Implicarea Factorilor de Mediu In Activitatea Firmei

20. Implicarea factorilor de mediu în activitatea firmei

Esența și componentele mediului ambiant al firmei

Conceptul, rolul și structura mediului extern în activitatea firmei

Obiectivele economice ale firmei în condițiile economiei de piață

Esența și componentele mediului ambiant al firmei

Firma își organizează și desfăsoară activitatea sa sub impactul condițiilor concrete ale mediului său ambiant. Mediul ambiant reprezintă un ansamblu de factori eterogeni de natură economică, socială, politică, știintifico-tehnică, juridică, geografică și demografică ce acționează pe plan național și internațional asupra întreprinderii, influențând relațiile de piață.
Întreprinderea este parte integrantă a mediului ambiant, este o componentă economică a acestuia.

Componentele mediului ambiant al întreprinderii sunt micromediul și macromediul.

Micromediul cuprinde acele elemente ale mediului cu care întreprinderea intră în relații directe, influențele fiind puternice și reciproce. Componentele de bază ale micromediului sunt:

1. Furnizorii, care în baza contractelor asigură întreprinderea cu materie primă, materiale, echipamente, resurse energetice, forță de muncă. Pentru încheierea contractelor cu furnizorul, întreprinderea are nevoie de informații referitoare la dimensiunile și calitatea ofertei, prețurile practicate, politicile comerciale utilizate, cunoașterea unor aspecte privind climatul intern al întreprinderii furnizoare (stabilitatea economică, disciplina tehnologică etc.). În anumite circumstanțe, întreprinderea poate deveni vulnerabilă în fața furnizorului care poate să nu respecte termenul de aprovizionare sau să modifice prețurile etc. De aceea este foarte importantă pe de o parte monitorizarea activității furnizorilor, iar pe de altă parte stabilirea unor relații de încredere și pe termen lung, realizându-se o interdependență bilaterală.

2. Prestatorii de servicii. Aceștea pot fi firme sau persoane particulare, care oferă o gamă largă de servicii necesare pentru activitatea întreprinderii. Printre prestatorii de servicii putem numi firmele de comerț, de transport, agențiile de publicitate, băncile etc.

3. Clienții. Constituie componenta cea mai importantă, deoarece ei alcătuiesc piața de desfacere a oricărei întreprinderi producătoare, reprezentată de: consumatori, utilizatori, angrosiști, agenții guvernamentale și internaționale etc. Este foarte important să se analizeze situația lor în vederea cunoașterii cât mai bine a comportamentului lor, pentru a veni în întâmpinarea dorințelor lor.

4. Concurenții. Sunt agenții economici cu care intră în competiție orice întreprindere. Întrucât concurența este o luptă dură și se desfășoară nu numai cu mijloace economice, ci și extraeconomice, pentru fiecare întreprindere este absolut necesar să descopere (1, p.25-26): structura și amploarea concurenței, motivele reușitei concurenților importanți, precum și șansele de a-i învinge. Există două tipuri de concurenți față de care întreprinderile trebuie să adopte atitudini diferite:

– concurenți direcți, cei care satisfac aceleași nevoi ale clienților. Ei sunt mai ușor de identificat, dar lupta cu ei este costisitoare și de aceea pe termen lung supraviețuiesc doar cei puternici.

– concurenți indirecți, cei ce oferă un produs similar dar cu alte caracteristici, satisfac alte nevoi ale clienților. Sunt mai puțin amenințători, de obicei sunt nou-veniți sau produc înlocuitori, dar oricum nu trebuie ignorați, deși sunt mai greu de depistat.

5. Organismele publice reprezintă orice grupare care are un interes actual sau potențial cu impact asupra capacității organizaționale de atingere a obiectivelor întreprinderii. Sunt cunoscute mai multe tipuri de organisme, care înconjoară întreprinderea și o influențează direct:

– organisme financiare, care influențează capacitatea  întreprinderii de a obține fonduri bănești pentru desfășurarea activității și sunt reprezentate de societăți de investiții, companii de asigurări, acționari etc.

– instituțiile mass-media includ organizațiile care răspândesc știri, opinii prin: ziare, reviste, radio, televiziune etc.

– asociații ale cetățenilor reprezentate de organizații ale consumatorilor, grupurile ecologiste, grupuri ale minorităților.

– instituții guvernamentale față de care întreprinderea are obligații legale, cum sunt: organele vamale, de justiție etc.

– organisme publice locale, reprezentate prin organizații comunitare, reședințele vecinilor etc.

– atitudinea publică generală. Imaginea publică a întreprinderii are importanță mai ales în cadrul local. Atunci când imaginea are de suferit, apar un șir de efecte negative asupra activității întreprinderii.

Micromediul firmei este deosebit de important, de aceea cunoașterea și analiza elementelor sale componente este o prioritate al disgnosticului economico-financiar al firmei.

Macromediul întreprinderii este format din sistemul factorilor exogeni care acționează asupra întreprinderii indirect, prin intermediul elementelor micromediului, exercitându-și influența pe o arie largă și pe termen lung. Sunt factori de ordin general, pe care întreprinderea nu-i poate controla. Indiferent care ar fi gradul de influență, întreprinderea trebuie să aibă în vedere toți factorii, pentru a adopta o politică benefică sau pentru a preveni prin activitatea ei dificultățile, dar nu poate face aproape nimic pentru a influența macromediul. Macromediul include:

1. Mediul economic reprezintă spațiul în care activează întreprinderea: structura pe ramuri a economiei, nivelul de dezvoltare a economiei naționale în ansamblu și pe fiecare ramură în parte, gradul de ocupare a forței de muncă, situația financiar – valutară.  Constituie mediul concret în care întreprinderea activează, fiind definit atât de raporturile care apar în producția, repartiția, schimbul și consumul bunurilor materiale și serviciilor, cât și prin structurarea pe ramuri, subramuri și domenii de activitate.

2. Mediul demografic caracterizat de numărul populației, structura pe vârste și sexe, dimensiunea medie a unei familii, repartizarea teritorială, populația urbană și rurală. Analiza indicatorilor mediului demografic permite o evaluare corectă a dimensiunilor cererii la producția întreprinderii.

3. Mediul tehnologic se evidențiază prin invenții și inovații, produse noi, orientarea fondurilor destinate cercetării-dezvoltării, nivelul tehnic al utilajelor disponibile pentru a fi cumpărate, calitatea tehnologiilor care pot fi achiziționate, calitatea cercetărilor tehnice la care are acces, numărul brevetelor și licențele înregistrate, capacitatea creativ-inovativă a sistemului de cercetare-proiectare etc. Mediul tehnologic influențează în special asupra gradului de înzestrare tehnică și a ritmului modernizării produselor și tehnologiilor.

4. Mediul cultural caracterizează sistemul de valori, obiceiurile, tradițiile și normele de conviețuire în societate. Mediul cultural are o influiență substanțială asupra comportamentului consumatorilor, asupra segmentării piețelor, asupra comunicării întreprinderii cu piața. Factorii educaționali și în special învățământul contribuie direct la amplificarea nivelului de cultură și schimbarea mentalității membrilor societății, care se reflectă în relațiile întreprinderii cu piața, impunând o diversificare a politicii de piață.

5. Mediul politic influențează asupra activității întreprinderii prin structura societății, forțele politice și raporturile dintre ele, prin gradul de implicare a statului în economie, gradul de stabilire a climatului politic intern, zonal, internațional. Toate aceste elemente pot să stimuleze sau să frîneze activitatea pe care o desfășoară întreprinderea pe piața internă și internațională.

6. Mediul juridic îmbina reglementările de natură juridică prin intermediul cărora este vizată în direct activitatea întreprinderii. Legislația reglementează conduita în afaceri prin trei tipuri de legi: 1) legi menite să apere concurența; 2) legi care protejează cumpărătorul împotriva produselor necalitative, poluate fizic sau moral, precum și împotriva prețurilor prea mari; 3) legi care protejează interesele generale ale societății – îmbunătățirea calității vieții, conservarea mediului ecologic, conservarea resurselor naturale, protecția economiei și a pieții naționale.

7. Mediul natural a devenit o componentă a macromediului care nu mai poate fi ignorată, întrucât aspectele ecologice constituie restricții în calea dezvoltării întreprinderii atât prin reducerea resurselor puse la dispoziție, mai ales a celor neregenerabile și epuizabile, cât și prin nivelul poluării acceptabile. Astfel, orice întreprindere este obligată să folosească numai tehnologii nepoluante și să-și organizeze astfel activitatea încât să protejeze mediul ambiant și să combată degradarea lui.

Delimitarea celor două componente ale mediului extern (micromediu și macromediu) are mare importanță pentru activitatea firmei. Astfel, micromediul este relativ controlabil, pe când elementele macromediului sunt necontrolabile și nu pot fi influențate, dar trebuie cunoscute și, pe baza acestora, stabilite acțiuni de adaptare a întreprinderii la modificările mediului.

Evident, între aceste două componente ale mediului există strînse relații de interdependență.

20.2. Conceptul, rolul și structura mediului extern în activitatea firmei

O puternică influență asupra rezultatelor activității întreprinderii o exercită mediul extern în care aceasta activează și mecanismul lui de funcționare, precum și capacitatea întreprinderii de a se adapta la modificările mediului respectiv. De aceea, este necesară cunoașterea conținutului și a cerințelor mediului, a modificărilor cantitative și calitative apărute în sfera lui, pentru ca întreprinderea să se poată adapta la noua lui structură. Astfel, în activitatea oricărei firme, mediul său ambiant joacă un rol esențial în definirea strategiilor și obiectivelor sale. Realizarea obiectivelor întreprinderilor depinde de adaptabilitatea si flexibilitatea firmei în raport cu mediul.

Pentru a înțelege presiunile externe pe care le suportă firma, este necesară definirea mediului și evidențierea componentelor sale.

Mediul firmei poate fi definit ca fiind „un ansamblu de factori și forțe externe întreprinderii, care sunt în măsură să afecteze modul de dezvoltare al întreprinderii” (Phillip Kotler).

În concepția specialiștilor francezi, mediul ambiant al firmei constituie “ansamblul organizațiilor, actorilor și factorilor a căror existență influențează comportamentul și performanțele agentului economic”.

Mediul extern al unității economice poate fi definit drept “piața internă și externă în cadrul căreia firmele își oferă reciproc produse, servicii, lucrări, informații etc., colaborează între ele și deseori se confruntă, intrând în competiție” (prof. Pintilie).

Analiza structurii mediului extern al firmei se poate efectua luând în calcul mai multe criterii, dintre care cele mai importante sunt: natura elementelor componente; modul lor de influență (direct sau indirect) asupra activității întreprinderii.

Analiza mediului extern cuprinde următoarele elemente:

descrierea nivelului de evoluție a mediului ambiant;

evaluarea principalilor factori ai schimbării;

evaluarea diverselor modificări înregistrate la nivelul factorilor de influență.

Evaluarea mediului extern este una din primele etape ale procesului de planificare a activității economice. Aceasta permite identificarea schimbărilor, tendințelor, oportunităților și amenințărilor.

Întreprinderea recepționează din mediul extern resursele de care are nevoie, le utilizează în procese specifice, după care transferă aceluiași mediu diverse produse, servicii sau lucrări. În acest sens, întreprinderea este o componentă de bază a mediului extern, ca un sistem de intrări (din mediul extern) și ieșiri (către mediul extern). Prin intrări, întreprinderea se adaptează la mediul ambiant, iar prin ieșiri ea influențează acest mediu.

Interacțiunile multiple dintre firmă și mediul său extern au diferite forme, în dependență de tipul de mediu în care aceasta activează. Se evidențiază trei tipuri de mediu:

1. Mediul stabil. Schimbările în acest mediu sunt rare, de mică amploare și sunt ușor previzibile. Firma are timpul necesar și capacitatea de a se adapta la modificările intervenite. Acest mediu, însă, este întâlnit foarte rar în viața economică.

2. Mediul schimbător. Modificările sunt frecvente, de o amploare variată și, de obicei, previzibile. Deși este previzibil, mediul respectiv solicită firmei eforturi și costuri de adaptare.

3. Mediul turbulent. Modificările sunt foarte frecvente, de amploare variată cu influențe profunde asupra activității firmei și greu de anticipat. Acest mediu este caracterizat prin două dimensiuni: gradul de complexitate și gradul de instabilitate. Complexitatea mediului arată numărul de factori care afectează firma. Un mediu simplu este acela unde numărul factorilor este de 4-5. Un mediu complex este cel în care peste 10 factori au impact asupra firmei. Fiind greu de previzionat, modificările acestui mediu pun probleme serioase de adaptare a firmelor, deseori fiind amenințată existența lor.

În funcție de complexitatea factorilor, se evidențiază două tipuri de comportamente ale întreprinderii față de mediul ambiant:

Comportament pasiv, caracterizat prin așteptarea producerii modificării în cadrul mediului ambiant și încercarea de adaptare la provocările acestuia. Este cel mai întîlnit comportament la nivelul firmelor, dar nu toate se pot adapta la modificările respective.

Comportament activ, caracterizat prin anticiparea schimbărilor mediului extern. Acest mod de comportament, însă, necesită un management profesionist.

În calitatea sa de componentă a mediului, firma se află într-un contact permanent cu alte componente ale mediului ambiant. Firma intră într-un ansamblu de relații cu mediul său extern care sunt, prin natura și conținutul lor, de două feluri: relații de piață și relații de concurență.

Relațiile de piață. Din multitudinea de relații ale firmei cu mediul său extern, se evidențiază relațiile de piață. Piața, ca sistem de coordonare a activității economice a agenților economici, mijlocește legăturile multiple ale întreprinderii cu mediul ambiant. Studierea pieței constituie premisa și punctul de plecare în activitatea oricărei întreprinderi. Mecanismul pieței reprezintă pentru întreprindere o confruntare a situației prezente cu cea de perspectivă, o sursă de idei pentru porduse noi sau pentru modernizarea celor existente.

Relațiile întreprinderii cu piața vizează trei componente, și anume:

piața mărfurilor, unde firma apare în dubla ipostază de vînzător și cumpărător;

piața capitalului, unde firma apare în calitate de solicitant;

piața forței de muncă, unde firma apare în calitate de solicitant, cumpărător de forță de muncă.

Natura și dimensiunile relațiilor firmei depind de o serie de factori, cei mai importanți fiind cadrul economico-social, specificul pieței și caracterul firmei. Multitudinea relațiilor de piață ale firmei este determinată de:

obiectul relațiilor de piață – relații de vânzare-cumpărare, de transmitere și/sau recepție a informației. Relațiile de vânzare-cumpărare pot lua forme diferite și anume livrarea de mărfuri, achiziționarea de mărfuri și servicii, prestarea de servicii, închirierea, împrumutul, activități de intermediere. Principalele forme ale relațiilor de vânzare-cumpărare sunt:

relații precontractuale, care se realizează în principal prin negociere, comandă, cerere de ofertă;

relații contractuale, care au ca instrument principal contractul la care se adaugă o serie de activități ca: facturarea, livrarea, transportul, recepția și decontarea;

relații postcontractuale, ce apar în perioada de garanție și psotgaranție.

Relațiile de transmitere de informații au ca scop susținerea și concretizarea relațiilor de vânzare-cumpărare, realizându-se prin publicitate, relații publice și alte forme de promovare.

frecvența relațiilor de piață – relații permanente, periodice și ocazionale;

gradul de concentrare – relații concentrate și relații dispersate;

profilul agenților de piață – relații cu furnizorii și prestatorii de servicii, cu beneficiarii, cu instituțiile și cu mecanismele de stat.

Relațiile de concurență. Relațiile de concurență sunt cele care se stabilesc între firmă și ceilalți competitori. Acestea pot avea o intensitate diferită, în dependență de numărul și forța economică a firmelor, nevoile de consum și poziția deținută pe piață. În funcție de piața-țintă, concurența are două forme:

concurența directă – are loc între firme cu produse similare, orientate unor nevoi identice;

concurența indirectă – se desfășoară între firme care realizează produse diferite și se adresează unor nevoi diferite sau identice ale consumatorului final.

Relațiile între firmele concurente, desfășurate în condițiile respectării legislației în vigoare, reprezintă concurența loială. Atunci când reglementările legale sunt încălcate sau elucidate vorbim de concurența neloială. Principalele forme de concurență neloială sunt:

concurența ilicită – neachitarea taxelor și impozitelor pentru activitatea desfășurată;

concurența parazitară – utilizarea însemnelor de identificare ale unei firme fără a avea acordul acesteia;

concurența de dumping – vânzarea produselor la prețuri mai scăzute, sub nivelul costurilor;

discreditarea concurenților – lansarea de informații neadevărate în scopul prejudicierii imaginii.

În consecință, orice firmă trebuie să cerceteze, să cunoască și să valorifice condițiile mediului ambiant, pentru a se integra cât mai eficient în cadrul acestuia. Totodată, trebuie să fie conștientă că mediul extern aste parte componentă a existenței sale. Absența unei raportări permanente la condițiile de mediu poate fi fatală pentru orice firmă, indiferent de dimensiunea, de domeniul de activitate, de puterea sau succesul acesteia.

20.3. Obiectivele economice ale firmei în condițiile economiei de piață

În conditiile actuale întreprinderea nu se poate reduce la un organism simplu, care urmărește doar maximizarea profitului, ci este un organism complex, ce se confruntă cu o multitudine de obiective ce țin de strategia fiecărei întreprinderi.

Firmele au comportamente diferite în dependență de specificul mediului ambiant în care activează. O influiență substanțială asupra obiectivelor firmei are numărul firmelor și puterea lor economică de a influiența piața.

Pentru a determina multiplele forme de comportament al firmei trebuie să se ia în considerație următoarele momente:

Interesul și aspirațiile clientelei. Unii consumatori procură un anumit produs indiferent de nivelul prețului unitar, alții însă tind sa-l procure la un preț cât mai scăzut, deoarece nu dispun de venituri mari. Alți consumatori se orientează doar la calitatea înaltă a produsului. Prin urmare, consumatorii aceluiași produs formează segmente de piață diferențiate.

Libertatea de a acționa, interesele și aspirațiile producătorilor în calitatea lor de ofertanți. Firmele în activitatea lor se orientează nu numai la prezent, ci și la viitor. Aceasta înseamnă ca ele tind să îmbine interesele curente de asigurare a veniturilor cu interesul de dezvoltare și consolidare a poziției firmei pe piață, prin diverse căi și metode.

Reglementările juridice și normele social-morale, care impun sau favorizează anumite acțiuni sau comportamente din partea agenților economici.

Prezența întreprinderilor concurente, care își realizează oportunitățile oferite de aceiași piață. Ansamblul raportului de interacțiune în care intră agenții economici în lupta pentru asigurarea resurselor de aprovizionare și a pieței de desfacere formează sistemul relațiilor de concurență. În condițiile economiei de piață concurența apare ca o necesitate obiectivă, face parte din regulile de joc ale pieței. Mijloacele și instrumentele utilizate în relațiile de concurență se pot delimita în jurul produsului, prețului, promovării și distribuției. Pentru a asigura desfățurarea în bune condiții a activității economice, statul trabuie să asigure un cadru concurențial normal, care presupune existența următoarelor elemente:

autonomia întreprinderii;

libertatea de înființare a oricărui tip de întreprindere;

promovarea celor mai rentabile produse din punct de vedere al intereselor fiecărei firme;

reglementări economico-financiare egale pentru toți agenții economici, indiferent de forma de proprietate;

formarea liberă a prețurilor;

stabilitate prin reglementări bugetare pe piața externă;

măsuri pentru favorizarea participării pe piața extrabugetară;

reglementări clare pentru sancționarea prin instanțele juridice a firmelor nerentabile.

Dirijarea activității firmei prin decizii. Pentru ca decizia să fie optimă, trebuie respectate următoarele elemente:

a) un obiectiv economic care să se poată cuantifica;

b) un volum mare de informații care să reflecte adecvat fenomenele și procesele economice;

c) un aparat avansat de investigare și de prelucrare a datelor care ar asigura rașionalitatea alegerii.

Bibliografie

http://www.scritub.com/economie/ESENTA-SI-COMPONENTELE-MEDIULU125179621.php

http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/sica/3.htm

Introduction to export market research, editată de Centrul de Comerț Internațional UNCTAD/GATT – trad.în l.rom. sub egida Asoc. Română de Marketing, AROMAR, București, 1990, p.25-26

1. Cornescu V. Managementul, Bazele generale, Editura Actami 1998
2. Nicolescu O.,Management, Ed. Economică, București 1999
3. Burduș E. Fundamentele managementului organizației, Ed. Economică, București 1999 
4. Harnău S, Marketing ,Chișinău 2003
5. O. Nicolescu & I. Verboncu- " Fundamentel e managmentului organizatiei « Ed,Universitara » 2008
6. Conf.univ.dr. Laurentiu-Dan ANGHEL- Curs de Marketing- online 

http://www.svedu.ro/curs/ei/c2.html / STRATEGII ECONOMICE ALE ÎNTREPRINDERII

http://www.scritub.com/economie/OBIECTIVELE-ECONOMICE-ALE-FIRM2336192217.php

CAPITOLUL 12: STRATEGII ECONOMICE ALE ÎNTREPRINDERII

1. Importanta strategiilor economice pentru activitatea întreprinderii.

Într-o economie de piata, o întreprindere îsi desfasoara activitatea în conditiile unei puternice competitii atât pe piata interna cât si pe cea externa. Pentru a-si realiza obiectivele propuse ea trebuie sa-si desfasoare activitatea pe baza unei strategii economice proprii, bine fundamentate sub raport tehnic si economic.

Conducerea si organizarea actitivatii întreprinderii pe baza unei strategii economice capata o importanta crescânda ca urmare a faptului ca pe plan mondial s-au realizat mari progrese în teoria managementului privind aplicarea unor concepte moderne si noi mutatii pe piata interna si externa.

Importanta si necesitatea crescânda a adoptarii unei strategii economice este determinata de actiunea puternica a unor factori dintre care cei mai importanti sunt:

1. accentuarea competitiei între firme pe pietele interne si externe, competitie în care intra si firme apartinând tarilor în curs de dezvoltare;

2. aparitia si extinderea unor tehnologii moderne cum sunt sistemele flexibile si robotizarea sistemelor tehnologice care au dus la cresterea calitatii produselor, reducerea costurilor si la scurtarea termenelor de punere pe piata a unor noi produse;

3. cresterea considerabila a calitatii produselor oferite pentru piata, ceea ce a condus la ridicarea exigentelor consumatorilor în ceea ce priveste calitatea;

4. aplicarea de catre unele întreprinderi a unor strategii avansate de prelucrare, ceea ce a condus la cresterea productivitatii muncii si la reducerea costurilor;

5. extinderea folosirii calculatoarelor în cadrul managementului productiei, ceea ce a dus la optimizarea deciziilor si la cresterea performantelor pe plan economic si tehnic.

Tinând seama de actiunea tot mai puternica a acestor factori, o strategie economica are rolul dfe a defini prin obiective cât mai precise, directiile de desfasurare a activitatii firmei, astfel încât aceasta sa realizeze o crestere a competitivitatii.

O buna strategie economica trebuie sa satisfaca urmatoarele exigente:

1. sa permita o confruntare eficienta a întreprinderii cu altele similare în cadrul unui proces economic concurential si în conditiile unui mediu în permanenta evolutie;

2. sa faca fata cu succes, prin produse noi sau modernizate, exigentelor sporite ale consumatorilor sub raportul calitatii si al preturilor;

3. sa realizeze o perfectionare continua a structurilor existente astfel încât acestea sa fie cât mai bine adaptate noilor exigente impuse demodificarile care survin în tehnologii, pe pietele de desfacere si cerintele crescânde ale consumatorilor.

2. Definirea conceptelor de strategie economica si politica economica.

Strategia economica reprezinta un concept complex care defineste ansamblul obiectivelor pe care conducerea unei unitati economice îsi propune sa le realizeze, obiective stabilite pe baza de studii, cercetari stiintifice si prognoze, actiuni ce trebuie întreprinse pe diferite orizonturi de timp si modul de alocare a resurselor în vederea mentinerii competitivitatii si a dezvoltarii viitoare. Din definirea acestui concept rezulta ca stabilirea obiectivelor reprezinta o componenta de baza a strategiei economice. Obiectivul reprezinta, deci, acea componenta a strategiei economice care stabileste ce îsi propune sa realizeze o unitate economica în cadrul unui anumit orizont de timp.

Pentru a-si atinge scopul, un obiectiv trebuie sa fie precis formulat, cuantificabil si masurabil. În raport cu orizontul de timp stabilit, obiectivele pot fi:

– pe termen scurt,

– pe termen mediu,

– pe termen lung.

În raport cu nivelul si extinderea influentei pe care o exercita asupra activitatii, ele pot fi obiective stabilite pentru nivelul organizatiei superioare, obiective cu caracter divizionar sau cu caracter departamental.

Pentru punerea în aplicare a unei strategii economice se stabilesc anumite politici economice.

Prin politica economica se întelege acea componenta a strategiei prin care se precizeaza actiunile care trebuie întreprinse pentru punerea în aplicare a strategiei pe orizonturi de timp mai mici si limitele în cadrul carora trebuie realizate obiectivele.

Pentru a putea fi elaborata în mod corect o strategie economica trebuie sa defineasca clar 4 componente de baza:

1. sfera de aplicare a strategiei economice sau directiile în care urmeaza sa-si desfasoare activitatea întreprinderile;

2. desfasurarea resurselor reprezinta acea componenta care precizeaza modul în care întreprinderea îsi va utiliza resursele de munca, materiale si banesti pentru realizarea obiectivelor propuse;

3. caracteristica distinctiva defineste domeniul de activitate sau activitatile în care, potrivit strategiei, întreprinderea trebuie sa exceleze;

4. sinergia reprezinta acea componenta a strategiei care defineste modalitatile de crestere a capacitatii productive a fiecarei componente a unui ansamblu de activitati printr-o judicioasa structurare si interactiune a acestora. Realizarea efectului de sinergie duce la aparitia unor calitati superioare sumei aritmetice a calitatii elementelor componente.

3. Tipologia strategiilor economice.

Strategiile economice se clasifica dupa urmatoarele criterii:

1. În raport cu nivelul de adaptare:

a) strategie la nivel de organizare superioara. Se stabileste pentru ansamblul întreprinderilor care se afla sub conducerea acesteia, indiferent de ramura economica din care face parte;

b) strategie de afaceri la nivel de întreprindere defineste modul în care o întreprindere intra în competitie pentru o perioada data;

c) strategia functionala se elaboreaza pentru diferitele activitati functionale ale întreprinderii, de regula pe perioade mai scurte. Ca strategii functionale: strategia de marketing, de personal, de finante, pe productie si strategii elaborate pe produse si pe tipuri de consumatori.

2. În raport cu dinamica obiectivelor propuse:

a) strategii economice de redresare, care se elaboreaza la nivelul acelor întreprinderi care se afla în prag de faliment din cauza diferitelor dificultati;

b) strategii de consolidare care se recomanda a fi utilizate de acele întreprinderi care au devenit fiabile sau care se mentin într-o stare de echilibru fragil;

c) strategii economice de dezvoltare se elaboreaza de catre întreprinderile viabile din punct de vedere economic, ce dispun de conditii si de capacitatea necesare pentru extinderea viitoare a activitatii.

3. În raport cu scopul urmarit:

a) strategii inovationale,

b) strategii de piata,

c) strategii pe produse.

4. Strategiile economice se mai pot clasifica si în raport cu sfera de cuprindere, caz în care se pot deosebi:

– strategii globale,

– strategii partiale.

5. În raport cu gradul de interdependenta:

– strategii independente, caracterizate prin faptul ca organele de conducere îsi fixeaza obiectivele de dezvoltare fara restrictii din partea altor organizatii;

– strategii integrate, care trebuie sa tina seama de liniile directoare ale strategiei economice stabilite la nivelul organizatiei superioare din care face parte.

În cadrul strategiilor economice un loc important îl au strategiile economice de dezvoltare dat complexitatii lor si a efectelor pe care le au asupra activitatii economice de perspectiva a întreprinderii.

Prin strategie economica de dezvoltare se întelege acel tip de strategie care defineste obiectivele de dezvoltare viitoare a întreprinderii, modul de alocare a resurselor si actiunile ce trebuie întreprinse pe orizonturi de timp bine precizate, tinând seama de accentuarea competitiei pe diferitele piete si de cerintele asigurarii unei anumite rentabilitati pentru activitatile desfasurate.

Elaborarea unei strategii economice de dezvoltare reprezinta rezultatul unui proces de conducere strategica la nivelul întreprinderii.

Prin proces de conducere strategica se întelege un ansamblu de activitati desfasurate la nivelul conducerii superioare a întreprinderii, ce are ca obiectiv adoptarea unui set de decizii si prevederea unor operatiuni pe un orizont mai mare de timp prin care sa se asigure stabilirea misiunii întreprinderii, a obiectivelor de realizat, elaborarea strategiilor de dezvoltare, în raport cu procesul evolutiv pr care îl înregistreaza activitatea întreprinderii.

4. Model de elaborare a unei strategii economice.

Elaborarea unei strategii economice reprezinta un proces complex si dinamic ce necesita numeroase analize cu caracter cantitativ sicalitativ, o foarte buna cunoastere a factorilor cu caracter intern si extern ce pot influenta activitatea întreprinderii.

Ea presupune studierea evolutiei viitoare a cerintelor pe diferitele piete si o buna documentare privind prognoza evolutiilor tehnologiilor, a produselor, a vietii economice, politice si sociale. Elaborarea unei strategii economice se face prin parcurgerea a 4 etape la care se adauga activitatea finala de evaluare si control a strategiei:

1. prima etapa – analiza situatiei curente necesita o identificare a misiunii întreprinderii iar în raport cu aceasta o identificare a strategiei trecute si prezente. Prin identificarea strategiei trecute si prezente trebuie sa se constate daca acestea au fost aplicate corect si daca au corespuns sau nu obiectivelor stabilite;

2. examinarea perspectivelor pentru viitor, prin care se stabilesc obiectivele pe termen lung ale întreprinderii. În acest scop se analizeaza factorii din mediul înconjurator si situatia interna care sa ofere informatiile necesare si sa se asigure pe aceasta baza stabilirea obiectivelor pe termen lung;

3. elaborarea unui set de alternative strategice pentru viitor si alegerea strategiei de urmat. Consta în elaborarea unui set de alternative strategice posibile, compararea lor cu obiectivele prioritare fixate si adoptarea pe aceasta baza a strategiei economice de aplicat;

4. punerea în practica a strategiei economice adoptate necesita stabilirea strategiilor functionale ce urmeaza a fi adoptate si precizarea masurilor prin care sa se actioneze asupra factorilor de natura organizatorica pentru a se crea conditiile cele mai bune si punerea în functiune a strategiei adoptate. Un rol important în aplicarea cu succes a strategiei economice adoptate îl are activitatea de evaluare si de control a strategiei.

Evaluarea strategiei trebuie sa se faca pe baza unor criterii obiective prin care sa se stabileasca compatibilitatea, consonanta, avantajul aplicarii, fezabilitatea.

Controlul aplicarii strategiei economice trebuie sa se efectueze cu regularitate si are rolul de a evidentia: lipsurile existente în aplicarea ei si adoptarea de masuri pentru redresarea situatiei.

5. Planul – instrumentul de concretizare si realizare a strategiei economice.

La nivelul unitatilor economice desfasurarea organizata a actiunilor prevazute si aplicarea cu succes a strategiei economice adoptate necesita o anumita activitate de planificare. Planificarea reprezinta o functiune de baza a managementului ce trebzuie efectuata la un nivel stiintific corespunzator, folosind metode si tehnici de lucru adecvate. A planifica înseamna a concretiza în documente scrise cu caracter imperativ prevederile strategiei si politicii adoptate pentru o anumita perioda sub forma de indicatori cantitativi si calitativi, termenele la care acestea trebuie realizate, resursele ce trebuie alocate pentru îndeplinirea lor, sarcinile concrete care revin executantilor la nivel de conducere si compartimente functionale, masurile ce trebuie aplicate pentru crearea conditiilor necesare si modul de urmarire si control al felului cum sunt îndeplinite prevederile pe toate nivelele ierarhice.

Planificarea economica se concretizeaza într-un ansamblu de planuri care devin instrumente esentiale în activitatea de conducere si organizare. Prin plan se întelege documentul elaborat sub o anumita forma scrisa pe baza unei metodologii bine precizate, prin care se concretizeaza prevederile strategiei economice, luata în ansamblul ei sau pe diferite componente si se precizeaza sarcinile care revin compartimentelor de productie si functionale pe anumite perioade de timp.

Planificarea economica are un caracter complex iar definirea ei sub diferite aspecte necesita o clasificare dupa mai multe criterii:

1. În raport cu gradul de institutionalizare si de formalizare:

– formala,

– informala.

2. Dupa orizontul de timp la care se refera:

– pe termen lung sau de perspectiva,

– curenta – ce poate fi pe termen scurt sau foarte scurt.

3. În raport cu nivelul la care se realizeaza:

– la nivel de organizatie superioara

– la nivel de întreprindere.

4. În raport cu gradul de importanta a indicatorilor stabiliti si cu orizontul de timp la care se refera acestia se poate deosebi:

– strategica,

– tactica.

Prognoza strategica se realizeaza de regula la nivelul conducerii de vârf pe termen lung si concretizeaza obiectivele strategiei economice adoptate.

Prognoza tactica concretizeaza actiunile si activitatile la nivelul unei unitati economice sunt reunite si definite prin termenul de planificare interna de întreprindere.

Aceasta planificare interna are doua componente aflate într-o strânsa interdependenta:

– prognoza tehnico-economic, care are ca obiectiv stabilirea principalilor indicatori cantitativi si calitativi pe toate domeniile de activitate;

– prognoza operatica – reprezinta acea parte a prognozei interne de întreprindere care are ca obiectiv elaborarea programelor de activitate pe diferite verigi structurale si pe diferite unitati de timp.

În conditiile unei economii de piata, întreprinderea îsi organizeaza activitatea fie dupa sistemul productiei pe stoc, fie dupa sistemul productiei pe baza de comenzi.

În astfel de cazuri, punctul de plecare în elaborarea planului economic îl constituie rezultatele obtinute pe baza efectuarii prognozelor de vânzari, prin studierea pe cale probabilistica a cererii pentru produsul întreprinderii.

Pe baza rezultatelor programului pe termen scurt si lung se face o estimare a produsului ce s-ar putea vinde, iar în functie de aceasta se determina indicatorii privind productia ce urmeaza a fi realizata.

În functie de aceasta productie se calculeaza resursele de munca si de materiale necesare, se dimensioneaza ansamblul indicatorilor economici si se fac ajustarile necesare tinând seama de capacitatea de productie si de resursele de munca si materiale existente. În conditiile în care întreprinderea actioneaza în cadrul economiei de piata, elaborarea planului economic tine seama de un grafic de productie director, elaborat în prealabil, care stabileste grupele de produse ce urmeaza a se executa, cantitatea si datele de executie, în functie de comenzile existente si de rezultatele prognozelor cererii de produse.

http://www.svedu.ro/curs/ei/c12.html