Implicatii Psihopedagogice In Invatamantul de Masa la Copilul cu Adhd

INTRODUCERE

Titlul lucrării este „Implicații psihopedagogice în învățământul de masă la copilul cu ADHD ”

Motivul pentru care am ales această temă ,este că sunt pedagog școlar și în cadrul programului prelungit școală după școală , iar munca pe care o desfășor mi – a dat ocazia să urmăresc comportamentele copiilor din școală. În cadrul acestui program ,am observat tulburări de comportament asemănător acelui de tip de ADHD la unii copii(care ulterior remis medicului și psihologului din centru de sănătate mintală , care certifică prezența acestei tulburări de comportament). Alegerea temei a mai fost influențată și de faptul că doresc să aprofundez și să înțeleg acest tip de tulburare de comportament, cât și pentru a putea ajuta copii care manifestă un comportament celui de adhd și integrarea lor in școala de masă cu aplicarea metodelor,strategiilor și intervențiilor celor de terapie complementară. Atât fericirea și starea de bine contribuie la un echilibru armonios iîntre trup și suflet. Acest tip de comportament provoacă o mare neliniște interioară si nu numai, comportamentul interferă negativ cu dezvoltarea lor și împiedică procesul de adaptare la societate din care face parte( colectiv, grup, prieteni).

”ADHD este o afecțiune neuropsihiatrice cu etiologie multifactorială cu debut din copilărie,

caracterizată prin dificultăți de atenție, hiperactivitate / impulsivitate, care pot

persista la vârsta adultă, care afectează diferite domenii precum academic, profesional și social.” De multe ori evită, displace, sau este reticent

Nu se poate angaja în activități care necesită efort mental susținut (școala ,temele sau alte activități extra școlare).

ADHD este asociat cu dificultăți serioase sociale, psihologice (stima de sine scăzută) și apare dificultăți în radamentul școlar.

Este afectată și sfera relațiilor sociale ale acestor copii si adolescenti cu frații, colegii, părinții și alți adulți.

Ca urmare a comportamentului agresiv sau impulsiv acești copii sunt respinși de altii și tratați într-un mod negativ .Familiile lor au un sentimente de incompetență și discordie civila, din cauza acestor comportamente social deranjante.

ADHD sau deficitul de atenție reprezintă un "defect" neurologic, datorat structurii particulare și chimiei creierului și se manifestă prin incapacitatea copilului de a se concentra pe o sarcină sau activitate,să rezolve probleme, să planifice lucrurile, să înteleagă acțiunile celorlalți și să-și controleze impulsurile de hiperactivitate – este foarte dinamic si deseori actioneaza fără să gândească, temperament dificil sau abilități sociale scăzute. Este o afecțiune destul de frecvent întâlnită, deși nu întotdeauna diagnosticată, care poate avea o mare influență negativă evoluției copilului pe termen lung, dacă nu este controlată la timp.
Copiii cu ADHD pot fi întârziați cu aproape 30 % din vârsta actuală în capacitatea de fi atenți.și in

Majoritatea problemelor comportamentale ale copiilor și adolescenților diagnosticați cu ADHD sunt legate de impulsivitate și distractibilitate. Acești copii sunt „neobosiți” și nu pot sta într-un loc nici pentru o perioadă scurtă de timp. Uneori vorbesc mult și au dificultăți în amânarea recompensei. Își asumă multe riscuri, și ca atare sunt mai predispuși spre a face accidente sau a fi victime ale accidentelor.Se poate spune despre majoritatea copiilor ca sunt usor hiperactivi si ca nu isi pot mentine atentia pentru mult timp, insa la copiii bolnavi aceste simptome afecteaza invatarea, adaptarea la mediul scolar si deseori relatiile cu ceilalti copii. . De multe ori, ADHD este însoțită de tulburări de învățare sau de tulburări de vorbire. Tulburarea debutează înainte de 4 ani, dar de cele mai multe ori nu este recunoscută până la începerea școlii. Mai târziu pot să apară și opoziționismul provocator și tulburările de conduită.

ADHD este o afectiune care se caracterizează prin :lipsa de concentrare, hiperactivitate și

impulsivitate. Originea ADHD este multifactorială, atât biologic și psihosocial (mediu) aceasta este o boală care nu poate fi vindecată, poate fi doar ameliorata și să se intervină cu terapiicombinate.

Părinții și profesorii pot învăța strategii de combatere a simptomelor de coping.

ADHD- ul are rate mari de tulburari de comportament care se manifestă întâi internalizat(depresie și anxietate ) iar apoi externalizat(agresivitate / impulsivitate).

”In literatura pedagogica contemporana se foloseste din ce in ce mai des conceptul de ameliorare sau dezvoltare scolara(school improvement), care presupune: orientarea către acțiune și o continuă dezvoltare profesională a școlii, schimbari concrete în curriculum, parteneriat activ cu alte școlii sau instituții comunitare, deschidere spre trebuințele reale ale elevilor și comunității, crearea unui mediu școlar favorabil înțelegerii și acceptării celorlalți colegi de școală, indiferent de cultura, experiența, potențialul de învățare al acestora( Stoll&Fink, 1996). Practica școlară în domeniul educației integrate a demonstrat faptul că rezolvarea problemelor pe care copii le întimpină în procesul intructiv- educativ determină o analiză pe mai multe planuri a problemelor de învățare, în funcție de orientarea și perspectiva de abordare a acestor probleme.

Astfel, în funcție de valoarea individuală și socială a experiențelor de învățare, importanța grupului școlar pentru integrare, percepțiile și reprezentările sociale asupra rolului școlii într-o societate sau comunitate , putem identifica următoarele perspective:

-perspectiva individuală;

-perspectiva de grup;

– perspectiva culicularră;”(introducere în psihopedagogia specială și asistența socială- pag217-218 de florin emil verza)

Perspectiva individuală – putem spune că se pune acent mare pe o serie de identificări și de evidențieri a problemelor specifice învățării indiferent de categoria oricărui copil cu cerințe educative speciale.Aceste efecte negative au reacții de marginalizare a copilului , de dispreț ,etichete,respingere.

Pespectiva de grup – aceasta se caracterizează prin relațiile elevului cu colegii de clasă și la strategii și modalități de rezolvare a problemelor în grup, indiferent de problema care ar trebui rezolvată fie ea , problema de învățare.

Perspectiva culicularră – ea evidențiează aspecte care se referă la flexibilitatea conținuturilor și la adaptare a mijloacelor de învățare, cu certitudine putem spune ca ea asigură eficiența învățării aceasta depinzind de fiecare elev în parte , fie de rezolvarea dificultăților de învățare prin tehnici folosite în învățământul integrat.

”Integrarea copiilor cu tulburări de comportament-presupune aplicarea unor strategii de intervenție psihopedagogică destinate prevenirii și corectării comportamentelor indezirabile mediului școlar și social, consolidarea unor atitudini favorabile față de școală din partea elevului cu tulburări de comportament.

În cadrul activităților didactice o atenție deosebită va fi acordată procesului de evaluare care ar putea să sprijine metodele și tehnicile folosite la activitățiile de consiliere, unde prin acordarea unor anumite recompense( în cazul nostru valorizarea în fața colegilor sau obținerea unor aprecieri verbale, calificative sau note bune la anumite discipline), pot fi stinse unele comportamente nedorite sau consolidate la anumite comportamente pozitive.

Orice copil poate întâmpina dificultăți de învățare sau de adaptare școlare datorate unor multiple cauze, dependente sau nu de voința sa.Acest fapt nu trebuie să constituie un argument în favoarea excluderi sale din școala de masă și transferarea într-o școală specială.”(introducere in psihopedagogi specială….. pag 225-226).

”Hiperactivitatea cu deficit de atenție se întâlnește în aproape toate țările și grupurile etnice. Este mai des întâlnită la indivizi cu precedent în tulburările de conduită, dificultăți de învățare, ticuri sau sindromul Tourette. Tulburarea debutează în 50% din cazuri înainte de 4 ani, dar de cele mai multe ori, nu este recunoscută până la începerea școlii. Manifestările persistă întreaga copilărie.

Mai târziu, apar opoziționismul provocator și tulburările de conduită . La adult se manifestă tulburări de personalitate de tip antisocial. O treime dintre copii prezintă semnele tulburării și ăn perioada adultă. Hiperactivitatea cu deficit de atenție are o evoluție defavorabilă , prezisă în special de coexistența tuburării de conduită IQ scăzut și tulburarea mentală severp la părinți. Determină o deteriorare în activitatea socială și școlară, iar principal complicație este eșecul școlar.Cea mai comună arie de inadaptare este în activitatea școlară, unde indivizii hiperactivi au tendința să repete clasa, necesită educație specială, sunt suspendanți pentru conduită inadecvtă , exmatriculați, etc. Indivizii hiperactivi cel mai adesea ating un nivel educațional inferior persoanelor normale cu aceeași vârstă și capacitate intelectuală. Aproximativ 35% , dintre copii hiperactivi vor prezenta dificultăți de învățare( întârziere la citit, matemtică, scris, limbaj)în afara simptomelor specifice tulburării. Hiperactivitatea cu deficit de atenție are atât o determinare genetică , cât și de mediu. Evoluția tulburării este afectată de relațiile interpersonale, de evenimentele de viață și tratament. Tulburarea are o puternică bază neurologică și este asociată cu complicații prenatale sau din timpul nașterii mai mari decât normal, iar în unele cazuri apare ca un rezultat direct al unori boli sau traume la nivelul sistemului nervos central.” ( copii și adolescenți probleme, tulburări , evaluare și intervenție psihoterapeutică Iolanda Mitrofan 2014 –pag 21)

Educarea unui copil cu deficit de atenție ( cu sau fără hiperactivitate ) este o adevărată piatră de încercare pentru învățător (Parker ,1988). Copii cu deficit de atenție fără hiperactivitate sunt incapabili sa-și mențină atenția la sarcină, sunt dezorrientați și adesea uită sarcinile și rutina clasică. Acești copii dau impresia că trăiesc în altă lume și pot să arate oatitudine pasivă în clasă.. Copii cu ADHD au, dificultăți de organizare și uită procedurile școlare. In plus prin comportamentul lor impulsiv și hiperactiv, tulbură activitatea normală a întregii clase.

Au tendința de a manifesta o ” neatenție activă”, determinând astfel întreruperea din activitate și a altor copii din jurul lor. Au tendința de a vorbi excesiv de a nu se adaptat, de a nu asculta, de areacționa excesiv la evenimentele clsei, sunt imaturi, nepregătiți, neatenți și, cazurile cele mai serioase pot fi descriși ca sălbatici,agresivi și cu tendința de a descredita autoritatea învățătorului( aceste cazuri extreme este posibil să fie diagnosticate adițional și cu tulburări de conduită)( pag 29 – 30.. copii și adolescenți….).

Principalele modalități de încurajare a socializări unui copil se face in prima fază prin procesul de imitare și identificare, adică prin educația directă, implicând pedepse și recompense, și prin transmiterea expectanțelor sociale.

Deseori sunt afectați atât copiii cât și părinții. Adulții cu sau fără ADHD în calitate de părinți ai unui copil cu ADHD au nevoie de intervenție psihologică formativă în vederea abilitării cu mijloace educative adecvate față de proprii lor copii.

Cercetările din domeniul neuropsihobiologiei demonstrează că ADHD reprezintă un deficit neurobiologic, cu determinism genetic, care poate fi puternic influențat educațional* (Dobrescu, 2010). Adulții cu ADHD care devin părinți reprezintă modele negative, iar parentingul este un eșec. Ca urmare, este importantă cunoașterea și diagnosticarea adulților care se ocupă de copil. 

ADHD se manifestă prin afectarea funcțiilor executive (organizare, planificare, memorie de lucru, atenție selectivă, flexibilitate), datorată disfuncțiilor dopaminergice și noradrenergice din ariile sistemului limbic (amigdala cerebrală, girusul cingulat anterior, hipocamp).

ADHD este caracterizat printr-un debut precoce, înainte de vârsta de 7 ani și printr-o combinație între hiperactivitate, comportament dezordonat și lipsă de concentrare a atenției,  incapacitate de utilizare corectă a deprinderilor, neliniște, impulsivitate și un grad crescut de distractibilitate. Aceste particularități sunt pervazive și persistente în timp.

* Dobrescu, I., (sub red.), 2010, Manual de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului, vol. I, Ed. Medica, p. 316

Absolut orice copil fie el de orice religie sau etnie are dreptul la educație , această educație care să se realizeze printr-un proces motivant, atrăgător, plăcut și creeativ. Putem spune cu certitudine că fiecare din noi pășim în această viață cu o diversitate de calități unde contribuim la diversitatea vieții, la creearea unui mediu de învățare sănatos. Putem spune că copii sunt comorile și reflexia fiecăruia dintre noi, prin ochii lor descoperim emoția.

Promovarea inițiativelor care au ca țintă dezvoltarea șanselor egale în educație, a activităților centrate pe elev, o implicare mai largă a comunității în școlii și în dezvoltarea unor fenomene educaționale replicabile la nivel național.

Nu toate cazurile de neatenție ,hiperactivitate sau de probleme de comportament care apar în copilărie pot fi atribuite ADHD.

Deoarece ADHD este o dificiență neurologică ereditară în acea zonă a creierului care controlează comportamentul.

Sindromul hiperkinetic (hiperactiv) Simptomele acestui sindrom (exasperante și sâcâitoare) sunt produsul unui proces inflamator la nivelul creierului copilului (encefalită). Copilul hiperkinetic, agitat, violent, se situează la polul opus copilului paralitic, izolat, apatic. Vorbirea hiperkineticului poate fi normală, clară, neinhibată sau poate fi limitată sau complet absentă. În mod obișnuit, mișcările ample ale corpului sunt bine dezvoltate, dar se observă o lipsă de coordonare a celor care necesită precizie. Stările convulsive de tip „petit mal” sau crizele de tip epileptiform nu sunt ceva neobișnuit la acest copil. O altă caracteristică prezentă este legănatul, fie el lateral, frontal, în picioare sau așezat, cu aplecare până la pământ sau stând în genunchi și pe coate și izbindu-și fruntea de saltea sau de podea. Adesea este prezent un alt simptom ciudat: accelerarea ritmului respirator. Somnul poate fi și el tulburat, așa cum pot apărea și probleme de alimentație, zbucium fără rost, obiceiuri bizare, capricii alimentare. Hiperkineticul se distinge, de asemenea, printr-o lipsă de concentrare a atenției, el putând fi ușor de distras de la o activitate sau preocupare. Masturbarea se poate prelungi excesiv în tinerețe, iar stimularea senzorială, îmbrăcând variate forme, ia proporții care depășesc normalul, apropindu-se de obsesie. Deși facultățile intelectuale ale copilului hiperkinetic nu sunt grav afectate, se poate remarca totuși un anumit grad de deteriorare cognitivă. Cum lucrăm cu un copil cu asemenea trăsături? La baza educației lui trebuie să stea ideea că acesta are nevoie de spațiu și de posibilități reale pentru a-și descărca energia și forța fizică, cu scopul ajutării altor persoane (fiind motivat de asemenea acțiuni). Este necesar să întărim la acest copil detașarea și prudența, să nu-l expunem la foarte mulți stimuli, mai ales noi (așadar, metodele educative moderne, bazate pe stimulare intensă, constantă, se dovedesc dezastruoase pentru hiperkinetic). El are nevoie de un mediu armonios, care să-i ofere stabilitate, de situații bine definite. EsenŃiale sunt dragostea și grija părintească, care trebuie menținute chiar și atunci când situația impune îndepărtarea temporară a copilului. Un exercițiu util și eficient în lucrul cu copilul hiperkinetic este cel al perceperii formelor „în oglindă” (ex: copilul trebuie să meargă pe un traseu – linie – un număr de pași într-o direcție și apoi trebuie să refacă forma traseului – ca în oglindă – în direcția opusă) sau al vorbirii „în oglindă” (cuvinte/propoziții pronunțate în ordine firească, apoi inversate).

BIBLIOGRAFIE

1. ALBU A., ALBU C., AsistenŃa psihopedagogică și medicală a copilului deficient fizic, Ed. Polirom, 2000. 2. FOZZA C., A., Îndrumar pentru corectarea deficienŃelor fizice, Ed. FundaŃiei România de Mâine, București, 2002. 3. MUȘU I., TAFLAN A., Terapie educaŃională integrată, Ed. ProHumanitate, Sibiu, 1997. 4. ROBĂNESCU N., Readaptarea copilului handicapat fizic, Ed. Medicală, 1976. 5. VERZA E. (coord.), Elemente de psihopedagogia handicapaŃilor, Ed. UniversităŃii București, 1990. 6. VERZA E., Psihopedagogie specială, manual pentru clasa a XIII-a, școli normale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1998. 7. VERZA E., Probleme de defectologie, vol.8, Ed. UniversităŃii București, 1988. 8. VERZA E., Metodologii contemporane în domeniul defectologiei și logopediei, Ed. UniversităŃii București, 1987. 9. VRĂȘMAȘ T., DAUNT P., MUȘU I., Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinŃe educative speciale, Ed. Meridiane, București, 1996. 10. WEIHS TH., Să-i ajutăm, iubindu-i, Ed. Humanitas, București, 1992.

Definirea tulburărilor de comportament Comportamentul reprezintă ansamblul reacțiilor adaptative, obiectiv-observabile, pe care un organism prevăzut cu sistem nervos le execută ca răspuns la stimulii din ambianță (Tilquin). Comportamentul este, așadar, expresia exterioară a raporturilor dintre individ și mediu, a echilibrului pe care individul îl realizează în procesul dinamic de integrare în viața socială și care este obiectivat, de regulă, într-un sistem de fapte sau de acțiuni supuse unei aprecieri morale. Mai putem defini comportamentul ca fiind conduita unui subiect luat în considerare într-un mediu și timp date, având semnificație adaptativă și întotdeauna subordonându-se unui sens (scop). Pe fondul interacțiunii copilului cu școala, cu familia, cu grupurile de prieteni, sau de cunoștințe etc., pot apărea comportamente adaptative, sau, dimpotrivă, se pot contura comportamente dezadaptative, aflate în conflict cu normele sociale (unanim acceptate de societate) care cultivă un tip de „comportament normal”. Comportamentul copilului/adolescentului este puternic influențat de-a lungul ontogenezei lui de dezvoltarea psihogenetică a individului și de mediul social în care acesta trăiește și muncește. Tulburările de comportament sau modificările de comportament sunt forme de dezechilibru psihic, ce implică tulburări în sfera emoționalvolitivă, ca urmare a unei leziuni cerebrale pre- sau post-natale, a unor structuri psihice morbide de natură sociogenă (I. Străchinaru, 1994). Aceste devieri de conduită sunt, așadar, nu doar abateri de la normele stării de sănătate, ci și de la normele morale, cu daune resimțite în raporturile sociale normale.

155

Criteriile de diferențiere ale unui comportament normal față de un comportament deviant diferă foarte mult de la o cultură la alta, de la o epocă la alta. În literatura de specialitate, în afara termenului de „tulburare de comportament” (adoptat de Comisia de Nomenclatură a Congresului Mondial de Psihiatrie Infantilă din 1950), există numeroase alte denumiri folosite pentru a desemna aceeași realitate. Astfel, Yonbrel vorbește despre „copilul rău”, Wallon despre „copilul turbulent”, Beaujean despre „copilul revoltat”, Lafon despre „inadaptare juvenilă” etc. (R. Rășcanu, 1994). În țara noastră, R. Rășcanu, în 1980 a introdus termenul de „sindrom comportamental” sau „comportamentism”. Persoana cu tulburare de comportament se deosebește de cea normală prin faptul că acest tip de conduită este oscilantă, pendulând adeseori între agresivitate, iritabilitate, tendințe necontrolate și necenzurate, lipsa stăpânirii de sine și neevidențierea autocontrolului. Putem afirma că adolescentul/tânărul cu tulburări de comportament își dezvoltă anumite trăsături de personalitate specifice, diferite de cele ale individului cu un comportament normal: modificări la nivelul structurilor morale (referindu-ne de fapt la lipsa valorilor morale sau la influența negativă a celor imorale), modificări la nivelul relațiilor afective (frecvent fiind prezente atitudini de ostilitate, de neîncredere sau agresivitate), scăderea pragului de toleranță la frustrație (din cauza egocentrismului ridicat orice renunțare la ceva care-i produce plăcere este percepută ca agresiune asupra propriei persoane), perturbarea sentimentelor de culpabilitate (care fie nu există, fie iau forma unei sfidări, culpabilitatea fiind puternic interiorizată), existența unor puternice sentimente de devalorizare (cel în cauză autopercepându-se ca fiind o „non-valoare” – apreciere întărită frecvent atitudinal și verbal și de cei din jur și continuând să repete comportamente negative tocmai pentru că nu-l crede nimeni bun de ceva sau capabil să se schimbe), a unor sentimente acute de injustiție (responsabilitatea pentru comportamentele sale fiind atribuită altor persoane, sistemului, societății – „mi se face o cruntă nedreptate”). La aceste particularități specifice persoanei cu tulburări de comportament putem adăuga și existența contrarietăților Eu-lui, acesta, pe de o parte, caracterizându-se printr-o slabă consistență și echilibru intern (mascate frecvent prin manifestări perturbatoare gen mânie, negativism, minciună etc., care indică fals puterea sau forța Eu-lui, a persoanei) și pe de altă parte, printr-o alterare a relaționării cu persoanele iubite (acestea devenind doar obiect de satisfacere egoistă a nevoilor personale și nu parteneri de comunicare sau de contopire spirituală). În plus, pot apărea și tulburări de cunoaștere, persoana în cauză trăind exclusiv în prezent, faptele actuale fiind percepute de sine-stătător, fără nici o legătură cu experiența trecută, astfel că realitatea în care se înscrie persoana cu aceste tulburări este una eminamente actuală. Pe acest fond, tulburările de comportament aduc cu ele și perturbările de apărare, acestea fiind frecvent de tip defensiv, centrate fie pe găsirea unor scuze sau a unor mijloace/căi de a scăpa de o acuzație sau dintr-o situaŃie neplăcută, fie pe identificarea – reală sau imaginară – a unui vinovat („țap ispășitor”) al actelor sale, fie pe găsirea unui aliat puternic (care să-l sprijine în acțiunile sale). De asemenea, mecanismele de apărare ale celor cu tulburări comportamentale sunt orientate spre găsirea de rezistenŃe la schimbare (mai ales în fața tentativelor de reeducare, interpretate frecvent ca atac direct la securitatea interioară) și spre descoperirea sau inventarea de puncte slabe, negative la o persoană valoroasă, cu influență pozitivă puternică în grup. Tulburările de comportament produc adeseori și deformarea conceptului de libertate, care, în interpretarea persoanei cu asemenea comportament, înseamnă lipsa oricărei restricții, a oricărei exigențe sociale, inexistența oricărei reguli, „libertatea” fiind considerată în acest context sinonimă cu „hiperautonomia” (fiind de fapt o accentuată tendință spre anarhie). Sentimentele umanitare, pe fondul tulburărilor de comportament sunt denigrate, persoana respectivă manifestând o opoziție fățișă față de sentimente de tipul milei, înțelegerii, respectului etc., ridiculizându-le, luându-le în bătaie de joc sau atacând persoanele din jur care le manifestă în comportament (pe care, de altfel, le consideră „slabe”). Imaginea de sine a tinerilor cu tulburări comportamentale este inadecvată și săracă în privința structurării conținutului ei. Semnalăm între caracteristicile ei o serie de itemi cu tendința de condensare în subsisteme operaționale la nivel psihosocial: – operare preponderent cu pseudovalori; – precaritate și inadecvență valorică;

– imaturitatea structurilor psiho-afective și sociale ale personalității; – inconsistența calitativă a conștiinței de sine; – imaturitatea socială exprimată în mod precar la nivel vocațional și axiologic; – realizarea falsă a imaginii de sine. Acest mare și grav deficit de maturizare socială generează la nivelul psihicului disfuncții și chiar diverse forme de dispersie. Marele deficit de la nivel axiologic imprimă, printr-o dinamică specială a intereselor, o înclinare a tinerilor și a adolescenților către trasee facile de ascensiune, de realizare: fuga către venit ușor (mai ales după 1990 la noi în țară și în condițiile trecerii spre economia de piață), tentația agonisirii banilor fără scrupule și numai cu un calcul egoist etc. Este știut și acceptat faptul că atât în planul normalului, cât și al patologicului ființează un sistem de aspirații în care sunt posibile disfuncționalități rezultate din discrepanța între aspirații și performanțe. La adolescenții și tinerii cu tulburări comportamentale, prezentând o imaturizare psiho-afectivă, persistă, de fapt, o necristalizare și o disfuncționalitate a elementelor structurale în planul personalității. Dispersia intereselor și a aspirațiilor, consecință a disfuncției prin defect psihosocial, induce o devitalizare a câmpului de aspirații, fapt care paralizează orizontul ascensiunii umane. Astfel, se sesizează elemente de bruiaj comportamental, care pot fi cotate între tendința tânărului spre șocant, spectaculos în sine și elemente de falsă reușită, de încercări nereușite la școli, facultăți, în căsnicii etc. Toate acestea sunt cauzate de imposibilitatea realizării unor mesaje de feed-back autentice, sau de desele „ricoșări” de pe orbitele funcționale normale. Această structură de personalitate a adolescenților cu tulburări comportamentale se evidențiază printr-o slăbiciune și o fragilitate psihoemoțională, printr-un tip de neconvergență față de frânele voliționale, față de normalitate. Această neconvergență se traduce prin performanțe foarte inegale la nivelul atenției, al memoriei, dar și prin hiperemotivitate, instabilitate, impulsivitate, elemente paroxistice la nivelul global al personalității. Pe celălalt palier al ecuației formării psihice se găsește mediul social față de care adolescenții devianți își comandă conduita, structurându-și reacții dintre cele mai variate (față de situațiile pe care le traversează în grup, în societate). Cel mai adesea se pot întâlni reacții nonadaptabile și un fel de impromptitudine la stimulii din mediu („impromptitudine situațională”). Se știe că la normalitate dezvoltarea psihogenetică este asimilată cu armonia, cu echilibrul. Față de acestea, în tulburările de comportament, în devianță găsim o dizarmonie a conduitelor, o dispersie a structurilor psihofizice, o neconvergență și o inadaptare în plan socio-moral. Esența tulburărilor de comportament în perioada 17-25 ani constă chiar în fenomenul dispersiei psihice, care le generează, concomitent cu inadaptarea și dezadaptarea. Dispersia psihică structurală la nivelul proceselor psihice bazale (atenție, memorie), distrugând unele valențe operaționale (la nivelul gândirii) și determinând proiectări la nivelul întregii personalități induce „derapări” ce pot coincide cu comportamentalismul, cu delicvența și cel mai adesea se identifică cu dezadaptarea. Aspectele medico-profesionale ilustrate de diferitele cercetări reliefează caracterul nestructurat al personalității comportamentalilor, slaba lor inserare socială, accentuând necesitatea efectuării expertizelor medico-legale psihiatrice până la 24-25 ani.(defectologie și logopedie- manual –editia a III-a Monica Delicia Avramescu)

Astfel de copii au nevoie de consiliere și sprijinpsiho-educațional, deoarece există o varietate de intervenții pentru a schimba mediul fizic și social al elevului cu ADHD.

Pentru a-i schimba comportamentul elevului , de a-i mări capacitatea de concentrare a atenției și de a-i micșora numărul de factori negativi, adică de distragere a atenției de la o sarcină de lucru care trebuie îndeplinită. Pentru acești copii este important să cunoască și să știe că există un set de reguli aplicabile de către specialistul terapeutic, profesorul sau părintele unui copil sau elev cu ADHD. Deasemenea este foarte important ca cei implicați în ajutorarea acestor copii, trebuie să-și însușească unele abilități pentru a-i putea să-i ajute.

Abilitatea de aplicare în mod consecvent sanțiuni care sunt clare și înțelese de către ei(această abilitate este aplicabilă la apariția unui comportament inadecvat).

Abilitatea de a-l recompensa la reacția unui comportament pozitiv. Aceste recompense pot fi ele , materiale sau sociale.

Abilitatea de ignorare a comportamentelor inadecvate minore.

O altă etapă importantă pentru un elev cu ADHD este creearea sau pregătireabunui mediu favorabil , deoarece adaptarea mediului pentru astfel de copiieste important intervenția poate începe chiar cu cel de acasă apoi la școală.

Intervenția pe care un părinte o poate face în mediu acasă ar fi foarte benefică începând cu camera lui,apoi stabilirea unui program special după indoarcerea de la orele de curs, reguli, iar la școală învățătorul sau profesorul ar interveni cu stabilirea programului, a regulilor aplicabile clasei.

Această intervenție poate aduce benefici majore în ameliorarea conduitei.

Un program zilnic bine structurat și organizat cu atât el v-a avea un comportament mai puțin incontrolabil.

Intervenția timpurie poate reduce poate reduce problemele comportamentale și ulterioarele rezultate negative. ” Cu cât mai devreme cu atât mai bine(Farrington , 1994). Deci pare logic să se încerce identificarea copiilor cu probleme de comportament la finele primului an școlar, urmând ca apoi informațiile despre aceștia să fie transmise cadrelor didactite care-i vor prelua”.

Putem să menționăm că există si aspecte pozitive ale acestei tulburări de comportament de tip ADHD care includ următoarele:

Nivel ridicat de energie

O bogăție de resurseși creativitate

Tenacitate și intuiție

Flexibilitate și loialitate

Sensibilitate și căldură sufletească

Atitudine încrezătoare dar și iertătoare

Capacitatea de a-si asuma riscuri cu un dezvoltat simț al umorului.

Mai putem menționa faptul că nu toate persoanele cu ADHD se includ în aceste caracteristici sau calități menționate, putem spune că uneori nu ajung niciodată să se manifeste deplin, dar nici să fie recunoscute.

 „ADHD este o problemă reală de sănătate, care afectează, într-o măsură mai mică sau mai mare, între 2 și 5% dintre copii.“
„ADHD se prezintă în două moduri: printr-o purtare impulsivă, lipsită de automotivație (denumită comportament hiperactiv-impulsiv) și prin probleme de atenție, ale memoriei de scurtă durată și de învățare (deficit de atenție-probleme de învățare).“ autori Dr Christopher Green și Dr Kit Chee , editura ARAMIS , 2009 SE NUMESTE Sa intelegem ADHD (Deficitul de atentie insotit de tulburare hiperkinetica).

„Nu există nici o ființă atât de solidă fortificată încât să nu găsești un loc de pătrundere spre ea, dacă ești destul de inteligent și iscusit”.( Wasserman Jakob: „ A treia existență a lui Joseph Kerboven”, pag.94).

Este extrem de important în educarea unui copil cu ADHD în al încuraja și în ai acorda atenție( plasându-i) dându-i o responsabilitate , acest fapt denotă că ai încredere în el ,dar în același timp pot spune că pe plan afectiv (emoțional) nu se m-ai simte acea nesiguranță interioară ci este mai deschis,cooperant și manifestă un atașament față de cei care îi acordă atenție.Făcând acest lucru acordându-i o responsabilitate și o atenție mai deosebita nu face altceva decât să-i crească stima de sine și încrederea în forțele proprii.

Integrarea copiilor cu CES conferă instituției școlare rolul de componentă fundamentală a sistemului social, aptă să răspundă concret imperativelor de

moment ale evoluției din societatea contemporană și să rezolve o serie de probleme referitoare la nevoile de acceptare/valorizare socială a fiecărui individ și la capacitatea acestuia de a se adapta și integra într-o societate aflată în

continuă transformare.

Integrarea în școala obișnuită a elevilor cu cerințe speciale?

Integrarea școlară este un proces de includere în școlile de masă/ clase

obișnuite, la activitățile educative formale și nonformale, a tuturor copiilor

considerați ca având cerințe educative speciale. Dreptul de a fi educați în același fel și în același context social ca și ceilalți copii este apreciat a fi un drept universal de care să se bucure orice copil indiferent de dizabilitate.

Diferențele dintre elevi sunt văzute în școala incluzivă ca resurse de învățare în sensul că fiecare învață de la celălalt într-un proces de interacțiune continuă, iar tratarea diferențiată a elevilor este absolut necesară.

Modalități de integrare școlară a copiilor cu dizabilități (în raport cu tipul și gravitatea deficienței sau a tulburărilor).

Noțiunea de educație integrată se referă în esență la integrarea în structurile

învățământului de masă a copiilor cu cerințe speciale în educație (copii cu deficiențe senzoriale, fizice, intelectuale sau de limbaj, defavorizați socioeconomic și cultural, copii din centrele de asistență de ocrotire, copii cu ușoare tulburări psihoafective șicomportamentale. În domeniul psihopedagogiei

speciale sunt prezentate cel mai frecvent

următoare categorii de dizabilități: dizabilități mintale/ intelectuale,

dizabilități senzoriale (dizabilități de auz, dizabilități de vedere), dizabilități fizice (motorii), dizabilități de limbaj, dizabilități de comunicare și relaționare.

Integrarea școlară a copiilor cu tulburări de comportament

A intra în contact cu această categorie de elevi este poate una dintre cele mai mari provocări pe care le poate oferi o carieră didactică. Deși la început contactul cu acești elevi este asemenea unui “duș rece”, după o perioadă de

muncă asiduă, poți constata o satisfacție fără margini. Integrarea școlară a copiilor cu probleme de comportament presupune aplicarea unor strategii de intervenție psihodedagogică având drept scop prevenirea și corectarea

comportamentelor indezirabile în mediul școlar și social, precum și consolidarea

unor atitudini favorabile față de școală.Un rol important în cadrul acestui proces

îi revine în primul rând consilierului școlar, dar și profesorului de la clasă care trebuie să colaboreze permanent cu acesta dintâi. Profesorul are îndatorirea

morală de a comunica cu fiecare elev indiferent de potențialul său intelectual,

aptitudinal sau de manifestările psihocomportamentale ale acestuia. În aceeași măsură el trebuie să aibă o viziune pozitivă asupra elevilor clasei, să stabilească cu ușurință relații interpersonale, pentru că doar astfel ar

putea fi ameliorate multe dintre comportamentele nedorite și consolidate

anumite comportamente pozitive. Care sunt motivele pentru care interacțiunea

cu această categorie de elevi reprezintă o adevărată provocare? În primul rând pentru că solicită profesorului o bună cunoaștere a naturii umane, a strategiilor

de cunoaștere a personalității elevilor,dar și o capacitate emapatică deosebită.

Necesită înțelegerea și acceptarea celor

din jur așa cum sunt ei în realitate, cu defectele și calitățile lor. Specialiștii în domeniu oferă o serie de recomandări:

profesorul nu trebuie să catalogheze elevii ca fiind răi deoarece aceste etichetări construiesc distanțe și bariere între elevi și adulți;

observațiile sau avertismentele verbale să fie clare, exprimate între patru

ochi și fără o frecvență prea mare, care poate declanșa reacții sau comportamente

opuse;

elevii cu tulburări emoționale și comportamentale să fie incluși în grupede lucru și să primească roluri clar definite, urmând ca mai apoi, în cazul unei reușite să fie valorizați și apreciați;

în cazul în care are loc selectarea/alegerea sarcinilor, elevii să fie consultați, ținându-se bineînțeles seama și de recomandările lor.

(„Integrarea elevilor cu CES în școala publică: provocări, actualități și perspective„

Simpozion realizat în cadrul săptămânii Leonardo DaVinci

Coordonatori: Conf. universitar dr. Gherguț Alois Inspector general adjunct Mariana Pop Inspector pentru învățământul special și special integrat, Gabriela Raus profesor Gabriela Nedelcu profesor Cătălin Condrea profesor Oana Elena Hogaș ).

Cum putem ajuta elevul cu dificultăți de învățare?

În primul rând, învățătorul trebuie să posede cunoștințe care îl fac capabil să recunoască tulburarea de învățare a copilului. Care sunt acele simptome,

modele de comportament, care sugerează prezența tulburării de învățare?

În fazele ameliorate și acute ale tulburărilor de învățare apare o

divergență între performanțele școlare și nivelul intelectual al copilului;

Performanță scăzută, care apare în clasele primare, iar în cazul afecțiunilor

mai puțin grave apare mai târziu. Astfel de disfuncții sunt: dislexia, disgrafia,

discalculia. Un model comportamental tipic îl reprezintă tulburări ale atenției,

hiperactivitate și neurotizare secundară. În contextul colectivului, copilul nu acordă atenție nici profesorului, nici colegilor, dispune de o necesitate motrică

crescută, nu poate sta locului, eșecul sistematic datorat deficienței intelectuale, respectiv faptului că elevul nu este capabil de performanțele colectivului,implică dezvoltarea unor simptome comportamentale neurotice secundare:ticuri, comportament inhibat sau chiar opusul acestuia, comportament

extravagant menit să compenseze deficiențele intelectuale.

„Integrarea copiilor cu cerințe educaționale speciale în școala publică a apărut ca o reacție necesară și firească a societății la obligația de a asigura normalizarea și reformarea condițiilor de educație.  În ceea ce privește obiectivul integrării se urmărește realizarea unei concordanțe între cerințe și manifestări iar elementele concrete ale personalității (aptitudini, abilități, însușiri) trebuie formate, stimulate, urmărite pentru a ușura adaptarea și integrarea.Integrarea școlară  poate fi înțeleasă în sens larg ca procesul de plasare într-o clasă de elevi a oricărui copil, iar în sens restrâns integrarea se referă la școlarizarea copiilor cu cerințe speciale în unitățile școlare obișnuite. Dificultățile apărute în procesul integrării nu sunt generate atât de natura cerințelor speciale ale elevilor integrați, cât mai ales de felul nostru de a înțelege acest proces, până la urmă este o problemă de atitudine a fiecăruia. O persoană cu tulburare hiperactivă cu deficit de atenție (THDA) are dificultăți în filtrarea informațiilor care-i invadează creierul, așa că își pierde ușor concentrarea, tinde să dea răspunsuri înainte să cântărească bine lucrurile și nu știe când să se oprească. Unui copil cu THDA îi ia mai mult să-și găsească locul și să se concentreze în comparație cu un copil care nu are această problemă și poate avea dificultăți la urmărirea instrucțiunilor. Copiii cu THDA au deseori un nivel de inteligență mai ridicat decât media, dar studiul li se pare o activitate dificilă. Starea aceasta de sănătate este instalată pe termen lung și poate continua să se manifeste și în viața adultă. Există o componentă genetică și copiii cu THDA au în cele mai multe cazuri rude (bărbați, în mod frecvent) cu THDA. În procesul instructiv- educativ al copiilor cu THDA și nu numai se poate ține cont și de următoarele aspecte: – Înainte de a începe să vorbească, reamintim întregii clase că fiecare are dreptul numai la o propoziție. – Învățăm elevii să se oprească și să gândească înainte de a vorbi. Acest lucru îl va ajuta pe copilul cu THDA să învețe să se tempereze înainte de a răspunde. Putem face acest lucru așteptând 10 secunde înainte de a accepta orice răspuns din partea clasei. – Reamintim întregii clase regulile care se aplică atunci când cineva întrerupe lecția. Dacă elevul insistă, ne adresăm lui în particular – nu în fața celorlalți. – Putem de asemenea să folosim un sistem de recompensare care este ușor identificabil de către elev, de exemplu un cod cu cartonașe colorate. Dacă elevul trece de lecție fără a primi cartonașul primește o steluță. Dacă primește cartonașul  știe care sunt consecințele.THDA dă naștere la probleme de concentrare, aceasta înseamnă că activitateaindependentă în bancă este dificilă pentru acești copii, mai ales dacă în timpul ăsta ne concentrăm pe alt elev sau pe un grup restrâns. – Împărțim sarcinile mai mari în fragmente  mici.

–  Îl punem pe copil să repete instrucțiunile pentru a ne asigura că știe ce trebuie să facă. –  Folosim elemente vizuale ajutătoare. – Scriem liste de verificare pe tablă. – Punem întrebări pentru a menține trează atenția copilului. – Verificăm progresul în timpul sarcinii de lucru. Atunci când pregătim suporturile de curs pentru copiii cu THDA: – Folosim litere mari; – Subliniem instrucțiunile și cuvintele cheie; – Punem doar o activitate sau două pe pagină; Cum îi ajutăm pe copiii care au dificultăți în reținerea și efectuarea temelor? – Încurajăm copilul să aducă tema, chiar dacă nu este terminată. – Discutăm cu părinții despre orice dificultate specifică.”( SĂ ÎNȚELEGEM ȘI SĂ AJUTĂM COPILUL CU ADHd Autor: prof. Horodincu Anișoara Școala cu clasele I-VIII. Draxini, Botoșani).

ADHD – INTERVENTII LA SCOALA SI ACASA

Copiii cu ADHD au o serie de cerinte [needs]. Unii copii sunt prea hiperactivi sau neatenti pentru a functiona intr-o clasa normala, chiar si cu medicatie si un plan de management comportamental. Astfel de copii pot fi plasati intr-o clasa cu educatie speciala pe tot parcursul zilei sau o parte a zilei. In unele scoli, profesorul de educatie speciala face echipa cu profesorul de la clasa pentru a intruni cerintele unice ale fiecarui copil. Totusi, cei mai multi copii sunt capabili sa stea intr-o clasa normala. Ori de cate ori este posibil, educatorii prefera sa nu-i segrege pe copii, ci sa-i lase sa invete alaturi de colegii lor.

Copiii cu ADHD adesea au nevoie de acomodari speciale pentru a-i ajuta sa invete. De exemplu, profesorul il poate pozitiona pe copil intr-o zona cu putine distrageri, sa ofere o zona unde copilul sa se poata misca si sa elibereze energia in exces, sau sa stabileasca un sistem clar afisat de reguli si recompense pentru comportamentele adecvate. Uneori, chiar si mentinerea unei cartele sau a unei imagini pe masa poate servi ca reminder vizual pentru a se comporta intr-o maniera adecvata pentru scoala, precum sa ridice mana in loc sa tipe, sau sa stea pe locul sau in loc sa se plimbe prin clasa. Acordarea de timp suplimentar la teste poate face diferenta intre a trece testul si a avea esec, un prilej pentru copil sa arate intr-adevar ce a invatat. Repetarea instructiunilor sau notarea sarcinilor pe tabla, si chiar alcatuirea unei liste cu cartile si materialele necesare pentru sarcina, pot face posibil ca si copiii dezorganizati, neatenti sa duca la bun sfarsit sarcina.

Multe dintre strategiile educatiei speciale sunt pur si simplu bune practici de instruire. A spune elevilor dinainte ce urmeaza sa invete, furnizarea de ajutoare vizuale si acordarea de instructiuni orale dar si scrise sunt, toate, modalitati de a-i ajute pe elevi sa se concentreze si retina partile cheie ale lectiei.

Elevii cu ADHD adesea au nevoie sa invete tehnici de monitorizare si controlare a atentiei personale si comportamentului personal. De exemplu, profesorul il poate instrui pe elev cum sa procedeze atunci cand pierde sirul a ceea ce trebuie sa faca. Elevul poate cauta instructiunile pe tabla, poate sa ridice mana, poate sa astepte sa vada daca isi aduce aminte, sau sa intrebe discret un coleg. Procesul de identificare a unor alternative la a-l intrerupe pe profesor il fac pe elev auto-suficient si cooperant. Si intrucat el acum il intrerupe mai putin pe profesor, el incepe sa beneficieze de mai multe laude si mai putine admonestari.

Profesorul se poate opri adesea pentru a-i intreba pe elevi, pentru a observa daca ei acorda atentie lectiei sau daca se gandesc la altceva. Elevii isi inregistreaza raspunsurile pe un grafic. Pe masura ce elevii devin mai constienti de atentia lor, ei incep sa vada progrese si sa se simta mai bine pentru ca stau mai mult timp concentrati. Un astfel de procedeu il poate ajuta pe copilul hiperactiv atunci cand isi pierde concentrarea, astfel incat acesta isi poate redresa mai repede atentia la lectie. Ca rezultat, elevul poate deveni mai productiv si calitatea muncii sale sa se imbunatateasca.

Deoarece scolile solicita ca toti copiii sa stea la locul lor, sa-si astepte randul, sa acorde atentie, sa se implice in sarcini, nu este surprinzator ca multi copii cu ADHD au probleme in clasa. Mintea lor este capabila sa invete, dar hiperactivitatea si neatentia lor face invatarea dificila. Ca rezultat, multi elevi cu ADHD repeta clasa sau abandoneaza scoala prematur. Din fericire, cu o combinatie potrivita de practici educationale adecvate, medicatie si consiliere, aceste esecuri pot fi evitate.

Viata poate fi dificila pentru copiii cu ADHD. Ei sunt aceia care au atat de adesea probleme la scoala, care nu pot duce la bun sfarsit un joc si care isi pierd prietenii. Ei pot petrece ore in sir seara incercand sa-si mentina atentia asupra temelor, si apoi uita sa o aduca cu sine la scoala.

Nu este usor sa faci fata acestor frustrari zi de zi. Unii copii isi elibereaza frustrarea actionand contrar, agresiv fata de alti copii sau fata de bunurile altora. Unii isi transforma frustrarea in acuze corporale, precum copilul pe care il doare stomacul inainte de fiecare zi de scoala. Altii isi blocheaza trebuintele si temerile in sine, astfel incat nimeni nu vede cat de rau se simt cu adevarat.

Este de asemenea dificil sa ai un frate, o sora, un coleg de clasa care se enerveaza usor, isi ia jucariile si iti pierde lucrurile. Copiii care traiesc alaturi sau sunt colegii unui copil cu ADHD sunt la randul lor frustrati. Ei se pot simti neglijati cand parintii si profesorii lor incearca sa faca fata copilului hiperactiv. Ei pot avea resentimente fata de fratele sau sora care nu-si termina niciodata indatoririle domestice, sau atunci cand sunt impiedicati de un coleg de clasa.

Este in mod special dificil pentru parintii unui copil care manifesta activitate necontrolata, lasa dezordine, are crize temperamentale [tantrum] si nu asculta sau nu urmeaza instructiunile. Parintii se simt adesea lipsiti de putere si in deriva. Metode obisnuite de disciplinare, precum certarea [reasoning] si mustrarea [scolding], nu functioneaza cu acesti copii, deoarece ei nu aleg propriu-zis sa actioneze in maniera respectiva. Auto-controlul lor este fluctuant. Din frustrare pura, parintii uneori se trezesc aplicand bataia, ridiculizand sau tipand la copil, chiar daca ei stiu ca acest lucru nu este adecvat. Raspunsul lor creeaza si mai multa suparare. Apoi ei se auto-blameaza ca nu sunt parinti mai buni. Odata ce copiii sunt diagnosticati si primesc tratament, o parte din supararea emotionala din familie poate scadea.

Medicatia poate ajuta la controlarea unora dintre problemele comportamentale care pot conduce la nelinisti in familie. Dar mai adesea, exista alte aspecte ale problemei pe care medicatia nu le poate indrepta. Desi ADHD afecteaza in principal comportamentul unei persoane, prezenta acestei tulburari are vaste repercusiuni emotionale Pentru uncii copii, a fi admonestati este singura atentie pe care o obtin. Ei au putin experiente care sa le construiasca sentimentul valorii si competentei. Daca ei sunt hiperactivi, li se spune adesea ca sunt rai si sunt pedepsiti pentru ca sunt disruptivi. Daca sunt prea dezorganizati si neconcentrati asupra finalizarii sarcinilor, alti copii ii pot eticheta drept lenesi. Daca ei apuca impulsiv jucarii, intervin intrusiv in activitatile altora sau ii inghiontesc pe colegi, ei isi pot pierde prietenii. Si daca ei au o tulburare de comportament asociata, ei pot avea probleme cu autoritatea scolara sau cu legea. Confruntarea cu frustrarile zilnice care provin odata cu ADHD ii poate face pe oameni sa se teama ca sunt ciudati, anormali sau stupizi.

Adesea, ciclul frustrarii, blamarii si supararii a decurs atat de mult timp incat va lua ceva vreme pana cand sa se revina la normal. Atat parintii cat si copiii pot avea nevoie de ajutor special pentru a dezvolta tehnici pentru managementul patternurilor de comportament. In astfel de cazuri, profesionistii din domeniul sanatatii mentale ii pot consilia pe copil si pe familie, ajutandu-i sa dezvolte noi deprinderi, atitudini si moduri de a relationa unii cu altii. In consilierea individuala, terapeutul ii ajuta pe copiii sau adultii cu ADHD sa invete sa se simta mai bine cu ei insisi. Ei invata sa recunoasca ca a avea o problema nu-i reprezinta. Terapeutul ii poate ajuta de asemenea pe cei cu ADHD sa-si identifice si sa-si construiasca puncte forte, sa faca fata problemelor cotidiene, sa-si controleze atentia si agresivitatea. In consilierea de grup, persoanele invata ca ele nu sunt singurele care sufera de aceasta frustrare si ca altii doresc sa-i ajute. Uneori, numai individul cu ADHD are nevoie de consiliere si sprijin. Dar in multe cazuri, intrucat problema afecteaza atat persoana cu ADHD cat si familia sa, intreaga familie poate necesita ajutor. Terapeutul asista familia in a gasi modalitati mai bune pentru a gestiona comportamentele disruptive si a promova schimbarea. Daca copilul este mic, cea mai mare a muncii terapeutului este cu parintii, invatandu-i tehnici pentru a face fata si pentru a imbunatati comportamentul copilului.

Parintii si profesorii cunosc faptul ca ADHD poate cauza un comportament inadecvat semnificativ. Adesea, acuzele includ esecul de a urma reguli, de a asculta comenzi, de a duce la bun sfarsit sarcini, amanarea gratificarii sau controlul impulsului. In plus, unii tineri pot fi agresivi sau anxiosi. Aceste simptome conduc la probleme ulterioare, precum agresivitatea sau evitarea sarcinilor. Este foarte usor ca toti cei implicati – copil, parinte si profesori – sa cada intr-un pattern de interactiuni negative, si uneori ostile. Acest ciclu, totusi, poate fi intrerupt si pot fi dezvoltate interactiuni si patternuri de comportament diferite, mai mult pozitive. A cunoaste mai multe cu privire la comportament si cum poate fi sprijinit comportamentul care este pozitiv si adecvat, acestea sunt informatii utile pentru orice parinte sau profesor al unui copil cu ADHD.

Trebuie luata in considerare varsta copilului si abilitatea sa inainte de a utiliza orice strategie. O buna regula de retinut este furnizarea interventiei pana cand copilul demonstreaza ca aceste interventii nu mai sunt necesare. Daca retrageti interventia si problemele reapar, reluati interventia.

ADHD – Construirea succesului academic

Daca potentialul uman ar fi determinat la nastere, am avea putina nevoie de scoli. Totusi, stim ca mediul joaca un rol puternic in dezvoltarea individuala. Cream scoli pentru a dezvolta aceste potential si a largi oportunitatile. Totusi, multi copii etichetati ca fiind „in risc” – inclusiv cei cu ADHD – nu reusesc sa prospere, sau chiar sa „supravietuiasca” in mediul scolar actual.

Pe masura ce scolile incearca sa-i ajute pe toti elevii sa satisfaca obiectivele pentru invatare stabilite de standardele nationale, administratorii si profesorii trebuie sa determine cum sa creeze medii de invatare care sa-i cultive pe acei elevi care nu reusesc sa in cadre scolare traditionale. Vom examina cum nepotrivirea dintre mediile de la scoala si copiii cu ADHD contribuie la esecul scolar, si vom vedea o serie de modificari si practici propuse care pot ajuta scolile sa devine locuri de dezvoltare pentru toti elevii, inclusiv cei cu ADHD.

ADHD si esecul scolar

Pentru copiii cu ADHD, „scoala prea adesea incepe cu esec si lucrurile se inrautatesc de aici inainte” (1). Avand rate de esec duble sau triple fata de alti copii, circa 50% repeta o clasa pana la adolescenta (2). 35% in cele din urma abandoneaza scoala si numai 5% termina colegiul (3). Un studiu a identificat ca, pana la varsta de 11 ani, 80% aveau un retard de cel putin doi ani in ce priveste cititul, scrisul, ortografia [spelling] si matematica (4). Chiar si copiii cu inteligenta normala – superioara prezinta „subachizitii cronice si severe” (5).

Rate neobisnuit de mari de suspendari si exmatriculari compromit si mai mult achizitiile si absolvirea scolii. Un studiu pe termen lung a identificat ca 46% dintre copiii cu ADHD au fost suspendati si 11% au fost exmatriculati (6). Luate impreuna, exmatricularile si abandonul conduc la o rata de 50% – o statistica alarmanta, din moment de copiii cu ADHD alcatuiesc pana la 7% din populatie (7).

Cele trei caracteristici principale ale ADHD – neatentia, impulsivitatea si hiperactivitatea- pot interfera cu performantele scolare. Copiii cu ADHD acorda atentie la ceea este nou sau stimulativ si pot avea dificultati de a se concentra asupra informatiilor importante mai degraba decat asupra detaliilor externe sau zgomotului de fundal. Ei pot fi incapabili sa-si sustina atentia, mai ales in timpul sarcinilor repetitive, mecanice, sau prelungite, sau in situatii fara o cota de noutate. Hiperactivitatea – motorie si verbala – va fi privita probabil ca si comportament inadecvat atunci cand se asteapta ca copiii sa stea tacuti la locul lor. In fine, impulsivitatea provoaca dificultati in orice sarcina care solicita o amanare: ridicatul mainii pentru a raspunde la intrebari, citirea si ascultarea instructiunilor, punerea de intrebari pentru a clarifica informatia, planificarea si organizare (8).

Deficientele in ce priveste functiile cerebrale executive legate de motivatie, analiza, stabilirea obiectivelor si rezolvarea de probleme pot afecta serios performanta academica in randul copiilor cu ADHD (9). In plus, pana la 50% dintre copiii cu ADHD au disabilitati de invatare coexistente, mai ales in ce priveste ortografia [spelling], citirea, scrierea si matematica (10, 11).

Nepotrivirea dintre ADHD si scoala

Practicile traditionale la clasa fac scolarizarea un calvar pentru multi copii cu ADHD. Incepand cu gradinita, inabilitatea lor cu cauza organica de a inhiba comportamentul si de a-si controla raspunsurile (13) ii impiedica sa satisfaca cerintele scolare tipice de auto-control si auto-orientare: sa stea la locul lor pana li se acorda permisiunea sa se ridice, sa ridice mana inainte de a vorbi, sa fie atenti atunci cand vorbeste profesorul, sa urmeze instructiuni, sa duca la bun sfarsit o munca repetitiva in limita de timp si sa devina tot mai independenti si organizati (1).

Unii observatori, inclusiv Pelligrini si Horvat, sugereaza ca multe probleme scolare traite de copiii cu ADHD nu rezulta doar din factorii innascuti, biologici care rezida la baza tulburarii, ci dintr-o nepotrivire intre copil si mediul scolar (14, 12, 15, 16, 17, 1). Aceeasi observatie se aplica in general tuturor elevilor aflati in risc. Pe baza parcurgerii literaturii, Rossi si Montgomery cred ca riscul este „cel mai bine conceptualizat ca disfunctie sociala, domestica sau scolara mai degraba decat drept calitati inerente copilului”.

Cercetarile arata ca multe variabile intra-scolare pot influenta comportamentul copiilor. De exemplu, campul de atentie poate fi afectat de (a) interes datorita preferintelor de gen, (2) dificultatea sarcinii, si (c) durata sarcinii – copiii acorda mai multa atentie subiectelor care ii intereseaza, atentia lor hoinareste daca ei nu inteleg materialul si atentia lor se diminueaza in timp (14). Sarcinile provocatoare – dar nu frustrant de dificile sau plictisitoare – ii motiveaza de asemenea pe copii sa invete.

Succesul sau esecul scolar depind de „nivelul de potrivire”: cat de bine interactioneaza variabilele intraindividuale (precum predispozitiile biologice) cu variabilele de mediu (precum expectatiile la clasa). In clasa ca si in lume, „biologia si mediul se afla in interactiune” (14). Din nou, literatura care trateaza persoanele aflate in risc subliniaza acest aspect: „Gradul de potrivire dintre abilitatile copilului si solicitarile vietii scolare, masura in care exista o consonanta intre expectatiile de acasa si de la scoala, si masura in care activitatile scolare apar ca fiind recompensante, toate influenteaza disponibilitatea unui copil de a satisface solicitarile scoalre” (18).

ADHD nu este o afectiune precum durerea in gat, pe care o ai sau nu o ai; in schimb, severitatea si consecintele simptomelor ADHD sunt in legatura cu solicitarile mediului asupra comportamentului. De exemplu, un copil cu ADHD poate sa nu se remarce in pauza, dar va fi mai usor de depistat in situatii care solicita „efort sustinut, inhibitie, organizare si auto-reglare”. Similar, un copil poate prezenta mai putine simptome intr-o clasa in care sunt incurajate activitatea si colaborarea decat in clase care solicita lungi perioade de munca in tacere, independenta, la locul fiecaruia (17).

Clasele dependente de activitati scrise provoaca probleme duble pentru acesti copii activi si orientati spre social. Ele nu numai ca ignora stilurile de invatare si atuurile copilului, dar de asemenea eticheteaza drept comportament negativ tendinta naturala a copilului de a interactiona cu mediul.

Raspunsul scolii la esecul scolar

Programe bine-intentionate care sa-i ajute pe copiii care prezinta esec adesea constau din a incerca sa-l schimbe pe copil pentru a se potrivi mediului scolar. Ele ii pot scoate pe copii din clasa, pot aplica un tip strategie de remediere, apoi sa incerce reinserarea lor cu succes in situatia sau cadrul original. Sau scolile ii retin pe copii in aceeasi clasa [prin repetentie] in speranta ca ei vor prinde secventa de invatare prescrisa data viitoare.

In timp ce cateva programe de interventie au demonstrat succes, multe strategii remediale sunt ineficiente (21). Prea des, ele presupun ca problema o constituie copilul. Aceasta perspectiva unilaterala nu numai ca-l izoleaza pe copil din contextul mediului de invatare, dar de asemenea impiedica explorarea solutiilor bazate pe mediu (14). In mod cert, multi profesori frustrati s-au confruntat cu constrangeri de mediu (timp limitat, lipsa de resurse, clase supraaglomerate) atunci cand au incercat sa satisfaca nevoie individuale de invatare. Reeve este de parere ca „daca mediul de la scoala nu este modificat pentru a-l face sa se potriveasca constelatiei unice de nevoi prezentate de copiii cu ADHD, rezultatele negative vor continua” (1). In mod cert, scolile ar trebui sa ia considerare atat elevul cat si mediul de invatare atunci cand planifica strategii de interventie.

Relatiile scoala-copil: un model tranzactional

Un model tranzactional al relatiei scoala-copil deviaza activitatea principala a educatorilor de la corectarea deficientelor la copiii cu cerinte speciale si aflati in risc la acomodarea punctelor slabe in timp ce „proiecteaza medii instructionale care se potrivesc punctelor lor forte” (14). Acest model ridica problema disponibilitatii scolii de a-i instrui pe copiii cu cerinte diverse, precum si disponibilitatea copiilor de a invata (18).

Un model tranzactional, bidirectional al performantei scolare incurajeaza scolile si familiile sa se intalneasca la jumatatea drumului pentru a-si impartasi responsabilitatea pentru educatia copiilor. Prin colaborare, scolile, familiile si sistemele de suport comunitar pot imbunatati potrivirea dintre mediul copilului si mediul scolar pentru a spori probabilitatea de succes.

Tratamentul multimodal: impartasirea responsabilitatii pentru invatare

Expertii recomanda un tratament multimodal pentru ADHD – o combinatie de interventii scolare, comportamentale si medicale pentru a-i ajuta pe copii sa aiba succes acasa si la scoala. Acesta implica parintii sau curatorii copilului, profesionisti din domeniul sanatatii si personal scolar – profesori, administratori, educatori speciali si psihologi scolari – care conlucreaza pentru a proiecta planuri de interventie eficienta care adreseaza slabiciunile individuale si valorifica punctele forte.

Interventiile pot incluse acordarea de informatii si pregatirea parintilor si profesorilor cu privire la ADHD, tehnici de modificare comportamentala, consiliere, pregatirea abilitatilor sociale, medicatie, si acomodari la clasa. Pentru a veni in intimpinarea scolii, familiile pot solicita informatii, pregatire si consiliere, ca si terapie medicamentoase pentru copil; si ei pot comunica si colabora cu scolile si profesorii pentru a sprijini procesul de invatare. Pentru a veni in intimpinarea familiilor, scolile pot furniza informatii si acces scolilor si serviciilor de suport comunitar, pot comunica si colabora cu familiile si pot face acomodari adecvate in mediul scolar.

Acomodarile in mediul scolar se incadreaza de la planuri specifice pentru copiii individuali la modificari mai comprehensive in procedurile, practicile si politicile scolare.

Acomodari specifice, individuale

Din moment ce nu exista doi copii cu ADHD care sa aiba aceleasi puncte forte si slabe, trebuie dezvoltate planuri de acomodare specifice pentru fiecare copil. Conform US Department of Education, „planurile individuale ar trebui, cel putin, sa identifice caracteristicile elevului si cerintele speciale de invatare si sa ofere idei adecvate pentru intarirea performantei lor academice si sociale” (16).

Intr-un memorandum din 1991, Departamentul sugereaza unele modificari posibile pentru copiii cu ADHD in clasele obisnuite:

„Oferirea unui mediu structurat de invatare; repetarea si simplificarea instructiunilor cu privire la sarcinile din clasa si teme; suplimentarea instructiunilor verbale cu instructiuni vizuale; folosirea tehnicilor de management comportamental; ajustarea orarelor de la clasa; modificarea administrarii testelor; folosirea de benzi audio, instruirea asistata de calculator, si alte echipamente audiovizuale; selectarea unor manuale alternative; teme pentru acasa adaptate individului. Alte acomodari se inscriu de la consultatii la resurse speciale si pot include reducerea marimii claselor; folosirea de tutoriale unu-la-unu, ajutoare la clasa; implicarea unui „coordonator de servicii” pentru a supraveghea implementarea programelor speciale si serviciilor speciale si modificari posibile in ce priveste timpul non-academic precum timpul petrecut in cantina, pauza sau educatie fizica” (22).

Tehnici de management comportamental. Copiii cu ADHD au cele mai bune rezultate in situatii de asteptari clare si feedback imediat. Ei pot solicita un ajutor in plus din partea unor planurilor de management comportamental pentru a intruni expectatiile de la clasa precum completarea sarcinilor si limitarea deplasarilor inoportune. In timp ce astfel de planuri pot schimba temporar un comportament, astfel imbunatatind notele – copiii indeplinesc mai multe sarcini – ele nu adreseaza problemele de invatare. Mai mult, comportamentele modificate nu se generalizeaza automat la alte cadre. Cercetarile au indicat ca urmatoarele tipuri de modificare comportamentala sunt eficiente pentru elevii cu ADHD (23).

       Intarire pozitiva – punctul de plecare cand dezvoltarea planurilor se inscrie de la feedback pozitiv frecvent (lauda) la sisteme de recompensare simbolica, in care copiii pot castiga tratatii si privilegii pentru anumite comportamente.

       Strategii de reducere a comportamentului – feedback negativ; reprimari scurte, imediate; si redirectionare – acestea reduc comportamentele indezirabile si ar trebui folosite alaturi de intaritorii pozitivi.

       Taxarea raspunsurilor [response cost], care combina intarirea pozitiva (castigarea de tokenuri care pot fi schimbate pentru privilegii sau recompense) si pedepse (deducerea de tokenuri pentru comportament indezirabil), pot spori comportamentul in sarcina si completarea sarcinilor.

       Antrenament de corespondenta – ii recompenseaza pe copii pentru potrivirea dintre cuvinte (intentii) si actiuni: ei promit sa completeze o sarcina, apoi o fac; sau indeplinesc sarcina, apoi comunica (24).

Modificarea administrarii testelor. Copiii cu ADHD pot avea probleme cu functiile executive si limbajul scris, astfel incat ei pot demonstra mai bine cunoasterea materialelor prin testare orala, demonstratie sau alte dovezi alternative ale realizarilor. Elevilor li se poate oferi timp in plus pentru completarea testelor sau zone de testare linistite, lipsite de distrageri.

Adaptarea temelor pentru acasa. Copiii cu ADHD pot beneficia de pe urma unor sarcini modificate sau mai scurte. Chiar si elevii mai mari pot necesita ajutor in gestionarea timpului si urmarirea sarcinilor, manualelor si altor materiale de instruire.

Reducerea numarului de copii la clasa. Barkley (10) recomanda clase mici pentru copiii cu ADHD. El afirma ca „12-15 copii este ideal, in timp ce o clasa cu 30-40 de copii nu poate fi gestionata”. Alte strategii pentru scaderea raportului elevi/adult includ folosirea de ajutoare, instruire in pereche cu personal resursa si voluntariat din partea parintilor.

Tutoriale unu-la-unu. Tutoriatul intre egal la nivelul clasei – care realizeaza perechi de elevi pentru activitati – s-a dovedit a fi eficient pentru copiii cu ADHD. Acesta le ofera feedbackul imediat de care au nevoie, in timp ce reduce solicitarile la adresa profesorului (25).

Din moment ce cultivarea stimei de sine este critica pentru tratamentul lor, copiii cu ADHD trebuie sa-si dezvolte si sa-si recunoasca competenta lor scolara (26). Cele mai bune strategii de interventie maximizeaza succesul unui copil si sunt proiectate de asa maniera incat copilului ii este recunoscut succesul (27). Ele de asemenea iau in consideratie punctele forte si slabe individuale ale copilului in contextul unor situatii si solicitari particulare la clasa. Busch sfatuieste: „Acomodati dificultatile copilului si instruiti adresandu-va atuurilor si abilitatilor copilului” (28).

Modificari comprehensive in mediul scolar

Un profesor care trebuie sa gestioneze o clasa care include mai multi copii cu cerinte speciale – toate solicitand acomodari individuale – isi asuma o sarcina dificila. Modificari comprehensive care fac scoala si clasa medii mai prielnice pentru invatare pot elimina nevoia de multe acomodari individuale (1).

Din pacate, putine cercetari specifice interventiilor pentru ADHD exista pentru a-i orienta pe educatori. In timp ce corpul de cunostinte se dezvolta rapid, o parcurgere a literaturii indica „goluri serioase” privind strategiile scolare eficiente si chiar mai putin este disponibil in ce priveste perspectiva politicilor educationale (23, 29). Din fericire, cercetarile incep sa indice ca acele interventii care sunt bine pentru toti elevii functioneaza si pentru elevii cu ADHD.

Intr-un review asupra literaturii privind elevii aflati in risc si eforturilor de reforma scolara, Rossi si Montgomery comunica ca dezvoltatorii de politici au propus „modificari semnificative in curriculum, instruire, evaluare si strategii organizationale pentru a crea un mediu de invatare provocator, nonstigmatizant care sa intruneasca cerintele elevilor” (18). Atunci cand se propun astfel de modificari comprehensive, dezvoltatorii de politici ar trebui sa considere patru aspecte prin care sa ofere copiilor in risc oportunitatea si motivatia de a invata: succes scolar; relevanta programului scolar; relatii pozitive, suportive cu profesorii la scoala; conditii suportive in afara scolii (21).

Tratamentul multimodal pentru ADHD incearca sa imbunatateasca succesul scolar, relatiile in scoala si din afara scolii prin acomodari individuale si colaborari intre personalul scolar, familii si sistemele de suport comunitar (inclusiv personal medical).

Curriculum. S-a demonstrat ca un curriculum care este irelevant pentru interesele sociale si economice ale elevilor contribuie la performanta slabe, abandon si comportament rebel. Pentru a fi intrinsec motivant pentru orice elev, curricula trebuie „interesante, provocatoare si sa ofere oportunitati pentru initiativa si efort creativ” (21). Multi observatori aplica aceste sentimente cu privire la copiii cu ADHD. Barkley (30) afirma ca experientele interesante, provocatoare si semnificative sunt mai apte sa-i mentina pe copiii cu ADHD motivati si angajati. Din moment ce elevii cu ADHD functioneaza in taramul imediatului, este de parere Barkley, ei pot sa nu lucreze pentru recompense intarziate, precum notele: recompensa trebuie sa fie in sarcina in sine (31).

Weaver este de parere ca a oferi copiilor cu ADHD „experiente semnificative de invatare” ii ajuta sa se concentreze (17). Cercetarile sale au indicat ca copiii cu ADHD raspund bine la un curriculum semnificativ care „ofera optiuni personale si ii sprijina pe elevi in a-si asuma mai multa responsabilitate pentru propria lor invatare si pentru propriile lor comportamente”.

Kohn (19) favorizeaza un curriculum constructivist, centrat pe elev care permite elevilor sa aleaga sarcini alternative, conecteaza invatarea cu experientele din viata reala si incorporeaza mai putine sarcini neinteresante in activitati interesante. Un curriculum care accentueaza colaborarea, continutul si optiunea, motiveaza elevii sa invete si reduce nevoia de recompense si pedepse pentru a stimula interesul si controla comportamentul, este de parare Kohn.

       Colaborarea promoveaza invatarea prin interactiunea activa cu informatia si alte persoane. O forma tot mai populara de colaborare la clasa – invatarea cooperanta – s-a dovedit a angaja elevii si spori achizitiile. Mai multi experti (16, 17, 32) recomanda invatarea cooperanta pentru elevii cu ADHD.

       Continutul, in discutia lui Kohn, include atat materia care se preda cat si modul in care este predata. Kohn este de parere ca multe sarcini scolare „nu merita sa fie facute” deoarece ele supra-accentueaza memorarea mecanica, descurajeaza creativitatea si fragmenteaza informatia. Aceasta combinatie poate fi dezastruoasa pentru copiii cu ADHD, care, datorita nevoii de stimulare fundamentata biologic, au o toleranta mica pentru plictiseala (32). In schimb, el sprijina un curriculum care pune in legatura subiectele cu viata si preocuparile elevilor, implica copiii prin investigatie si experiente semnificative si invata responsabilitatea si rezolvarea problemelor prin aplicatii in viata reala.

       Alegerea, sau auto-determinarea, este legata critic de motivatie. Kohn, precum Weaver, sustine implicarea copiilor in decizii substantiale cu privire la procesul lor de invatare, de la alegerea sarcinilor de citit si scris la moduri alternative de a demonstra cele invatate.

Pentru a promova interesul si spori relevanta sociala si economica a curriculei, dezvoltatorii de politici au propus incorporarea experientelor din viata reala in curriculum, integrarea instruirii vocationale si academice si dezvoltarea programelor cu desfasurare la scoala si la munca (21).

Instruire. Cercetarile au indicat ca strategiile instructionale din literatura privind instruirea eficienta aduc beneficii copiilor ADHD in clasele obisnuite. Acestea includ un preview al lectiei, oferirea de instruire directa, conectarea informatiei cu cunostintele anterioare ale elevilor si experienta personala, verificarea intelegerii si pregatirea elevilor pentru tranzitii la activitatea urmatoare (33).

Studiile au indicat de asemenea ca stimularea in sarcini – adaugarea unei stimulari la instruire, mai degraba decat reducerea acesteia – poate imbunatati performantele si comportamentul copiilor cu ADHD (23). Pentru a ajuta la imbunatatirea rezultatelor cognitive, Zentall (34, 8) recomanda ca profesorii sa adauga elemente de noutate, stimulare si activitate la materialele si metodele de instruire. Metodele includ invatarea activa si oportunitati ridicate pentru raspuns – construirea mai multor raspunsuri verbale si activitati motorii in sarcinile scolare (de ex., munca de grup, raspuns in cor, flip cards, conversatie), si adaugarea de culoare la materialele de instruire (de ex., printuri colorate, caiete colorate), mai ales pentru sarcinile monotone.

Instruirea asistata de calculator, mai ales jocuri fara animatie excesiva, s-au dovedit a spori atentia la elevii cu ADHD (35). Calculatoarele de asemenea permit indivizilor sa lucreze in ritm propriu si la nivel propriu, ofera feedback imediat si ajuta la dezvoltarea de abilitati de rezolvare de probleme.

In fine, expertii recomanda strategii de instruire care apeleaza la punctele forte ale elevilor mai degraba decat sa le sublinieze slabiciunile. Zentall (32) a gasit ca copiii cu ADHD sunt „invatacei care invata facand, prin incercare si eroare” care vor munci „sa obtina ceva (stimulant, activ, nou)” sau „sa scape de ceva (repetitiv, plictisitor).”

Unele strategii sau teorii care ajuta scolile sa identifice si sa adreseze arii forte ale elevilor includ stiluri de invatare (36), inteligente multiple (37), si dinamica umana (38).

Evaluarea. Disabilitatile ii pot penaliza pe copiii cu ADHD la teste si provoaca performante slabe. Impulsivitatea provoaca erori la itemi cu alegeri multiple (8), problemele de memorie afecteaza retentia informatiei factuale, deficientele de functii executive interfereaza cu scrierea eseurilor, si dificultatile de scriere consuma timpul limitat. Evaluari autentice sau alternative care permit elevilor sa „demonstreze ce au invatat mai degraba decat cat de bine rezolva un test” (21) pot oferi educatorilor informatii mai clare cu privire la eficiente atat a acomodarilor individuale cat si a modificarilor in mediile scolare.

Organizare. O parte a nepotrivirii dintre scoala si copii in risc poate rezulta din amestecarea economiei si educatiei – folosirea valorilor pietei libere si a supravietuirii celui mai potrivit (sau „mai destept”) (40) pentru a achizitiona obiectivul mutual exclusiv al excelentei universale. Ca in multe evenimente olimpice, timpul la clasa este o variabila care ii separa pe castigatori de invinsi.

Dupa cum comunica Comisia Educationala Nationala privind Timpul si Invatarea (41), timpul „guverneaza cum este prezentata materialul elevilor si oportunitatea pe care o au ei pentru a-l intelege si stapani” astfel incat „limitele dezvoltarii elevului sunt definite de orare mai degraba decat de standarde pentru elevi si invatare”. Comisia este de parere ca „corectarea acestor erori de conceptie” deschide usa pentru reformele necesare: acomodarea copiilor la diferite niveluri de disponibilitate; modificarea radicala a instruirii si invatarii prin incurajarea unor practici precum [block scheduling; module?], instruire in echipa si integrarea disciplinelor; incetarea practicii gruparii copiilor in functie de varsta; ajustarea claselor pentru a satisface cerintele si stilurile de invatare ale elevilor individuali – „oferirea de pauze mai frecvente, oferirea de mai multe oportunitati pentru invatare practica, incurajarea muncii in grup”; si permiterea in mai mare masura a instruirii individualizate.

Cercetarile arata ca practicile privind orarul afecteaza atentie si nivelurile de activitate ale elevilor. Abilitatea copiilor de a ramane implicati in sarcina si nevoia lor de pauze variaza in mod natural in functie de varsta si nivel de dezvoltare. Organizarea instruirii si pauzelor in functie de nevoile de dezvoltare ale elevilor ar putea ajuta la maximizarea concentrarii, la reducerea activitatilor inadecvate, si la imbunatatirea timpului implicat in sarcina pentru toti copiii, inclusiv cei cu ADHD (14).

Lipsa timpului in scoala limiteaza de asemenea oportunitatile profesorilor pentru planificare, colaborare cu altii – inclusiv colegi, parinti si personal de sprijin. Tratamentul multimodal pentru elevii cu ADHD solicita ca profesorii sa aiba acest timp in plus in decursul zilei de scoala, dar in realitate, putini o fac.

Constrangerile organizationale influenteaza alte decizii cu privire la instruire si invatare care afecteaza adevers copiii cu ADHD. De exemplu, marimea clasei poate ajuta la determinarea alegerea metodelor de instruire si activitatilor de invatare, asa cum isi poate imagina oricine suficient de curajos sa desfasoare activitate cu 25-30 de copii. Este de inteles ca profesorii pot alege sa aloce munca individuala la locul fiecaruia mai degraba decat sa incerce activitati colaborative. Ei fac aceasta alegere atat pentru management cat si control al multimii, dar si in scopul beneficiului scolar, desigur, dar o preponderenta a muncii individuale exacerbeaza simptomele elevilor cu ADHD si face putin pentru a promova invatarea autentica.

Au fost propuse o serie de strategii de organizare pentru a spori sprijinul pentru copiii in risc. Pentru a combate impersonalizarea la nivel secundar provocata de scolile mari si frecvente modificari la clasa, au fost create unitati academice mai mici in cadrul scolilor mai mari („scoli in interiorul scolilor”) si echipe interdisciplinare de profesori (21). Aceste strategii le permit profesorilor si elevilor sa ajunga sa se cunoasca reciproc si sa-i ajute pe profesori sa colaboreze pentru a adresa probleme individuale ale elevilor. Colaborarea si consecventa intre profesori aduce beneficii mai ales elevilor cu ADHD, care functioneaza cel mai bine cu rutina, structura si expectatii consecvente.

Monitorizarea performantei

Deoarece educatorii si dezvoltatorii de politici trebuie sa urmareasca imbunatatirea rezultatelor educatiei pentru toti elevii, inclusiv cei cu ADHD, ei trebuie sa monitorizeze atent progresul elevilor si sa evalueze daca programele si politicile genereaza rezultatele dorite. Un mediu scolar care cultiva cresterea si dezvoltarea copiilor cu ADHD, cel putin, ar scadea rata abandonului, suspendarilor, exmatricularilor, esecului si repetentiei; si ar spori inscrierea la liceu si pregatirea postliceala in randul acestei populatii.

Intrebari ce trebuie considerate

Pentru a construi medii propice pentru copiii cu ADHD si alte categorii de elevi „in risc”, dezvoltatorii de politici si educatorii ar putea avea in vedere urmatoarele intrebari:

       Apeleaza instruirea la punctele forte ale elevilor sau se centreaza asupra slabiciunilor?

       Este curriculumul interesant, provocator si ii angajeaza pe elevi?

       Este curriculumul relevant pentru nevoile sociale si economice ale elevilor?

       Evaluarea la clasa penalizeaza copiii cu disabilitati sau masoara ceea ce ei stiu?

       Copiii cu ADHD participa la evaluarile nationale? Le ofera scoala acomodari care le permit sa participe?

       Orarele scolare detin primatul fata de nevoile de individuale de dezvoltare si invatare ale copilului?

       Au timp profesorii sa satisfaca cerintele elevilor, colaborarea cu colegii, si dezvoltarea cunoasterii si expertizei?

       Eficienta pe termen scurt (la nivel de scoala si clasa) conteaza mai mult decat eficienta pe termen lung (invatare si dezvoltare)?

       Scolile agrega si monitorizeaza rezultatele pentru elevii cu disabilitati (rate de abandon, suspendare, exmatriculare, esec si repetentie; si inscrierea la colegiu si pregatire post-secundara)?( Copiii cu adhd – adhd – interventii la scoala si acasa).