Implicarea Familiei Factor Esential al Reusitei Scolarului
UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
MASTER – MANAGEMENTUL INSTITUȚIILOR EDUCATIVE
LUCRARE DE DISERTAȚIE
IMPLICAREA FAMILIEI-
FACTOR ESENȚIAL AL REUȘITEI ȘCOLARULUI
ARGUMENT
Dacă vrei să culegi după un an, îngrijește ogorul.
Dacă vrei să culegi după zece ani, plantează un pom.
Dacă vrei să strângi roadele după cincizeci de ani, educă oamenii. (proverb chinezesc)
Întotdeauna, când primăvara umple pământul de viață, bucuria mugurilor ne încălzește sufletele. Căci acești mici muguri, atât de neînsemnați, ce răbufnesc pe ramurile abia scăpate de frigul iernii, înseamnă viitoare flori care ne vor încânta privirile, oricât de obosiți am fi, înseamnă fructe și semințe ce vor naște alți pomi, cu alte rodiri, perpetuând viața, frumusețea, bogăția…
Dar, de la prima floare până la fruct, până la prima rodire și la rodirile viitoare, câtă energie consumă în bunătatea ei fără margini natura mamă?
Primăvară… muguri… Două cuvinte care pe lângă sensul propriu atât de frumos au dobândit din vremuri străvechi și unul figurat, drag nouă, oamenilor. La auzul lor gândul ne poartă spre minunata copilărie, la copiii noștri, căci ei ca și mugurii, ne încântă sufletele de când încep a se ivi pe ramura vieții noastre.
Dar, de la primii pași până la prima rodire, câtă căldură, câtă dăruire este necesară? Copilului nu-i sunt suficiente numai darurile vitale ale soarelui și ale pământului. Lui îi sunt indispensabile și căldura și lumina din iubirea oamenilor care-l înconjoară, care-i veghează primii pași și-l ajută să prindă aripi de zbor spre împlinirea viselor îndrăznețe. Pentru orice familie cu copii intrarea în școală a acestora ocupă un loc aparte. Dobândirea statutului de școlar nu înseamnă nici pe departe răgaz educativ pentru familie. Dimpotrivă, plecând de la premiza că învățătura este o activitate complexă care, ca oricare alta trebuie învățată, sprijinul părinților este salutar, îndeosebi în primii ani de școală. În formarea unor deprinderi concrete este absolut necesar de respectat principiul unității și consecvenței îndrumărilor și cerințelor.
Pornind de la citatul celebrului Nicolae Iorga „ Școala este tot ce vezi și tot ce auzi ” putem afirma că școala este unul din cei mai importanți factori ai dezvoltării personalității elevului. Dar alături de acest pilon important, trebuie să mai existe încă unul așa cum pentru construirea unui pod, constructorii pun la temelie piloni durabili. Cel de-al doilea pilon este, așa cum spuneam, reprezentat de familie.
Grădinița are menirea să pregătească preșcolarii pentru activitatea de învățare, să le ofere experiențe variante de învățare, ca să le ușureze integrarea în școală. Acesta este motivul pentru care grădinița a căpătat funcția de verigă inițială a sistemului de învățământ.
Învățământului preșcolar îi revine sarcina de a forma copii sub aspectul psiho-intelectual, fizic și socio-afectiv pentru o cât mai ușoară adaptare la activitatea de tip școlar, pentru integrarea școlară și socială.
Preocuparea pentru introducerea cât mai timpurie a copiilor într-un sitem de educație instituționalizat este justificată prin faptul că vârstele preșcolară și școlară mică reprezintă o perioadă fundamentală pentru dezvoltarea ulterioară a copilului. Cercetările arată că până la vârsta de 4-5 ani copilul își dezvoltă 40% din capacitatea intelectuală pe care urmează să o atingă la maturitate. Nevalorificate la timp sau slab valorificate, potențele și disponibilitățile acestor perioade de vârstă nu se pot recupera în următorii ani decât în mică măsură și cu eforturi mari.
Astfel, este cunoscut de toate cadrele didactice faptul că pe lângă grădiniță influența familiei este covârșitoare prin educația dată copiilor în cei 6-7 ani petrecuți în sânul familiei, înainte de a fi școlarizați. Se cunoaste sintagma „ cei șapte ani de acasă”, pentru unii lipsită de valoare iar pentru alții plină de semnificație. Se știe că familia este cea mai de seamă școală în formarea caracterului. Aici copilul este deopotriva profesor și elev.
După cei șase sau șapte ani, educația este preluată și de școală – instituție specializată a statului, ce are ca principal scop activitatea instructiv-educativă. O bună colaborare începe din primul an de școală, atunci când familia cunoaște și înțelege menirea școlii iar școala înțelege că familia este un aliat sincer și permanent al procesului instructiv-educativ. Cei doi actori importanți ai acestei relații trebuie să înțeleagă că în centrul atenției pendulează copilul, acea ființă minunată, cu ochii calzi și plini de viață ce-ți luminează cărările vieții chiar și atunci când cerul sufletului este plin de nori și se anunță furtună. Copilul devine subiect și obiect al educației.
Cea mai trainică legatură dintre școală si familie se realizează la nivelul învățămantului preșcolar și primar. Educatorii și învățătorii sunt cei ce cunosc îndeaproape particularitățile individuale ale elevilor, condițiile de viață, membrii familiei, prietenii, iau contact direct și indirect cu toți cei ce gravitează în jurul copilului și cunosc dorințele și aspirațiile acestora. Relația familie-școală are loc și la nivelul conducerii unității respective prin comitetele de părinți. cadrele didactice și familia trebuie să acționeze la unison, să nu se combată si dezaprobe, să nu se lase pradă compromisurilor și abandonului. Familia trebuie să știe că școala se ocupă cu transmiterea de cunoștințe, priceperi și deprinderi, cu formarea de comportamente dezirabile, cu educarea elevului sub toate aspectele și formele. Predarea implică numereoase cunoștințe de didactică, tact pedagogic dar și experiențe de viață.
Principala cerință a acestei relații este comunicarea. Este de preferat ca parinții să cunoască ce plănuiește cadrul didactic pentru anul școlar în curs. Prin comunicare se eficientizează relația și se pot formula opinii pozitive atunci când apar blocaje. Dacă printre părinți se găsesc specialiști, nu trebuie să ezităm să apelam la ei. Relația familie- școală trebuie construită astfel încât copilul ce intră pentru prima dată în școală cu emoție și dorință de a învăța să-și manifeste același interes pe tot parcusrul școlarizării.
Așa cum spunea Tom Bodett că „ diferența dintre școală și viață constă în faptul că la școala înveți o lecție apoi dai un test iar în viață dai testul ce te învață o lecție” noi, cadrele didactice, în colaborare cu familiile elevilor va trebui să lucrăm eficient, să găsim calea cea mai bună de comunicare cu aceștia, astfel încât testul vieții să nu fie o necunoscută pentru copiii noștri, ci o izbândă.
CAPITOLUL I
MEDIUL FAMILIAL
"Începeți dar prin a vă cunoaște copiii"( Jean Jacques Rousseau)
1.1. CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE FAMILIEI
1.1.1. INTEGRAREA FAMILIALĂ
Proces complex, prin care membrii unei familii se dezvoltă și se adaptează sistemului de relații, norme și valori ale grupului familial și totodată, asimilează modele de conduită necesare funcționării normale si echilibrate a grupului familial de apartenență. Integrarea familială apare ca un proces de inserție activă a membrului de familie în sistemul de tipuri și forme specifice de solicitări ale familiei. Se pot întâlni grade diferite de integrare familială, ce poate fi privită ca un continuum, având la o extremitate stările și situațiile de neintegrare, de neadaptare la cerințele și exigențele vieții și activitățile familiei.
Principalii indicatori ai integrării familiale sunt:
* gradul înalt de satisfacție resimțit de membrii familiei;
* tonul hedonic crescut sau plăcerea resimțită ca urmare a apartenenței la grupul familial;
* tendințe comportamentale predominant centripede în raport cu viața de familie;
* randamentul crescut pe linia îndeplinirii sarcinilor familiale;
*efect înalt pozitiv asupra comportamentului extrafamilial (profesional, școlar etc.) Integrarea poate fi reală, când, și în mod obiectiv, și în mod subiectiv, membrul familiei este deplin adaptat cerințelor vieții de familie și aparentă, când, deși depune eforturi de a face față prin conduita sa cerințelor specifice grupului familial, la nivel subiectiv, interior, există sentimente de insatisfacție și nemulțumire.
Procesul de integrare familială presupune raportarea permanentă a trei categorii de factori:
a) sistemul de cerințe, norme, reguli obligatorii, responsabilități adresate conduitei membrului de familie (“ce trebuie să facă”);
b) ansamblul de aptitudini și capacități instrumentale, individuale (“ce poate să facă”);
c) ansamblul de caracteristici de ordin motivațional-afectiv al membrului de familie (“ce vrea și ce-i place”).
Integrarea familială optimă, mai ales a copiilor și a tinerilor, constituie o condiție de bază pentru integrarea lor socială și profesională. Întreg ansamblul de influențe educațional-modelatorii exercitate asupra copiilor și tinerilor în cadrul familiei, favorizează dezvoltarea la nivelul personalității lor a unor structuri, capacități și însușiri psiho-comportamentale cu mari valențe integrative, cum ar fi: flexibilitate și adaptabilitate relațională, atitudini și motivații superioare, pozitive în raport cu viața și activitatea socială și profesională, convingeri și valori moral-spirituale.
1.1.2. MODEL FAMILIAL
Reprezintă ansamblul de trăsături și comportamente legate de viața de familie impuse ca exemplu, ca ideal de către o societate într-o anumită perioadă de timp. El vizează:
* modul de relaționare interpersonală, interfamilială;
* repartizarea sarcinilor în cadrul familiei;
* relația dintre familia nucleară și familia de origine;
* tipul de relație conjugală;
* ansamblul de norme și valori acceptate și promovate de familie;
* autoritatea parentală și relația părinți-copii;
* sistemul educațional familial;
* sarcinile familiale în raport cu societatea.
Model familial înseamnă ansamblul de trăsături și caracteristici ale vieții unei anumite familii ce sunt oferite copiilor în perioada creșterii și maturizării acestora. Modelul familial poate fi pozitiv sau negativ.
1.1.3. MODEL PARENTAL
Ansamblul de cerințe și prescripții asociate rolului de părinte impus de către societate, la un moment dat, ca exemplu, ca ideal.
Vizează modul de relaționare cu copiii, strategiile educaționale ce trebuie utilizate, metodele și mijloacele folosite în creșterea și educarea copiilor, răspunderile sociale ce revin părinților pe linia formării și dezvoltării personalității copiilor.
Modelul parental se caracterizează prin:
* înalt nivel de organizare și coeziune;
* echilibru;
* unitate de acțiune intermaterială;
* nivel înalt de adaptare și integrare;
* cadru relațional optim;
* afecțiune, sprijin, cooperare, colaborare.
Modelul parental reprezintă tipul concret de relaționare a părinților cu copiii într-o anumită familie.
1.1.4. LIMBAJUL FAMILIEI
Ansamblul de modificări verbale și nonverbale, purtătoare și transmițătoare de informații în procesul de comunicare specific unei familii. Pe lângă funcția de comunicare, limbajul familiei îndeplinește și alte funcții importante: * funcția cognitivă;
* funcția reglatorie;
* funcția imperativ-persuasivă;
* funcția ludică. Deși, în general, în cadrul fiecărei familii regăsim aceste funcții, ponderea pe care o ocupă fiecare este diferită de la o familie la alta, datorită mai multor factori: * vârsta și nivelul de experiență conjugal-familială;
* nivelul de funcționalitate a cuplului conjugal și a grupului familial; * atmosfera psihosocială existentă la nivelul familiei;
* concepția de ansamblu asupra organizării și a desfășurării vieții de familie, acceptată și promovată de grupul familial;
În cadrul grupurilor familiale, sunt în mai mare măsură prezente următoarele efecte ale limbajului verbal în cadrul interacțiunii sociale a membrilor familiei: încurajare, încredere, sprijin, laudă, flatare, compasiune, etc. Una dintre cele mai importante funcții ale limbajului familiei o constituie cea educativ-informativă. Modul de raportare, de comunicare cu mediul extrafamilial este influențat în mare măsură de limbajul familiei.
1.1.5.TIMPUL LIBER PETRECUT IN FAMILIE În general, timpul liber, în definiția operațională formulată de J.Dumazedier, este timpul rămas după ce s-a răspuns obligațiilor școlare sau profesionale, familiale, sociale, timp în care se desfășoară un ansamblu de ocupații alese de individ din proprie voință, fie pentru a se relaxa sau delecta, fie pentru a participa voluntar la viața socială. Pentru copii, timpul liber petrecut în familie este acea parte a timpului rămas în afara pregătirii temelor, lecțiilor, precum și a sarcinilor și îndatoririlor casnico-gospodărești, pe care și-l petrec în cadrul familiei, iar pentru părinți este acea parte a timpului liber rămas în afara îndeplinirii obligațiilor și sarcinilor casnico-menajere și casnico-gospodărești. Organizarea timpului liber petrecut în familie a copiilor, apare ca una din sarcinile importante ale părinților, deoarece ei trebuie să le asigure diverse activități cu un predominant conținut educativ, adaptate, desigur, particularităților de vârstă, dar orientate în direcția formării și dezvoltării intereselor și aptitudinilor, a refacerii potențialului lor fizic si psihic.
1.2. TIPURI DE FAMILIE
Din punct de vedere socio-istoric se individualizează două tipuri familiale:
* familia extinsă, patriarhală (de tip tradițional);
* familia nucleară, conjugală (de tip modern).
FAMILIA EXTINSA este (după Burgess) o structură de tip autoritar sau autocratic, condusă de un șef-pater, incluzând mai multe generații care conviețuiesc laolaltă într-o precisă diviziune și stratificare a rolurilor. În acest tip de familie, alegerea partenerului este făcută de părinți pe baza statutului economic și social, iar subordonarea obligațiilor și urmarea tradițiilor sunt așteptări majore.
În familia extinsă, sistemul valorilor etico-religioase și chiar culturale au un grad de inerție și transmisibilitate mai mare. Patternurile educaționale sunt, în consecință, mai rigide, iar așteptările întregii familii față de fiecare membru al său, mai uniforme, mai previzibile. Acest tip de organizare familială pare a trăi după regula circularității (istoria se repetă), ceea ce conferă membrilor săi un sentiment de apartenență și securitate relativ crescut. Familia extinsă, deși angajează conflicte intra și intergeneraționale, ridică adesea bariere psihologice de netrecut în calea destrămării nucleelor familiale sau tendințelor centrifuge ale acestora. Având drept scop de bază reproducerea grupului social, familia tradițională acționează dincolo de indivizi, ca o modalitate instituțională ce se bizuie pe solidaritate mutuală elementară. “Ele își asumă, la un moment dat, trecutul colectiv și garantează viitorul”, devenind spațiul în care cuplurile parentale transmit copiilor lor “riscul și șansa existenței”. (L.Roussel,1989).
După Murdok, sunt mai multe variante de familii lărgite, extinse, în funcție de dimensiunea lor și de modul lor de alcătuire. Aceste tipuri sunt:
* familia extinsă propriu-zisă;
* familia lineară (linear family);
* familia tulpină (stem family). Putem aprecia avantajele familiei largi, extinse, ca fiind următoarele:
* capacitatea mai mare de a furniza servicii sociale membrilor ei, față de familia nucleară (posibilitatea de a îngriji copii, bătrâni etc.)
* posibilitatea de a acumula resursele materiale;
* durabilitatea ei ca sistem social, puternic vizibilă;
* influența mai mare pe care o pot exercita asupra comunității locale (mai ales în mediul rural);
În ceea ce privește dezavantajele familiilor largi, ele s-ar putea centra spre: * dificultatea de a conduce un sistem complex de familie;
* satisfacerea limitată (sau nesatisfacerea) cerințelor tinerilor (ca urmare a dimensiunilor familiei).
* posibilitatea mărită a conflictelor între membrii familiei.
FAMILIA NUCLEARĂ SAU CONJUGALĂ (redusă numeric la soți și copiii lor necăsătoriți—proprii sau adoptați) este, (în variantele ei armonioase, sănătoase) o structură democratică bazată pe egalitate, consens și participare crescândă a copiilor. Alegerea partenerului în cadrul acestui tip de familie se face pe bază de afecțiune și de libertatea opțiunii, scopul său fiind fericirea mutuală a indivizilor. Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii, având drept criteriu esențial iubirea și exercitându-și dreptul la autodezvoltare în cazul în care uniunea conjugală își pierde rațiunea de a fi prin dispariția iubirii.
În condițiile vieții moderne, în special în marile aglomerări urbane, familia nucleară își construiește un nou stil de viață, caracterizat prin concentrarea afectivă, comunicațională și acțională, separarea treptată și uneori rapidă de întreaga ramificație de rudenie, ceea ce îi oferă o independență proprie, cu posibilitatea de autoconducere și autodezvoltare. Desprinderea familiei conjugale din familia extinsă implică o nouă structură de raporturi a acesteia cu exteriorul și, în primul rând, cu familia de origine (de orientare sau consanguină).
FAMILIA DE ORIENTARE, în care relațiile primare sunt de la părinți la copii (R.Bell), se află într-un raport de succesiune repetitivă cu familia de procreare, în care rolurile sunt de soț și soție, relațiile primare fiind de la soți la copii (M. Aronsberg). Esențială pentru ambele forme de familie este transmiterea la nesfârșit a experienței culturale și sociale, a modelelor comportamentale de rol-sex, a atitudinilor și expectanțelor mutuale ale sexelor, pe de o parte, și ale părinților față de copii, precum și ale copiilor față de părinți, pe de altă parte.
Din punct de vedere psihologic, familia nucleară are o posibilitate crescută de asigurare a suportului emoțional, de satisfacere a nevoilor de securizare, protecție și apartenență a fiecărui membru, precum și a nevoilor de comunicare și “creștere a personalității”. Crescând în intimitate, relațiile interpersonale sunt mai complicate și presupun un grad de “competență relațională”, bazat pe flexibilitate și creativitate, care să le permită soților să se interadapteze optim, iar copiilor să evolueze sănătos din punct de vedere psihic și social.
Esențial pentru toate formele de familie este transmiterea la nesfârșit a experienței culturale și sociale.
În analiza conceptului de familie trebuie să luăm în considerare și aspectele normalității vieții familiale. Potrivit acestui criteriu, familiile pot fi normale și nenormale. În general, se acceptă că normalitatea se referă la îndeplinirea tuturor funcțiilor pe care familia și le-a asumat și prin opoziție, nenormală este familia în care una sau mai multe funcții nu sunt îndeplinite. Pentru acest tip de familie se mai folosesc conceptele de familie deficitară, carențată sau dezorganizată, familie ce își pierde integritatea ca urmare a supărării părinților datorită unor motive precum desfacerea căsătoriei prin divorț, decesul unuia din părinți, abandon etc.
W.J.Goode, 1961, realizează următoarea clasificare a familiei dezorganizate: 1) familie incomplet unită sau nelegitimă;
2) familie dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți ca urmare a anulării, separării, divorțului și părăsirii;
3) familie tip “cămin gol”, în cadrul căreia partenerii trăiesc împreună, însă interrelaționarea și intercomunicarea sunt realizate minimal, fără să constituie, unul pentru celălalt, un suport emoțional;
4) familia în criză, datorită unor cauze ce determină absența temporară sau permanentă a unuia dintre soți: deces, închisoare, șomaj, catastrofe. 5) existența în cadrul familiei a unor situații care determină fundamental eșecurile comportamentului de rol marital: retardarea mentală severă a copilului, psihoza copilului sau a soțului, ori condițiile fizice cronic incurabile; Ca urmare a dezechilibrului produs, familia dezorganizată nu mai poate oferi un climat afectiv și educațional întotdeauna cu efecte benefice asupra personalității copiilor. Adesea, copiii și tinerii ce provin din familii dezorganizate ridică probleme de ordin educativ (dificultăți de adaptare, labilitate emotională, fragilitate morală etc). Sociologul francez Frederic Le Play a delimitat patru tipuri familiale: * familia patriarhală – în cadrul acestui tip de familie, individul este anihilat și complet absorbit de comunitate. Caracteristicile acestui tip sunt, în principal, trei: * autoritatea patriarhului;
* dependența completă a copiilor de comunitatea familiei;
* instrucția este familială și nu personală.
Respectul este elementul strategic al ordinii în familia patriarhală.
* familia tulpină – reprezintă o reproducere în cadre diminuate, a tipului patriarhal. Diferența esențială rezidă însă din faptul că acest sistem familial încurajează autonomia și dezvoltarea unor menaje noi, oferind – în acest scop – suportul material și social. Familia tulpină îngăduie roirea familiilor tinere, păstrând o relativă interdependență între ele, grație provenienței din aceeași matcă familială.
* familia particularistă – în acest tip de familie individul “prevalează” asupra comunității, viața privată asupra celei publice, profesiunile utile asupra celor liberale și administrative (Demolins, apud. Badescu, 1992). Individul nu se bazează în acțiunile lui pe familie, ci pe capacitățile și inițiativa lui proprie. Familia particularistă formează caractere independente la tineri, capabili de inițiative și putere organizatorică, pregătiți să conducă afaceri și activități comerciale în mod independent. Acest tip de familie, cel puțin din punct de vedere istoric, stă la baza familiei instabile.
* familia instabilă – trăsăturile familiei instabile sunt cel mai bine sintetizate de R. Pinot. Acesta consideră că, spre deosebire de familia patriarhală, familia instabilă își crește copiii fără a le comunica respectul autorității și al tradițiilor și, în același timp, nu-i pregătește pentru a fi originali, cum face tipul particularist de familie. “În familia instabilă, calitatea subordonării și cea a inițiativei sunt, deopotrivă, absente iar individul – care, în realitate nu a primit nicio educație sau instrucție și nu e capabil de nimic – devine prada statelor și guvernelor”.
Din multele clasificări elaborate de-a lungul timpului, mai reținem următoarea: 1) familii reprimatoare versus familii liberale – primele înăbușă spiritul de independență al copilului, celelalte dezvoltă instinctele acestuia;
2) familii active versus familii pasive – primele încurajează formarea la membrii tineri ai familiei a dinamismului, încrederii în sine, celelalte sunt indiferente, generând sentimente de descurajare, neîncredere;
3) familii stabile versus familii instabile – familiile stabile se bazează pe o anumită constantă a vieții de familie, pe respectarea fermă a unor principii și valori familiale, celelalte sunt caracterizate prin schimbări permanente ale modului de viață. O tipologie interesantă o ofera J.Kellerhals (1987) care adoptă o metodă diferită, cerând familiilor să se definească ele însele, făcând astfel apel la subiectivitatea familială. Familiile au folosit trei dimensiuni în a se autodefini: 1. coeziunea, ce vizează:
a) cupluri care valorizează o veritabilă fuziune între soți;
b) cupluri care valorizează autonomia;
2. reglarea, ce cuprinde:
a) familii care decid după reguli;
b) familii care decid după negociere;
3. integrarea, ce cuprinde:
a) cupluri deschise către mediu;
b) cupluri autorepliate;
Plecând de la aceste dimensiuni, Kellerhals a identificat trei tipuri familiale:
a) familia “bastion”, caracterizată prin coeziune de tip fuzional, reglare normativă și, sub aspectul integrării, autorepliere;
b) familia “camaraderie”, caracterizată prin coeziune de tip fuzional, reglare comunicațională (negociabilă) și deschidere către mediu;
c) familia “negociere”, caracterizată prin autonomie, reglare comunicațională și deschidere către mediu.
Nici tipologia lui Kellerhals nu este completă, ea neacoperind toate posibilitățile combinatorii generate de cele trei dimensiuni. Dar ea are meritul de a realiza o corespondența între metodele obiectiviste și cele subiectiviste.
O altă tipologie este cea a lui L. Roussel (1989):
1) familia “fuzională”, în care soții consideră că uniunea lor este autentică doar atâta timp cât au capacitatea de a se susține unul pe celălalt prin empatie și anticipare emoțională. Are risc crescut de ruptură.
2) familia “club”, în care soții sunt mai realiști, deoarece își respectă independența și își fondează uniunea pe rațiune, care capătă forma unei compatibilități bazată pe teoria cost/ beneficiu. Își recunosc autonomia și puterea, inclusiv cea de a rupe relația.
3) familia “istorie”, caracterizată prin solidaritatea fondată pe amintirea mereu vie a unui trecut fericit și a unui viitor mai bun. Fidelitatea și încrederea dau sens acestui tip de familie, în care soții rămân împreună deschiși și lucizi, încrezători și solidari.
1.3.FUNCȚIILE FAMILIEI
Ca orice instituție, și instituția familială își are funcțiile ei. Desigur, de-a lungul timpului, acestea s-au manifestat în mod diferit, având nuanțe proprii și intensități distincte. Din această perspectivă, există două categorii de factori care au puterea de a modifica sau de a favoriza modificarea funcționalității unei familii:
a) factori externi—aceștia sunt factorii exteriori familiei, dar acționează puternic asupra ei. Dintre cei mai importanți ar putea fi enumerați următorii:
* caracterul totalitar sau democratic al societății, cu implicații majore asupra solidarității familiale și a socializării descendenților;
* nivelul de dezvoltare economică a societății, ce are repercursiuni în principal asupra funcției economice și a celei reproductive;
* nivelul general de instrucție și educație, cu rol în realizarea funcțiilor de socializare și de reproducere;
b) factori interni—acești factori sunt interiori familiei și pot fi “incriminați” mai ușor atunci când se pune problema disfuncțiilor ce pot apărea. Printre cei mai importanți, ar putea fi enumerați:
* dimensiunea familiei cu implicații în realizarea socializării și solidarității;
* structura familiei cu impact asupra funcției economice și reproductive;
* diviziunea rolurilor și autorității, cu repercursiuni în principal asupra funcției de solidaritate.
Există în literatura de specialitate o multitudine de încercări de stabilire și clasificare a funcțiilor familiei, încercări, într-o anumită măsură, convergente. G. P. Murdok, pornind de la afirmarea caracterului universal al familiei nucleare, aprecia că aceasta îndeplinește, în esență, patru funcții:
1. funcția sexuală ( de asigurare a necesităților sexuale);
2. funcția de reproducere;
3. funcția economică;
4. funcția educațională sau de socializare.
W. F. Oghurn apreciază că în societățile tradiționale, familia îndeplinește următoarele funcții:
1. funcția de reproducere;
2. funcția economică;
3. funcția educațională;
4. funcția religioasă;
5. funcția social—psihologică;
T. Parsons si R. F. Bales consideră că funcțiile de bază ale familiei, strict specifice acesteia, neputând fi îndeplinite de nicio altă instituție socială, sunt: 1. funcția de socializare primară a copilului în vederea integrării corespunzătoare a acestuia în societate;
2. funcția de asigurare a securității emoționale a personalităților adulte într-o societate dată.
După opinia lui Jaques Sabran, funcțiile familiei pot fi imprimate în:
a. funcții fizice -funcția de reproducere; -funcția economică;
-funcția de protecție.
b. funcții culturale, afective, sociale ( vizând formarea individului sub aspectul instrucției, socializării);
1.3.1. FUNCȚIA EDUCATIVĂ A FAMILIEI
Poate cea mai importantă din ansamblul funcțiilor familiei este funcția educativă a familiei, și aceasta pentru simplul motiv că societatea are nevoie de un număr satisfăcător de mare de indivizi care să asigure un ritm adecvat de creștere demografică și o structură armonioasă, pe vârste, a populației, cât și de o calitate corespunzătoare a acesteia. Este nevoie, deci, de oameni cu o personalitate bine conturată, cu un nivel de pregătire, calități morale, de caracter, sentimente, convingeri, atitudini de o asemenea natura încât să-i facă în stare să-și îndeplinească, în condiții de maximă eficiență, sarcinile ce revin în complexul, dificilul proces de dezvoltare economico-socială generală a societății. Părinții exercită influențe asupra copiilor lor, prin două modalități:
1. În mod direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin organizate sau dirijate, utilizând o serie de metode și tehnici educative;
2. indirect, prin modele de conduită oferite, precum și prin climatul psihosocial existent în grupul familial. Influențele exercitate se traduc într-o serie de efecte asupra componentelor personalității copiilor, fie componente atitudinal-relaționale, fie componente motivațional-afective.
În cadrul funcției educative pot fi identificate următoarele subfuncții:
a. instrucțional—formativă, mai ales în fazele de început ale ontogenezei, copiii primesc răspuns la întrebarea “de ce?”, fiind recunoscută curiozitatea vie și setea lor de cunoaștere, în special din partea părinților. Tot în cadrul familiei, copiii primesc o amplă informare în legătură cu utilizarea unor obiecte, formându-și o serie de deprinderi, priceperi și chiar aptitudini. Modalitățile de comunicare, precum și posibilitățile intelectuale sunt determinate în mare măsură, de influențele externe exercitate de părinți; b. psihomorală, ce constă în formarea unor trăsături, atitudini morale pozitive. Pentru îndeplinirea eficientă a acestei subfuncții, o mare importanță o prezintă modelele de conduită oferite de părinți – pe care copiii le preiau prin imitație și învățare – precum și climatul educativ în care se exercită influențele educaționale. Părinții între care există frecvent momente conflictuale sau care manifestă atitudini egoiste, oricât vor încerca să contureze la copiii lor modele comportamentale pozitive, nu vor putea să obțină rezultatele scontate.
c. social—integrativă, nivelul de integrare și adaptare în raport cu sistemul cerințelor vieții și activității sociale, este dependent în mare măsură de achizițiile realizate în cadrul grupului familial de apartenență. Astfel, modul de abordare interpersonală, modul de raportare la diferite norme și valori sociale, modul de implicare în viața și activitatea grupurilor și exercitarea autonomiei pot fi mult influențate de modelele educaționale;
d. cultural—formativă, ce constă în formarea și cultivarea apetitului cultural, spiritual, a atitudinilor și sentimentelor estetice, a spiritului critic în receptarea unor produse artistice, în dezvoltarea unor capacități creatoare etc. În familie se realizează ceea ce se numește obișnuit- socializarea primară a indivizilor, se pun bazele formării personalității, se transmit primele modele de comportament, primele norme și valori culturale, primele reguli de conduită în societate. Funcția educativă are un caracter esențial, intențional. Ea își propune să dezvolte personalitatea copilului în vederea unei optime integrări sociale a acestuia. Ea se exercită asupra trebuințelor de socializare și individualizare a copilului, trebuințe pe care le perfecționează prin justa lor încorporare în sistemul de norme morale; ea tinde să dezvolte în copil atitudini și comportamente adecvate acestor norme; ea tinde, în aceeași măsură, la dezvoltarea componentelor intelectuale și afective ale personalității copilului. Caracterul intențional al funcției educative implică folosirea unor tehnici și metode stabilite pe baza datelor pe care le oferă antropologia, sociologia, psihologia etc.
Uneori, strategiile educaționale pe care le utilizează unii părinți pot chiar să se soldeze cu o serie de consecințe negative asupra procesului formării unor componente de personalitate ale copiilor. Câteva exemple ar fi următoarele: 1. severitatea excesivă — cu multe rigidități, cu multe interdicții nu lipsite de brutalitate, cu comenzi rigide, pline de amenințări, cu privațiuni de tot felul, cu cerințe și pretenții exagerate, impunând un regim de muncă ce depășeste limitele de toleranță psihologică și psihofiziologică, își lasă puternic amprenta asupra procesului de formare a personalității copilului, instalarea fenomenului de oboseală cronică, teama de eșec, de insucces și de pedeapsă, apatie și indiferență accentuată față de ceea ce trebuie să întreprindă sau în ceea ce privește relaționarea cu cei din jur, atitudini de protest și revoltă chiar față de noile influențe exercitate asupra sa;
2. părinții ce manifestă o atitudine superprotectoare, depun mari eforturi de a proteja copilul, de a-l menaja într-o manieră exagerată, grija și afectivitatea lor constituind o sferă protectoare cu pereți multipli prin care el nu mai poate singur să iasă către lume, pentru a-și încerca forțele proprii. Pentru asemenea părinți, copiii lor au însușiri cu totul aparte în raport cu alții ( “prind” foarte repede, știu totul, sunt extraordinari), de aceea ei trebuie menajați, feriți de uzura travaliului curent solicitat de familie, școală, alte grupuri de apartenență, pentru a da totul mult mai târziu. Drept consecințe ale atitudinii superprotectoare a părinților se pot contura: detașarea între imaginea de sine și posibilitățile reale ale copiilor, îngâmfarea, exacerbarea eului, supraevaluarea propriilor posibilități;
3. limitarea excesivă a libertății și independenței de acțiune a copiilor, a inițiativei în ceea ce privește conturarea unui anumit regim de muncă și de odihnă, a confruntării propriului program cu a altor copii, poate duce la: maternodependența, tocirea accentuată a spiritului de inițiativă, instalarea unor temeri nejustificate de acțiune și de consecințele ei, izolarea în sine, subevaluarea propriilor posibilități;
4. formarea “liberă” a propriilor copii, influența și controlul educativ limitându-se maximal, uneori până la neglijarea totală a acestora, poate determina îndepărtarea și înstrăinarea treptată a copiilor de proprii lor părinți. Realizarea optimă a funcției educative a familiei implică următoarele elemente: * acțiunea conștientă, consecventă și de substanță a tuturor membrilor grupului familial;
*adecvarea acțiunilor educaționale la specificul personalității în formare a copilului;
* racordarea obiectivelor acțiunii educative la necesitățile sociale, la normele și valorile acceptate.
Pentru a-și putea îndeplini cu succes rolul de educatori la nivelul cerințelor, părinții trebuie să îndeplinească cel puțin patru condiții:
1. să aibă conștiința, chiar dacă nu foarte clar conturată, a necesității acțiunii educative și a rolului acesteia în formarea personalității copilului, în pregătirea acestuia pentru viață;
2. să aibă dorința desfășurării unei activități educative conștiente, dorință concretizată în acțiuni sistematice, în preocuparea continuă pentru educarea complexă a copilului;
3. să aibă o imagine cât mai clară posibil a ceea ce urmărește să realizeze, a finalității acțiunilor educative;
4. să aibă capacitatea de a desfășura această activitate, să dispună de timpul și de mijloacele adecvate pentru realizarea cu succes a unei asemenea activități. Aceste condiții sunt cu atât mai necesare cu cât societatea modernă, datorită complexității ei crescânde, solicită din partea tinerilor, pentru o integrare mai rapidă, asemenea cunoștințe, aptitudini, nivel de pregătire la realizarea cărora familia nu mai poate contribui satisfăcător prin mijloace și în forme tradiționale. Mai mult, schimbarea rapidă, uneori radicală a sistemului de norme și valori a sistemului de cerințe ale societății face posibilă apariția unor neconcordanțe, dacă nu chiar incompatibilități între educația în familie și nevoile societății.
S-a produs o puternică restructurare, reajustare a funcției educative a familiei pe măsură ce o parte din ce în ce mai însemnată a formării tinerei generații a fost preluată de către societate. Asta nu înseamnă o diminuare a importanței funcției educative a familiei, după cum sublinia și Stanciu Stoian: “funcția formativ- educativă a familiei crește și se cere să fie cât mai organizată și integrată rațional în funcția educativă a întregii societăți” (S. Stoian – “Educație și societate” , P. 234)
Esențial este ca această funcție educativă a familiei să fie corect exercitată, să fie în consonanță cu cerințele fundamentale ale societății și cu acțiunile realizate și obiectivele urmărite de alte instituții sau organizații educaționale. Funcția educativă a familiei, rolul său în formarea personalității copiilor, în pregătirea acestora pentru integrarea în viața socială, se exercită în mod specific în raport cu vârsta copilului. Pe măsura inaintării în vârstă, sarcinile educaționale ale familiei se amplifică și cresc în complexitate, este tot mai greu să se realizeze o deplină convergență (și uneori deplină compatibilitate) a acțiunilor educative desfășurate de către familie (sub aspectul conținutului acestora) și a celor desfășurate de factori educaționali extrafamiliali. În principal, familiei îi revin următoarele sarcini în realizarea funcției sale educative:
a) realizarea socializării primare a copiilor — formarea trăsăturilor de bază ale personalității acestora, transmiterea normelor și valorilor fundamentale și însușirea regulilor de bază ale conviețuirii sociale, formarea deprinderilor de muncă, de viață ordonată și disciplinată, cultivarea respectului pentru muncă, a respectului față de alții și fața de sine, cultivarea sentimentului de responsabilitate, a altruismului, a cinstei etc. b) pregătirea pentru muncă și viață a tinerilor — asigurarea unei orientări școlare și profesionale a copiilor în funcție atât de aptitudini, cât și de cerințele sociale, de posibilitățile societății de a le satisface, la un moment dat, aspirațiile profesionale ale tinerilor.
Asemenea sarcini educative nu revin exclusiv familiei; unele chiar revin cu prioritate altor factori educaționali și, în primul rând, școlii. Familia, însă, pe lângă acțiunea sa educativă proprie, poate, pe de o parte, să creeze condiții pentru ca acțiunea de educație a altor factori educaționali să aibă eficiență maximă și, pe de altă parte, poate și trebuie să conlucreze activ cu acești factori în acțiunea generală de educație.
Este vorba nu numai de evitarea apariției unor neconcordanțe sau a unor incompatibilităti între natura și conținutul educației în familie și natura și conținutul educației în școală, a unor contradicții între valorile promovate de familie și cele promovate de societate. Este vorba despre coordonarea eforturilor educaționale, de sprijinirea reciprocă a acțiunilor educative desfășurate în familie, școală sau în alte instituții educaționale. Întrebarea care se poate pune este: poate familia să desfășoare o activitate educativă la nivelul cerințelor impuse de societatea contemporană? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ în condițiile în care se respectă următoarele condiții: a. climatul psiho-afectiv din familie, relațiile interpersonale dintre părinți, dintre părinți și copii sunt de așa natură încât să contribuie la formarea și dezvoltarea armonioasă a personalității copilului. Un rol important il au aici: sistemul de sancțiuni și recompense, natura autorității paterne și modul cum se exercită aceasta, nivelul încrederii și comunicării între părinți și copii;
b. familia acționează conștient și sistematic pentru pregătirea, formarea personalității copilului; se preocupă de pregătirea sa profesională, de pregătirea sa culturală generală, de organizarea petrecerii timpului liber, de supravegherea și controlarea discretă a anturajului copilului, la formarea calităților morale și de caracter a acestuia etc.
c. familia acționează în vederea educării, formării copilului în conformitate cu normele și valorile fundamentale ale societății și cu cerințele și nevoile de bază ale acestora.
Încercând o clasificare a familiilor după potențele și mai ales performanțele lor educaționale, Leon Topa stabilea trei tipuri de familii:
1. familii educogene, înaintate — care sprijină educația omnilaterală a tinerilor și contribuie la pregătirea profesională și culturală a acestora; asigură un timp liber inteligent și plăcut folosit; îl pregătește pentru viața de familie prin climatul ei afectiv, prin imaginea morală a grupului familial; folosește metode moderne de educație; colaborează strâns cu școala etc.
2. familii satisfăcătoare sub aspectul condițiilor obiective și subiective de educație familială – sunt preocupate de reușita în viață a copiilor, asigurându-le condiții social-materiale, de igienă și educându-i pentru un regim de viață organizat, această familie asigură o creștere obișnuită a copiilor, veghind să fie sănătoși, cuminți, să urmeze cu succes școala; acțiunile educative nu au însă un caracter sistematic și organizat;
3. familii nesatisfăcătoare ca mediu educațional – se caracterizează prin contradicțiile ce apar între dezvoltarea biopsihică și cea morală a copiilor, prin stări conflictuale continue între părinți, între părinți și copii, prin carențe în educația copiilor care de obicei cunosc insuccesul școlar. Climatul psihic al familiei este viciat prin relații interindividuale de respingere sau indiferență, iar lipsa de autoritate a părinților asupra copiilor este o problemă de nerezolvat.
Funcția educativă poate fi, și este efectiv realizată în condiții foarte diferite (mergând de la excelent până la total nesatisfăcător) de către familiile concrete. Ce anume determină această mare varietate în modul de exercitare și eficientă a funcției educative s-ar putea regăsi în următoarele elemente: a) este dincolo de orice îndoială că exercitarea în condiții optime a funcției de solidaritate familială constituie o condiție de bază, indispensabilă a îndeplinirii corespunzătoare a funcției educative, oferă premisele solide ale unei educații la nivelul cerințelor;
b) nivelul de pregătire profesională, culturală, își pun amprenta, uneori decisiv, asupra naturii, conținutului, finalității acțiunilor educaționale; c) raporturile dintre familie și societate, gradul de integrare socială a familiei, gradul de înțelegere și acceptare a acestora ca și a cerințelor de bază ale societății au, de asemeni, un rol de cea mai mare importanță, mai ales asupra modului cum acțiunile educative ale familiei sunt racordate la nevoile de bază ale societății, sunt consonante cu acțiunile altor factori educaționali;
d) timpul de care dispun părinții pentru educarea copiilor, interesul, preocuparea pentru aceasta, gradul de convergență a acțiunilor educative desfășurate de diferiți membri ai grupului familial, au și ele o importanță, deloc neglijabilă, asupra modului în care se realizează educarea copiilor;
e) modul cum părinții au fost ei înșiși pregătiți pentru a răspunde exigențelor exercitării acestei funcții educative.
Se poate aprecia că în multe cazuri, acțiunile educative au un caracter nesistematic, predominant empiric, insuficient orientat spre obiective clar determinate. Cel mai adesea părinții educă așa cum au fost ei înșiși educați, rezolvă problemele educative prin perspectiva propriei lor experiențe sau a experiențelor altora. Nu de puține ori, carențele muncii educative a părinților sunt o prelungire peste ani a carențelor în munca de educare a acestora de către familiile lor de origine.
Este, de asemenea, de menționat, că în multe cazuri, caracterul insuficient de satisfăcător al activității educative sau chiar eșecul acestora, se datorează într-o importantă măsură faptului că părinții sunt insuficient pregătiți pentru viața de familie, nu știu cum să rezolve corespunzător complicatele probleme pe care educarea copiilor le ridică. Însă cea mai mare greșeală rămâne aceea a considerării copilului o ființă pasivă, socializabilă după voia fiecăruia, ignorându-se că el este un subiect care gândește și acționează, care intervine constant și direct în procesul propriei sale dezvoltări.
Funcția educativă a familiei își păstrează o importanță deosebită. Nicio instituție nu a preluat și nu va prelua vreodată integral sarcina educării tinerei generații, nu va putea suplini rolul educativ al familiei.
CAPITOLUL II
IMPORTANȚA FAMILIEI ÎN VIAȚA ȘCOLARULUI
“Omul nu poate fi rupt de mediu, de familie, prima și cea mai naturală dintre comunități, pentru ca ea este unitatea socială primordială pentru progresul speciei umane.”
II.1 . LOCUL ȘI ROLUL FAMILIEI ÎN PROCESUL EDUCAȚIONAL
Nimic din ceea ce făurește omul în efemera sa existență pe acest pământ nu se ridică atâta la sublim, la creație, la dăruire de sine, jertfă și îndeplinire, pe cât este creșterea, educarea și dezvoltarea copiilor, cea mai deplină și sensibilă bucurie a vieții.
Între factorii educației, familia a fost și este considerată factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educația începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „ în familie și pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter”.
În procesul educativ, părinții trebuie să țină seama de particularitățile de vârstă și individuale ale copilului, de faptul că fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin trăsături definitorii care o diferențiază pe cea precedentă de cea următoare. După naștere, în viața copilului intervin transformări atât din punct de vedere fizic cât și psihic. Sub influența condițiilor de viață ca și a educației, el poate fi dirijat în direcția dorită, întrucât organismul are o mare putere de creștere și dezvoltare fiind și foarte maleabil. Ca urmare, acțiunile educative exercitate de părinți trebuie să fie raționale și continue, să se bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică a copilului se realizează în strânsă legătură cu dezvoltarea sa fizică.
Procesul de dezvoltare nu trebuie înțeles ca o adăugire la ceea ce a fost la naștere, ci ca o transformare calitativă ce se realizează pe măsură ce organismul copilului crește. În funcție de caracteristicile anatomo-fiziologice, părinții pot folosi metode și procedee educative adecvate fiecărui copil, ei pot contribui la dezvoltarea personalității acestuia. Până la vârsta de 3 ani, părinții constituie primul exemplu, unicul model de viață, de comportare, cu cea mai mare influență asupra copilului.
A.S Makarenko a acordat o importanță deosebită puterii exemplului pe care familia îl are în educație. „ Bazele educației se pun până la 5 ani – spunea el – ceea ce ați făcut până la 5 ani reprezintă 90 % din întregul proces educativ; după aceea educația omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar în general, voi începeți sa gustați roadele, căci florile pe care le-ați îngrijit au fost până la 5 ani”.
Atât contribuția școlii, cât și a familiei în desfășurarea procesului educativ este foarte valoroasă, însă ponderea cea mai mare a influențelor le revine părinților, familiei în întregime. Influența ei are o putere considerabil mai mare decât suma influențelor fiecăruia dintre membrii acesteia.
Familia, ai cărei membrii sunt reuniți prin drepturi și obligații comune, are ca funcție principală creșterea și educarea copiilor. Acestora, familia le asigură existența materială și climatul afectiv și moral necesar dezvoltării personalității. “Familia, ca matrice pentru adulți și copii, trebuie să aibă capacitatea de suport (emoțional și financiar), să asigure securitatea membrilor, să îi poată încuraja în inițiativele lor sau în situații limită ”(C.Ciofu, 1998, p. 105).
Calitatea vieții de familie, determinată de situația socială și culturală a părinților, de rolul mamei și, respectiv, al tatălui, de accesul la mass-media, de specificul relațiilor extrafamiliale și conținutul acestora, de felul cum se gospodăresc resursele financiare, de tradițiile și mentalitățile locale și entice etc., are o importanță hotărâtoare pentru formarea copilului, cel puțin în perioada timpurie de viață a acestuia.
Prin repetabilitatea zilnică a interacțiunilor, prin comunicarea ce are loc între membrii săi si în măsura în care aceasta are loc, familia exercită o puternică influență asupra comportamentului copilului.
Copilul are nu numai nevoia, ci și dreptul la dragoste și ocrotire, la disciplinare și obținerea treptată a independenței, la relații care să-i garanteze siguranța și dezvoltarea fizică, psihică și morală, la dezvoltarea personalității, la înțelegere și toleranță. El este copil și, ca atare, nu este nici vinovat si nici responsabil dacă nu corespunde așteptărilor părinților. El nu hotărăște nici climatul familial, nici autoritatea părinților, nici valorile în spiritual cărora aceștia îl formează.
Cei “șapte ani de-acasă”, ca și lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect și toleranță, ci copilul a și simțit cum e să fii iubit, a fost obișnuit să manifeste dragoste față de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, știind că va fi tratat cu îngăduință, să aprecieze binele și frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va crește iubitor, politicos, tolerant, responsabil.
Indiferent de vârstă, este foarte important ca părinții să-i ofere copilului modele pozitive, demne de urmat.E necesar ca ei să cunoască si să direcționeze domeniul de interese ale copilului, să-i supravegheze lecturile, să-i propună opere literare, să practice lectura în familie, vizionarea filmelor, spectacolelor cu personaje valoroase, cu exemple pozitive de comportament.
Modelele de conduită oferite de părinți, calitatea afectivă a căminului familial, creează condiții favorabile pentru afirmarea și formarea unei personalități, apte a se integra eficient în societate, respectând normele și legile acesteia.
Indivizii sunt actori ai propriilor lor vieti, care pot accepta sau nu contextul în care devin personalități. Părinții nu-și pot revendica atotputernicia și promova întotdeauna super-rolul de părinte și statutul de autoritate parentală; este important ca ei să vadă în copil nu doar un “debitor”, ci o persoană care poate îndeplini anumite sarcini, se poate simți “partener”.
J.J.Rousseau susținea:”Copilul se naște bun, desăvârșit – îl strică viața și metodele educaționale….totul iese bun din mâinile Creatorului; totul degenerează în mâinile omului.”
Trăind într-o lume în care calculatorul pătrunde tot mai mult in viața noastră, iar televizorul ne-a făcut deja robii săi, influența lor se răsfrânge și asupra copiilor. Emisiunile TV urmărite dincolo de limitele permise exercită asupra acestora o influența negativă atât în ceea ce privește sănătatea, cât și comportamentul lor, cu atât cu cât în locul povestirilor au apărut desene animate rigide care instigă la violența de toate felurile. Trebuie să avem în vedere însă că TV prelungește în noapte oboseala de peste zi. În acest sens, specialiștii recomandă convingerea familiei ca în tot timpul claselor mici să existe un program zilnic al elevilor, program care să înceapă la ora 7 și să se încheie nu mai târziu de 21.30. Familia trebuie să știe că orele de somn dinaintea miezului nopții sunt cele mai importante și, în nici un caz, să nu fie pierdute.
Pentru copii, momentul pregătirii pentru culcare (dușul, spălatul pe dinți, un pahar cu ceai, povestea de seară) este un adevărat test pentru mame. Nici un film, nici un joc pe calculator nu poate înlocui o poveste șoptită de mamă, ascultată pe casetă sau citită de copil. În ciuda trecerii timpului, ele, poveștile n-au îmbătrânit, nu s-au demodat, nu și-au pierdut frumusețea și fiecare are un important mesaj educativ.
Așadar, odată cu începerea școlii, părinții îi vor supraveghea pe copii îndeaproape, urmărind respectarea regimului zilnic, orientându-i și ajutându-i în pregătirea lecțiilor, controlându-le caietele, modul de organizare a timpului liber, ținuta, frecventa, comportarea, cercul de prieteni. Urmărind cu atenție și descifrând în caietele de clasă mărturiile procesului educativ organizat și condus de învățător, participând la ședințele cu părinții și întâlnirile cu învățătorul, părintele ajunge posesorul unui set de informații utile efortului de sprijinire a copilului în pregătirea lecțiilor.
Deci, rolul părintelui în supravegherea pregătirii lecțiilor, trebuie să contribuie la organizarea efortului copilului de a prezenta la școală numai rezultatul muncii sale și nu de scutirea de efort. Discuția trebuie purtată cu răbdare, fără urecheli, fără cuvinte urâte. În îndrumarea și controlul pe care-l fac părinții asupra muncii copiilor, cei dintâi trebuie să țină seama de vârsta copiilor, dar și de anumite particularități individuale. Un copil trebuie supravegheat mai îndeaproape, altul mai puțin. Copilul trebuie astfel ajutat, încât să-i cultivăm dorința de a-și rezolva singur temele, precum și încrederea că poate face acest lucru în bune condiții și mai ales că știe să se folosească de timp. Unii părinți înțeleg greșit ajutorul pe care pot să-l dea copiilor, efectuând uneori temele în locul lor sau ajutându-i mai mult decât trebuie.
Un asemenea ajutor nu stimulează interesul copilului pentru învățătură, pentru muncă în general. Sunt uneori situații când părinții nu îi pot ajuta pe copii, fie că sunt prea ocupați, fie că nu au pregătirea corespunzătoare. Este însă necesar ca elevul să simtă interesul părinților pentru studiul său, să vadă că părinții sunt interesați de activitatea lor, învățătura.
Părinții trebuie să se intereseze sistematic de situația la învățătură a copiilor, să dea însemnătatea cuvenită și succeselor obținute de ei, dar și greutăților ivite, să discute cu copiii despre munca lor școlară, despre ceea ce îi atrage mai mult și despre toate problemele specifice vârstei lor, în sfârșit să creeze în casă și în familie o atmosferă caldă, plăcută, să le fie drag să ajungă acasă. Familia trebuie să aibă suficientă căldură și răbdare pentru copii, să asigure un echilibru între timpul acordat învățării, muncilor gospodărești, jocului, odihnei, lecturii. Să nu uităm că ei, copiii trebuie să se joace, dar noi, părinții trebuie să știm cât timp acordăm jocului, cu cine, unde și cum se joacă.
Știut fiind faptul că atunci când pomul se înalță, se înalță și mlădițele de pe el, majoritatea părinților răspund cu interes chemării școlii din dragostea sinceră pentru copil, din respect pentru dascăl și din încrederea pe care el, învățătorul trebuie s-o câștige și s-o păstreze, din înțelegerea necesității acordării sprijinului lor procesului formativ al celor mici..
II.2 PĂRINȚI ȘI COPII
În viața oricărei persoane, așa cum spuneam, familia are o importanță deosebită. În familie ne naștem, creștem și ne socializăm. În familie găsim ocrotirea, înțelegerea și afecțiunea de care avem nevoie. Familia ne sprijină în rezolvarea problemelor, cu cei din familie împărtășim bucuriile, succesele, realizările.
Familia este grupul care ne influențează cel mai mult dezvoltarea personală. De la parinți, bunici, frați sau de la alte persoane cu care ne înrudim deprindem comportamente, la ei găsim primele modele de viață, de la ei așteptăm prețuire, lor vrem să le aducem mulțumire.
Așadar, familia este grupul fundamental în orice societate, este grupul unit prin relații de rudenie. În virtutea acestor relații, părinții se îngrijesc de nevoile copiilor, atât de cele materiale (hrană, odihnă, adăpost, igienă, îmbrăcăminte), cât și de cele de securitate, afectivitate și afirmare. Copiii, la rândul lor, au nevoie de dragostea părinților, de energia și răbdarea lor.
Părinții sunt cei de la care copiii învață să folosească lucrurile din jur, să vorbească, să se cunoască și să se respecte pe ei înșiși. Văzând grija pe care le-o arată părinții, copiii pot căpăta încredere în ei, în ceea ce sunt și în ceea ce pot ei să realizeze. Pentru copii, familia este un factor decisiv de socializare. În familie copiii află care sunt valorile și normele din societate. Părinții sunt primii care oferă copiilor pilde de urmat, de la care copiii învață ce este bine și ce este rău, frumos și urât, corect și incorect, permis și interzis. În familie există reguli, iar copiilor li se cere să le respecte. În familie, copiii și părinții găsesc intimitatea de care au nevoie.
Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora (Constituția României, art.14 ).
Trăsătura esențială a fiecărei familii trebuie să fie dragostea reciprocă între membrii ei. Din informațiile pe care le avem despre perioadele mai vechi ale omenirii, aflăm că dragostea a fost criteriul de întemeiere și liantul care a ținut unitatea familiei dintotdeauna. Înfruntând adesea mari greutăți materiale, boli și suferințe, războaie, despărțiri, familia a trăit și și-a păstrat locul său în viața comunității mai mari a satului sau a orașului. Chiar dacă în unele familii au apărut perioade mai grele, până la urmă glasul sângelui și al dragostei familiale și-a spus cuvântul.
În scopul formării personalității copilului și găsirii celor mai bune metode de educație, s-au organizat consfătuiri, întâlniri cu specialiști: medici, psihologi, pedagogi, asistenți sociali, profesori, părinți, învățători, educatori. Au fost prezentate și s-au dezbătut preocupările psihologilor și recomandările lor expuse în diferite lucrări: J. Piaget, J. Bruner, U. Șchiopu, E. Verza ș.a.m.d.
În urma dezbaterilor s-au stabilit zece reguli pe care trebuie să le aibă în vedere, deopotrivă, părinții și educatorii în vederea educării copiilor. Le vom prezenta mai jos:
1. Să-ți iubești copilul!
Să te bucuri de el, să-l accepți așa cum este, să nu-l jignești, să nu-l umilești, să nu-l descurajezi, să nu-l pedepsești pe nedrept, să nu-l lipsești de încrederea ta, să-i dai prilej să te iubească.
2. Să-ți protejezi copilul!
Să-l aperi de primejdii fizice și sufletești, la nevoie chiar prin sacrificarea propriilor interese și cu riscul propriei tale vieți.
3. Să fii bun exemplu pentru copilul tău!
Să-i transmiți valorile și normele etice ale societății. Să-i dovedești că trebuie să trăiască în dragoste și armonie cu ai săi și cu toți cunoscuții familiei. Să trăiască în cinste, în adevăr, cu respectul bunurilor, convingerilor și al sentimentelor altora. Să crească și să simtă tot timpul comuniunea "mamă – copil – tată". Să-l obișnuiești să participe la activitatea obștească.
4. Să te joci cu copilul tău!
Să-ți faci timp pentru copilul tău, să vorbești cu el, să te joci cu el cum îi place (jocurile lui), să iei în serios jocurile lui, să te familiarizezi cu lumea imaginilor lui.
5. Să lucrezi cu copilul tău!
Să-ți ajuți copilul când încearcă să participe la munca în casă ori în grădină. Când copilul este mai mare, să-l obișnuiești să participe la treburile zilnice din gospodărie și pentru gospodărie.
6. Să lași copilul să dobândească singur experiențe de viață, chiar dacă suferă!
Copilul acceptă numai experiențele pe care le face singur. Propriile tale experiențe sunt lipsite de valoare pentru copilul tău. Trebuie să ai curajul să-i dai prilejul de a-și acumula experiențele proprii, chiar dacă sunt legate de anumite riscuri.
7. Să-i arăți copilului posibilitățile și limitele libertății umane!
Să înfățișezi copilului posibilitățile extraordinare de desfășurare ale omului, în conformitate cu înzestrarea și talentele fiecăruia. Dar, în același timp, să-i arăți că orice om trebuie să recunoască anumite limite în faptele sale, chiar și în familie, față de părinți. Ajută-l pe copil să recunoască și să respecte aceste limite.
8. Să-l înveți să fie ascultător!
Să supraveghezi și să îndrumi comportarea copilului, astfel încât prin acțiunile sale să nu genereze suferință nici pentru familie, nici pentru alții. Răsplătește-l pentru respectarea regulilor stabilite. La nevoie, încearcă să impui respectarea regulilor prin pedepsire.
9. Să aștepți de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate și propriei experiențe.
Copilul are nevoie de mult timp până învață să se orienteze în această lume complicată. Ajută-l cât timp poți și cere-i o părere proprie sau un verdict numai când este în stare să-l dea, conform experiențelor acumulate și gradului de maturitate.
10. Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire (călătorii, excursii, vacanțe, spectacole, serbări de familie, manifestări sportive).
II.3 RELAȚIA PĂRINȚI – COPII ÎN PERIOADA ACTUALĂ
„Nu-i pot înțelege pe tinerii de azi, nu știu ce gândesc, nu le cunosc idealurile. Sunt sălbatici, egoiști, nu au niciun respect față de noi. Pe vremea mea, tinerii erau altfel… Eu, la vârsta lor…” etc. Asemenea aprecieri sunt auzite foarte frecvent. Concluzia către care ne-ar duce acest mod de a interpreta raporturile dintre maturi și tineri, dintre părinți și copii ar fi aceea că, tineretul lunecă de la o generație la alta, pe panta unui proces ireversibil de degradare. Totuși, din timpuri îndepărtate și până astăzi istoria înregistrează sute de generații și mai constatăm că societatea umană nu s-a degradat, nu s-a dezintegrat, ba dimpotrivă a evoluat.
Familia are un rol deosebit de important în formarea și desfășurarea personalității copilului . Familia este un mediu foarte complex, în care pot apărea situații foarte diferite, care cuprind mai mulți membrii între care există foarte multe tipuri de relații . Atât autoritatea excesivă cât și îngăduința excesivă sunt factori care vor influența negativ comportamentul copiilor. O constelație familială veșnic frămâtată de tensiuni, distorsionată, lipsită de afecțiune sau caracterizată prin sentimente, afecțiune greșit înțeleasă, deformată de defectele părinților, de certuri, de acte de violență, constituie un mediu traumatizant care determină la copii apariția unui conflict interior, care poate afecta dezvoltarea lui psihică.
Un asemenea conflict nerezolvat, prelungit creează la copii o anumită ambianță, nesiguranță, contradicție în rezolvarea diferitelor probleme, copilul nu mai știe ce să facă să fie bine.
Afecțiunea și stima reciprocă, buna înțelegere, unitatea de vederi, dorința de colaborare, împărțirea echitabilă a sarcinilor în gospodărie, simțul de răspundere, experiența și cultura, înțelepciunea sunt elemente care echilibrează raporturile dintre soți și creează o atmosferă familială, destinsă, care va asigura echilibrarea psihică a copilului.
Familia este totodată și lucrul cel mai bun și cel mai rău dintre lucruri. Cercetările experimentale au dovedit că tulburările de comportament cresc cu 15-20% la copiii din familii cu neînțelegeri.
Familia trebuie să acționeze asupra copilului în conformitate cu posibilitățile de care dispune copilul, în conformitate cu slăbiciunile și incapacitățile sale. Copilul trebuie să simtă că este protejat de familia sa, el nu trebuie lăsat pradă dificultăților, nu trebuie părăsit în fața șocurilor, a exigențelor amenințătoare. Cadrul familial trebuie să țină seama de vulnerabilitatea reală a sa și să-l ajute să se convingă de capacitățile sale, de valoarea lui. Copilul nu trebuie să se simtă respins de familie, dar nici supraprotejat, deoarece în ambele cazuri el va deveni egocentric și incapabil de a se distanța de sine, va evita contactul cu realitatea și se va refugia în lumea visării, a imaginației, va stabili greu contacte sociale cu cei de vârsta sa, va deveni pasiv, lipsit de inițiativă, cu sentimente de inferioritate, lipsit de interes pentru viitor.
Instalarea dificultăților la învățătură este întotdeauna rezultatul acțiunii conjugate a mai multor factori. Școala este cea care trebuie să pregătească și să asigure reușita școlară a elevilor, să combată și să prevină efectiv pierderile școlare. Dar, de cele mai multe ori, cauzele insuccesului școlar rămân necunoscute cadrelor didactice, eforturile lor rămân fără rezultat. În asemenea cazuri, responsabilitatea revine familiei.
Familia este cea care cunoaște programul extrașcolar al elevului, părinții trebuie să cunoască mediul pe care-l frecventează copiii și ei știu atmosfera de lucru a elevilor.
Școala și familia sunt cei doi poli de rezistență ai educației, care contribuie, prin mijloace specifice, la formarea unei pesonalități de succes. Familia este prima școală a copilului. Ea exercită o influență atât de adâncă, încât urmele ei rămân uneori întipărite toată viața în profilul moral spiritual al acestuia.
II.4. FAMILIA – FACTOR DE BAZĂ ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI
Între factorii educației, familia a fost și este considerată, așa cum spuneam, factor principal în formarea personalității copilului.
De modul în care familia influențează dezvoltarea copilului în primii ani de viață depinde comportamentul socio-relațional al viitorului adult. Părinții trebuie să mediteze la rolul important pe care-l au în formarea personalității acestuia. Se spune, și pe bună dreptate, că familia este prima școală a copilului, în care învață cum să se comporte în viață și în societate.
Acțiunile educative exercitate de părinți trebuie să fie continue, raționale, și să țină cont de dezvoltarea fizică și psihică a copilului.
În familie copilul se bucură de un climat afectiv sporit care-i conferă mai multă siguranță. Climatul de căldură din familie, preocuparea părinților de a le oferi copiilor condiții cât mai bune de viață, constituie un factor important al educației. Relațiile care se stabilesc între părinți și copii sunt de atașament, de încredere reciprocă, ceea ce face posibilă o bună comunicare între ei. Părinții trebuie să comunice permanent cu copiii, și nu doar prin vorbe, ci și prin componente neverbale, afectiv-emoționale, gesturi vizibile.
O privire încruntată din partea părinților îl poate face pe copil să se izoleze, să se teamă, în schimb o privire caldă, tandră care însoțește mesajul verbal îl face pe copil să capete mai multă încredere în el.
Copilul face multe năzdravănii, însă părinții trebuie să știe când și cum să-l oprească atunci când efectul acestora dăunează atât lui cât și celor din jur. Părintele este un model de viață pentru copil. J.Look spunea: “Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite. Dacă vă scapă vreo vorbă sau săvârșiți vreo faptă pe care i-ați prezentat-o drept o greșeală, când ați comis-o, el cu siguranță că se va apăra, invocând exemplul dat de dumneavoastră și se pune în așa măsură la adăpostul acestui exemplu încât greu vă veți atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greșeala respectivă” .
Autoritatea în familie trebuie manifestată cu calm și cu măsură, exagerările fiind de multe ori dăunătoare. Există familii în care tatăl este autoritatea supremă, iar mama întărește acest lucru în fața copilului ori de câte ori acesta face ceva rău. În aceste familii, copilul este traumatizat, trăiește cu spaimă, cu teama de a fi pedepsit. De aceea consecințele nu întârzie să apară, punându-și amprenta asupra personalității copilului. El va deveni timid, izolat, fără încredere în forțele proprii. Mai târziu, când scapă de sub tutela părinților, se vor comporta diametral opus: vor fi agresivi, se vor revolta. În alte familii climatul afectiv exagerat face ca copilul să devină egoist, să simtă că lui trebuie să i se ofere totul de-a gata, el nu mai este supus unui efort fizic și intelectual. De aceea, în relațiile dintre părinți și copii trebuie să existe un simț al măsurii. Părinții trebuie să cunoască foarte bine personalitatea copilului pentru a ști ce fel de atitudine să adopte în relațiile cu el. Ei trebuie să fie mereu consecvenți în ceea ce cer copilului și dorința acestuia.
Nu toți părinții manifestă înțelegere față de nevoile copilului. De mic, copilul simte nevoia să fie în centrul atenției. El vrea să fie ascultat atunci când relatează cum și-a petrecut o zi la grădiniță sau la joacă; să picteze împreună cu părinții ceea ce l-a impresionat; să asculte o poveste sau chiar să fie un mic actor alături de părinți. De multe ori părinții, pe motiv că sunt obosiți, nu dispun de timp pentru copii și le refuză aceste plăceri. În astfel de cazuri copilul se simte neglijat, respins și se închide într-o lume a lui. Părintele trebuie să lase deoparte problemele ce-l preocupă sau oboseala și tandru, surâzător, să se apropie de sufletul copilului să-l facă să simtă că este și el o mică stea în constelația familiei.
Mijloacele cele mai accesibile pe care părinții le pot utiliza în munca educativă sunt jocul și jucăria.
Pentru copil aproape orice activitate este joc. A-l opri pe copil din joc înseamnă a-i frâna dezvoltarea fizică și psihică. Jocul constituie o modalitate deosebit de importantă de modelare a viitoarei personalități. La copil, scrie Cleparède “jocul reprezintă munca, binele, datoria, idealul de viață. Este singura atmosferă în care ființa sa poate respira și prin urmare poate acționa”. Tot Cleparède arată că ”jocul are rolul de a acționa la copil nu instincte, ci funcții motrice sau mentale”.
A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil. „Copilăria servește pentru joc și pentru imitație” spune Cleparède.
Un copil care nu știe să se joace este un „mic bătrân”.
Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele și jocurile sale. Să presupunem că, deodată, copiii ar înceta să se mai joace. Atunci n-am mai avea în preajma noastră această lume a copiilor, care ne umple de bucurii și griji, ci un popor trist și primitiv. “Căci sufletul și inteligența devin mari prin joc” spune Jean Chateau.
Copilul trebuie lăsat să se joace cu jucării accesibile vârstei lui. În jocurile sale, copilul preia sarcini ale adultului. Prin aceste jocuri, copilul își îmbogățește bagajul de cunoștințe, își dezvoltă priceperi și deprinderi, învață să respecte niște reguli. Jocurile trebuie să fie îndrumate de un adult fără a stingheri spontaneitatea copilului. După expresia lui Pasos, familiile sunt „fabrici” care produc personalități umane. Familia este cea care îl introduce încet pe copil în viața de zi cu zi, îl pune în contact cu lumea înconjurătoare, îi oferă modele umane pe care copilul să le urmeze sau să le respingă. Familia este o rampă de lansare pentru copil. De la părinți, copilul învață primul abecedar al muncii. Tot părinții sunt cei care le dezvoltă voința, perseverența, spiritul de inițiativă, curajul – trăsături care marchează personalitatea copilului.
A.S.Makarenko spunea: „Să nu credeți că educați copilul numai atunci când vorbiți cu el, când îl povățuiți sau îi porunciți. Îl educați în fiecare moment al vieții voastre, chiar și atunci când nu sunteți acasă. Felul cum vă îmbrăcați, cum vorbiți, cum vă bucurați, cum vă întristați, cum vă purtați cu prietenii și dușmanii, felul cum râdeți sau citiți ziarul – toate au pentru copil mare însemnătate. Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton; orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la dânsul pe căi pe care voi nu le observați”.
Atitudinea părinților în munca educativă este hotărâtoare pentru formarea viitoarei personalități. Familia trebuie să fie deschisă noului, să-l facă pe copil să pătrundă în noua civilizație înarmat cu multe cunoștințe.
Evoluția rapidă a vieții sociale de astăzi, face ca educația fără competență să nu fie educație. Părintele este primul educator al copilului. Dacă acesta nu-și ia rolul în serios vor exista lacune în educația copilului care-i va marca dezvoltarea personalității.
Există foarte multe materiale puse la dispoziția părinților, există cabinete de consiliere a părinților, de pregătire a acestora pentru ,,meseria” de părinte – educator. Pe plan național se derulează o serie de programe pentru educarea părinților. Aceste programe vin în sprijinul celor care întâmpină greutăți în educarea copiilor. Prin tematicile dezbătute se urmărește conștientizarea de către părinți a rolului pe care-l au în formarea personalității copiilor lor.
Trăim într-o lume modernă, iar părinții nu vor să-și marginalizeze copiii. Totuși trebuie să țină seama și de influențele negative ale lumii moderne. Computerul, desenele animate, televizorul, alimentele procesate folosite în exces duc la îmbolnăvirea copiilor de depresii și anxietate.
De aceea trebuie să știe cum să dozeze folosirea acestora de către copii pentru ca influența acestora să nu se răsfrângă negativ în dezvoltarea personalității lor. Folosind alte mijloace mai plăcute și utile copiii pot beneficia în mod sănătos de o educație potrivită vârstei lor.
CAPITOLUL III
FORME DE COLABORARE ȘCOALĂ – FAMILIE
,,Școala, pentru a da roade, are nevoie de sprijinul conștient și de colaborarea părinților. Educația dată în școală se dovedește a fi muncă irosită și ineficace, dacă familia e ostilă și indiferentă.”
III.1 RELAȚIA ȘCOALĂ – FAMILIE
Relația școală – familie apare ca fiind prima dintre cele trei etape ale dezvoltării, descris într-un “Raport asupra relațiilor dintre școală și familie în țările Comunității Europene” intitulat “ Copilul între școala și familia sa” (Macbeth, Al., colab., 1984) astfel: * etapa școlii autosuficiente – școala este considerată o instituție închisă care nu influențează mediul familial și nu se lasă influențată de el. Caracteristicile etapei sunt: – contactele cu părinții sunt rare, formale;
– părinții acceptă ideea că nimic din ce se întâmplă în școală nu îi interesează; – administrația alege școala pentru copii;
– părinții nu participă la consiliile de administrație școlară;
– asociațiile de părinți nu sunt încurajate;
– în pregătirea profesorilor, relația dintre școală și familie este neglijată.
* etapa de incertitudine profesională – profesorii încep să recunoască influența factorilor familiali asupra rezultatelor școlare, dar părinții continuă să creadă că școala este autosuficientă.Caracteristicile etapei sunt: – tendințele de a intensifica acuzele ce se aduc familiei pentru proastele rezultate; – administrația școlară are tendința de a conserva atitudinea din etapa anterioară; – contactul cu părinții păstrează caracterul formal, de rutină;
– local, apar experiențe privind relația cu părinții;
– se constituie consilii de gestiune școlară, în care participarea părinților are un rol minor, nedecizional, dar e prezentă;
– în formarea profesorilor se abordează problema relației familie – școală, dar are statut de problemă secundară.
* etapa de dezvoltare a încrederii mutuale și a parteneriatului: părinții și profesorii descoperă împreună că neîncrederea este treptat înlocuită cu încrederea unora față de alții.
Caracteristicile etapei sunt: – relația cu familia este din ce în ce mai mult încurajată de școală; – consiliul școlar include reprezentanți ai părinților, cu rol decizional în toate problemele educaționale;
– organizațiile de părinți sunt acceptate și încurajate în activitatea școlară; – profesorii specializați (consilieri) tratează problemele speciale ale colaborării cu familia;
– în formarea profesorilor se abordează problema relației cu familia, ca una din problemele importante.
Obstacolele relației familie – școală poate fi de ordin comportamental, deci subiectiv, sau de ordin material (relația școală – familie cere un surplus de efort material și de timp). Dificultățile de comunicare pot rezulta din ideile divergente, privind responsabilitatea statului și a familiei privind educația copilului:
* libertatea de alegere a școlii de către părinți sau unicitatea instituției școlare; * impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare ale copilului; * randamentul familial asupra rezultatelor școlare ale copilului;
* randamentul pedagogic și datoria parentală;
* participarea părinților la gestionarea și procesul decizional din instituția școlară; Se consideră, în general, că problema este de atitudine: este dificil să pretinzi, atât părinților cât și profesorilor, să recunoască faptul că această colaborare școală – familie (nu) este doar un drept de opțiune.
Reproșurile care se fac părinților privind colaborarea cu școala, vizează: * apatia (nu vin la reuniuni anunțate);
* lipsa de responsabilitate (așteaptă inițiativa profesorilor);
* timiditatea (lipsa de încredere în sine);
* preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul școlar (notele copilului);
* rolul parental rău definit (nu înțeleg corect rolurile și funcțiile în educația copilului);
* contacte limitate cu școala (numai în situații exceptionale de criză în comportarea copilului).
Reproșurile care se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare și privesc dificultățile de a stabili relațiile cu adulții (tratează părinții ca pe copii și nu ca pe parteneri în educația elevului, decizând autoritar la ședințele cu părinții); definirea imprecisă a rolului de profesor (oscilează între autonomia tradițională și perspectivele noi ale parteneriatului), lipsa pregătirii privind relația școală – familie.
III.2. ATITUDINEA PĂRINȚILOR FAȚĂ DE ȘCOALĂ
În educație, un rol important îl are empatia, capacitatea de a te transpune în gândurile și sentimentele celuilalt. Atunci când există empatie între cadru didactic, elevii săi și părinții acestora, ei se află pe aceeași lungime de undă, procesul de predare-învățare se desfășoară firesc, fără blocaje, iar rezultatele sunt superioare. Un cadru didactic bun va ști să le insufle elevilor și părinților lor un mod de gândire pozitiv, optimist și să se poarte cu fiecare ca și când ar fi cea mai importantă persoană din lume.
Există mai multe feluri de părinți, după:
1. Interesul manifestat față de școală (rezultate la învățătură ale copiilor, comportamentul, relațiile cu cadrele didactice și colegii etc.), sunt părinți:
a) interesați de tot ceea ce are legătură cu propriul copil. Ei sunt motivați intrinsec;
b) parțial interesați, de obicei material (carnete de alocație, burse, diferite ajutoare etc). Ei sunt motivați extrinsec.
c) dezinteresați, le lipsește motivația.
2. Colaborarea cu școala (conducere, cadrele didactice etc.) sunt părinți:
a) cooperanți oricând, oriunde, oricum și oricât este nevoie. Ei au inițiativă proprie.
b) parțial cooperanți, în funcție de diferite interese. Ei pot fi stimulați de inițiativa altora.
c) necooperanți.
3. Atitudinile față de copil, sunt părinți care:
a)subapreciază potențialul momentan al copilului (intelectual, educațional, comportamental). Ei suprasolicită copilul, obosindu-l;
b)subapreciază potențialul acestora. Adoptă o atitudine indiferentă, inhibitoare, favorizând delăsarea, slăbirea voinței copilului;
c)apreciază corect potențialul copilului și ajută la stimularea, valorificarea și îmbogățirea acestuia.
Această clasificare ar putea continua, dar a fost făcută în urma multiplelor cazuri concrete avute în școală de-a lungul anilor.
În funcție de categoria în care se încadrează părintele, acesta trebuie tratat ca atare. De exemplu, părintele unui copil care are rezultate mai slabe la învățătură și care la început a fost cooperant, în momentul în care la ședința cu părinții se prezintă în plen rezultatele școlare (iarăși și iarăși slabe) se va simți frustrat și poate nu va mai veni la următoarea ședință.
De obicei, la ședințele cu părinții lipsesc părinții copiilor-problemă, iar observațiile se fac mereu părinților copiilor fără probleme.
De ce lipsesc acei părinți? Poate, pentru că au obosit să audă lucruri vechi, pe care le știu deja și le știu prea bine, iar când întâmplător, îi întâlnești sau îi suni, prima lor întrebare este ,,Ce prostii a mai făcut iarăși?
Și atunci, ce se poate face pentru a stimula colaborarea cu părinții acestor copii? Pe cât posibil, între cadrul didactic (învățător, profesor, diriginte, consilier) și părinte este recomandată discuția individuală, iar la ședințe prezentarea în plen a rezultatelor școlare și absențelor să se facă doar la cerere. Nu se va aminti în plen numele copiilor cu rezultate mai slabe la învățătură.
III.3. FORME DE COMUNICARE ALE ȘCOLII CU FAMILIA
Formele de comunicare ale școlii cu familia pot avea un caracter individual (vizite la domiciul copiilor, vizita parinților la școală, convorbiri, consultații individuale) sau colectiv (adunări cu părinții, consultații colective, participarea părinților la unele activități extrașcolare- expoziții, serbări, întreceri, concursuri ale elevilor).
Sunt prezentate mai jos în 7 pași rolurile cheie ale părinților în ceea ce privește implicarea lor în relația școlară. (Alvino, 1985):
1. Părintele ca learner – părintele trebuie să se informeze asupra modului de conducere și de organizare a procesului instructiv- educativ în școală;
2. Părintele ca ajutor – cel mai vechi și mai cunoscut rol al părintelui în relația cu școala este acela de sprijin voluntar al profesorului în activitatea didactică;
3. Părintele ca suporter al imaginii pozitive despre școală – promovarea prin căi diverse, informale, în familie și comunitate a unei atitudini pozitive față de școală;
4. Părintele ca sursă complementară de informație pentru școală – părintele furnizează informații despre comportamentul în familie al elevului. Aceste informații determină profesorul să fie mai sensibil la diferențele individuale și să individualizeze mai mult experiențele de învățare;
5. Părintele ca resursă educațională – împărtăsind copiilor propriile lor interese cognitive, pasiuni, evenimente profesionale sau chiar experiența lor de viață, părinții pot deveni o sursă semnificativă de îmbogățire a ocaziilor de învățare. Tot părinții sunt adesea mentorii proiectelor de studiu individual al copiilor;
6. Părintele ca profesor – părinții sunt primii profesori ai copiilor și au, adesea, cel mai puternic impact educațional asupra lor. Ei oferă cadre de referință pentru raportarea valorică a copiilor lor, până la maturizarea acestora și poate chiar mai târziu. Din această perspectivă, părinții ar trebui să se considere educatori responsabili;
7. Părintele ca inițiator al schimbării în școală – Este un rol și în același timp, un drept al părintelui să analizeze critic activitatea din școală și să pretindă acesteia să se adapteze nevoilor copiilor. Pentru aceasta, părintele trebuie să învețe cui să se adreseze, când și cum să intervină.
III.3.1 MODALITĂȚI DE COLABORARE A ȘCOLII CU FAMILIA ÎN CADRUL ACTIVITĂȚILOR ȘCOLARE ȘI EXTRAȘCOLARE
Motto:,,Să nu-i educăm pe copiii noștri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari și nimic nu ne permite să știm cum va fi lumea lor. Atunci să-i învățăm cum să se adapteze”.
(Maria Montessori)
Parteneriatul școală – familie în zilele noastre primește noi valențe. Scopul fundamental al acestei colaborări este integrarea deplină a școlii în comunitate. Dacă până în present acest parteneriat școală – familie a fost dezvoltat unilateral, fiind de multe ori considerat “responsabilitatea” școlii, acest lucru trebuie să se schimbe pe viitor. Analizând documentele emise în cadrul Consiliului Europei se remarcă o nouă abordare privind dezvoltarea acestui parteneriat. Conform acestor documente, în cadrul colaborării școlii cu familia accentual este pus pe un angajament mutual clar stabilit între părinți și educatori, pe baza unui “contract parental”. Acest tip de contract se constituie ca un sistem de obligații reciproce în cooperarea părinților cu profesorii și implică colaborarea părinților în activitățile școlare și extrașcolare, nu numai sub aspect economic, respectiv de a participa, susține și evalua eforturile și acțiunile financiare ale școlii, ci și sub aspect educațional-cultural.
Pornind de la cele relatate, orice tip de efort, realizat de scoală pentru a oferi părinților mai multe oportunități de a-și ajuta copii să învețe, va necesita o schimbare în atitudinea publică, în ceea ce privește importanța învățământului, va implica o dorință a educatorilor de a regândi fundamental rolul părinților și al relațiilor școală – familie și va solicita colaborarea întregii comunități.
Una din însușirile caracteristice psihologiei părinților este năzuința de a-și vedea copii mari, bine instruiți și bine formați pentru viață.
Pe fundalul unui orizont larg de înțelegere a rolului pe care îl joacă părinții în viața socială, dar și în viața de familie, finalitățile educaționale vor dobândi un grad mai mare de conștientizare.
Obiectivele educaționale realizabile în familie pentru etapa școlarității sunt:
Asumarea de către părinți a rolului de colaborator activ al școlii;
Cunoașterea cerințelor specifice școlii;
Creșterea condițiilor necesare activității de învățare continuă;
Asigurarea unității de cerințe, în procesul de formare și consolidare a comportamentelor specifice, prin instrucție și educație de tip școlar;
Controlul îndeplinirii sarcinilor școlare;
Controlul respectării programului zilnic;
Crearea condițiilor necesare extinderii capacității de cunoaștere prin mijloace adiacente: cărți, reviste, expoziții, teatru, radio-tv., mail, excursii etc;
Crearea condițiilor necesare dezvoltării aptitudinilor artistice și sportive;
Consolidarea deprinderilor moral-civice, a conduitei civilizate, în relațiile cu ambianța socială extinsă progresiv.
Aceste obiective operaționale pot fi comunicate părinților în prima zi de școală a clasei I, printr-o “scrisoare apel” adresată și înmânată fiecărui părinte.
Aceasta va constitui un îndemn de a participa cu toții, părinți și cadre didactice, în activitatea de formare, educare și instruire a copiilor și să nu existe concepția ca, odată trecut “pragul școlii”, copiii nu mai sunt ai lor și numai învățătorului revenindu-i sarcina să se ocupe de copil, de tot ce are nevoie.
În acest moment se poate încheia și un “Parteneriat educațional între școală și familie”, se pot aplica diferite chestionare.
Pentru unii părinți, această formă de invitație la educația propriului copil va constitui un moment de surpriză, dar ei trebuie educați și instruiți că, a crește un copil este o problemă pe care să și-o pună înainte de a-l aduce pe lume.
Dacă pentru un copac pe care îl sădești așezi un țăruș pentru a-l ține drept, îl altoiești pentru a da roade cât mai bune, să nu facă umbră pământului degeaba, cu un om trebuie să comunici, să-l educi cu toată afecțiunea, ca mai târziu să te reprezinte, să te mândresti cu el.
III.4. ȘCOALA ȘI FAMILIA – PILONI DE REZISTENȚĂ AI EDUCAȚIEI
Copilul intră în mediul școlar cu o serie de deprinderi și capacități deja formate în familie. Un rol important în viața elevilor îl au atât părinții cât și cadrul didactic, școala. Aceștia sunt pilonii de rezistență ai educației, iar între ei se află copilul, subiect și obiect al educației.
O dată cu intrarea în școală, copilul trăiește în două lumi diferite: una a familiei, colorată încă de afectivitatea primei copilării, cealaltă a școlii, încărcată de noi exigențe. Dacă aceste medii educaționale se completează și se susțin, ele asigură într-o bună măsură integrarea copilului în activitatea școlară și în viața socială. Cunoașterea de către cadrul didactic a copiilor încredințați spre educare, ca și a părinților acestora reprezintă premisa reușitei activității instructiv-educative. Educația este o acțiune în care parteneri sunt școala, familia, întreaga societate. Colaborarea între toți factorii educaționali, în primul rând între școală și familie este necesară.
Numeroase cercetări la nivel de învățământ primar și chiar secundar au pus în evidență aspectul determinant al calității interacțiunii dintre familie și școală în ceea ce privește educația copiilor. Această recunoaștere a importanței părinților în cadrul succesului școlar al tinerilor a determinat o serie de autori să sublinieze, de câțiva ani încoace, necesitatea întăririi legăturilor dintre părinți și școală. De altfel, în contextul actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a școlii depășește tot mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului școlar iar în ceea ce-i privește, mulți părinți sunt prea preocupați de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluția copiilor lor sau coerența dintre educația pe care copilul o primește în familie și cea școlară. Această colaborare sporește eficacitatea serviciilor educative oferite de școală și contribuie la dezvoltarea identităților, în perspectivele interculturale și respectul pentru diferență.
Activitatea didactică de bună calitate constituie un suport pentru progresul constant al copilului în plan psihic și social. Copilul își va dezvolta potențialul nativ în masura în care școala va reuși să îl identifice corect, să îl cultive, dar nu va omite să se implice în modelarea influențelor care nu aparțin orei de curs. Școala nu-și poate realiza pe deplin sarcinile, dacă nu cunoaște condițiile familiale de muncă și viață ale copiilor. Este sarcina fiecărui cadru didactic de a face o evaluare a situației sociale și familiale a elevilor săi. Această cunoaștere duce la abordarea realistă a copilului, a capacităților sale. Formularea unor cerințe dificile în momente dificile din viața sa sau chiar pedepsirea, evaluarea negativă a performanțelor sale în anumite momente care au la bază evenimente negative din viața familială, pot naște în copil un sentiment de neputință și negativism față de cerințele școlii în general. Cunoașterea situației familiale, a ceea cu ce vine copilul din familie este important pentru înțelegerea sa, a comportamentului și a modului de a racționa la diferite cerințe și sarcini școlare. Lipsa de interes a unor părinți, evenimente negative în familie precum cearta dintre părinți, favorizarea unuia dintre frați, consumul de alcool al unuia dintre părinți, obligarea copiilor de a munci (fenomen des întâlnit în mediul rural) etc. pot duce la scăderea interesului copilului față de școală, lipsa de concentrare la lecții sau alte comportamente neacceptate în mediul școlar. Necunoașterea acestora de către cadrul didactic influențează negativ atitudinea și raportarea sa la atitudinea și comportamentul elevului, confundarea lor cu lipsa de interes generală față de școală sau incapacitatea copilului de a însuși informații, ceea ce poate duce la insucces școlar.
Cea mai bună modalitate prin care cadrul didactic poate cunoaște situația familială a copilului și cea extrașcolară în general, este cea de a atrage părinții într-un parteneriat eficient. Pentru ca acest parteneriat să fie eficient trebuie respectate anumite condiții: părinții să fie percepuți de către cadrele didactice ca persoane active și valoroase pentru educarea copiilor; părinții să fie implicați și să se implice în mod concret în luarea de decizii referitoare la activitățile extrașcolare, la modificarea orarului, la stabilirea disciplinelor optionale; responsabilitatea pentru evoluția copilului să fie impărțită între școală și familie, împiedicând astfel preluarea de către cadrul didactic a responsabilităților părinților în relație cu copiii lor; menținerea permanentă a legăturii cu părinții, nu doar în momentele în care copiii întâmpină dificultăți.
Percepțiile părinților și cele ale cadrelor didactice sunt adesea diferite. De exemplu, atunci când părinții nu vin la întâlniri, profesorul este determinat să califice acest fapt ca o lipsă de interes, în timp ce părinții, din cauza unor diverse motive (mai au alți copii acasă, incompatibilitatea orei cu programul lor de muncă) nu pot într-adevăr să participe la aceste întâlniri. În ceea ce-i privește pe părinți, aceștia mărturisesc că nu se simt prea confortabil în cadrul unor astfel de întâlniri. Ei nu percep școala și informațiile pe care le primesc în același mod ca și învățătorul. Astfel, unii părinți percep școala ca fiind singura responsabilă pentru educația copiilor iar alții nu acordă o valoare prea mare școlii și activităților care se petrec în cadrul ei.
Părinții elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen și nu dispun toți de aceleași mijloace pentru a se implica în mod activ în activitățile școlii. Cooperarea lor cu mediul școlar trebuie să ia forme diverse pentru a răspunde nevoilor și disponibilităților lor. Anumiți părinți sunt pregătiți să consacre mai mult timp și energie pentru participarea la activități. Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod punctual și pot să participe la un eveniment special.
O serie de studii (Proiectul pentru învățământul rural, Componenta 1, „Să ne cunoaștem elevii”) au demonstrat că părinții și cadrele didactice consideră că o colaborare între ei ar putea ameliora randamentul școlar și conduita elevilor în clasă. Implicarea părinților trebuie să aibă loc atât la școală cât și acasă. Părinții afirmă că sunt doritori să se implice în procesul de educație al copiilor lor. Cadrele didactice trebuie totuși să formuleze așteptări realiste legat de această colaborare. Ei pot solicita părinților să comunice nevoile lor de informații privind școala, clasa, comportamentul copilului, progresele obținute, date despre copil în mediul său familial, eventualele temeri pe care le au față de școală, etc. Învățătorii trebuie să formuleze așteptări realiste în raport cu nivelul de participare al părinților și cu energia necesară favorizării acestei participări. Întâlnirile cu grupurile de părinți nu trebuie să fie axate pe prezentarea de material sau transmisia de directive. Trebuie mai degrabă ca părinții să fie implicați activ în procesul de învățământ, prin crearea posibilității de a-și formula deschis opiniile și de aduce idei noi.
Anumite inițiative de colaborare sunt ineficiente întrucât îi reduc pe părinți la un rol de subordonați față de cadrele didactice, impunându-le anumite condiții de participare și cerându-li-se să urmeze programe și o metodă predeterminată. Modelele care s-au demonstrat a fi eficiente sunt, din contră, cele care au implicat părinții în conceperea și punerea în practică a obiectului colaborării și în care aceștia au fost considerați ca fiind parteneri autentici.
Părinții nu pot cunoaște pe deplin psihologia copilului lor, dacă nu află și modul lui de manifestare în condițiile școlare. Activitatea de acasă este o continuare a activității pedagogice de la școala și invers. La întâlnirile cu părinții este foarte important să se abordeze și teme legate de modul în care părinții își pot ajuta copiii la învățarea lecțiilor, la controlul temelor. Copilul nu trebuie să meargă la școală cu temele nefăcute. De aceea, părinții trebuie să cunoască cum se controlează și cum poate fi ajutat copilul în cazul în care întâmpină unele greutăți în rezolvarea lor. În acest sens am invitat părinții să asiste la lecții dar am susținut și lecții demonstrative acestora cu privire de exemplu la formarea corectă a deprinderilor de citire în clasa I (de ex. câmpul vizual de citire este silaba și nu litera, cum consideră mulți dintre părinți). Totodată, părinții trebuie să știe dacă copilul lor are un comportament adecvat față de învățător și colegii de clasă, pe stradă sau în alte locuri în afara școlii. Sarcina învățătorului este și cea de a informa părinții cu privire la modalități eficiente de disciplinare a copiilor, pentru a evita comportamentele violente față de aceștia respectiv cu caracteristicile de vârstă dar și individuale ale copiilor pentru a evita cerințele exagerate în raport cu propriul copil.
Pe lângă acest parteneriat școală-familie este important și parteneriatul dintre părinți. Astfel, dacă un părinte este sever iar celălalt indulgent, va induce copilul în eroare, neștiind căror exigențe să corespundă. Severitatea exagerată își va lăsa amprenta asupra personalității în formare a copilului. Astfel de părinți impun un regim de viață și de învățătură peste limitele de toleranță psihologică și fiziologică specifică vârstei. Ei impun copiilor lor un volum prea mare de sarcini, interzic participarea la activități recreative, la jocurile specifice vârstei și fac uz frecvent de pedepse care lezează demnitatea copiilor, chiar pedepse corporale. La celălat pol se află părinții supraprotectori, cei care se învârt în jurul poftelor copilului. Un astfel de copil poate ajunge egoist, pentru că în familia sa el a cunoscut numai drepturi, nu și îndatoriri. Cu acești copii se lucrează foarte greu și devin dificili, deoarece ei cred că și la școală vor avea parte de aceleași privilegii.
Obiectivul primordial al parteneriatului școală-familie îl reprezintă obținerea succesului școlar. Evoluția pozitivă în planul activității școlare se exprimă prin termenii de progres, reușită și succes școlar, iar cea negativă insucces școlar.
Școlarul are nevoie acasă de un mediu de viață securizant. Pentru aceasta el are nevoie de părinți înțelegători, consecvenți, realiști, flexibili în raporturile cu copilul, care comunică eficient. El are nevoie să simtă că părinții se ocupă de el, că îi preocupă sincer problemele lui la fel și ceea ce se întâmplă la școală.
În climatul actual întâlnim două tendințe contradictorii: părinții sunt preocupați de viitorul copiilor lor, dar, în același timp, nu mai au timp să le acorde atenția cuvenită, în consecință au tendința de a lăsa în seama cadrelor didactice educarea copiilor lor.
Este o sarcină a școlii, a învățatorului, în special, să identifice situațiile “dificile” din famiile copiilor, să dirijeze strategiile educative în favoarea elevului și mai ales să conștientizeze faptul că relația de parteneriat școală – familie este determinantă în obținerea performanțelor școlare. Cu toate acestea consider necesară existența unui specialist (consilier școlar, psiholog, etc.) care să-i ofere sprijin profesorului în realizarea acestui demers.
Atât învățătorul cât și părintele nu trebuie să uite că un copil nu este o mașină, un ceas, un televizor care dacă nu funcționează le lovești, repari, schimbi o piesă sau cumperi alt obiect. El are suflet, trebuie să se dezvolte din toate punctele de vedere, să răzbată în viață, pănă ajunge în toată firea, să se poată descurca singur, dar nu la întâmplare.
Metodele educative trebuie să fie simple, corespunzătoare, pentru a forma copii calmi într-o viață zbuciumată, copii fericiți în plină mișcare.
Această legătură între școală și familie trebuie să existe atât în cadrul activității didactice cât și în cel al activităților extrașcolare.
Printre modalitățile de menținere a legăturii cu familia în scopul ameliorării relațiilor dintre familie si cadrul didactic, a stimulării schimbului de informații se enumeră următoarele: vizite la familii (eventual după o planificare pentru a putea acoperi întreaga clasă dar și ad-hoc în funcție de problemele apărute); organizarea de întâlniri periodice cu părinții pentru a-i informa în legătură cu modalitățile de disciplinare eficientă a copilului, particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor identificate de către învățător (se recomandă ca remarcele legate de fiecare copil să se facă în întâlniri individuale cu fiecare părinte în parte sau și în grup în cazul aceleiași problematici doar cu acordul prealabil al părinților, pentru a nu leza demnitatea copiilor dar și a părinților), drepturile copiilor etc.; invitarea de specialiști pentru discutarea unor aspecte de interes pentru părinți (de amintit rolul important al consilierului școlar, care în prezent nu există în fiecare unitate școlară în medierea relațiilor dintre familie și școală); implicarea părinților în activități de obținere de fonduri sau activități directe (zugrăvire, reparații, etc.); organizarea de activități distractive și implicarea lor în luarea unor decizii în cadrul școlii sau al clasei; aplicarea periodică de chestionare privind diferite teme de interes pentru învățător; derularea de parteneriate educaționale. Activitățile care pot fi propuse părinților trebuie să fie multiple, variate și să corespundă nevoilor și posibilităților lor. În fața unui eșec sau a unei slabe participări, trebuie identificați factorii care împiedică participarea parentală și apoi să se elaboreze un program care să corespundă mai bine nevoilor reale și disponibilităților familiilor.
Colaborarea cu familia nu se limitează numai în ceea ce privește activitatea școlară ci și în cadrul activităților extrașcolare pentru că acestea contribuie la adâncirea și completarea procesului de învățământ, la adâncirea înclinațiilor și aptitudinilor copiilor, la organizarea rațională și plăcută a timpului liber.
Dintre acestea amintim:
Parteneriate educaționale cu școli din alte județe, cu biserica, poliția, etc.;
Organizarea și participarea la diferite spectacole;
Confecționarea unor costume populare;
Păstrarea unor obiceiuri și tradiții populare “Steaua”, încondeiatul și vopsitul ouălor etc.;
Activități educative ca: ”Ziua Pământului “, “Cum ne apărăm copii de droguri”, vizite la căminul de bătrâni;
Strângerea de fonduri și pregătirea pachetelor cu dulciuri și jucării pentru copiii instituționalizați la Complexul de apartamente “Floare de colț” și “Casa mea” de la Dorohoi.
Medalioane literare.
Un alt mijloc de colaborare a școlii cu familia, în activitățile extrașcolare, a fost și organizarea unor excursii tematice, având ca scop cunoașterea trecutului istoric, locurilor natale ale unor personalități din istorie, literatură, artă, precum și a frumuseților și bogățiilor țării. Aceste excursii s-au finalizat prin realizarea unor creații literare și plastice, precum și a unor albume cu imagini și fotografii.
Orice activitate am desfășura împreună cu părinții și oricum am denumi aceasta: parteneriat, relații școală-familie, implicare parentală, toate conduc la concluzia că, dacă adulții – în cadrul celor două instituții – comunică și colaborează, atunci cel care va avea de câștigat este “MĂRIA-SA,COPILUL” .
,,Consideră elevul o făclie pe care să o aprinzi astfel încât mai tărziu să lumineze cu o lumină proprie”
CAPITOLUL IV
IMPLICAREA FAMILIEI –
FACTOR ESENȚIAL AL REUȘITEI ELEVULUI
PROIECT DE CERCETARE
"Căci ei vor fi în lume și în viață,
Așa cum noi le-am spus și arătat,
Iar ei, la fel vor da povață
Și-un lung popor e-acum de noi format."(Traian Dorz).
IV.1 IDENTIFICAREA ȘI FORMULAREA PROBLEMEI
Clasa pregătitoare este o premieră pentru sistemul de învățământ românesc. Ministerul Educației a anunțat introducerea, din septembrie 2012, a clasei pregătitoare ca pe o schimbare ușoară, în care, spre deosebire de grupa pregătitoare de la grădiniță, prezența devine obligatorie, copiii urmând să petreacă patru ore pe zi la școală, absențele trebuie justificate, iar copiii ar urma să învețe jucându-se, fără să primească note sau calificative.
Procesul de învățământ trebuie să facă față provocărilor timpului, iar școala este chemată să dea elevilor acele cunoștințe care îi vor ajuta să se orienteze și să facă față problemelor, să le formeze comportamente care să se mențină pe tot parcursul vieții.
„A reuși la învățătură și a rămâne în urmă din punct de vedere moral înseamnă mai curând a rămâne în urmă decât a reuși” (J. A. Comenius)
De aceea, realizarea obiectivelor puse în slujba școlii implică sub diverse forme, contribuția întregii comunități sociale și, în mod deosebit, a părinților elevilor, partenerii cei mai importanți ai școlii. Precum se știe, în familie se face începutul actului educațional, ce se continuă în cadru instituționalizat. Primii educatori ai copilului sunt părinții. Ei formează cele dintâi comportamente, adaptarea la un anumit regim de viață, de odihnă și, treptat chiar la un regim de muncă. Tot sub supravegherea lor are loc dezvoltarea simțurilor, a gândirii, a memoriei, atenției, deprinderilor de comunicare.
În societatea noastră, când familia capătă parametrii valorici nemaiîntâlniți până în prezent, colaborarea școlii cu acest factor de educație constituie un element sine qua non in procesul educațional. Că familia este prima „școală” a viitorului cetățean, este un adevar indubitabil, dar nu se poate lua în considerare ideea că, odată ce copilul pășește pragul școlii, influența familiei scade sau ar deveni un adjuvant de ordin cu totul secundar. Între cei doi factori educativi există o strânsă legătură, permanentă, care se realizează prin diferite forme de colaborare, care nu se cer neapărat spectaculoase, dar ele fac parte integrantă din procesul de conducere științifică a școlii.
O relație majoră – școală și familie- are în vedere cunoașterea stării de sănătate a copilului și procesul de învățare, echilibrul dintre efort și jocul ca divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăți școlare, cauzele rămânerii în urmă și influența lor asupra încrederii copilului în învățătură.
IV.2. DOCUMENTARE
De-a lungul anilor, am observat că există o strânsă legătură între randamentul superior al elevilor și prezența activă, în școală, a părinților și invers. Sunt cazuri însă, când elevii cu multiple posibilități, evoluează lent, fiindcă familia nu prezintă interes. Cauzele unor eșecuri școlare sunt multiple; școala are sarcina, dar și menirea să le depisteze și să intervină, uneori, când este cazul, în situații delicate. Un sfat la timp, o îndrumare competentă, vizita la domiciliu sunt mijloace care, mai ales la elevii din clasele primare, pot da rezultate favorabile, în creșterea randamentului școlar.
Intrarea la grădiniță și, mai apoi, trecerea în clasa pregătitoare reprezintă momente foarte importante atât în viața copilului, cât și în viața părinților. Copilul va trebui acum să se adapteze unei colectivități, educatoarei/învățătoarei, procesului de învățare și regulilor specifice școlii. Lui i se cere să învețe să citească, să scrie și să calculeze. Aceasta obligație de a obține rezultate presupune o noua relație instituțională, care include reguli, evaluări, sancțiuni. Va avea nevoie, mai mult ca oricând, de sprijinul și de încrederea familiei. Cum să fie ajutat când întâmpină dificultăți? Părinții își pun adesea numeroase întrebări referitoare la situații concrete:
Copilul meu se exprima ca un bebeluș. Cum să-l ajut să progreseze?
Nu vrea să învețe. Cum să-l motivez?
La ce vârstă îl pot trimite singur la școală?
Nu face nimic de unul singur și nu știe să-și organizeze timpul.
Trebuie să-l verific?
Pornind de la acest cadru teoretic, studiul de față își propune să cerceteze modul în care părinții sprijină activitatea de învățare a micilor școlari.
Întâlnirile cu părinții au avut ca preocupare permanentă identificarea dificultăților pe care le întâmpină aceștia în comunicarea cu proprii copii, precum și prezentarea unor modalități de optimizare a comunicării dintre aceștia.
IV.3. OBIECTIVELE CERCETĂRII au urmărit cunoașterea modului de raportare a familiei la statutul de școlar al copilului de clasa pregătitoare
IV.4. IPOTEZELE CERCETĂRII
Nivelul de implicare a părinților în respectarea programului zilnic al elevului conduce la formarea unor deprinderi de muncă sănătoase a acestuia;
Atitudinea pozitivă a părinților față de relațiile copilului cu alte persoane decât cele din familie, cunoașterea prietenilor copilului, încurajarea dezvoltă spiritul de echipă, îl ajută să-și depășească unele prejudecăți;
Modul în care este dispusă familia să se implice și să colaboreze cu școala este hotărâtor pentru dezvoltarea ulterioară a interesului pentru carte a acestor copii, a dorinței de cunoaștere.
IV.5. METODOLOGIA CERCETĂRII
Pentru a cunoaște modul de raportare a familiei la statutul de elev al copilului de clasa pregătitoare am folosit tehnica chestionarului. Acest chestionar a fost aplicat la un număr de 17 părinți ai elevilor de clasa pregătitoare în semestrul al II-lea al acestui an școlar. Am considerat că acest moment este oportun aplicării chestionarului, deoarece familia a avut timp să-și formeze un ansamblu de comportamente și atitudini cu privire la noul tip de activitate în care este implicat copilul.
Pentru început, am aplicat părinților elevilor un chestionar cuprinzînd o întrebare referitoare la existența unui program de lucru și de joacă a elevilor de clasa pregătitoare.
Am constatat că toți cei 17 părinți au răspuns afirmativ, adică toți copiii aveau un program bine stabilit de lucru, joacă și odihnă.
Astfel, am trecut la aplicarea celui de-al doilea chestionar, care cuprinde un set de 10 întrebări, cu răspunsuri la alegere, fiecare întrebare având trei variante de răspuns structurat pe cele trei obiective:
Gradul de implicare a părinților în stabilirea programului zilnic al elevilor;
Atitudinea părinților față de relațiile extrafamiliale ale copilului
Modul în care înțelege familia să colaboreze cu școala.
Menționez că din cei 17 părinți care răspund la chestionar nici unul nu are studii superioare, toți având studii medii.
Întrebările 1,2,3,5 au vizat obiectivul 1, adică gradul de implicare a părinților în stabilirea programului zilnic.
IV.6. PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
La prima întrebare a chestionarului, referitoare la modul în care își determină copilul să respecte programul zilnic, din cei 17 părinți chestionați 10 au răspuns că îl impun iar 5 au spus că intervin doar dacă este absolut necesar. Doi dintre ei nu intervin în nici un fel.
La a doua întrebare, în legătură cu somnul de după-amiază, 12 părinți au spus că este obligatoriu, iar ceilalți 5 au spus că deși școlarul are nevoie de somn la amiază, nu impun copilului această activitate.
La întrebarea nr.3, referitoare la modul în care părinții își ajută copiii la efectuarea temelor, 4 dintre părinți declară că fac totul împreună, în timp ce 13 mărturisesc că intervin doar când are dificultăți și cere ajutorul.
La întrebarea nr.5, referitoare la modul în care părinții procedează atunci cînd copiii sunt obraznici sau dezordonați, 6 dintre părinți aplică imediat pedepse, iar restul de 11 se rezumă la a face observații.
Întrebările 6, 7, 8 au vizat atitudinea părinților față de relațiile extrafamiliale ale copilului.
La întrebarea nr. 6, 14 dintre părinți consideră necesar ca școlarul să aibă prieteni mulți și diferiți, în timp ce 3 consideră că aceștia l-ar putea influența negativ. Referitor la implicarea bunicilor în viața copilului, 10 părinți spun că apelează la ajutorul bunicilor temporar, 3 dintre copii stau mai mult la bunici iar 4 nu-i implică în nici un fel pe bunici.
În legătură cu timpul liber petrecut de familie cu școlarul, 4 afirmă că petrec foarte mult timp împreună iar 11 că deși stau mult timp împreună, îl lasă să se joace și cu prietenii.
Acest aspect este foarte important, deoarece copilul are nevoie de prieteni mulți și diferiți. Astfel, jucându-se cu ei, va înțelege ce este spiritul de echipă și ce înseamnă corectitudinea la joc. Cu toate acestea, este foarte important și timpul pe care copilul îl petrece alături de familie, știut fiind faptul că, la vârsta copilăriei, „lumea se învârte în jurul lui” (E. Michaud), astfel încât timpul petrecut cu părinții este necesar și binevenit
Întrebările 4, 9 și 10 au vizat modul în care familia înțelege să colaboreze cu școala.
Întrebarea nr.4, cea care se referă la modul în care părinții cunosc care sunt cele mai grele lecții pentru copil, 12 dintre părinți au răspuns afirmativ, spunând că știu și înceracă să-și ajute copilul iar 5 deși cunosc aceste aspecte îl lasă să se descurce singur.
La întrebarea nr. 9, referitoare la formele de colaborare dintre școală și familie, 12 dintre părinți consideră ca fiind cele mai eficiente ședințele cu părinții, 2 spun că necesare sunt vizitele la școală atunci când au timp iar 3 discută cu învățătorul atunci când este nevoie.
Ultima întrebare, cea care îi chestioneaza pe părinți cu privire la schimbările determinate în comportamentul elevului de când a devenit școlar, 16 dintre ei au remarcat schimbări pozitive în comportamentul lor, deoarece au mai multă încredere în ei, precum și preocupări diverse acasă, în timp ce doar 1 nu a observat schimbări majore în comportamentul copilului.
Rezultatele chestionarului confirmă necesitatea ca părinții care au copii de vârstă școlară mică să se ocupe temeinic de programul zilnic al acestora. Se impune o atentă supraveghere a acestui program și necesitatea respectării lui, având în vedere că ispita jocului la această vârstă este foarte mare și trecerea de la programul grădiniței la programul școlii cere o schimbare de comportament la copil. Sigur că el nu poate face acest lucru singur, ci trebuie ajutat de familie să se adapteze noului sistem de cerințe. Copilul trebuie obișnuit treptat cu ideea că doamna învățătoare își împarte dragostea între toți elevii, care sunt la fel de importanți.
Este îngrijorător faptul că, la această vârstă, conform răspunsurilor părinților, nu toți elevii se odihnesc la amiază, între orele de curs și pregătirea lecțiilor. Copilul are nevoie de somn așa cum are nevoie de joacă, deși se știe că între cele două activități va alege joaca. Iată de ce trebuie să intervină părintele cu explicații dar și cu un ton ferm, care să-l determine pe copil să respecte acest program cu somnul de după-amiază, atât de important.
IV.7. CONCLUZII
În urma interpretării rezultatelor la chestionarele date, se pot formula următoarele concluzii:
Părinții înțeleg că intrarea copilului în clasa pregătitoare presupune trecerea lui de la un mediu la altul, de la un sistem de cerințe la altul, că transformarea lui din preșcolar în elev înseamnă un pas fundamental în evoluția personalității sale. Ei înțeleg că pentru a se realiza o evoluție a personalității lor se impune adaptarea copilului la un nou program de viață. Cei mai mulți dintre părinți au înțeles că este deosebit de important să se implice direct în procesul de adaptare al copilului la noul sistem de cerințe.
Majoritatea părinților înțelege necesitatea unei permanente colaborări dintre școală și familie, concretizată în special prin ședințele cu părinții.
“Eu sunt copilul,
Tu ții în mâinile tale destinul meu,
Tu determini, în cea mai mare măsură,
dacă voi reuși sau voi eșua în viață!
Dă-mi, te rog, acele lucruri care
să mă îndrepte spre fericire,
Educă-mă, te rog, ca să pot fi
o binecuvântare pentru lume!”
(Familiei mele – Child s Aopels).
CONCLUZII
Până nu de mult, de preșcolar se ocupa eminamente grădinița, prin noua reformă din învățământ o parte din sarcini îi revine, pe bună dreptate, școlii.
Învățăceii din grupa pregătitoare au fost transferați la școala…De ce? Grădinița are un rol important pentru formarea socio-emoțională, numai că, nefiind obligatorie, mulți copii nu beneficiau de ea din diferite motive, cum ar fi: grădinițe inaccesibile ca locație, opțiunea părinților sau ignoranța acestora etc. Nu sunt doar motive de ordin administrativ sau geografic (diferența dintre școală și grădiniță este foarte mare: mediul este diferit, responsabilitățile și programul copiilor de asemenea), ci și motive care țin de o pregătire a copiilor pentru a face față școlii.
Aici, fără doar și poate, intervine acomodarea, privită sub toate aspectele ei, copiilor dintr-a-ntâia trebuindu-le cel puțin un trimestru pentru a se deprinde cu noile reguli din mediul școlar și pierzând, astfel, un start important. Grupa pregătitoare de la grădiniță asigură doar o pregătire strict intelectuală, nu și una de mediu și cerințe, iar succesul școlar depindea foarte mult și de echilibrul emoțional al copilului. Dacă, până mai ieri, școala putea solicita copilul-elev prin schimbările de cerințe, de program, de solicitare, de colectiv, de spațiu sau de cadru didactic, acum aceasta îi oferă un an pentru a se acomoda. O veritabilă acomodare cu un mediu nu se poate face decât în acel mediu, iar atmosfera școlară nu se poate reda mai natural decât…la școală. Este mai ușor și pentru copii, si pentru părinți, și pentru administrație, ca întreg parcursul învățământului obligatoriu să se petreacă în aceeași instituție.
Dar școala nu poate face totul, căci rolul mediului începe odată cu nașterea. Mediul mai are, însă, și o altă funcție decât cea culturală: de el depinde nivelul de aspirații al copilului. Dacă trăiește într- un mediu elevat, el consideră ca pe ceva natural să învețe bine. Dacă trăiește într-un mediu socialmente strivit, nici nu se gândește s-o facă.
“Elevul bun” face cinste familiei, crează în interior o impresie măgulitore despre ea; “elevul rău” nerealizând ambițiile părinților săi și, de asemenea, făcându-i să se simtă vinovați, inspirându-le îndoieli legate de aptitudinile lor de educatori, provoacă adesea o stare de nemulțumire generală în familie. El stârnește certuri și această atmosferă neprielnică îl marchează pe copil, care trăiește într-o stare de tensiune deloc favorabilă succesului; este un cerc vicios. Copilul poate pierde puțin câte puțin orice siguranță și copiii cu note proaste ajung să aibă o părere proastă despre ei înșiși pe toate planurile. Însă și tensiunile familiale îl produc pe “elevul rău” deoarece, preocupat de neînțelegerile dintre părinții săi, sau care nu se simte iubit, nu poate să-și concentreze atenția. Cel care are grave rivalități cu un frate, o soră, se răzbună manifestându-și agresivitatea față de colegi iar cel care simte nevoia să atragă atenția, ia o atitudine provocatoare și “ răspunde” profesorilor.
S-a subliniat adesea că rolul jucat de profesor în succesul școlar are trei aspecte: * eficacitatea mai mare sau mai mică a metodelor lui pedagogice;
* dorința copilului de a imita un model admirat;
* importanța schimbului afectiv.
De fapt, pentru ca anumite cunoștinte să poată fi transmise de la o persoană la alta și acceptate, trebuie ca între ele să existe un schimb afectiv format din încredere și dispoziție receptivă și dintr-o parte și din alta.
La fel ca și climatul familial, mai mult decât perceptele enunțate de părinți, climatul din clasă joacă un rol educativ important. În funcție totodată de personalitatea pedagogului, de metodele sau de regulamentele școlare sau de indivizii dominanți ai clasei, copilul poate, prin natura sa, să completeze educația primită în familie.
A intrat în obicei ca familia să fie discreditată și învinuită de toate relele, obicei care păcătuiește vădit, deoarece nu subliniază limpede că nu familia poartă vina, ci carența familiei, incapacitatea sa psihologică, pedagogică și morală. Numai “familia rea”, familia incapabilă poartă vina atâtor vieți ratate și mizerii, atâtor nevroze, inadaptări și tulburări de tot felul. Ar fi drept să ne amintim uneori că și “viețile sănătoase, echilibrate și fericite au pornit dintr-o familie. Este nedrept să punem pe seama familiei numai defectele și neîmplinirile noastre și să insinuăm, astfel, că trăsăturile valide și pozitive ar avea altă origine… probabil sădită în noi înșine”. (Osterrieth, p. 39). Trebuie să scoatem din uitare virtuțile familiei deoarece, adesea, educatorii de profesie, profesorii sunt înclinați să le ignore; ei nu văd copilul decât în perspectiva specifică activității lor, în instituțiile școlare unde îl întâlnesc. Pentru mulți dintre ei, copilul este același lucru cu școlarul, cu membrul grupului de care se ocupă, ba unii nu văd familia decât ca pe un rău inevitabil. Ei pierd uneori din vedere că acest copil are sau a avut o viață de familie, că el face parte și din alt grup ale cărui influențe sunt în genere mult mai profunde și mai durabile, sau dimpotrivă, că prin neparticiparea la un astfel de grup el este lipsit de un aport fundamental greu de înlocuit.
Unii pretind că nu cunoaștem copilul decât atunci când îl observăm în mediul lui de joacă sau de lucru, în clasă sau în grupul de copii de aceeași vârstă; ni se pare mai drept să afirmăm că nu putem cunoaște copilul câtă vreme nu l-am văzut la el acasă, în relațiile cu părinții, cu frații. Întotdeauna, “copilul familiei sale” depășește într-un fel sau altul școlarul, pe membrul unui colectiv de copii sau de tineri, îl determină și îl condiționează. Ignorarea acestui aspect duce cu regularitate la eșecuri și dificultăți în aparența de neînțeles… care sunt atribuite, de altfel, cu ușurintă mediului familial, dacă nu eredității. Pe de altă parte, părinții care, în general, își dau seama de importanța, de autoritatea lor, admit cu foarte mare greutate că atitudinile sau actele lor au consecințe asupra copiilor; părinții prea severi se miră că au copii apatici sau revoltați, mamele care trăiesc “în locul” urmașului lor se miră că nu găsesc la acesta nici cea mai mică inițiativă, părinții care își neglijează copiii sunt dezamăgiți atunci când văd că aceștia se înstrăinează de ei sau caută în altă parte satisfacțiile care uneori sunt greu de mărturisit. Dacă este adevărat că acțiunile noastre ne urmăresc sau ne supraviețuiesc, situația se confirmă, mai ales în domeniul creșterii și educării, iar părinții care se complac să invoce sarcinile lor pe planul material nu au decât de câștigat dacă sunt preveniți. Nici o sarcină nu este de prisos atunci când căutăm să-i facem conștienți de puterea lor creatoare sau să-i facem conștienți asupra extraordinarei puteri ce stă în mâinile lor.
Poate cel mai important aspect care trebuie luat în considerare de părinți este faptul că o clasă pregătitoare asigură egalitatea de șansă pentru un bun start școlar pentru toți copiii, indiferent dacă aceștia au fost sau n-au fost la grădiniță. Ea, clasa pregătitoare, permite accesul tuturor copiilor la educație, indiferent de mediul de proveniență, sprijinind, astfel, în mod direct și concret, acomodarea treptată cu școala. Acest lucru se răsfrânge într-un mod pozitiv și asupra părinților, permitându-le acestora să se acomodeze pentru a putea crea, la rându-le, comunități de sprijin pentru copii în jurul școlii, și astfel, printr-o abordare mai apropiată a copilului și a familiei sale, să deschidă întreaga școală spre viața reală.
Școala nu poate reuși să ajungă la o cunoaștere aprofundată a elevilor săi și nu poate asigura realizarea cu succes a sarcinilor activității instructiv-educative, fără a stabili o strânsă legătură cu familiile elevilor. Nu trebuie să uităm niciodată că „a educa” este mai greu decât „ a instrui”. Tocmai în acest sens e nevoie de colaborare între familie și școală.
Sf. Ioan Gură de Aur rostea : „Nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar figuri, fără viață, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură și oamenii și Dumnezeu.”
ANEXE
CHESTIONAR PENTRU PĂRINȚI
Anexa 1
Copilul dumneavoastră are un program zilnic bine stabilit de lucru, de joacă și de odihnă?
Da
Nu
Nu știu
CHESTIONAR PENTRU PĂRINȚI
Anexa 2
Cum determinați copilul să respecte programul zilnic de lucru, de joacă și de odihnă, diferit de cel al unui preșcolar?
îi impun respectarea lui;
intervin uneori, doar dacă este strict necesar
nu intervin în nici un fel
Considerați că școlarul mic are nevoie de cel puțin o oră de somn după-amiaza?
da, neapărat
da, dar nu în mod obligatoriu
nu
Îl ajutați pe copilul dumneavoastră la rezolvarea temelor primite în clasă?
întotdeauna lucrăm temele împreună
doar cînd are dificultăți și cere ajutorul
niciodată
Cunoașteți lecțiile care sunt cele mai grele pentru copilul dumneavoastră și la care întâmpină dificultăți?
Da și încerc să-l ajut
Da, dar nu intervin
nu
Cum procedați atunci când copilul dumneavoastră este obraznic sau dezordonat?
îl pedepsesc imediat
îi fac observație
e copil, e normal să fie așa
Considerați că este necesar copilul dumneavoastră să aibă prieteni
da, e foarte bine să aibă mulți prieteni
puțini prieteni, deoarece l-ar putea influența negativ
îi e mai bine singur
În ce măsură implicați bunicii în creșterea și educarea copilului?
În foarte mare măsură, copilul stând mai mult la bunici
Apelez la ei temporar, în situații extreme
În nici un fel
Cât de mult timp liber petreceți alături de copilul dumneavoastră, distrându-vă împreună
Foarte mult, întotdeauna când dorește acest lucru
Destul de mult, dar este liber să se distreze și cu prietenii
Deloc
Care sunt formele de colaborare școală-familie pe care le considerați cele mai eficiente?
Ședințele lunare cu părinții
Vizite la școală atunci când am timp liber
Discuțiile telefonice cu învățătorul atunci când este nevoie
Considerați că școala a determinat schimbări în comportamentul copilului dumneavoastră?
Da, deoarece are mai multă încredere în el și are multe preocupări interesante și acasă(citit, scris, desenat)
Într-o mică măsură
Nu
BIBLIOGRAFIE
1. Boros, M., Nivelul aspirațiilor școlare, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998
2. Bunescu,Ghe., Alecu, G.,Badea, D., Educația părinților. Strategii și programe. EDP.Buc., 1997
3. Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologie școlară .Polirom. Iasi ,1998
4. Jinga, I., Negret, I., Familia, acest miracol înșelător. EDP., Buc., 1999
5. Mărgineanu, I., Proiectarea cercetării sociologice Editura Polirom, 2000
6. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de la A la Z. Editura Stiințifică. Buc., 1991
7.Mitrofan, I., Ciupercă, C., Incursiune în psihologia și psihosexologia familiei. Editura Press Mihaela, Buc., 1998
8. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia românească în perioada de tranziție în Psihologia, nr., special. Editura Științifică și Tehnică. Buc., 1994
9. Păun, E., Sociopedagogia familiei. Note de curs.Buc., 1995
10. Stanciulescu, E., Sociologia educației familiale. Polirom. Iasi 1997
11.Cattarossi, F., Sefcick. R., Ghidul Părinților. Intrarea la școală (Scrisă și tradusă de Lia Decei),editura Corint, 2012
12. Vâlcu, E., Portofoliul învățătorului – clasa pregătitoare, Editura Sfântul Ierarh Nicolae,2012
13. Golu, F., Pregătirea psihologică a copilului pentru scoală, Editura Polirom, 2012
CUPRINS
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Implicarea Familiei Factor Esential al Reusitei Scolarului (ID: 159526)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.