Implicatii ALE Serviciilor Secrete ÎN Capitularea Germaniei ÎN AL Doilea Război Mondial

ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE

„NICOLAE BĂLCESCU” SIBIU

LUCRARE DE DISERTAȚIE

CONDUCĂTORI ȘTIINȚIFICI:

Col. Lec. Univ. Dr. Ing.

TĂNASE MIRCEA

AUTOR:

Sd. Masterand

DONEA NELU SORIN

-SIBIU,2016-

-Filă albă-

ACADEMIA FORȚELOR TERESTRE

„NICOLAE BĂLCESCU” SIBIU

LUCRARE DE DISERTAȚIE

TEMA: „IMPLICAȚII ALE SERVICIILOR SECRETE ÎN CAPITULAREA GERMANIEI ÎN AL DOIlEA RĂZBOI MONDIAL”

CONDUCĂTORI ȘTIINȚIFICI:

Col. Lec. Univ. Dr. Ing.

TĂNASE MIRCEA

AUTOR:

Sd. Masterand

DONEA NELU SORIN

-SIBIU,2016-

RERERАT DE АPRECIERE

а disertаției

1. Numele și prenumele аbsolventului: DONEA NELU SORIN

2. Domeniul de studii: ȘTIINȚE MILITАRE

3. Progrаmul de studii universitаre de mаsterаt: INTELLIGENCE ÎN ORGАNIZАȚII

4. Temа disertаției: IMPLICAȚII ALE SERVICIILOR SECRETE ÎN CAPITULAREA GERMANIEI ÎN AL DOIlEA RĂZBOI MONDIAL

5. Аprecieri аsuprа conținutului teoretic аl disertаției:

6. Аprecieri аsuprа componentei prаctic-аplicаtive а disertаției:

7. Аprecieri privind redаctаreа disertаției:

8.Considerаții finаle:

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Аpreciez lucrаreа de licență cu notа _________ și o recomаnd pentru а fi susținută în prezențа comisiei exаmenului de disertаție.

Dаtа Conducător științific

INTRODUCERE

În majoritatea cazurilor copleșitoare cunoscute, serviciile oficiale de spionaj și contraspionaj se ascund sub cele mai prozaice forme. Exemplele oferite de istorie sunt remarcabile în acest sens. Așa, de exemplu, “Cabinetul topografic” al lui Napolean I reunea îndeosebi pe agenții secreți ai împăratului, în vreme ce “Biroul II” a acoperit, începând de la 1874, sectorul militar de informații și contrainformații al cabinetelor de la Paris și, mai târziu, după modelul francez, organizațiile corespunzătoare ale multor altor state. Englezii și-au organizat un “Intelligence service”, iar americanii dispun astăzi de o puternică “Agenție Centrală de Investigații” (C.I.A.) pentru spionaj militar și politic. De asemenea, Germania lui Wilhelm al II-lea s-a folosit de serviciile unui simplu “birou de informații” (“Nachrichtendienst”).

Dar cum nu denumirile au constituit vreun impediment, agenturile menționate au jucat rolul primordial în activitatea de spionaj și contraspionaj a statelor respective. În comparație cu funcțiunea decisive a acestora, agenții sau spionii apar ca simpli pioni ai unei imense table de șah, mânuiți fiind de către birourile centrale devenite veritabile “creiere” ale tuturor acțiunilor puse la cale.

Al Doilea Război Mondial a fost cea mai sângeroasă confruntare militară din istorie, fiind și cel mai bine prezentat din punct de vedere al documentației: milioane de fotografii, kilometri de filme, tone de reviste, ziare și alte materiale de propagandă ce au fost utilizate pentru ridicarea moralului trupelor celor două tabere angrenate în conflict. Tactica nu era nouă. În Primul Război Mondial, corespondenții de război (și implicit presa) atât ai Antantei, cât și cei din cadrul Puterilor Centrale au fost înregimentați politic, practicând o propagandă fără limită în exagerări.

Urmările războiului, inclusiv noile tehnologii și schimbările aranjamentelor geopolitice, culturale și economice, au fost fără precedent. Astfel, Europa postbelică a fost împărțită între sferele de influență occidentală și sovietică. Dacă Occidentul a trecut la reconstrucție postbelică prin intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei planificate și ale politicii unui singur partid totalitar. Această împărțire a fost neoficială. De fapt, nu au existat înțelegeri oficiale pentru împărțirea sferelor de influență, relațiile dintre țările victorioase în război au devenit din ce în ce mai încordate, liniile militare de demarcație au devenit în cele din urmă granițe de facto ale țărilor.

În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial în Germania, precum și în statele aliate ale Axei, presa a fost înrolată pentru a prezenta efortul de război, concomitent cu abandonarea oricărei dorințe de independență, libertate și obiectivitate. Astăzi, multe dintre instantanțele ce întregesc tabloul acestui război sunt disponibile în mediul online, însă, deși sunt atât de ușor de accesat, puțini sunt cei care se întreabă de către cine și cum au fost realizate. Lucrarea de față își propune să analizeze, pe scurt, activitatea serviciilor secrete din perioada celui de-al Doilea Război Mondial și modul în care războiul a fost pierdut de către germani, dar mai ales acțiunile serviciilor secrete care au stat la baza acestui fapt, în anii celui mai distructiv conflict armat din istorie.

Cercetările științifico-tehnice susținute făcute în cadrul efortului de război, (inclusiv eforturile Proiectului Manhattan care au dus la aparițiabombei atomice), au avut un impact covârșitor asupra comunității științifice, așa cum au fost crearea rețelei naționale de laboratoare în SUA și apariția unor științe noi, precum cibernetica. În plus, presiunea uriașă pentru efectuarea unui număr mare de calcule necesare diferitelor proiecte, așa cum au fost algoritmii necesari spargerii codurilor, sau tabelele balistice, au accentuat nevoia pentru dezvoltarea tehnologieicomputerului electronic. Dacă războiul a stimulat cercetările pentru dezvoltarea unor tehnologii cu folosință militară, așa cum au fost radarulsau radioul, tot el a încetinit cercetările în domenii considerate nefolositoare în timp de război, precum televiziunea.

Chiar dacă la momentul actual s-au redus riscurile unui atac convențional în zona euro-atlantică, spionajul rămâne o amenințare directă la adresa securității, iar tehnologia modernă duce la creșterea potențialului teroriștilor de a produce distrugeri. În ceea ce privește harta politică a lumii, mediul strategic rămâne în egală măsură periculos și ambiguu. Instabilitatea crescută în întreaga lume a generat conflicte regionale, războaie civile, atentate, atacuri teroriste, trafic de droguri și o mare varietate de încercări de intimidare prin forță, provocări care se manifestă inclusiv în timp de pace.

Serviciile de intelligence nu folosesc numai propriii ofițeri în acțiuni de culegere a informațiilor, ci apelează uneori la cetățeni civili cărora le propune colaborarea pe termen scurt, mediu sau lung.  Această practică este una universală, aducând în discuție rolul individului în cadrul sistemului de securitate națională, însă implică totodată o serie de vulnerabilități, printre care racolarea sub steag străin. Astfel, un serviciu de intelligence al altui stat, poate crea identități false, așa ziși ofițeri de intelligence ce pot păcăli cetățenii civili să ofere informații  care nu ajung  în realitate către statul pentru care acesta crede că acționează.

Motivația alegerii temei se regăsește în dorința de a reliefa complexitatea subiectului abordat, complexitate ce derivă din necesitatea utilizării tehnologiilor performante care vor determina o creștere substanțială a spionjalui pe tot globul, astfel este foarte important să cunoaștem cât mai multe informații despre mijloacele și tehnicile folosite încă din al Doilea Război Mondial când spionajul a căpătat amploare și a devenit absolut necesar, precum și modul în care se poate interveni în contracararea acestor metode.

Scopul lucrării mele este de a ilustra cum Germania chiar dacă se afla în superioritate a reușit să fie învinsă în urma unor greșeli și să reliefez implicațiile pe care le are al Doilea Război Mondial asupra spionajului din zilele noastre. Am observat că există foarte puține articole pe acest subiect, îmi desfășor activitatea în acest domeniu și sunt dornic să cunosc cât mai multe despre evoluția serviciilor secrete din acea vreme.

CAPITOLUL 1 : ROLUL SERVICIILOR SECRETE ALE ALIAȚILOR ÎMPOTRIVA GERMANIEI ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

1.1. Abordări teoretice privind perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial- perspectiva Aliaților

Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare și mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor și civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a peste 70 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populația mondială de la acea vreme.

În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmități pe viață datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experiențelor militare și medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că acest război a costat mai mulți bani și resurse decât toate celelalte războaie la un loc, 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucția de după război. De exemplu, între 1940 si 1945, bugetul pentru apărare al SUA a crescut de la 1,9 miliarde la 59,8 miliarde de dolari.

Majoritatea istoricilor apreciază că al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franța, Anglia și Commonwealth-ul. Unii dintre istorici consideră că atacarea Chinei de către Japonia (7 iulie 1937) marchează începutul conflictului mondial. Uniunea Sovietică, ce anexase partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanșat un război separat cu Finlanda și a fost, la rândul ei, atacată de Germania Nazistă, în iunie 1941. Statele Unite ale Americii au intrat în conflict în decembrie1941, după Atacul de la Pearl Harbour. Războiul s-a sfârșit în 1945, când toate puterile Axei au fost înfrânte.

Principalele teatre de război au fost Oceanul Atlantic, Europa Apuseană și Răsăriteană, Marea Mediterană, Africa de nord, Orientul Mijlociu, Oceanul Pacific și Asia de sud-est și China. În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiționată a Germaniei naziste, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei pe 15 august 1945.

Printre puterile Aliaților, așa numiții “Cei Trei Mari”, se aflau: Anglia (din 3 septembrie 1939), Uniunea Sovietică (din iunie 1941) și Statele Unite ale Americii (din decembrie 1941). China se afla în război cu Japonia încă din 1937.

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a fost unul dintre puterile inițiale ale Aliaților, intrând în război în 1939 pentru a-și onora angajamentele luate față de Polonia. După capitularea Franței, Regatul Unit a fost singura națiune aliată care mai lupta împotriva Germaniei, până la invazia nazistă în Uniunea Sovietică. Regatul Unit a fost profund implicat în războiul de pe fronturile din Europa de Vest, Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Africa și Asia de Sud-Est, și a fost una dintre cele cele trei mari puteri în timpul conferințelor Aliaților din a doua jumătate a războiului. Regatul Unit a menținut legături foarte strânse cu națiunile Commmonwealthului Britanic și a trecut unele dintre forțele lor armate în subordinea directă a forțelor armate britanice, folosindu-le în operațiunile militare aliate.

Franța a fost unul dintre garanții originali ai securității Poloniei, fiind astfel unul dintre primele state care au declarat război Germaniei. În 1940, după bătălia Franței, guvernul francez capitulat, ceea ce a dus la apariția regimului de la Vichy și a Forțelor Franței Libere din exil. Forțele Franței Libere, sau Comitetul Național Francez, un grup cu baza la Londra, condus de Charles de Gaulle, a fost înființat în 1940 pentru a menține alianța cu Anglia și pentru a lupta Franța ocupată de Germania. Forțele Franței Libere împreună cu Rezistența franceză au jucat un rol de primă mărime în luptele pe teatrul de război mediteranian și pe frontul de vest, participând cu succes la eliberarea Europei Occidentale și a Franței înseși în 1944.

Participarea sovietică la luptele celui de-al Doilea Răiboi Mondial începe, după cum consideră unii istorici cu scurtul război de frontieră mongolo-japonez din 1939. Mai târziu în același an, URSS, protejată de prevederile pactul de neagresiune sovieto-german, a ocupat estul Poloniei la numai trei săptămâni după ce Germania Nazistă ocupase vestul țării vecine. În următoarele 11 luni, sovieticii au ocupat și anexat statele baltice (Estonia, Letonia și Lituania).

Uniunea Sovietică a sprijinit efortul de război nazist împotriva Europei Occidentale prin intermediul acordului comercial germano-sovietic, care l-a ajutat pe Hitler să învingă blocada comercială britanică. Uniunea Sovietică a suferit pierderi uriașe pe teatrul de război european, atât din rândul civililor cât și al personalului militar. După capitularea Germaniei, Uniunea Sovietică a participat la luptele împotriva japonezilor în China și Coreea în 1945. Uniunea Sovietică a devenit una dintre principalele puteri victorioase ale celui de-al Doilea Război Mondial și a obținut unul dintre cele cinci locuri permanente din Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite.

La 23 august 1939, chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al Doilea Război Mondial, URSS și Germania au semnat un pact de neagresiune, cunoscut în istorie sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărțea în mod expansionist Europa Răsăriteană în două regiuni de influență. Dar, Germania a încălcat pactul de neagresiune, invadând URSS, în 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât țările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene (inclusiv în războaie). SUA au intrat în război abia după Atacul de la Pearl Harbour și declarațiile oficiale de război ale Japoniei și Germaniei, când interesele americane, marina militară și transporturile maritime deveniseră ținta atacurilor Axei.

1.2. Evoluția serviciilor secrete

1.2.1. Special Operations Executive/ MI6

În istoria spionajului și contraspionajului britanic secolul al XIX-lea a înscris un capitol aparte; acesta este veacul în care serviciile speciale capătă contururi precise și sunt adaptate rolului Angliei pe arena mondială. Astfel vechiul birou fondat de Walshingam cu trei sute de ani mai devreme ( British Secret Service) a fost menținut, rămănând mai departe sub controlul direct al Cabinetului Londonez. În 1844 el a fost denumit, pentru prima dată, British Intelligence Service, în legătură cu represiunea mișcării de independență din Irlanda, la care a participat îndeaproape.

Unele fapte survenite la confluența veacurilor al XIX-lea – al XX-lea (războiul anglo-bur, intensificarea activității spionilor germani în Anglia, ascuțirea contradicțiilor anglo-germane și iminența izbucnirii Primului Război Mondial) au impus reorganizarea serviciilor secrete britanice, astfel ca ele să fie capabile să servească intereselor Imperiului în cursul evenimentelor ce se anunțau. În consecință, la 23 august 1909, War Office a pus bazele biroului M. O. 5 (Military Office 5), rapid rebotezat M. I. 5 (Military Intelligence 5) .

Noul serviciu, devenit mai apoi cu adevărat departament, a fost autorizat inițial să se ocupe cu contraspionajul militar. Cel dintâi conducător (1909-1939) și creatorul lui M.I.5, prototipul contraspionajului britanic modern, a fost căpitanul (apoi General Maior Sir Vernon Kell). Pentru dirijarea activității de spionaj pe tărâm militar, apoi și politic, a fost fondat în 1911 M.I.6 (Military Intelligence 6) de către amiralitate, care reprezenta veritabilul I.S. (Intelligence Service).

I.S.-ul s-a remarcat în timpul Primului Război Mondial imperialist, când prin acțiunile sale a înlesnit drumul Angliei și al aliaților ei spre victorie asupra periculoșilor concurenți germani la dominația mondială. În al Doilea Război Mondial, serviciile secrete nu și-au dezmințit bunele tradiții și renumele. Fac excepție primele luni ale conflictului, în care inițiativa a aparținut net Abwehr-ului, spre exemplu eșecul de la Scapa Flow, căderea rețelelor I.S.-ului de pe continent în urma invaziei germane din mai 1940 etc. Însă birourile secrete londoneze și-au revenit curând, luându-se măsuri la timp.

Departamentele apărării naționale posedau organisme aparte pentru spionajul și contraspionajul militar: N.I.D. (la Amiralitate), M.I. (la Ministerul de război) și Air Ministry`s Intelligence (la Ministerul Aerului).

Potrivit normelor stabilite în 1939, W. Churchill va veghea, după ce ajunge premier la 10 mai 1940, la aplicarea lor neabătută; primul minstru în funcțiune era responsabilul tuturor serviciilor secrete britanice. El dispunea de dreptul de control total asupra lui J.I.C. ( Joint Intelligence Comittee), constituit în 1939 și care reunea pe cei patru șefi ai celor mai importante agenturi engleze de spionaj și contraspionaj: M.I.5, M.I.6, M.I. și N.I.D..

Între 1940-1945, guvernul britanic a recurs în lupta pe frontul invizibil în sprijinul unui serviciu cu destinație speciala: S.O.E. (Special Operations Executive). Nucleul S.O.E. l-a alcătuit Section D, preluată de la I.S. împreună cu șeful ei, Sir Frank Nelson. Misiunea fundamentală a lui S.O.E. era, cum a indicat-o Churchill în 1940 – „Să dea foc Europei” cotropită de naziști. Prin aceasta premierul englez înțelegea împânzirea continentului cu agenți care să treacă la acțiuni subversive de proporții, susceptibile să jeneze considerabil funcționarea mașinii de război a învingătorilor de moment – Puterile Axei.

Toți agenții trimiși de S.O.E. pe continent erau recrutați pe bază de voluntariat. În total S.O.E. a organizat 92 de misiuni, încredințate la aproximativ 1800 de agenți de diverse naționalități. În afara acțiunilor de sabotaj, agenții S.O.E. au cules și tranmis cu ajutorul posturilor receptoare-emițătoare ce intrau în dotarea lor, o multitudine de informații la Londra despre cele observate în spatele frontului inamic.

Numeroase fapte și documente devenite cunoscute după 1945 ne îngăduie să considerăm că, în ultimii ani ai războiului, intensificarea mișcării de rezistență din Europa, a pus S.O.E. în mare dificultate.

1.2.2. The OSS- S.U.A.

Războiul civil din 1861-1865 a evidențiat cu prisosință rolul spionajului și contraspionajului în asigurarea succesului în campaniile militare ale Nordului unionist contra Sudului scizionist. După terminarea lui, mai multe departamente civile și militare din Washington procedează la organizarea celor dintâi birouri de informații și contrainformații. Astfel,la 1882 Ministerul de Război (War Departament) dispune deja de un M.I.D (Military Intelligence Division), iar Marina (Navy Departament) de un O.N.I (Office of Naval Intelligence) .

Încă de la constituirea lor atât M.I.D cât și O.N.I nu s-au ocupat exclusiv cu spionajul și contraspionajul militar, ci și general. De asemenea, în domeniul politic și diplomatic culegerea și prelucrarea știrilor reveneau Ministerului de Externe (Departament of State) . În ce privește contraspionajul politic, el intra în sfera F.B.I.-ului (Federal Bureau of Investigations) , creat în 1908 și care-și va câștiga renumele sub îndelunga conducere (1924-1972) a lui John Edgar Hoover. Toate serviciile menționate și-au continuat activitatea între cele două războaie mondiale. Nu s-au înregistrat tentative serioase de reorganizare , deși funcționarea lor prezenta destule lacune. Acest lucru avea să iasă la iveală în primii ani ai conflictului mondial dintre 1939-1945 când birourile secrete de la Washington, datorită dezarticulării excesive, nu au putut salva Statele Unite de dezastrul de la Pearl Harbor .

Totuși, în perioada antebelică serviciile secrete nord-americane au reușit în urma unor îndelungi și stăruitoare eforturi să dobândească în dauna Japoniei, succese într-un domeniu ce până atunci era inclus cu îngăduință în zona activității de informații: spionajul criptologic (cryptological espionage). Descoperirea cifrului naval nipon a permis Statelor Unite să obțină o mare victorie diplomatică la conferința internațională de la Washington din noiembrie-decembrie 1921. Cunoscând necontenit cuprinsul telegramelor schimbate între Tokyo și delegația la conferința, reprezentanții Departamentului de Stat erau permanent la curent cu poziția Japoniei, concesiile la care era dispusă să consimtă și, în consecință, au avansat propunerile corespunzătoare.

1.2.3. NKVS-NKVB

În momentul intrării U.R.S.S. în război, guvernul sovietic dispunea de două organisme în sarcina cărora cădea în principal dirijarea activității de informații și contrainformații.

N.K.G.B.-ul fusese constituit chiar în 1941. Între ascendenții lui s-au numărat succesiv următoarele organe care, după 1917, și-au câștigat mari merite în lupta dusă contra dușmanilor revoluției și ai statului socialist: CEKA, G.P.U., O.G.P.U. și N.K.V.D.. N.K.G.B.-ul care aveau menirea de a veghea la păstrarea securității interne a statului sovietic. Simultan se ocupau cu activitatea de informații, străduindu-se să țină la curent guvernul sovietic asupra planurilor puterilor capitaliste în ce privește U.R.S.S. în războiul general în curs de desfășurare. În mai-iunie 1941, N.K.G.B.-ul a informat exact pe conducătorii statului sovietic, despre masivele concentrări de trupe germane la granița vestică în vederea atacării U.R.S.S..

G.R.U. funcționa de la crearea Armatei Roșii în februarie 1918, pe lângă Ministerul Apărării din Moscova. În vremea ultimului război mondial, G.R.U.-ul a dobândit succese cu totul remarcabile. Serviciul cel mai cunoscut din subordinea lui, comandat de către generalul F. Kuznețov, a dispus de cel puțin trei rețele de informații în străinătate. Prin intermediul acestora, comandamentul sovietic a căpătat știri despre situația și intențiile inamicului de o asemenea exactitate și promptitudine încât s-a afirmat, că Stalin cunoaștea directivele O.K.W.-ului ca și cum le-ar fi citit peste „umărul lui Hitler”.

Narodnîi komissariat vnutrennih del (NKVD) (în limba rusă: НКВД, Народный комиссариат внутренних дел; Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), a fost un minister care se ocupa de rezolvarea unui număr mare de afaceri de stat ale Uniunii Sovietice.

NKVD-ul este mai bine cunoscut pentru Direcția Principală a Securității Statului (GUGB), care era urmașa OGPU și al CEKA, ca poliție secretă a Uniunii Sovietice. GUGB a fost folosit de Stalin în timpul purificărilor etnice și deportărilor și a fost responsabilă de uciderea fără judecată a numeroși civili și de alte crime de război. Mulți istorici consideră NKVD-ul o organizație criminală, în principal datorită ofițerilor și anchetatorilor GUGB, ca și datorită activităților trupelor proprii și a patronării lagărelor de muncă – Gulaguri.

În plus, în afară funcțiilor din domeniul securității statului și a celor polițienești, unele dintre departamentele sale se mai ocupau și de transportul condamnaților, aplicarea pedepsei capitale, paza frontierelor, activitatea de pompieri, etc., sarcini care erau în mod tradițional ale Ministerului de Interne (MDV).

După victoria revoluției din 1917, bolșevicii au dizolvat vechea poliție și au creat Miliția țaranilor și muncitorilor care funcționa sub supravegherea NKVD-ului. În plus, NKVD-ul era copleșit de sarcinile moștenite de la MDV-ul țarist, așa cum erau supravegherea guvernelor locale sau lupta împotriva opozanților intrați în ilegalitate, noi domenii de activitate pentru o forță a proletariatului total neexperimentată.

Dându-și seama că sunt în situația de a nu avea o forță de securitate eficientă, Sovietul Comisarilor Poporului al RSFS Ruse a creat poliția secretă CEKA condusă de Felix Dzerjinski. Organizației CEKA i-a fost garantat dreptul de a iniția și duce la bun sfârșit procese rapide și execuții nejudiciare, dacă acestea se dovedeau necesare pentru "apărarea revoluției".

CEKA a fost reorganizată în 1922 ca Direcția Politică de Stat a NKVD-ului. După formarea URSS-ului în 1923, GPU a fost reorganizat ca OGPU, un organ unional aflat sub controlul Sovietului Comisarilor Poporului a Uniunii Sovietice.

În 1934, OGPU a fost încorporat în proaspăt creatul NKDV al URSS, transformându-se în GUGB. NKDV-ul a încetat să mai existe până în 1946, când a renăscut ca MDV al RSFS Ruse. În felul acesta, NKDV a devenit responsabil pentru tot sistemul penitenciar din țară, inclusiv pentru lagărele de muncă forțată, cunoscute sub numele de Gulag, dar și pentru activitățile clasice polițienești.

Diferitele departamente ale NKVD se ocupau de:

funcțiile generale ale poliției, așa cum erau investigațiile criminale;

spionaj și operațiuni speciale în străinătate;

contraspionaj;

securitatea oficialităților, ca și alte sarcini înrudite.

Pe 3 februarie 1941, secțiile speciale ale NKVD responsabile de contrainformațiile militare au trecut în subordinea Armatei (RKKA) și Marinei (RKKF). GUGB a fost scos din componența NKVD și a fost redenumit NKGB. După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, NKVD și NKGB au fost reunite (pe 20 iulie 1941), iar contrainformațiile s-au reîntors la NKVD în ianuarie 1942. În aprilie 1943, contrainformațiile s-au desprins din nou, devenind SMERȘ ("Moarte Spionilor"), iar NKGB a fost din nou separat de NKVD.

În 1946, NKVD a fost redenumit MDV, iar NKGB a fost redenumit MGB. După ce a mai fost o dată reunificat cu MDV în 1953, CEKA s-a separat definitiv în 1954 pentru a se transforma în final în KGB.

Forțele de poliție s-au împărțit până la urmă în două ramuri:

MVD (Ministerul Afacerilor Interne), care avea în subordine poliția criminală, penitenciarele și pompierii și

KGB (Comitetul Securității Statului) – responsabil pentru poliția politică, contrainformații spionaj, protecția persoanelor importante și comunicații speciale.

Activitățile de spionaj au inclus:

Înființarea unei vaste rețele de spioni în interiorul secțiilor naționale Comintern;

Recrutarea altor zeci de agenți extrem de utili în timpul războiului rece;

Prevenirea mai multor atentate cunoscute împotriva dictatorului Iosif Vissarionovici Stalin.

1.2.4. Biroul 2 francez

Dintre toate serviciile secrete moderne unul singur, Biroul 2 francez, a egalat fără a depăși însă, I.S.-ul britanic în privința notorietății. Creat la 12 martie 1874, pe lângă statul major al armatei franceze, Biroul 2 francez a fost amestecat în câteva afaceri: cazul căpitanului Alfred Dreyfus sau activitatea controversată a agentei germane H-21 (Alias Maria Hari).

Când a intrat în al Doilea Război Mondial, la 3 septembrie 1939, Franța dispunea în cadrul fiecăreia dintre cele trei genuri de arme de servicii specializate în spionaj și contraspionaj. Astfel, la marină și aviație funcționau Service de Renseignement de la Marine și, respectiv Service de Renseignement de l’Aviation. După 1918, biroul de informații și contrainformații al marelui stat major al armatei s-a aflat timp de mai mulți ani în eclipsă. El s-a restabilit în prima parte a decieniului al patrulea, o dată cu înrăutățirea situației internationale după venirea lui Hitler la putere și intensificarea înarmării Germaniei. Sub raportul organizării, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, Biroul de spionaj și contraspionaj al marelui stat major francez apare ca un organism bicefal cuprinzând Biroul 2 și Service de Renseignement et de Contre-Espionage (S.R.).

S.R. -ul armatei s-a aflat o bună perioadă (1936-1944) sub comanda colonelului Louis Rivet. Centrala avea două branșe: administrativă și operațională. Serviciul administrativ se ocupa de problemele ce trebuiau să asigure buna funcționare a întregului S.R.. Cealaltă branșă cuprindea patru servicii operaționale: 1) S.R.-ul propriu-zis; 2) Serviciul de contraspionaj; 3) Serviciul de transmisiuni și decriptaj 4) Fișierul central.

Biroul 2 este cel mai cunoscut dintre serviciile secrete franceze. Ca și în cazul I.S.-ului londonez, lui i se substituia restul oficiilor secrete ale Parisului. Publicul larg știa prea puțin sau nu cunoștea nimic despre S.R.-ul armatei, marinei sau aviației. În preajma și începutul celui de-al Doilea Război Mondial (1935-1940), Biroul 2 s-a aflat sub conducerea unei personalități unanim apreciate, colonelul Gauche. Pe baza informațiilor ce-i proveneau, Gauche a efectuat estimări de o înaltă profesionalitate asupra pregătirilor și intențiilor inamicilor posibili ori siguri ai Franței.

1.3. Implicarea serviciilor secrete în Al Doilea Război Mondial

1.3.1. Special Operations Executive/ MI6

Între 1939-1945 serviciile secrete britanice s-au îngrijit să colaboreze cu oficiile și agențiile speciale ale celorlalte state aliate. Raporturi strânse a menținut I.S.-ul cu birourile secrete ale mișcării lui de Gaulle sau ale guvernelor polonez, ceh, norvegian etc. aflate în exil la Londra. După 1941, S.O.E.-ul a stabilit contacte cu serviciile sovietice de informații și contrainformații.

Conflictul mondial din acești ani a relevat un fapt de mare însemnătate interesând lupta desfășurată pe frontul subteran, și anume a demonstrat corelația existentă între războiul secret și cel psihologic. Și într-unul și în celălalt se recurge la metode specifice pentru a se ajunge la un rezultat identic: înșelarea sau intoxicarea inamicului, slăbirea moralului lui de luptă, provocarea de perturbări în spatele frontului dușman, încurajarea la luptă a popoarelor cotropite etc. Ambele tipuri de războaie se susțin și se completează reciproc.

De problemele războiului psihologic, s-au ocupat mai multe departamete și organisme (Ministerul Informațiilor, Ministerul de Război, Foreign Office-ul), postul național de radio B.B.C. (British Broadcasting Company), care au colaborat toate cu serviciile secrete londoneze ce furnizau principalele date după care se puneau la cale marile campanii psihologice și propagandistice. Prin emisiunile sale în limbi străine B.B.C.-ul a influențat negativ moralul poporului german și a întărit credința în victorie în rândurile popoarelor subjugate.

Tot prin B.B.C. serviciile secrete din Londra au transmis o cantitate impunătoare de mesaje către agenții lor din Europa sau rețetelor din Rezistență. Curând, birourile similare de la Berlin vor avea destulă bătaie de cap cu interceptarea acestor mesaje, și mai cu seamă, cu descifrarea înțelesului lor. A rezultat o stare de neliniște, de angoasă, inamicul înregistrând cu teamă toate comunicările B.B.C.-ului, căci la un moment dat mai fiecare prevestea vreo acțiune ce se anunța nenorocită pentru el. În repetate rânduri, nemții au reușit să descopere semnificația unor mesaje și atunci așteptau cu atâta înfrigurare transmiterea lor încât, în clipa decisivă, reacția lor era nehotărâtă, neconvingătoare.

Putem considera că, datorită succeselor dobândite prin acțiunile desfășurate de britanici în cadrul războiului psihologic, mulți eroi, ai frontului invizibil au scăpat cu viață ori au fost scutiți de noi și grele eforturi.

Rezultă că, între 1939-1945 serviciile secrete britanice au fost la înălțime. În contextul general al războiului mondial, ele au slujit interesele Angliei ce reclamau salvarea întinsului Imperiu. La sfârșit, Marea Britanie a ieșit triumfătoare alături de celelalte națiuni dar nu și-a păstrat Imperiul. Ar fi nedrept să ignorăm aportul serviciilor secrete engleze la victoria obținută de Aliați asupra puterilor Axei pe tărâmul frontului invizibil, parte integrantă a marii lupte a popoarelor contra reacțiunii și a întunericului.

1.3.2. S.U.A.- The O.S.S.

În momentul când au intrat în războiul mondial, S.U.A erau pe punctul de a-și reorganiza serviciile de informații și contrainformații. După cum s-a arătat Washington-ul nu ducea lipsă de birouri secrete, dimpotrivă. Catastrofa de la Pearl Harbour nu a reprezentat un dezastru doar pentru forțele armate ale S.U.A.; în egală măsură, ea a pecetluit prăbușirea definitivă a vechiului sistem de spionaj și contraspionaj american. Numeroasele anchete întrepinse ulterior asupra celor întâmplate în Hawaii au evidențiat faptul deosebit de grav că în ajunul lui 7 decembrie 1941, oficialitățile americane nu au fost lipsite atât de informații privind intențiile japonezilor, cât mai mult de un organism care să centralizeze și să evalueze datele primite.

Eșecul înregistrat a fost de proporții prea mari, cauzele au fost prea clare și interesele în joc prea mari pentru ca Washington-ul să nu procedeze cu promtitudine și hotărâre la reformarea serviciilor secrete. În vara anului 1942 s-a creat Comitetul mixt al șefilor de stat major ai armatei, marinei și aviației S.U.A.. Noul organism, comandat, de amiralul William Leahy, și-a asumat, între altele și sarcinile coordonării spionajului militar și a propagandei de război. În acest context, la 13 iunie 1942 din agenția C.O.I. au luat naștere două organisme cu profil militar, plasate sub îndrumarea J.C.S.-ului:

Oficiul informațiilor de război (Office of War in Information – O.W.I.), condus de un foarte cunoscut scriitor și radiocomentator, Elmer Davis, care se îndeletnicea în principal cu adunarea informațiilor și dirijarea întregii activități de propagandă în S.U.A., iar cealaltă F.I.S. (Foreign Information Service), condusă de dramaturgul Robert Sherwood, dirija “propaganda neagră” în spatele frontului inamic, ca și întregul război psihologic în afara granițelor americane. S-a urmărit, pe cât posibil, evitarea dublării celorlalte servicii secrete de către O.W.I.. În timpul războiului, oficiul lui Davis a dispus de fonduri considerabile. Astfel, numai în anul 1943 a primit 34 milioane de dolari, din care a cheltuit 26 de milioane pentru propaganda externă.

Oficiul Serviciilor Strategice (Office of Strategic Service – O.S.S.), încredințat lui William Donovan, avansat general. O.S.S.-ul întruchipează organizația de spionaj nr.1 a Statelor Unite din vremea ultimului conflict mondial. Constituită chiar în începutul marii conflagrații mondiale, ea purta toate amprentele războiului în care erau angajate S.U.A. și aliații lor – un război total.

Pornind de la 35 de oameni, O.S.S.-ul se dezvoltă vertiginous, numărând curând aproximativ 12000 de colaboratori; a îndeplinit sarcini din cele mai diverse și neașteptate în mai toate regiunile globului.

O.S.S.-ul a fost un imens angrenaj de spionaj și contraspionaj pe măsura uriașei puteri economice, militare și politice a Statelor Unite. Ordonanța președintelui Roosevelt din 13 iunie 1942, prin care se înlocuia C.O.I. cu O.W.I. și O.S.S., stabilea că sarcina acestuia din urmă constă în “adunarea și analizarea” informațiilor strategice, precum și prepararea și executarea misiunilor speciale.

O.S.S.-ul și-a creat filiale în străinătate: Anglia, Franța, Suedia, Iran, Egipt, China, Turcia, Elveția, Spania și Algeria.

Între 1942-1945, în evoluția raporturilor generale dintre Marea Britanie și Statele Unite un loc aparte l-a ocupat problema serviciilor secrete. Englezii, dispunând de numeroase și experimentate birouri secrete, au intenționat să-și rezerve rolul de conducător în războiul invizibil purtat contra agenților Axei.

Triumful categoric al primei operații de anvergură al O.S.S.(cu prilejul debarcării în Africa de Nord, în noiembrie 1942) a fost de bun augur pentru americani, care s-au grăbit să pretindă englezilor drepturi egale în conducerea operațiilor speciale puse la cale pe vechiul continent. În 1942-1943 s-a trecut la constituirea primelor servicii interaliate de spionaj si contraspionaj. Din cele expuse se desprinde că, îndeosebi după 1942 rolul serviciilor secrete americane a fost de prima mărime în desfășurarea războiului secret.

1.3.3. NKVS-NKVB

Implicat în al Doilea Război Mondial la 22 iunie 1941, în urma atacului prin surprindere executat de Germania hitleristă și aliații ei, statul sovietic va opune o rezistență îndârjită cotropitorilor, contribuind esențial la spulberarea tuturor planurilor lor de cucerire a dominației mondiale. Între 1941-1945, pe frontul germano-sovietic s-a decis în mare măsură însăși soarta marii conflagrații mondiale. Pe acest front, cel mai puternic și mai periculos dintre statele Axei, Germania nazistă, și-a pierdut grosul mașinii de război, a suferit eșecuri de pe urma cărora nu și-a mai putut reveni.

Rezultatele obținute de organele sovietice de informații și contrainformații în anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei își află resursele nemijlocite în grandioasa activitate organizatorică și de îndrumare desfășurată de către P.C.U.S. și guvernul sovietic. Lucrătorii organelor sovietice de securitate, cekiștii, au urmărit îndeplinirea cu devotament a misiunilor încredințate de partid și guvern. Din primele zile ale războiului, ei au luptat pentru a limita acțiunile de sabotaj și diversiune întreprinse de fasciști în zona dispusă imediat în spatele frontului Armatei Roșii. Când la sfârșitul anului 1941 a devenit evident că războiul pe frontul de Est se va prelungi, fasciștii și-au pus mari speranțe să-și apropie victoria prin dezorganizarea spatelui sovietic.

În acest scop, printr-o reactică Himmler din 15 februarie 1942 s-a constituit un organ special de spionaj (Zeppelin) care, prin agenții lansați în regiunile din interiorul U.R.S.S-ului, trebuia să submineze potențialul politico-militar, economic și militar sovietic. Cekiștii au reușit să preîntâmpine traducerea acestului plan în viață, astfel că însuși Himmler a fost nevoit să constate că sarcina principală a Zeppelin-ului nu fusese îndeplinită.

În 1943 hitleriștii au parașutat în spatele frontului cel mai mare număr de agenți din tot cursul conflictului. Acum este momentul când serviciile sovietice de contrainformații trec hotărât la ofensivă, producându-se cotitura hotărâtoare în Est și pe tărămul frontului secret. Documentele germane ilustrează în mod convingător în ce s-a tradus supremația obținută de organele sovietice de securitate: în perioada octombrie 1942-septembrie 1943 o unitate specială a parașutat în spatele Armatei Roșii, 150 de grupe de spioni și diversioniști; numai două grupe au reușit să se salveze, revenind la bază cu informații militare ce nu prezentau nicio însemnătate.

Numeroși cekiști au reușit să pătrundă în organizațiile de spionaj și contraspionaj naziste, aflând știri despre țelurile și activitatea acestora, numărul, numele și misiunile agenților parașutați peste liniile sovietice. După eliberarea patriei socialiste, organele sovietice de informații și contrainformații și-au desfășurat activitatea pe teritoriile altor țări, încheind triumfătoare războiul cu agenturile hitleriste de spionaj și contraspionaj chiar pe teritoriul Germaniei.

1.3.4. Biroul 2 Francez

După înfrangerea Franței din iunie 1940, serviciile secrete militare nu și-au încetat activitatea. Biroul 2, condus succesiv de coloneii Besancon și Baril, a continuat să funcționeze legal în cadrul așa numitei ”Armate a Armistițiului” aflată la dispoziția guvernului de la Vichy. Existența lui a încetat o dată cu suprimarea acesteia de către nemți, în noiembrie 1942.

Nemții au cerut și obținut de la Petain, șeful regimului colaboraționist de la Vichy, desființrea Biroului 5, adică a S.R.-ului colonelului Rivet. Biroul 5 a fost dizolvat însă nu și ”Casa” lui Rivet Imediat după încheierea armistițiului din 22 iunie 1940, colonelul a procedat la reorganizarea structurilor sale, adaptând-o noii situații.

Astfel, activitatea serviciilor secrete militare franceze între 1940-1942 s-a remarcat în primul rând prin sinuozitate. După debarcarea trupelor anglo-americane în Africa de nord franceză, ei s-au mutat, împreună cu birourile lor, la Alger, alăturându-se cauzei aliate. Era o aliniere tardivă, căci între timp un alt serviciu secret francez, funcționând în cadrul mișcării generalului Charles de Gaulle, își câștigase merite remarcabile în confruntarea deschisă și decisă cu dușmanul.

Generalul de Gaulle a intervenit decisiv pe arena istoriei în clipele ale celei de-a III-a Republici. El chema pe toți francezii dornici să-și salveze patria să se înroleze sub ordinele sale în mișcarea care, în mod simbolic, a luat numele de France Libre. Mișcarea a dispus de la început de trupe (F.F.L. – Forces Francaises Libres), iar din septembrie 1941 de un Comite National Francais. Acest stat major cuprindea și clasicul Birou 2, încredințat la 1 iulie 1940 unui amator de informații și contrainformații Căpitanul Andre Dawavrin, devenit foarte cunoscut ulterior sub numele de împrumut: colonelul Passy.

Serviciul secret al F.F.L. s-a adaptat permanent sarcinilor tot mai dificile și multiple cu care a fost confruntat. Aceasta rezultă și din reorganizarea sa continuă: B.C.R.A.M. (Bureau Centrale de Renseignements et d`Action Militaire) în ianuarie 1942 și B.C.R.A. (Bureau Centrale de Renseignements et d`Action), în vara anului 1942.

B.C.R.A. a ieșit triumfător nu numai din confruntarea cu inamicul; el a câștigat și duelul cu serviciile secrete tradiționale franceze. Ne amintim că după, 8 noiembrie 1942, col. Rivet și-a mutat „Casa” în Africa de nord, la Alger. Aici el s-a pus la dispoziția generalului Henri Giraud, devenit, după asasinarea lui Darlan, șeful forțelor și al posesiunilor franceze din Africa de nord.

După „împăcarea” generalilor de Gaulle și Giraud și constituirea, la 3 iunie 1943, a C.F.L.N.-lui (Conseil Francais de Liberation Nationale), s-a ridicat cu acuitate chestiunea unificării serviciilor secrete ale Franței Libere. În 1944, după formarea D.G.S.S.-ului (Direction Generale des Services Speciaux), pe baza B.C.R.A.-ului, a inclus în rândurile sale întreg serviciul lui Rivet. La 18 noiembrie 1944, D.G.S.S.-ul instalat de acum în Parisul eliberat a fost transformat în D.G.E.R. (Direction Generale d`Etudes et de Recherces), căruia în 1946 i-a succedat S.D.E.C.E. (Service de Documentation Exterieure et de Contre Espionnage).

1.4. Tehnici și tehnologii utilizate în spionajul din perioada celui de-al Doilea Război Mondial

Tehnologia a jucat un rol semnificativ în Al Doilea Război Mondial. Unele dintre tehnologiile utilizate în timpul războiului au fost dezvoltate în perioada interbelică între anii 1920 și 1930, mai mult ca răspuns la nevoile și lecțiile învățate în timpul Primului Războiul Mondial. Multe războaie au avut efecte majore asupra tehnologiilor pe care le folosim în viața de zi cu zi. Cu toate acestea, în comparație cu războaiele anterioare, al Doilea Război Mondial a avut cel mai mare efect asupra tehnologiei și dispozitivelor care sunt utilizate în prezent. Tehnologia a jucat, de asemenea, un rol mai important în desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial decât în ​​oricare alt război în istorie, și a avut un rol critic în rezultatul final.

Politica de MI5 în timpul războiului a fost inițial de a utiliza sistemul de contra-spionaj. Agenți de la ambele servicii de informații germane, Abwehr și Sicherheitsdienst (SD), au fost reținuți. Mulți dintre agenții care au ajuns pe țărmurile britanice au fost predați autorităților. Alții au fost prinși când au făcut greșeli elementare în timpul operațiunilor lor. Abwehr și SD au trimis agenți printr-o serie de mijloace, inclusiv parașutări, submarine și prin cadrul țărilor neutre. Ultima cale a fost cel mai frecvent utilizată, agenții pretinzând de multe ori ca fiind refugiați.

În plus, unii au fost agenți falși care i-au păcălit pe germani să creadă că ar spiona pentru ei ca să-i ajute să ajungă în Anglia (de exemplu, Treasure, Fido). După război, s-a descoperit că toți agenții trimiși de Germania în Marea Britanie au renunțat sau au fost capturați, cu posibila excepție a unuia care sa sinucis.

Mii de germani au trecut prin unitatea care a devenit cunoscută ca London Cage, unde au fost bătuți, privați de somn și forțați să-și asume poziții de stres pentru zile la un moment dat. Astfel, conform lui Cobain, în Londra ar fi existat un centru de detenție, numit "London Cage" (Cușca Londrei), prin care au trecut aproape 4.000 de germani. Aceștia erau bătuți, privați de somn și obligați să stea mult timp în aceeași poziție, iar unii dintre ei au fost chiar omorâți și îngropați în secret.

În "Cușca Londrei" ajungeau ofițerii despre care se credea ca dețin "informatii valoroase". "Cușca" avea sediul în mai multe vile de lux din grădinile palatului Kensington, unde astăzi locuiesc miliardari, sultani ori prinți și unde se află sediile unor ambasade străine la Londra.

În cele cinci camere de interogare din "Cușca Londrei", nouă polițiști încercau să scoată informații de la prizonieri, prin orice metodă. Șeful închisorii era colonelul Alexander Scotland, care a povestit totul zeci de ani mai tarziu, în memoriile sale. "Lăsați la intrare toate speranțele voastre", era motto-ul dupa care Scotland conducea "Cușca Londrei".

Prizonierii erau înfometați, batuți și "marcați" cu fierul încins.

Fritz Knochlein, locotenent-colonel al Waffen SS, ramura militară a organizației naziste Schutzstaffel, a fost capturat de britanici și acuzat că le-a omorat 124 de soldați. El a fost dus în "Cușca Londrei", unde nu a fost lăsat să doarmă patru zile și patru nopți. Apoi, a fost pus să se învârtă în cerc timp de patru ore, la fiecare rotație fiind lovit de un gardian britanic.

Double Cross-System, sau sistemul XX, a fost o metodă anti-spionaj și înșelăciune utilizată în al Doilea Război Mondial, de Serviciului de Securitate Britanic, o organizație civilă, cunoscută sub denumirea de MI5. Agenți naziști din Marea Britanie – reali și falși – au fost capturați și apoi utilizați de către britanici pentru a-i dezinforma pe naziști. Aceste operațiuni au fost supravegheate de către Comitetul Douăzeci, aflat sub conducerea lui John Cecil Masterman; numele comisiei vine de la numărul 20 în cifre romane: "XX" (adică cruci duble).

Echipamente folosite de spioni:

Bomba rozătoare

O modalitate de înșelătorie vicleană era să arunce în aer baze inamice prin umplerea șobolanilor morți cu explozivi. Șobolanii s-ar fi plasat în fabrici închise în lagăre inamice. Când muncitori au descoperit rozătoare moarte le-ar arunca în foc, s-ar aprinde explozivii și ar arunca în aer pe toți din apropiere.

Cu toate acestea germanii au descoperit planul bomba rozătoare, în consecință, lăsând rozătoarele moarte, ca să putrezească.

Semnalul de ceață

Unul dintre dispozitivele cele mai extraordinare prezentate în colecția OSS este Semnalul de ceață. Această unitate mica a fost fixata înșelător pe cale ferată și a fost făcută să arate precum ar fi fost o parte a caii ferate. Fără știrea inamicului, unitatea a fost încărcat cu capace de pulbere neagră și capsă de percuție.

În cazul în care roțile trenurilor ar fi trecut peste Semnalul de ceață, ar fi aruncat în aer o parte a trenului.

Radioul biscuite

Un radio, deghizat ca o cutie de biscuiți – simplu, dar ingenios și eficient!

În timpul războiului Special Operations Executive (SOE) a avut o echipă de specialiști de spionaj care s-au dedicat exclusiv pentru a inventa aparate de radio care au fost făcute pentru a arata ca obiecte de zi cu zi.

Una dintre cele mai eficiente trebuie să fie radioul biscuite, o modalitate ingenioasă de a comunica mesaje importante pentru colegii spioni.

Cizmele false

Urmele au fost mult timp folosite printre metodele cele mai evidente pentru spioni si detectivi pentru a descoperi prezența cuiva.

În scopul de a ascunde locația lor, agenți IS ar folosi aceste tălpi de cauciuc.

Aceștia ar fi făcut să pară de către inamic că sunt urmele localnici desculți.

Bicicleta încărcător

În ziua de astăzi a rămâne fără baterie la telefon este iritant, dar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial descărcarea bateriei radioului te-ar putea costa viața.

Așadar există un dispozitiv care putea fi amplasat la o bicicletă și care ar fi putut încărca bateria radioului. 

Pistolul pipă

Particularitatea acestui dispozitiv era faptul că putea fi folosit și pe post de pipă.

The Nachfeldpeiler P57N

Oricum, la fel de inventivi precum SOE au fost și germanii care au inventat Nachfeldpeiler P57N, un dispozitiv radio de detectare a direcției. Utilizarea lui era în descoperirea transmițătoarelor ascunse .

1.5. BSC (British Security Coordination) – Influențe ale Angliei în implicarea S.U.A. în al Doilea Război Mondial

Coordonarea Regimului de Securitate Britanic (BSC) a fost o organizație secretă înființată în New York City de MI6 britanic în mai 1940, sub autorizarea primului ministru Winston Churchill.

Scopul său a fost de a investiga activitățile inamice, prevenirea sabotajului împotriva intereselor britanice în America, și mobilizarea opiniei probritanice în S.U.A.. Ca o imensă agenție națională secretă de manipulare a știrilor și propagandă neagră, BSC a influențat difuzarea de știri în Herald Tribune, New York Post, Baltimore Sun și Radio New York la nivel mondial. Poveștile fictive difuzate din Rockefeller Center de către agenții BSC aveau un caracter anti-nazist și au fost plasate în principalele surse mass-media din America pentru a porni opinia publică.

Acoperirea agenților BSC a fost realizată de Oficiul de Control Pașapoarte Britanice. BSC a beneficiat de sprijinul acordat de către șeful Oficiul SUA al Serviciilor Strategice, William J. Donovan și al președintelui american Franklin D. Roosevelt, care a fost fervent anti-nazist.

Declarația de război împotriva Germaniei de către britanici în septembrie 1939 a forțat o pauză în legătură între SIS și FBI din cauza actelor de neutralitate din 1930. William Stephenson a fost trimis în SUA de către șeful SIS pentru a vedea dacă ar putea reaprinde legătura într-o măsură în care ar putea opera eficient SIS în SUA.

Raportul lui Stephenson privind situația din S.U.A. a dus la formarea unei organizații secrete care să acționeaze dincolo de activitățile SIS, cu scopul de a acoperi toate operațiile sub acoperire, care ar putea fi facute pentru a asigura ajutor Marii Britanii și o eventuală intrare a SUA în război.

Biroul, care a fost stabilit pentru serviciile de informații și de propagandă, a fost condus de industriașul canadian William Stephenson. Primele sarcini au fost de a promova interesele britanice în Statele Unite, a contracara propaganda nazistă, și de a proteja convoaiele din Atlantic de sabotajul inamic.

BSC a fost înregistrat de către Departamentul de Stat ca o entitate străină. Acesta a operat din birouri din Rockefeller Center, și a fost cunoscut oficial ca Oficiul de Control Pașapoarte Britanice care s-a extins. BSC-ul a acționat ca sediu administrativ și operațional pentru SIS și Special Operations Executive (SOE) și a fost un canal de legătură și comunicații între organizațiile de securitate și informații britanice.

În 1940, un agent german, Weldrick, care a fost acuzat de sprijin al naziștilor și pentru posibil sabotaj printre companiile americane de petrol, a fost expus într-un mod eficient prin articolele de știri plasate în New York Herald Tribune. Un val de indignare publică a fost urmat, ducând la expulzarea lui Weldricks din SUA. Prin intermediul părților terțe, BSC a dezvoltat capacitatea unui post de radio independent, non-profit WRUL care funcționa prin unde scurte și difuza povești în întreaga lume. Pentru o perioadă, stația a fost sub jurisdicția BSC până ce SUA a intrat în război, după care operațiunea WRUL a trecut sub controlul SUA.

1.6. Serviciile secrete române în cel de-Al Doilea Război Mondial

Până în al doilea deceniu al secolului XX, Armata română n-a dispus de un serviciu de informații distinct, ceea ce s-a resimțit negativ, atât în timpul războaielor balcanice din 1912-1913, cât și în timpul Primului Război Mondial. Necesitatea prevenirii evenimentelor ce puteau pune în pericol siguranța națională, a impus crearea Serviciului Secret, care să asigure statul cu informații despre intențiile posibililor inamici și să elaboreze din timp ipotezele de apărare. Această misiune i-a revenit lui Mihail Moruzov, care l-a fondat, organizat și condus din 1924 și până la începutul lunii septembrie 1940.

Concepția și principiile înființării acestui serviciu, au presupus: 

Crearea serviciilor secrete de informații operative, la frontiere, care să fie conduse, din punct de vedere tactic de ofițeri după directivele Marelui Stat Major (Secția a II-a P.M.), Serviciul purtând numai răspunderea elementelor de agentură, din punct de vedere tehnic. Aceste servicii trebuiau să se ocupe de studierea zonelor în care urma să se activeze din punct de vedere ofensiv și defensiv; semnalarea oricăror mișcări de trupe inamice din zonele respective; pregătirea specialiștilor în domeniul informațiilor din corpul ofițeresc, care să constituie elementul de bază al Serviciului de Informații operativ în caz de război.

Crearea unui Serviciu de contrainformații operative, sub conducerea directă și pe răspunderea Marelui Stat Major, cu trei Centre: Est, Vest și Sud, având misiunea să pregătească aparatul de contrainformații necesar armatelor în caz de război.

Crearea unui Serviciu de Informații înăuntrul statelor ce ne interesează, dincolo de zonele informative din raza Centrelor ce țin direct de Marele Stat Major, având misiunea să procure atât în timp de pace cât și în timp de război materialul de informații cu caracter general, necesar armatei.

Crearea unui Serviciu de contrainformații care să procure informații asupra oricăror chestiuni tot cu caracter general, interesând armata.

Deci, Serviciul Secret al Armatei române urma să fie alcătuit din două componente: Prima grupă aparținând Marelui Stat Major ca element operativ, căreia îi vor fi subordonate serviciile secrete de informații și contrainformații operative, pe lângă celelalte servicii de informații și contrainformații, ca: Serviciul de informații desfășurat de Aliații Militari și Serviciul de contrainformații inferior, excortând, conform regulamentelor, pe lângă comandamente. A doua grupă va fi formată de Serviciul S de informații și contrainformații, cu caracter general, aparținând Ministerului Apărării Naționale. Serviciul Secret Central (al Ministerului Apărării Naționale), fiind un corp de specialitate, urma să îndeplinească (obligatoriu sau la cerere) un rol consultativ pe lângă Serviciile de informații și contrainformații (Centrele informative), ce aparțineau Marelui Stat Major, având un delegat permanent acolo. Ministerul Apărării Naționale trebuia să atașeze pe lângă Serviciul Secret Central un delegat tehnic cu rol consultativ în chestiuni pur militare.

În unitățile armatei, subdiviziunile care se preocupau de coordonarea activităților informative și contrainformative erau Birourile 2 ale Statelor Majore ale unităților. Despre misiunile informative ale unui stat major de unitate, putem afla din mărturiile lui Ion Lissievici, care în perioada noiembrie 1926 – octombrie 1930 a făcut parte din Statul Major al Diviziei 6 Infanterie, îndeplinind funcțiile de ajutor, șef de birou la Biroul 1 și șef al Birourilor 2, 3 și 4: Biroul 1 se ocupa cu recrutarea, organizarea și mobilizarea; Biroul 2 informații și contrainformații, în timp de pace, nu avea o acțiune informativă propriu-zisă, decât în ce privește instrucția ofițerilor și a trupei cu privire la modul de acțiune în caz de război sau pe timpul războiului pentru a procura, studia, intercepta, interpreta și transmite informațiile despre trupele inamice. Din punct de vedere contrainformativ, în timp de pace, acest birou urmărea să cunoască starea de spirit a ofițerilor și trupei din subordinele diviziei.

În timp de război Biroul 2 conducea întreaga acțiune informativă a trupelor din subordinea diviziei pentru procurarea informațiilor despre inamic; prezenta situația inamicului, comandantului diviziei; redacta și difuza ordinele cu privire la procurarea informațiilor; întocmea și difuza buletinele și rapoartele informative cu privire la inamic.

În timp de război, Biroul 2 se ocupa cu măsurile de siguranță și pază a Comandamentului și trupelor diviziei în zona de acțiune a acestora, redactând ordinele și buletinele contrainformative. Biroul 3 se ocupa cu conducerea operațiilor în timp de război. În acest scop ținea la curent harta cu situația trupelor proprii, redacta și transmitea ordinele pe baza hotărârii comandamentului diviziei. Biroul 4 se ocupa cu situația materială, în timp de război, a comandamentului și trupelor diviziei, astfel încât să se asigure la timp cu organizările și evacuările, cu subzistențele, armamentul, agentul sanitar, etc.

În terminologia specifică activității de informații și contrainformații militare, potențialul de război cuprindea: forțele armate, gradul lor de instrucție, dotarea cu armament de orice fel, precum și posibilitățile de ordin economic și situația politică a statelor în cauză. Informațiile erau obținute prin mijloace oficiale (presa, colaborarea cu alte instituții ale statului, în special cu Ministerul Afacerilor Externe, schimbul de date și cooperarea cu serviciile similare ale statelor prietene) și speciale (agentura secretă, interceptarea comunicațiilor și supravegherea externă, filajul etc.). Prin mijloacele speciale se îmbogățea substanțial fluxul informațiilor de interes, precum și puteau verifica datele și informațiile obținute din sursele deschise sau oficiale.

De remarcat că, organizarea activităților informative și contrainformative în România interbelică, prin înființarea Serviciului Secret al Armatei române, s-a efectuat după cele mai moderne concepții ale epocii. Inspirată din organizarea organelor informative din Anglia, opera lui Mihail Moruzov a fost imitată de Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia și Franța.

Organizarea și preocupările informative și contrainformative ale organelor militare de profil, pe parcurs, s-au modificat nesemnificativ (în funcție de interesele țării), rămânând practic aceleași și în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. La acest capitol, avem o altă relatare, a lt.-colonelul Traian Borcescu, care a activat atât în Secția a II-a a M.St.Major, cât și în Serviciul Special de Informații (S.S.I.) al Președinției Consiliului de Miniștri.

Acțiuni cu caracter informativ și contrainformativ au desfășurat, într-o măsură mai mică, și alte organe de siguranță poliția, jandarmeria, trupele de grăniceri. După cum relata Mihail Moruzov, șeful Serviciului Secret al Armatei române(1924-1940), În timp de pace, Siguranța Generală a Statului conlucrează la procurarea de informații interesând și armata, ca în caz de război, pune o parte din personalul său polițienesc la dispoziția Marelui Stat Major (armatei operative).

Siguranța Generală își păstrează structura ei pe lângă Ministerul de Interne, având misiunea de a-i procura acestuia informații cu caracter general, ținând de responsabilitatea acestui departament în cadrul responsabilității generale față de guvern.

Deci, perioada interbelică este etapa când, obligată a face față asaltului celor mai perfecționate și mai necruțătoare structuri informative din lume (…), România de după 1918 este constrânsă să-și pună problema de viață și de moarte a constituirii unor structuri nu numai similare celor de care era agresată, dar și egal valoric și chiar superioare, dată fiind disproporția dintre agresori și agresat. Obligați să lupte, secole în șir, cu forțe inamice de multe ori mai puternice, numeric, decât ei, românii secolului XX s-au aflat confruntați încă o dată cu problema descoperirii acelor strategii și tactici care să le permită a suplini prin inteligență și spirit de jertfă ceea ce le lipsea ca număr și putere materială.

După pierderile teritoriale din vara anului 1940 (a Basarabiei, nordului Bucovinei, nordului Transilvaniei și Cadrilaterului), România, în persoana generalului Ion Antonescu, se apropie tot mai mult în plan politico-diplomatic de Germania nazistă, în speranța refacerii teritoriale a Statului Român. Angajarea României în războiul antisovietic, alături de Reich-ul german, a urmărit eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei și recăpătarea nordului Transilvaniei, precum și lichidarea veșnicului pericol din Est (a expansionismului rus), care a amenințat secole la rând Țările Românești.

Centre de Informații ale Marelui Stat Major al Armatei române pe Frontul din Răsărit, în perioada războiului antisovietic

  La declanșarea războiului contra Uniunii Sovietice, pentru informarea asupra situației inamicului și depistarea spionilor și grupărilor diversioniste, pe Frontul din Răsărit s-a aflat Eșalonul Mobil al Serviciului Special de Informații (S.S.I.), precum și două organe ale M.St.Major, Centrul de Informații, condus de maiorul Dionisie Bădărău și Centrul de Informații, în frunte cu Lt.Col. Alexandru Ionescu (serviciu cunoscut și sub denumirea de Biroul Lt. Col. Alion, de la primele litere ale numelui și prenumelui șefului).

Pe frontul bucovinean activitatea informativă și contrainformativă a M.St.Major era desfășurată de Centrul de Informații (atașat Armatei a III-a române), iar pe cel basarabean de Centrul de Informații , care ulterior s-a deplasat pe Frontul din Răsărit, alături de trupele române (Armata a IV-a), până în peninsula Taman. De remarcat că, aceste două centre informative și-au desfășurat activitatea de profil în aceste două provincii, încă din perioada interbelică, iar acum trebuiau să acționeze potrivit cerințelor de război.

La deplasarea frontului spre Est, Centrul a rămas să activeze în Bucovina, iar în Basarabia Centrul a fost înlocuit de Biroul Statistic Militar Chișinău.

Continuarea operațiunilor militare la Est de Nistru, impunea și un mai mare efort informativ asupra situației inamicului din fața liniei frontului. Acțiunea Centrului de Informații la Est de Nistru, în condițiile creșterii spațiului geografic ocupat de trupele româno-germane, ar fi fost insuficientă și în aceste condiții s-a impus crearea unui centru mobil de informații organ militar, care să însoțească armata de operațiuni.

Astfel, în ziua de 18 iulie 1941, a fost constituit la Botoșani un nou centru de informații, sub conducerea maiorului Dionisie Bădărău, denumit Centrul de Informații.

Misiunea Centrului consta în a realiza, în limita posibilităților de lucru, cererile informative ale Comandamentului Armatei a III-a române , pe timpul operațiunilor de la Est de Nistru și a documenta Secția a II-a a Marelui Cartier General prin rapoarte și note informative periodice, privind: unitățile Armatei sovietice din fața Armatei a III-a române; tipul unităților și forța lor combativă; procedeele de luptă folosite de adversar; evoluția stării de spirit din Armata sovietică; dispozițiile speciale date de autoritățile sovietice pentru armată și pentru locuitorii din zonă pe timpul operațiunilor militare; evoluția teatrului de operațiuni de la Est de Nistru; starea de spirit a populației și manifestările ei față de Armata română și germană; efectele propagandei comuniste în armată și în rândurile populației civile; influența pe care o are în rândurile Armatei române starea de lucruri găsită la Est de Nistru.

La 17 iulie 1941, Armata a III-a română a declanșat acțiunile de forțare a Nistrului în sectorul Moghilev-Lipceni. După ce a constituit un cap de pod, adânc de 30 km., a trecut la urmărirea forțelor sovietice spre Bug. Acțiunea s-a încadrat în concepția generală a Înaltului Comandament german, care a vizat, inițial, înfrângerea forțelor sovietice din compunerea Frontului de Sud-Vest, comandat de generalul S.M. Budionîi, printr-o manevră dublu învăluitoare executată cu Armata 17 germană, dinspre Nord-Vest, cu efortul la flancul stâng, spre Nemirov, și cu Armatele 11 germană și 3-a română dinspre Sud-Vest, pe direcția Moghilev-Gubnik, pe Bug. Retragerea forțelor sovietice spre Uman a determinat schimbarea misiunilor și direcțiilor de înaintare pentru cele două armate, Comandamentul german hotărând efectuarea unei manevre rapide spre Sud-Est în flancul drept al trupelor sovietice care rezistau la Odesa, în fața Armatei a IV-a române.

Începută la 21 iulie, ofensiva Armatei a III-a s-a caracterizat prin lupte frecvente cu ariergărzile inamicului, cele mai grele desfășurându-se la Verhovka, Konceba, Krivoe Ozero, Vradievka, etc. Înfrânte și în zona Ananiev de Armata 11 germană, forțele sovietice au fost obligate să se retragă spre Sud-Est către Nikolaev (oraș din regiunea Nikolaev, Ucraina; amplasat pe limanul Bugului, la confluența râurilor Iujnîi Bug și Ingul) și Voznesensk (regiunea Nikolaev, pe râul Iujnîi Bug, Ucraina), unde Armata a III-a română a ajuns la 10 august 1941.

Pe tot acest parcurs, Centrul de Informații a obținut informații importante despre inamic, fiind în măsură să țină în permanență la curent Comandamentul Armatei a III-a cu mersul operațiunilor militare.

Prin cele trei reorganizari care au avut loc in noiembrie 1940, ianuarie 1942 si aprilie 1943, S.S.I. a suferit profunde transformari structurale, de efectiv dar si de conceptie, fapt ce ne indreptateste sa afirmam ca initiatorul si realizatorul lor, Eugen Cristescu, poate sa fie considerat de catre istoria serviciilor secrete romanesti drept un adevarat reformator, demn continuator al operei incepute de predecesorul sau, Mihail Moruzov. Opera de reconstructie a Serviciului a fost initiata si derulata in conditiile unei puternice presiuni a evenimentelor politice interne si internationale. in timpul lui Cristescu, S.S.I. a fost conceput si reorganizat ca un serviciu de informare generala, sub ordinele si directivele Conducatorului Statului, Maresalul Ion Antonescu .

1.7. Concluzii

Deplinul merit al serviciilor secrete în câștigarea celui de-al Doilea Război Mondial de către Aliați este clară acum, la mai mult de 60 de ani de la încheierea conflictului. De-a lungul deceniilor predecesoare s-a descoperit că de-a lungul războiului serviciile de informații ale puterilor occidentale (în special britanice) au interceptat, distrus, și citit porțiuni semnificative mesajele secrete germane. Criptografierea a jucat un rol foarte important pentru victoria Aliaților.

Spargerea codurilor germane la nivel înalt a început cu eforturile serviciilor secrete poloneze în perioada interbelică. Prin crearea unei copii a mașinii de bază de cifrare germană, polonezii au reușit să citească mesaje ale germanilor de-a lungul anilor 1930, cu diferite grade de succes.

Abordând din diferite perspective, serviciile de informații ale Aliaților în timpul războiului au fost extrem de îndrăznețe. Primul și cel mai evident este faptul că atât Marea Britanie, cât și SUA, și-au stabilit foarte bine serviciile de contrainformații (Serviciul de Securitate și FBI-ul, respectiv).

Pe de altă parte, atât Marea Britanie cât și Statele Unite au arătat disponibilitatea de a lua o abordare experimentală neobișnuită în folosirea serviciilor secrete în afara granițelor: în Marea Britanie, Special Operations Executive a folosit o abordare distinctă a metodelor de spionaj; în SUA, înființarea Oficiului de Servicii Strategice a reprezentat prima încercare a S.U.A. în formarea unei agenții independente.

Ambele organizații au folosit tehnici neortodoxe, cu un accent puternic pe dezvoltarea de noi moduri de război asimetric care s-au dovedit extrem de eficiente. Nu numai asta, dar eforturile lor de SIGINT bine organizate le-a dat acces la o conducta de informații în timp util, care le-a permis să se bucure de recompense strategice semnificative.

În ceea ce privește Uniunea Sovietică se poate afirma că aceasta a dus un război informațional mai mult împotriva aliaților ei, Marea Britanie și S.U.A., decât împotriva Germaniei.

CAPITOLUL 2. : ROLUL SERVICIILOR SECRETE ALE AXEI ÎMPOTRIVA ALIAȚILOR ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

2.1. Abordări teoretice privind perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial – perspectiva Axei

Cauzele celui de-Al Doilea Război Mondial mai sunt încă subiect de dezbatere și de cercetare, dar un punct de vedere comun, în special în perioada postbelică, printre aliații victorioși, era că acestea sunt legate de expansionismul Germaniei și Japoniei. În urma înfrângerii din Primul Război Mondial, Germania pierduse puterea, statutul internațional și uriașe sume de bani, expansiunea ar fi trebuit în planurile naziste germane să-i readucă măreția de odinioară.

În Germania exista o dorință puternică să se scape de limitările impuse țării de Tratatul de la Versailles. În cele din urmă, Hitler și partidul său Național Socialist au reușit să cucerească puterea în stat folosindu-se și de aceste sentimente populare anti-versaillese. Hitler a condus Germania de-a lungul unui proces care a fost marcat succesiv de: reînarmare, reocuparea Rheinelandului, unirea cu Austria (Anschluss-ul), încorporarea Cehoslovaciei și, în final, invadarea Poloniei.

În Asia, eforturile Japoniei de a deveni o putere mondială și cucerirea puterii de către militari, (în deceniul al patrulea, autoritatea guvernului fiind subminat de militarii care dețineau puterea de facto, având un control totalitar în țară), au dus la conflicte cu China și, mai apoi, cu SUA. Japonia urmărea, de asemenea, să pună mâna pe resurse naturale precum cele de petrol, cărbune sau minereu de fier, resurse de care insulele nipone duceau lipsă.

Puterile Axei au fost constituite, la început, din Germania, Italia și Japonia, care, angajându-se să se apere între ele în cazul unei agresiuni din partea altui stat prin Pactul Tripartit din 1940, au adăugat încă trei sfere de influență celei difinite în 1939 pentru URSS prin Pactul Molotov-Ribbentrop, ajugând astfel la o împărțire a lumii în 4 sfere de influență. Acest nou pact tripartit a înlocuit vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia aderase în 1937.

Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada războiului, Spania rămânând, însă, pe plan militar neutră în conflict. Mai multe state mai mici pot fi, de asemenea, numărate, pentru unele doar pentru o perioadă, printre țările Axei: Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Croația, România, Franța vișistă și Finlanda (în cele două din urmă cazuri, părerile sunt împărțite).

2.2. Evoluția serviciilor secrete de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondial

2.2.1. ABWEHR- Realizarea Germaniei hitleriste

În deceniul al șaptelea al veacului premergător războaielor mondiale, Bismarck a însărcinat pe Wilheim Stieber, deja cunoscut avocat și publicist, cu organizarea serviciului secret al Prusiei. Stieber s-a pus imediat pe lucru și rezultatele au fost peste măsura așteptărilor. Organizația sa și-a dovedit eficacitatea în cursul ultimelor campanii purtate pentru unificarea Germaniei, sub conducerea Prusiei.

Astăzi Stieber — „regele spionilor“, cum l-au denumit Bismarck și regele Wilhelm I — este unanim considerat drept creatorul prototipului serviciilor moderne de informații și contrainformații ale statelor capitaliste. Serviciul secret german (Nachrichtendiensl) a luat o deosebită amploare la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, avînd menirea de a contribui la înfăptuirea planurilor lui Wilheim al II-lea țintind la o nouă reîmpărțire a lumii în folosul Germaniei, aceasta fie și cu prețul declanșării unui conflict mondial.

Urmașii lui Stieber nu s-au dovedit însă la înălțimea sarcinilor încredințate de imperialiștii germani, astfel că în noiembrie 1918, la prăbușirea celui de-al II-lea Reich, bilanțul activității lor era, în ciuda fondurilor enorme cheltuite- pasiv: succesele dobândite erau nesemnificative în comparație cu eșecurile înregistrate, dintre care amintim câteva de proporții: incapacitatea de a împiedica procurarea de către serviciul de spionaj țarist (1904) a faimosului „plan Schlieffen" de atac în Vest; pierderea tuturor agenților (aproximativ 50) infiltrați în Anglia, în urma unei lovituri bine pusă la punct de către Scoland Yard, chiar în primele zile după izbucnirea războiului mondial dintre 1914-1918; în sfârșit, slaba eficacitate a contraspionajului în decursul primului conflict imperialist, ce nu a putut împiedica în Germania și în teritoriile ocupate activitatea agenților Antantei, care au comunicat regulat stolelor majore aliate informații deosebit de prețioase cu caracter militar, politic și economic.

După 1918, locul Nachrichtendienat-ului l-a luat Abwehr-ul ce activa în cadrul Reichswehr-ului, armata regulată a Germaniei admisă de Aliați prin tratatul de pace de la Versailles (1919). Deși își declina orice scopuri ofensive, noul organism s-a ocupat, în egală măsură, cu activitatea de informații și contrainfomați în folosul Reichswehr-ului care după 1919, nu a încetat nici un moment să se pregătească în vederea revanșei. Se înțelege că, în aceste condiții, rolul Abwehr-ului a constat mai ales în asigurarea secretului reînarmării Germaniei într-o primă fază. După venirea lui Hitler la putere, în 30 ianuarie 1933, pregătirile Germaniei pentru un nou război mondial se vor desfășura într-un ritm mai accentuat și din ce în ce mai deschis.

În cursul celor 12 ani de dictatură nazistă, care a condus poporul german la dezastru, în Germania au funcționat mai multe organizații de spionaj și contraspionaj, toate prezentând însă multe trăsături comune: servirea țelurilor agresive ale imperialismului german, nedelimitarea cu precizie a ariei de activitate a diverselor birouri secrete și, de aici, o acerbă concurență între ele pentru câștigarea supremației pe tărâmul frontului invizibil hitlerist.

Spionajul și contraspionajul militar cădeau în primul rând în sarcina Abwehr-ului. Din ianuarie 1933, când Reichswehr-ul (transformat curând în Wehrmacht) ocupă un loc central în preocupările conducătorilor naziști, în legătură cu pregătiri tot mai intense pentru apropiatul război de agresiune, Abwehr-ul s-a numărat printre privilegiații noului regim: fondurile puse la dispoziție au sporit necontenit, iar reorganizarea corespunzătoare a serviciului a fost înfăptuită într-un timp record grație lui Willhelm Canaris, „prințul spionajului german“.

Viceamiralul (apoi amiralul) Canaris a preluat conducerea Abwehr-ului la 1 ianuarie 1935. Spion înnăscut, Canaris și-a pus la punct serviciul secret în decurs de numai câțiva ani: în 1939, când a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial, organizația amiralului se transformase într-un veritabil departament de sine stătător, ce beneficia de serviciile a peste 15 000 de agenți titulari, dispersați în aproximativ 500 de puncte ale globului pămîntesc.

În vremea războiului, serviciul lui Canaris s-a dezvoltat și mai mult. De la sediul Abwehr-ului, „vizuina vulpii“ (Berlin, Tirpitzufer, 74-76) amiralul transmitea ordinele sale unei imense armate de spioni (circa 60 000 de oameni). În ierarhia militară a Reichului hitlerist, locul Abwehr-ului era printre cele dintâi. Când la 4 februarie 1938 a fost desființat vechiul minister de război (Reichskriegsminister) și s-a creat înaltul Comandament al Wehrmacht-ului — O.K.W. (Oberlwmmando cler Werhmacht), avându-l pe Hitler comandant suprem și pe generalul W. Keitel — șef nemijlocit, Abwehr-ul a fost inclus între organismele care alcătuiau Statul major al O.K.W.-ului ce îndruma cele trei genuri de arme: O.KM. (Obcrkommanclo des Ileeres — înaltul Comandament al trupelor terestre), O.K.L. (Oberbefehshaber cler Luftwaffe — Aviația militară) și O.K.M, (Oberkommando der Kriegsmarine — Marina de război).

Tot atunci, vechea Amtsgruppe Abicehr, cum se denumea serviciul lui Canaris de la 1935, s-a transformat în Amt, Auslandsnachrichten und Abwehr sau, mai pe scurt, Amt Ausland/Abwehr, iar simplu — Abwehr. Ca organism de spionaj și contraspionaj la nivelul O.K.W.-ului Abwehr-ul a ființat până în 1944, când a fost înghițit de serviciile secrete ale lui H. Himmler.

Amiralul Canaris a fost preocupat îndeaproape, cu gândul de a spori eficacitatea organizației sale, de asigurarea unei descentralizări adecvate a Abwehr-ului. În consecință, Abwehr-ul central a ajuns să dispună la început pe teritoriul Reichului, apoi în țările ocupate — de numeroase „posturi“ și „antene“ care, dacă nu se bucurau de o deplină libertate de acțiune, s-au perfecționat mult în ceea ce privește culegerea informațiilor pe sectoare, regiuni, țări etc. Astfel, în interiorul Reichului, Abwehr-ul dispunea de mai multe posturi (Abwehrstelle) specializate pe zone geografice: cele din Königsberg și Breslau pentru sectorul „Răsărit“; cele din Kassel, Wiesbaden, Stuttgart și Münster pentru sectorul „Apus“; cel din Hamburg pentru Franța (din 1938 și Anglia) și țările de peste Ocean; cele de la München și Viena pentru sectorul „Balcani“, iar cele de la Nürnberg și Dresda pentru Cehoslovacia și Polonia.

Încă din timp de pace, Abwehr-ul a procedat la organizarea, în diverse puncte de pe glob, a cunoscutelor K.O. (Kriegsorganisation) — veritabile oficii de spionaj și diversiune în teritoriile străine neocupate. Printre cele mai importante, remarcăm K.O. din Ankara, Canton, Stockholm etc. În ce privește teritoriile cotropite de Wehrmacht, Abwehr-ul urma îndeaproape autoritățile de ocupație: în aceste situații sarcina fundamentală a filialelor Abweh-ului consta în intensificarea acțiunilor de contra-sabotaj și contraspionaj în cazul rețelelor clandestine din mișcarea de Rezistență antifascistă. Asemenea sarcini au suprasolicitat, de exemplu, filiala Abwehr-ului instalată la Paris (hotelul „Lutetia), în 1940, sub comanda colonelului Rudolf.

Fără îndoială, avântul, organizarea și succesele serviciului secret al O.K.W.-ului sunt nemijlocit legate de activitatea amiralului Canaris. Legătura a fost atât de strânsă încât Abwehr-ul a ajuns să fie identificat cu amiralul și invers. Un fost colaborator al amiralului (Dr. Paul Leverkuhn) nota după război că „Abwehr-ul era Canaris, iar Canaris – Abwehr-ul”.

Orice discuție despre Abwehr nu poate face abstracție, de aceea, de persoana amiralului. Dacă nu cumva deține supremația, Canaris se numără oricum printre personalitățile cele mai controversate care au activat pe „frontul secret“ în vremea ultimului conflict mondial.

Partizanii cei dintâi relevă că amiralul, în ciuda poziției ce a ajuns s-o dețină sub hitleriști, a fost întotdeauna un dușman neîmpăcat al național-socialismului, că a insistat pe lângă Hitler să nu dezlănțuie războiul, că a transformat după 1 septembrie 1939 organizația sa în „nucleul“ rezistenței militare germane împotriva dictatorului nazist; că în calitate de șef al Abwher-ului, s-a interesat necontenit să poarte războiul conform regulilor „cavalerești“ impuse de tratatele internaționale, că a informat adesea pe aliații din Vest asupra planurilor de agresiune hitleriste și că a dezinformat, intenționat, pe fuhrerul Adolf Hitler asupra intențiilor Națiunilor Unite în ultimii ani ai războiului.

Adversarii lui Canaris dintre contemporanii săi și istorici — susțin exact contrariul, și anume că amiralul l-ar fi servit cu credință pe Hitler, că nu ar fi fost decât un intrigant, că ar fi îndeplinit întocmai ordinele criminale ale naziștilor, că ar fi trădat pe complotiștii de la 20 iulie 1944, la sfîrșit căzând el însuși victimă (9 aprilie 1945) răzbunării lui Hitler, Himmler și Kaltenbrunner.

După opinia mea adevărul se află la mijloc. Trebuie precizat, de la bun început, că Abwehr-ul nu poate fi confundat cu serviciile secrete ale lui Himmler și Heydrich care s-au ocupat inițial cu spionajul și contraspionajul în domeniul politic și au sfîrșit prin a înghiți organizația lui Canaris (1944), în vremea dictaturii hitleriste. Între birourile respective a existat un necontenit „conflict de competență“. Faptul că Abwehr-ul s-a aflat în dispută acerbă cu serviciile celor doi călăi ai Germaniei și ai Europei nu îl situează automat la polul opus.

Departe de a fi fost un birou de gentlemeni, Abwehr-ul ca și șeful său au comis destule păcate, s-au abătut mult de la regulele admise în practica jocului pe frontul invizibil. Este destul să spunem că serviciul lui Canaris s-a confundat cu O.K.W-ul, care s-a numărat printre marile organizații criminale acuzate în procesul de la Niirnberg, pentru a ne da seama de rolul său în înfăptuirea planurilor agresive ale celui de-al III-lea Reich, de responsabilitățile ce-i incumbă ca organism superior al odiosului regim hitlerist. S-a afirmat și s-a dovedit că Abwehr-ul a informat în numeroase rânduri pe Aliați despre intențiile agresive ale lui Hitler.

În același timp, însă, nu poate scăpa atenției faptul că același serviciu secret s-a ilustrat în pregătirea minuțioasă a campaniilor naziste pentru cotropirea țărilor libere europene: Austria, Cehoslovacia, Polonia, Danemarca, Norvegia, Belgia, Glanda, Franța, România, Iugoslavia și Grecia, U.R.S.S. Documentele publicate după război (mai ales „jurnalele“ O.K.W.-ului, ale generalilor Jodl și Halder) atestă, fără putință de contestare, că, de fiecare dată, Abwehr-ul nu numai că a fost la curent cu planurile agresive ale Wehrmarcht-ului, dar că a și conlucrat la traducerea lor în viață. Din însemnările șefului statului major operativ al Wehrmarcht-ului, generalul Jodl, se desprinde că acțiunile amiralului Canaris, în februarie-martie 1938, au înlesnit înfăptuirea cotropirii Austriei.

Deosebit de activ s-a dovedit a fi fost Abwehr-ul, după cum rezultă din „Jurnalul“ O.K.W.-ului, în cursul anilor 1940-1941; foarte des, Canaris și colaboratorii săi s-au succedat la O.K.W. pentru a fi chestionați sau pentru a raporta asupra preparativetor în vederea acțiunilor contra: Spaniei și Gibraltarului (2, 7, 9 și 12 august; 19, 20, 25 și 30 noiembrie; 8 și 10 decembrie 1940); Angliei (8 august și 12 octombrie 1940); U.R.S.S. (8 august 1940 ; 3 și 21 februarie ; 19 iunie 1941); României (29 și 30 august; 4, 5, 7, 9, 10, 14 și 18 septembrie; 14 octombrie 1940) etc.

Despre măsura în care serviciul lui Canaris se bucura de încrederea fuhrerului și în care s-a făcut complice la actele agresive ale Reichului după 1 septembrie 1939 ne vorbește faptul că Abwehr-ul s-a numărat printre extrem de puținele organisme militare care a primit copii după documentele cele mai secrete elaborate de O.K.W. — așa-numitele directive (Weisung) pentru conducerea războiului semnate de Hitler sau Keitel. Dacă amiralul Canaris s-a achitat conștiincios de sarcinile încredințate de Hitler în numeroase rânduri, în multe alte împrejurări el poate fi acuzat de neloialitate și de dezinformarea fuhrerului său.

Potrivit unor mărturii elocvente, Canaris ar fi „păcătuit” față de Hitler prin aceea că: 1. A îngăduit și a acoperit, în cadrul Abwehr- ului, activitatea grupului de rezistenți în frunte cu Hans Oster. 2. A inițiat personal sau a mușamalizat diverse negocieri de pace separată purtate de către colaboratori de-ai săi (Kordt, Müller, Langhehn, Gisevius ș.a.) cu reprezentanți ai puterilor occidentale în diferite faze ale războiului. 3. A sabotat direct, planurile lui Hitler de atragere a Spaniei în război (1940-1941) și de invazie a Elveției (1943). 4. Nu a respectat ordinele lui Hitler și Keitel privind asasinarea unor personalități politice și militare inamice (Churchill, Glraud, Weygand). 5. în 1943 a făcut un joc complicat care nu a permis lui Hitler să întrevadă ieșirea Italiei din război.

Din câte cunoaștem astăzi este indubitabil că, ia 16 iunie 1939, colaboratori, de-ai Abwehr-ului, căpitanii Globig, Meyer, Arps și Menzel, au procedat la un util schimb de informații asupra armamentelor străine cu un reprezentant al firmei Krupp, dr. Conn. De asemenea, tot în cursul procesului de la Nürnberg a reieșit la interogarea lui Schacht de către americani, în 11 iulie 1945 că amiralul Canaris întreținea cele mai strânse legături cu dr. Schnitzler, reprezentantul lui LG. Farben; rezultatele erau avantajoase pentru ambele părți puternica firmă primea de la agenții lui Canaris informații privind sectorul industrial și avansa în schimb Abwehr-ului, din valuta obținută prin vinderea mărfurilor în străinătate, sume considerabile pentru spionaj și propagandă nazistă în diverse țări.

2.2.2. S.I.M.-Sprijin al Italiei fasciste

Italia lui Mussolini, la fel ca și Gemianía nazistă, a avut mai multe servicii secrete specializate deopotrivă în spionajul și contraspionajul militar, politic sau economic. Armata terestră era dotată cu un S.I.M. (Servizio Informazioni Militari). El a fost întemeiat în anul 1900, cu scopul de a furniza statului major italian toate informațiile susceptibile să determine acțiunile lui ofensive sau defensive. Activitatea S.I.M.-ului s-a intensificat, puterea lui a sporit pe măsură ce Italia a intervenit tot mai activ în raporturile internaționale în primele patru decenii ale secolului trecut.

Veritabilul creator al S.I.M. a fost generalul fascist Mario Roatta, care în deceniile trei și patru a mărit aparatul central, i-a procurat mijloacele și materialele necesare și i-a dat prestigiu. Urmașii, lui Roatta succesiv colonelul Tripiccione și generalii Carboni și Amé au urmat întocmai directivele sale, autoritatea fondatorului asupra S.I.M.- ului făcându-se simțită chiar și după retragerea sa în 1997. În anii războiului S.I.M.-ul ajunge un organism ,,extraordinar de complicat" după opinia șefului său dintre 1940-1949, generalul Cesare Amé.

Aidoma celor mai multe servicii secrete străine, S.I.M.-ul cuprindea mai multe sedii specializate respectiv în : spionaj, contraspionaj, prelucrarea informațiilor, oficiul tehnic etc. În perioada aprilie 1940 – ianuarie 1941, serviciul de contraspionaj a fost autonom față de S.I.M. și, dirijat fiind de colonelul Emmanuele Santo, s-a aflat sub tutela nemijlocită a Ministerului de Război din Roma.

În străinătate, S.I.M.-ul dispunea de așa numitele centre (în Balcani, Spania, Elveția , Africa de Nord etc.), care dirijau activitatea agenților. Informațiile culese erau numeroase și nu prezentau totdeauna siguranță. Astfel este cunoscut că Mussolini a aflat din buletinele transmise la radio și din ziare despre intrarea misiunii militare germane în România. În octombrie 1940 : în același timp, agenții italieni au intuit în vreme ce Abwehr-ul lui Canaris nu bănuia nimic — planurile Aliaților de debarcare în Africa de Nord franceză, în noiembrie 1949.

În perioada antebelică mai cu seama, oamenii S.I.M.-uIui și-au făcut o meserie din violarea sediilor ambasadelor din Roma și din procurarea prin efracție a copiilor unor documente secrete, hărți, coduri diplomatice etc. După cum ne informează Santo, fostul șef al contraspionajului, într-un singur an S.I.M. a intrat pe această cale în posesia unui lot de aproximativ 16 000 de documente! Cu regret mărturisește el că S.I.M-ui nu a putut nicicând pătrunde la ambasada sovietica din Roma.

2.2.3. Kempey Tai-în Japonia Militaristă

Japonia s-a numărat printre cele dintâi puteri, care, după 1918, au apucat pe calea pregătirii și declanșării unui nou război mondial. Așa, de pildă, încă la 25 iulie 1927 guvernul imperial din Tokyo a prezentat împăratului așa numitul ,,memorandum Tanaka“, care avansa planul creării unei „Japonii Mari“ prin înglobarea Chinei, Indoneziei, Mongoliei, Indiei, Australiei, a Extremului Orient sovietic și a insulelor din Pacific. Agresiunea Japoniei, a început în anul 1931, prin ocuparea Manciuriei, și a constituit primul focar de război al conflictului mondial dintre 1939—1945. Pentru asigurarea succesului planurilor imperialiste ale militariștilor japonezi un rol aparte a fost rezervat serviciilor secrete.

Situația geografică a Japoniei și țelurile strategice urmărite impuneau militariștilor de la Tokyo să se preocupe de dezvoltarea tuturor genurilor de arme. Acest lucru nu a fost posibil și, în cadrul forțelor militare japoneze, ajung să-și dispute prioritatea armata terestră și marina. Conflictul s-a prelungit pe tot parcursul războiului, divizând și serviciile secrete militare. Acestea din urmă, departe de a lucra de comun acord, de a efectua schimburi de informații, s-au aflat într-o aprigă concurență, adesea sabotându-se reciproc.

În cadrul armatei terestre, activitatea de spionaj și contraspionaj era înfăptuită de către Biroul II de la marele stat major. Cum șefii armatei insistau pentru o acțiune decisivă a Japoniei contra Chinei și a U.R.S.S., evident că Biroul II, dirijat de generalul Nakamura, și-a concentrat eforturile pentru investigarea zonelor de pe continent vizate a fi cotropite.

Alianțele politico-militare ce uneau Japonia cu Germania și Italia (pactul anticomintern, pactul tripartit ș.p.) au funcționat și în domeniul frontului secret. Biroul II japonez a stabilit contacte strânse și eficace cu oficiile secrete italiene și mai ales, germane. În iunie 1941 s-a perfectat un acord între Abwehr și Hiroshi Osima, atașat militar și reprezentant al serviciului de informații nipon la Berlin. Potrivit prevederilor acordului, Abwehr-ul și Biroul II din Tokyo aveau să acționeze concentrat contra U.R.S.S. și a Armatei Roșii, ca și în alte probleme ce se iveau.

Înțelegerea a fost respectată de către ambele părți și, în anii războiului sovieto-german, membrii ambasadei japoneze în Uniunea Sovietică s-au preocupat de culegerea unor informații militare, economice și politice pe care le-au transmis Reichului.

2.3. Implicarea serviciilor secrete în Al Doilea Război Mondial

2.3.1. ABWEHR- Realizarea Germaniei hitleriste

În al Doilea Război Mondial, Abwehr-ul a fost autoritatea supremă, dar nu singura, în competența căreia cădeau spionajul și contraspionajul militar. Potrivit ordinelor lui Hitler, O-K.W.-ul încunoștiința organismele din subordine numai asupra problemelor care intrau strict în aria preocupării lor. Situația era aceeași și în privința transmiterii știrilor în domeniul informațiilor și contrainformațiilor. Cu alte cuvinte, armata, marina sau aviația nu puteau avea pretenția să ia cunoștință de „buletinele“ periodice generale întocmite de Abwehr, ei trebuiau să se mulțumească doar cu datele trecute prin filtrul statului major al Wehrmarcht-ului.

Pentru suplinirea acestui neajuns în domeniul informațiilor s-a căzut de acord ca fiecare gen de armă să-și organizeze servicii sau birouri proprii de spionaj. Așa se face că în cadrul Wehrmacht-ului, în afară de Abwehr, au funcționat și alte oficii de informații dependente de O.K.W., O.K.M. sau O.K.L. în armata terestră (O.K.H.), activitatea de spionaj era controlată direct de către statul major general printr-un Oberquartiemeister IV.

Marina și aviația au dispus, de asemenea, de diverse birouri ce se îndeletniceau cu supravegherea legăturilor telefonice și telegrafice continentale și intercontinentale, cu interceptarea și descifrarea mesajelor radio ale inamicului etc. Cel mai mare succes se pare că l-a dobândit, la Kriegsmarină, Biroul B (B-Dienst), care în 1940 a reușit sa ,,spargă'' cifrul naval britanic.

Acest lucru a permis submarinelor germane să cunoască rutele navelor și convoaielor engleze, să le intercepteze și să le scufunde cu ușurință. Intuind parcă reușita lui B-Dienst, Amiralitatea britanică a schimbat cifrul în august 1940; dar germanii nu au deznădăjduit și, în 1942—1943 erau pe punctul de a repeta recordul din 1940. În mai 1943, însă, Amiralitatea introduce un nou cifru care nu a mai putut fi „spart“ de nemți pînă la sfîrșitul războiului.

În sfârșit, la Lufticaffe, Goering dispunea de un „serviciu de cercetare“ (Forschungsamt) ce controla rețelele telefonice și telegrafice fără fir interne și externe. Deși serviciul său nu se putea lăuda cu vreo izbândă de genul celei a lui B-Dienst, Goering ținea foarte mult la el și a trebuit să depună eforturi serioase pentru a-1 împiedica pe Reichsfuhrerul SS Himmler să-l includă între organizațiile lui secrete.

Spionajul și contraspionajul în domeniul politic intrau în sfera de activitate a serviciilor secrete conduse de Heinrich Himmler și Reinhardt Heydrich. Aceste servicii constituite și organizate treptat au ajuns în cursul războiului să cuprindă în ghearele lor, asemenea unei caracatițe, întreg continentul european, instaurând cea mai sălbatică teroare cunoscută în istorie și căreia i-au căzut victime zeci, sute de mii și milioane de oameni nevinovați. „Actul de naștere“ al lor datează din noiembrie 1925, când partidul lui Adolf Hitler (N.S.D.A.P.), aflat în plină ascensiune politică, a renunțat la vechile „trupe de șoc“ (Stoss- trupp), înlocuindu-le cu o grupă „de protecție“ (Schutz- stafell — SS).

Aceasta a servit inițial exclusiv pentru paza personală a Fuhrerului și nimic nu o îndrituia să aspire la un viitor prea „strălucit“, mai ales că inima iui Hitler era totalmente cucerită de faimoasele „batalioane de asalt“ SA (Sturmableilung), superioare ca organizare, număr și importanță. Dar în 1927 a fost primit în SS – cu numărul de ordine 168 Heinrich Himmler, un partizan mai vechi al mișcării hitleriste.

La 6 ianuarie 1929, Himmler preia comanda unității „de protecție“ cu titlul de Reichsfuhrer SS, decis fiind să asigure partidului hitlerist sprijinul necondiționat al unor oameni de nădejde în lupta pentru cucerirea și, apoi, păstrarea puterii. În cadrul SS-ului a funcționat, începând din 1931, un „serviciu de siguranță“ (Sichercheitsdienst -SD). Cu reorganizarea acestui serviciu a fost însărcinat, în 1932, Heydriech, proaspăt admis în SS și un aliat pe măsura lui Himmler.

Recrutările în SD s-au făcut cu maximă precauție, sub supravegherea directă a lui Heydrieh, devenit curând adjunctul și concurentul Reichsfuhrerului SS. După cucerirea puterii de către naziști, la 30 ianuarie 1933, sub conducerea lui Heydriech, SD-ul ajunge să întruchipeze „elita elitei“ rasei „ariene“ (doar 3000 de membri în 1939), pe cînd SS-ul reunea numai „elita" Reichului hitlerist (250 000 de membri în același an). În timpul dictaturii fasciste, rolul și locul SD-ului în sistemul polițist german au fost precizate treptat, pe măsura organizării acestuia.

O etapă principală în acest sens a constituit-o unirea întregului sistem polițist, la 17 iunie 1936. În fruntea lui a fost confirmat H. Himmler, Reichsführer SS und Chef der Deutschen Polizei (RFSS u. Chd.Dt.Pol), care a creat două verigi în cadrul organizației sale : 1) Orpo — poliția de „ordine“ (Ordnungspolizei), sub conducerea generalului de poliție Daluege ; 2) Sipo — poliția de „siguranță“ sau „politică“ (Sichercheitspolizei), sub conducerea generalului SS Heydriech. În afară de SD, poliția politică mai cuprindea odiosul Gestapo al lui Heinrich Müller și Kripo-ul lui Arthur Hebe.

În acest cadru, SD-ul a devenit, așa cum a fost conceput, un veritabil serviciu de spionaj și contraspionaj al N.S.D.A.P.-ului, la început, iar, mai târziu, al întregului stat hitlerist. Situația de birou secret (Geheimdienst) însărcinat cu spionajul și contraspionajul în folosul partidului nazist i-a fost recunoscută la 9 iunie 1934 și consacrarea ca serviciu oficial al Reichului pentru informații și contrainformații politice a survenit la 11 noiembrie 1938. La 27 septembrie 1939, Heydrich a procedat la reorganizarea tuturor polițiilor politice ale Germanici, pe care le-a reunit într-un Oficiu central al Siguranței Reichului (Reichssicherheitshauptamt -R.S.H.A.).

În Germania hitleristă, excepție făcând serviciile secrete amintite, s-au mai ocupat cu activitatea de spionaj politic, militar, economic și diverse alte organisme, dintre care unele au dobândit succese însemnate. Între acestea, „Institutul de cercetări“ al Poștei (Forschungsanstalt der Deutsehen Reichspost) a reușit în martie 1942 să intercepteze conversațiile telefonice efectuate între Anglia și Statele Unite. Grație acestui fapt, germanii au aflat în perioada următoare informații interesante privind transporturile de trupe, materiale, amploarea furniturilor americane de război, concentrările de armate în vederea invaziei pe continent etc. Au fost interceptate mai multe convorbiri directe Churchill-Roosevelt, iar în septembrie 1942 date despre stadiul fabricării, bombei atomice americane.

În cadrul Ministerului de Externe german a funcționat așa numitul Birou III, dispunând de numeroși agenți în străinătate care s-au ocupat mai mult de spionaj decât de diplomație. Calitatea informațiilor transmise de ei Berlinului a fost îndoielnică. După cum ne informează Schcllenberg, cele mai multe dintre știrile adunate de spionii Iul Ribbentrop s-au dovedit a fi eronate și păgubitoare pentru Reich, deoarece tocmai acestea ajungeau cu prioritate la Hitler și la O.K.W..

În sfârșit, în vremea pregătirilor pentru dezlănțuirea celui de-Al Doilea Război Mondial mai ales, hitleriștii s-au folosit de A.O. (Aiislandorganisation) pentru culegerea de informații în țările străine. A.O. era „organizația pentru străinătate“ a N.S.DA.P.-ului și se îndeletnicea de asigurarea legăturilor cu membrii partidului ce locuiau în afara Germaniei până în 1930, A.O. a constituit, în mai toate regiunile globului, vreo 330 de grupe regionale ale N.S.D.A.P.-ului care, în realitate, nu erau altceva decât oficii de spionaj ori instrumente pentru introducerea și activaarea membrilor coloanei a V-a, în țările desemnate să cadă pradă Reichului nazist.

Serviciile secrete de la Berlin au apreciat mai mult cantitatea materialelor trimise de agenții lor, ele s-au dovedit deficitare la capitolul controlării autenticității informațiilor culese. Și acest lucru nu apare deloc anormal dacă avem cunoștință de situația reală de la Berlin o adevărată junglă în care își desfășurau activitatea serviciile secrete hitleriste. Un bilanț definitiv al tuturor eșecurilor, gafelor etc. birourilor secrete de la Berlin este prematur a fi întocmit actualmente; multe documente s-au pierdut pentru totdeauna, altele nu au fost date publicității și nu toți „eroii“ au vorbit; un document capital – Jurnalul lui Canaris — nu se află încă la îndemâna istoricilor, dacă nu cumva a fost distrus la sfârșitul războiului.

În stadiul actual al investigațiilor, putem include printre marile insuccese ale birourilor secrete naziste:

-Eșecurile de pe fronturile din Italia și Africa de Nord ;

-Aprecierea eronată a potențialelor de război ale Statelor Unite și U.R.S.S.;

-Eșecurile de pe frontul din Est;

-Necunoașterea planurilor aliate de deschidere a celui de-al doilea front în Normandia;

-Neputința contraspionajului nazist de a preîntâmpina „scurgerea“ către Aliați a unor informații foarte importante chiar de Ia Cartierul General al lui Hitler.

Așadar, în statul nazist dezvoltarea serviciilor de spionaj și contraspionaj a înregistrat o amploare necunoscută în niciuna din epocile precedente ale istoriei germane. În opinia șefilor naziști, ele aveau menirea să înlesnească toate acțiunile tinzând la crearea și consolidarea mult visatului „Reich milenar“. În pregătirea, declanșarea și purtarea războiului mondial din 1939—1945 serviciile secrete naziste au avut un rol care nu poate fi neglijat; în egală măsură, ele poartă responsabilitatea pentru dezastrul Germaniei din anul 1945.

2.3.2. S.I.M.-Sprijin al Italiei fasciste

Aprecierile despre rolul și eficiența S.I.M.-ului în anii războiului sunt contradictorii. Ceea ce se știe cu precizie este faptul, că, în 1939 – 1940, șeful de atunci al organizației, generalul Giacomn Carboni, a insistat pe lângă contele Ciano, ministrul de externe al Ducelui, pentru ca Italia să nu intre în război alături de Reich. Mussolini a ignorat toate sfaturile primite în acest sens și, la 10 iunie 1940, a declarat război Aliaților. În octombrie 1940, S.I.M. a comis o colosală eroare : a dat asigurări că toate condițiile erau favorabile pentru aplicarea planului „Esigenza G” (atacarea Greciei) al Marelui Stat Major Italian.

Desfășurarea evenimentelor, după agresiunea Italiei contra Greciei la 28 octombrie 1940, a contrazis aprecierile optimiste ale .S.I.M.-ului. De asemenea este bine stabilit că, până la ieșirea Italiei din război în septembrie 1943, între S.I.M. și Abwehr-ul lui Canaris: au existat cele mai strânse contacte. Inițiativa apropierii de organizația lui Canaris a aparținut exclusiv lui Roatta, dar Carboni și Amé au adâncit colaborarea în așa mod încât prin 1939—1940 s-a ajuns la o „uniune'" a celor două organisme și în care S.I.M.-ului i-a fost rezervat, bineînțeles, rolul de partener minor: atunci, italienii au predat germanilor până și cifrurile utilizate în menținerea contactelor cu agenții proprii.

După marile insuccese ale Axei în 1942—1943, S.I.M.-ul s-a arătat mai puțin entuziasmat de prietenia nemților. Era clar că el începuse deja a-și pregăti retragerea, pe care și-o dorea onorabilă.

După răsturnarea lui Mussolini, în iulie 1943, Amé a devenit credincios regelui Italiei și noului premier desemnat, generalul Badoglio, în alte împrejurări, el s-a îngrijit să asigure secretul negocierilor purtate de Italia pentru ieșirea din războiul alături de Germania hitleristă. Nu se poate spune că acest lucru nu i-a reușit lui Amé, numai că decizia Italiei devenise cunoscută între timp Abwehr-ului; ea a fost comunicată chiar de către șeful S.I.M.-ului lui Canaris, în cursul unei întrevederi ultrasecrete desfășurată la Veneția în iulie 1943.

După modelul armatei, marina militară fascistă (Supermarina) dispunea de asemenea de un oficiu de spionaj și contraspionaj — S.I.S. (Servizio Informazioni Secrete). S.I.S.-ul avea două secții (oficii) principale : spionaj (Uffizio D) și contraspionaj (Uffizio E). În timpul războiului, S.I.S.-ul a repurtat unele succese însemnate: ,,spargerea“ — înaintea germanilor a cifrului naval britanic; intrarea în posesia listei cu numele și adresele agenților francezi din Italia; numeroase sabotaje contra navelor engleze, din Gibraltar; supravegherea, de către agenți instalați la Algesiras, a traficului, maritim inamic prin Gibraltar în tot cursul operațiunilor militare.

Asemenea S.I.M. sau S.I.S. de pe lângă armată și respectiv, marină, aviația militară italiană beneficia de serviciile unui S.I.A. (Servizio Informazioni Aeronautica) care a avut mai puțin de lucru in timpul războiului. În ultimii ani ai „erei“ fasciste, serviciile secrete italiene au fost reorganizate în mai multe rânduri. Astfel, din 1937, S.I.M., S.I.S. și S.I.A. – continuau să funcționeze pe lângă statele majore ale celor trei genuri de arme, dar autoritatea supremă era exercitată de către un subsecretar de stat la ministerul de război.

În vara anului 1941, S.I.M. trece sub dependența Comandamentului suprem al armatei fasciste, fiind transformat într-un adevărat supraserviciu ce coordona activitatea celorlalte birouri militare secrete: S.I.S.. S.I.A. și S.I.E. (Servizio lnformaziuni Esercito), acesta din urmă luând locul S.I.M. ca organism al armatei terestre. Necontenitele reorganizări dovedeau că, în fond, autoritățile fasciste nu erau pe deplin mulțumite de eficacitatea serviciilor secrete din subordine, iar modificările făcute nu au suplinit nicidecum deficiențele constatate.

Serviciile secrete militare au colaborat îndeaproape cu organismele polițienești ale regimului fascist, mai ales cu poliția politica (Organizzazione di Vigilenza e Represiune Antifascista O.V.R.A.) a lui Guido Leto, O.V.R.A., care a fost cel mai odios dintre instrumentele fasciste de represiune în Italia, echivalentul Gestapo-ului lui Muller, intervenea frecvent și în activitatea de informații și contrainformații. Nu știm să fi înregistrat vreo izbândă prestigioasă în acest domeniu, în afară doar de supravegherea serviciilor secrete militare – S.I.M., S.I.S., S.I.A. și S.I.E..

2.3.3. Kempey Tai-în Japonia Militaristă

Într-o telegramă din 10 iulie 1941, Ribbentrop comunica ambasadorului său la Tokyo, generalului,Ott :„Mă folosesc de acest prilej și mulțumesc ministrului de externe al Japoniei pentru transmiterea telegramei ambasadorului nipon la Moscova. Ar fi de dorit ca să primim regulat, pe aceeași cale, informații tot mai multe din Rusia“.

Marina imperială japoneză (Rengo kantai), comandată în prima parte a războiului de către amiralul Yamamptu, a ținut să aibă, la fel ca și armata, un serviciu propriu de informații și contrainformații. Mai mult decât Biroul II serviciul secret naval a activat intens în perioada preliminară începerii ostilităților din zona Pacificului, în decembrie 1941.

Întrucât Statele Unite apăreau de departe inamicul numărul 1 în calea extinderii dominației nipone în Pacific, serviciul secret naval, condus de căpitanul Ogawa Kanji, a acordat atenție maximă investigării forțelor militare nord americane. Înainte de atacarea S.U.A., Ogawa a împânzit întreaga zonă a Pacificului cu oameni de-ai săi care au cules și transmis prețioase informații despre organizarea, dispunerea și numărul forțelor americane în diverse puncte, ceea ce a permis japonezilor să execute primele lovituri, precum cea de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) deosebit de întreprinzătoare și eficace.

În ajunul și în cursul războiului, Japonia militaristă a utilizat pe larg în activitatea de informații pe diplomații acreditați în străinătate. Trimișii oficiali ai Ministerului de Externe din Tokyo, indiferent de rangul lor, s-au dovedit, în marea lor majoritate agenți versați. Au excelat numeroșii consuli și viceconsuli cu care au fost împânzite mai toate centrele importante ale Pacificului.

Activitatea de contraspionaj în interiorul Japoniei era îndeplinită de mai multe organisme. Dintre acestea s-au distins poliția politică (Keisatzu) dependentă de Ministerul de Justiție și îndeosebi Kempeitai-ul, jandarmeria sau poliția secretă a armatei, ce-și întindea autoritatea atât în metropolă, cât și-n noile teritorii cotropite. Creat încă de la sfârșitul veacului trecut, Kempeitai-ul condus în anii războiului de către colonelul Okido a căpătat o amploare cunoscută de puține servicii secrete din lume. Este de ajuns să menționăm că în momentul capitulării Japoniei la 2 septembrie 1945 serviciul lui Okido cuprindea 140 000 de agenți, dintre care 24 000 de ofițeri. În anii războiului, cel mai răsunător succes al Kempeitai-ului l-a instituit prinderea rețelei conduse de inegalabilul Richard Sorge, unul dintre marii agenți ai veacului.

Nu putem încheia fară a insista asupra unuia dintre cele mai mari eșecuri suferite de vreun beligerant în timpul ultimului conflict mondial pe tărâmul informațiilor și contrainformațiilor. Avem în vedere neajunsurile manifestate în funcționarea celor trei mari servicii criptografice nipone (de la Marină, Ministerul de externe și marele stat major) care au permis Statelor Unite să descifreze numeroase mesaje secrete după care au acționat forțele militare imperiale în decursul unor operații navale.

Ceea ce a rezultat este ușor de închipuit: cunoașterea dinainte de către Aliați a planurilor operațiunilor japoneze și adoptarea măsurilor corespunzătoare de apărare și contralovitură. Folosirea judicioasă de către S.U.A. a acestui imens avantaj în războiul modern le-a îngăduit să obțină câteva nesperate succese pe câmpurile de luptă, în primul rând în bătălia aero-navală de la Midway (iunie 1942) care a marcat punctul de cotitură a conflictului din Pacific.

2.4. Tehnici și tehnologii utilizate în spionajul din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial

Există studii care au arătat că tortura a câștigat de fapt Al Doilea Război Mondial. În timpul uneia dintre cele mai grave războaiele din istoria omenirii, metode de interogare au fost standard, atât pentru forțele aliate și naziști. Cu toate acestea, naziștii întotdeauna au fost cu un pas mai departe.

Oamenii vor asocia mereu Holocaustul și anihilarea evreilor cu naziștii, dar Aliații au făcut lucruri inumane deținuților la fel de bine. Una dintre tacticile de interogare și metodele utilizate de către Gestapo și serviciile de informații naziste au fost de a înfierbânta celulele, unde prizonierii urmau sa fie interogați.

Deoarece britanicii au difuzat o rețea uimitoare de agenți dubli, care au buimăcit germanii mai mult sau mai putin dar în mod constant. În plus, britanicii au spart codul Enigma și au răspuns în mod constant de decodarea traficului radio german.Prizonieri au fost uneori nevoiți să semneze o declarație scrisă în care era precizat numele lor, ocupația, rangul și poziția în armata adversă.

Tehnicile viclene naziste de interogare au mers chiar mai departe, folosind asistentele medicale din spitale pentru a seduce forțelor americane și aliate, arătând afecțiune și citind povești americane pentru ei. Totul a fost o parte a planului lor care a inclus utilizarea de agenți secreți pentru a descoperi informații cruciale de la forțele adversarilor.

Germanii au folosit Blitz-ul (prescurtat de la German Blitzkrieg, "războiul fulger") a fost perioada de bombardamente strategice ale Regatului Unit de către Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În perioada 7 septembrie 1940 și 21 mai 1941 au existat raiduri aeriene mari (atacuri în care s-au aruncat mai mult de 100 de tone lungi (100 t) a explozivilor puternici) pe 16 orașe britanice. De-a lungul unei perioade de 267 de zile (aproape 37 de săptămâni), Londra a fost atacată de 71 de ori, Birmingham, Liverpool și Plymouth de opt ori, Bristol șase, Glasgow cinci, Southampton patru, Portsmouth si Hull trei si un minim de un raid mare pe alte opt orașe .

Mașina Enigma este numele unei familii de mașini electromecanice criptografice cu rotoare utilizate pentru a genera cifruri pentrucriptarea și decriptarea de mesaje secrete. Enigma a fost folosită comercial de la începutul anilor 1920, fiind adoptată și de armatele și serviciile guvernamentale ale mai multor țări–cel mai celebru caz fiind cel al Germaniei naziste înainte de și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Au fost produse, de-a lungul timpului, o varietate de modele diferite de Enigma, dar modelul armatei germane,Wehrmacht Enigma, este versiunea cel mai adesea studiată.

Mașina a căpătat notorietate deoarece criptologii Aliaților au reușit să decripteze un mare număr de mesaje care fuseseră cifrate cu această mașină. Decriptarea a devenit posibilă în 1932 datorită criptografilor polonezi Marian Rejewski, Jerzy Różycki și Henryk Zygalskide la Biroul de Cifruri. La jumătatea lui 1939, metodele de reconstrucție și descifrare au fost prezentate de Polonia Regatului Unit șiFranței. Informațiile obținute din această sursă, denumite Ultra, au reprezentat un ajutor semnificativ pentru efortul de război al Aliaților. Influența exactă a Ultra nu este știută cu exactitate, dar o evaluare des întâlnită este cea că sfârșitul războiului din Europa a venit cu doi ani mai devreme datorită decriptării cifrurilor germane.

Reservehandverfahren (RHV-procedura manuală de rezervă) a fost un sistem de codificare german din Al Doilea Război Mondial folosit de marină ca metodă de rezervă atunci când nici o mașină Enigma de lucru nu a fost disponibilă.

Numele de cod "Purple", a fost o mașinărie criptografică utilizată de către Ministerul de Externe japonez chiar înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cifrul a fost spart de o echipa din armata SUA în 1940.

2.5. Concluzii

Conflagrația din 1939-1945 a fost, deopotrivă, totală și planetară. În Europa numai câteva state au fost ferite de flăcările războiului: Irlanda de Nord, Elveția, Portugalia, Spania, Suedia, Turcia și Vaticanul. Este adevărat însă că aceste țări au reușit să se sustragă conflictului armat, fapt ce nu a mai fost posibil și în privința războiului secret.

Serviciile de contrainformații germane și aparatele de securitate internă (Gestapo și SD) au fost foarte eficiente. Dar serviciul lor de informații externe a fost foarte anemic: marea majoritate a operațiunilor de informații străini au fost efectuate de către departamentul de informații militare, Abwehr, care s-a dovedit a fi departe de o agenție de informații de clasă mondială. Departamentul de externe SD, The Ausland-SD, realizând relativ puține note.

În alte perspective (SIGINT și criptografie), descentralizarea, lipsa de comandă la nivel superior, de control și coordonare, au fost cauzele care au dus la ruina lor. Deci, de exemplu, germanii nu au avut un serviciu de SIGNIT ; comparatuv cu Marea Britanie, care au folosit un efort centralizat să spargă sistemele de comunicații germane.

Serviciile de informații japoneze sufereau de mult de aceeași stare generală de rău: a fost fragmentat și descentralizat în departamente diferite și comenzi militare, asemănător serviciului de informații german și după ce au experimentat un oarecare succes timpuriu au încercat să dezvolte orice capacitate efectivă de colectare de informații pe scară largă.

În cele din urmă, nici serviciile de informații germane, nici japoneze nu au fost capabile să stabilească și să mențină orice fel de punct de sprijin substanțial în interiorul Marii Britanii sau SUA.

Se impune, în acest context, să avem în vedere că desfășurarea generală a războiului secret între 1939-1945 a fost marcată și de acțiunile pe fronturile invizibile ale birourilor de spionaj și contraspionaj ale unor guverne din exil, ori ale aliaților minori ai puterilor Națiunilor Unite sau ale acelora ai Axei, între care și România.

CAPITOLUL 3 : CAPITULAREA GERMANIEI NAZISTE

3.1. Intențiile lui Hitler pentru Al Doilea Război Mondial

Imperiul nazist a fost creat prin violență, a trăit de violență și a fost distrus de violență. Spre deosebire de alte imperii create de puterea armată, care au lăsat moștenire artă si literatură, care sunt încă larg admirate, sau administrațiile, obiceiuriile, limbile și codurile juridice, Nazismul nu a lăsat nimic de valoare în urmă, cu excepția, poate, funcției sale contemporane de sinonim pentru rău. Nazismul a fost literalmente "din nimic spre nimic”. Rareori a existat un imperiu cu privire la care nimic nu se poate spune pozitiv.

Încă de la începutul carierei sale politice Hitler a fost conștient de capacitatea de influență a propagandei. În aprilie 1930 l-a desemnat peJoseph Goebbels ca șef al aparatului de propagandă pe tot teritoriul Germaniei. Naziștii au folosit cu succes noile tehnici moderne de îndoctrinare și propagandă, afișele electorale și radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler eșuat în München (1923) și acapararea puterii de stat în 1933.

Au fost închiriate avioane și automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din urmă naziștii au obținut rezultatele scontate în alegerile din 1930 și din iulie 1932 (dar procentajul obținut în alegerile pentru reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat).

Reprezentarea mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba prezentare a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză economică (cu peste șase milioane de șomeri), precum și politica deflaționară cu care guvernul cancelarului Heinrich Brüning (1930-1932) a reacționat la criza economică, amplificând-o. Succesul obținut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziștii au format cel mai mare grup parlamentar în Reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcție decât cea de cancelar.

Negocierile dintre Hitler și președintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și Franz von Papen, cancelar între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de președintele Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.

În scurt timp naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (Reichstag) și cele regionale, cât și în economie. În martie 1933 Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și legislației parlamentare și transferul puterii depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Din cauza experiențele sale din Viena, din perioada Primului Război Mondial, și din închisoare, Adolf Hitler a visat de a construi un vast imperiu german asupra lui în Europa Centrală și de Est. În cele din urmă, majoritatea istoricilor au ajuns la un consens că Al Doilea Război Mondial a fost războiul lui Hitler.

Din păcate, deși majoritatea din statele occidentale au avut o avertizare prin care Hitler a fost o amenințare la adresa păcii generale europene, nu au reușit să mobilizeze oamenii lor și să ia o poziție, până când a fost prea târziu. În acest sens, aș putea argumenta că responsabilitatea pentru Al Doilea Razboi Mondial ar trebui să rămână pe umerii Marii Britanii, Franței și Statelor Unite ale Americii.

Politica externă a lui Hitler în concordanță cu scopurile țării, au făcut Germania cel mai puternic stat din toată Europa. De exemplu, în timpul Primului Război Mondial, generalii germani au încercat să cucerească regiuni extinse din Europa de Est. Și cu Tratatul de la Brest-Litovsk (1918) între Germania și Rusia, Germania a luat Polonia, Ucraina și Statele Baltice din Rusia. Cu toate acestea, în cazul în care Hitler a plecat de la acest scenariu tradițional, a intervenit obsesia lui cu supremația rasială. Dorința sa de a anihila curse întregi de popoare inferioare a marcat o pauza de la perspectivele din vechea ordine. Acest ordin vechi nu contempla restrângerea drepturilor civile ale evreilor.

Dar Hitler a fost un oportunist – el a fost un om posedat și condus de un fanatism care și-a văzut destinul ca identic cu al Germaniei. Mașina de propaganda pe care Hitler a adoptat-o, cu toate acestea, a fost, probabil, cel mai important dispozitiv avut la dispoziție. A fost susținut de 27 de milioane de oameni care trăiesc în afara granițelor Reich-ului. Pentru a forța pe cei 27 de milioane în susținerea lui Hitler, naziști au utilizat masina lor de propagandă. De exemplu, au făcut toate eforturile pentru a exporta antisemitismul la nivel internațional.

Hitler a fost un om de stat perspicace. El știa că orice amenințare de război ar conduce anglo-francezii într-o postură defensivă. Motivul pentru acest lucru ar trebui să fie destul de clar – Marea Britanie si Franta nu ar fi făcut nimic pentru a evita un alt conflict și prin această poziție defensivă a reușit să câștige un vot de încredere din partea opiniei publice.

Britanicii credeau că Germania a fost tratată prea aspru de dispozițiile de la Versailles si din aceasta cauza, ei au fost dispuși să facă concesii pentru germani. Francezii, cu cea mai mare armată de pe continent, au refuzat să contemple un război ofensiv, așa cum a fost poziția lor în Primul Război Mondial, și au decis în schimb să protejeze frontierele cu orice cost. Statele Unite ale Americii, între timp, au stat departe de orice conflict european pentru că au avut propriile probleme cu care au avut de a face, și anume, Marea Depresiune. Deci britanicii au introdus politica de conciliere. Ei sperau ca prin concesii către Hitler, ar putea evita un război.. Între timp, Germania a crescut rapid și poporul german a început să se uite la Hitler ca Mesia lor.

Hitler avea nevoie o armată puternică pentru a realiza obiectivele sale de război. În conformitate cu prevederile Tratatului de la Versailles, Armata Germaniei trebuia să fie limitată la 100.000 de soldați. Dimensiunea Marinei a fost limitată, de asemenea. Germaniei i-a fost, de asemenea, interzis pentru a produce aeronave militare, tancuri și artilerie grea. Statul Major General a fost dizolvat. Acestea au fost dispoziții dure.

Cum a depășit Germania aceste condiții? Ei bine, de fapt, a fost destul de ușor. În martie 1935, Hitler a declarat că Germania nu mai era legată de prevederile Tratatului de la Versailles. El a început recrutarea și a construit forțele aeriene. Franța a protestat, slab, și Marea Britanie a negociat un acord naval cu germanii. Un an mai târziu, la 7 martie 1936, Hitler a mărșăluit trupele sale în Renania, o încălcare clară a tratatului de la Versailles. Generalii săi l-au avertizat pe Hitler că o astfel de măsură ar putea provoca un atac. Din nou, Hitler a judecat corect răspunsul anglo-francez. Britanicii si francezii nu au luat nicio măsura.

Francezii au văzut remilitarizarea Renaniei ca o amenințare gravă la adresa securității lor. Primul motiv a fost că Franța nu ar acționa singură și Marea Britanie nu a oferit niciun ajutor în acel moment. În al doilea rând, francezii au supra-estimat forțele germane care au intrat în Renania. Din nou, postura lor a fost hotărât defensivă.

Între timp, fascismul european a fost câștigătorul unui alt război în Spania între 1936 și 1937. Războiul civil din Spania a fost decisiv pentru Hitler pentru că prin intermediul lui a fost capabil de a testa noi arme și noi aeronave care au putut fi folosite în cele din urmă, atunci când al Doilea Război Mondial a izbucnit în 1939. Și apoi, în 1938, Hitler a ordonat trupelor sale să mărșăluiască în Austria, care apoi a devenit o provincie a Germaniei.

Pe 22 mai 1939, Hitler și Mussolini au semnat Pactul de Oțel și au promis un alt ajutor reciproc. O lună mai tarziu, armata germană a prezentat lui Hitler planurile de luptă pentru invazia Poloniei.

Pactul sovieto-nazist (1939), sovieticii au vrut ajutor reciproc, dar au cerut, de asemenea, baze militare în Polonia și România. Rezultatul tuturor acestor lucruri s-au concretizat la 23 august 1939, când Ribbentrop și Molotov au semnat pactul nazist sovietic de neagresiune. O secțiune a acestui Pact – chiar mai mult decât secretă a Pactului germano-sovietic în sine – a solicitat împărțirea Poloniei între Germania și Rusia. Pactul sovieto-nazist a servit ca lumina verde pentru invazia Poloniei și la 1 septembrie 1939, trupele germane au intrat în Polonia.

3.2.Wilhelm Canaris, trădare sau ezitare?

„Canaris, Wilhelm (1887-1944). Director al spionajului militar german și conspirator împotriva lui Adolf Hitler înaintea și în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Fiu al unui bogat industriaș, Canaris s-a născut lânga Dortmund și a fost educat în școlile sale. El a intrat la Academia Navala din Kiel în 1905, a slujit pe un vas în Mediterană și a acceptat un post permanent în Marina germană dupa ce a obținut consacrarea acesteia. La izbucnirea primului război mondial (1914), el era ofițer pe un crucișător ușor. Vasul era să fie scufundat atunci cînd a fost surprins de navele militare britanice în apele statului Chile, dar Canaris a scăpat de internare și s-a întors în Germania unde avea să fie decorat cu Crucea de oțel de către Kaiser.

Avansat căpitan, el a îndeplinit misiuni secrete în Spania pentru spionajul naval (1916) și a comandat un submarin în Mediterana (1917). Dupa război el a avansat toate gradele pîna la acela de amiral si a devenit șeful Ahwehrului ori al serviciului militar de informații în 1935. Opozant înverșunat al lui Hitler și al regimului nazist din rațiuni umanitare și conservatoare, Canaris a început să conspire contra dictatorului în același an. El s-a alăturat grupului de militari, cunoscut mai tîrziu naziștilor sub numele de Orchestra neagră, care spera să-1 înlature pe Hitler printr-o lovitură nesângeroasă.

Canaris și cel desemnat de el să conducă sabotajele în cadrul Abwehrului, Erwin von Lahousen, au susținut planurile militariste germane, dar ambii au încercat să le stînjenească. În 1940 o scurgere de informații relativ la strategia germană către reprezentantul Angliei la Va tican a determinat anchetarea lui Canaris, dar nu s-a găsit nimic compromițător împotriva sa.

În cadrul Marelui Stat Major al armatei germane, majoritatea ofițerilor proveneau din clasa junkerilor, a aristocrației militare prusace, care antipatiza ideologia nazistă. În 1938, conducerea armatei, în frunte cu șeful Marelui Stat Major, generalul Ludwig Beck, avea o atitudine sceptică până la ostilă față de planul lui Hitler de a invada Cehoslovacia, cu riscul intervenției armate a marilor puteri, o aventură periculoasă, din care Germania nu avea șanse să iasă învingătoare.

Canaris, nazist încă de la începutul anilor '30, ca șef al Abwehrului, a participat activ la acțiunule de pregătire a celui de Al Doilea Război Mondial și la reușitele militare germane din prima sa parte, la pregătirea și înregimentarea populației germane din Sudeți, Danțig, la Anschluss (alipirea) Austriei și la crearea „coloanei a V-a” în țări europene și în cele două Americi, precum și la campaniile de represiune și de distrugere a rezistenței în țările ocupate.

Ofițer profesionist și bine informat, a lucrat în domeniul informațiilor și contrainformațiilor la Marina și, paralel, ca anticomunist înverșunat și monarhist notoriu ce era, s-a distins în campania desfășurata de forțele de dreapta cu o bună intuiție strategică. În 1939 Canaris a început să se opună planurilor de agresiune ale lui Hitler. Când Germania a invadat Polonia, Canaris a vizitat frontul și a fost martorul atrocităților comise de unitățile speciale Einsatzgruppen, între care incendierea sinagogii din Będzin și moartea cumplită a evreilor din acel oraș. Agenții din Abwehr i-au raportat lui Canaris despre crimele de războicomise de forțele germane în zonele pe care le-a ocupat în Polonia.

David Alan Johnson susține că activitatea lui Canaris s-a concentrat asupra lui Hitler, pe care a căutat să-l convingă de lipsa de șanse în război, conflagrația urmând să se soldeze o catastrofă. În fața aprecierii că războiul era pierdut și dezgustat de persecuțiile rasiale, Canaris a devenit antihitlerist activ, ignorând și camuflând tentativele de lichidare a führerului. Astfel și-a atras suspiciunea celor mai aprigi dușmani ai săi, fostul său protejat SS-Obergruppenführer Reinhard Heydrich, șeful RSHA (Biroul Principal de Securitate al Reichului German, germană : Reichssicherheitshauptamt), o organizație subordonată SS-ului – RSHA a fost creat de Heinrich Himmler la 22 septembrie1939 prin fuzionarea Sicherheitsdienst-ului (SD sau Agenția de Securitate), a Gestapo (Geheime Staatspolizei, Poliția Secretă de Stat) și a Kriminalpolizei(Poliția Organizată pentru Crime) și șeful acestuia, „Reichsführer-SS” Heinrich Himmler – care l-a dus în final la spânzurătoare.

Cel mai important centru de opoziție din cadrul aparatului de stat a fost cel din serviciile de spionaj, care au camuflat acțiunile antihitleriste. Generalul de brigadă Hans Oster, șeful serviciilor militare de spionaj, un antihitlerist convins, protejat de Canaris, a reușit să pună la punct o rețea clandestină de opozanți, atât în armată, cât și în serviciile de spionaj. El a fost secondat de guvernatorul Băncii Reichului, Hjalmar Schacht, care a făcut și el parte din această rețea.

În convorbiri secrete, Oster, (spânzurat în lagărul de concentrare Flossenbürg la 9 aprilie 1945, împreună cu Canaris) și generalii Gisevius și Schacht, membri ai Statului Major, i-au propus lui Beck și adjunctului său, generalul Halder, să declanșeze imediat o lovitură de stat împotriva lui Hitler, dar aceștia s-au temut că nu vor obține sprijinul corpului ofițeresc.

Conspiratorii nu au căzut însă de acord asupra soartei lui Hitler după ce acesta ar fi fost înlăturat de la putere. Între cauzele abandonării puciului a fost și incapacitatea puterilor occidentale de a se opune agresiunii lui Hitler, dar și popularitatea imensă câștigată deführer ca urmare a succesului neașteptat din bătălia Franței. Weizsäcker și Canaris fuseseră la curent cu aceste planuri.

Este de menționat că Gestapo-ul nu a reacționat în lunile de întâlniri conspirative și numeroasele programe de acțiune ale grupurilor de rezistență din cadrul armatei și a aparatului de stat (sub patronajul lui Canaris, și de cel din cercul Goedeler-Beck) deși avea informații încă din februarie 1943 despre existența lor. Motivul ezitării lui Himmler, deși la curent cu aceste conspirații, rămâne neclar.

În august 1943, un membru al opoziției, ministrul prusac de finanțe Johannes Popitz s-a întâlnit cu Himmler și s-a oferit să-i asigure sprijinul opoziției, dacă acesta din urmă ar fi fost de acord să-l înlăture de la putere pe Hitler și să inițieze negocierile de pace. Întâlnirea nu a dus la o înțelegere, dar Popitz nu a fost arestat. Popitz nu era singurul care spera că va avea sprijinul lui Himmler pentru o lovitură de stat. Heinz Höhne, biograful lui Canaris, a sugerat că acesta ar fi colaborat cu Himmler la planificarea unei schimbări de regim.

În august, informat cu privire la această încercare de rezistență, Hitler l-a destituit pe Beck, înlocuindu-l cu adjunctul său, generalul Franz Halder. Noul șef al Marelui Stat Major a rămas în legătură cu Beck și cu Oster. Halder afirma în convorbiri cu oamenii de încredere că îl considera pe Hitler drept „reîncarnarea diavolului”. Mai mulți ofițeri de frunte ai armatei germane (printre care comandantul regiunii militare Berlin, feldmareșalul Erwin von Witzleben) au definitivat în septembrie planurile pentru îndepărtarea lui Hitler.

Comandantul armatei, generalul Walther von Brauchitsch, era la curent cu pregătirile pentru lovitura de stat și, deși îi spusese lui Halder că dezaproba acțiunea, nu l-a informat pe Hitler despre conspirație. Această atitudine este un exemplu elocvent al solidarității dintre ofițerii de frunte ai armatei germane, solidaritate care le-a înlesnit complotiștilor supraviețuirea și să fie în măsură să ofere protecție grupurilor de rezistență, cel puțin până la tentativa de lovitură de stat din 20 iulie 1944).

Doi dintre ofițerii din Abwehr, Erwin Lahousen și Hans Bernd Gisevius, au supraviețuit războiului și au depus mărturie la procesele de la Nürnberg despre curajul lui Canaris în lupta împotriva lui Hitler. În timpul procesului intentat principalilor crimanli de război naziști, Lahousen a amintit de o convorbire avută de amiral cu feldmareșalul Wilhelm Keitel în care Canaris îl avertiza pe Keitel că, în cele din urmă, responsabilitatea pentru atrocitățile din Polonia va cădea asupra armatei. Keitel a răspuns că nu se simțea responsabil, atâta vreme cât cel care emitea ordinele era Hitler. La sfârșitul procesului, Keitel a fost găsit vinovat de crime de război și a fost executat prin spânzurare.

În ianuarie și februarie 1944 Himmler și Heydrich au pornit o mare acțiune de purificare a grupărilor dizidente. Au fost arestați Moltke și Canaris. Gestapoul a strâns lațul în jurul cercului de conspiratori până în toamna aceluiaș an. Pe 4 iulie, Julius Leber, care încerca să stabilească legături cu social-democrații și comuniștii pentru formarea unui „front unit”, a fost arestat. Conspiratorii rămași în libertate au devenit conștienți că orice tentativă de asasinat trebuie organizată rapid, dar fiind faptul că pe frontul de răsărit Armata Roșie avansa fără a putea fi oprită, iar în Franța,Aliații occidentali deschiseseră al doilea front pe 6 iunie.

Conspiratorii au ajuns la concluzia că mai aveau o singură șansă pentru scoaterea de pe scena politică a lui Hitler. Deși doar puțini conspiratori mai sperau ca occidentalii să fie de acord cu o pace separată cu un guvern nenazist, cei mai mulți erau conștienți că le rămâne doar opțiunea capitularii necondiționate. Marea problemă care se punea era dacă guvernul nenazist ar fi reușit să capituleze mai înainte, sau după ce sovieticii ar fi ocupat Germania. Pe de altă parte, o bună parte a conspiratorilor a ajuns la concluzia că asasinarea lui Hitler nu ar fi ajutat la nimic altceva decât la salvarea onoarei conspiratorilor, a armatei și a imaginii Germaniei în ochii lumii.

Canaris a continuat, împreună cu Lahousen și restul „cercului lui Canaris”, să lupte împotriva lui Hitler. Cei mai mulți membri ai acestui grup au fost executați de Gestapo sau au ales să se sinucidă. Deși Canaris, acum ocupînd un alt post în serviciile armate, a refuzat să coopereze la complotul din 20 iulie 1944 — încercarea de asasinare a lui Hitler — fostul șef al Abwehrului a știut despre plan și, natural, nu a informat despre aceasta. El a fost arestat, închis pentru un timp și, apoi, executat în chip barbar întrucît Hitler, confruntat cu nimicirea, și-a tratat răzbunator inamicii.

Canaris rămâne un exemplu al unui german care a încercat să-1 nimicească pe Hitler fără a distruge Germania și care a eșuat în tentativa sa.

3.3. Superioritatea rasială ariană și antisemitismul, influențe în înfrângerea Germaniei

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană și antisemitismul. Ura profundă față de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător.

„Hitler a fost produsul, și nu creatorul unei societăți deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura față de evrei era obsesivă și vindicativă și i-a influențat întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât prin circumstanțele specifce ale Germaniei postbelice: umilința suferită la Versailles și problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 și 1929-1933. Într-o asemenea situație, Hitler a fost în măsură să exploateze existența unei ostilități latente împotriva evreilor și să o transforme într-o politică radicală a urii”.

Oricâte explicații s-ar încerca, faptele și cifrele sunt covârșitoare: numărul oamenilor ce au căzut victime politicii hitleriste este îngrozitor. Șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele morții de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka și în ghetoul din Varșovia. Pretinsa superioritate rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internațională.

La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca Legile de la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetățenia germană putea fi deținută numai de persoanele de origine germană; de asemeni, au fost interzise căsătoriile mixte dintre evrei și etnicii germani precum și relațiile extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri antisemite fizice prin programul generalizat în toată Germania. În „noaptea pogromului” (Kristallnacht) au fost distruse case, magazine evreiești și sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâți și circa 20.000 trimiși în lagăre de concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferința de la Wannsee, în cadrul căreia înalți funcționari de stat din partidul nazist și guvern au decis "Soluția finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.

Naziștii considerau că germanii erau "de rasă aeriană", rasă superioară. Naziștii au devenit cei mai ferveți susținători și propagatori ai antisemitismului, atitudine folosită în lupta pentru putere. Rasismul nazist s-a manifestat și față de "bastarzii din Rhineland", copii ai militarilor din trupele coloniale franceze staționate în Rhineland.

Războaiele mondiale au fost la apogeul unui proces de amestec între germani și slavi lung de un mileniu. De-a lungul anilor, grupuri mari de germani s-au așezat în teritoriile estice locuite în mod preponderent de slavi (de exemplu germanii de pe Volga). Deseori, migrația germanilor era rezultatul invitațiilor făcute de conducătorii locali. Darwinismul social considera în mod eronat acest proces ca pe o luptă pentru dominație "teutoni versus slavi", care ar fi dus ambele popoare la distrugere reciprocă.

Japonia, condusă de un guvern militarist, a avut în deceniul al patrulea un program de guvernare cu accente imperialiste din ce în ce mai evidente. Mulți japonezi aveau o atitudine rasistă atât față de europeni cât și față de alte popoare asiatice, precum coreenii, poporul Ainu și chinezii. Pentru acești rasiști, toți cei care nu erau japonezi erau inferiori și trebuiau tratați ca atare. Industrializarea rapidă de-a lungul secolelor al XIX-lea și al XX-lea i-au plasat pe japonezi într-o situație privilegiată în competiția economică cu vecinii lor.

Oficialii de la Washington au devenit foarte neîncrezători față de acțiunile japonezilor, ceea ce s-a dovedit o atitudine întemeiată, Imperiul Nipon invadând numeroase națiuni din Asia în deceniul al patrulea și și al cincilea al secolului trecut. În ciuda întinderii și populației numeroase, China nu a fost capabilă să contrabalanseze puterea japoneză datorită unor factori precum: războiul civil chinezesc, lipsa unei conduceri puternice cât și inferiorității tehnologice, în special în domeniul dotării armatei aerului.

De îndatã ce au preluat puterea, naziștii au făcut din rasism și antisemitism componentele centrale ale regimului lor. În primele luni la putere, Partidul Nazist a instigat la revolte anti-semite și campanii ale terorii ce au culminat la 1 Aprilie 1933 cu un boicot la nivel național împotriva comercianților și liber-profesioniștilor evrei – doctori, avocați, s.a.. În plus, noul guvern a emis regulamente și ordonanțe prin care îi lipsea pe evrei de drepturile civile și mijloacele economice de subzistență.

Pe 7 aprilie 1933 parlamentul a adoptat o lege prin care guvernul era abilitat sa îi înlăture pe evrei din serviciile administrative germane. Mai târziu, au fost adoptate acte adiționale prin care se limita numărul studenților evrei.
Cu toate acestea, Hitler și alți lideri naziști considerau aceste reglementări insuficiente și au decis să implementeze un cadru legal complet pentru politicile lor anti-semite.

Rezistenta evreilor împotriva naziștilor nu a fost extinsă, dar a existat. Evreii din Europa ocupata de naziști erau complet dezarmați, iar naziștii au făcut totul pentru a-i convinge pe oameni că evreii sunt doar deportați în tabere de muncă. Rezistența evreilor a fost îngreunata de faptul că populația locală, din cauza concepțiilor anti-semite, a temerilor față de represiunea nazistă sau chiar din indiferență, nu i-a susținut sau ajutat. Pe tot teritoriul Europei ocupate, oamenii care se opuneau naziștilor și ocupării țărilor lor au organizat mișcări de rezistență. Acestea primeau instrucțiuni de la guvernele aflate în exil în Anglia sau în alte țări aliate, ca și provizii de la forțele aliate – o coalitie de națiuni care lupta împotriva Germaniei. Cu toate acestea, evreii nu aveau guvern în exil și aliații nu au făcut nimic pentru a-i susține.

În ciuda agresiunilor și piedicilor copleșitoare, au existat multe exemple ale rezistenței armate a evreilor. În ghetourile din estul Europei s-au format grupări de luptători evrei, iar evreii care au reușit să fugă din ghetouri s-au alăturat partizanilor (mișcării de rezistență anti-nazistă) în păduri. Aproximativ 30.000 de evrei din estul Europei au luptat în rândurile partizanilor ruși. Revolte armate au avut loc în cateva ghetouri, cea mai însemnata fiind cea din Varșovia, din aprilie 1943.

Majoritatea evreilor care au participat la revolta ghetoului Varșovia au murit luptând. Chiar si în lagărele morții de la Sobibor, Treblinka si Auschwitz au izbucnit revolte. În țările din vestul Europei aflate sub ocupație, evreii s-au alăturat mișcărilor naționale de rezistență. Ei și-au concentrat eforturile pe ascunderea copiilor evrei și trecerea evreilor peste frontieră pentru a putea găsi refugiu în țări neutre ca Elveția și Spania.

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial în 1945, întreaga cultura laica și religioasă a evreilor din Europa fusese distrusă și între 5.6 si 5.9 milioane de evrei fuseseră exterminați.

3.4. Alianța cu Japonia și Italia între speranță și regret

Puterile Axei au fost constituite, la început, din Germania, Italia și Japonia, care, angajându-se să se apere între ele în cazul unei agresiuni din partea altui stat prin Pactul Tripartit din 1940, au adăugat încă trei sfere de influență celei difinite în 1939 pentru URSS prin Pactul Molotov-Ribbentrop, ajugând astfel la o împărțire a lumii în 4 sfere de influență. Acest nou pact tripartit a înlocuit vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia aderase în 1937.

Italia a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial în 10 iunie 1940. În septembrie 1940 Germania, Italia și Japonia au semnat Pactul Tripartit. Prin 1941, cu toate acestea, italienii au suferit mai multe înfrângeri militare, în Grecia și în Egipt împotriva britanicilor. Acesta a fost doar prin intervenția germană în Iugoslavia, Balcani și Africa de Nord, care Italia a reușit să evite un colaps militar major. Prin 1943, poporul italian și-a pierdut credința în Mussolini și nu a mai suportat războiul; Italia și-a pierdut coloniile sale, aliații au luat Africa de Nord, în mai și Sicilia au fost invadată în luna iulie.

Aceasta înțelegere, care nu a fost la început o alianță militaro-politică oficială, a fost fondată pe conceptul Axei Roma-Berlin (Pactul de Otel). Mai târziu, Axa s-a transformat în Pactul Tripartit, prin adeziunea Japoniei. Fiecare dintre puterile importante ale Axei Roma-Berlin-Tokio au pornit la război din proprie inițiativă: Germania în 1939, Italia în 1940, iar Japonia în 1937 împotriva Chinei și în 1941 împotriva SUA., de multe ori fără să-și acorde un ajutor reciproc coordonat. Între puterile Axei nu s-au împărțit cea mai mare parte a tehnologiilor și resurselor și nu a existat o coordonare serioasă strategică și tactică între aceste forțe.

Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada războiului, Spania rămânând, însă, pe plan militar neutră în conflict. Mai multe state mai mici pot fi, de asemenea, numărate, pentru unele doar pentru o perioadă, printre țările Axei: Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Croația, România, Franța vișistă și Finlanda (în cele două din urmă cazuri, părerile sunt împărțite).

Când Partidul Nazist a cucerit puterea în Germania, Mussolini și fasciștii italieni nu au privit cu simpatie acest eveniment, în ciuda similarităților ideologice. Fasciștii nu priveau cu ochi buni ideile pangermane ale lui Hitler, pe care le considerau o amenințare la adresa Italiei, care obținuse teritorii austriece după Primul Război Mondial. În ciuda faptului că la rândul lor numeroși naziști dezaprobau politicile mussoliniene și fasciste italiene, Hitler aprecia în mod deosebit calitățile de orator și conducător ale lui Mussolini și adoptase o bună parte a simbolisticii fasciste, precum salutul roman cu mâna ridicată, sau mijloacele fasciste, precum folosirea forțelor paramilitare pentru obținerea puterii prin forță. Hitler a încercat să de-a o lovitură de stat după modelul „Marșului asupra Romei” – puciul de la berăria Bürgerbräukeller

A fost o vreme în care, deși Hitler a încercat să se apropie de Mussolini, acesta din urmă să nu se arate interesat de stabilirea unor relații prietenști. Mussolini se opunea politicii antisemite a lui Hitler, în condițiile în care în chiar rândurile Partidului Fascist erau o serie de politicieni de frunte evrei, inclusiv amanta dictatorului italian, Margherita Sarfatti, directoarea direcție fasciste a artei și propagandei.

Mai mult chiar, în rândurile italienilor obișnuiți erau puține voci care să susțină antisemitismul. Mussolini s-a opus eforturilor germane de anexare a Austriei după asasinarea președintelui austriac profascist Engelbert Dollfuss în 1934 și a promis chiar ajutor militar Austriei în cazul unei intervenții naziste.

Relațiile dintre cei doi dictatori s-au îmbunătățit după ocuparea de către Italia a Etiopiei. După ce Italia a fost izolată pe scena politică internațională în 1936, guvernul fascist nu a avut alternative și a fost obligat să coopereze cu autoritățile naziste. Cele două state au format în noiembrie 1936 o alianță cunoscută ca Axa Roma-Berlin, sau mai simplu „Axa”, la care a aderat în 1940 și Imperiul Japonez.

După îmbunătățirea relațiilor cu Italia, Hitler a trecut la Anschluß, anexarea Austriei în 1938. Mai târziu, Hitler a pretins și a obținut de la Cehoslovacia regiunea Sudeților, locuită comapct de germani. Mussolini, gelos pe succesele lui Hitler, a încerat să se asigure că Italia nu va deveni un aliat de mâna a doua și a hotărât anexarea Albaniei în 1939.

După anexarea Austriei în 1938, regimul fascist a început să fie preocupat de situația Titolului de Sud, populat în majoritate de germani, care și-ar fi putut manifesta dorința de a se reuni cu Reichul. Fasciștii erau preocupați de asemenea de implicațiile pe care le-ar fi avut implementarea politicilor antievreiești în schimbul câștigării de favoruri din partea regimului nazist. În 1938, Mussolini a încercat șă-și camarazii să accepte emiterea unor legi antisemite, dar pentru moment decizia a fost amânată, dat fiind faptul că printre fasciști era și un număr de evrei, iar în rândurile populației italiene antisemitismul nu era un concept politic activ.

Mussolini a încercat emiterea unor legi antisemite chiar în condițiile în care ginerele său și importantul conducător fascist Galeazzo Ciano condamna în mod deschis acțiunile împotriva evreilor. În schimbul emiterii unor legi antievreiești atât de nepopulare în Italia, Mussolini și fasciștii au pretins o concesiune din partea lui Hitler și a naziștilor și anume promisiunea Berlinului că nu va revendinca Tirolul de Sud și va fi de acord ori procesul de „italienizare” a etnicilor germani din regiune sau ce emigrarea lor din peninsulă. Hitler a acceptat acest târg.

Propaganda oficială a subliniat neîntrerupt prietenia dintre Mussolini și Hitler și similaritățile dintre fascismul italian și nazismul german. În ciuda înrudirii ideologice dintre fascism și nazism, Italia Fascistă a ajuns să fie atât de puternic legată de Germania Nazistă doar datorită dorinței de evitare a izolării internaționale și din nevoia de sprijin în lupta pentru expansiune a noului „Imperiu Italian”.

La 25 iulie 1943, regele Victor Emanuel al III-a demis pe Mussolini, punându-l sub arest, și a început negocieri secrete cu Aliații. Italia a semnat apoi un armistițiu cu Aliații pe 8 septembrie 1943 și s-a alăturat mai târziu la aliații occidentali în calitate de co-beligerant. La data de 12 septembrie 1943, Mussolini a fost salvat de către germani în Operațiunea Oak și un stat marionetă, a fost format în nordul Italiei , deși a exercitat puțină putere reală și Italia a continuat în calitate de membru al Axei Pactul Tripartit doar cu numele. Acest stat fascist a fost înviat menționat ca Repubblica di Salò sau Republica Socială Italiană (Repubblica Sociale Italiana / RSI).

Dupa ieșirea Italiei din Axa, Germania și Japonia au funcționat ca puteri absolut separate, fiecare ducându-și propriul război pe teatre de luptă diferite – Germania în Europa, iar Japonia în Pacific. Mai multe puteri mici au luptat de partea Axei, cele mai multe fiind subordonate efortului de razboi al Germaniei sau Japoniei.

3.5. Legendara rețea Lucy

Dintre toate rețelele de spionaj active în Al Doilea Război Mondial, cea care a primit admirația cea mai respectuoasă din partea profesioniștilor a fost cea condusă din Lucerne, între anii 1939-1943, de către Rudolf Roessler, sub numele de cod „Lucy”. Nici Sorge, nici Cicero, pentru a menționa cele mai bune exemple, nu au putut egala realizările sale.

Lucy, reprezintă numele unui bărbat care i-a făcut lui Stalin un cadou neașteptat de Crăciunul anului 1940: dosarul complet al Planului Otto (rebotezat „Barbarossa”) de invadare a URSS.

Numai nouă copii ale planului existau atunci și i-au trebuit lui Roessler peste 12 ore de muncă pentru descifrarea codului și încă 48 de ore pentru a radiotelegrafia Kremlinului toate paginile planului. Stalin a reținut în secret, la biroul său din Kremlin, acest dosar și nu l-a discutat decât cu Lavrenti Beria, ministrul poliției politice secrete cunoscute sub numele de N.K.V.D. Șeful Marelui Stat Major al Armatei Roșii era atunci Gheorghi Jukov, care scrie în cartea sa de memorii că nici el, nici ministrul Apărării, Timoșenko, n-au știut că Stalin primise planul Barbarossa cu 6 luni înainte de invazia nazistă.

În favoarea faptului că Stalin avea de ceva vreme acest document stă înregistrarea în care îi spune șefului spionajului extern al Armatei Roșii (GRU): „Nu-mi spune mie ce crezi. Mie dă-mi faptele și sursa!” În cazul lui Rudolf Roessler nu se știa sursa pentru că asta era precondiția pusă de el celor care primeau rapoartele sale (guvernul Elveției, Angliei și URSS) – nedivulgarea sursei. Roessler a dus cu el în mormânt numele surselor sale de la înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (OKW). La început însă, Stalin n-a crezut autencitatea informațiilor lui Roessler, pe care îl bănuia un agent provocator al naziștilor.

Cine e Rudolf Roessler, cunoscut drept Lucy

Rudolf Roessler s-a născut în anul 1897, în orășelul Kaufbeuren din Bavaria. Tatăl său era un demnitar în Guvernul Bavariei, la Ministerul Apelor și Pădurilor. Pe frontul Primului Război Mondial, Roessler și-a cunoscut camarazii care vor deveni prietenii și sursele de bază din spionajul lui de mai târziu. Acești camarazi erau absolvenți ai academiilor militare, unde tinerii cadeți erau educați să devină ofițeri loiali Germaniei imperiale. Roessler va deveni liderul lor intelectual. După terminarea Primului Război Mondial, Germania era o țară proscrisă în Europa, fără permisiunea de a avea o armată și obligată să plătească învingătorilor despăgubiri înrobitoare.

La 17 aprilie 1922, Germania restabilește relațiile diplomatice cu Rusia Sovietică și semnează la Rapallo un tratat de colaborare prin care își acordă reciproc prioritate în toate tranzacțiile lor de comerț exterior. URSS va cumpăra mașini și utilaje de la firme germane. Tehnicieni germani vor primi slujbe bune în minele sovietice și la marile lor centrale electrice. Dar peste aceste convenții comerciale, Tratatul de la Rapallo a permis Germaniei și URSS-ului să spargă carantina impusă asupra lor de către celelelte națiuni europene, mai concret, blocada militară asupra URSS și restricțiile impuse Germaniei de Tratatul de la Versailles.

Armata Roșie nu avea trupe și metode de instruire a acestora și nicio școală militară europeană nu a acceptat să le dea instrucția necesară. De cealaltă parte, armata germană era limitată la 100.000 de infanteriști, incapabilă de a-i instrui pentru război, fără tancuri, aviație sau marină militară. Tratatul de la Rapallo a permis acestor două țări să dezvolte relații strânse, care ar fi îngrozit Europa acelor vremuri, dacă s-ar fi cunoscut în profunzime. Avioane Junkers vor fi fabricate în Rusia, la Samara, obuze la Tula, gaze de luptă la Krasnogvardeisk, submarine și crucișătoare la Leningrad. În plus, mari baze de instrucție militară vor fi pregătite de sovietici pentrul uzul armatei germane. La Lipetsk și Voronej bazele erau echipate pentru aviația germană. La Kazan, pe Volga, pentru tancuri.

A fost o întreprindere gigantică cu zeci de mii de militari germani dintre cei mai talentați combatanți ai Primului Război Mondial, care au fost radiați de pe listele armatei germane înainte de a pleca în URSS și reîncorporați la întoarcerea în țară. Așa au ajuns prietenii militari ai lui Rudolf Roessler din tranșeele Primului Război Mondial printre cei selectați să plece în URSS pentru a deveni mai târziu generalii de la înaltul Comandament al Wehrmacht-ului (OKW). Pentru acești generali, invazia lui Hitler contra URSS echivala cu un război fratricid! Ei au cerut „civilului” Roessler, emigrat din 1933 în Elveția, să găsească contacte la englezi, care să primească informații strategice de la Marele Stat Major al armatei germane, unde lucrau cei zece amici ai lui Roessler.

Cele mai multe cazuri de spionaj se bazează pe un incident singular, adesea crucial, dar scurt ca durată. De exemplu, măiestria lui Richard Sorge a constat în obținerea informației că Japonia nu va ataca URSS. Enorma valoare a lui Rudolf Roessler și a celor zece generali germani din rețeaua Lucy s-a bazat pe un munte de informații echivalente ca mărime cu 40 de volume, la fel de senzaționale, ca informația lui Richard Sorge, dar care a durat timp de cinci ani! Nu întâmplător, un general britanic a declarat că valoarea lui Roessler este egală cu cea a 12 bombe atomice! Una dintre problemele lui Roessler era că întreaga clasă avută a Elveției era pro-germană.

Așa a ajuns la colonelul Karel Sedlacek, care era ceh și care s-a oferit voluntar să acționeze ca o curea de transmisie a informațiilor lui Roessler către guvernul britanic. Acest ceh a intrat în istoria artei militare mondiale pentru alertarea guvernelor europene privind iminenta lor invazie de către Hitler: Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda și Franța. Primii contactați de Sedlacek au fost britanicii, pentru că sursele lui Roessler indicau prioritatea absolută acordată de germani lichidării Angliei ca principal risc de război pe două fronturi. Pare de necrezut azi, dar niciuna dintre țările menționate mai sus n-a luat măsurile necesare și a ignorat informațiile transmise din Elveția, spre consternarea celor care-și riscau viața și avutul lor: Sedlacek, Roessler și generalii germani de la OKW, care reprezentau sursele lui Lucy. Se oferă o singură explicație aplicabilă tuturor acestor țări: o trufie incredibilă în forțele proprii și un dispreț pentru spionajul elvețian.

Roessler avea permisiunea guvernului elvețian pentru activitatea sa secretă, sub condiția ca Elveția să aibă prima dreptul de acces la informațiile primite din Germania. Ca urmare, serviciile elvețiene de informații au notificat atașaților militari acreditați în Elveția de țările amenințate (mai puțin URSS) că sunt în posesia unor secrete militare alarmante culese de elvețieni în Germania. Niciuna dintre țările menționate mai sus nu punea mare preț pe spionajul elvețian. Edificator în acest context este uluitoarea dezvăluire a acestei cărți, cum că Rudolf Roessler a impresionat așa de puternic guvernul elvețian, încât el a fost angajat cu normă întreagă și cu salariu pe măsură pentru a sorta, evalua și analiza noianul de informații private, strânse de contraspionajul Elveției de la sursele avute de-a lungul și de-a latul Europei.

Asta l-a pus pe Roessler într-o situație neobișnuită pentru un spion, de a nu pretinde bani pentru rapoartele sale de la ceilalți beneficiari (Anglia, URSS, etc). În același timp, acest lucru l-a făcut imediat suspect în ochii beneficiarilor săi, ca având informații fără bona fide. În plus, Roessler refuza orice indicații privind sursele sale din Germania, fapt care-l punea implicit în postura de posibil agent provocator.

În ochii lui Stalin, Lucy era un agent provocator plantat în Elveția de către naziști. Nici cu sovieticii n-a avut Roessler o viață mai ușoară la început. Șandor Rado (nume de cod „Dora”), șeful rețelei de spionaj a GRU în Elveția, rețea cunoscută ca „Orchestra Roșie”, primise de la Moscova drept „răsplată” pentru trimiterea Planului Barbarossa, furnizat de Roessler, următorul ordin: „Încetați orice contact cu Lucy și oamenii lui!”. În ochii lui Stalin, Lucy era un agent provocator plantat în Elveția de către naziști.

Asta l-a pus pe Șandor Rado și pe telegrafistul său, Alexander Foote, într-o situație disperată, neștiind dacă să expedieze sau nu raportul ce îl avea de la Lucy, în care scria că: „În zorii zilei de duminică, 22 iunie 1941, ora 3:15 dimineața, Germania va ataca URSS-ul pe un front lung de 1600 km, de la Marea Baltică la Marea Neagră cu 3 milioane de soldați, 750.000 de cai, 600.000 de camioane, 7.200 de tunuri, 3.000 de tancuri și 1.800 de avioane”. Rado șovăia dacă să trimită sau nu Kremlinului acest document, din cauza ordinului de a înceta orice contact cu Lucy. Îl convocase la Lucerne pe Alexander Foote de la Geneva, dar tremura cu dosarul lui Roessler în mână și nu se putea hotărî să încalce ordinul primit, deși totul era descris în cele mai mici detalii.

Printre detalii apare și informația că, în România, erau masate la granița cu URSS 650.000 de militari germani . Foote era furios pe Rado că l-a chemat de la Geneva ca să plângă pe umărul lui. „Este treaba celor de la Moscova de a accepta responsabilitatea acestei situații. Cine știe, mai târziu ai putea fi acuzat de neglijență criminală. Și n-aș vrea să fiu în pielea ta atunci.

Din ziua de 14 iunie 1941 până pe 18 iunie Foote a fost neîntrerupt în contact radio cu Moscova. „Singurul răspuns venit de acolo după terminarea transmisiei dosarului au fost două cuvinte: «Understood. Over.» (Înțeles. Terminat.) După ce a terminat de ars toate paginile dosarului și codurile utilizate, Foote s-a prăbușit în pat epuizat și a dormit 24 de ore. Ar fi vrut să păstreze o copie a acestei excepționale lovituri de spionaj pentru utilizare mai târziu, dar ordinele NKVD erau că totul trebuia distrus” .

„Informații recente primite zilele trecute de către guvernul Reich-ului nu lasă nicio îndoială asupra naturii agresive a mișcărilor de trupe sovietice. Mai mult, informații de la o sursă britanică au confirmat existența negocierilor conduse de ambasadorul britanic, sir Stafford Cripps, pentru stabilirea unei strânse colaborări militare între Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Guvernul Reich-ului declară că în violarea angajamentelor sale solemne guvernul sovietic se face vinovat de:

a. Continuarea și intensificarea manevrelor sale în vederea subminării Germaniei și a restului Europei;

b. Concentrarea la frontiera germană a tuturor forțelor sale armate în stare de război;

c. Efectuarea de pregătiri evidente de atacare a Germaniei și cu violarea Pactului de Neagresiune Germano-Rus.

Ca urmare, Fuhrerul a ordonat forțelor armate ale Reich-ului să răspundă acestei amenințări cu toate mijloacele avute la dispoziție” .

În aceeași noapte de 22 spre 23 iunie 1941, Alexander Foote și-a pornit radio-emițătorul pe lungimea de undă folosită de obicei de Ministerul Securității Statului din Moscova. Nu era o zi desemnată lui Foote pentru transmisiuni și se temea că nu va primi vreun răspuns la apelul lui. Foote ca și alți spioni ca el simțeau nevoia de a fi în contact cu Moscova în acele ore grele. „Deodată, Foote a fost speriat de un fluierat ascuțit și prelung în căștile de pe urechile sale. Era centrala de la Moscova a cărei semnătură-radio o recunoscuse instantaneu. O avalanșă de cifre și litere a urmat ca de obicei. Apoi liniște. Foote a profitat de răgaz ca să decifreze radiograma: «Către toate rețelele. Apel către toate rețelele. Bestiile fasciste au invadat patria muncitorilor. A sosit momentul să facem totul în puterea noastră de a ajuta URSS în lupta sa cu Germania. Semnat: Directorul».

Pe 18 aprilie 1942, Roessler a primit de la Berlin detaliile suplimentare cerute de Stalin pentru luptele grele de la Cotul Donului. Radiograma trimisă imediat lui Stalin includea și aceste secrete militare: „Linia lungă a frontului care va fi cucerită de Wehrmacht va fi încredințată pentru apărare unor trupe ne-germane. Vor fi 52 de divizii străine: 27 divizii românești, 13 ungurești, 9 italiene, 2 cehoslovace și o divizie spaniolă. Pentru că românii și ungurii se urau unii pe alții și erau în stare să se bată între ei, vor fi separați prin 9 divizii italiene și una spaniolă. Înaltul Comandament German nu se baza prea mult pe aceste întăriri ne-germane, fiind îndoielnică valoarea lor militară” (pag. 99).

Divulgarea acestor puncte slabe de pe frontul Donului îl va determina pe mareșalul Jukov să aleagă direcția loviturii principale exact în sectorul de front apărat de diviziile ne-germane, reușind spargerea frontului printr-o contra-ofensivă puternică. Întreaga operațiune de încercuire a Armatei a VI-a germane de sub comanda feldmareșalului von Paulus n-ar fi reușit fără detaliile trimise zilnic de Roessler. OKW a trimis în ajutorul lui von Paulus armatele blindate conduse de von Manstein și a deturnat de la acțiunile lor de front alte mari unități pentru salvarea Armatei a VI-a.

Fiecare din aceste ordine de luptă noi și urgente erau trimise Moscovei prin radio de Roessler într-un interval de 6-10 ore de la emiterea lor la Berlin. Era ceva nemaiauzit deoarece s-a calculat de către specialiști militari că, în multe împrejurări, ordinele de luptă ale lui Hitler ajungeau la Stalin înaintea primirii lor de către comandanții germani din linia întâia!

Contraspionajul militar german a sesizat că inamicul primește informații militare din interiorul Wehrmacht-ului, atunci când a descoperit cu stupoare în orașe cucerite de germani în URSS copii ale ordinelor de luptă ale OKW traduse în rusește! Centrele de depistare a undelor radio de la Dresda au descoperit și arestat în Germania pe toți telegrafiștii „Orchestrei Roșii”. Rețeaua „Lucy” transmitea zilnic din Elveția și germanii au putut identifica zona geografică.

Șeful spionajului extern al Germaniei, generalul Walther Schellenberg, s-a dus de mai multe ori în Elveția, unde s-a întâlnit de fiecare dată cu omologul său elvețian, generalul de brigadă Roger Masson. Sunt fascinante detaliile acestor întâlniri secrete descrise în cartea de față grație interviurilor luate de autori lui Roger Masson și, mai ales, stenogramelor anchetării de către englezi a lui Schellenberg, luat prizonier la sfârșitul războiului. (El a decedat în anul 1954, iar cheltuielile înmormântării sale au fost plătite de Coco Chanel).

Deși Elveția era neutră, ea a trimis pe Frontul de Est un numar mare de medici elvețieni pentru a trata germanii răniți, ca să nu mai insistăm asupra aurului furat de naziști de la evrei, care a ajuns tot în băncile acestei țări…

Cu toate acestea, conducătorii Elveției erau preocupați de faptul că spionajul lui Roessler putea servi germanilor drept un „casus belli”, aceștia putând să-i invadeze. Dar, în același timp, Roessler era finanțat de statul elvețian și păzit de serviciile de informații ale acestuia. Generalul Schellenberg ordonase lui Otto Skorzeny să-l răpească din Elveția pe Alexander Foote, al cărui radio-emițător fusese identificat de spionii SS . Servitoarea lui Foote era plătită de agenții SS și urma să le descuie ușa în ziua de 23 noiembrie 1943.

După patru ani de război, guvernul elvețian a ridicat restricțiile de camuflaj pe timpul nopții. După eliberarea Parisului au fost eliberați și Roessler cu toți oamenii lui. Șandor Rado și Alexander Foote au plecat împreună la Paris, unde s-au dus direct la ambasada sovietică. Acolo au fost luați drept agenți provocatori de către diplomații sovietici. S-a telefonat la Kremlin de unde s-a primit ordinul ca amândoi să se întoarcă la Moscova, așa că au plecat cu primul avion. Rado s-a confesat lui Foote că îi este teamă de soarta care-l aștepta pentru că erau sume mari de bani pe care le primise ca director al „Orchestrei Roșii”, sume pe care nu le putea deconta.

Nu știuse să facă diferența dintre banii cuveniți lui și sumele destinate activității rețelei sale… La prima escală făcută de avion la Cairo, Șandor Rado a dispărut. Foote s-a întors singur la Moscova, unde a fost promovat maior în Armata Roșie și trimis la Segodnia (o școală de perfecționare a spionilor sovietici). I s-a spus, ca să-l sperie, că Rado a fost capturat, judecat și executat în Egipt. Nu era adevărat, fusese capturat, dar în loc de pedeapsa capitală, Rado a făcut 11 ani într-un lagăr de muncă din Siberia împreună cu Rachel „Sissi” Duebendorfer, un alt nume legendar al „Orchestrei Roșii”.

Rudolf Roessler a încercat de mai multe ori să-i contacteze în Germania pe generalii germani care i-au fost surse. Aparatul său de radio emisie-recepție era intact, dar n-a primit niciun răspuns. Concluzia era evidentă pentru el: generalii au putut vedea cu ochii lor că venirea Armatei Roșii n-a însemnat renașterea Germaniei anterioare venirii lui Hitler la putere.

Țara lor era dezmembrată de învingători. În plus, viața lor și a familiilor lor era în constant pericol pentru că ei erau în bună parte răspunzători pentru milioanele de germani căzuți în pe Frontul de Est. Neonaziștii din Europa încearcă și azi să afle numele generalilor trădători de la OKW, chiar dacă sunt morți. Ei au copii și urmași, nu? Rudolf Roessler, sărac și deznădăjduit, a decedat la 61 de ani în anul 1958. Cheltuielile înmormântării sale la Lucerne au fost plătite de un necunoscut.

3.6. Dezastrul de la Pearl Harbour- atac japonez sau capcană americană?

În zorii zilei de 7 decembrie 1941, aviația și flota japoneză s-au năpustit cu toată forța asupra numeroaselor mjloace militare americane cantonate în portul Pearl Habour, situat în arhipelagul Hawaii.

Lumea a ramas consternată: Japonia nu era în stare de razboi cu SUA și, înca de la început, apăreau doua întrebări ciudate: cum de au putut americanii să-și expună elita flotei și aviației într-o zonă unde Japonia patrula, în conflict deschis cu China și cu alți vecini și cum a fost posibil ca japonezii să pregătească un atac de asemenea anvergura, fără ca serviciile de spionaj americane să simtă macar un semn?

Întreaga operațiune a constat în două valuri de atac aerian, un al treilea fiind anulat în ultimul moment, se pare din lipsa de carburant. Bilanțul celor două valuri este însa halucinant. Au participat 353 avioane, lansate de pe 6 nave portavion. Au fost scufundate 4 cuirasate americane, altele 4 grav avariate, 3 crucișătoare, 3 distrugătoare, un lansator de mine. Au pierit 2.402 militari americani, iar alții 1.282 au fost răniți.

Japonia a suferit pagube minore: 29 avioane doborâte, 4 submarine de tonaj mic scufundate și numai 65 victime – morți și răniți. A doua zi, Statele Unite au atacat Japonia, după ce Congresul n-a manifestat nicio opoziție față de propunerea președintelui.

La 11 decembrie 1941, Germania a considerat de datoria ei să apere Japonia, cu care era aliată și a declarat război Statelor Unite, conflagrația generalizându-se astfel la nivel global. Practic, intrarea SUA în război însemna însă o turnură neașteptată pentru Germania lui Hitler. Până atunci, forțele lui înregistraseră succese atât pe plan diplomatic, cât și militar.

Puține țări reușiseră să-și păstreze neutralitatea, restul plecandu-și capul în fața sabiei naziste. Polonia fusese cucerită într-o lună, Franța capitulase la 25 iunie 1940, Reichul pregătise planul Barbarossa menit să măcelărească populația URSS și singura putere care se menținea neînfrântă era Anglia.

Intrarea în război a Statelor Unite ar fi schimbat echilibrul de forțe, iar daca nu s-a acționat mai devreme, este clar că președintele nu putea dispune fără un mandat clar din partea Congresului. Congresul însă, în virtutea democrației și a pacifismului care au caracterizat totdeauna politica americană, n-ar fi acceptat niciodată inițierea unei agresiuni.

Această logică simplă a determinat mulți cercetători postbelici să gândească fără să dispună de probe concrete – ca președintele Roosvelt avea informații precise cu privire la iminentul atac japonez de la Pearl Habour, dar n-a actionat.

El ar fi lăsat japonezii să-și facă jocul, pentru ca ulterior America să intervină în forță, să devină factorul hotărâtor care va salva Europa de la dezastru și, în cele din urmă, va determina Japonia să fie oprita de la planurile sale expansioniste.

Sunt argumente care dovedesc cert că atacul a fost premeditat cu mult înainte. Astfel, conform istoricului Jacques de Launay, la conferința imperială din 2 iulie (cu peste 4 luni înaintea atacului), însuși împăratul Hirohito hotărăște pregătirea unui "razboi total împotiva Statelor Unite și a Marii Britanii".

În luna noiembrie, amiralul Yamamuto trimite amiralului Nagano următoarea telegramă, foarte precisă: "Veți ridica ancora la 6 noiembrie. Vă veți prezenta la locul de întâlnire în ziua fixată: 3 decembrie. Ziua X: 8 decembrie" (este probabil ca această ultimă dată a fost devansată cu o zi).

Dar nu este niciun dubiu că americanii cunoșteau codurile secrete ale armatei japoneze. Deci este de neconceput să nu fi cunoscut nici intențiile ei, nici data atacului (eventuala eroare de o zi a datei nu excludea pregătirea apărării). Când ai asemenea servicii secrete, care reusesc să afle codurile unor armate ostile, este de neconceput ca ele să nu pună mâna și pe documentele transmise prin acele coduri.

Și totuși nu și-au luat nicio măsura, de unde apare bănuiala de premeditare. O simplă bănuiala, întrucat nu avem probe din care sa rezulte că ei ar fi fost în posesia acestor documente secrete japoneze și că le-au ignorat.Dar bănuiala persistă. Cercetătorii sunt încă și astăzi împărțiți în două opinii, iar controversa continuă, fiecare publicând cu insistență propriile argumente.

Cert este că, fără evenimentul de la Pearl Habour, SUA n-ar fi putut acționa în razboi și în aceste condiții nici nu ne putem imagina care ar fi fost sfârșitul, fără intervenția masivă a Statelor Unite. 

3.7. Enigma- Povestea secretelor Germaniei Naziste

Mașina Enigma este numele unei familii de mașini electromecanice criptografice cu rotoare utilizate pentru a genera cifruri pentru criptarea și decriptarea de mesaje secrete. Enigma a fost folosită comercial de la începutul anilor 1920, fiind adoptată și de armatele și serviciile guvernamentale ale mai multor țări, cel mai celebru caz fiind cel al Germaniei naziste înainte de și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Au fost produse, de-a lungul timpului, o varietate de modele diferite de Enigma, dar modelul armatei germane,Wehrmacht Enigma, este versiunea cel mai adesea studiată.

Mașina a căpătat notorietate deoarece criptologii Aliaților au reușit să decripteze un mare număr de mesaje care fuseseră cifrate cu această mașină. Decriptarea a devenit posibilă în 1932 datorită criptografilor polonezi Marian Rejewski, Jerzy Różycki și Henryk Zygalskide la Biroul de Cifruri. La jumătatea lui 1939, metodele de reconstrucție și descifrare au fost prezentate de Polonia, Regatului Unit și Franței. Informațiile obținute din această sursă, denumite Ultra, au reprezentat un ajutor semnificativ pentru efortul de război al Aliaților. Influența exactă a informațiilor Ultra nu este știută cu exactitate, dar o evaluare des întâlnită este cea că sfârșitul războiului din Europa a venit cu doi ani mai devreme datorită decriptării cifrurilor germane.

Mașina este dotată cu o tastatură prin care se introduce textul clar simbol cu simbol, iar la capătul celălalt (imprimantă sau tablou cu becuri) rezultă simbolurile criptate. Acestea sunt calculate în funcție de starea rotoarelor (care se actualizează cu fiecare tastă apăsată), rotoare care controlează traseele circuitelor electrice de la intrare la ieșire. Versiunile inițiale au fost simple, dar în mod constant s-au adăugat complicații la mecanism, pentru creșterea securității cifrului, cum ar fi creșterea numărului de rotoare și adăugarea unui tablou de prize prin care se puteau substitui suplimentar perechi de simboluri.

Se mai păstrează încă mașini Enigma funcționale, în muzee, unele chiar în stare de funcționare, iar valoarea lor în licitații este de ordinul zecilor de mii de dolari. Rolul istoric al acestor mașini și al criptanalizei lor a fost reflectat în unele lucrări artistice, mai ales în Polonia, țară care a avut o contribuție semnificativă la descifrarea mesajelor Enigma.

Ca și alte mașini cu rotoare, mașina Enigma este o combinație de sisteme mecanice și electrice. Mecanismul mecanic constă dintr-o tastatură; un set de discuri rotative denumite rotoarearanjate unul lângă altul pe un ax; și un mecanism de schimbare a stării care rotește unul sau mai multe rotoare la fiecare apăsare a unei taste. Mecanismul exact variază de la versiune la versiune, dar cea mai des folosită formă este ca rotorul din dreapta să își schimbe starea cu un pas la fiecare apăsare, și ocazional declanșează și mișcarea rotoarelor învecinate. Mișcarea continuă a rotoarelor are ca rezultat aplicarea unei transformări criptografice diferite la fiecare apăsare de tastă.

Părțile mecanice se comportă în așa fel încât să formeze un circuit electric variabil, cifrarea efectivă a unei litere fiind efectuată electric. La apăsarea unei taste, circuitul se închide; curentul trece prin diferitele componente și în cele din urmă aprinde una din numeroasele lămpi, indicând litera de ieșire. De exemplu, la cifrarea unui mesaj care începe cu ANX…, operatorul ar tasta întâi A, având ca rezultat aprinderea, eventual, a lămpii Z; în acest caz, Z ar fi prima literă a textului cifrat. Operatorul ar trece apoi la cifrarea lui N în aceeași manieră, și așa mai departe.

În realitate, existau 26 de lămpi, taste, prize și cablaje în interiorul rotoarelor. Curentul trece de la baterie (1) prin comutatorul bidirecțional de litere (2) spre tabloul de prize (3). Tabloul de prize permite recablarea conexiunilor între tastatură (2) și roata fixă de intrare (4). Apoi, curentul trece prin priza (3)—neutilizată, deci închisă—prin roata de intrare (4), prin cablajele celor trei (în cazul Wehrmacht Enigma) sau patru (în cazul variantelor Kriegsmarine M4 sau Abwehr) rotoare (5) și intră în reflector (6). Reflector trimite curentul înapoi, pe o cale diferită, prin rotoare (5) și roata de intrare (4), și apoi prin priza S conectată cu un cablu (8) la priza D, și la un alt comutator bidirecțional (9) care aprinde lampa.

Schimbarea continuă a căii electrice prin unitate datorată rotației rotoarelor (care cauzează schimbarea contactelor la fiecare literă tastată) implementează criptarea polialfabetică ce îi conferea mașinii Enigma un nivel înalt de securitate.

Mașina Enigma a armatei utiliza doar cele 26 de caractere alfabetice. Semnele erau înlocuite de combinații rare de caractere. Spațiul era omis și înlocuit cu X. X era în general folosit ca punct. Unele semne erau diferite în alte părți ale armatei. Wehrmachtul a înlocuit virgula cu ZZ și semnul de întrebare cu FRAGE sau FRAQ. Kriegsmarine însă, a înlocuit virgula cu Y și semnul de întrebare cu UD. Combinația CH, ca în cuvântul "acht" (opt) sau "Richtung" (direcție) au fost înlocuite cu Q (AQT, RIQTUNG). Două, trei sau patru zerouri erau înlocuite cu CENTA, MILLE și MYRIA.

Wehrmacht și Luftwaffe transmiteau mesajele în grupuri de câte patru caractere. Kriegsmarine, utilizând mașina Enigma cu patru rotoare, avea grupuri de patru caractere. Numele sau cuvintele folosite des erau variate atât cât se putea. Cuvinte ca Minensuchboot (detector de mine) puteau fi scrise MINENSUCHBOOT, MINBOOT, MMMBOOT sau MMM354. Pentru a îngreuna criptanaliza, era interzisă transmiterea de mesaje de peste peste 250 de caractere. Mesajele mai lungi erau împărțite în mai multe părți, fiecare cu propria sa cheie de mesaj. Pentru mai multe detalii, vezi traducerile lui Tony Sale ale „Procedurii generale” și ale „Procedurii pentru ofițeri și personal”.

Marina a fost prima ramură a armatei germane care a adoptat Enigma. Această versiune, numită Funkschlüssel C (Cifru radio C), a fost pusă în producție până în 1925 și a fost introdusă în folosință în 1926. Tastatura și tabloul de lămpi conțineau 29 de litere—de la A la Z, Ä, Ö și Ü—aranjate în ordine alfabetică, și nu în ordinea QWERTZU. Rotoarele aveau 28 de contacte, litera X fiind cablată să treacă necriptată prin rotoare. Trei rotoare erau alese dintr-un set de cinci și reflectorul putea fi introdus în una din patru poziții diferite, notate α, β, γ și δ. Mașina a fost revizuită în iulie 1933.

Până la 15 iulie 1928, armata germană (Reichswehr) își introdusese propria sa versiune de Enigma—Enigma G, urmată de versiunea sa revizuită Enigma I până în iunie 1930. Enigma I este numită și Enigma Wehrmacht, sau Servicii, și a fost utilizată de serviciile militare germane și de alte organizații guvernamentale (cum ar fi căile ferate), înaintea și în timpul celui de-al doilea război mondial. Diferența majoră dintre Enigma I și modelele comerciale a fost adăugarea tabloului de prize pentru a schimba între ele perechi de litere, mărind cu mult puterea criptografică a mașinii. Printre alte diferențe se numărau utilizarea unui reflector fix, și mutarea marcajelor de schimbare a stării de pe corpul rotorului pe inelele mobile cu litere.

Până în 1930, Armata a sugerat ca și Marina Militară să adopte această mașină, arătând beneficiile sporului de securitate (cu tabloul de prize) și simplificarea comunicațiilor între servicii. Marina a acceptat în cele din urmă și în 1934 au introdus versiunea specială a mașinii armatei, denumită Funkschlüssel M sau M3. În timp ce armata folosea doar trei rotoare la acel moment, pentru a crește nivelul de securitate, Marina a decis să folosească trei rotoare din cinci posibile.

În decembrie 1938, Armata a produs două rotoare suplimentare, astfel încât cele trei rotoare erau alese dintr-un set de cinci. În 1938, Marina a mai adăugat două rotoare, și apoi încă unul în 1939 pentru a permite alegerea a trei rotoare dintr-un total de opt posibile. În august 1935, Forțele Aeriene au introdus Wehrmacht Enigma în comunicații. Marina a introdus pentru traficul submarinelor o mașină Enigma cu patru rotoare, la 1 februarie 1942. Mașina se numea M4 (rețeaua era denumită de Aliați Triton, sau Shark). Rotorul suplimentar a fost montat în același spațiu prin reducerea grosimii reflectorului, ceea ce a făcut loc pentru un al patrulea rotor mai subțire.

A existat și un model mare, cu opt rotoare și imprimantă, numit Enigma II. În 1933, criptanaliștii polonezi au detectat că acesta era folosit pentru comunicațiile militare la nivel înalt, dar că a fost retrasă din utilizare deoarece a fost considerată nesigură și se bloca des.

Abwehr a utilizat Enigma G (Enigma Abwehr). Această variantă de Enigma era o mașină cu patru rotoare cu marcaje multiple, dar nu avea tablou de prize. Acest model era echipat cu un contor incrementat la fiecare apăsare de tastă, fiind astfel cunoscut ca mașina cu contor sau Zählwerk Enigma.

Și alte țări au folosit mașini Enigma. Marina italiană a adoptat varianta comercială ca "Cifrul Marinei D"; spaniolii au folosit mașina comercială în timpul războiului civil. Criptanaliștii britanici au reușit să spargă aceste mașini, cărora le lipsea tabloul de prize. Elvețienii au utilizat o versiune de Enigma numită model K pentru comunitcații militare și diplomatice, model foarte similar cu Enigma D. Mașina a fost spartă de mai multe țări, printre care Polonia, Franța, Regatul Unit și Statele Unite (ultima a numit mașina INDIGO). Un model Enigma T (cu numele de cod Tirpitz) a fost fabricat pentru a fi utilizat de către japonezi.

Criptografia mașinii Enigma nu era perfectă, mai ales după ce aliații au capturat câteva exemplare, permițându-le să decodifice mesajele germanilor, ceea ce s-a dovedit a fi vital în Bătălia Atlanticului.

S-a estimat că s-au construit în total aproximativ 100.000 de mașini Enigma. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Aliații au vândut mașinile Enigma capturate, și considerate încă relativ sigure, unui număr de țări în curs de dezvoltare.

3.8. Concluzii

Datorită mesajelor descifrate, cel de-Al Doilea Război Mondial a fost scurtat. Faptul că britancii știau orice mișcare pe care armata germană o făcea i-a ajutat să-l țină departe de Egipt pe generalul german Erwin Rommel, chiar dacă nu în 1941, ci un an mai târziu când l-au oprit în Gazela.

Pierderea Egiptului în 1942  ar fi pus în aplicare recucerirea Africii de Nord și  ar fi decalat invazia Franței. Probabil ” Operațiunea Overlord” ar fi fost amânată până în  1946, dar până atunci Germania ar fi venit  raspuns cu armele “V” ceea ce nu ar fi fost deloc bine.

Succesul ” Enigmei”  a avut nevoie mereu de ajutor complementar dar faptul că Aliații au ținut secretă mașinăria până în 1947 arată cât de mult a însemnat pentru ei.

Principalii factori care au condus la capitularea Germaniei în cel de-Al Doilea Război Mondial:

1. Corupția. O multime de tipi care erau ofițeri de nivel superior în serviciul de informații nu erau cu adevărat naziști, ei încercau doar să supraviețuiască, să facă bani, sau să scape de război.

2. Ura față de naziști / Hitler – din nou, oameni care pur și simplu nu au fost de gând să fie naziști, sau care au dorit să nu fie uciși, cum ar fi Canaris.

3. Odată ce Enigma a fost decodificată, traficul de radio a fost practic total deschis britanicilor; chiar daca nu cumva germanii au decodat traficul britanic, britanicii s-ar fi cunoscut și ar putea fi schimbat codurile.

4. Rețeaua de agent dublu furnizat o mulțime de informații înapoi la MI5 / 6, inclusiv informații chiar mai multe decodare.

5. Din orice motiv, "spionii" trimiși în Marea Britanie au fost în mod uniform atât de rău au fost prinși și sau deja a vrut să fie agenți dubli.

CAPITOLUL 4 : STUDIU AL OPERAȚIUNII ULTRA SECRET – ROL SUBSTANȚIAL ÎN CAPITULAREA GERMANIEI ÎN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Pentru partea practică am preferat să folosesc ca metodă de cercetare, studiul de caz și interviul. Am ales aceste metode deoarece fiind o temă axată pe istoria serviciilor secrete am dorit să ma informez în prima parte cu privire la anumite aspecte ale cercetării iar pe urmă să confrunt cu părerea unui istoric.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Germania a avut pus la punct un sistem propriu de comunicare ținut secret. Sistemul trimitea mesaje codate către armata marină, aeriană și terestră și a fost inventat în speranța  că aceste mesaje  ale Germaniei nu vor putea fi descifrate niciodată.

După  semnarea Tratatului de la Versailles din 1919 apărarea germană  dorea cu ardoare să-și îmbunătățească  sistemul de comunicații  prin achiziționarea unei mașinării destinată inițial pieței. Nu a durat mult până când Armata Germană și-a inventat un model propriu de mașinărie cu care avea să transmită mesaje codate. În 1928 a fost achiziționată de armată iar în 1933 de forțele aeriene.

„Enigma” inventată de germanul   Arthur Scherbius pentru companiile comerciale care doreau să-și stabilească un sistem codat de comunicații , mașina electrică pe rotor “Enigma” a fost repede construită de germani pentru transmiterea de mesaje codate. Deși germanii credeau ca mesajele codate nu vor putea fi descifrate de inamici , mașina a fost reconstruită și de polonezi care au oferit-o spărgătorilor de coduri britanici pentru a descifra semnalele  Germaniei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Mașina “Enigma” permitea  unui operator să tasteze un mesaj  care apoi era bătut după înțeles  de 3 sau 5 rotițe zimțate care arătau litere diferite din alfabet. Cel care primea mesajul trebuia să cunoască foarte bine  mecanismul acestor rotițe pentru a putea descifra mesajul. După ceva timp germanii au îmbunătățit  mașina adăugându-I un rotor cu circuit electric.

În 1931 britanicii întâmpinau probleme în a descifra codul  “Enigmei”, dar nici francezii nu reușiseră încă. Doar după ce biroul polonez de descifrare a dat mai multe detalii , britanicii au reușit să descifreze o parte din coduri. Polonezii, datorită legăturilor cu industria germană, au reușit să facă o mașină identică cu cea a germanilor cu   care au reușit să citească mesajele armatei germane între 1933 și 1938.

“Enigma” nu a fost de la început foarte eficientă. Doar în 1941 munca depusă pentru a descifra codurile și-a arătat efectele. În primăvara anului 1941  britancii au descifrat planurile armatei germane de a invada Grecia, însă  nu au avut ocazia să exploateze această informație deoarece nu aveau suficientă fortă militară pentru a opri invadarea.  În mai, britanicii, descifrând mesajele codate ale italienilor , au ajutat flota admiralului Cunningham să-I învingă pe italieni în bătălia de la Matapan.

După succesele avute datorită descifrării mesajelor codate, britanicii și-au dat seama că singurul mod de a avea în permanență acces la mesajele codate germane era de a captura mașinile “Enigma” de pe vasele germane cât și cărțile care conțineau coduri.

În  1942  germanii au introdus a patra rotiță la mașinile “Enigma” de pe vasele germane pentru a spori securitatea  mesajelor secrete. Rezulatatul au fost mașinile “Triton” sau “Shark”, cum le denumiseră britanicii.  Timp de aproape un an după ce germanii au îmbunătățit mașinăriile, britanicii nu au putut să descifreze nici măcar un cod, asta ducând la șanse tot mai mari de înfrângere pentru Aliați în Atlantic.

Datorită mesajelor descifrate, cel de-Al Doilea Război Mondial a fost scurtat cu aproximativ 2 ani.

4.1. Prezentarea generală a situației mondiale

Germania a invadat Danemarca și Norvegia la 9 aprilie 1940, în cadrul Operațiunii Weserübung, care avea scopul declarat să elimine amenințarea unei invazii aliate în regiune. S-au desfășurat lupte grele pe mare și pe uscat, în Norvegia. Forțele britanice, franceze și poloneze au debarcat în sprijinul norvegienilor în luptele de la Namsos,Åndalsnes și Narvik. Până la sfârșitul lunii iunie, însă, forțele aliate au fost evacuate, iar armata norvegiană a capitulat. Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg au fost invadate în10 mai, punând capăt, astfel, "războiului ciudat", dând startul Bătăliei Franței. Aliații au sperat să poată stabiliza frontul, așa cum făcuseră și în Primul Război Mondial, dar s-au dovedit total nepregătiți să facă față tacticilor Blitzkriegului german.

În prima fază a războiului, (Operațiunea Galben), Panzergruppe von Kleist , aparținând Wehrmachtului, a ocolit linia Maginot și a spart apărarea Aliaților în două, avansând rapid către Canalul Mânecii. O analiză foarte exactă a acestui moment, modul în care s-au desfasurat operatiile, mai mereu pe muchie de cuțit, și, în final, motivele care au dus la o atât de impresionantă victorie a germanilor sunt prezentate de Karl-Heinz Frieser, în lucrarea "Blitzkrieg-Legende. Der Westfeldzug 1940". Versiunea în limba română a acestei lucrări a apărut la Editura Militară sub titlul "Mitul Blitzkrieg-ului. Campania din Vest a Wehrmacht-ului. 1940".

Concomitent cu acțiunea principală din zona Sedan, Belgia, Luxemburgul și Olanda au fost ocupate rapid de Grupul de Armată B, iar Corpul expediționar englez, încercuit în nord, a fost evacuat din Dunkirk, în cadrul Operațiunii Dynamo. Forțele germane au invadat Franța în cadrul Operațiunii Roșu, avansând prin spatele liniei Maginot spre coasta Atlanticului. În timp ce unitățile armatei franceze mai luptau încă, un număr de politicieni și comandanți militari de frunte au decis că era mai bine ca Franța să capituleze. Franța a semnat un armistițiu cu Germania, în 22 iunie 1940, ceea ce a condus la instalarea unui guvern marionetă la Vichy în zona neocupată a țării.

În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat statele baltice și a anexat Basarabia și Bucovina de nord care aparțineau României. Pentru că nu a reușit să obțină o pace cu Anglia, Germania a început pregătirile pentru invadarea insulelor britanice, în cadrul a ceea ce avea să se numească Bătălia Angliei. Luftwaffe și Royal Air Force au luptat patru luni pentru controlul spațiului aerian britanic. La început, Luftwaffe avea ca țintă Centrul de comandă al RAF, dar a ajuns să se rezume la bombardamente sălbatice asupra Londrei. Cum Luftwaffe a eșuat în îndeplinirea scopurilor propuse, Operațiunea Seelöwe (Leul de Mare) – invazia insulelor britanice – a fost abandonată. Eforturi cel puțin la fel de mari s-au făcut pe mare, în timpul Bătăliei Atlanticului.

Într-o campanie pe termen lung, submarinele germane au încercat să priveze Anglia de transporturile de mărfuri din SUA – absolut necesare apărării -, mărfuri primite prin intermediul programului Lend Lease. Submarinele germane au reușit să reducă într-o proporție îngrijorătoare capacitatea de transport a flotei britanice, dar Regatul Unit a refuzat să ceară pacea, primul-ministru britanic Winston Churchill afirmând răspicat: "Nu ne vom preda niciodată!". Președintele Roosevelt a anunțat o schimbare a poziției americane de la "neutră" la "nonbeligerantă ".

Italia a invadat Grecia la 28 octombrie 1940, atacând din bazele din Albania. Deși depășiți numeric, grecii au respins atacul italian și au lansat un contraatac la scară mare, avansând adânc în teritoriul albanez. Până la mijlocul lunii decembrie, grecii eliberaseră un sfert din teritoriul albanez.

Campania din Africa de nord a început în 1940, forțele italiene din Libia atacându-le pe cele britanice din Egipt. Se încerca, astfel, transformarea Egiptului într-o posesiune italiană, ținta principală fiind Canalul Suez, rută vitală de transport maritim. Forțele britanice, indiană și australiană au contraatacat (Operațiunea Compas), dar această ofensivă a fost oprită când cea mai mare parte a forțelor Commonwealthului au fost transferate în Grecia pentru a lupta împotriva germanilor. Unitățile germane (Afrika Korps) conduse de generalul Erwin Rommel au debarcat în Libia și au reluat atacul asupra Egiptului. Italienii au invadat și cucerit Somalia Britanică în august 1940. Pe de altă parte, declarația de război italiană a pus sub semnul întrebării supremația maritimă britanică, supremație sprijinită pe Gibraltar, Malta și Alexandria. Gibraltarul nu a fost niciodată atacat direct. În schimb, Alexandria și, în special, Malta au fost atacate în mod repetat de forțele Axei. Malta a devenit în această perioadă cel mai bombardat loc de pe Pământ.

În 1940, Japonia a ocupat Indochina Franceză (Vietnamul), conform unor înțelegeri cu Guvernul de la Vichy, în ciuda opoziției Forțelor Franceze Libere, alăturându-se, astfel, agresiunii forțelor Axei, Germania și Italia. Aceste acțiuni au intensificat conflictul Japoniei cu Statele Unite și Regatul Unit, care au reacționat printr-un boicot petrolier.

4.2. Modul executării operațiunii Ultra Secret

Ultra a fost denumirea adoptată de Serviciul Britanic de Informații în iunie 1941 pentru informațiile din surse radio obținute prin spargerea codurilor radio ale inamicilor în cadrul Cyber School și Bletchley Park. Denumirea de Ultra Secret a apărut deoarece informațiile obținute au fost mult prea importante iar cel mai ridicat nivel de clasificare din cadrul Informațiilor Britanice era „Most Secret” (Cel mai secret). În același timp S.U.A. a folosit denumirea de Magic pentru informațiile decriptate din sursele japoneze.

Majoritatea codurilor Germaniei au fost criptate folosind mașinăria Enigma. Folosită corect, Enigma, ar fi trebuit să fie teoretic incasabilă; însă în practică deficiențe s-au semnalat. Termenul de Ultra a fost folosit în mare parte pentru decriptările codurilor Enigmei. Oricum, Ultra a folosit și pentru decriptările mașinăriilor germane Lorenz SZ 40/42 și Hagelin, pe când și a tehnologiilor italiene și japoneze, Purple și JN-25.

Mulți oameni de știință atât pe atunci cât și mai târziu, au considerat Ultra de o valoare inestimabilă pentru aliați. Sir Harry Hinsley, veteran de pe Bletchley Park și istoric privind al Doilea Război Mondial, relatează „Ultra a scurtat războiul cu cel puțin 2 ani, dacă nu cu 4 ”, iar în absența Ultra nu știm cum războiul s-ar fi putut termina.

4.2.1. Surse de informații în cadrul operațiunii Ultra

Mașinăria Enigma se referă la un sistem electro-mecanic care produce un cifru polialfabetic și a fost conceput pentru a fi de nepătruns în deceniul 3 al secolului XIX. Enigma a fost prima dată spartă în decembrie 1932 de către polonezul Cipher Bureau, folosing o combinație matematică și având puțin noroc. În 1939, germanii au construit un sistem Enigma de 10 ori mai complex decât cel existent.

După război, interogarea personalului german, a condus la concluzia că ei erau conștienți de faptul că analiștii pot afla intercepta anumite date însă efortul și investiția erau prea mari pentru a reface mașinăria.

În iunie 1941, germanii au început să producă un sistem de fluxuri cifrate care permiteau accesul radio din anumite puncte strategice. Dintre acele sisteme enumerăm Lorenz SZ 40/42 și Geheimfernschreiber. Aceste sisteme au fost din nou penetrate de către Serviciile Britanice de Informații. Volumul de informații evidențiate din aceste sisteme au fost mult mai mici decât celor din cadrul Enigmei însă au fost de importanță vitală pentru anumite acțiuni strategice.

În 1940, italienii foloseau coduri din cărți pentru majoritatea din mesajele lor, exceptând Marina Italiană unde la începutul lui 1941 au folosit o versiune a unei mașini de criptat denumită C-38.

În teatrul de operații Pacific, un cifru denumit de americani Purple, era folosit pentru a transmite informațiile japoneze de nivel înalt. El producea o substituire polialfabetică, dar spre deosebire de Enigma, funcționa doar pe bază de electricitate. A fost spart de către SIGINT-ul american. Acesta era în mare parte folosit de către ambasada japoneză din Germania pentru a transmite informații privind situația militară, intențiile și noile strategii.

4.2.2. Utilizarea informațiilor obținute în cadrul operațiunii Ultra

Cele mai multe mesaje descifrate nu au fost de multe ori suficiente pentru strategii militare sau comandanți. Organizarea, interpretarea și distribuirea de informații derivate din mesajele de la transmisiile Enigma și de la alte surse de informații au fost o afacere subtilă. Acest lucru nu a fost recunoscut de către americani înainte de atacul de la Pearl Harbor, dar a fost învățat foarte repede după aceea.

Numărul informațiilor obținute în cadrul operațiunii Ultra, trimestrial

La Bletchley Park, indexuri vaste au fost ținute cu informațiile din mesajele decriptate. Pentru fiecare mesaj analistul traficului înregistra frecvența radio, data și ora de interceptare și preambulul, care conținea discriminant, identificarea în rețea, data mesajului, indicativul de origine și stațiile de emisie. Acești indexi au inclus preambuluri pentru fiecare persoană, fiecare navă, fiecare unitate, fiecare armă, fiecare termen tehnic și de fraze repetate, cum ar fi formule de adresare și alt jargon militar.

Decriptarea traficului Enigma a crescut treptat în 1940, cu primele două bombardiere prototip fiind livrate în martie și august. În mijlocul bătăliei de la Marea Mediterană, în 1941, Bletchley Park au descifrat zilnic 2.000 de mesaje italiane de la Hagelin. În a doua jumătate a 1941, 30000 mesaje Enigma pe lună au fost descifrate, ridicandu-se la 90.000 pe lună de Enigma mai târziu în război.

Unele dintre contribuțiile operațiunii Ultra sunt prezentate mai jos:

În luna aprilie 1940 Ultra a oferit o imagine detaliată a dispunerii forțelor germane, iar apoi mișcărilor lor de forțe pentru atacul asupra Țărilor de Jos înainte de Bătălia cu Franța;

O decriptare Ultra din iunie 1940 a „ KNICKEBEIN Kleve IST AUF PUNKT 53 GRAD 24 Minuten NORD UND EIN GRAD VEST EINGERICHTET” („Cleves Knickebein este îndreptată la poziția 53 de grade 24 de minute la nord și 1 grad vest"). Aceasta a fost piesa definitivă a dovezi ca Dr. RV Jones cercetător științific în cadrul Ministerului Aviației pentru a indica faptul că germanii au fost în curs de dezvoltare un sistem de ghidare radio pentru bombardierele lor;

In timpul bătaliei din Marea Britanie, Sir Hugh Dowding, comandantul-șef al

RAF Fighter Command, a primit o telegramă de la Bletchley Park la sediul său

de la RAF Bentley Priory cu rapoartele Ultra. Ultra l-a ținut la curent cu

strategia germană, localizarea diferitelor unități de Luftwaffe și adesea furniza

avertizări privind bombardamentele;

Decriptarea traficului din rețelele de radio Luftwaffe au furnizat o mare parte din informațiile indirecte despre planificarea Operațiunii Leul de mare pentru a invada Anglia în 1940;

Pe 17 septembrie 1940 un mesaj de la Ultra a raportat că echipamentul de la aerodromurile germane din Belgia pentru încărcarea în avioane cu parasutisti și uneltele lor, urmau să fie demontate. Acest lucru a fost luat ca un semnal clar că Leul de mare a fost anulat.

Ultra a dezvăluit în întregime pregătirile pentru Operațiunea Barbarossa, invazia germană a URSS. Cu toate că această informație a fost trecută la guvernul sovietic, Stalin a refuzat să creadă;

Descifrând mesaje de la JN-25 au permis SUA să întoarcă ofensivă japoneză în bătălia de la Marea de Coral, în aprilie 1942, conducând la victoria americană decisivă în bătălia de la Midway în iunie 1942;

Succesul bătăliei de la Capul Nord, în care HMS Duce de York, au scufundat cuirasatul german Scharnhorst, a fost în întregime construit pe descifrarea promptă a semnalelor navale germane;

În timpul avansului Aliaților în Germania, Ultra adesea a furnizat informații tactice detaliate, și a arătat cum Hitler a ignorat sfatul generalilor săi și a insistat asupra trupelor germane în luptă.

4.2.3. Protejarea surselor

Aliații s-au preocupat în mod serios, cu perspectiva de comanda a Axei până au rupt traficul Enigmei. Britanicii s-au mai disciplinat cu privire la astfel de măsuri decât americanii, iar această diferență a fost o sursă de frecare dintre ele. A fost luat ca o glumă faptul că, în Delhi, unitatea Ultra britanică a fost plasată intr-o mare cameră de lemn sub Casa Guvernului. Acest colibă ​​a fost ignorată de toți. Unitatea americană a fost într-o clădire mare din cărămidă, înconjurată de sârmă ghimpată și patrule armate. Oamenii nu puteau cunoaște ceea ce a fost acolo, dar cu siguranță ei știa că e ceva important și secret.

Pentru a ascunde sursele de informații pentru atacurile aliaților asupra navelelor de aprovizionare ale Axei, "Spottere" submarine și avioane au fost trimise în Africa de nord pentru a căuta navele Axei. Aceste căutări au fost observate de către forțele Axei, care au conchis că navele lor au fost gasite prin metode de recunoaștere convențională. Au suspectat că au existat aproximativ 400 de submarine aliate în Marea Mediterană și o flotă mare de avioane de recunoaștere în Malta. De fapt, au existat doar 25 de submarine și uneori mai puțin de trei avioane.

Această procedură a ajutat, de asemenea, să ascunde sursa de informații față de personalul aliat, care ar putea da mai departe secretul prin vorbire neglijentă, sau sub interogare, dacă este capturat. Împreună cu misiunea de căutare care ar găsi navele Axei, două sau trei misiuni de căutare suplimentare au fost trimise în alte zone, astfel încât să nu existe suspiciuni cum de ce-o singura misiune a găsit navele Axei de fiecare dată.

S-au folosit alte mijloace frauduloase. Spre exemplu, un convoi de cinci nave au navigat din Napoli în Africa de Nord, cu provizii esențiale într-un moment critic în luptă în Africa de Nord. Decizia de a ataca în urma informațiilor primite de la Ultra s-a dus direct la Churchill. Navele au fost toate scufundat de un atac "din senin", trezind suspiciuni germane de o încălcare a securității. Pentru a distrage atenția germanilor de la ideea unei descoperiri a transmisiilor(cum ar fi Ultra), aliații au trimis un mesaj radio de la un spion fictiv în Napoli, felicitându-l pentru acest succes. Conform unor surse de germanii au decriptat acest mesaj și au crezut.

În Bătălia Atlanticului, măsurile de precauție au fost luate la extrem. In cele mai multe cazuri, în care Aliații știau de amplasarea unui submarin în mijlocul Atlanticului, nu a fost atacat imediat, până când se poate aranja o "poveste de acoperire". De exemplu, un avion de căutare ar putea fi "suficient de norocos" pentru a vedea un U-boat, explicând astfel atacul aliat.

Unii germani avut suspiciuni cu privire la Enigma. Amiralul Karl Dönitz a primit rapoarte de întâlniri "imposibile" între submarine și navele inamicului care l-au făcut să suspecteze un compromis al comunicațiilor sale. Dönitz a cerut imediat o revizuire a securității Enigma. Analiza a sugerat că în măsura în care chiar ar fi existat o problema cu semnale, nu a fost cauzată de Enigma în sine. Dönitz a schimbat oricum setarile, blocând Bletchley Park, pentru o perioadă. Cu toate acestea, dovezile nu a fost niciodată de ajuns să-l convingă cu adevărat că Enigma Marinei a fost citită de către aliați.

Prin 1945 traficul german al Enigmei ar putea fi decriptat într-o zi sau două, dar germanii au rămas încrezători în forțele sale de securitate.

4.2.4. Dezvăluiri după război

Deși este evident de ce Marea Britanie și SUA au făcut eforturi considerabile pentru a păstra secretul Ultra până la sfârșitul războiului, a fost o chestiune de conjunctură ce a făcut ca Ultra să fie ținut secret, ulterior, 29 de ani, până în 1974. Pe parcursul acestei perioade importante contribuții la efortul de război a unui mare număr de oameni au rămas necunoscute, și au fost în imposibilitatea de a participa la gloria a ceea ce este probabil unul din motivele principale ale aliaților pentru care au câștigat războiul – sau, cel puțin, la fel de repede cum au făcut-o.

Cel puțin trei versiuni există a faptului de ce Ultra a fost ținută secret, atât de mult timp. Fiecare are plauzibilitate, și toate pot să fie adevărate. În primul rând, așa cum David Kahn a subliniat în lucrarea sa în 1974, Winterbothams Ultra Secret, după al Doilea Război Mondial, britanicii au adunat toate mașinile Enigma pe care le-au putut găsi și le-au vândut în țările din lumea a treia, încrezători că acestea ar putea continua lectura mesajelor noilor proprietari.

O a doua explicație se referă la un accident a lui Churchill în perioada interbelică, atunci când au fost făcute publice informații de la o transmisie sovietice decriptată. Acest lucru i-ar fi determinat pe sovietici să-și schimbe cifrurile lor.

Cea de a treia explicație este dată de Winterbotham, care o relatează că la două săptămâni după VE Day, la 25 mai 1945, Churchill a cerut beneficiarilor anteriori de informații Ultra să nu divulge sursele sau informațiile pe care le-au primit de la ei, pentru ca să nu existe deteriorarea viitoarele operațiuni ale Serviciului Secret. Având în vedere că operațiunea Ultra a fost de natură britanică și, mai târziu, americană, care a fost cea mai extinsă, s-a ținut ca atâta timp cât dezvăluirea operațiunii să nu fie publică pentru a nu se cunoaște o principală cauză a capitulării Germaniei. Cu toate acestea, din 1973 dezvăluirea publică a Enigmei în cartea Enigma a agentului de informații francez Gustave Bertrand a generat o presiune la nivel mondial.

După război, Enigmele excedentare și mașinile Enigma au fost vândute în țările din lumea a treia, care au rămas convinse de securitate mașinilor cifru remarcabile. Elveția a dezvoltat chiar propria versiune a Enigma, cunoscut sub numele de NEMA, și a folosit-o la sfârșitul anilor 1970.

În 1970, mai nou, calculatoarele bazate pe cifruri deveneau populare așa că lumea din ce în ce mai mult a apelat la comunicații computerizate. Astfel că la scurt timp după aceasta, în 1974, o decizie a fost luată pentru a permite dezvăluiri despre unele operațiuni din Bletchley Park.

Statele Unite ale Americii Agenția de Securitate Națională (NSA)a retras ultimul sistem de criptare bazate pe rotor, seria KL-7, în anii 1980.

4.3.Concluzii privind situația generală a celui de-Al Doilea Război Mondial

Am utilizat interviul pentru a putea să-mi confrunt cercetarea pe aceasta temă cu părerea unui istoric. Am urmărit trei lucruri majore când am realizat întrebările pentru interviu: în primul rând informații cu privire la începutul războiului și modul în care s-au implicat statele, în al doilea rând m-a interesat activitatea serviciilor secrete și modul în care acestea și-au desfășurat activitatea și în ultimul rând ce impact a avut operațiunea Ultra Secret în conflagrația mondială.

Activitatea serviciilor de informații a avut un rol deosebit de important în modul în care s-a decis soarta războiului. Serviciile de informații (sau secrete) obțin date de interes pe termen scurt, mediu sau lung, însă analiza și oportunitatea utilizării lor ține de decidenții politico-militari. O informație bună poate duce la o victorie militară dacă este utilizată corect. Informația că Germania va ataca URSS a fost obținută de Richard Sorge (spion rus) în Japonia, însă Stalin nu a vrut să creadă și a cerut ca RS să fie executat. Ulterior s-a dovedit că era o informație excepțională.

ADRM a fost influențat de acțiunile serviciilor de informații în măsura în care liderii statelor respective au avut încredere în datele primite și analizate, dar în opinia mea dezvoltarea tehnologică (cantitativă și calitativă) a fost decisivă în câștigarea conflictului.

Probabil că cea mai importantă a fost bomba atomică, însă au contat radarul (dezvoltat cel mai bine de britanici), aviația (mai ales de SUA prin calitate și cantitate), apa grea (furată de britanici din Norvegia cucerită de naziști). La toate și-au adus contribuția serviciile de informații, dar dezvoltarea propriu-zisă a aparținut oamenilor de știință.

Pentru Germania, „începutul sfârșitului” a însemnat declanșarea atacului contra URSS, pentru că nimeni, niciodată, în istorie nu a rezistat unui conflict pe două fronturi.

România nu a avut o implicație majoră în capitularea Germaniei. Toți se așteptau ca mareșalul Antonescu să scoată țara din conflict și nu au luat în calcul ipoteza de a fi arestat. Deși liderii unor servicii de informații au fost arestați (general Constantin Z. Vasiliu, colonel Mircea Elefterescu, Eugen Cristescu, general Constantin Tobescu ș.a.), totuși, după 23 august 1944 s-au utilizat cu profesionalism și patriotism toate datele deținute împotriva germanilor și ungurilor pe frontul de vest.

4.4.Concluzii privind serviciile de informații și implicațiile directe ale Operațiunii Ultra Secret

Nu putem să afirmăm care a fost cel mai bun serviciu secret referindu-mă la natura și importanța informațiilor care le-au cules decât când se vor deschide toate arhivele. Toate serviciile marilor puteri au fost bune și au performat atâta timp cât au dominat militar: la început Germania, apoi Anglia (cu sprijin francez, olandez ș.a.), care s-au remarcat prin succese și agenți valoroși. Nu se poate spune că un stat învins a avut cel mai bun serviciu de informații, pentru că ar veni replica învingătorilor: „am învins, deci am fost mai buni”.

Enigma a fost bună pentru vremea ei, dar orice mașină creată de om poate fi decodată tot de un om. În cazul ei de francezi, polonezi și britanici. Dezavantajul, dacă este unul, e că trebuia schimbată la un moment dat, deoarece era clar că inamicii lucrau la spargerea codurilor.

Canaris a dorit înlăturarea lui Hitler, nu a regimului. Implicarea amiralului în atentatul de la 20 iulie 1944 i-a adus arestarea și apoi asasinarea în aprilie 1944, deci nu se poate vorbi de un rol în capitulare. Capitularea a venit ca urmare a superiorității umane și materiale a Aliaților.

Operațiunea Ultra Secret a fost o componentă importantă în câștigarea războiului de către Aliați.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Cercetările în acest domeniu, inițiate, s-au extins după cum nici nu bănuiam la început, înglobând de acum studii în biblioteci și arhive de renume, române și străine, anchete de nivel național și internațional.

În derularea celui de-Al Doilea Război Mondial, ostilitățile nu s-au desfășurat doar pe câmpul de luptă. Se poate afirma cu deplin temei că balanța victoriei finale a fost înclinată în favoarea Aliaților tocmai de către serviciile secrete ale acestora.

Decriptarea codurilor germane, descoperirea bazei de rachete V1 și V2 de la Peenemünde, a uzinei de apă grea de la Vermok din Norvegia, reprezintă doar câteva din realizările de excepție care au dat o altă turnură războiului.

Antrenați într-un război general și total, beligeranții și, nu mai puțin, neutralii au impus ca obiectiv fundamental serviciilor secrete în anii 1939-1945 aflarea unor date cât mai complexe și cât mai exacte despre situația adversarului real ori posibil sub raporturile politic, diplomatic, militar, economic, psihologic etc. Pentru fiecare dintre beligeranți pe tărâmul războiului secret radiografierea adversarului reprezintă nu numai scopul, ci și mijlocul acțiunilor informative desfășurate, cum se știe, de către veritabile armate de spioni.

Sub aspectul rezultatelor obținute, Aliații, treptat dar sigur, s-au îndreptat spre o victorie completă asupra statelor Axei și în domeniul spionajului, deși în prima parte a războiului inițiativa pe frontul subteran a aparținut Germaniei și prietenilor ei.

Nu încape niciun fel de îndoială însă că, pentru ”descifrarea” istoriei serviciilor secrete, studierea arhivelor, oferind cel mai serios temei, reprezintă un obiectiv pe cât de râvnit pe atât de anevoios. Astfel, sunt de părere că orice caz mai delicat din istoria spionajului cu greu poate fi considerat încheiat doar în baza depoziției actorilor implicați, lucru care ne trimite la investigarea arhivelor.

În desfășurarea războiului secret, anii 1942-1943 au coincis unei etape importante: disputa cu serviciile de spionaj ale Axei, inclusiv în România, acoperită de birourile proprii și de nu mai puțin de 11 organisme germane, centralele de informații ale Aliaților au reușit în răstimp să-și activeze rețelele mai vechi și să implanteze altele noi, să preia inițiativa, realizând în vederea asaltului decisiv din 1943-1944 un acord de cooperare și totodată, de delimitare a tuturor acțiunilor proiectate în zona sud-estului european.

Așadar, în urma lucrării pe care am realizat-o consider că serviciile secrete au jucat un rol primordial în desfășurarea celui de-Al Doilea Război Mondial, existând de altfel un alt război, unul secret desfășurat pe frontul ascuns prin spionaj, contraspionaj și noi tehnologii.

BIBLIOGRAFIE

Autori români

Buzatu, Gheorghe, Războiul secret, Junimea, Iași, 1973

Buzatu, Gheorghe, Războiul mondial al spionilor, Editura B.A.I., Iași, 1991

Constantiniu (dir.), Florin, Grosser Atlas zur Weltgeschichte de Hans Erich Stier (dir), Istoria lumii în date, ed. Westermann 1975

Duțu, Al., Dobre, F. , Loghin, L. , Armata Română

Troncotă, Mihail Moruzov și frontul secret, Ed. Elion, București, 2004

Troncotă, Glorie și tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944). Ed. Nemira, /București/, 2003

Zamfir, Zorin, Japonia.Un secol de istorie, Editura Humanitas, București

Zamfirescu, Dan,  Structura de rezistență a națiunii române, Ed. Roza Vânturilor, București

Autori străini

Abshagen, Karl, Le dossier Canaris, Editura P.A., Chavane et Cie, 1949

Bennett, Ralph, Behind the Battle: Intelligence in the War with Germany (Pimlico: New and Enlarged ed.), London: Random House, 1999

Bergier, Jacques, Agents secrets contre armes secretes, Paris, Ed. L’ai Lu, 1965

Bertrand, Gustave, Enigma ou la plus grande énigme de la guerre 1939–1945 (Enigma: The Greatest Enigma of the War of 1939–1945), 1973

Bracher, K., The German Dictatorship, New York, Pengiun, 1982

Brissaud, Andre, Canaris, Weidenfeld and Nicolson, London, 1973

Burleigh, Michael, Al treilea Reich: O nouă istorie, 2000

Christian Leitz, Nazist Germany and Neutral Europe During the Second World War

Davies, MI6 and the Machinery of Spying

Deacon, Richard, A History of the British Secret Service, London, 1969

Dechaux, Alain, Dosarele secrete ale istoriei, Editura politică, București, 1970

Dziak, John, Bibliography on Soviet Intelligence and Security Services, London, 1985

Hamer, David, "Enigma: Actions Involved in the ‘Double-Stepping’ of the Middle Rotor," Cryptologia,, 1997

Hagens, Walter, Le front secret, Les Iles Plon, Paris, 1954

Havas, Laslo, Assassinat au sommet, Editura Arthaud, Paris, 1968

Gannon, Paul , Colossus: Bletchley Park's Greatest Secret, London: Atlantic Books, 2006

Generale Cesare Ame, Guerra Segreta in Italia, Editura Gherardo Casini, Roma, 1954

Giussepe de Luttis, Storia dei Servizi Segreti in Italia, Editura Riuniti, Roma, 1984

Goldman, Wendy Z, Inventing the Enemy: Denunciation and Terror in Stalin's Russia, New York: Cambridge University Press, 2011

Hakim, Joy , A History of Us: War, Peace and all that Jazz. New York: Oxford University, 1999

Harris, James, "Dual subordination – The political police and the party in the Urals region, 1918–1953", Cahiers du monde russe, 2001

Hildebrand, Klaus, The Foreign Policy of the Third Reich, translated by Anthony Fothergill, London, Batsford, 1973

Hinsley, F. H.; Stripp, Alan, Codebreakers: The inside story of Bletchley Park (OU Press paperback ed.), Oxford: Oxford University Press,1993

Hinsley, F. H. , "Introduction: The Influence of Ultra in the Second World War", in Hinsley, F. H.; Stripp, Alan, Codebreakers: The Inside Story of Bletchley Park, Oxford University Press, 1993

Hohne, Heinz, Canaris, Weidenfeld and Nicolson, London, 1973

Kershaw, Ian, „Sfârșitul. Rezistența sfidătoare și înfrângerea Germaniei lui Hitler, 1944-1945”, traducere de Cristina Ispas, Editura Corint

Kokoska, Jaroslav, Amiralul Canaris, Editura Militară, București, 1970

Layton, Geoff, Al treilea Reich, 1945

Leverkuehn, Paul, Der geheime Nachrichtendienst, Frankfurt, Bernard und Graefe, 1957

Lewin, Ronald, Ultra goes to War (Penguin Classic Military History ed.), London: Penguin Group, 1978

Melkinov, D. , Complot împotriva lui Hitler, București, 1963

Northridge, A. R., Pearl Harbor: Estimating Then and Now, Central Intelligence Agency,1993

Ignatius, David, "'45 papers detail British spying in U.S.'", The Washington Post, 1 October 1989

Jerrold M. Packard Neither Friend Nor Foe: The European Neutrals in World War II

Jones, R. V. , Most Secret War, London: Book Club Associates, 1978

Kahn, David , "Enigma Unwrapped: Review of F. W. Winterbotham's The Ultra Secret", New York Times Book Review,1974

Kilzer, Louis, Hitler's Traitor: Martin Bormann and the Defeat of the Reich Presidio Press, 2000

Kristen, Boon, E. Huk, Aziz Z., Lovelace, Douglas C. (2010). Terrorism: Commentary on Security Documents Volume 109: Terror-Based Interrogation, Oxford University Press

Mallmann-Showell, J.P. , German Naval Code Breakers, Hersham, Surrey: Ian Allan Publishing, 2003

Miller, A. Ray (2001). „The Cryptographic Mathematics of Enigma”. National Security Agency

Momsen, Bill, Codebreaking and Secret Weapons in World War II: Chapter IV 1941–42, 1977,

Navare, Henri, Le Service de Reseignements, Paris, Plon, 1978

Paillole, Henri, Notre espion chez Hitler

Read, Anthony,  Fisher, David, Operation Lucy: most secret spy ring of the Second World War /, Coward, McCann & Geoghegan, 1981

Rejewski, Marian , "Summary of Our Methods for Reconstructing ENIGMA and Reconstructing Daily Keys, and of German Efforts to Frustrate Those Methods: Appendix C", in Kozaczuk, Władysław; Kasparek, Christopher; Frederick, MD, Enigma: How the German Machine Cipher Was Broken, and How It Was Read by the Allies in World War Two (2 ed.), University Publications of America, 1984

Roberts, Andrew , "Chapter 3: Last Hope Island". The Storm of War: A New History of the Second World War, 2011

Singh, Simon , The Code Book: The Science of Secrecy from Ancient Egypt to Quantum Cryptography, London: Fourth Estate, 1999,

Schramm, Wilhelm, Les espions ontils gagne la guerre, Stock, Paris, 1969

Turner, Henry, Ashby, German big business and the rise of Hitler, New York : Oxford University Press, 1985

Volkman, Ernest, Spies, New York: Wiley, 1994

Welchman, Gordon , The Hut Six story: Breaking the Enigma codes, Harmondsworth, England: Penguin Books, 1984

Winterbotham, F. W. , The Ultra Secret, New York: Harper & Row, 1974

Whitehead, Dan, The FBI Story, New York, Random House, 1956

Infografie

http://www.britannica.com/event/Pearl-Harbor-attack, accesat în 04.05.2016

http://www.codesandciphers.org.uk/documents/egenproc/page03.htm, accesat în 24.04.2016

http://cultural.bzi.ro/al-doilea-razboi-mondial-marile-aliante-militare-13754, accesat în 05.05.2016

http://www.eyewitnesstohistory.com/pearl.htm, accesat în 05.05.2016

http://histclo.com/essay/war/ww2/code/sci/ita/scii-sim.html, accesat în 17.01.2016

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ar-fi-putut-germania-nazista-sa-castige-cel-al-doilea-razboi-mondial-3, accesat în 05.05.2016

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-l-au-v-ndut-generalii-nazi-ti-hitler-lui-stalin-legendara-retea, accesat în 05.05.2016

http://www.historynet.com/world-war-ii-ultra-the-misunderstood-allied-secret-weapon.htm, accesat în 26.01.2015

http://mcultural.bzi.ro/cusca-londrei-locul-unde-au-fost-torturati-nazistii-4019, accesat în 15.01.2016

http://www.nytimes.com/2006/10/08/books/review/Macintyre.t.html?_r=0, Macintyre, Ben (8 October 2006). "The Spy Who Raised Me". The New York Times, accesat în 17.01.2016

https://www.reddit.com/r/AskHistorians/comments/2n1dop/in_wwii_why_were_the_allies_so_successful_with/, accesat în 24.01.2016

http://www.theguardian.com/uk/2006/aug/19/military.secondworldwar, William Boyd (19 August 2006), "The Secret Persuaders", The Guardian, accesat în 16.01.2016

http://www.topsecretwriters.com/2014/07/amazing-real-spy-equipment-used-wwii/, accesat în 22.02.2016

http://www.ziare.com/cultura/documentar/dezastrul-de-la-pearl-habour-atac-japonez-sau-capcana-americana-1337296

Anexe:

Chestionar adresat istoricului Alin Spânu:

1. În opinia dumneavoastră care considerați că au fost principiile care au stat la baza politicii de implicare a statelor(Marea Britanie, URSS, România, S.U.A) în conflagrația mondială?

R: Implicarea în conflict s-a făcut în trei etape: state agresoare, state atacate și state care la un moment dat au dorit, din diverse motive, să se implice în conflict. Marea Britanie – stat atacat, URSS – stat atacat, România – stat atacator asupra URSS cu dorința de a recupera Basarabia și Bucovina, SUA – stat atacat în decembrie 1941 de Japonia și care s-a dovedit decisiv în câștigarea conflictului.

2. Ținând cont de considerentul că în termeni metaforici informația este echivalentă cu puterea, în ce masură credeți ca soarta celui de-al Doilea Război Mondial a fost influențată de acțiunile Serviciilor Secrete ?

R: serviciile de informații (sau secrete) obțin date de interes pe termen scurt, mediu sau lung, însă analiza și oportunitatea utilizării lor ține de decidenții politico-militari. O informație bună poate duce la o victorie militară dacă este utilizată corect. Informația că Germania va ataca URSS a fost obținută de Richard Sorge (spion rus) în Japonia, însă Stalin nu a vrut să creadă și a cerut ca RS să fie executat. Ulterior s-a dovedit că era o informație excepțională.

ADRM a fost influențat de acțiunile serviciilor de informații în măsura în care liderii statelor respective au avut încredere în datele primite și analizate, dar în opinia mea dezvoltarea tehnologică (cantitativă și calitativă) a fost decisivă în câștigarea conflictului.

3. Având în vedere dinamica tehnologiei în acea periodă, ce inovație considerați că a marcat conflictul mondial din perspectiva informațiilor?

R: probabil că cea mai importantă a fost bomba atomică, însă au contat radarul (dezvoltat cel mai bine de britanici), aviația (mai ales de SUA prin calitate și cantitate), apa grea (furată de britanici din Norvegia cucerită de naziști). La toate și-au adus contribuția serviciile de informații, dar dezvoltarea propriu-zisă a aparținut oamenilor de știință.

Ce a însemnat “începutul sfârșitului” pentru Germania nazistă ?

R: În opinia mea „începutul sfârșitului” a fost declanșarea atacului contra URSS, pentru că nimeni, niciodată, în istorie nu a rezistat unui conflict pe două fronturi.

5.Ce implicații au avut Serviciile Secrete Române în întoarcerea armelor împotriva Germaniei ?

R: Niciuna. Toți se așteptau ca mareșalul Antonescu să scoată țara din conflict și nu au luat în calcul ipoteza de a fi arestat. Deși liderii unor servicii de informații au fost arestați (general Constantin Z. Vasiliu, colonel Mircea Elefterescu, Eugen Cristescu, general Constantin Tobescu ș.a.), totuși, după 23 august 1944 s-au utilizat cu profesionalism și patriotism toate datele deținute împotriva germanilor și ungurilor pe frontul de vest.

6.Făcând referire la gradul ridicat de dezvoltare al domeniului informațional în al Doilea Război Mondial, care considerați că a fost cel mai eficient serviciu secret ?

R: Nimeni nu va ști care a fost the best decât când se vor deschide toate arhivele. Toate serviciile marilor puteri au fost bune și au performat atâta timp cât au dominat militar: la început Germania, apoi Anglia (cu sprijin francez, olandez ș.a.), care s-au remarcat prin succese și agenți valoroși. Nu se poate spune că un stat învins a avut cel mai bun serviciu de informații, pentru că ar veni replica învingătorilor: „am învins, deci am fost mai buni”.

7.Care credeți că au fost principalele dezavantaje ale utilizări Enigmei ?

R: Enigma a fost bună pentru vremea ei, dar orice mașină creată de om poate fi decodată tot de un om. În cazul ei de francezi, polonezi și britanici. Dezavantajul, dacă este unul, e că trebuia schimbată la un moment dat, deoarece era clar că inamicii lucrau la spargerea codurilor.

8.Considerați că operațiunea Ultra Secret a fost elementul decisiv în al Doilea Război Mondial ?

R: Nu, a fost doar o componentă importantă. Dacă era decisivă punea capăt războiului într-un an, nu în 4 sau 5.

9.Luând în considerare acțiunile de dărâmare ale regimului nazist de către șeful Abwehr-ului , Wilhelm Canaris, cum vedeți rolul pe care acesta l-a avut în capitularea Germaniei ?

R: Sunt ipoteze, discuții, dar nu dovezi. Mai degrabă Canaris a dorit înlăturarea lui Hitler, nu a regimului. Implicarea amiralului în atentatul de la 20 iulie 1944 i-a adus arestarea și apoi asasinarea în aprilie 1944, deci nu se poate vorbi de un rol în capitulare. Capitularea a venit ca urmare a superiorității umane și materiale a Aliaților.

10.Care considerați că ar fi fost soarta celui de-al Doilea Război Mondial dacă operațiunea Ultra Secret nu ar fi fost un succes ?

R: Aceeași. Nu operația aceasta a schimbat războiul, ci înfrângerile de la Stalingrad, din Africa de Nord, de la Kursk, debarcările din Italia și Franța, pierderea petrolului românesc, folosirea bombei atomice ș.a.