități europene indivizibile. În acest sens, este de luat in seamă faptul că NATO, prin dimensiunea sa europeană, trebuie să fie principalul factor responsabil pentru dezvoltarea vectorului strategic și de securitate al Pactului.

1. 3. Impactul globalizării

„Globalizarea este fenomenul economic care impune reorientări politice și reconfigurarea structurilor economice naționale, zonale și regionale la care țările în tranziție trebuie să participe. În contextul acela, țările în tranziție nu puteau face față, pe deplin, niciuneia din cele 3 condiții pe care le presupunea acea nouă evoluție:

„legitimarea actorilor” pe piața concurențială mondială

asumarea de obiective comune în sfera economică

capacitatea de a respecta regulile jocului impuse de pe poziții strategice, într-un ansamblu de țări neomogene sub aspectul modelelor economice, sociale, culturale și politice”17

Extinderea capitalismului transnațional a avut drept consecințe și faptul că statele dispuneau tot mai puțin de mijloace pentru a frâna, pe de o parte, fluxurile imense de capital, global sourcing-ul și, pe de altă parte, deprecierea capitalismului național. Marile companii multi și transnaționale erau pe cale să dispună de mai multă putere asupra afacerilor mondiale decât statele însele. Criteriul principal rămânea obținerea de putere economică prin profit. Țările în tranziție constituiau un teren fertil pentru extinderea geografică a acestor companii, care, pentru a-și atinge scopul, prin tendințele de uniformizare a culturilor, influențau potențialul și direcțiile de restructurare ale sistemelor naționale. Pe termen scurt și mediu, țările în tranziție nu erau încă pregătite pentru dezvoltarea unor modele de cooperare având la bază concurențialitatea și competitivitatea la nivel global. Pentru România, ca și pentru celelalte țări care au ieșit din totalitarism cu economii rigide, nefavorabil structurate și puțin competitive, integrarea în procesul globalizării implica o preluare selectivă a structurilor economice, industriale, agrare, financiare și intervenții eficiente pentru a le face apte de concurență, printr-un proces accelerat de modernizare.

În contextul analizei de față, se apreciază că era de datoria puterii publice să favorizeze consolidarea unei economii de piață eficace, dar trebuia, în același timp, să garanteze egalitatea șanselor, să asigure drepturile fundamentale și să apere consumatorii de tendințele monopoliste ale pieței. S-a insistat asupra acestui aspect tocmai datorită discrepanțelor sociale însemnate, existente în acel moment în lume, discrepamțe care repezentau cele mai grave provocări pentru stabilitatea internațională și pentru dezvoltarea durabilă a societății umane.

Pe de altă parte, nu puteau fi ignorate nici punctele de vedere care acreditau, cel puțin pentru perioada următoare, ideea menținerii SUA în centrul sistemului internațional. Acea idee se baza pe faptul că, din punct de vedere economic, în SUA avea loc o creștere economică fără precedent, depășind toate regiunile lumii. Puterea economică și cea militară produc, pe mai departe, influențe politice de intensitate variabilă, în funcție de interesele zonale sau sectoriale.

Dezvoltarea sistemului comercial global, mutațiile care au intervenit în structurile și relațiile comerciale internaționale și accentul sporit pus pe inițiativele private duceau la nevoia unei reevaluări profunde a relațiilor dintre UE, Africa, regiunea Caraibelor și zona Pacificului, respectiv țările ACP, odată cu expirarea Convenției de la Lome, în februarie 2000. Această convenție, care statua din 1975 legăturile între UE și statele ACP privind ajutoarele comerciale și de dezvoltare, reprezenta unul dintre cele mai importante aspecte ale activității externe a UE. Obiectivul principal stabilit prin aceasta l-a constituit, în primul rând, ajutorarea țărilor ACP prin garantarea unor piețe și furnizarea unor instrumente menite să le protejeze de fluctuațiile comerțului cu materii prime și cu minerale, precum și ajutoarele acordate noilor lor guverne, pentru o dezvoltare pe scară largă și pentru atenuarea efectelor negative ale globalizării.

Decizia de extindere a UE nu putea face abstracție de cele două tendințe care determinau, până la urmă, intensitatea globalizării și impactul ei asupra țărilor candidate:căutarea de echilibru a sistemului internațional, pe de o parte, și desincronizarea economică globală, pe de altă parte.

În mod firesc, ne pronunțam pentru modul de a concepe aprofundarea politică a globalizării într-o manieră care să ia în considerare diversele realități regionale și coeziunea socială, contribuind astfel la îmbunătățirea globală a bunăstării economice și sociale și la conservarea mediului.

2. Punctele de vedere ale Comisiei Europene privind evoluțiile din România în plan economic

România a depus cererea de aderare la UE pe 2 iunie 1995. Pregătirile făcute în vederea aderării se bazau pe Acordul European intrat în vigoare în februarie 1995. În conformitate cu prevederile Tratatului, Comisia Europeană a elaborat, în iunie 1997, un punct de vedere privind gradul de îndeplinire a critriilor definite de Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993. Prin prisma criteriilor economice, țările candidate din centrul și estul Europei care doreau să devină membre UE o puteau face dacă îndeplineau următoarele criterii:

existența unei economii viabile și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul UE

capacitatea de a-și asuma obligațiile pe care le presupune calitatea de membru, inclusiv aderarea la obiectivele Uniunii politice, economice și monetare

Aprecierile Comisiei Europene, pe baza datelor din Chestionarul înaintat de Guvernul României, făcute publice la mijlocul anului 1997, au fost următoarele:

„Romînia a făcut progrese considerabile în vederea creării unei economii de piață. Reorientarea politicii economice odată cu venirea la putere a noului guvern a adus o schimbare în bine, dar rămân încă multe de făcut. Deși prețurile au fost liberalizate aproape în totalitate, drepturile de proprietate asupra terenurilor nu sunt încă pe deplin asigurate, sistemul juridic rămâne fragil, iar procesul luării deciziilor în chestiuni economice nu a fost întotdeauna unul coerent. În vederea asigurării unui mediu stabil sunt necesare eforturi suplimentare pentru consolidarea cadrului administrativ și juridic și soluționarea dezechilibrelor macroeconomice care încă mai persistă.

Pe termen mediu, România ar întâmpina dificultăți serioase în momentul în care ar trebui să facă față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul UE. România a făcut recent progrese pe calea ameliorării competitivității economiei sale, mai ales prin eliminarea unor distorsiuni grave, precum prețul scăzut al energiei, prin accelerarea privatizării și prin demararea lichidării întreprinderilor de stat care înregistrează pierderi mari. Cu toate acestea, cea mai mare parte a industriei românești este învechită, iar agricultura trebuie modernizată. Nivelul scăzut al cercetării-dezvoltării, precum și al calificării forței de muncă indică, de asemenea, că economia are nevoie de reforme structurale susținute timp de mai mulți ani de acum înainte.

România a făcut eforturi notabile pentru a-și îndeplini obligațiile din acquis-ul comunitar în conformitate cu Acordul european și recomandările Cărții albe, dar ritmul aplicării lor este insuficient

În cea ce privește elementele fundamentale ale pieței unice, inclusiv concurența, legislația românească nu a peluat decât în foarte mică măsură acquis-ul, cu excepția chestiunilor legate de proprietatea industrială și intelectuală. Amploarea progreselor pe care trebuie să le facă România necesită eforturi extrem de importante și susținute, atât pentru armonizarea legislației, cât și în ceea ce privește crearea structurilor care să permită punerea ei în practică. Una dintre principalele priorități o constituie restructurarea totală a sectorului financiar, pentru a reinstaura un nivel indispensabil de încredere din partea populației și a investitorilor.”

Dacă pentru unele componente ale acquis-ului nu se prevedeau dificultăți majore pe termen mediu (educație, problemele tineretului, cercetarea, pescuitul, relațiile economice internaționale), se aprecia că erau necesare „eforturi substanțiale” în domeniile telecomunicațiilor, audiovizualului, impozitării, precum și în domeniul vamal. De asemenea, se trăgea concluzia că în România nu se creaseră condițiile care să permită existența unui sector privat dinamic și competitiv. În special, se aprecia că industria ar fi avut nevoie de mai mult timp pentru a face față presiunilor concurențiale pe care le presupunea piața unică.

„Eforturi substanțiale” deveneau necesare, de asemenea, pentru:

alinierea standardelor în materie de probleme sociale și de locuri de muncă la cele ale UE

utilizarea eficientă a fondurilor structurale ale UE destinate aplicării politicii regionale

instituirea unui control financiar eficient

restructurarea agriculturii și a industriei alimentare

fixarea prețurilor în domeniul energetic și a intervenției statului în sectoarele combustibililor solizi și uraniului.

„Pentru toate acestea, în consecință, Comisia Europeană a propus Consiliului European neinvitarea României la negocierile în vederea aderării la UE până când aceasta va fi înregistrat progrese suficiente în satisfacerea condițiilor de aderare.

La vremea respectivă, s-a considerat că strategia de preaderare adoptată va ajuta România să se pregătească mai bine pentru îndeplinirea condițiilor și să întreprindă acțiuni pentru soluționarea neajunsurilor menționate în mod amănunțit în avizul UE.

Comisia Europeană a elaborat rapoarte privind progresele înregistrate de România și în 1998 și în 1999, care au luat în considerare actualizările pe care guvernul României le-a prezentat global și pe principalele domenii, similar celor cuprinse în primul aviz.”18

Evaluări ale Comisiei pentru perioada 1997-2000

Îndeplinirea criteriilor politice

1997 – Noile instituții ale României sunt democratice, iar stabilitatea lor pare acum garantată. Oricum, ele trebuie să se bazeze pe un mai mare respect pentru primatul legii la toate nivelurile aparatului de stat.

1998 – Evoluția confirmă că România îndeplinește criteriile politice de la Copenhaga.

1999 – Comisia consideră că, în acest moment, România încă îndeplinește criteriile politice de la Copenhaga

2000 – România continuă să îndeplinească criteriile politice de la Copenhaga.

Administrația publică

1997- Situația administrației publice este încă dificilă:lipsa unei reglementări privind funcționarii publici și salariile mici creează mari probleme. Exercitarea autonomiei locale este frânată de lipsa cadrului legislativ pentru funcționarii guvernării locale și de resursele financiare limitate ale autorităților locale.

1998 – Legea privind administrația publică locală a fost respinsă de către Curtea Constituțională. Este necesară o reformă a administrației publice bazată pe adoptarea Legii funcționarului public.

1999 – Legea funcționarului public nu a fost adoptată încă.

2000 – Capacitatea administrativă a guvernării locale este redusă și în cele mai multe cazuri există o serioasă lipsă de personal calificat necesar realizării noilor sarcini. Deși au fost delegate noi responsabilități financiare către nivelurile locale, acestea nu au fost dublate de creșterea capacității autorităților locale de a impune impozite sau de transferuri adecvate de la bugetul de stat.

Puterea judecătorească

1997 – Sistemul judiciar românesc nu funcționează satisfăcător; tribunalele și judecătoriile sunt supraîncărcate, iar procesele pot dura foarte din cauza lipsei de personal calificat, lipsei de echipamente, procedurilor complexe și numărului mare de noi reglementări ce trebuie aplicate.

1998 – Sunt necesare eforturi pentru îmbunătățirea funcționării sistemului judiciar și în special pentru reducerea perioadei de desfășurare a procedurilor judiciare și pentru aplicarea mai eficientă a hotărârilor judecătorești.

1999 – Sistemul judiciar românesc prezintă slăbiciuni în domeniul legislației UE. Dreptului financiar, fiscal și bancar, în noile domenii ale dreptului comercial și într-o serie de arii, cum ar fi spălarea banilor, traficul de droguri, imigrarea ilegală și infracțiunile prin computer.

2000 – Este neceară întărirea capacității puterii judecătorești; în prezent, abilitățile tehnice în multe domenii legislative, inclusiv în legislația UE, sunt scăzute.

Măsuri anticorupție

1997 – Sunt încă multe de făcut pentru eradicarea corupției.

1998 – Neadoptarea Legii privind prevenirea și lupta împotriva corupției, responsabilitățile instituționale neclare și lipsa organismelor specializate subminează toate eforturile întreprinse în acest domeniu.

1999 – Corupția este încă o problemă generală în România, dar nu se manifestă suficientă hotărâre în abordarea acestei probleme. Au fost înființate o serie de organisme specializate în prevenirea și lupta împotriva corupției, cu rezultate necalre însă. Este necesară o mai bună coordonare a activității acestora.

2000 – Corupția continuă să fie o problemă larg răspândită și sistematică; ea subminează nu numai funcționarea sistemului juridic, darafectează și economia, conducând la scăderea încrederii în autoritățile publice. Cu toate recentele schimbări administrative, împărțirea sarcinilor între mai multe prganisme omplicate în lupta împotriva corupției rămâne neclară și este nevoie de coordonarea acestor organisme. România nu a ratificat încă:

Convenția Consiliului Europei asupra spălării, cercetării, recuperării și confiscării profiturilor din infracțiuni;

Convențiile Consiliului Europei asupra Codului civil și penal privind corupția;

Convențiile OECD asupra combaterii mitei oficialilor de politică externă și asupra mitei în tranzacțiile de afaceri internaționale.

Libertatea presei

1997 – Pedepsele drastice din Codul penal pentru informații false și calomnie pot fi mijloace puternice de limitare a libertății de expresie a jurnaliștilor.

1998 – Libertatea de expresie a ziariștilor este limitată, aceștia fiind, în continuare, condamnați pentru acuzații de calomnie și ofensă adusă autorității.

1999 – Pedepsele severe prevăzute de Codul penal pentru răspândirea de informații false și calomnie continuă să reprezinte o piedică în calea libertății de expresie.

2000 – Folosirea pe scară largă a procedurilor legale împotriva ziariștilor a făcut să crească îngrijorarea cu privire la libertatea presei; legile privind ofensa adusă autorităților și insulta verbală pot împiedica libertatea de expresie.

Protecția copilului

1997 – Drepturile copilului în România sunt de mai multă vreme un motiv de îngrijorare. Situația copiilor trebuie să se îmbunătățească în termen scurt.

1998 – Există cazuri de tratament inuman și degradant din partea Poliției, în special față de rromi, homosexuali și prizonieri.

1999 – Condițiile de trai (igienă, îngrijire medicală, nutriție și asistență generală) s-au deteriorat sever în 1999 în toate instituțiile de îngrijire a copilului, din motive financiare și administrative. Comisia Europeană consideră situația ca inacceptabilă.

2000 – Legislația adopțiilor permite luarea în considerare și a altor criterii decât interesul copilului pentru influențarea deciziilor de adopție. Transferul alocațiilor bugetare pentru îngrijirea copiilor către Consiliile Județene s-a dovedit problematic, iar instituțiile de îngrijire a copiilor (mai ales cele care au aparținut MEN) sunt încă dependente într-o măsură mare de asistența donatorilor străini. ANPDC are personal insuficient pentru a-și îndeplini în totalitate funcțiile, mai ales rolul de monitorizare.

„Problemele minorității rrome

1997 – Rromii, care constituie o proporție considerabilă a populației (1-1,5 milioane), sunt victime ale discriminării în multe domenii ale vieții de zi cu zi.

1998 – Minoritatea rromă continuă să fie discriminată (neoficial), fiind necesare eforturi însemnate pentru integrarea economică și socială a lor.

1999 – Progresul în domeniul discriminării rromilor este lent. Condițiile lor de trai s-au înrăutățit pe fondul crizei economice.

2000 – Rromii sunt supuși unei largi discriminări în societatea românească, iar elaborarea strategiei privind rromii a fost întârziată.”19

Ocuparea forței de muncă

1997 – În 1995, rata șomajului era de 8%. România se confruntă acum cu probleme serioase privind șomajul pe termen lung, a cărui pondere depășește 50% din totalul șomerilor.

1998 – Șomajul înregistrat se apropie de 10%, dar șomajul ascuns este considerabil. România are probleme serioase în ceea ce privește șomajul pe termen lung și importante disparități regionale.

1999 – Evoulția șomajului înregistrat a fost mai pronunțată, ajungând la 11,4% în mai și 10,9% în august, iar în activitățile subvenționate de stat se manifestă șomajul ascuns. Șomajul tinerilor (15-24 ani) atinge 20%.

2000 – Datorită șomajului din agricultură, problemele sunt mult mai grave decât indică rata șomajului. De altfel, ocuparea în agricultură reprezintă în mare parte o subutilizare a forței de muncă pentru activități de subzistență.

3. Evoluții economico-sociale în perioada 1997-1999

Aspectele sesizate de Comisia Europeană pot fi concretizate succint prin evoluția principalilor indicatori economici în perioada 1997-1999, care demonstrează creșterea decalajelor pe care România le are de recuperat, atât în raport cu nivelurile medii ale UE, cât și în raport cu celelalte țări candidate:

produdul intern brut a fost de – 6,9% în 1997, de –7,3% în 1998, de –3,9% în 1999, modificările în acestă perioadă fiind de –17,1%

consumul final total a fost de –4,3% în 1997, de –4,7% în 1998, de –4,8% în 1999, modificările în această perioadă fiind de –13,2%

formarea brută de capital fix a fost de –3% în 1997, de –18,1% în 1998, de –15,5% în 1999, modificările în această perioadă fiind de –32,9%

producția industrială a fost de –7,2% în 1997, de –17% în 1998, de –8,7% în 1999, modificările în această perioadă fiind de –29,7%

producția agricolă a fost de –3,4% în 1997, de –7,6% în 1998, de –3,4% în 1999, modificările în această perioadă fiind de –7,7%

exportul FOB (milioane dolari) a fost de 8431 în 1997, de 8302 în 1998 și de 8350 în 1999

importul CIF (milioane dolari) a fost de 11280 în 1997, de 11838 în 1998 și de 10360 în 1999

soldul contului curent (milioane dolari) a fost de –2849 în 1997, de –3536 în 1998 și de –2010 în 1999, modificările în această perioadă fiind de –8395

rata inflației decembrie/decembrie a fost de 151,4% în 1997, de 40,6% în 1998 și de 54,8% în 1999, iar nivelul mediu anual al ratei inflației a fost de 154,8% în 1997, de 59,1% în 1998 și de 45,8% în 1999

rata șomajului la sfârșitul perioadei a fost de 8,9% în 1997, de 10,3% în 1998 și de 11,5% în 1999

În raport cu unele țări candidate la aderare, situația economică a României concretizată prin unii indicatori, conform CESTAT Statistical Bulletin 1999/2 (Comisia Națională pentru Statistică), se prezintă astfel:

PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare, 1996, dolari era de 4244 în România, 12710 în Cehia, 6663 în Polonia, 13200 în Slovenia, 9762 în Slovacia și 9300 în Ungaria.

Indicele de volum al PIB (anul precedent = 100), 1996, dolari era de 103,9 în România, 103,8 în Cehia, 106 în Polonia, 103,5 în Slovenia, 106,6 în Slovacia și 101,3 în Ungaria. În 1997 acesta era 93,1 în România, 100,3 în Cehia, 106,8 în Polonia, 104,6 în Slovenia, 106,5 în Slovacia și 104,6 în Ungaria. În 1998 acesta era 92,7 în România, 97,7 în Cehia, 104,8 în Polonia, 103,9 în Slovenia, 104,4 în Slovacia și 105,1 în Ungaria. În primul semestru al lui 1999, acesta era 96,1 în România, 98,1 în Cehia, 102,3 în Polonia, 104,5 în Slovenia, 102,4 în Slovacia și 103,6 în Ungaria.

Indicele producției industriale (1995 = 100) era de 106,3 în România, 102 în Cehia, 109 în Polonia, 101 în Slovenia, 95 în Slovacia și 103,4 în Ungaria. În 1997 acesta era 98,6 în România, 106,5 în Cehia, 121,2 în Polonia, 102 în Slovenia, 95 în Slovacia și 114,7 în Ungaria. În 1998 acesta era 82 în România, 109,7 în Cehia, 127 în Polonia, 105,8 în Slovenia, 95 în Slovacia și 129,6 în Ungaria. În primul semestru al lui 1999 acesta era 74,6 în România, 105,9 în Cehia, 128,4 în Polonia, 103,1 în Slovenia, 95 în Slovacia și 128,3 în Ungaria.

La nivelul anului 1997, decalajele României față de țările UE și țările candidate la UE erau, în principal, următoarele:

la PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare, 4,7:1 față de media UE și 1,5:1 față de media țărilor candidate; valori apropiate sunt și pentru productivitatea socială a muncii (4,6:1, respectiv 1,4:1).

La valoarea adăugată în industrie: 10,4:1, respectiv 1,9:1

La exportul pe locuitor: 14,9:1, respectiv 2,7:1.

În ceea ce privește preluarea acquis-ului comunitar, concluziile pentru România, care s-au desprins în urma reuniunilor de examinare analitică multilaterală, desfășurate la Bruxelles în perioada aprilie 1998 – februarie 1999 cu toate țările asociate din grupul II, sunt în principal următoarele:

În domeniul agriculturii, preluarea acqius-ului comunitar se află încă în faza de început în comparație cu celelalte state candidate din al doilea eșalon. În majoritatea acestor țări, au fost deja adoptate anumite mecanisme și instrumente specifice politicii agricole comune; în România nu s-a înființat nici cel puțin un fond de finanțare a politicii agricole.

În domeniul telecomunicațiilor, s-a apreciat că niciun sector din cadrul acestui domeniu nu este complet armonizat; proiectul de lege privind protecția datelor personale nu corespunde exigențelor comunitare; deși s-a creat cadrul legal pentru realizarea societății informaționale, aplicarea acestuia întâmpină dificultăți, iar rezultatele sunt nesemnificative.

În domeniul impozitării, asimilarea acquis-ului este rămasă în urmă, fiind preluate doar parțial unele prevederi comunitare în materie; nu există elemente privind adaptările/modificările administrativ-instituționale operate în domeniu.

În domeniul politicilor industriale, concluzia finală a fost aceea că politica industrială este încă departe de a fi armonizată cu cea a UE. Cu precădere în siderurgie, procesul de restructurre și privatizare este întârziat, fiind necesară elaborarea unor programe viabile, realiste; s-a evidențiat că restructurarea trebuie să ducă la transformarea societăților cu capital de stat în firme viabile și competitive.

Politica comercială și, în general, relațiile economice externe nu ridică probleme în ceea ce privește armonizarea legislativă cu reglementările comunitare.

4. Nevoia unei strategii economice pe termen mediu și lung

În cadrul Parteneriatului de preaderare, Guvernul României elaborase mai multe versiuni ale Programului național de aderare a României la UE (PNAR). Trebuie menționat, așa cum se subliniază în „Cuvântul înainte”, că: „încă de la inițierea sa, PNAR a fost conceput ca un document de lucru, supus periodic actualizărilor, modificărilor și îmbunătățirilor, corespunzător evoluției procesului de reformă și de pregătire a țării pentru aderare și, ulterior, pentru integrarea în UE. Aceasta nu înseamnă însă că România ar fi introdus în noile versiuni și modificări vizând orientările strategice fundamentale în relațiile cu UE.”

Odată cu prezentarea la Comisia Europeană a celei de-a doua versiuni a PNAR, în luna mai 1998, Guvernul României s-a angajat să definitiveze, ca primă parte a acestui program, „Strategia economică a României pe termen mediu”, până în luna octombrie 1998. Din păcate, o asemenea strategie nu a fost realizată, după cum nici angajamentul asumat în decembrie 1996 privind elaborarea unei Schițe de dezvoltare până în anul 2005 nu a fost respectat.

În comentariile Comisiei Europene referitoare la versiunea PNAR din mai 1998, se arată că acele comentarii prezentate constituie doar o „bază pentru elaborarea enei strategii coerente” până la termenul la care guvernul s-a angajat, din cuprinsul său lipsind orice fel de proiecții pentru perioada de după anul 2000. Acest lucru este valabil atât la nivel macroeconomic, cât și în cazul politicilor sectoriale. Necesitatea unei strategii de ansamblu și pe principalele domenii a fost constant reînnoită de Comisia Europeană în cadrul screening-ului bilateral. De pildă, la ultima reuniune a etapei bilaterale a exercițiului de examinare analitică din martie 1999, s-a constatat necesitatea elaborării unor strategii și politici industriale, în concordanță cu cele ale UE, concretizată într-o solicitare expresă de a „primi din partea României o lucrare sub forma unui document scris, însușit și aprobat de guvern”.

„În acest context, apreciem ca o eroare, ce se adaugă concepței greșite privind reforma economică promovată după noiembrie 1996, abandonarea Strategiei de pregătire a României în vederea aderării la UE, care a substanțiat „Declarația de la Snagov”, convenită de toate forțele politice în iunie 1995 și elaborată ca răspuns la Strategia de preaderare avansată de UE la Essen, în mai 1994. O altă eroare a constat în renunțarea la aplicarea Programului național de armonizare legislativă, așa cum a fost conceput, imediat după depunerea cererii de aderare, în baza acestei strategii și a Cărții albe privind piața internă, pe etape și pentru cele 23 de domenii explicitate ca directive, norme și reglementări. Până la 30 octombrie 1999, Guvernul a avut sarcina înaintării la Comisia Europeană a Programului național de dezvoltare, document care să concretizeze demersurile părții române în însușirea practicilor europene în domeniul dezvoltării regionale. Programul are ca scop programarea asistenței financiare acordate României, ținându-se cont de prioritățile strategice stabilite de cele opt agenții regionale de dezvoltare.”20

României i s-a acordat șansa începerii negocierilor în februarie 2000, chiar în situația în care gradul de îndeplinire a criteriilor economice era inferior celui din 1996, pe fondul creșterii decalajelor față de țările candidate care au început negocierile în 1998. În aceste condiții, elaborarea Strategiei economice pe termen mediu constituia doar un prim pas. Ea trebuia să stabilească obiectivele și prioritățile la nivel macroeconomic și sectorial, astfel încât creșterea economică, programată la ritmuri de 6-7% anual, să aibă suport material și susținere socială. Se impunea totodată detalierea acesteia până la nivel zonal, regional și al comunităților locale. În același timp, trebuia asigurată urmărirea permanentă a realizării obiectivelor propuse, asociată cu intervenții pentru respectarea strictă a programelor guvernamentale anuale izvorâte din Strategia pe termen mediu, având la bază consensul tuturor forțelor politice, ca o garanție a atingerii obiectivului de integrare într-o perspectivă cât mai apropiată.

Îndeplinirea criteriilor economice

Involuția economică a României în perioada 1997-2000 este clar reflectată de evaluările Comisiei Europene în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor economice.

Astfel, în luna iulie 1997, CE apecia că țara noastră a făcut „progrese enorme spre edificarea unei economii de piață funcționale de la începutul perioadei de tranziție”.

Ulterior, rapoartele periodice din anii 1998, 1999 și 2000 au considerat că „România nu poate fi considerată ca având o economie de piață funcțională și nu va fi în stare pe termen mediu să facă față presiunilor concurențiale și forțelor pieței din cadrul UE”. În raportul pe anul 2000, se menționează că: „Mediul macroeconomic fragil, cadrul legal și instituțional instabil și angajamentul inegal pe calea reformelor continuă să împiedice dezvoltarea economică”.

Reluarea creșterii economice și implementarea reformelor economice necesare începând cu anul 2001 au fost remarcate inclusiv de Comisia Europeană, care conchide în Raportul pe anul 2001 că: „România a făcut, pentru prima dată, progrese decisive către edificarea unei economii funcționale de piață și că, deși nu îndeplinește încă cel de-al doilea criteriu economic de aderare, a întreprins măsuri care-i vor dezvolta pe termen mediu capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul UE”.

5. Evoluții economico-sociale în perioada 2004-2007

Raportul situației economice a României la sfîrșitul lui 2005

În trimestrul III 2005 procesul dezinflației s-a reluat, în principal datorită scăderii dinamicii prețurilor administrate și creșterii aprecierii nominale a leului față de euro. Rata medie anuală a inflației a coborât cu 1 punct procentual în raport cu trimestrul II (până la 8,9 la sută), aceasta revenind astfel în intervalul de variație asociat țintei de inflație (traiectoria descrescătoare a acestora este prezentată în graficul de la pag. 8). Decelerarea inflației a continuat însă să fie frânată de acțiunea prețurilor țițeiului și ale unor produse vegetale, precum și de presiunile exercitate de ritmul încă alert de creștere a cererii. Excedentul de cerere a înregistrat în trimestrul II doar o ușoară contracție, în condițiile în care creșterea PIB s-a încetinit la 4,1 la sută (față de 5,9 la sută în trimestrul I), în principal ca efect al majorării contribuției negative a exportului net. În schimb, absorbția internă a continuat să fie deosebit de dinamică (10,2 la sută), atât consumul de bunuri și servicii al populației, cât și investițiile consemnând rate anuale de creștere sensibil superioare celor din trimestrul anterior. Expansiunea acestora a fost susținută în special de accelerarea creșterii veniturilor disponibile și a gradului de îndatorare a sectorului privat, cea din urmă fiind stimulată de condițiile favorabile de accesare a surselor alternative de finanțare bancară și nebancară. Pentru banca centrală, trimestrul III a constituit o perioadă deosebită, atât din punct de vedere strategic, cât și din perspectiva tacticii politicii monetare.

În august, BNR a trecut în mod oficial la strategia de țintire directă a inflației, adoptarea acesteia fiind pregătită pe parcursul unei perioade de 16 luni. Inclusiv din perspectiva acestei schimbări, planul tactic al politicii monetare a fost intens solicitat de contextul macroeconomic dificil, BNR confruntându-se simultan, în această perioadă, cu persistența unui ritm mult prea alert de creștere a cererii interne, pe de o parte, și cu efectele revenirii puternice a capitalului speculativ pe piața financiară internă, precum și cu riscul amplificării acestor intrări, pe de altă parte. Printr-un comportament activ, banca centrală a făcut eforturi să reconcilieze necesitatea de a contracara pe termen scurt acest pericol cu obiectivul de asigurare a sustenabilității pe termen mediu și lung a dezinflației. În acest scop, BNR a adoptat și implementat un mix adecvat de măsuri complementare de politică monetară, prudențială, dar și unele cu caracter administrativ, categoriile din urmă având menirea să mențină stabilitatea financiară, dar și să sporească eficacitatea instrumentelor politicii monetare în direcția stabilității nivelului agregat al prețurilor.

“În același timp, acordând prioritate cerinței de a-și consolida credibilitatea prin atingerea obiectivului de inflație, BNR a considerat a fi necesară revizuirea la 7,5 la sută a țintei anuale de inflație în condițiile în care impactul acțiunii nefavorabile exercitate de unii factori ai ofertei asupra indicelui general al prețurilor a depășit considerabil așteptările. Constrângerile majore care s-au exercitat asupra politicii monetare în acest interval au fost cel mai bine reflectate de dubla schimbare de atitudine pe care a suferit-o politica ratei dobânzii în decursul a doar trei luni. Orientată cu precădere spre contracararea tendinței de supraîncălzire a economiei, politica ratei dobânzii a fost întărită la începutul lunii august (prin majorarea la 8,5 la sută a ratei medii efective a dobânzii aferente operațiunilor de sterilizare și prin eliminarea decalajului dintre aceasta și rata dobânzii de politică monetară), pentru ca, la scurt timp, sub impactul constrângerii acute exercitate de majorarea intrărilor de capital, Consiliul de administrație al BNR să decidă reducerea progresivă a gradului de restrictivitate a acesteia. “21

Relativa relaxare a politicii ratei dobânzii s-a realizat în mai mică măsură prin coborârea ratelor de dobândă reprezentative ale băncii centrale – mizându-se în continuare pe efectul de semnal al ratei dobânzii de politică monetară –, cât mai ales prin relaxarea controlului asupra lichidității din sistemul bancar, BNR inițiind practica sterilizării parțiale, prin atragerea de depozite, a excedentului de monedă; această conduită a avut o dublă justificare:

premisa că transformarea excedentului de lichiditate în catalizator al cererii constituie un proces dificilă

capacitatea și posibilitatea autorității monetare de a reveni la practica unei sterilizări mai substanțiale și de a utiliza complementar pârghia dobânzii de politică monetară în ipoteza unei expansiuni prea abrupte a creditării în lei.

În compensație, pentru a frâna ritmul de creștere a creditului, în special a celui în valută, banca centrală a sporit în acest interval restrictivitatea regimului rezervelor minime obligatorii aplicate pasivelor în valută ale instituțiilor de credit și a adoptat măsuri de înăsprire a condițiilor de acces al persoanelor fizice la împrumuturile bancare și de limitare a ofertei bancare de credite în valută. În acest context, condițiile monetare în sens larg, incluzând evoluția ratelor dobânzilor, a cursului de schimb al leului și a lichidității din economie și-au păstrat caracterul adecvat continuării dezinflației corespunzător noului trend programat. Potrivit scenariului de bază al proiecției privind evoluțiile macroeconomice, rata anuală a inflației ar urma să se încadreze la sfârșitul acestui an în intervalul 8,1-8,3 la sută; depășirea intervalului 7,5-8 la sută prognozat în Raportul asupra inflației din august 2005 se va datora revizuirii ascendente a valorilor previzionate ale prețurilor petrolului și produselor alimentare și ale cursului de schimb al leului.

Dezinflația va continua în cursul anului 2006, în principal ca urmare a reducerii treptate a excesului de cerere – având ca premise creșterea austerității politicii fiscale și a politicii veniturilor, precum și întărirea politicii monetare – și a continuării manifestării impactului favorabil al evoluției cursului de schimb al leului asupra prețurilor importurilor. O potențială nerecurgere la ajustarea necesară de atitudine a politicii fiscale și a celei a veniturilor ar solicita o reacție mai fermă din partea politicii monetare, care s-ar confrunta însă cu constrângerea exercitată de riscul revenirii intrărilor de capital speculativ.

Chiar și în ipoteza implementării unui mix adecvat de politici macroeconomice este posibil ca efectuarea în ritmul prevăzut a ajustărilor de prețuri administrate, precum și încetinirea temporară (în prima parte a anului) a scăderii anticipațiilor inflaționiste să plaseze la sfârșitul anului viitor rata inflației în proximitatea limitei superioare a intervalului de variație ce încadrează punctul central al țintei. Evaluarea cuprinzătoare de către Consiliul de administrație al BNR a condițiilor economice prezente și de perspectivă, precum și a riscurilor pe care acestea le incumbă din perspectiva atingerii țintei de inflație și a susținerii dezinflației pe termen mediu a relevant prelungirea caracterului conflictual al cerințelor cărora trebuie să le răspundă banca centrală în această perioadă. În contextual specific s-a considerat, însă, că relevanța riscului revenirii intrărilor de capital speculative este estompată de pericolul crescut al exacerbării, cel puțin pe termen scurt, a cererii interne și a presiunilor exercitate de aceasta asupra prețurilor în lunile următoare.

Prin urmare, Consiliul de administrație al BNR a decis să mențină la nivelul de 7,5 la sută rata dobânzii de politică monetară și să sporească volumul de lichiditate sterilizat prin intermediul operațiunilor de piață. Totodată, s-a hotărât ca BNR să mențină vigilența care să-i permită să sesizeze și să reacționeze prompt la orice evoluție care ar putea afecta procesul dezinflației.

Evoluția inflației

Conform așteptărilor, procesul dezinflaționist s-a reluat în trimestrul III 2005, rata medie anuală de creștere a prețurilor de consum (8,9 la sută, nivel inferior cu 1 punct procentual celui din intervalul anterior) revenind în interiorul intervalului de variație țintit de BNR. Evoluția s-a datorat atenuării unora dintre șocurile negative de pe partea ofertei care au acționat în trimestrul II, cererea puternică reprezentând, similar trimestrului anterior, un factor de frânare. Reluarea tendinței descendente a ratei anuale a inflației a fost susținută în principal de: (i) diminuarea efectelor directe și propagate ale variației prețurilor administrate, care a scăzut de la 14,3 la sută în trimestrul II la 12,5 la sută1 ca urmare a ajustărilor de mai mică amploare aplicate tarifului energiei electrice, precum și a ieftinirii medicamentelor și tarifelor de telefonie. În primul caz, evoluția a fost posibilă datorită reducerii costurilor de producție prin creșterea ponderii energiei hidroelectrice în detrimentul celei termoelectrice, mai costisitoare; în cazul celorlalte două grupe de produse, determinantă a fost aprecierea nominală a monedei naționale, un factor suplimentar fiind decizia Ministerului Sănătății2 de a limita adaosul comercial, de distribuție și cel afferent serviciilor suplimentare pentru activități de import și de a elimina marja de depreciere inclusă în calculația anterioară; (ii) accentuarea ritmului de apreciere nominală a monedei naționale față de euro, care s-a suprapus în trimestrul II

evoluției favorabile a prețurilor externe pentru bunurile de uz curent și a compensat pe deplin dinamica mai accelerată observată în trimestrul III nu numai pe segmentul durabilelor, ci și pe cel al bunurilor de uz curent; dincolo de impactul direct, exercitat prin intermediul prețurilor de import, acest factor a contribuit și la intensificarea concurenței între produsele autohtone și importurile competitive; (iii) reducerea prețurilor produselor de morărit și panificație, rezervele de cereale din anul anterior fiind suficiente

pentru a contracara presiunile inflaționiste pe care le-ar fi putut genera restrângerea și calitatea nesatisfăcătoare a producției din acest an.

Evoluții ale activității economice

Cererea și oferta

“În trimestrul II 2005, PIB real a crescut cu 4,1 la sută8, marcând o încetinire cu încă 1,8 puncte procentuale a dinamicii anuale comparativ cu primul trimestru al anului curent; deviația PIB față de nivelul potențial s-a menținut pozitivă, chiar dacă în ușoară scădere comparativ cu intervalul anterior. În ceea ce privește oferta, principala contribuție la frânarea creșterii economice a revenit și în acest trimestru agriculturii – excluzând această influență conjuncturală, viteza de creștere a PIB s-a diminuat cu doar 0,7 puncte procentuale. În același sens a acționat accentuarea tendinței descendente a dinamicii activității industriale, intensificări (marginale însă) ale ritmului valorii adăugate brute consemnând numai serviciile și construcțiile.”22

Piața muncii

Presiunile pe piața forței de muncă s-au menținut semnificative în trimestrul II 2005, însă datele disponibile pentru trimestrul III indică o ușoară atenuare a acestora. Schimbarea condițiilor pe piața muncii nu a fost reflectată deocamdată de evoluția câștigurilor salariale, care nu a fost de natură a sprijini procesul dezinflaționist. Pe partea ofertei, rigiditatea salariilor din industrie a contribuit la deteriorarea costurilor unitare cu forța de muncă, în condițiile scăderii productivității muncii, iar pe partea cererii, persistența unei dinamici substanțiale a salariului net real a alimentat potențialul inflaționist al consumului populației.

Prețuri de import și prețuri de producție

În trimestrul II 2005, presiunile inflaționiste exercitate de costurile materiale s-au atenuat pe seama contribuției favorabile a cursului de schimb și a prețurilor unor materii prime. În pofida unei decelerări de ritm, prețurile externe ale resurselor energetice și produselor animale importate au înregistrat în continuare variații importante. Trendul descrescător al dinamicii anuale a prețurilor de import și de producție se va menține

probabil și în trimestrul III, o inversare de tendință fiind însă previzibilă pe segmentul produselor energetice din import.

3) Politica monetară și evoluții financiare

Politica monetară

Atât din punct de vedere strategic, cât și din perspectiva atitudinii și tacticii politicii monetare, trimestrul III al anului 2005 a constituit o perioadă deosebită a activității băncii

centrale. În august, BNR a trecut în '6Dod oficial la strategia de țintire directă a inflației, a cărei adoptare a fost pregătită pe parcursul unei perioade de 16 luni; prin această schimbare, banca centrală și-a asumat în mod mai clar sarcina de a urmări consecvent realizarea obiectivului său fundamental, responsabilitatea acesteia în atingerea țintei de inflație fiind, prin aceasta, mai bine evidențiată. Politica monetară a fost intens solicitată în acest interval de reacutizarea constrângerii exercitate de intrările de capital pe termen scurt care au cunoscut o creștere de proporții, precum și de riscul intensificării acestui fenomen; printr-un comportament activ banca centrală a făcut eforturi să reconcilieze necesitatea de a contracara pe termen scurt acest pericol cu obiectivul de asigurare a sustenabilității pe termen mediu și lung a dezinflației. În acest scop, BNR a adoptat și implementat un mix adecvat de măsuri complementare de politică monetară, prudențială, dar și unele cu caracter administrativ, acestea având menirea să mențină stabilitatea financiară, dar și să sporească eficacitatea instrumentelor politicii monetare în realizarea și apoi în menținerea stabilității prețurilor; sub impactul acestor măsuri, condițiile monetare în sens larg, incluzând evoluția ratelor dobânzilor, a cursului de schimb al leului și a lichidității din economie, și-au păstrat caracterul adecvat continuării pe termen mediu a dezinflației.

Piețe financiare și evoluții monetare

Creșterea neașteptat de puternică a intrărilor de capital volatile și maniera în care BNR a reacționat în acest context pentru a consolida stabilizarea monetară și pentru a prezerva sănătatea sistemului bancar au imprimat condițiilor monetare din trimestrul III o configurație specifică. Leul și-a amplificat aprecierea în termeni nominali față de euro, în timp ce ratele dobânzilor pe termen scurt au manifestat o tendință de scădere, 39 soldul mediu zilnic al depozitelor pe o lună și al facilității de deposit 40 măsura a intrat în vigoare începând din 26 septembrie care s-a accentuat spre finele intervalului. Cererea de bani a rămas robustă, iar ritmul de creștere a creditului neguvernamental s-a accelerat, în special pe seama dinamicii alerte a împrumuturilor populației.

Perspectivele inflației

Scenariul de bază al proiecției plasează rata anuală a inflației la sfârșitul acestui an în intervalul 8,1-8,3 la sută. Revizuirea proiecției din luna august (7,5-8 la sută) se datorează unor creșteri ale prețurilor petrolului și ale produselor alimentare, precum și unui curs prognozat mai ridicat al leului în trimestrul IV, comparativ cu previziunile anterioare. În cursul anului 2006, dezinflația va continua, susținută în principal de reducerea treptată a excesului de cerere și de influența favorabilă a cursului de schimb al leului asupra prețurilor importurilor. Cu toate acestea, este de așteptat ca prognozatele ajustări substanțiale ale prețurilor administrate, însoțite de o încetinire temporară a scăderii anticipațiilor inflaționiste în prima parte a anului, să conducă inflația la sfârșitul anului viitor către limita superioară a intervalului de variație din jurul țintei centrale. Principalele riscuri a căror materializare ar putea abate traiectoria inflației de la cea proiectată se referă la: noi creșteri semnificative ale prețurilor petrolului și gazelor naturale pe piața mondială, creșteri ale prețurilor administrate peste nivelurile prognozate sau la alte momente față de calendarul avut în vedere, abateri substanțiale ale cursului monedei naționale de la traiectoria proiectată, precum și eventualitatea unor conduite mai laxe decât cele prevăzute în prezent ale politicilor fiscală și salarială.

Raportul situației economice a României la sfîrșitul lui 2006

În trimestrul III 2006 ritmul dezinflației s-a accelerat sensibil, rata anuală a inflației coborând în luna septembrie la 5,48 la sută. Scăderea ratei anuale a inflației cu 1,63 puncte procentuale sub nivelul din luna iunie și cu un punct procentual sub valoarea proiectată anterior (Raportul asupra inflației din august 2006) s-a datorat în principal încetinirii peste așteptări a creșterii prețurilor volatile, precum și relativei reduceri a dinamicii prețurilor administrate. La decelerarea inflației a contribuit și componenta sa de bază (corectată cu influența taxelor indirecte), a cărei rată anuală s-a redus datorită manifestării efectelor favorabile induse de caracterul restrictiv al politicilor monetară și fiscală, inclusiv asupra anticipațiilor inflaționiste, dar și pe fondul intensificării concurenței pe piața cu amănuntul asociată începerii manifestării unui răspuns mai elastic al ofertei agregate. Acțiunea acestor factori a fost confirmată de rezultatul înregistrat în luna octombrie 2006, rata anuală a inflației coborând în continuare la nivelul de 4,8 la sută. Potențialul inflaționist al cererii a continuat să fie însă ridicat, în condițiile în care în trimestrul II 2006 creșterea economică a continuat să se accelereze (ritm anual de creștere de 7,8 la sută, față de 6,9 la sută în trimestrul I 2006), iar nivelul PIB s-a menținut superior celui potențial, în pofida revizuirii ascendente a nivelului celui din urmă. Deși motorul expansiunii economice a fost consumul populației (+12,7 la sută) – alimentat în special de ritmul înalt de creștere a salariilor și a împrumuturilor bancare și nebancare – acesta a început să fie suplimentat de o manieră sustenabilă de creșterea similară ca ritm a formării brute de capital fix (+12,2 la sută), de natură să sporească nivelul ofertei agregate în viitor. În acest context, la începutul trimestrului III restrictivitatea politicii monetare a fost accentuată prin implementarea tandemului de măsuri adoptate de CA al BNR la finele lunii iunie, constând în creșterea cu 0,25 puncte procentuale a ratei dobânzii de politică monetară și majorarea cu 4 puncte procentuale a ratei rezervelor minime obligatorii aferente pasivelor în lei cu scadență de până la doi ani. Pe parcursul lunilor iulie-septembrie, rata dobânzii de politică monetară a fost menținută la nivelul de 8,75 la sută, această decizie proactivă a CA al BNR fiind justificată în primul rând de

anticiparea unei scăderi a ratei anuale a inflației sub nivelul proiectat pentru sfârșitul anului curent; gradul de restrictivitate a condițiilor monetare imprimat de creșterea în termeni reali a ratei dobânzii de politică monetară a BNR – produsă pe fondul accelerării în acest interval a dezinflației – a sporit sensibil, fiind doar temporar atenuat de ușoara depreciere în termeni reali, față de trimestrul anterior, înregistrată de leu în raport cu euro. Un alt argument al deciziei privind politica ratei dobânzii l-a constituit decalajul de timp necesar transmiterii depline în economie a efectului măsurilor de politică monetară adoptate anterior, CA al BNR considerând necesară realizarea unei monitorizări atente a tuturor evoluțiilor economice, implicit a efectelor acțiunilor sale recente, care să-i permită să sesizeze prompt indiciile unei eventuale creșteri sensibile a presiunilor inflaționiste ale cererii, de natură să reclame o recalibrare a parametrilor politicii monetare. De-a lungul perioadei de referință, BNR a continuat să exercite un control ferm asupra lichidității de pe piața monetară, sterilizând consecvent excedentul de lichiditate prin intermediul operațiunilor sale de piață. Scenariul de bază al actualei prognoze a evoluțiilor macroeconomice pe termen mediu pune în evidență o ameliorare a perspectivelor inflației în prima parte a orizontului de proiecție, rata anuală proiectată a inflației coborând în decembrie 2006 sub punctul central al țintei de inflație, respectiv în jurul nivelului de 4,7 la sută; revizuirea substanțială în sens descendent (cu aproximativ 1,4 puncte procentuale) față de proiecția precedentă a nivelului prognozat al ratei inflației pentru finele acestui an se datorează în principal încorporării efectului favorabil al scăderii ample înregistrate de dinamica prețurilor volatile ale produselor alimentare la mijlocul anului 2006. Relativa ameliorare pe parcursul semestrului II 2006 a anticipațiilor inflaționiste va contribui la plasarea traiectoriei dezinflației de-a lungul primelor trei trimestre ale anului 2007 sub nivelul proiectat anterior. În schimb, în a doua parte a orizontului de proiecție rata anuală a inflației va înregistra valori superioare celor din prognoza precedentă, în condițiile manifestării acțiunii unor factori adverși. Aceștia includ presiuni mai mari și mai durabile exercitate de creșterea relativă a excedentului de fiscale – dar și un impact amplificat al ajustării de prețuri administrate și a unor impozite indirecte. În condițiile ameliorării anticipațiilor inflaționiste, rata anuală a inflației CORE2 va înregistra de-alungul celei mai mari părți a orizontului de proiecție valori mai scăzute față de cele prognozate în Raportul asupra inflației din august 2006. Decelerarea inflației CORE2 va fi susținută și de scăderea treptată a deviației PIB sub impactul unor condiții monetare ce rămân restrictive, aceasta urmând să devină negativă începând cu trimestrul III 2007. Rata anuală a inflației de bază va resimți, la rândul ei, influența majorării accizelor aplicate produselor din tutun, traiectoria sa descendentă urmând să consemneze o inversare temporară la mijlocul anului 2008. Balanța riscurilor și incertitudinilor asociate actualei proiecții a evoluțiilor macroeconomice continuă să fie dominată de factorii care ar putea încetini dezinflația. În consecvență cu Raportul precedent, unul din riscurile majore îl constituie posibila atingere în 2007 a unui grad de relaxare a politicii fiscale superior celui previzionat, care ar genera presiuni inflaționiste mai mari din partea cererii agregate. Accentuarea caracterului expansionist al politicii fiscale ar putea decurge atât dintr-o depășire a nivelului proiectat al deficitului fiscal ca urmare a nerealizării volumului programat de venituri bugetare, cât și dintr-o reorientare către consum a unor cheltuieli destinate prin program realizării de investiții publice. Presiunile inflaționiste ale cererii, dar și cele antrenate prin intermediul costurilor, ar putea fi alimentate suplimentar în 2007 de potențiala creștere – peste ritmurile proiectate – a câștigurilor salariale, atât în sectorul public, cât și în cel privat. Acest risc este amplificat de tendința de sporire a gradului de încordare a pieței muncii, manifestată recent, în special pe segmentul forței de muncă calificate. Magnitudinea cu care s-ar materializa aceste două scenarii de risc ar putea crește în eventualitatea organizării de alegeri anticipate în cadrul orizontului de proiecție. Pe lângă amplificarea presiunilor inflaționiste, dinamizarea excesivă a cererii interne ar putea provoca o creștere la niveluri

nesustenabile a deficitului de cont curent, a cărui eventuală corectare ar reinflama ritmul de creștere a prețurilor și/sau ar crește pe termen mediu costul dezinflației exprimat în termenii creșterii economice. Riscul abaterii evoluției ratei inflației de la traiectoria proiectată este sporit de incertitudinile privind magnitudinea și calendarul ajustărilor de prețuri administrate, procesul de aliniere a impozitelor indirecte la nivelurile prevăzute în acordurile încheiate cu UE, precum și evoluția prețurilor volatile ale mărfurilor alimentare.. Analizarea ipotezelor și rezultatelor proiecției actualizate a evoluțiilor macroeconomice a pus în evidență intensificarea în trimestrele următoare a acțiunii unor factori potențial generatori de inflație, atât pe partea cererii, cât și a ofertei; aceasta sporește gradul de dificultate a atingerii țintelor de inflație pe termen mediu asumate de BNR. Din această perspectivă, CA al BNR este preocupat de riscurile inflaționiste majore induse atât de creșterea pe termen scurt a nivelului proiectat al excedentului de cerere – în principal ca efect al relaxării preconizate a politicii fiscale – cât și de continuarea operării de-a lungul orizontului proiecției a unor ample ajustări de prețuri administrate și creșteri ale unor impozite indirecte. În acest context, CA al BNR a decis să mențină rata dobânzii de politică monetară la nivelul de 8,75 la sută și să continue să exercite un control ferm asupra lichidității de pe piața monetară. De asemenea, CA al BNR a hotărât să mențină pe o durată mai îndelungată caracterul restrictiv al politicii monetare, inclusiv în perspectiva

contracarării unor relaxări neprogramate ale politicilor fiscală și salarială. Totodată, CA al BNR a considerat că este necesară continuarea monitorizării atente a evoluției creditului neguvernamental și a prețurilor unor categorii largi de active, astfel încât să poată fi sesizate și contracarate prompt prin acțiuni de politică monetară potențialele evoluții ce ar genera riscuri din perspectiva dezinflației..

1) „Evoluția inflației

Pe parcursul trimestrului III 2006, procesul dezinflaționist a continuat într-un ritm mult mai accelerat decât se anticipase în proiecția BNR prezentată în Raportul asupra inflației din luna august: rata anuală a inflației s-a situat la finele intervalului la 5,48 la sută, cu 1,63 puncte procentuale sub nivelul înregistrat la sfârșitul trimestrului II și cu 1 punct procentual sub valoarea prognozată. La nivelul prețurilor administrate și al inflației de bază CORE2, calculată prin eliminarea influenței taxării indirecte, s-au consemnat scăderi ușoare ale ritmurilor anuale, însă determinantă pentru progresul dezinflației a fost deflația peste așteptări și persistentă înregistrată pe segmentul legumelor și fructelor, favorizată de producția abundentă din acest sezon. În trimestrul III 2006 s-a înregistrat o reducere substanțială a ratei anuale a inflației, aceasta evoluând în intervalul-țintă pe întreg parcursul perioadei analizate, după ce în lunile mai și iunie se situase la niveluri superioare acestuia. În luna septembrie, s-a consemnat plasarea pentru prima oară a ratei anuale a inflației în jumătatea inferioară a intervalului-țintă. Principalul element de susținere a dezinflației a fost oferit de evoluția prețurilor volatile, al căror ritm anual a cunoscut o diminuare importantă (7,93 puncte procentuale, până la 3,07 la sută). De altfel, trimestrul III 2006 este primul de la adoptarea țintirii directe a inflației la sfârșitul căruia ritmul anual al prețurilor volatile se situează sub cel mediu. La această evoluție au

contribuit în special scăderile de prețuri consemnate de produsele vegetale (cu 17,48 la sută în intervalul iulie-septembrie), pe fondul unui an agricol bun. O influență pozitivă au exercitat și nivelurile moderate ale creșterilor lunare pe segmental combustibililor (între 0,4 și 0,7 la sută), favorizate de declinul cotațiilor pe piața internațională a petrolului; în condițiile manifestării unui efect de bază semnificativ (asociat creșterii puternice a prețului petrolului în aceeași perioadă a anului 2005), acestea au condus la un ritm annual de 2,64 la sută în septembrie 2006 (cu 3,67 puncte procentuale sub nivelul din iunie).”23

Prețurile administrate, care au avut contribuția principală la accelerarea dezinflației în trimestrul II 2006, au înregistrat în trimestrul III o reducere mult mai lentă a variației anuale (-0,64 puncte procentuale, septembrie/iunie 2006), creșterile de tarife aplicate abonamentelor Romtelecom (cu 8,56 la sută începând cu jumătatea lunii august) anulând în mare parte influențele pozitive induse de grupele energie, transport urban și feroviar, apă canal, salubritate – chiar dacă acestea din urmă au fost net inferioare atât celor din aceeași perioadă a anului precedent, cât și celor consemnate în trimestrul anterior. În ceea ce privește inflația de bază, evoluția ușor ascendentă a CORE2 (ritm anual de 4,85 la sută în septembrie față de 4,69 la sută în iunie) nu reflectă o accentuare a presiunilor inflaționiste datorate cererii de consum, creșterea datorându-se exclusiv implementării ultimei etape a introducerii taxei pe viciu, realizate în luna iulie, odată cu majorarea accizelor, ceea ce a condos la o accelerare a ritmului anual de creștere a prețurilor la tutun și băuturi alcoolice până la 22,86 la sută la finele trimestrului III. Prin eliminarea influenței taxării indirecte, se remarcă o scădere continuă a inflației de bază pe parcursul trimestrului analizat, de la 3,72 la sută în iunie la 3,34 la sută în septembrie. În condițiile persistenței excesului de cerere, evidențiate de valoarea pozitivă a deviației PIB de la nivelul său potențial, scăderea nivelului CORE2 ajustat poate fi atribuită în principal, similar trimestrelor anterioare, accentuării concurenței existente pe piața de retail, a cărei structură se schimbă rapid, ca urmare a creșterii continue a ponderii formelor moderne de comercializare a bunurilor de consum (conform unui studiu publicat de GFK România în septembrie 2006, aceasta reprezenta 27 la sută în 2005, cu perspective de extindere la circa 50 la sută în 2010). Dacă în intervalele precedente anticipațiile inflaționiste au acționat ca un factor de frânare a dezinflației, sondajul realizat de BNR pe piața bancară indică faptul că în cursul trimestrului III 2006 a avut loc o inversare de trend în evoluția acestora, de natură să ofere susținere reducerii inflației. Astfel, așteptările privind nivelul ratei inflației anuale în decembrie 2006 formulate de operatorii bancari participanți la acest sondaj, care au înregistrat o tendință de deteriorare progresivă până în iulie 2006, au devenit începând din luna august mai optimiste, ajungând în septembrie la 6,4 la sută (față de 6,9 la sută în iulie). La sfârșitul lunii septembrie 2006, rata anuală efectivă a inflației s-a situat cu 1 punct procentual sub proiecția prezentată în Raportul asupra inflației publicat în luna august1. Ecartul a fost generat în principal de supraestimarea dinamicii prețurilor volatile, scăderile de prețuri consemnate de grupele legume și fructe în lunile de vară fiind mult mai pronunțate decât cele anticipate. Deviația de la nivelul prognozat a fost susținută de asemenea de evoluția mai favorabilă a cursului de schimb leuro, traiectoriei relativ stabile anticipate opunându-i-se o apreciere de 0,6 la sută2. Influențe de sens contrar au exercitat celelalte variabile exogene – prețurile administrate, prețul combustibililor, salariile nete –, variațiile trimestriale effective fiind ușor superioare celor luate în calcul la realizarea prognozei (cu un maximum de 0,9 puncte procentuale în cazul prețurilor administrate, indus practic de majorarea neanticipată a

abonamentelor Romtelecom).

2) Evoluții ale activității economice

a) Cererea și oferta

În trimestrul II 2006, PIB real s-a majorat cu 7,8 la sută3, ritm superior cu 0,9 puncte procentuale atât nivelului din intervalul precedent, cât și proiecției prezentate în Raportul asupra inflației din luna august. Tiparul de creștere economică a

revenit la configurația din trimestrele I-IV 2005, exporturile pierzând poziția de cel mai dinamic segment al cererii agregate; locul său a fost preluat de consumul privat, urmat

îndeaproape de investiții. În ceea ce privește oferta, evoluții remarcabile s-au consemnat în industrie și în agricultură – consolidare a tendinței ascendente a ratei anuale de creștere și respectiv revigorare după patru trimestre de reduceri succesive.

b) “Prețurile de import și prețurile de producție

Presiunile observate în intervalul precedent la nivelul prețurilor de producție – atât industriale, cât și agricole – au continuat să se manifeste și în trimestrul II 2006; o îmbunătățire a situației a intervenit însă în cazul prețurilor de import. Tendințele par să se mențină și în trimestrul III, posibile excepții fiind prețurile de pe piața UE, pentru care se anticipează accelerări de dinamică, și prețurile agricole interne, influențate favorabil

de producția vegetală abundentă.”24

3) Perspectivele inflației

Scenariul de bază al proiecției plasează rata anuală a inflației la sfârșitul anului 2006 la 4,7 la sută, în apropierea țintei centrale. Revizuirea în jos cu circa 1,4 puncte procentuale a proiecției din luna august (6,1 la sută) se datorează în principal șocului favorabil, remarcabil prin magnitudine, datorat dinamicii prețurilor mărfurilor alimentare, în cadrul cărora grupa prețurilor volatile a înregistrat o puternică deflație (-12 la sută)

în cursul trimestrului III. Proiecția prevede că accelerarea semnificativă a dezinflației în

cursul anului 2006 va conduce la scăderea anticipațiilor inflaționiste comparativ cu prognoza precedentă. Această dinamică a anticipațiilor va contribui la menținerea inflației în cursul primelor trei trimestre din 2007 sub traiectoria proiectată anterior. La finele anului 2007 și în prima jumătate a anului 2008 rata proiectată a inflației va înregistra însă valori superioare celor din prognoza trecută, sub influența unor factori adverși. Aceștia includ: presiuni inițiale mai mari și mai durabile decât cele proiectate anterior din partea excesului de cerere, un impact inflaționist mai puternic al ajustărilor prețurilor administrate, precum și al creșterii accizelor la produsele din tutun (în anul 2008). Evitarea inversării dezinflației pe intervalul de prognoză impune contracararea efectului nefavorabil al factorilor menționați prin eliminarea excedentului de cerere și inducerea unui deficit temporar de cerere cu începere din a doua jumătate a anului 2007. Conform proiecției, menținerea acestui echilibru implică păstrarea unei conduite restrictive a politicii monetare pe întreaga perioadă de referință. Caracterul restrictiv al condițiilor monetare va fi dat atât de nivelurile semnificativ pozitive în termeni reali ale ratelor dobânzilor, cât și de continuarea tendinței de apreciere în termeni reali a monedei naționale. Principalele riscuri a căror materializare ar putea abate traiectoria inflației de la cea proiectată sunt generate de incertitudini substanțiale referitoare la: conduita viitoare a politicilor de venituri și fiscală (riscurile putând fi semnificativ amplificate în eventualitatea organizării de alegeri anticipate), nivelul critic al deficitului de cont curent dincolo de care o susținere insuficientă din partea influxurilor de capital generate de investitorii nerezidenți ar determina presiuni de depreciere a monedei naționale, calendarul și efectele directe și propagate ale ajustărilor de prețuri administrate și de impozite indirecte cu impact semnificativ la nivelul inflației, variația prețurilor internaționale ale țițeiului și gazelor naturale și modul de reflectare a acestora în prețurile combustibililor și energiei, șocuri ce pot afecta prețurile puternic volatile ale unor mărfuri alimentare.

Raportul situației economice a României la începutul lui 2007

Continuarea procesului dezinflației pe parcursul trimestrului IV 2006 a condus la obținerea unei performanțe mai bune decât cea prevăzută de ținta de inflație pentru 2006 (5,0 la sută ±1 puncte procentuale), rata anuală a inflației coborând în luna decembrie la 4,87 la sută. O contribuție importantă la scăderea cu 3,7 puncte procentuale a variației anuale a prețurilor de consum de-a lungul anului 2006 a avut decelerarea componentei de bază a inflației (corectată cu influența taxelor indirecte), care a reflectat impactul favorabil exercitat, inclusiv prin intermediul anticipațiilor inflaționiste, de creșterea restrictivității politicii monetare și de menținerea în cea mai mare parte a anului a austerității politicii fiscale, la acestea adăugându-se efectul intensificării concurenței pe piața cu amănuntul. La accelerarea dezinflației au mai contribuit semnificativ deflația consemnată de prețurile volatile și reducerea dinamicii anuale a prețurilor administrate, care s-au datorat, mai cu seamă, șocului pozitiv al ofertei de legume și fructe din acest an, scăderii prețului internațional al petrolului în a doua parte a anului, precum și aprecierii consistente acumulate de leu în raport cu principalele valute. Prelungirea trendului de întărire a politicii monetare în trimestrul IV a fost motivată în principal de menținerea potențialului inflaționist al cererii agregate și de perspectiva persistenței acestuia în absența unei reacții în direcția înăspririi condițiilor monetare. În trimestrul III 2006 creșterea economică s-a accelerat (ritm anual de creștere de 8,3 la sută, comparativ cu 7,8 la sută în trimestrul II) și deviația pozitivă a PIB de la nivelul său potențial s-a majorat, dar într-o măsură inferioară așteptărilor. Cea mai dinamică componentă a cererii agregate a devenit în acest interval formarea brută de capital fix, majorarea la 15,6 la sută a ritmului anual de creștere a acesteia (12,2 la sută în trimestrul II) reflectând în special intensificarea activității în sectorul construcțiilor. La rândul său, expansiunea consumului populației a rămas deosebit de alertă (ritm anual de creștere de 12,4 la sută), în condițiile în care creșterea anuală a principalei componente a acestuia – cumpărările de mărfuri – a atins maximul istoric în trimestrul III 2006. Accentuarea de-a lungul celei mai mari părți a trimestrului IV a caracterului restrictiv al politicii monetare a fost reflectată de creșterea marjei reale a ratei dobânzii de politică monetară și de acumularea unei aprecieri reale substanțiale a leului în raport cu principalele valute. Majorarea ratei reale a dobânzii de politică monetară a fost rezultanta deciziei CA al BNR de a menține rata nominală a acesteia la nivelul de 8,75 la sută, în pofida accelerării sensibile a dezinflației în cursul trimestrului III și a anticipării coborârii în decembrie a ratei anuale a inflației sub punctul

central al țintei stabilite pentru 2006. Creșterea restrictivității politicii ratei dobânzii a fost

sprijinită prin continuarea exercitării pe parcursul primelor două luni ale trimestrului IV a unui control ferm asupra lichidității, BNR sterilizând substanțial excedentul de lichiditate prin intermediul operațiunilor de piață monetară. Un plus de austeritate a imprimat condițiilor monetare în sens larg și implementarea, în ultima parte a lunii octombrie, a măsurilor suplimentare de limitare a riscului de credit pentru populație, menite să înăsprească condițiile de accesare atât a împrumuturilor bancare, cât și a celor nebancare ale acestui segment. Spre sfârșitul trimestrului IV, procesul de întărire a leului s-a accelerat sub impactul amplificării substanțiale a intrărilor de capital cu potențial volatil, în contextul în care jocul de convergență a fost stimulat de ameliorarea semnificativă a percepției investitorilor asupra riscului suveran (reflectată și asupra segmentului corporațiilor), produsă pe fondul apropierii momentului dobândirii de către România a statutului de țară membră a Uniunii Europene; necesitatea contracarării riscului vitezei nesustenabile de apreciere a monedei naționale conturat în acest context a determinat trecerea spre o sterilizare parțială prin operațiuni de piață monetară a excedentului de lichiditate din sistem. “Scenariul de bază al actualei prognoze a evoluțiilor macroeconomice pe termen mediu relevă o relativă ameliorare a perspectivelor inflației pe ansamblul orizontului de proiecție, rata anuală a acesteia fiind proiectată să coboare la 4,6 la sută în decembrie 2007 și respectiv la 4,1 la sută la finele anului 2008. Rata anuală a inflației se plasează pe o traiectorie relativ similară celei prezentate în Raportul asupra inflației din noiembrie 2006 – fiind ușor mai coborâtă pe parcursul anului 2007 – în principal datorită efectelor favorabile generate din perspectiva dezinflației de evoluția anticipată a cursului de schimb al leului, a prețurilor combustibililor și a celorlalte mărfuri importate, precum și de reducerea față de proiecția anterioară a dimensiunii ajustărilor prețurilor administrate. Amplitudinea acestora o devansează ușor pe cea a impactului advers exercitat asupra traiectoriei inflației de creșterea mai amplă față de prognoza anterioară a prețurilor volatile ale produselor alimentare și de persistența mai mare a excedentului de cerere în proiecția curentă, datorată creșterii mai alerte a PIB față de prognoza anterioară pe fondul dinamizării investițiilor publice și a celor private.”25 Traiectoria proiectată a ratei anuale a inflației este compatibilă cu reducerea treptată a excedentului de cerere prognozat și cu scăderea PIB sub nivelul potențial începând cu primul trimestru al anului 2008. Adecvarea condițiilor monetare în sens larg la acest context derivă atât din restrictivitatea în raport cu excesul de cerere a nivelurilor ratelor reale ale dobânzilor, cât și din restrictivitatea – mai accentuată comparativ cu proiecția

anterioară – generată de dinamica prognozată a cursului de schimb real al monedei naționale. Proiecția actuală a evoluțiilor macroeconomice pe termen mediu este marcată de riscuri și incertitudini relativ similare celor asociate prognozei trimestriale din luna noiembrie 2006. Cel mai semnificativ risc în actualul context îl constituie posibila creștere excesivă a salariilor și necorelarea acesteia cu câștigurile de productivitate, de natură să exercite efecte adverse asupra inflației, atât prin intermediul cererii agregate, cât și pe calea majorării costurilor. Posibila abatere a execuției bugetare de la parametrii din proiecție constituie, de asemenea, un risc din perspectiva evoluției cererii agregate și implicit a inflației. Astfel, o eventuală nerealizare a volumului programat de venituri bugetare, precum și o reorientare către consum a cheltuielilor destinate inițial programelor de investiții, ar accentua potențialul inflaționist al politicii fiscale. În opoziție, gradul de relaxare a politicii fiscale s-ar putea reduce sub nivelul proiectat, în ipoteza reiterării comportamentului prudent în efectuarea cheltuielilor pe care l-a adoptat Ministerul Finanțelor Publice în ultimii ani. Riscurile inflaționiste induse pe partea cererii și a costurilor ar putea fi, totodată, atenuate pe termen mediu de posibila prelungire – inclusiv ca urmare a continuării creșterii alerte a investițiilor publice și a celor private – a dinamicii înalte a productivității înregistrate în ultimele trimestre în industrie și implicit de creșterea elasticității răspunsului ofertei interne, reflectat deja în majorarea PIB potențial. O sursă majoră de incertitudine pentru proiecția inflației continuă să o reprezinte și evoluția prețurilor produselor alimentare, în special a celor volatile, precum și cea a prețurilor internaționale ale țițeiului și gazelor naturale; riscul producerii unor variații neanticipate ale acestora înclină mai probabil, în contextul actual, în sensul amplificării presiunilor inflaționiste.

“Dată fiind noua poziție de activ internațional a monedei naționale, un grad ridicat de incertitudine caracterizează și evoluția viitoare a cursului de schimb al leului, existând riscul ca acesta să-și dilueze corelația cu fundamentele economice și să cunoască o accentuare a volatilității și impredictibilității sale. Aceste riscuri sunt amplificate în actualul context de: creșterea rapidă a gradului de integrare financiară a economiei românești, persistența abundenței lichidității globale, îmbunătățirea percepției investitorilor asupra riscului presupus de plasamentele pe piața internă – inclusiv ca urmare a aderării României la UE – și de menținerea diferențialului relativ înalt al ratelor dobânzilor pieței interne. Acestora li se asociază riscul exacerbării cererii interne pe fondul amplificării intrărilor de capital de natura datoriei externe, ambele putând exercita un impact advers asupra echilibrului intern și a celui extern ale economiei. Evaluarea de către CA al BNR a contextului macroeconomic actual și a proiecției pe termen mediu a acestuia a pus în evidență o ușoară ameliorare, comparativ cu prognoza anterioară, a perspectivelor inflației pe orizontul de transmisie a politicii monetare. În același timp, a fost relevată, însă, și persistența, cel puțin în prima parte a perioadei vizate de proiecție, a acțiunii unor factori ce pot exercita efecte adverse asupra echilibrului intern și a celui extern ale economiei și implicit pot genera riscuri la adresa sustenabilității dezinflației. Evaluând direcțiile posibile de evoluție și impactul agregat al acestor factori, în ședința sa din 9 februarie 2007, Consiliul de administrație al BNR a decis să reducă cu 0,75 puncte procentuale rata dobânzii de politică monetară, până la nivelul de 8 la sută, să mențină

nivelurile actuale ale ratelor rezervelor minime obligatorii și să exercite prin intermediul

operațiunilor de piață un control al lichidității adecvat condițiilor de pe piețele financiare, această recalibrare a condițiilor monetare în sens larg – incluzând ipoteza continuării trendului de întărire în termeni reali a monedei naționale – fiind menită să asigure menținerea ratei inflației pe traiectoria compatibilă cu atingerea țintelor de inflație pe termen mediu. Totodată, CA al BNR a apreciat ca fiind necesară continuarea monitorizării atente a evoluției creditului neguvernamental și a prețurilor principalelor categorii de active, astfel încât să poată fi sesizate și contracarate prompt prin acțiuni de politică monetară potențialele evoluții nefavorabile din perspectiva dezinflației.”26

1) Evoluția inflației

Pe parcursul trimestrului IV 2006, procesul dezinflaționist a continuat, în luna decembrie înregistrându-se o rată anuală a inflației de 4,87 la sută, ușor sub ținta de 5 la sută stabilită de către BNR și cu 0,61 puncte procentuale sub nivelul inflației consemnate la finele trimestrului III. Determinante au fost scăderile pronunțate consemnate de prețurile legumelor și fructelor, rezultat conjugat al producțiilor abundente din acest

an și al efectului de bază generat de șocul negativ de ofertă înregistrat pe acest segment în anul 2005, dar o anumită contribuție a revenit și evoluției favorabile a inflației de bază

CORE2 ajustat. În trimestrul IV 2006, inflația a evoluat permanent în jumătatea

inferioară a intervalului-țintă, la finele perioadei rata inflației situându-se cu 0,1 puncte procentuale sub ținta asumată de către BNR în august 2005 – momentul adoptării strategiei de țintire directă a inflației. Principalul element de susținere a dezinflației în intervalul analizat a fost furnizat de evoluția prețurilor volatile, al căror ritm anual și-a păstrat traiectoria descendentă (până la -2,5 la sută în luna decembrie), de la valori deja modice în septembrie 2006 (+3,1 la sută). Tendința a fost imprimată, în principal, de scăderile înregistrate în termeni anuali de prețurile legumelor și fructelor (-6,5 la sută în decembrie, ca urmare a supraofertei din anul 2006 și a efectului de bază asociat tensiunilor existente pe acest segment de piață în anul 2005); la aceasta s-au adăugat reducerile consecutive operate asupra prețului combustibililor în intervalul octombrie-decembrie 2006, relaxarea pieței internaționale a petrolului permițând ajustări lunare mult mai consistente decât cele practicate în perioada similară a anului anterior (între -0,3 și -1,3 la sută). Ritmuri anuale în descreștere s-au observat și la nivelul inflației de bază CORE2 ajustat – utilizarea indicatorului ajustat este și de această dată motivată de necesitatea asigurării comparabilității temporale, în condițiile în care valorile trimestrului III rămân afectate de introducerea taxei pe viciu. Dată fiind persistența excesului de cerere, ilustrată de menținerea valorii positive a deviației PIB față de nivelul său potențial, reducerea CORE2 ajustat de la 3,34 la sută în luna septembrie la 3,04 la sută la finele anului poate fi mai curând atribuită: (i) aprecierii monedei naționale, (ii) accentuării concurenței pe piața de retail (determinată de dezvoltarea accelerată a formelor moderne de comercializare a bunurilor de consum1), dar și (iii) diminuării

anticipațiilor inflaționiste (sondajul realizat de BNR în rândul operatorilor bancari indică o scădere considerabilă a ecartului existent între inflația așteptată și ținta interpolată a băncii centrale, pentru ambele orizonturi de așteptare – 12 și 24 de luni). În structură, traiectoria descendentă a inflației de bază a fost imprimată de grupa serviciilor și de cea a produselor nealimentare; pe segmentul produselor alimentare s-a înregistrat o evoluție

de sens contrar, singura influență favorabilă semnificativă fiind scăderea mai accentuată a prețului zahărului, determinată de necesitatea reducerii stocurilor existente la producători la nivelul maxim acceptat la momentul aderării de Comisia Europeană. Dintr-o altă perspectivă, principala contribuție la progresul dezinflației a revenit prețurilor bunurilor comercializabile2, sector deschis competiției externe, rata anuală de creștere a acestora

coborând de la 3,9 la sută în septembrie la 2,9 la sută în decembrie 2006. Mișcări descendente mult mai reduse (de la 8,5 la sută la 8,3 la sută) s-au înregistrat și în cazul bunurilor necomercializabile. Extinderea orizontului de analiză la ultimii 5 ani relevă totuși un comportament diferit al dinamicii anuale a celor două categorii de prețuri, respectiv un grad de volatilitate mult mai mare în cazul bunurilor necomercializabile;

componența grupei, respectiv încorporarea majorității produselor cu prețuri administrate, inclusiv energia, reprezintă principala explicație atât pentru volatilitatea sporită, cât și

pentru ritmul de creștere sensibil superior. Spre deosebire de cele două trimestre anterioare, în intervalul analizat evoluția prețurilor administrate a fost ușor defavorabilă

procesului de dezinflație, ritmul anual crescând de la 9,5 la sută în septembrie la 10,2 la sută în decembrie. Această modificare de trend a fost determinată de decizia autorităților de a devansa corecțiile de preț prevăzute pentru 1 ianuarie 2007 în cazul gazelor naturale (+8,5 la sută) și al energiei electrice (+4,63 la sută); majorarea tarifelor aplicate pentru livrarea agentului termic (cu circa 18 la sută) nu reprezintă un factor explicativ, fiind în mod obișnuit implementată în această perioadă a anului și plasându-se la un nivel comparabil cu ajustarea din anul anterior. Impactul măsurilor menționate a fost totuși atenuat de diminuarea semnificativă a tarifelor aferente serviciilor de telefonie fixă (cu 3,28 la sută pe ansamblul trimestrului), indusă de aprecierea monedei naționale față de euro. În pofida performanței înregistrate în planul dezinflației în anul 2006, variația prețurilor interne de consum se plasează în continuare la niveluri superioare mediei Uniunii Europene, diferențadintre cei doi indici armonizați fiind în luna decembrie de 2,8

puncte procentuale; aceeași concluzie se obține utilizând în comparație indicele prețurilor de consum calculat conform definiției naționale, diferențele între valoarea acestuia din urmă și cea rezultată prin aplicarea conceptului european fiind de regulă minore (zero în perioada de referință). Realizând comparația în termenii criteriului corespunzător de convergență nominală, și anume față de media ratei inflației din cele mai performante trei state membre ale Uniunii Europene, decalajul se lărgește la 3,77 puncte procentuale, mult peste marja celor 1,5 puncte procentuale stipulate în Tratatul de la Maastricht. În luna decembrie 2006, rata anuală efectivă a inflației s-a situat cu 0,2 puncte procentuale peste proiecția prezentată în Raportul asupra inflației publicat în luna noiembrie, cea mai mare parte a deviației provenind din: (i) majorarea peste așteptări a tarifelor la energia termică, impactul exercitat de ajustarea acestora fiind dificil de estimat în contextul transferării prerogativelor de modificare a prețurilor la nivelul autorităților locale, dar și din (ii) creșterea prețului pâinii în ultimele două luni ale anului, determinată de deficitul de materie primă generat de calitatea inferioară a grâului recoltat în anul 2006.

2) Evoluții ale activității economice

a) “Cererea și oferta

Trimestrul III 2006 a consemnat, pentru a patra oară consecutiv, accelerarea dinamicii PIB real – de la 7,8 la 8,3 la sută3, ritmul fiind însă inferior cu 0,7 puncte procentuale proiecției benchmark formulate în luna septembrie. Pentru prima dată în acest an, tiparul de creștere economică s-a caracterizat prin preluarea de către investiții a rolului de motor al dinamicii PIB, în timp ce cererea de consum și exporturile nu au cunoscut variații semnificative de ritm față de intervalul precedent. Pe partea ofertei, viteze superioare de creștere au fost înregistrate în cazul tuturor sectoarelor economice.”27

b1) Forța de muncă

În trimestrul III 2006, piața muncii a suferit o îngustare suplimentară comparativ cu intervalele anterioare, neexistând indicii de modificare a tendinței nici pentru ultima parte a anului. În acest context, dinamica veniturilor salariale a consemnat o intensificare de ritm, care s-a reflectat în deteriorarea evoluției costurilor unitare cu forța de muncă,

vizibilă cu deosebire în sectorul prelucrător. Din perspectiva acestui indicator, lunile octombrie și noiembrie indică totuși o îmbunătățire comparativ cu trimestrul III, indicele costului unitar cu forța de muncă din sectorul manufacturier redevenind inferior mediei industriei.

b2) Prețurile de import și prețurile de producție

În perioada analizată, presiunile inflaționiste s-au menținut semnificative în cazul prețurilor de producție ale bunurilor industriale și s-au accentuat în cazul celor de import, în ambele situații tendința de deteriorare fiind mai pronunțată pe segmentul bunurilor de uz curent. O ameliorare importantă s-a produs în cazul bunurilor agricole, cu susținere atât din partea produselor vegetale, cât și a celor animale. Pentru ultimul trimestru al anului există indicii cu privire la producerea unor inversări de situație pe ambele segmente ale prețurilor de producție, ca urmare a relaxării piețelor de bunuri energetice și, respectiv, a scăderii producției de cereale în anul 2006.

3) Politica monetară și evoluții financiare

Politica monetară

Caracterul restrictiv al politicii monetare s-a accentuat de-a lungul celei mai mari părți a trimestrului IV 2006, fapt reflectat de creșterea marjei reale a ratei dobânzii de politică monetară și de acumularea unei aprecieri reale consistente de către leu în raport cu euro. Spre sfârșitul trimestrului, austeritatea condițiilor monetare a fost însă implicit atenuată prin relaxarea graduală a controlului asupra lichidității, pe care BNR a inițiat-o ca reacție la creșterea excesivă a presiunilor exercitate de capitalul speculativ asupra cursului de schimb al leului.

Piețe financiare și evoluții monetare

Media lunară a ratelor dobânzilor pieței interbancare s-a situat în trimestrul IV la un nivel ușor inferior ratei dobânzii de politică monetară, cu excepția lunii decembrie, când aceasta s-a redus sensibil, ca efect al relaxării controlului exercitat de BNR asupra lichidității. Cursul de schimb al leului și-a accentuat traiectoria descendentă, moneda națională amplificându-și substanțial aprecierea acumulată în acest an atât în raport cu euro, cât și față de dolar. În același timp, expansiunea monetară s-a încetinit, inclusiv ca urmare a întreruperii trendului ascendent al ritmului anual de creștere a creditului neguvernamental.

4) Perspectivele inflației

Scenariul de bază al proiecției curente plasează rata anuală a inflației pe o traiectorie foarte apropiată, pe întregul interval de prognoză, de cea din proiecția precedentă. Nivelul prognozat pentru sfârșitul anului 2007 este de 4,6 la sută, iar pentru sfârșitul anului 2008 de 4,1 la sută. Menținerea ratei inflației pe o traiectorie similară celei proiectateîn luna noiembrie 2006 este rezultatul compensării reciproce a efectelor unor factori de influență cu evoluții proiectate diferite de cele din scenariul precedent. Efecte adverse asupra inflației proiectate sunt anticipate din partea unor creșteri mai mari ale prețurilor volatile ale unor mărfuri alimentare și ale unui exces de cerere mai persistent, comparativ cu proiecția anterioară. Aceste efecte vor fi contrabalansate de influențele comparativ mai favorabile generate de evoluția cursului de schimb al leului, a prețurilor combustibililor și celorlalte mărfuri importate, precum și a prețurilor administrate. Scenariul de bază prevede modificări puțin semnificative ale proiecției anterioare în cazul anticipațiilor privind inflația. Perspectiva unei creșteri economice mai alerte decât cea prevăzută

anterior pe întregul interval de prognoză implică persistența comparativ mai mare a excesului de cerere în proiecția curentă. Menținerea inflației pe traiectoria proiectată presupune eliminarea treptată a acestui exces de cerere și inducerea unui deficit de cerere de la începutul anului 2008. Aceasta implică menținerea unei conduite restrictive a politicii monetare pe întreaga perioadă de referință. Adecvarea condițiilor monetare în sens larg la obiectivul continuării dezinflației va fi dată atât de restrictivitatea în raport cu excesul de cerere a nivelurilor ratelor reale ale dobânzilor, cât și de aceea, mai accentuată

comparativ cu proiecția anterioară, generată de dinamica prognozată a cursului de schimb real al monedei naționale. Principalele riscuri a căror materializare ar putea abate traiectoria inflației de la cea proiectată sunt generate de incertitudini referitoare la: ritmul de creștere a salariilor comparativ cu cel al productivității muncii, conduita viitoare a politicii fiscale, condițiile climaterice care pot afecta nivelul producției agricole și implicit evoluția prețurilor mărfurilor alimentare, evoluția deficitului de cont curent al balanței de plăți externe și sustenabilitatea finanțării acestuia, calendarul și efectele directe și propagate ale ajustărilor de prețuri administrate, variația prețurilor internaționale ale țițeiului și gazelor naturale și modul de reflectare a acestora în prețurile

combustibililor și energiei, eventuale abateri semnificative ale dinamicii cursului de schimb al leului de la coordonatele incluse în scenariul de bază.

Capitolul IV

Criteriile de aderare la UE – conținut, principale acțiuni și măsuri, evaluări

“Procesul de aderare impunea respectarea unor principii fundamentale. Alături de principiile statului de drept, economia de piață reprezintă „piatra de temelie” a construcției comunitare. Integrarea europeană a fost la început o integrare economică, ce a permis ulterior integrarea politică, consacrată prin Tratatul de la Maastricht din 1992. În acest fel, Comunitatea Europeană (rezultatul reunirii celor trei foste comunități economice) constituie astăzi „pilonul de bază” al UE.

Conștientă de oportunitatea istorică de lărgire a spațiului „Europei unite” cu țările Europei Centrale și de Est, ivită odată cu înlăturarea regimurilor totalitare, UE și-a asumat rolul de partener în pregătirea viitoaelor state membre.”28

În acest context, Consiliul European de la Copenhaga, din 1993, a stabilit criteriile ce trebuie îndeplinite de statele candidate în vederea aderării la UE. Acestea sunt următoarele:

criteriile politice

stabilitatea instituțiilor care garantează democrația

statul de drept

drepturile omului

respectarea drepturilor și protecția minorităților

criteriile economice

existența unei economii de piață funcționale

capacitatea de a face față concurenței și forțelor de piață din cadrul UE

criteriul de acqius comunitar

capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru, inclusiv acceptarea obiectivelor UE politice, economice și monetare

Astfel, cel mai important dintre cei trei piloni ce au constituit mai târziu UE a fost Comunitatea Economică Europeană (CEE), care era o zonă de liber schimb dublată de o politică comercială comună față de terți. Această zonă a fost dezvoltată continuu, astfel că în 1993 a intrat în funcțiune piața internă (comună), în care mărfurile, persoanele, serviciile și capitalurile circulă liber, fără restricții. Cel mai recent pas pe calea integrării economice depline în cadrul UE îl reprezintă instituirea, din 1999, a Uniunii economice și monetare, în cadrul căreia statele membre își coordonează politicile bugetare, iar 12 dintre acestea, care constituie asa-numita „Zonă euro”, au, începând de la 1 ianuarie 2002, o politică monetară unică și o monedă unică, euro.

La criteriile politice și economice, Consiliul European desfășurat la Madrid, în decembrie 1995, a adăugat întărirea capacității instituționale a statelor candidate, răspunzând necesității adaptării structurilor administrative, în vederea asigurării atât a transpunerii legislației comunitare în legislațiile naționale, cât și a aplicării efective a legislației astfel armonizate cu ajutorul unor structuri administrative și juridice adecvate.

Eforturile procesului de aderare trebuie, așadar, axate pe armonizarea mecanismelor economice. Numai în acest mod se va putea realiza trecerea de la economia de stat, planificată, la o economie de piață liberă eficientă, care să demonstreze, finalmente, capacitatea acesteia de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul UE.

În același timp însă, între elementele centrale ale politicii interne se regăsește și reforma legislației “prezente și viitoare”, recunoscută drept o condiție esențială a integrării.

Totuși, simpla transpunere a reglementărilor comunitare în legislația internă nu este suficientă, ea necesită o aplicare reală a legislației astfel armonizate, în conformitate cu standardele aplicate, în egală măsură, în interiorul UE. În toate aceste domenii se cere, așadar, ca acquis-ul comunitar să fie transpus progresiv, iar dispozițiile interne să fie aplicate în mod credibil și eficace.

Existența enei economii de piață funcționale

Acest criteriu presupune îndeplinirea unei serii de măsuri specifice situației economice a fiecărui stat candidat la aderare. Raportul Comisiei Europene de la sfârșitul fiecărui an evidențiază progresele înregistrate de țara noastră în această direcție, care îi vor permite ca, pe termen mediu, să facă față presiunii concurențiale și forțelor pieței din Uniune.

În mod firesc, se impune întrebarea:cui ar trebui să i se dea prioritate:reformei economiei sau legiferării acquis-ului?

Experiența tranziției arată că dinamicile celor două procese nu s-au suprapus; demersul legislativ s-a dovedit deseori mai lent decât ar fi necesitat ritmul reformei. Pe de altă parte, în procesul reformei structurale, transpunerea legislației a întâmpinat nu rareori rezistență. Același lucru se dovedește și pentru reforma administrației, ceea ce a făcut ca la nivelul structurilor centrale să se înregistreze rămâneri în urmă comparativ cu aplicarea unui număr incomparabil mai mare de măsuri la nivelul comunităților locale.

În cadrul politicilor comune, Comunitatea Europeană reglementează doar unele aspecte ale sectoarelor economice considerate „sensibile”, ca:agricultura, industria minieră și siderurgia, libera concurență.

România, ca de altfel toate celelalte state candidate la aderare, a parcurs un dificil și complex proces de tranziție, în care atingerea stabilității macroeconomice și reforma structurală în economie au necesitat o perioadă mai lungă.

„Din punct de vedere legislativ, trebuie spus că îndeplinirea criteriilor economice depinde eminamente de aplicarea unor măsuri concrete de politică economică și în aceeași măsură de transpunerea unor acte normative comunitare. De altfel, nu există, la nivel UE, un acquis special conceput în acest sens și clar delimitat, reglementarea aspectelor ce țin de îndeplinirea criteriilor economice de către statele candidate fiind realizată prin acte normative comunitare din diverse secțiuni ale acquis-ului.” 29

Cu toate acestea, transpunerea în legislația națională a ansamblului acquis-ului comunitar și, în mod special, a acquis-ului legat direct de piața internă reprezintă elementul catalizator al procesului de edificare a unei economii de piață funcționale, bazate pe stimularea inițiativei private și pe libera concurență. Mai mult decât atât, simpla transpunere a reglementărilor comunitare în legislația internă nu este suficientă; ea necesită o aplicare reală a legislației astfel armonizate, în conformitate cu standardele aplicate în egală măsură în interiorul UE. În toate aceste domenii se cere, așadar, ca acquis-ul comunitar să fie transpus progresiv, iar dispozițiile interne să fie aplicate în mod credibil și eficace.

În ce privește reforma economică structurală, lipsa unor reglementări la nivel comunitar a determinat autoritățile române să găsească soluții la problematica specifică reducerii capacităților de producție neperformante și trecerii în proprietatea privată a societăților comerciale și a companiilor naționale cu capital de stat, ca prim pas pe calea eficientizării activității acestora.

Dintre subcriteriile economice ce concură la edificarea unei economii funcționale de piață, „miezul dur” din punct de vedere al coordonatelor macroeconomice îl reprezintă cele referitoare la realizarea unui consens asupra direcțiilor generale de politică economică și atingerea stabilității macroeconomice și financiare. La acestea, în care conținutul de acquis comunitar este unul foarte redus, se adaugă subcriterii în care adoptarea principiilor și legislației comunitare joacă un rol foarte important.

Un astfel de subcriteriu este cel prvind atingerea stabilității macroeconomice, inclusiv stabilitatea adecvată a prețurilor și sustenalibitatea finanțelor publice și a contului curent. Realizările macroeconomice din perioada 2001 – 2003 au făcut ca acest subcriteriu să poată fi considerat îndeplinit. Ritmurile înalte de creștere a PIB în această perioadă, de peste 5%, s-au bazat pe performanța crescândă a exporturilor și atragerea unui volum relativ însemnat de investiții străine. De asemenea, trendul descendent al inflației s-a consolidat începând cu 2002, creându-se premisele unei rate a inflației exprimate printr-o singură cifră în 2004.

Domeniul în care erau necesare, în continuare, eforturi importante este cel al finanțelor publice:încadrarea într-un deficit bugetar de sub 3%, reducerea arieratelor din economie și prevenirea formării de noi arierate, respectarea unei discipline financiare stricte în sectorul de stat, continuarea reformei administrației fiscale și a cadrului fiscal, îmbunătățirea mnagementului datoriei interne, reforma sistemului public de pensii.

Ponderea proprietății de stat în economie și derularea procesului de privatizare sunt considerate de Comisia Europeană drept un alt subcriteriu al economiei funcționalede piață. În România, ponderea sectorului privat în economie, exprimată ca o contribuție la formarea PIB, este în creștere, dar încă redusă, cifrându-se la circa 65%. În Bulgaria, sectorul privat are o pondere de circa 70% din PIB, iar în cele 10 țări candidate, viitoare state membre ale UE din 2004, depășește, de regulă, 80%.

Problema principală în acest cadru o reprezintă privatizarea întreprinderilor de stat mari producătoare de pierderi, aflate încă în proprietatea statului, precum și cea a utilităților publice.

România a reușit ca, prin măsurile luate în 2001, să relanseze proocesul de privatizare (în care un loc aparte l-a ocupat privatizarea SIDEX și Banca Agricolă), alături de adoptarea unor reglementări care să faciliteze accesul investitorilor pe piața națională. Este vorba, pe de o parte, de dispozițiile care vizează simplificarea formalităților cerute la înregistrarea și autorizarea comercianților și, pe de altă parte, de promovarea investițiilor directe cu impact semnificativ în economie.

Privatizarea SIDEX a reprezentat un pas însemnat și datorită faptului că restructurarea sectorului siderurgic reprezintă un obiectiv de importanță aparte, atât prin implicațiile sale economico-sociale, cât și în raport cu reglementările UE, care solicită renunțarea, din partea statelor membre, la politicile naționale în domeniul siderurgiei în favoarea unei politici comunitare unice.

Având în vedere faptul că Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (actual AVAS) nu mai deține decât circa 8% din proprietatea de stat în economie, accentul principal va fi mutat pe entitățile aflate în portofoliul Ministerului Industriei și Resurselor, care deține peste 45% din totalul capitalului de stat. În anul 2003, au fost avute în vedere privatizări majore în sectorul energetic:Societatea Națională PETROM, două filiale ELECTRICA de distribuție a energiei electrice și două filiale DISTRIGAZ de distribuție a gazelor naturale.

În paralel, a continuat privatizarea întreprinderilor mari și foarte mari incluse în programele PSAL cu Banca Mondială și în programul RICOP cu UE.

Procesul de privatizare a societăților de stat din sectorul agricol se prevazuse a se finaliza în 2003.

Un alt subcriteriu vizează realizarea echilibrului dintre cerere și ofertă prin jocul liber al forțelor pieței și, concret, liberalizarea prețurilor și a comerțului.

În prezent, majoritatea prețurilor și tarifelor din economie sunt liberalizate. Acest aspect prezintă o importanță deosebită pentru funcționalitatea economiei deoarece o pondere mică a prețurilor și tarifelor reglementate semnifică o influență redusă a statului asupra procesului de formare a prețurilor.

În ceea ce privește prețurile reglementate, o chestiune care necesită o atenție prioritară este cea a tarifelor la energie, o problemă sensibilă din punct de vedere economic și social, aflată permanent, de-a lungul ultimilor ani, pe agenda discuțiilor cu UE, Fondul Monetar Internațional și alte organisme financiare internaționale. Aceste tarife vor trebui ajustate în continuare, în vederea acoperirii integrale a costurilor și alinierii la prețurile internaționale.

„Liberalizarea regimului comercial va continua, în conformitate cu angajamentele asumate de România față de țările UE și CEFTA și, respectiv, în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului. Din acest punct de vedere, trebuie evitată recurgerea la introducerea ad-hoc a unor măsuri de protecție comercială contrare obligațiilor internaționale asumate de România prin Acordul european și acordurile cu OMC. Instituirea unor eventuale restricții poate fi permisă numai în cazurile excepționale prevăzute de acordurile sus menționate și cu respectarea procedurilor de notificare și consultare stabilite.

O condiție-cheie pentru îndeplinirea criteriului economiei funcționale de piață este și absența unor bariere semnificative la intrarea pe piață (crearea de noi firme) și ieșirea de pe piață (falimentul).

Lipsa barierelor la intrarea pe piață a unor noi actori, precum și eliminarea din circuitul economic a entităților neviabile au o contribuție majoră la buna funcționare a unei economii de piață și reprezintă indicii esențiale ale calității mediului de afaceri.”30

Referitor la ieșirea de pe piață, Comisia Europeană a criticat repetat ineficiența procedurilor de faliment, ilustrată de durata mare și derularea greoaie a proceselor. În scopul remedierii acestei deficiențe, a fost modificată legislația privind falimentul.

Este de menționat faptul că numeroase măsuri menite să îmbunătățească situația cu privire la intrarea pe piață și ieșirea de pe piața românească au fost cuprinse în „Planul de acțiuni pentru înlăturarea barierelor administrative din mediul de afaceri”, a cărui implementare a avut ca termen final luna iunie 2003.

Subcriteriul privind existența unui sistem judiciar eficient ale cărui decizii să fie puse în aplicare, inclusiv în ceea ce privește reglementarea drepturilor de proprietate, ilustrează pregnant faptul că statutul de economie de piață funcțională presupunea și îndepliniea unor cerințe care nu erau strict legate de performanțele macroeconomice.

Funcționarea eficientă a sistemului judiciar este considerată de Comisia Europeană un factor-cheie pentru edificarea unei economii funcționale de piață întrucât justiția este responsabilă de reglementarea relațiilor/diferendelor între agenții economici prin aplicarea legilor economice – comerciale, fiscale, bancare. Prin urmare, îmbunătățirea capacității judiciare reprezintă una dintre proprietățile incluse în „foaia de parcurs” pentru România, aprobată în decembrie 2002 de Consiliul European de la Copenhaga.

În cadrul acestui subcriteriu este analizată, de asemenea, reglementarea drepturilor de proprietate și transferabilitatea acestora, cu referire, în principal, la proprietatea asupra terenurilor (agricole și neagricole) și clădirilor. În ceea ce privește reconstituirea sau constituirea drepturilor asupra terenurilor agricole sau forestiere, procesul de emitere a titlurilor de proprietatea era avansat.

O problemă mai complicată o constituia procesul de retrocedare a bunurilor și imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. O atenție maximă a fost acordată reglementării acelor situații în care erau implicate active privatizabile întrucât incertitudinea cu privire la statutul juridic al acestora ar fi putut provoca reticența potențialilor investitori.

Ultimul, dar nu cel din urmă, dintre subcriterii îl reprezenta dezvoltarea adecvată a sectorului financiar astfel încât să canalizeze eficient economiile către investiții.

Sistemul financiar este o componentă esențială a unei economii de piață moderne, având rolul de a intermedia și facilita transformarea economiilor în investiții și de a stimula astfel dezvoltarea economică.

În ceea ce privește structura sectorului financiar, în special structura de proprietate, în sectorul bancar românesc, capitalul privat depășea ca pondere proprietatea de stat, iar privatizarea Băncii Comerciale Române a făcut ca ponderea capitalului privat să tindă către 90%. Sectorul asigurărilor era apropae integral privatizat.

Din punct de vedere al gradului de intermediere financiară, segmentele sistemului financiar românesc erau, din păcate, încă insuficient dezvoltate. Activele bancare totale nu depășeau 30% din PIB, capitalizarea agregată a Bursei de Valori București și a pieței RASDAQ era de circa 7-8% din PIB, în timp ce sectorul asigurărilor se cifra la circa 1% din PIB. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că toate cele trei componente ale sectorului financiar crescuseră în perioade 2001-2003, existând premise favorabile pentru dezvoltarea lor.

Un ultim aspect al acestui subcriteriu viza stabilitatea sectorului financiar, cu referire la reglementarea și supravegherea piețelor financiare.

Complexitatea condițiilor pe care le presupune obținerea statutului de economie de piață funcțională era evidentă. Unele dintre aceste condiții erau îndeplinite în mare măsură, la altele erau necesare, în continuare, progrese. De altfel, faptul că România nu fusese încă declarată economie de piață funcțională nu însemna că nu aveam economie de piață, ci doar că aceasta nu funcționa încă la parametrii unei economii integrabile pieței unice europene, ceea ce cu siguranță se putea realiza într-o perioadă scurtă.

Existența unei economii de piață funcționale reprezenta premisa esențială pentru ca cel de-al doilea criteriu economic – capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor de pe piața UE – să poată fi realmente realizat.

Capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței UE

Piața internă comunitară semnifică nu doar o simplă liberalizare a comerțului bunurilor și serviciilor și eliminarea frontierelor în spațiul UE, ci, îndeosebi, crearea unei zone în care resursele umane să fie utilizate în mod optim. Piața europeană reprezenta în acea perioadă cea mai mare piață din lume dacă ne referim inclusiv la puterea de cumpărare a celor 370 de milioane de consumatori.

Piața internă a devenit o realitate și contribuie în mod cert la prosperitatea economiei europene, atât prin creșterea comerțului intracomunitar, cât și prin sporirea productivității și reducerea costurilor, prin eliminarea formalităților vamale, armonizarea și recunoașterea reglementărilor tehnice, scăderea prețurilor ca rezultat al liberei concurențe.

De aceea, armonizarea legislației interne cu reglementările comunitare în domeniul pieței interne repezenta, alături de stabilitatea macroeconomică și restructurarea economică, al doilea obiectiv major în vederea creării mecanismelor economice compatibile cu cele europene.

Piața internă în care urmau a se integra economiile statelor candidate era una înalt concurențială, caracterizată prin standarde ridicate de eficiență și calitate.

Acquis-ul comunitar avea o importanță deosebită pentru îndeplinirea criteriului capacității concurențiale a economiei, prin impactul pe care legislația politicilor guvernamentale, precum politica comercială de concurență, de ajutoare de stat, de sprijinire a IMM-urilor, îl are asupra competitivității. În acest sens, normele comunitare vizează crearea unui climat concurențial favorabil, în care să se manifeste în mod real și corect jocul cererii și al ofertei – condiția indispensabilă funcționării oricărei economii de piață performante. Comisia Europeană monitorizează cu maximă atenție și acționează cu fermitate pentru eliminarea tuturor practicilor anticoncurențiale și discriminatorii.

„Un aspect important îl prezenta reforma structurală, un alt subcriteriu esențial, care viza, prin intermediul proceselor de restructurare și privatizare, modificarea structurii de proprietate din economie și eficientizarea pe această cale a activității economice la vivel micro și macroeconomic. Astfel, în cadrul politicilor comune, UE reglementează doar unele aspecte ale sectoarelor economice considerate „sensibile”, ca:agricultura, industria minieră și siderurgică, libera concurență, lăsând modalitățile concrete de realizare a reformelor structurale la latitudinea statelor. În aceste condiții, statele candidate au trebuit să identifice, la rândul lor, căi adaptate specificului economiilor lor în tranziție pentru modificarea raportului între proprietatea de stat și cea privată, în favoarea celei din urmă.”31

Chiar și în aceste condiții, statele candidate au trebuie să acorde atenție normelor comunitare în diverse sectoare, poate cele mai importante în acest sens fiind cele privind ajutoarele de stat, una dintre pârghiile aflate la îndemâna autorităților pentru susținerea activității, restructurarea sau facilitarea privatizării întreprinderilor de stat. Legislația comunitară nu interzicea acordarea unui astfel de sprijin, cu condiția ca ele să respecte anumite condiții stricte și să fie transparente.

Deși transpunerea acquis-ului comunitar este considerată un criteriu distinct ce trebuia îndeplinit în vederea aderării, reieșea în mod evident faptul că acest proces era indisolubil legat de respectarea criteriilor economice.

Referitor la capacitatea de a face față presiunii concurențiale, îndeplinirea acestui criteriu nu consta doar în armonizarea condițiilor tehnice și de calitate a produselor și a serviciilor, ci și în crearea unui climat concurențial favorabil, în care să se manifeste, în mod real, jocul cererii și al ofertei – condiția indispenabilă funcționării oricărei economii de piață performante.

În acest scop, programul de aderare la UE conținea o secțiune legislativă specială, structurată pe capitole de negociere și pe responsabilități. Armonizarea legislativă reprezenta unul dintre elementele esențiale în evaluarea progreselor înregistrate de fiecare stat candidat. De altfel, deschiderea negocierilor pe un anumit capitol era determinată, în bună măsură, de gradul de armonizare a legislației interne pe domeniul respectiv și de capacitatea de aplicare a normelor astfel adoptate.

De asemenea, în vederea asigurării capacității necesare de a face față forțelor pieței UE, liberelizarea prețurilor și comerțului reprezenta etapa primordială, prin adoptarea unei serii de măsuri legislative și administrative în concordanță cu prevederile comunitare în domeniile reglementate (sectorul financiar-bancar, energie, transporturi, telecomunicații).

Totodată, creșterea ponderii economice a întreprinderilor mici și mijlocii, în contextul politicii generale de dezvoltare a capitalului uman în general, prin stimularea forței de muncă în special, căpăta o valență deosebită, odată cu ameliorarea condițiilor de pe piață, de la modalități de finanțare până la valoarea nou creată. Astfel, crearea cadrului legal și instituțional armonizat cu reglementările comunitare a asigurat, fără îndoială, contraponderea necesară problemelor economice și sociale generate de restructurarea economică.

România nu îndeplinea încă criteriul capacității concurențiale a economiei, dar rapoartele Comisiei Europene relevau că „au fost întreprinse măsuri care-i vor dezvolta capacitatea de a face față pe termen mediu presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul UE”. Procesul de întărire a capacității concurențiale a economiei naționale era unul de durată pentru toate țările candidate. În documentul de strategie publicat de Comisia Europeană în noiembrie 2001, care reprezenta o sinteză a rapoartelor pe anul 2001 privind fiecare țară candidată, numai Cipru și Malta erau considerate ca îndeplinind întru totul acest criteriu, în timp ce un grup de alte opt state (Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria) era pe punctul de a îndeplini acest criteriu, cu condiția implementării, în perioada următoare, a unor măsuri specifice recomandate de Comisia Europeană. Dacă ar fi continuat și intensificat reformele economice, Bulgaria ar fi trebuit să îndeplinească și ea acest criteriu pe termen mediu, iar Turcia era departe de a îndeplini acest criteriu, având în vedere criza economico-financiară pe care o traversa.

Complexitatea îndeplinirii criteriilor economice în raport cu cerințele UE nu putea fi tratată distinct de celelalte criterii de aderare, în care armonizarea legislativă și aplicarea adecvată a reglementărilor adoptate ocupă un rol aparte.

Transpunerea acquis-ului comunitar

Acquis-ul comunitar reprezenta aproximativ 70000 de pagini de Jurnal oficial al UE (120000 de pagini standard). UE a declanșat un proces complex de revizuire și codificare a acqius-ului comunitar. Pentru ca acquis-ul comunitar să fie însușit, aplicat și transpus în legislația națională, el trebuia tradus în limba română, revizuit din punct de vedere lingvistic și juridic și pus la dispoziția instituțiilor interesate și a publicului.

Dacă, în anul 2000, România se situa pe ultimul loc în ceea ce privește traducerea acquis-ului comunitar, la sfârșitul lui 2002, țara noastră se situa pe locul patru din cele 12 state candidate. Astfel, în 2001, s-a asigurat traducerea a 40000 de pagini de Jurnal oficial al UE cu sprijinul financiar al bugetului de stat și 18000 de pagini printr-un program PHARE, în 2002 au fost traduse încă 10000 de pagini și s-a asigurat revizuirea a 30000 de pagini.

În 2002, s-a ajuns la un număr de aproximativ 69000 de pagini traduse, dintre care un număr de peste 45000 erau revizuite lingvistic, tehnic și juridic, iar 12000 erau revizuite final.

În cursul anului 2003, România a avut ca obiectiv traducerea în limba română a 10000 de pagini de Jurnal oficial și revizuirea a 11000 de pagini.

Astfel, România urma să aibă tradus întreg acquis-ul comunitar, urmând ca, în anii următori, până în 2006, să realizeze revizuirea finală și publicarea sa, ceea ce s-a și întâmplat.

În acest mod, la mijlocul anului 2006, România a fost în măsură să pună la dispoziția Oficiului pentru Publicații al UE de la Luxemburg acquis-ul comunitar tradus, spre a se publica, la 1 ianuarie 2007, ediția în limba română a Jurnalului oficial al UE.

În Raportul anual 2000 privind România, Comisia Europeană considera că s-au înregistrat progrese semnificative în transpunerea acquis-ului pieței interne într-o serie de domenii, cum ar fi achizițiile publice, proprietatea industrială și intelectuală, impozitarea, concurența, sectorul asigurărilor sociale de stat și spălarea banilor.

În vederea armonizării legislației naționale cu normele și reglementările comunitare, a fost elaborat, începând cu 2001, Programul național de armonizare legislativă cu reglementările UE. Acesta a fost corelat cu Programul național de aderare a României la UE, document național de programare a procesului de pregătire a aderării la UE, precum și cu Programul economic de preaderare.

Capitolul V

Programul economic de preaderare

Cadrul general

Pe măsură ce aderarea la UE a statelor candidate se apropia, instituțiile comunitare – și în primul rând Comisia Europeană- puneau tot mai mult accentul pe pregătirea administrațiilor acestor state în vederea participării depline, din momentul aderării, la procedurile și mecanismele specifice ale UE.

În contextul acestor preocupări, se înscrie și inițiativa Consiliului Ministerial al UE pe probleme economice și financiare (ECOFIN), care, în baza propunerii venite din partea Comisiei Europene, a instituit așa-numitul „Dialog de politici economice cu țările candidate”, începând cu 2001. Acesta reprezenta un cadru de dialog economic direct, multilateral și pe o bază regulată între Comisia Europeană și reprezentanții statelor membre, pe de o parte, și, respectiv, statele candidate, pe de altă parte.

„Prin instituirea acestei forme de cooperare între UE și țările candidate la aderare s-a creat cadrul pentru pregătirea graduală a acestora din urmă în vederea participării, începând cu data aderării, la procedurile de coordonare a politicilor economice și de supraveghere bugetaraă multilaterală în virtutea acquis-ului privind Uniunea economică și monetară (UEM). Practic, exercițiul de supraveghere bugetară în perioada de preaderare, la care toate cele 13 state candidate participau începând cu 2001, se desfășura pe aceleași principii – dar într-o manieră simplificată – ca și procedura comunitară de supraveghere bugetară. Este de menționat că stabilirea unei asemenea proceduri menite să armonizeze practicile statelor candidate în materie de rapoarte, monitorizare și control al finanțelor publice cu cele comunitare a fost inclusă ca prioritate economică pe termen mediu (2001-2002) în versiunea din 1999 a Parteneriatelor pentru aderare încheiate între UE și fiecare țară candidată în parte.”32

Procedura era formată din două componente:

Notificarea fiscală. În cadrul acestui exercițiu, statele candidate comunicau anual Comisiei Europene informații statistice cu privire la datoria publică, deficitul bugetar și alte date conexe. Acest exercițiu era de natură pur statistică întrucât viza în exclusivitate adaptarea treptată a proceduriloe de raportare a indicatorilor menționați la standardele Sistemului european de conturi (ESA 95).

Programul economic de preaderare (PEP). Acest document reflecta strategia economică pe termen mediu a fiecărei țări candidate pentru îndeplinirea criteriilor economice de aderare la UE. Prima versiune a fost elaborată în 2001. PEP a fost actualizat anual.

Obiectivul final al procedurii de supraveghere bugetară în perioada de preaerare îl repezenta întărirea capacității tehnice, statistice, instituționale și analitice a fiecărei țări candidate astfel încât acestea să fie în măsură, la momentul aderării, să îndeplinească condițiile de participare la Uniunea economică și monetară, în calitate de stat membru cu derogare de la adoptarea monedei unice euro.

Ce este Programul economic de preaderare

Programul economic de preaderare avea ca obiectiv general îndeplinirea criteriilor economice de aderare la UE prin stabilirea unui cadru coerent de politici economice pe termen mediu, cu un accent special pe componenta de finanțe publice.

De asemenea, exercițiul de elaborare și actualizare a PEP urmărea, în subsidiar, dezvoltarea capacității țărilor candidate de a se integra în mecanismele și procedurile Uniunii economice și monetare odată cu dobândirea calității de membru al UE. Mai concret, este vorba, în principal, de capacitatea de analiză macroeconomică, planificare economică pe termen mediu și coordonarea în materie de politică între ministere, agenții guvernamentale și banca centrală.

Din punct de vedere al acquis-ului comunitar, PEP se constituia într-un precursor al Programelor de stabilitate și, respectiv, de convergență pe care statele membre ale UE le realiza anual în baza Pactului de stabilitate și creștere adoptat cu ocazia Consiliului European de la Amsterdam din iunie 1997. Cu toate acestea, este important de subliniat că rolul fundamental al PEP era de planificare pe termen mediu a reformelor necesare îndeplinirii criteriilor economice de aderare la UE (criteriile de la Copenhaga), și nu a criteriilor de convergență pentru participarea la etapa a III-a a Uniunii economice și monetare (criteriile de la Maastricht), etapă ce consta în adoptarea monedei unice euro.

Comisia Europană și, mai precis, Direcția Generală Afaceri Economice și Financiare, a pus la dispoziția statelor candidate un ghid de elaborare a PEP, menit să detalieze cerințele Comisiei Europene și să asigure un grad ridicat de corelare din punct de vedere al formatului și conținutului între programele economice de preaderare ale statelor candidate.

Succint, formatul propus de Comisia Europeană pentru realizarea PEP a cuprins următoarele secțiuni:

Sinteza evoluțiilor economice recente

Această secțiune era destinată prezentării sintetice a evoluțiilor macroeconomice recente, cu accent pe principalele agregate macroeconomice (producția, consumul, investițiile, ocuparea forței de muncă, productivitatea muncii, sectorul extern, inflația, agregatele monetare, cursul de schimb). În plus, această primă secțiune oferea statelor candidate oportunitatea de a evidenția realizările economice recente, dar și de a prezenta cauzele ce au dus la neîndeplinirea anumitor obiective.

Cadrul macroeconomic

Această secțiune trebuie să cuprindă obiectivele majore de politică macroeconomică, țintele intermediare corespunzătoare și instrumentele utilizate pentru atingerea acestor ținte.

În acest sens, autoritățile țărilor candidate trebuiau să prezinte scenarii cantitative și proiecții ale principalelor variabile macroeconomice. Comisia Europeană a solicitat ca orizontul de timp al acestor scenarii să se întindă pe cinci ani, inclusiv anul precedent și anul curent.

Finanțele publice

Un accent special este pus, în cadrul PEP, pe această secțiune, care consta în prezentarea obiectivelor bugetare pe termen mediu (bugetul general consolidat, deficitul primar, gradul de îndatorare publică), însoțită de fundamentarea acestor obiective și de identificarea riscurilor bugetare asociate. Este important de menționat că principala preocupare a Comisiei Europene în această privință o reprezenta sustenabilitatea bugetară pe termen mediu.

Obiectivele de reformă structurală

Această secțiune oferea țărilor candidate posibilitatea de a prezenta reformele structurale preconizate în diverse domenii. Având în vedere diferențele între statele candidate din punct de vedere al sectoarelor sensibile și al stadiului reformelor structurale, fiecare stat candidat a avut libertatea de a aborda în această secțiune măsurile de reformă avute în vedere în acele sectoare considerate ca fiind de maximă importanță pentru economia sa (piața muncii, sectorul financiar, sectorul agricol, protecția mediului, politica regională, administrația publică).

PEP trebuia să cuprindă, de asemenea, două matrice de angajamente de politică economică. Prima matrice concentra principalele angajamente de politică asumate în program, iar a doua sintetiza angajamentele anterioare și le compara cu rezultatul final. În plus, PEP cuprindea și o anexă referitoare la evoluția principalilor indicatori economici și sociali.

Structura PEP era complexă și presupunea abordarea exhaustivă a numeroase aspecte de politică economică astfel încât elaborarea sa a constituit o provocare dificilă pentru țările candidate.

Programul economic de preaderare al României

România a fost cuprinsă în „grupul B” de țări candidate din punct de vedere al datei de transmitere a PEP la Comisia Europeană. Primul termen de depunere a fost 1 octombrie 2001.

Programul economic de preaderare al României reflecta angajamentul de a pune în aplicare reformele economice necesare integrării în UE. PEP era corelat cu Programul național de aderare a Romîniei la UE, măsurile de politică economică asumate fiind în acord cu Programul de adoptare a acquis-ului comunitar.

PEP a fost conceput și structurat potrivit cerințelor UE, respectându-se și chiar dezvoltându-se formatul recomandat de Comisia Europeană și concentrându-se pe evidențierea măsurilor de politică economică necesare pentru îndeplinirea criteriilor economice de aderare stabilite la Copenhaga. Astefel, structura PEP-ului României cuprindea secțiuni referitoare la evoluțiile macroeconomice, cadrul macroeconomic al politicii economice, finanțele publice și reformele structurale, precum și două anexe privind matricea angajamentelor de politici economice și evoluția principalilor indicatori în perioada 1999-2005, ceea ce a însemnat extinderea orizontului de prognoză și programare cu un an față de ceea ce solicitase Comisia Europeană.

Cea mai obiectivă evaluare a calității Programului economic de preaderare al României a fost oferită chiar de serviciile Comisiei Europene. Comisia Europeană a apeciat că „planurile de reformă economică ale autorităților române sunt ambițioase și cu o largă sferă de cuprindere, conținând angajamente importante (în special pe latura fiscal-bugetară) și obictive lăudabile (cum ar fi accelerarea privatizării și întărirea disciplinei fiscale a întreprinderilor)”. PEP-ul României era considerat credibil și realist din punct de vedere al ipotezelor de dezvoltare economică asumate, iar transpaența și obiectivitatea descrierii problemelor existente atunci în economia națională a fost apreciată pozitiv.

Evaluarea Comisiei Europene sublinia faptul că PEP-ul României viza clar finalizarea reformelor economice necesare îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga și atingerea unui grad cât mai ridicat de convergență reală cu economia comunitară, axându-se în acest sens pe consolidarea stabilizării macroeconomice și asigurarea unei rate înalte, dar în același timp sustenabile, de creștere economică.

„Comisia Europeană considera că opțiunile majore ale programului – dintre care enumerăm numai câteva:accelerarea procesului de privatizare și restructurare a sectorului de stat, îmbunătățirea climatului de afaceri, majorarea investițiilor în capitalul uman și în infrastructură, ameliorarea poziției bugetare prin restabilirea disciplinei financiare, eliminarea practicilor discreționare, întărirea colectării veniturilor bugetare și extinderea bazei de impozitare, precum și reducerea inflației la un nivel exprimat printr-o singură cifră – or să conducă la atingerea obiectivelor anterior menționate, în condițiile implementării reformelor asumate.”33

De asemenea, prezentarea a două scenarii de creștere economică pentru perioada 2001-2005, un scenariu de bază și un scenariu alternativ, a fost apreciată ca deosebit de utilă pentru o prognozare cât mai corectă a evoluției economiei românești în perioada considerată.

Pe lângă numeroasele elemente pozitive identificate în PEP-ul României, serviciile Comisiei Europene au făcut și o serie de observații menite să ducă la ridicarea calității programului până la nivelul programelor de stabilitate și convergență ale statelor membre. De altfel, aceste observații trebuiau luate în considerare cu prioritate la actualizarea programului economic de preaderare de către toate instituțiile implicate în acest proces.

Două recomandări majore ale Comisiei Europene meritau o deosebită atenție:

În primul rând, se impunea un grad mai ridicat de detaliere în ceea ce privește termenele de realizare a măsurilor preconizate și costurile financiare pe care le impuneau aceste măsuri. Aceasta ar fi dus, în principal, la o estimare mai precisă a impactului bugetar individual și agregat al măsurilor de reformă și deci la o mai mare acuratețe a previziunilor economice și a PEP-ului, în general.

Importanța cuantificării financiare apărea cu atât mai evidentă în domeniile în care reforma presupunea costuri bugetare considerabile, cum ar fi fost sectorul agricol, protecția mediului, sistemul public de pensii, sistemul de sănătate publică.

În acest context, este important de evidențiat că, având în vedere faptul că multe dintre măsurile incluse în PEP reprezentau angajamente asumate de România prin documentele de poziție pentru negocierea aderării la UE, o asemenea detaliere a termenelor și cuantificare a costurilor fusese făcută deja și era cuprinsă în dosarele de fundamentare care însoțeau documentele de poziție.

În al doilea rînd, era necesară o fundamentare mult mai detaliată a scenariilor macroeconomice pe termen mediu, pe care era construit PEP.

Astfel, era esențial ca prezentarea cantitativă a evoluției pe termen mediu prognozate pentru principalele agregate macroeconomice să fie însoțită de explicații detaliate cu privire la factorii care au fost luați în considerare la previzionarea trendurilor anuale ale acestora. O asemenea fundamentare ar fi contribuit la o mai mare transparență a scenariilor de creștere economică și deci la un grad mai ridicat de convergență cu prognozele Comisiei Europene și ale organismelor financiare internaționale.

De altfel, detalierea ipotezelor macroeconomice pe termen mediu a fost impusă în 2002 de experții Comisiei Europene, la discutarea previziunilor economice de primăvară ale Comisiei Europene pentru țările candidate.

De asemenea, un accent deosebit se impunea a fi pus pe alinierea deplină la standardul ESA 95 a statisticilor ce intrau în componența scenariilor macroeconomice ale PEP, ceea ce asigura îndeplinirea cerințelor statistice ale Uniunii economice și monetare, în general, și ale procedurii de supraveghere bugetară multilaterală, în particular, precum și comparabilitatea statistică directă cu statele membre și celelalte țări candidate. În acel context, era de subliniat și importanța corelării statisticilor din PEP cu cele raportate de Romînia în cadrul procedurii de notificare fiscală, ambele exerciții fiind componente ale aceleiași proceduri de supraveghere bugetară în perioada de preaderare.

Observațiile deja formulate de Comisia Europeană în cadrul evaluărilor anuale au fost dezvoltate prin intermediul „Ghidului pentru actualizarea PEP”. Acest ghid reprezenta și pentru instituțiile românești implicate în elaborarea PEP documentul de referință în ceea ce privea exigențele Comisiei Europene legate de acest document pragmatic.

Capitolul VI

Evaluări și concluzii privind impactul aderării României la UE

Procesul pregătirii aderării la UE a necesitat, ca unul din principalele elemente de fundamentare, o evaluare cât se poate de completă și metodică a impactului asupra societății românești, a costurilor și beneficiilor pe care le-au implicat aderarea și implementarea acquis-ului și a politicilor comunitare aferente.

În 2002, Institutul European din România a coordonat elaborarea unei serii de 14 studii de impact. Intenția autorilor studiilor a fost să ofere o opinie fundamentală decidenților politici din România, funcționarilor publici sau altora implicați în procesul aderării la UE.

Cele ce urmează reprezintă un punct de vedere al autorului cărții privind aceste studii.

Situația existentă în România a fost analizată pentru domenii care aveau o importanță strategică în privința relației dintre cerințele acquis-ului și semnificația lor în contextul jaloanelor fundamentale ale politicii de dezvoltare economică a României.

Analizele efectuate acordau o atenție deosebită problemelor transformării României într-o economie de piață funcțională, cu accent pe considerațiile de ordin macroeconomic, acquis-ul referitor la „cele patru libertăți”, întărirea disciplinei financiare, privatizare, politica industrială corelată cu politica concurențială, dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, politicile privind educația, cercetarea și dezvoltarea, politicile sociale și regionale, precum și politica privind protecția mediului.

Analiza managementului dezvoltării noului concept „new economy”, în contextul procesului de aderare a României la UE, precum și a cadrului instituțional și a politicilor comunitare în domeniu a condus la soluții atât pentru promovarea „noii economii” în țara noastră, în contextul aderării la UE, cât și pentru reducerea decalajelor existente față de statele membre. Soluțiile propuse se încadrau în contextul priorităților naționale pentru tranziția către societatea informațională, priorități prezentate și în negocierile de aderare, la capitolul de telecomunicații și tehnologia informației, și pentru a căror realizare s-a derulat o serie de proiecte privind facilitarea accesului larg la Internet, educația și formarea continuă, stimularea comerțului electronic, asigurarea accesului rapid al cetățeanului și al companiilor la serviciile administrației publice, trecerea la e-government.

Studierea și evaluarea impactului liberalizării pieței de utilități publice se constituise într-un instrument util pentru urmărirea și rezolvarea problemelor care puteau apărea în cursul procesului de liberalizare a sectorului, precum și a măsurilor pe termen scurt ce trebuiau luate în vederea întăririi capacității autorității de reglementare. Au fost puse în evidență efectele nivelurilor tarifelor de utilități publice asupra bugetelor consumatorilor casnici și asupra companiilor de utilități publice. În ceea ce privește sectorul de electricitate și gaze naturale, în contextul respectiv, reforma sa avea o deosebită importanță din punctul de vedere al criteriului de economie de piață funcțională și competitivă.

În ceea ce privește politica industrială a României, o abordare de genul „Neutralitate vs. Selectivitate” privind restructurarea industrială a generat soluții pentru creșterea competitivității, reducerea amplitudinii fluctuațiilor economice și diminuarea dependenței de subvenții a industriilor prelucrătoare.

Această abordare corespunde Strategiei de politică industrială, iar aplicarea Planului de acțiuni pentru implementarea strategiei în principal în ceea ce privește întărirea disciplinei financiare la nivelul întreprinderilor a venit în întâmpinarea cerințelor Comisiei Europene pentru creșterea competitivității sectorului.

Evaluarea privind compatibilitatea dintre regimul zonelor speciale de dezvoltare din România și politica UE în domeniul ajutorului de stat arăta că era necesar ca, într-o perioadă relativ scurtă, schemele de ajutor de stat să fie convertite în scheme de ajutor compatibil. Referitor la zonele libere, rezulta că existau puncte de incompatibilitate cu reglementările europene prin facilitățile acordate acestora, și anume scutirea de impozit pe profit pe durata de operare a zonei nefiind condiționată de realizarea unor investiții, ci pentru susținerea costurilor zilnice ale firmelor licențiate, să opereze în zonele libere. Se propunea ca această facilitate să fie total exclusă sau modificată în asemenea mod încât să fie legată de realizarea de investiții sau de crearea de locuri de muncă.

Evaluarea impactului implementării secvențiale a impozitării indirecte s-a axat pe impozitele indirecte (TVA și accize). Direcțiile de acțiune necesare în scopul atenuării impactului alinierii legislației naționale la prevederile comunitare constau în diminuarea numărului produselor accizate neobligatoriu, reducându-se astfel și costurile aferente controlului și verificării plății accizelor, și creșterea cotelor și gradului de colectare a accizelor la cele trei categorii obligatorii:alcool, tutun și produse petroliere. De asemenea, deveneau necesare adoptarea și implementarea cât mai curând a legislației privind sistemul de antrepozitare fiscală, care constituia un instrument foarte util pentru întărirea controlului administrației fiscale și lupta împotriva evaziunii fiscale.

Analiza impactului acqius-ului de mediu asupra anumitor sectoare industriale în România a avut drept scop identificarea efectelor implementării directivelor privind prevenirea și controlul integrat al poluării și al instalațiilor mari de ardere asupra a cinci sectoare industriale:energie, minerit, chimie și petrochimie, metalurgie și materiale de construcție. Studiul constituia un punct de plecare pentru argumentarea perioadelor de tranziție prin prisma costurilor ridicate necesare respectării standardelor în domeniu. În acest sens, au fost analizate costurile necesare monitorizării transpunerii acquis-ului, precum și costurile și beneficiile implementării celor mai bune tehnici disponibile, în toate cele cinci cazuri fiind evidențiate scenariile privind cel mai ridicat, respectiv cel mai scăzut cost de conformare.

Domeniul vamal necesita un răspuns privind tarifele vamale și politica tarifară. Acest răspuns era necesar pentru pregătirea administrației vamale pentru colectarea și controlul resurselor proprii viitoare ale UE, pentru gestionarea contingentelor și colectarea accizelor și asigurarea unui management propriu al tuturor politicilor comunitare gestionate de autoritățile vamale, în special al Politicii agricole comune.

Studiile conțineau o analiză detaliată a situației din România în raport cu cerințele legislației comunitare, ofereau elemente concrete care puteau fi folosite în negocierea capitolelor respective, în special în ceea ce privește justificarea perioadelor de tranziție solicitate de România. De exemplu, în privința perioadei de tranziție de 8 ani solicitate în negocierea capitolului 7- agricultura, pentru eliminarea din cultură a viilor hibride, autorii considerau perioada ca fiind prea lungă. Pentru punctele slabe în argumentarea solicitărilor României, era nevoie de argumente alternative pentru fundamentarea solicitărilor privind, de exemplu, perioadele de referință și cotele. În plus, cu toate că în studiu era abordată pe larg problematica evoluției și perspectivelor Politicii agricole comune, aspectele referitoare la plățile directe impuneau o adâncire a analizei în contextul evoluției restructurării Politicii agricole comune și al propunerilor Comisiei Europene privind cadrul financiar.

Impactul transpunerii sistemului de calitate al UE (standarde, norme și regulamente tehnice) asupra unor activități industriale-cheie din România prezenta o abordare teoretică a legislației românești și europene în domeniul activităților industriale, circumscrise capitolelor 1 – libera circulație a mărfurilor, 2 – libera circulație a persoanelor și 3 – libera circulație a serviciilor.

A fost evaluat impactul transpunerii sistemului de calitate al UE la nivel macroeconomic și microeconomic și au fost realizate analize SWOT. Estimarea costurilor pe care le-ar fi implicat aplicarea acquis-ului într-o analiză detaliată cu date referitoare la politicile industriale naționale și sectoriale ar fi servit programării multianuale a fondurilor bugetare și comunitare.

Implicațiile aderării României la UE asupra instituțiilor din sectorul public era o problematică ce constituia o prioritate de prim rang în toate statele UE.

Prezentarea cerințelor administrative pe fiecare capitol de negociere, conform acquis-ului comunitar, precum și a progreselor României în implementarea acestor cerințe putea constitui o bază pentru o evaluare și cuantificare concretă a necesarului de resurse financiare, umane și tehnice pentru aplicarea deplină a acquis-ului comunitar de către administrația publică românească. De asemenea, sunt evaluate alte două dimensiuni foarte importante ale procesului de reformă administrativă:întărirea capacității de absorție și gestionare a fondurilor comunitare și consolidarea funcției publice, esența reformei administrative.

Desigur, ca efort de cerectare, studiile de impact sunt întotdeauna utile. Pregătirea pentru aderare era, prin însăși natura sa, un proces. Considerații de natură politică, dar și economică faceau însă ca efortul României pentru integrarea în UE alături de celelalte țări candidate să fie un efort susținut, cu un ritm foarte rapid al evoluțiilor. Din aceste considerente, a trebuit să judecăm utilitatea studiilor de impact, în primul rând, pentru susținerea acestui efort de pregătire a aderării.

Având în vedere faptul că un impact fundamental al pregătirii pentru aderare îl constituiau costurile suportate de societatea românească, estimarea costurilor transpunerii acquis-ului a fost necesară la elaborarea bugetelor ordonatorilor de credite.

Mai mult, ar fi fost ideal ca studiile să urmărească evoluția negocierilor și să încerce să răspundă la problemele sensibile ridicate în cursul acestora, astfel încât să poată completa sarcina autorităților în cadrul procesului de pregătire a aderării.

O necesitate-cheie, în perspectiva elaborării viitoarelor astfel de studii, o constituia prezentarea exhaustivă a experiențelor statelor membre UE, dar și a altor state candidate, în ceea ce privește adoptarea anumitor soluții și modele de natură legislativ-instituțională pentru implementarea sectorială a acquis-ului comunitar. Astfel de informații ar fi de un real folos în alegerea celor mai bune soluții pentru România, soluții care să se dovedească viabile în contextul intern și regional.

Bibliografie

Aldea, Victor ; Botez, Octavian Gh., Aderarea României la Uniunea Europeană și implicațiile sale asupra comerțului exterior, Ager – Economistul, 2005, București, România

Angelescu, Coralia ; Ciucur Dumitru ; Aceleanu, Mirela, Economia României și Uniunea Europeană, ASE, 2005, București, România

Avram, Ion, Uniunea Europeană și aderarea României, Sylvi, 2001, București, România

Avram, Marius ; Moldovan, Radu ; Tătar, Mircea, Integrarea : publicație dedicată procesului de integrare europeană și euro-atlantică a României, MCP Transilvania, 2001, Cluj-Napoca, România

Ciupagea, Constantin; Țurlea, Geomina; Țurlea, Cristian, Procese definitorii și tendințe în integrarea economică europeană în Uniunea Europeană, Centrul de Informare și Economie Economică, 2003, București, România

Ciupagea, Constantin; Unguru, Manuela Cristina, Abordări teoretico-metodologice privind costurile și beneficiile integrării României în Uniunea Europeană, Institutul de Economie Mondială București, 2004, București, România

Cleaver, Kevin, A preliminary strategy to develop a knowledge economy in European Union accession countries, The World Bank, 2002, Washington, USA

Dăianu, Daniel, Pariul României : economia noastră : reformă și integrare, Compania, 2004, București, România

Haiduc, Ioan, Procesul de cooperare și integrare economică europeană, ASE, 1993, București, România

Iancu, Aurel, Dezvoltarea economică a României : competitivitatea și integrarea în Uniunea Europeană, Academia Română, 2003-2005, București, România

Jinaru, Aron ; Caragea, Alexandru; Țurlea, Geomina; Feldman, Jean Francois, Noua economie din perspectiva aderării României la UE, Institutul European, 2002, București, România

Lejeune, Ine; Van Denberghe, Walter, The enlargement of the European Union : a guide for the entrepreneur, John Wiley & Sons, 2004, Chichester, USA

Lipatti, Valentin, Integrarea europeană : prioritate în politica externă a României, Fundația “România de Mâine”, 1996, București, România

Marin, Dinu; Mereuță, Cezar; Economia României : 1990-2000 : compendiu, Editura Economică, 2001, București, România

Marino, Adrian, Pentru Europa : integrarea României. Aspecte ideologice și culturale, Polirom, 1995, Iași, România

Miron, Dumitru; Păun,Laura; Dima, Alina, Economia integrării europene, ASE, 2001, București, România

Olaru, Corneliu, Istoria europeană și aaa Uniunii Europene, Newa TED, 2002, București, România

Pavelescu, Florin-Marius, Economia României în a doua jumătate a secolului XX, Centrul de Informare și Documentare Economică, 2006, București, România

Pelinescu, Elena, Economia națională și integrarea în Uniunea Europeană, Institutul de Prognoză Economică, 2002, București, România

Puwak, Hildegard, Managementul extinderii Uniunii Europene : etape, obiective, strategii, Expert, 2004, București, România

Puwak, Hildegard, Romania in the enlarged European Union, Expert, 2004, București, România

Răduțiu, Simona Vonica; Băjenaru, Cristina; Doboș, Cristina, Aderarea României la Uniunea Europeană, Centrul de Informare și Documentare Economică, 2004, București, România

Zamfirescu, Nicolae Idu, Costuri și beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru țările candidate din Europa Centrală și de Est, Institutul European din România, 2001, București, România

www.europa.eu

www.bnr.ro

www.mae.ro