Implementarea în Practica Educatională a Educatiei Muzicale

CUPRINS

Introducere………………………………..pag.

Capitolul I. Comunicarea

I.1. Noțiuni generale

I.2. Elemente ale comunicării

I.3. Comunicarea didactică

Capitolul II. Forme ale comunicării

II.1. Generalități

II.2. Comunicarea verbală

II.3. Comunicarea paraverbală

II.4. Comunicarea nonverbală

Capitolul III. Comunicarea muzicală

III.1. Noțiuni de comunicare muzicală

III.2. Comunicare muzicală din perspectiva educațională

III.3. Comunicarea muzicală-nonverbală

III.4. Comunicarea muzicală-fundament psihologic al educației muzicale

IIII.5. Mijloace dirijorale:

-mâna;

-fața umană;

-corporalitatea;

-comunicarea verbală.

Capitolul IV. Implementarea în practica educațională a educației muzicale

IV.1. Chestionar – Comunicare muzicală

IV.2. Analiza răspunsurilor obținute în urma distribuirii chestionarului

Concluzii

Biografie

Anexe

INTRODUCERE

Tema aleasă propune analizarea comunicării ca și formă de interacțiune socio-umană, abordând în detaliu comunicarea nonverbală prin intermediul muzicii și al educației muzicale.

Într-o lume dominată de diferite forme de comunicare, de la cele mai simple, directe, până la unele extrem de complexe, indirecte, printre competențele extrem de importante pe care trebuie să le avem și să le transmitem elevilor noștri, se numără și aptitudinea de a comunica și de a beneficia de efectele acestui proces.

Comunicarea este un cuvânt care se află pe buzele fiecăruia dintre noi. Putem afirma că persoana umană este identificată cu comunicarea. Procesul comunicării este întotdeauna schimbător. Nu doar actul de comunicare reprezintă un proces, ci fiecare parte o influențează pe cealaltă în fiecare clipă.

Muzica înseamnă prin definiție trăire emoțională complexă, expresivitate, comunicativitate în oricare dintre cele trei mari ipostaze ale actului artistic: creație, interpretare și receptare a operei de artă.

Prin intermediul muzicii, oamenii comunică între ei, transmițându-și nu numai elemente de cunoaștere, dar și idealuri, concepții general umane, muzica, alături de celelalte arte, contribuind la unirea dintre oameni, la comunicarea lor spirituală. Emoțiile și sentimentele se exprimă prin anumite înălțimi, intensități și prin alte elemente componente ale limbajului muzical. Este cert faptul că muzica exprimă stări afective și decodificarea ei implică in primul rând afectivitatea, dublată de o activitate intelectuală, rațională și senzorială.

Muzica reprezintă un mijloc de comunicare aparte între oameni, precum între om și univers, având scopuri și misiuni precise în cadrul colectivităților umane. Muzica este cel mai fidel însoțitor al omului, de la naștere până la moarte, fiind considerat un mijloc de primă importanță în cultivarea spirituală a omului, cultivare realizată prin intermediul educației.

Muzica știe a se ruga și la nevoie a blestema. Știe toate nuanțele râsului și ale surâsului. Ea suspină și se exaltă. Plânge și se enervează. Bucuria ei este exuberantă sau discretă; entuziasmul ei este nemărginit și tristețea ei este infinită.

Având în vedere că muzica este un neprețuit refugiu al sufletelor, demonstrându-se aceasta prin vibrația adâncă a celor care ard în timp și peste timp în focul viu al muzicii, indiferent de mersul implacabil al istoriei sau de transformarile inerente ale societății, muzica va rămâne liantul inefabil și etern al sufletelor umane.

Lucrarea cuprinde patru capitole: noțiuni generale despre comunicare, forme ale comunicării, comunicarea muzicală și implementarea în practica educațională a educației muzicale.

Tema aleasă este structurată în două mari părți: partea teoretică și partea practică.

În partea teoretică, comunicarea este analizată și sintetizată prin prisma literaturii de specialitate din domeniu. Conținutul teoriei comunicării cuprinde principalele elemente ale comunicării, descrie tipurile și formele de comunicare și abordează în detaliu comunicarea muzicală ca și instrument educațional.

În baza elementelor teoretice analizate, în partea practică am realizat un studiu de caz pentru implementarea comunicării muzicale în cadrul educației școlare în general și a educației muzicale în special.

La finalul lucrării sunt expuse concluzii cu privire la aspectele teoretice și practice analizate.

CAPITOLUL I

Comunicarea

I.1. Noțiuni generale

Etimologic, conceptul de comunicare provine atât din latinescul “comunis”, însemnând stăpânit în comun, a face ca un lucru să fie comun, dar și din latinescul “comunico”, însemnând a uni, a impărtăși, de unde și cuvântul bisericesc cuminecare sau împărtășire.

Robert Ross, atunci când încearcă să ofere o definiție proprie a comunicării, remarcă un fapt deosebit de important: nu doar că actul de comunicare reprezintă un proces, ci și că “fiecare parte o influențează pe cealaltă în fiecare clipă, procesul comunicării fiind întotdeauna schimbător, dinamic și reciproc”. Chiar dacă la o primă vedere definirea comunicării ar putea părea un act simplu, în realitate, tocmai vasta întindere a conceptului și cotidianul practicii comunicaționale ridică probleme, delimitările terminologice relevându-se în fapt drept un proces destul de complex și de laborios. Trecând în revistă numeroase definiții, McOuail, citându-l pe Dante, a precizat cincisprezece astfel de formulări, în încercarea de a oferi o definire completă, fiecare dintre ele punând accentul asupra unui alt aspect sau unei alte componente:

-,,simboluri, vorbire, limbaj;

-înțelegerea-receptarea, nu transmiterea mesajelor;

-interacțiune, relație-schimbul activ și orientarea;

-reducerea incertitudinii-ipotetică dorință fundamentală, care duce la căutarea de informație în scopul adaptării;

-procesul-întreaga secvență a transmiterii;

-transfer, transmitere-mișcare conotativă în spațiu și timp;

-legătura, unirea-comunicarea în ipostaza de conector, de articulator;

-trăsături comune-amplificarea a ceea ce este împărtășit sau acceptat de ambele părți;

-canal, purtător, ruta -o extensie a “transferului”, având ca referință principală calea sau “vehiculul” (sistem de semne sau tehnologie);

-memorie, stocare-comunicarea duce la acumularea de informație și putem să “comunicăm” astfel de depozite informative;

-răspuns discriminatoriu-accentuarea acordării selective de atenție și a interpretării;

-stimuli-accentuarea caracterului mesajului în cauză, a răspunsului sau a reacției;

-intenție-accentuează faptul că actele comunicative au un scop;

-momentul și situația-acordarea de atenție contextului actului comunicativ;

-putere-comunicarea văzută ca mijloc de influență ”.

Una din definițiile cele mai cuprinzătoare numește comunicarea ca fiind un schimb interacțional între cel puțin doi indivizi situați social, schimb care se realizează prin utilizarea de semne verbale și nonverbale, fiecare individ putând fi, pe rând sau exclusiv, producător sau consumator al mesajului. Comunicarea este un circuit care se autoedifică și autoreglează permanent, pe când informarea ține mai mult de reguli statornicite. În cazul unui proces de comunicare, interlocutorii creează și inventează nu numai conținuturi, dar și procese, reguli, procedee și modalități ale schimbului lor. Inteligența consumată în comunicare este mai ales de ordin strategic, pe când cea subordonată informării este mai curând de ordin logic.

Educația se realizează preponderent prin comunicare, în mentalitatea și comportamentul personalității celor ce sunt educati. Intervenția educativă, spunea Constantin Sălăvăstru, vizează “orice act uman prin intermediul căruia se realizează o anumită influență asupra unui individ, influență capabilă să determine o anumită reacție a acestuia, o anumită modificare a personalității sale. Aceste modificări pot afecta toate dimensiunile personalității: intelectivă, afectivă, atitudinală, comportamentală, acțională și ele constituie adevărate mărci ale oricărei acțiuni umane ce se dorește a fi categorisită drept formă de intervenție educativă “.

Încercările de definire ale comunicării sunt multe și uneori divergente. Totuși, concluzia ce poate fi extrasă din toate definițiile existente se referă la faptul că ,,procesul de comunicare umană reprezintă esența legăturilor interumane exprimată prin capacitatea de a descifra permanent sensul contactelor sociale realizate cu ajutorul simbolurilor și a semnificațiilor social-generale. Rezultă că prin intermediul procesului de comunicare urmărim: să fim receptați, să fim înțeleși, să fim acceptați, să provocăm o reacție: schimbare de atitudine sau comportament”.

I.2. Elemente ale comunicării

În cadrul comunicării întâlnim, mai multe elemente:

– emițătorul, este un individ, un grup sau o organizație care posedă o informație mai bine structurată decât receptorul; o motivație (stare de spirit); un scop explicit (alăturat mesajului) și unul implicit (motivul transmiterii mesajului, uneori necunoscut receptorului);

– receptorul este, de asemenea, un individ, un grup sau organizație – căruia îi este adresat mesajul sau intra în posesia sa în mod întâmplător; primește mesajul într-un mod conștient și/sau subliminal;

– mesajul, îl constituie ansamblul format din informații obiective, judecăți de valoare care privesc informațiile, judecăți de valoare și trăiri personale în afara acestor informații etc.; de fapt mesajul include datele, informațiile transmise și cadrul de simboluri prin care se oferă un înțeles specific, particular acestor date, informații;

– decodarea, presupune descifrarea sensului mesajului primit, fiind operațiunea corespunzătoare codării, la nivelul receptorului de această dată;

– feedback-ul, element important al comunicării; ne arată măsura în care mesajul a fost înțeles, crezut și acceptat. Feedback-ul în calitatea sa de informație trimisă înapoi la sursă, poate fi pozitiv (atunci când îndeplinește un rol de motivare) sau negativ (când urmărește un rol corector), imediat sau întârziat;

– canalul de comunicație, reprezintă calea care permite difuzarea mesajului. In sens larg, el definește totalitatea posibilităților fizice de comunicare, iar în sens restrâns, este vorba de modul de structurare a comunicărilor în cazul unui colectiv relativ la distribuția în spațiu a persoanelor;

– contextul comunicării, reprezintă cadrul fizic și psihosocial în care comunicarea are loc. Contextul comunicării este influențat de factori precum contextul fizic; contextul psihosocial; proximitatea (distanța dintre emițător și receptor); similaritatea (dată de interese, credințe, activități și scopuri comune) si apartenența de grup.

I.3. Comunicarea didactică

Indiferent de modul de abordare (ca act, sistem, cod sau mijloc) comunicarea stă la baza organizării și evoluției sociale, influențând raporturile pe orizontală și pe verticală între oameni, fiind considerată drept cea mai importantă competență socială, cu implicații în manifestarea și dezvoltarea celorlalte. Comunicarea educațională este cea care mijlocește realizarea fenomenului educațional în ansamblul său. Acest tip de comunicare constituie baza procesului de predare-asimilare a cunoștințelor în cadrul instituționalizat al școlii și între parteneri cu status-roluri determinante: profesori-elevi.

În literatura pedagogică se consideră că esența procesului de predare-învațare este comunicarea. Devin astfel prioritare activitățile de vorbire și ascultare, iar cei doi agenți ai procesului de educație, profesorul și elevul, sunt legați printr-un sistem de comunicare reciprocă. Ca urmare și evaluarea eficienței muncii instructiv-educative va ține cont de criteriile derivate din comunicare.

Comunicarea didactică se referă la transmisia și schimbul de informații dintre educator și elev și invers, la circulația de impresii, trăiri afective, judecăți de valoare, comenzi, cu scopul de a îmbogăți sfera cunoștințelor, pentru a determina modificări comportamentale.

Comunicarea didactică este prin specificul său o formă de comunicare preponderent verbală ce domină activitatea de predare-învațare și care reflectă în egală măsură calitățile programelor școlare, calitățile statutare ale emițătorului (de obicei cadrul didactic), calitățile receptorului (școlar). În același timp, comunicarea verbală este specific umană și are formă orală și/sau scrisă. Comunicarea didactică utilizează canalul auditiv și/sau vizual¸ apelează la cuvânt pentru a codifica și transmite informația¸ permite formularea, înmagazinarea și transmiterea unor conținuturi diverse și complexe. Comunicarea se prezintă ca un proces dinamic, în cursul căruia unele strategii se înlocuiesc cu altele, conducându-i pe interlocutori la deplasarea unuia spre celălalt. În cazuri bine determinate, se admit chiar și schimburile de statut comunicațional. Chiar și atunci când comunicarea pare unidirecțională, de la profesor la elev, de pildă, ea nu este univocală întrucât, simultan cu fluxul informațional principal, va lua naștere un flux adiacent, important prin funcționalitate și consecințe, cel al feedback-urilor care reglează comunicarea. Această retroacțiune este atât de importantă încât, uneori, daca nu se ține cont de ea, întregul releu informațional se poate bloca. Dacă profesorul nu decriptează la timp reacțiile elevilor săi și nu-și reglează la timp conduita comunicațională, întreaga activitate educațională poate fi compromisă. Orice comunicare realizează un circuit închis, iar, ca să se deschidă, comunicarea trebuie să fie bilaterală. De altfel, expresia comunicare unilaterală este un nonsens. Actul informativ poate fi unilateral, dar comunicarea niciodată. Profesorul nu informează, ci comunică. Informațiile sale variază ca amplitudine și profunzime în funcție de informațiile primite de la elevi, care își dau seama de ceea ce așteaptă ei sau sunt în stare să întâmpine. Profesorul este un rezonator, ca și elevul, de altfel.

“Comunicarea înglobează acele fluxuri informaționale, intenționate sau nu, verbale ori nonverbale, profilând un univers de discurs pluridirecțional, multicanal și polisemantic”. Comunicarea pedagogică reprezintă un transfer complex, multifazal și prin mai multe canale ale informațiilor între două entități ce-și asumă simultan sau succesiv rolurile de emițători și receptori, semnificând conținuturi dezirabile în contextul procesului instructiv-educativ.

Comunicarea pedagogică presupune o interacțiune de tip feedback, privind atât informațiile explicite, cât si cele adiacente. Noțiunea de comunicare implică o anumită reciprocitate, fiind mai generală și mai completă decât informarea, pe când aceasta din urmă nu este decât o varietate sau o latură a comunicării. Comunicarea presupune o procesualitate circulară, care se înscrie într-o anumită contemporaneitate de care se ține cont și care, la rândul ei, o modelează.

O posibilă definire a comunicării didactice se poate structura pe ideea că aceasta este o comunicare instrumentală, direct implicată în susținerea unui proces sistematic de învățare. Se remarcă faptul că nu apar restricții de conținut (învățarea poate fi în egală măsură centrată pe dobândirea de cunoștințe, deprinderi, motivații, atitudini, etc.), de cadru instituțional (poate exista comunicare didactică și în afara procesului de învățământ, în diversele forme ale educației nonformale și informale) sau privitoare la parteneri. Nu prezența “personajelor” profesor-elev dă unei comunicări caracterul didactic, ci respectarea legităților presupuse de un act sistematic de învățare. Astfel, comunicareă didactică poate apărea între diferiți alți “actori”: elev-elev, manual-elev, carte-persoană care învață, instructor-instruiți, etc. condiția este ca “personajul-resursă” să depășească statutul de informator.

O serie de sublinieri asupra comunicării didactice, sublinieri ce se dovedesc extrem de utile, realizează Luminița Iacob:

-“astăzi, actul comunicării este văzut ca o unitate a informației cu dimensiunea relațională, aceasta din urmă fiind purtătoare de semnificații, contextualizând informația; de pildă, o informație verbal imperativă (vino!, citește!, spune!), în funcție de situație și de relația dintre actorii comunicării, poate fi: poruncă, provocare, îndemn, sugestie, ordin, sfat, rugăminte, renunțare, etc.;

-perspectiva telegrafică asupra comunicarii este înlocuită de modelul interactiv, care analizează actul educativ ca o relație de schimb între parteneri care au fiecare, simultan, un statut dublu-emițător și receptor; ca urmare, atribuirea mai veche a rolului de emițător profesorului și a celui de receptor elevilor devine discutabilă;

-analiza exclusivă a informațiilor codificate prin cuvânt și, implicit, concentrarea pe mesajele verbale pierd tot mai mult teren în fața cercetarii diversității codurilor utilizate (cuvânt, sunet, gest, imagine, cinetică, etc.) și a acceptării multicanalității comunicării (vizual, auditiv, tactil, olfactiv, etc.); în ansamblul său, comportamentul interlocutorului are valoare comunicativă;

-comunicarea, ca formă de interacțiune, presupune câștigarea și activarea competenței comunicative, care este deopotrivă aptitudinală și dobândită; absența acesteia sau prezența ei defectuoasă explică eșecul sau dificultățile pe care profesorii, unii dintre ei foarte bine pregătiți științific, le au în activitatea curentă; a fi profesor înseamna nu numai a poseda cunoștințe de specialitate, dar și capacitatea de a le transpune și traduce didactic, adică posibilitatea de a ști ce, cât, cum, când, în ce fel, cu ce, cui oferi”.

Schema oricărei comunicări, ca ansamblu al aspectelor care concură la realizarea ei, cuprinde: factorii (personajele) comunicării; distanța dintre aceștia și dispoziția așezării lor. Ambele sunt importante pentru precizarea particularităților canalului de transmitere a mesajului; cadrul și contextul instituțional al comunicării, ceea ce imprimă, automat, un anumit tip de cod: oficial, mass-media, colocvial, didactic, secret; situația enunțiativă (interviu, dezbatere, lecție, sesiune științifică, etc.); repertoriile active sau latente ale emițător-receptorilor; retroacțiunile practicate; elementele de bruiaj (zgomotele).

Este evident că pentru fiecare dintre acestea, comunicarea în clasă are specificul său, determinat de cadrul instituțional în care se desfașoară și de logica specifică activității dominante-învățarea (ca modalitate esențială de instruire și educare).

Comunicarea educațională sau pedagogică este cea care mijlocește realizarea fenomenului educațional în ansamblul său. Față de aceasta, comunicarea didactică apare ca formă particulară, obligatorie în vehicularea unor conținuturi determinate, specifice unui act de învațare sistematică, asistată. Din perspectiva educației formale, comunicarea didactică constituie baza procesului de predare-asimilare a cunoștințelor în cadrul instituționalizat al școlii și între parteneri cu status-roluri bine determinate: profesori-elevi, etc.

Atât comunicarea educațională cât și cea didactică pot fi considerate ca fiind norme specializate ale fenomenului extrem de complex și dinamic al comunicării umane.

Ideea interpretării comunicării didactice este una din resursele majore ale procesului instructiv-educativ. Ea se înscrie în cadrul conținuturilor latente ale procesului formativ, fiind, prin maniera și nivelul realizării sale, o sursă de potențare sau diminuare a conținuturilor formale. Perceperea tot mai exactă a potențialului și ponderii pe care actul educativ îl joaca în cadrul didactic, este susținută de ideea că astazi, proiectarea și managementul comunicării apar ca principii de bază ale designului educațional.

Profesorul cu vocație stie că a fi preocupat de conștientizarea, supravegherea și îmbogățirea conduitei sale comunicative este o cerință elementară, mai ales pentru că “nu tot ce intenționăm reușim să spunem, nu tot ce spunem se aude, nu tot ce se aude se și înțelege, se înțelege și ce nu spunem, iar ceea ce se înțelege nu depinde numai de noi ce devine”.

CAPITOLUL II.

FORME ALE COMUNICĂRII UMANE

II.1. Generalități

În sistemul lumii vii, comunicarea atinge, în forma sa umană, un punct de maxim. Se are în vedere atât complexitatea procesului, formele, conținuturile și nivelurile comunicării, cât și diversitatea codurilor, canalelor, situațiilor sau modalităților în care se produce.

Comunicarea reprezintă un proces de interacțiune între persoane, grupuri, ca relație mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii își împărtășesc cunoștințe, experiențe, interese, atitudini, simțăminte, opinii, idei. Privită ca proces, comunicarea constă în transmiterea și schimbul de informații (mesaje) între persoane. Comunicarea înseamnă a spune celor din jur cine ești, ce vrei, pentru ce dorești un anumit lucru și care sunt mijloacele pe care le vei folosi pentru a-ți atinge țelurile. În acest sens, a comunica înseamnă și a tăcea, a aștepta răspunsul, reacția celui căruia ai vrut să-l anunți că exiști și chiar vrei să-i spui ceva.

Comunicarea este definită ca un proces prin care un emițător transmite o informație receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.

Considerat în maxima sa generalitate, procesul de comunicare presupune transferul de informații de la un emițător la un receptor, dar și schimbarea rolurilor celor doi subiecți care sunt în relație și care au disponibilitatea de a reacționa unul în raport cu celălalt.

Comunicarea ce se realizează în mediul educațional nu se deosebește fundamental de comunicarea general-umană, ci este doar influențată sub aspectul formelor, mijloacelor și conținuturilor sale de scopurile specifice acestui domeniu de activitate.

Competența de comunicare a profesorului exprimă abilitatea acestuia de a spori impactul pe care îl produce asupra elevilor și de a orienta activitățile ce se desfașoară în sala de clasă în direcția atingerii scopurilor instrucționale și educaționale pe care le urmărește.

Eficiența în comunicare este identificabilă, în consecință, cu eficiența pedagogică. Profesorul care deține bune competențe de comunicare este conștient de complexitatea determinărilor ce influențează calitatea relațiilor ce se stabilesc în clasa de elevi și știe să folosească cu pricepere aceste relații pentru împlinirea sa ca educator.

“Comunicarea se manifestă și se prezintă sub mai multe forme: în funcție de numărul participanților și de tipul de relație dintre ei, se distinge: comunicarea intrapersonală, comunicarea interpersonală, comunicarea în grup și comunicarea publică; în funcție de codul folosit, se distinge: comunicarea verbală, comunicarea paraverbală și comunicarea nonverbală, iar în funcție de statutul interlocutorilor, se remarcă: comunicarea verticală și comunicarea orizontală”.

II. 2. Comunicarea verbală

Procesul de comunicare umană reprezintă esența legăturilor interumane exprimată prin capacitatea de a descifra permanent sensul contactelor sociale realizate cu ajutorul simbolurilor și a semnificațiilor social-generale. Prin intermediul procesului de comunicare urmărim: să fim receptați, să fim înțeleși, să fim acceptați, să provocăm o reacție.

Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit în comunicarea interumană, este mai mult decât un mijloc de transmisie, el este și un mod aparte de conduită a individului, care implică activități diverse: vorbire, ascultare, schimb de idei, reținerea de mesaje sonore, reproducerea sau traducerea acestora. Limbajul este o componentă importantă a procesului de comunicare. Posibilitatea comunicării prin limbaj articulat reprezintă o trăsătură universală și specific umană.

Comunicarea verbală este cea mai studiată formă a comunicarii umane. În cadrul comunicării verbale, informația este codificată și transmisă prin cuvânt și prin tot ceea ce ține de acesta sub aspect fonetic, lexical și morfo-sintaxic. Această formă principală de manifestare specific umană se exprimă sub formă orală și/sau scrisă, iar în funcție de acestea, utilizează canalul auditiv și/sau pe cel vizual, ambele canale fiind la fel de frecvente. Comunicarea scrisă poate include și alte forme sau manifestări ale comunicării interumane: comunicare lateralizată, publică, referențială, atitudinală, la fel cum comunicarea orală poate subscrie și comunicarea intrapersonală, publică, subiectivă.

Comunicarea verbală presupune un mesaj ce trebuie să conțină elementele structurale, de actualitate, interes și motivație pentru ascultător, claritate și coerență internă; presupune oferirea unor suporturi multiple de înțelegere a mesajului, în care cel mai important este cel iconic și, totodată, presupune concordanța dintre mesajul verbal și cel nonverbal, în care cel din urmă are un rol de întărire; este circulară și permisivă, în sensul că permite reveniri asupra unor informații, detalieri care nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul; este puternic influențată de situație și ocazie: același mesaj poate fi receptat diferit de același receptor în funcție de dispoziția motivațională, factorii de oboseală și stres, condiții favorizante sau nu ale contextului comunicării; este puternic influențată de caracteristicile individuale ale emițătorului și receptorului; posedă și atributele necesității umane – nevoia omului de comunicare.

Pentru o comunicare verbală eficientă, vorbitorul va avea în vedere satisfacerea următoarelor cerințe: claritatea, empatia, sinceritatea, atitudinea, contactul vizual, înfățișarea și viteza de vorbire.

Comunicarea verbală permite formularea, înmagazinarea și transmiterea unor conținuturi extrem de complexe. Discursul verbal ocupă un loc principal în predarea și verificarea cunoștințelor.

II.3. Comunicarea paraverbală

Comunicarea paraverbală însoțește comunicarea verbală și se referă la modul cum sunt rostite cuvintele, transformând dialogul obișnuit în instanță expresivă modelatoare. Intonația, accentul, debitul, ritmul, pauzele intenționate, forța și stilul exprimării au puternice implicații afective. Aceste particularități sunt importante pentru că în cazul unuia și aceluiași mesaj verbal, identic codificat, implicarea lor îi modifică semnificația, mesajul apare astfel că fiind altul față de forța inițială.

“În comunicarea paraverbală, informația este codificată și transmisă prin elemente prozodice și vocale ce însoțesc cuvântul și vorbirea în general și care au semnificații comunicative aparte. În această categorie se înscriu: caracteristicile vocii (care dau informații despre genul natural al emițătorului, despre vârstă, despre starea de spirit: veselă, tristă, falsa, neutra, vagă, etc.), particularitatile de pronuntie (care dau informații despre gradul de educație, capacitatea de comunicare și de control al gândirii prin limbaj, zona de proveniență, intensitatea, ritmul, tempoul, calitățile vocii, pauzele umplute sau nu de vocale neutre), intensitatea rostirii, ritmul si debitul vocii, intonatia, pauza si multe altele”.

Modul cum sunt pronunțate sau rostite cuvintele încarcă emoțional ideile înscrise de acestea, transformând dialogurile obișnuite, aparent banale, în instanțe expresive modelatoare. Comunicarea orală, prin elementele ei suprasegmentale (intonație, accent, debit, ritm, forță, stil), are darul de a personaliza actul de comunicare și de a implica atât emitenții-profesorii cât și receptorii-elevii.

Canalul folosit în comunicarea paraverbală este cel auditiv. Același canal, identic codificat verbal, în funcție de implicarea paraverbalului, își modifică semnificația și devine practic, altceva. Practic, comunicarea paraverbală nu poate exista decât simultan cu exprimarea verbală; ea nu poate fi considerată o formă de sine stătătoare. În interacțiunea interpersonală sau publică, interesantă este și valoarea tăcerii, un element deloc de neglijat.

Dacă, de regulă, comunicarea verbală este purtătoarea dimensiunii referențiale a actului comunicării, paraverbalul și nonverbalul sunt implicate mai ales în realizarea dimensiunilor operațional-metodologică și atitudinală.

II. 4. Comunicarea nonverbală

Comunicarea nonverbală este acea formă a comunicării interumane în care informația este codificată și transmisă printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mișcarea, gesturile, mimica, înfățișarea partenerilor. Ea este ceea ce adăugăm cuvintelor sau ceea ce utilizăm în locul cuvintelor.

Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul unor mijloace-altele decât vorbirea. Mai amplu și mai bine investighate sunt corpul uman, spațiul sau teritoriul, imaginea.

Dimensiunea nonverbală a comportamentului este puternic implicată în construirea condițiilor interacțiunii: privirea, orientarea corpului, poziția și distanța dintre parteneri sunt esențiale în începerea, susținerea și oprirea unei comunicări. La fel și în cazul structurării interacțiunii, ca și al influențării conținutului acestuia. Exprimarea verbală este înlesnită, facilitată de prezența gestualității și mișcării. Interzicerea acestora, din considerații situațional-naturale sau experimentale, face să apară perturbări ale comunicării verbale.

Comunicarea verbală folosește ca modalitate de dezvoltare cuvântul, pe când comunicarea nonverbală poate să se extindă pe mult mai multe arii de dezvoltare. Comunicarea verbală este controlată aproape total, pe când comunicarea nonverbală este aproape în totalitate necontrolabilă. Comunicarea verbală este înalt organizată și structurată, pe când, datorită faptului că nu este de obicei controlabilă, comunicarea nonverbală este mai degrabă nestructurată.

O mare parte din comportamentul nonverbal se învață în copilărie. Elevii posedă, atunci cand vin la școală, coduri nonverbale distincte, coduri care au o importanță însemnată în succesul și integrarea lor școlară.

Comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală; astfel, profesorul poate întări prin anumite elemente de mimică sau de gestică importanța unei anumite părți din mesaj din ceea ce transmite, în timpul orelor, elevilor săi. Comunicarea nonverbală poate să completeze mesajul transmis pe cale verbală. De exemplu, să ne închipuim un material înregistrat și apoi audiat de elevi sau același material prezentat de cadrul didactic la propriu; anumite părți ale mesajului verbal pot deci nu doar să fie accentuate, ci, mai mult, ele pot fi completate cu un impact considerabil asupra sporirii motivației învățării.

În raport cu comunicarea verbală, comunicarea nonverbală este guvernată, cu predilecție, de factori biologici, fiind în consecință mai greu de controlat; este continuă, pe când comunicarea verbală este compusă din unități segmentate; este învățată mai devreme și are un puternic impact emoțional.

CAPITOLUL III

COMUNICAREA MUZICALĂ

III.1. Noțiuni de comunicare muzicală

A defini muzica este tot atât de dificil ca și a defini arta sau orice alt fenomen de natură subiectivă. Cu toate astea, nu puțini au fost oamenii de știință, gânditorii, filosofii, lexicografii, profesorii, compozitorii, lingviștii care au oferit diverse definiții muzicii. Ceea ce îi unește pe toți aceștia este pasiunea lor de a decripta elementele de bază în definirea fenomenului muzical; în mod constant, aprecierile lor iau în calcul trei concepte: timpul, înălțimea, energia din a căror ordonare sau pe a căror prezență se realizează clasificări de ordin muzical, cum ar fi, de exemplu, ritmul, armonia sau melodia.

Criticul literar și scriitorul Igor Amstrong Richards, în anul 1928, a oferit prima definire a termenului de comunicare mai ales din perspectivă umană: “Comunicarea are loc atunci când o minte acționează de așa manieră asupra mediului înconjurător încât se produce influențarea unei alte minți, iar în aceasta din urma se petrece o experiență asemănătoare cu experiența din prima minte, parțial provocată de acea experiență”.

Nu este de neglijat faptul că interesul pentru comunicare a crescut odată cu progresele științei și tehnologiei: telegraful și telefonul, apoi radioul, ziarele, televiziunea și, mai nou, domeniul informaticii au făcut posibilă creșterea eficienței mijloacelor de comunicare interumană până la atingerea unor contacte în timp real, indiferent de distanță.

Comunicarea a fost studiată din perspectivă psihologic-comportamentală, dezvoltându-se astfel forme individualizate de terapie; în plan sociologic s-au identificat forme de comunicare în care mitul, stilul de viață sau tradițiile, care au trecut din generație în generație, au avut un cuvânt greu de spus asupra unei părti a societății. La rândul lor, politicienii și oamenii de știință au apelat la comunicare și, mai ales, la legi ale științei comunicării pentru a reglementa ordinea socială, în vreme ce artiștii au fost afectați de influența diferitelor tipuri de comunicare, iar cercetătorii au lansat teorii sau au analizat legile cauză-efect pentru a explica diferitele tipuri de comportament uman. Respectând legea linearității transmiterii mesajului, comunicarea presupune existența unui emițător/transmițător, a unui canal de transmisie și a unui receptor/destinatar; în ceea ce privește mesajul, acesta se presupune a primi un impuls energetic de la transmițător în așa manieră încât să poată fi reconstituit în modul cel mai inteligibil la destinație, respectiv de destinatarul acestuia, de receptor.

“Prin natura ei, muzica și în general arta, are o importantă funcție comunicativă, strîns legată de cea culturală și socială, presupunând transmiterea unor idei, sentimente, idealuri, exprimate prin intermediul unui limbaj specific. Componentă de bază a educației artistice, educația muzicală are ca scop principal modelarea sensibilității muzicale a elevilor, cultivarea aptitudinilor muzicale și a receptivității pentru valorile artei muzicale”.

Arta prin urmare și muzica are o formă de reprezentare a sentimentelor și ideilor. Ca formă de comunicare, muzica implică folosirea unui limbaj specific, nonverbal, a unui cod convențional alcătuit din semne, simboluri, semnale, cu ajutorul cărora se transmit mesaje de la emițător la receptor.

Așa dupa cum linia, planul, volumul, culoarea sunt elementele de bază ale limbajului plastic, limbajul muzical utilizează parametrii sunetului (durata, înălțimea, intensitatea, timbrul) care dau naștere elementelor de bază ale compoziției muzicale (ritmul, melodia, nuanțele și altele). Prin intermediul limbajului ei specific nonverbal muzica exprimă mai cu seamă emoții, sentimente, dar indirect și gânduri, idei, reflecții intelectuale.

În amplul proces de reformă în care este angrenat învățământul românesc, educației muzicale îi revine un rol special. Componentă de bază a educației estetice, ea contribuie la formarea unei personalități armonioase, sensibile și creative, capabilă să-și exprime prin muzică sentimentele și ideile, să comunice cu semenii, să vibreze afectiv la valorile artei muzicale și să le aprecieze. Procesul educației muzicale este o activitate complexă, continuă, sistematică și unitară, care începe în copilărie și continuă de-a lungul vieții.

Manifestare a frumosului artistic, muzica a fost considerată dintotdeauna un mijloc esențial de cultivare spirituală a omului, de edificare a unei personalități integre și armonioase.

Funcția sa comunicativă se întregește cu cea expresivă, cognitivă, estetică, educativă, oferind căi multiple de modelare a ființei umane.

Cultivând responsabilitatea, perseverența, demnitatea, armonia interioară, respectul, exigența, muzica influențează în mod benefic atitudinea și comportamentul. Toate aceste virtuți ale artei muzicale sunt doar potențiale, ele devenind forțe modelatoare ale ființei umane doar dacă sunt cultivate.

III.2. Comunicare muzicală din perspectivă educațională

Muzica joacă un rol important în fiecare etapă a vârstelor umane, dar mai cu seamă în anii copilăriei și ai adolescenței. Ea răspunde nevoilor copiilor și tinerilor de exprimare, comunicare, afectivitate, frumos, integrare socială și definire a propriei identități.

Arta muzicală reprezintă una din valorile cultural-fundamentale ale omenirii. Prin muzică se cultivă funcțiile de bază ale vieții umane, cea de cunoaștere și cea de creație, din care derivă valorile etice supreme: binele și frumosul. Capacitatea muzicii de a declanșa multiple resorturi ale individualității o impune ca pe un important factor de socializare, de modelare a unei personalități dinamice, flexibile, autonome, ce se va integra activ și creator în viața societății. Asimilarea valorilor culturale acumulate în patrimoniul societății umane oferă de asemenea multiple posibilități de integrare socială.

Educația muzicală contribuie în mod esențial la dezvoltarea:

1. – capacităților cognitive prin utilizarea în interpretarea și improvizația muzicală a unor coduri, tehnici, elemente de limbaj specifice:

– observarea și analizarea creațiilor muzicale;

– cunoașterea și identificarea elementelor de limbaj muzical;

– operarea cu criteriile de apreciere valorică;

2. – capacităților afective și atitudinale, prin:

– exprimarea emoțiilor și sentimentelor prin mijloacele proprii artei muzicale;

– receptarea afectivă a conținuturilor de idei și sentimente al muzicii;

– stimularea încrederii în capacitățile proprii;

– valorificarea efortului și a muncii personale;

3. – capacităților cu caracter psihomotor, prin:

– utilizarea mișcării în exprimarea muzicală;

– dobândirea unor tehnici instrumentale;

4. – capacităților de relaționare interpersonală, prin;

– comunicarea sentimentelor și ideilor prin intermediul muzicii;

– colaborarea cu colegii în cadrul activităților muzicale;

-cultivarea sentimentelor de respect și toleranță față de opiniile și gusturile altora;

5. – capacităților de integrare socială, prin:

– valorificarea ofertei artistice a societății;

– participarea la viața muzicală a societății.

Educația muzicală vizează toate resorturile personalității umane: cognitive, afective, volitive, psihomotorii, fiind un mijloc esențial pentru formarea tipului de personalitate cerut de societatea viitorului. Disciplină interculturală prin esență, ea are posibilități multiple de transfer spre alte domenii. Vehiculând un limbaj universal, educația muzicală contribuie la apropierea dintre oameni, dintre națiuni, configurând acea personalitate pentru care comunicarea artistică este esențială și definitorie.

La modul general, teoria comunicării presupune un schimb de idei și înțelesuri între indivizi în baza unui sistem de simboluri unanim acceptat. Deoarece muzica este – ca și vorbirea sau scrierea- un limbaj aparte, ea se cere tratată în aceleași unghiuri de perspectivare în privința actului comunicării. Se disting, în comunicare, funcții diferite, tipuri diferențiate, ca și dimensiunea psihologică a comunicării. Timpul are de spus un cuvânt important, mai ales în ce privește muzica, atunci când de la transmițător-respectiv, de la compozitorul unei partituri la receptor, adică publicul-în cazul muzicii, de cele mai multe ori, al altui secol decât cel în care a fost compusă respectiva lucrare, timpul și-a făcut lucrarea și a implicat schimbarea esteticii interpretative, a climatului cultural; în plus, se adaugă și alți factori care țin de acustica sălilor de concert, de dezvoltarea tehnicii instrumentale, de modificări efective ale instrumentului ca timbru, cutie de rezonanță. Feed-back-ul este la fel de important: interpretul, ca și compozitorul în viață, are nevoie de “răspunsul” publicului. Teoria de bază a comunicării presupune asumarea de către transmițător a unui mesaj bine structurat și organizat care poate suporta diferite grade de entropie și au redundanță pe parcursul transmiterii sau al receptării; în cazul creatorului de muzică, datoria compozitorului este aceea de a face cât mai precis și inteligibil mesajul, cea a interpretului, de a recrea partitura în datele adevărului artistic și ale perfectei cunoașteri a exigențelor stilistice.

Prin intermediul muzicii, oamenii comunică între ei, transmițându-și nu numai elemente de cunoaștere, dar și idealuri, concepții general umane. Muzica, alături de celelalte arte, contribuind la unirea dintre oameni, la comunicarea lor spirituală. Emoțiile și sentimentele se exprimă prin anumite înălțimi, intensități și prin alte elemente componente ale limbajului muzical. Este cert faptul că muzica exprimă stări afective și decodificarea ei implică în primul rând afectivitatea, dublată de o activitate intelectuală, rațională si senzorială.

Muzica reprezintă un mijloc de comunicare aparte între oameni, precum între om și univers, având scopuri și misiuni precise în cadrul colectivităților umane.

Muzica este mijlocul de comunicare cu ajutorul sunetelor. “Muzica este arta cu materialul cel mai imaterial” spunea Platon. În cazul muzicii interpretate de un instrumentist solist, o formație corală, orchestrală sau mixtă (coral-orchestrală), în comunicare sunt două părți, interpretul și auditorul. Comunicarea în acest caz nu e una compusă din doi interlocutori care discută, ci de un interpret (care comunică) și un ascultător (care primește).

Arta (în sensul acesta) constă în a te face înțeles ascultătorului și a-l face să asimileze mesajul (în cazul cântărilor de laudă, adorare, ascultătorul să se identifice cu interpretul și să ia parte la lauda, bucuria sau tristețea interpretului în așa fel încât cei doi să fie una). Bogăția mesajului și modul în care este transmis în așa fel încât publicul să o asimileze și să o trăiască, ține de arta celui care transmite mesajul. Acesta presupune ca interpretul să aibă capacitatea de a-l face pe ascultător să înțeleagă limpede mesajul și să-l trăiască asemeni lui. Chiar dacă este obosit sau nu este în cea mai bună stare, el trebuie să aibă puterea de a comunica. El trebuie să vibreze asemeni unui bun instrument, pentru ca ascultătorul să poată vibra și el la mesajul transmis. Dacă aceasta nu se întamplă, auditorul va deveni pasiv la comunicare și prin aceasta comunicarea e pierdută. În loc să aibă loc dialogul muzicii, interpretul monologhează.

Aceasta este greutatea artistică de realizare a interpretului, el trebuie sa trăiască mesajul. Să aibă acea capacitate de a transmite, muzical vorbind, mesaje care au în ele o varietate de expresii, cuprinzând o mare gamă de trăiri ale omului pe care orice ascultător să-l priceapă. Pentru reușita comunicării, interpretul trebuie să trăiască ceea ce dorește a exprima. Un interpret bun va fi în stare să țina sala nemișcată pe tot parcursul execuției lui. Acest lucru ține numai de arta interpretului.

Muzica are privilegiul de a se exprima și prin cuvântul cântat. Aceasta impune interpretului o sarcină dublă, de comunicare cu ajutorul sunetelor muzicale împreună cu textul. Ideal în arta interpretului este să le studieze pe amândouă separat din punct de vedere tehnic și interpretativ în așa fel ca muzica cântată fără cuvânt să exprime ceea ce cuvântul are de spus, apoi identic se face cu mesajul cuvântului fără a fi cântat, doar vorbit, atenția fiind îndreptată spre mesajul cuvântului care se cere un mesaj viu. În final cele două, se vor uni pentru a da viață cuvântului cântat. Pentru aceasta interpretul trebuie să știe că se va lovi de situații diverse în actul interpretativ. Astfel muzica folosește diverse mijloace de expresie cum sunt nuanțele, tempoul și nu numai.

Totul, muzical vorbind, este similar ca și în comunicarea verbala unde vorba are o mulțime de nuanțe și tempo-uri în funcție de ceea ce exprimă. Viteza vorbirii și intensitatea ei diferă chiar și în cazul unui singur cuvânt, cu atat mai mult într-o frază întreagă. Tot astfel comunicarea muzicală trebuie să fie bogată și vie.

“Prin natura ei, muzica și în general arta, are o importantă funcție comunicativă, strâns legată de cea culturală și socială, presupunând transmiterea unor idei, sentimente, idealuri, exprimate prin intermediul unui limbaj specific ce poate fi decodificat. De aici derivă importanța selectării valorilor autentice cu o mare expresivitate și forță de generalizare și dezvoltarea componentei receptive ale elevilor, care să asigure înțelegerea și apropierea valorilor perene ale spiritualității populare, religioase și de factură cultă. Cele mai simple valori ale folclorului reprezintă revărsări de sentimente din cele mai diverse care se extind pe o vastă paletă de la tristețea și durerea repertoriului funebru la exuberanța dansurilor populare, de la gingășia cântecului de leagăn și a colindei la dramatismul baladei”.

Crearea muzicii implică o organizare sonoră fie cu legități precise, dezvoltate în timp, fie prin intermediul improvizației, cu legitățile ei specifice; ceea ce unește aceste două maniere de creație este mișcarea în timp a elementelor sonore și nonsonore, având ca scop primordial comunicarea, recunoscuta calitate a muzicii de a fi “limbaj universal”. Percepția muzicii poate fi diferită de la o perioadă de timp la alta, ca și de la o cultură muzicală la alta contemporană ei; aceasta se datorează complexității fenomenului, ca și semnificațiilor ce sunt atribuite relaționării articulate sunet-nonsunet.

Deși muzica este prin excelență o artă a sunetului, în procesul transmiterii comunicării muzicale intervin și semnale nonverbale, legate de componente ale procesului comunicării, așa cum pot fi ele observate în gestica dirijorală sau interpretativă ce nu ține de arta și știința exprimării muzicale, potrivit canoanelor desprinse din tratate; spectacolele “live” permit “cernerea” acestor tipologii comportamentale din care se poate recita un supratext nonverbal, eventual o părere a interpretului despre partitura pe care o redă, despre colaborarea cu colegii de podium, despre starea sa sufletească la intersecția cu litera partiturii, totul cu trimitere la straturile adânci, primare de exprimare.

Când în scenă este chemată să intre vocea umană alături sau nu de cea a instrumentului/instrumentelor, registrul comunicării se schimbă din cauza verbalizării, a implicării cuvântului cântat, ceea ce poate face ca mesajul să fie mai ușor receptat și pe alte căi. Practic, în acest caz, se poate vorbi despre un “contrapunct” în comunicare, contrapunct a cărui decodificare revine în sarcina profesorului de specialitate. Acesta trebuie să discearnă nașterea și rezolvarea de tensiuni, acutizarea sau stingerea unor stări, flexibilitatea expresiei, existența persuasiunii, a spiritului umoristic, crearea unui subtext sau supratext ordonat prin recitire de către interpret, coagularea sau disiparea energiilor, totul în acord sau dezacord cu spiritul partiturii, cu emitentul. Spre deosebire de publicul sălii de concert sau de spectacol care, din punct de vedere sociologic, este constituit din mai multe feluri de “publicuri”, fiecare cu zestrea sa de informație culturală sau de educație pe direcția culturii în general și pe cea muzicală în special, profesorului i se cere o percepție selectivă; el trebuie să discearnă adevărul unui mesaj dincolo de gândurile parazite ce pot perturba actul receptării muzicii și să construiască o imagine dinamică a lecturii muzicale a textului audiat, “tors” în depănarea tensiunilor și detentelor atent echilibrate pentru a oferi logica discursului.

“Arta de a comunica trebuie să fie expresivă, să presupună implicare și dialog, chiar cu partitura sau cu realitatea sonoră a muzicii. Odată opera creată de cel ce a așternut-o pe hârtia cu portative sau a pus-o în vibrație sonoră, dându-i astfel forma unui mesaj, este așteptat feed-back-ul, care, la rândul lui, poate constitui un mesaj: mesajul muzicologic. De regulă, mesajul nu rezidă doar în cuvintele care îl formulează, fie acestea transmise în eter, fie transcrise pe hârtie; el nu este doar ceea ce se transmite cât, mai cu seamă, ceea ce se receptează”.

Sentimentul joacă un rol deosebit de important în muzică. O operă muzicală, mai ales cu prilejul unui prim contact, acționează cu o forță deosebită asupra sensibilității ascultătorului. Și n-ar putea avea o înrâurire emoțională atât de puternică, dacă ea însăși n-ar fi expresia unor stări emoționale.

Muzica se adresează într-adevăr emotivității asculătorului, dar nu numai acesteia; de îndată ce părăsim postura de ascultător contemplativ și pășim pe o treaptă superioară a cunoașterii muzicii, treapta ce presupune și pătrunderea intelectuală a conținutului acestei arte, muzica ne dezvăluie semnificații mult mai bogate, mai complexe. Înțelegerea muzicii este un act intelectual, complex, de atitudine nu impresionistă, ci reflexivă față de aceasta.

Beethoven spunea: “muzica este o revelație mai înaltă decât orice înțelepciune și filosofie. Cine pătrunde sensul muzicii mele, va scăpa de ticăloșia în care se târăsc ceilalți oameni”.

Printre arte, muzica posedă anumite însușiri obiective, legate de însăși natura materialului sonor, care o fac deosebit de aptă pentru exprimarea unui superior mesaj spiritual.

Muzica exprimă stări sufletești de o generalitate care permite fiecărui om să lege conținutul ei de propria sa experiență de viață. Ea posedă o imensă capacitate de a se lăsa adaptată situațiilor celor mai felurite. Și literatura sau pictura au o remarcabilă putere generalizatoare, dar această putere este totuși limitată la faptele mai mult sau mai puțin precise pe care trebuie să le înfațișeze un roman sau un tablou. Nefiind nevoită să apeleze la fapte precise, localizate, muzica beneficiază de o incomparabil mai mare capacitate de cuprindere. Prin această trăsătură a sa, muzica ne amintește, într-o bună măsură, de forța nelimitată de generalizare a adevărurilor filosofice care, la rândul lor, fac abstracție de diversitatea fenomenelor particulare și rețin doar esențialul, universal valabil.

Prin specificul ei generalizator și interiorizat, muzica ne arată neadevărata amănuntelor și tinzând întotdeauna să exprime procesele esențiale și problemele majore ale vieții sufletești. Muzica educă în ascultătorul devotat ei capacitatea de a înțelege viața dintr-un unghi mai larg de vedere. Îi dă puterea de a nu se împotmoli în amănunte nesemnificative, în efemeride, de a privi viața de la înălțimea unor fundamentale imperative etice.

Baza esenței limbajului muzical constă într-o continuă acumulare de tensiuni care tind să se rezolve, aceste tensiuni rezultând din ciocnirea unor elemente antagonice în structura melodiei sau armoniei, în planul compozițional. Din această ciocnire a contrariilor izvorăște caracterul de mișcare vie pe care îl are discursul muzical, desfășurarea acestuia asociindu-se în mintea noastră cu o acțiune îndreptată spre un anumit țel. Aceasta dialectică a vorbirii muzicale o sublinia George Enescu atunci când spunea că “muzica nu este o stare, ci o acțiune, adică un ansamblu de fraze care exprimă idei și de mișcări care poartă aceste idei în cutare sau cutare direcție”.

Muzica exprimă devenirea cosmică, dar, reflectând procesualitatea vieții noastre sufletești, ea reflectă implicit acele legi generale ale existenței cărora li se supun și trăirile noastre. Întreaga dezvoltare a muzicii s-a produs tocmai în sensul cuceririi acelor mijloace expresive care să-i permită a pătrunde în însuși miezul existenței și a-l reda în sunete muzicale. Această capacitate dialectică mereu crescândă a muzicii s-a afirmat nu ca ilustrare a unui principiu filosofic abstract, ci acela al unității și luptei contrariilor. Muzica oglindește esența realității în felul său, adică sub aspectul ciocnirii unor forțe psihice și fără precizia cu care o formuleaza logica, pentru că numai noțiunea, care stă la baza gândirii abstracte, permite formularea precisă și consecventă a acestei legi. Muzica redă prelungirile emoționale ale forțelor care se ciocnesc, ea ne dă posibilitatea să intuim atmosfera în care se desfașoară procesul de ciocnire a contrariilor, atmosfera de încordare spirituală, de luptă și de frământare, apropiată de viața reală.

Nu numai prin acea lege fundamentală a sa, oglindește limbajul muzical dialectica interioară a realității. Toate principiile pe care se bazează logica muzicală, adică totalitatea principiilor după care se realizează gândirea compozitorului, își trag obârșia din raporturile existente între fenomenele existenței; aceste raporturi se reflectă în gândirea muzicală prin ceea ce au ele mai esențial și prezidează la orânduirea logică a ideilor compozitorului. Fenomenele vieții și în mod deosebit ale celei sufletești, pe care muzica le mijlocește negreșit, pot să se producă simultan sau succesiv, să se suprapună sau să se alterneze, să se repete în forme identice sau variate, să apară și să dispară, să crească sau să descrească, să-și accelereze tempo-ul în care se produc ori, dimpotrivă, să și-l rărească. Asemenea relații sau tendințe ale fenomenelor stau la baza organizării materialului muzical de către compozitor. Așa cum legea rațională oglindește relații ale realității obiective, tot astfel logica muzicală este un reflex al celor mai generale raporturi existente între fenomenele vieții.

Capacitatea muzicii de a oglindi dialectica proceselor și raporturilor existenței se transformă în fapt artistic numai în legătură cu concepția de viață căreia îi dă expresie compozitorul și care, prefăcând virtualitatea silectică a limbajului muzical în realitate artistică, o orientează și îi dă sens concret. Această concepție despre viață determină gradul de profunzime și de adevăr al imaginii muzicale, ea poate îngusta ori denatura această virtualitate dialectică a limbajului, sau deopotrivă, poate crea un câmp larg de manifestare, de reflectare a esenței existenței.

Posibilitățile muzicii de a reda dezvoltarea, ciocnirea, succesiunea, legătura internă sunt trecute prin filtrul concepției despre lume, al credo-ului pe care îl are de comunicat compozitorul. Încărcat de substanță afectivă, limbajul muzical poate vorbi omului despre năzuințele acestuia spre fericire și bine, despre căile pe care visează să ajungă la aceste țeluri, despre posibilitatea atingerii lor, despre acele năzuințe care sunt legate nemijlocit de viața emoțională a omului și aparțin atitudinii etice față de realitate a acestuia. Totodată, urmărind ca prin îmbinarea armonioasă a elementelor să ajungă la crearea frumosului, compozitorul îmbogățește conținutul spiritual al muzicii cu o aspirație ce izvorăște din însuși specificul artei sale: aspirația spre frumos, a cărui înaltă armonie trebuie să reprezinte un ideal pentru conduita etică a omului.

Muzica exprimă mișcari afective, iar prin intermediul lor se transmite o întreagă atitudine față de viață. Emotivitatea, atat de intensă în muzică, este mai totdeauna însoțită de o aureolă a reflexivității. Puternicul caracter spiritual pe care îl are expresia muzicală, nu are nimic în comun cu înțelegerea subiectivistă a acestei arte. Compozitorul nu se exprimă numai pe sine. Exprimând ceea ce-l frământă, el generalizează felul de a simți și de a gândi al unei categorii întregi de oameni. Și, cu cât înzestrarea artistică a compozitorului este mai mare, cu atât este mai larg cercul acelor oameni ale căror gânduri și sentimente el le generalizează. Dacă muzica n-ar avea o asemenea bază spirituală obiectivă, n-ar fi posibil ca oamenii să se entuziasmeze în mod deosebit pentru asemenea opere, iar unele dintre ele să atragă simpatia și interesul întregii omeniri, timp de secole. Cel mai sus pe culmile artei s-au ridicat acei compozitori care au izbutit să pătrundă mai adânc în frământările contemporanilor lor.

III.3. Comunicarea muzicală –nonverbală

Despre muzică n-ar trebui poate să se vorbescă atâta cât se vorbește; vastul sistem de informații pe care ea îl alcătuiește este de fapt perfect autonom; încorporate într-un material original și neavând legătură directă cu celelalte mari sisteme de comunicare. Dacă luăm în considerare fenomenul literar, constituit și el în uriaș sistem de informații de natură artistică, nu putem trece cu vederea interferențele lui necesare cu limbajul curent, cel care servește atât în practicul cotidian, cât și în exprimarea științifică ori în cea filosofică; tot astfel, ansamblul artelor bazate pe imaginea vizuală apare legat de orizontul material al vieții noastre de fiecare zi, constituit și el tot din linii, suprafețe, volume și culori.

Muzica, atât de vădit separată de activitățile noastre zilnice și atât de net delimitate în contextul sonor general al vieții, apare ca singurul sistem de informații existând numai în sine. Sistem autonom nu înseamnă și sistem închis. Evident, muzica poate fi asociată cuvântului, mișcării, imaginii vizuale. Dar numai asociată. Esența ei nu se contopește și nu se dizolvă, ci rămâne ca atare, indiferent în ce combinație am imagina faptul muzical. Limbajul de toate zilele, ca sistem de comunicare practic, trebuie să numească toate obiectele, acțiunile, relațiile ce pot intra în câmpul imediat de observație al omului. Un sistem filosofic va ambiționa să explice integral cauzalitatea și finalitatea lumii exterioare și a celei interioare. Muzica, în calitatea ei de sistem artistic, tinde să cuprindă și să redea, cu mijloacele de care dispune, totalitatea proceselor psihice rezultate din confruntarea omului cu existența și cu existentul. Lumea muzicii este ca un gigantic sistem de semnale purtând între oameni informații, solidarizându-i pe anumite moduri de sensibilitate acceptabile, învățându-i chiar să simtă și să înțeleagă altfel, mai adânc, mai luminos și deschizându-le perspective de organizare spirituală mereu noi și tot mai subtile.

“Pentru tehnologia ei, muzica are fără îndoială nevoie de cuvinte, mai cu seamă în cultura dezvoltată pe temeiul literii scrise. Trebuie să numim ritmurile, sunetele, nuanțele, acordurile, formulele, schemele de construcție. Transmiterea întregii experiențe câștigate cu trudă ar fi imposibilă fără ajutorul cuvintelor. Acestea rămân însă, la funcțiunea pur tehnică și didactică; recepția artistică se poate dispensa de ele, cu atât mai mult cu cât însuși limbajul tehnicii muzicale e de o complexitate și o precizie inaccesibile tuturor”.

Într-o realitate în care orice experiență umană este absorbită de triunghiul configurat de trăire, protecția trăirii și reflectarea proiecției, armonia poate fi creată printr-o bună cunoaștere a acestor elemente. Restrângand ideea la nivelul procesului didactic de educație muzicală, interesează optimizarea acestuia în urma analizării factorului uman-real, în plenitudinea manifestărilor sale muzical-artistice și a celui tehnologic-virtual, care influențează tot mai mult exprimarea muzicală.

Muzica poate fi considerată un limbaj care începe acolo unde toate celelalte devin limitate. Este o interacțiune între sunet și ascultător, este o cale de comunicare a omului cu semenii săi. Una din funcțiile acestui tip de comunicare este cea estetică, întrucât este o cale prin care este exprimat frumosul, binele sau modalitatea însăși de a exprima că o idee este frumoasă, rafinată, plină de semnificații, de simboluri. Această funcție a comunicării prin muzică este foarte pronunțată în cazul în care oamenii aparțin aceleiași culturi.

O altă funcție a comunicării prin muzică este aceea de afirmare a identității proprii unei comunitati, de a le face cunoscut celor din exterior specificul culturii acesteia.

De secole, muzica diferitelor stiluri întruchipate în imagini sonore care nu au precizia concretă a limbajului vorbit și nici perceperea desenului artistic, pătrunde în psihicul și sufletele oamenilor, reconsiderându-le în permanență existența în societate. Muzica-artă s-a apropiat în timp de științele de granițe, înfăptuind simbioze care au dus la inovații muzicale și artistice uluitoare.

În zilele noastre, muzica-artă a primit însă o calitate cu totul nouă, cea care caracterizează atributele unei științe exacte. Muzica-artă, cu efectele ei sensibile, a preluat în ultimul timp date precise din acustică, electronică și cibernetică. În acest sens, arta prin sunete s-a încărcat cu teoria și practica limbajelor formale, specifice modurilor de comunicare folosite între om și mașină. În mare parte, aceste “noi capacități ale muzicii, care i-au acordat noi mijloace, altele decât cele afective și spirituale, amplificând teoriile tradiționale ale limbajului muzical, au dat artei sunetelor noi și variate fațete artistice, dar, în acelasi timp, prin toate aceste noutăți ale societății de consum, muzica-artă a primit și un “degenerator” de afectivitate și spiritualitate, care poate tinde să distrugă germenii muzicii adevărate, transbordând-o într-un limbaj de genul celor existente în teoria lingvisticii generative”.

În prezent, muzica a depășit condiția de artă, ceea ce orientează principalele ei domenii de cercetare spre: spațializarea de sunet, captarea și recunoașterea gestului, procesarea de sunet, analiza și transformarea sunetului, compoziția asistată pe calculator și orchestrația asistată pe calculator. Creierul uman este capabil să stabilească o serie de relații între sunete și alte experiențe cognitive și afective, conferind astfel muzicii semnificații și simboluri de o mare varietate și generând limbaje mereu noi.

III.4. Comunicarea muzicală-fundament psihologic al educației muzicale

Cea mai concretă și directă cale de a accede în universul muzicii o reprezintă activitatea muzicală reală, practica muzicală. Ea reprezintă totodată activitatea centrală pe care se bazează întregul proces de educație muzicală, punctul de plecare pentru toate achizițiile ulterioare de ordin senzorial, sensibil sau cognitiv.

Prin practică muzicală se înțelege în primul rând interpretarea muzicii, cântarea, alături de care se situează activitatea de creație muzicală, manifestată mai ales sub forma improvizației, dar și receptarea ei.

În educația muzicală a copiilor, practica muzicală îmbracă în primul rând aspectul cântării, al interpretării vocale sau instrumentale.

Educația muzicală are printre obiective: educarea auzului muzical; cultivarea memoriei muzicale, a atenției auditive; formarea și dezvoltarea deprinderilor de cântare vocală și instrumentală; asimilarea unui repertoriu de cântece și piese muzicale; câștigarea atașamentului afectiv al elevilor pentru muzică.

În interpretarea muzicii se utilizează două căi: cântarea vocală și cântarea instrumentală.

Vocea este cea mai importantă sursă sonoră pentru muzică, prima apărută în evoluția acestei arte. În privința expresivității, ea nu poate fi egalată de nici un instrument muzical. Vocea umană este interconectată atât cu corpul și cu psihicul uman, în special cu afectul, cât și cu lumea obiectivă care impune o serie de tipare culturale pe baza cărora expresia vocală capătă o anumita semnificație. Astfel, cântul vocal creează o stare aparte și interpretului și ascultătorului.

Cântul vocal stă la baza genurilor muzicii (în special bisericești și populare) din cele mai vechi timpuri, fiind la îndemâna oricui pentru a-și exterioriza toate trăirile pentru că expresia vocală vine să sublinieze mesajul textului.

Vocea, ca parte constitutivă a ființei umane, indisolubil legat de latura ei fizică, este calea de exprimare a tuturor emoțiilor, nevoilor, dorințelor în mod mai mult sau mai puțin controlat. Astfel, mesajul ei este decodat cu ușurință de ascultător, permițând în același timp și stabilirea unor relații de intercunoaștere, indiferent dacă ne referim la râs, plâns, țipăt sau cânt.

Cea mai simplă și naturală formă de practicare a muzicii este cântarea vocală, vocea fiind cel mai la îndemână mijloc de a produce muzica. Acest instrument natural este totodată și cel mai expresiv, având atât avantajul contactului direct cu sufletul omenesc cât și pe cel al asocierii cu puterea emoțională a cuvântului în transmiterea mesajului artistic.

Facultatea de a cânta și cea de a vorbi sunt proprii speciei umane, care le are înscrise în zestera sa genetică transmițându-le sub forma potențială fiecărui individ. Ele se vor transforma în competențe numai în urma unei educații sistematice.

“Se știe că omul își valorifică vocea muzicală în măsura dezvoltării auzului muzical. Mecanismele complexe care stau la baza cântecului antrenează pe de o parte analizatorul auditiv, pe de altă parte aparatul fonator, coordonate de anumite structuri ale sistemului nervos central. Producerea sunetelor cântate de către om reprezintă un act voluntar, conștient, comandat de sistemul nervos central. Pentru a fi redate, sunetele trebuie mai întâi percepute, apoi transformate și redate prin voce. Fiecare individ este oarecum înzestrat cu aptitudini muzicale, sensibil, receptiv și capabil de progres, apt pentru educația muzicală. Prin urmare, orice copil normal dezvoltat e apt pentru activitatea de cântare”. Vocea este principalul mijloc de redare a muzicii. În mecanismele producerii ei concură organele respiratorii, coardele vocale și aparatul atriculatoriu cu cavitățile rezonatorii, toate funcționănd ca un sistem unitar. Calitățile unei voci frumoase sunt: timbrul, claritatea, justețea intonației, maleabilitatea, omogenitatea, flexibilitatea, volumul. Toate acestea se cultivă printr-o activitate susținută de educație vocală. Prin exercitii sistematice, vocea copilului se dezvoltă, dobândind treptat atributele unei voci “frumoase”.

Pregătirea unui elev cu calități vocale se face de la o vârstă fragedă, pentru a avea rezultate cât mai bune. Exercițiile vocale, numite vocalize, ajută la dezvoltarea ambitusului elevului. Cu cât aceste exerciții muzicale sunt efectuate mai des, cu atât vocea elevului se va dezvolta mai mult, ajungând la rezultate deosebite.

Unul din mijloacele expresive care ajută în cel mai înalt grad muzicii să-și îndeplinească menirea sa neîntrecut de tălmăcitoare a sufletului uman este elementul vocal. Din experiența vieții de toate zilele oricine își poate da seama că intonațiile glasului omenesc sunt purtătoare ale acelor culori și nuanțe afective cu care îmbrăcăm cuvintele în timp ce le pronunțăm. Iar când în vocea sau mai bine-zis în modul de a intona al unor persoane distingem o deosebită expresivitate, suntem înclinați a atribui glasului acestora însușiri muzicale. Cu cât mai mult își va dovedi vocea puterea de evocare artistică în cadrul artei muzicale unde intonația vorbirii, purtând deja în sine germenele muzicalității, cu atât va deveni muzică autentică. “La un compozitor talentat resursele glasului omenesc pot fi un mijloc extraordinar de puternic de transmitere a celor mai intime nuanțe ale vieții sufletești. Într-atât de puternic încât chiar și față de un ansamblu orchestral copleșitor, vocea omenească, acest instrument gingaș și cu o întindere sonoră restânsă, își dovedește incontestabila sa superioritate expresivă”.

Instrumentele muzicale funcționează ca părți ale corpului uman care facilitează anumite tipuri de acțiuni pentru a înlesni și a îmbogăți interpretarea. Perfecționarea acestora de-a lungul istoriei arată că, în timp ce corpul uman determină modelarea instrumentului într-un anumit fel, instrumentul muzical influențează considerabil modelarea corpului uman. Calitatea muzicii instrumentale este dată în mare parte de felul în care corpul uman și instrumentul muzical intră sau nu în rezonanță, de posibilitățile și limitele pe care le impune fiecare dintre cele două elemente.

Efectele benefice ale cântului la un instrument muzical pot fi sintetizate în câteva idei, astfel: elevii își utilizează într-o proporție echilibrată ambele emisfere cerebrale; își îmbunătățesc competențele lingvistice și matematice prin însușirea limbajului muzical; își dezvoltă inteligența motrică; devin disciplinați și responsabili; își concentrează atenția mai bine; sunt mai încrezători în forțele proprii; își dezvoltă mai mult inteligența emoțională; obișnuiți fiind să asculte muzica în detaliu, devin mai empatici; își dezvoltă competențele de lucru în echipă; sunt mai echilibrați și mai relaxați; sunt mai puțin expuși la stări de anxietate sau depresie și se bucura de ceea ce fac.

Efectele cântului la un instrument muzical sunt observabile, dar cauzele care determină acest fenomen nu sunt complet cunoscute. Elevii care folosesc instrumente muzicale, deseori doresc să depășească limitele impuse de contextul orei de muzică și învață să cânte la un instrument chiar și singuri. Uneori simt nevoia unui acompaniament armonico-ritmic pentru cântecele pe care le învață și de multe ori apelează la creativitate pentru a și-l asigura ei înșiși. Unii elevi doresc să cânte la instrumentele din categoria celor reprezentative pentru genul muzical pe care-l ascultă cel mai mult. Dorința și plăcerea de a cânta la un instrument este determinată și de mediul sonor în care trăiește copilul, pentru că de acolo își alege modelele, acolo simte că se poate integra și acolo se poate manifesta creativ și liber.

În educația muzicală, în școlile de cultură generală, instrumentele muzicale pot fi valorificate ca instrumente de lucru al profesorului, cu rol acompaniator sau demonstrativ sau ca instrument de lucru al elevului, cu rol acompaniator.

Acompaniamentul instrumental poate fi valorificat pentru a îmbogăți imaginea sonoră a unui cântec, în demonstrația noului cântec, în interpretarea finală a acestuia, precum și în interpretarea cântecelor însușite anterior. Armonizarea cântecelor aduce un plus de satisfacție copiilor pentru că astfel, ceea ce ei învață se apropie ca imagine de ceea ce constituie mediul sonor al existenței lor.

“Imaginea artistică formează acea modalitate empatică, modalitate care stimulează o cunoaștere și înțelegere întregită a sinelui și a altuia. Puterea centrării pe imaginea muzical-artistică face ca persoana să nu se mulțumească doar cu cunoștintele despre ea, ci să tindă spre trăirea nemijlocită a sentimentului muzical-senzitiv”.

Cântecul reprezintă cel mai important și mai eficient mijloc de educație muzicală. Prin el se învață muzica și tot prin el se intră în universul cunoașterii altor domenii. Prin cântec se însușesc cunoștințe, se formează deprinderi și atitudini realizându-se dezideratele educației morale, intelectuale și estetice.

În etapa achizițiilor instrumentale, cântecele vor constitui mijloace de însușire și practicare constientă a elementelor de limbaj muzical. Prin urmare, se vor alege lucrări în care elementul muzical, ce trebuie însușit, să fie pregnant. Uneori acest lucru vine în contradicție cu criteriul accesibilității sau al valorii estetice, cântecul fiind neatractiv sau dificil pentru copil.

Cântul vocal induce o trăire aparte atât celui care-l practică, cât și celui care ascultă. Dacă pentru cântareț e importantă exprimarea trăirilor proprii prin muzică, ascultătorul caută să se identifice din punct de vedere vocal și emoțional cu vocalistul, fenomen observabil chiar la nivel fizic prin modificarea frecvenței respirației ori a tensiunii musculare a ascultătorului. Cunosacându-se efectele pe care expresia vocală le are asupra receptorului, se conturează tipare ale expresiei vocale, convenții și semnificații unanim acceptate, pe care interpreții le valorifică în funcție de context.

“Tehnica vocală, necesară pentru exprimarea artistică și personală, s-a dezvoltat de-a lungul timpului în paralel cu evoluția genurilor muzicale de la eternul și indispensabilul legato care învăluie desenul melodic în stilul specific belcanto-ului, la vocea zgâriată, țipată, trecând frecvent dintr-un registru în altul, ornamentată divers, prezentă actualmente în majoritatea genurilor muzicii de divertisment”.

Dacă instrumentele se pretează mai curand la a reda linia sau suprapunerea de linii, adică esența gândirii muzicale în noblețea ei cea mai pură, cea mai abstractă, în schimb, nimic nu poate atinge intensitatea emoțională cu care vocea omenească ne subjugă, pentru că nu există sursă sonoră mai individualizată, mai personalizată, decât vocea. Calitatea extraordinară a vocii omenești este structura ei acustică absolut unică și prin aceasta relația directă și imediată de la om la om care se stabilește instantaneu între interpret și ascultător, independent de distanța obiectivă pe care o pune între ei timpul și mijloacele tehnice de redare.

Instrumentele muzicale și substituitele lor, obiectele sonore posedă resurse multiple în planul modelării sensibilității muzicale a copiilor. Printre acestea sunt: stimularea interesului copiilor pentru muzică; lărgirea orizontului muzical al copiilor; dezvoltarea aptitudinilor creative (interpretarea fiind un act creativ); facilitarea însușirii limbajului muzical prin implicarea manualității; îmbogățirea conținutului și formei activităților muzicale și activizarea muzicală a tuturor copiilor, inclusiv a disfonicilor.

Instrumentele muzicale pot fi utilizate în interpretarea cântecelor învățate vocal; în interpretarea unor melodii (fără text); în acompaniamentul ritmic sau armonic al cântecelor vocale sau în exemplificarea unor elemente de limbaj.

Fiecare mijloc didactic are rolul său în muzicalizarea copiilor. Instrumentele nu vor concura vocea, nu o vor înlocui, ci vor oferi o alternativă cântarii vocale.Astfel, alături de cântarea vocala, cântarea instrumentală va contribui la modelarea sensibilității muzicale a copiilor.

Arta muzicală utilizează ca principal mijloc de exprimare a ideilor și sentimentelor, sunetele muzicale. Produse de vibrațiile rapide ale corpurilor sonore, undele muzicale se deosebesc de celelalte sunete prin anumite calități fiziologice: înălțime, durată, intensitate, timbre. Din tratarea artistică a celor patru calități fizilogice ale sunetelor muzicale derivă principalele elemente ale limbajului muzical.

Înălțimea generează cea mai importantă formă a expresiei muzicale, melodia, care se poate desfașura la unison sau pe mai multe planuri sonore, dând naștere armoniei și polifoniei. Durata sunetelor generează ritmul muzical, iar prin jocul intensităților sonore rezultă nuanțele (dinamica muzicală). O altă calitate a sunetelor dă naștere timbrului muzical sau coloristicii sonore. Elementele limbajului muzical se asamblează dupa legi specifice în lucrările muzicale, devenind mijloace de expresie muzicală.

Calitatea sunetelor muzicale de a se deosebi după sursa care le produce se numește timbru sau culoare sonoră. Aceată calitate se datorește fenomenului rezonanței naturale a corpurilor sonore, conform căruia un corp sonor pus în mișcare produce, alături de sunetul fundamental, o serie de armonice, care se suprapun peste cel fundamental, ca într-un spectru al culorilor. Forma complexă pe care o ia corpul sonor în timpul vibrării se percepe auditiv ca timbru.

Cea mai generală clasificare a timbrurilor muzicale se împarte în: timbruri vocale și timbruri instrumentale, care au determinat crearea unor genuri distincte în creația muzicală: genuri vocale, genuri instrumentale, genuri vocal-instrumentale. Vocea este cea mai importantă sursă sonoră pentru muzică, prima aparută în evoluția acestei arte. În privința expresivității, ea nu poate fi egalata de nici un instrument muzical. O metodă și totodată un mijloc esențial de educație muzicală cu statut recunoscut o dată cu intrarea în drepturi a școlii active muzicale îl reprezintă audiția muzicală. Audiția muzicală trebuie înțeleasă sub dublu aspect: ca o modelare structurală și informațională prin mediul ambient sonor, activitate numită de obicei ascultare. Este vorba despre audiția sonorităților înconjurătoare: sunete vorbite, cântate vocal sau instrumental, zgomote, cu timbruri diferite și multe altele. Aceste activități de ascultare dezvoltă auzul acustic muzical și stau la baza formării deprinderilor necesare însușirii elementelor limbajului muzical.

Audiția muzicală poate fi înțeleasă ca o activitate complexă, cu rol de îmbogățire a informației culturale, activitate numită audiție muzicală propriu-zisă. Ea are în vedere formarea capacităților de a audia lucrări muzicale (activitate similară cu citirea operelor literare); formarea deprinderii de a observa și analiza anumite elemente de limbaj muzical; formarea deprinderii de relaxare prin muzică, prin crearea unei ambianțe cu efecte meloterapeutice, dar și familiarizarea și memorarea repertoriului muzical (vocal și instrumental).

În educația muzicală a copiilor trebuie utilizate ambele forme de audiție specificate: ascultarea sonorităților înconjurătoare, în care se vor distinge sunete sau zgomote diferite din punct de vedere al calității sau a producerii lor, cât și audiții muzicale propriu-zise, cu multiple valențe instructiv-educative.

Pentru ca eficiența acestora să fie valorificată pe deplin, e necesară însă respectarea unor condiții: selectarea materialului de audiat în funcție de criteriile accesibilității, a valorii educative și estetice și concordanței cu tema lecției; pregătirea suplimentară a profesorului pentru audiție, constând în informarea (documentarea) atât în domeniul artei muzicale cât și în alte specialități, pentru a stabili corelațiile necesare, dar și pregătirea condițiilor necesare desfășurării audițiilor muzicale.

Traseul melodic al activităților de audiție muzicală poate fi inductiv (pornind de la intuire auditivă spre aplicare, operare, exersare, comunicare de noțiuni) sau deductiv (pornind de la comunicarea noțiunii și audiția integrală a lucrării spre analiză, comparații, identificări de ritmuri, nuanțe, tempouri).

“Sistemul educației muzicale, reprezentând un complex amplu de deschidere a școlii spre educația morală, umanistă, estetică, artistică și, nu în ultimul rând, națională, impune o condiție specifică, care constituie integrarea educației muzicale în viața socială”.

“Aptitudinile muzicale se formează și se dezvoltă continuu și numai în condiții de inițiere activă ale subiecților în diverse acțiuni muzicale. Prin intermediul activităților de creație muzicală, fiecare elev își poate dezvolta individual capacitatea de creație independentă: receptivitate, capacitate de înțelegere și chiar de conștientizare a fenomenelor muzicale audiate-interpretate-create (produse), capacitate de creație muzicală elementară”.

III.5. Mijloace dirijorale: mâna, fața umană, corporalitatea, comunicarea verbală

Muzica este expresia vieții noastre interioare. În comunicarea didactică profesorul trebuie să-i facă pe elevi să simtă că are o vocație în această direcție, că este un partener de încredere, care dorește un dialog autentic. Competența de comunicare se va manifesta și prin capacitatea de ascultare a elevilor. Cei mai apreciați profesori sunt cei care permit libertatea de exprimare a elevilor, care nu-i fac nici să se simtă judecați, nici manipulati, nici sfătuiți, ci acei care le oferă sentimentul de siguranță și libertate a comunicării.

În comunicare mai mult de jumătate dintre mesajele interumane sunt nonverbale. Ca mijloc de comunicare, gestul a premers vorbirea. Limba nu este decât o abstractizare a comunicării, formele ei concrete fiind semnalele auditive. În cadrul comunicării umane, pe lângă comunicarea verbală, conversația dintre doi indivizi, de exemplu, scot în relief un schimb de semne nonverbale (mimică, gest, atitudine), semne care întăresc, modulează, nuanțează comunicarea verbală. Din acest punct de vedere informația nonverbală poate părea superioară informației verbale, fiind mai complexă și mai nuanțată, exprimând stări de spirit, sentimente, care ar fi greu de exprimat doar prin cuvinte. Pe de altă parte, informația nonverbală este inferioară limbajului în sensul că este limitată de un anumit moment și un anumit spațiu, transmiterea informației fiind în legătură cu emițătorul și situația care a determinat comunicarea, declanșând o reacție imediată a receptorului.

Chiru Irena spunea: ,, conștient/inconștient/neintenționat, transmitem și primim mesaje nonverbale și, pe baza acestora, emitem judecăți și luăm decizii pentru noi și pentru ceilalți, în ceea ce privește experiențele proprii și experiențele altora. Observația este cu atât mai adevărată cu cât, în pondere de 90%, impresia despre interlocutor se formează pe baza informației nonverbale, în primele zeci de secunde ale unei întrevederi; primele mesaje, preponderent nonverbale, colorează și determină percepția ulterioară. ”

Limbajul nonverbal gestural poate fi diferit în funcție de contextul cultural sau național. Corpul este un mijloc de semnificare, un instrument de comunicare și un limbaj nonverbal. Dacă în limbă codul este dat de totalitatea regulilor fonetice, morfologice, sintactice, analog în muzică transmiterea se face codificat prin notație muzicală, la nivelul tuturor parametrilor utilizați.

Atât comunicarea verbală, cât și cea nonverbală se bazează pe o serie de simboluri, mesaje produse de indivizi, filtrate prin latura personală, subiectivă, între cele două tipuri de comunicare existând o strânsă legătură, la modul ideal unul întărindu-l, nuanțându-l pe celălalt. Spre deosebire de comunicarea verbală, comunicarea nonverbală este dobândită de individ înainte, având un caracter continuu și cu un impact emoțional mai puternic.

Notația muzicală servește ca mijloc de comunicare între compozitor și interpret înlesnind propagarea și răspândirea muzicii și asigură permanența și perenitatea operelor de artă în rândul valorilor spirituale ale omenirii, transformându-le în documente (monumente) de cultură.

Notația muzicală tradițională este rezultatul unei îndelungate evoluții. Utilitatea practică a notației tradiționale constă în prezentarea unui sistem de notație (aproape) universal, detailat, dar care permite participarea activă, creatoare, a interpretului în redarea unei compoziții.

Notația muzicală are aceleași origini și același proces evolutiv ca și scrierea pentru vorbire. Omul a simțit nevoia să-și creeze sisteme de reprezentare grafică a creațiilor artistice, între care și a celor muzicale. Fără această posibilitate de fixare în scris a muzicii, omenirea ar fi fost lipsită de neprețuite comori de artă produse de geniul său creator, cu care ne mândrim astăzi și care se transmit astăzi pe această ingenioasă cale a scrisului.

În Evul Mediu timpuriu se folosea notația cu neume – un sistem de linii și puncte ce se scriau deasupra sau dedesubtul textului literar – care indicau o inflexiune ascendentă sau descendentă a vocii. În mod incipient o astfel de notație sugera și ideea de ritm, fiind concepută pe principiul accentelor gramaticale: accent grav, accent ascuțit, accent circumflex, fiecare în execuție primind o durată expresivă diferențiată, preluată din lectura solemnă a psalmilor.

Figura nr.1 Notația cu neume

Dacă se ia drept criteriu reprezentarea vizuală a sunetului, chiar neumele gregoriene indicau în scris, prin două tipuri de accente (ascuțit, pentru urcare și grav, pentru coborâre), înălțimea relativă a sunetului, dar, concomitent, înălțimea era concretizată de semnele realizate de desenul acestora cu mâna de călugărul ce conducea formația corală monodică. La fel, se concretizau vizual și neumele bizantine. Neumele pot fi numite ca fiind primele forme ale fonomimiei (descrierea unor sunete prin gesturi).

Fonomimia de mai târziu reprezenta, prin gesturile formate de poziții standardizate ale palmei unei singure mâini și a degetelor acesteia, înălțimea sunetelor din scara heptacordică diatonică Do. Concomitent, exista și un procedeu ce urmărea concretizarea și înțelegerea valorilor de durată elementară, din notația clasică: pătrimea, doimea, nota întreagă, optimea și pauzele corespunzătoare. Procedeul se numește dactiloritmie (de la grecescul daktylos = inel-deget, ritmie = procedeu ritmic).

Figura nr.2 Dactiloritmie

În secolul al XI-lea se introduc în notație denumirile silabice ale sunetelor – atribuită lui Guido d'Arezzo (980-1050). Prin activitatea sa din domeniul muzical, Guido d 'Arezzo a adus o contribuție deosebită la dezvoltarea notației muzicale, a teoriei muzicii precum și în domeniul didacticii muzicale din perioada medievală. Noutățile aduse de el în domeniul educației și notației muzicale se datorează activității sale de pedagog, care i-a permis să constate neajunsurile aduse de utilizarea notației neumatice și a modului imprecis și greoi de învățare a repertoriului liturgic în școlile de pe lângă mănăstirile în care s-a format și activat. Sistemul său de notație a opus învățării după auz și memorării imnurilor liturgice o modalitate nouă de învățare, care permitea oricărui ucenic să descifreze textul muzical și în absența profesorului. Reforma lui Guido se constituie într-o adevărată reformă a învățământului muzical european (sub înțelesul de reformă a scris-cititului muzical), dar se pare că are la bază niște lucrări mai vechi ale călugărului Odon II și celui care i-a urmat la abație, Ponțiu Teutonul.

Înaintea lui Guido d 'Arezzo se pare că a existat, chiar anterior lui Odon II din Saint-Maur les-Fosses (1030) și care scrie un „tonar”, un alt Odon – De Cluny – (943) care scrie și el un „tonar”, iar sunetele le numește: buc, re, scemles, caenis, neth, uiche, asel.

Dem Urmă afirmă următoarele: ,,Guido s-a inspirat de la unitatea de solmizație utilizată de antichitatea greacă. Această unitate era un tetracord de tip doric pe care se aplicau silabele TE-TO-TA-TI, ultimele două TA-TI desemnau intervalul de semiton în orice alt tip de tetracord.”

Metoda de solmizație introdusă și utilizată de Guido d 'Arezzo se referea la un hexacord care avea următoarea structură internă: T-T-ST-T-T și care se citeau inițial cu denumirea literală A, B, C, D, E, F, G., prima literă fiind atribuită sunetului la. Guido schimbă această denumire a notelor hexacordului utilizând prima silabă a versurilor din prima strofă a inmului Ut queant laxis (secolul al VIII-lea) scris de Paulus Diaconus și dedicat Sfantului Ioan Botezătorul:

Ut queant laxis

resonare fibris,

Mira gestorum

famuli tuorum,

Solve polluti

labii reatum,

Sancte Iohannes

(Ca să putem cu toată vocea,

Cânta minunile tale ca ai tăi servitori,

Șterge vina de pe ale noastre buze impure,

Sfinte Ioane).

Figura nr.3 Acrostih

Denumirea silabică a sunetelor provine dintr-un imn medieval pe care interpreții de cantus planus îl invocau în cinstea protectorului lor, Sfântul Ioan, pentru a nu-și pierde vocea, "instrumentul" care asigura profesionalitatea, deci, existența lor materială. Guido a dezvoltat sistemul de notație și utilizarea scării "ut–re–mi–fa–so–la" (solmizare), pe baza acrostihului Ut queant laxis:

Figura nr.4 Imnul Ut queant laxis

Introducerea acestor denumiri date sunetelor muzicale este unul dintre elementele importante conținute în reforma lui Guido. Înlocuirea acestei denumiri cu silabele din textul imnului pe care învățăceii vremii îl cunoșteau foarte bine și a cărui melodie urca câte o treaptă la fiecare vers, a ușurat învățarea imnurilor liturgice și a permis parcurgerea melodiei acestora și prin solfegiere. Au fost desemnate astfel treptele hexacordului, ceea ce corespundea în mod satisfăcător ambitusului redus al melodiilor gregoriene. Nota SI – reprezentând unirea inițialelor numelui Sfântului Ioan, din final, a fost adăugată ulterior de Anselme de Flandra, la sfârșitul secolului al XVI-lea, iar UT a fost înlocuit cu DO (presupusă a proveni de la cuvântul "Dominus", invocat adesea în cantus planus) de Bononcini în anul 1673, sau de Otto Gibelius.

De la fiecare capăt de început al versurilor latine ale imnului s-au preluat silabele care au devenit astfel simboluri denominative ale celor șase trepte consecutive ale hexacordului – sistem melodic de bază pentru acele timpuri.

Imnul se cunoaște și se fredonează azi în mai toate școlile muzicale din lume, ilustrând ingeniozitatea cu care Guido D'Arezzo a rezolvat, pentru veacuri, problema fixării deprinderii solfegierii, adică a însușirii unui sistem practic de citire și intonare a notelor muzicale.

Pentru a facilita solfegierea, Guido D`Arezzo a adăugat la începutul fiecărei linii o literă-cheie care indică intonația, punând astfel bazele sistemului de chei utilizat astăzi. În același scop al ușurării învățării, călugărul benedict s-a folosit de un mijloc mnehomotic cunoscut sub denumirea de ,,mână guidoniană”.

Figura nr.5 Metoda guidoniană

Cele 20 de sunete ale scării folosite de Guido alcătuiau trei tipuri de hexacorduri și erau aplicate pe falangele degetelor și pe palma mâinii stângi a profesorului. Ele se citeau în ordinea unui traseu marcat cu o linie punctată pe palmă. Pentru ușurarea solfegierii, metoda guidoniană se sprijinea în ghidarea solmizației pe utilizarea „mâinii guidoniane”.

Figura nr.6 Mână guidoniană

Falangele încheieturii celor cinci degete ale mâinii stângi deschise erau folosite pentru învățarea diferitelor tipuri de hexacorduri. Gestul realizat cu mâna, de către profesor, în timpul cântării pentru a-l ajuta pe elev să vizualizeze traseul melodic, stă la baza fonomimiei, procedeu mnemotehnic aflat și astăzi în practica unor sisteme de educație muzicală.

Figura nr.7 Gesturi fonomimice

În secolele XII și XIII se ajunge la notația măsurată sau notația proporționată, care constă în întrebuințarea unor figuri de note având între ele relații precise, matematice, privind durata, în acea artă denumită în termeni latini ars cantus mersurabilis (figuralis). Sunt create condițiile pentru ca expresia muzicală să devină relativ autonomă față de textul literar și de accentele sale gramaticale, cerând o notație specifică, independentă. Invenția tiparului în anul 1436 de către Johannes Gutenberg și a celui de note muzicale în anul 1501, datorită italianului Ottaviano Petrucci, conjugate cu perfecționarea instrumentelor – mai ales a celor cu corzi – constituie un salt remarcabil în evoluția scrisului muzical.

Notația cu portativ și chei, atribuită de către unii teoreticieni lui Guido d'Arezzo în secolul al IX-lea, face un mare pas înainte: neumele sunt asociate cu portativul, putându-se astfel reda grafic atât înălțimea cât și durata aproximativă a sunetelor.

Notația mai parcurge o serie de transformări, ajungând în secolele XVII-XVIII la forma sa rombică, ultimul stadiu de evoluție înaintea celui actual.

Figura nr.8 Notația rombică

În acest stadiu se poate observa ușor apropierea și corespondeța cu semnele notației muzicale actuale de formă ovală.

Confruntat cu dificultățile învățării imnurilor la școala duminicală, reverendul John Curwen (1816-1880) a ajuns la concluzia că auzul muzical absolut și capacitatea muzicală absolută sunt rar întâlnite. Ca atare, nu contează felul în care este scrisă melodia sau înălțimea absolută la care este aceasta intonată, dacă se păstrează în cântare succesiunea intervalică și ritmică și expresia piesei. Prin metoda sa, Curwen a dorit să faciliteze apropierea elevilor de muzică, recurgând la simplificarea învățării acesteia. Alternativa aleasă a fost renunțarea la portative, solmaziția relativă și folosirea tonicii mobile.

Pentru a ușura citirea, Curwen a renunțat la intonația absolută, toate melodiile fiind scrise și citite în tonalitățile Do major sau la minor. Înălțimea la care se intona putea fi cea reală sau una apropiată, adaptată la ambitusul vocilor de copii. La începutul melodiei, exista o indicație în acest sens, pentru profesor; de exemplu: d = s, adică pentru a începe se va da tonul lui sol, care va fi numit de elevi do.

Pentru redarea timpului, erau folosite puncte, linii orizontale mai lungi sau mai scurte, bare de măsură și acolade. Pentru a nota o melodie erau înșirate literele corespunzătoare sunetelor, însoțite de puncte și linii. Ordinea de însușire a sunetelor era prefigurată de funcțiile treptelor în tonalitate. Astfel, se învățau mai întâi sunetele acordului de tonică, apoi cele ale acordului de dominantă, sunetele acordului de subdominantă completând scara heptacordică. De aici, desigur și denumirea metodei: Tonic Sol-Fa.

Figura nr. 9 Sistemul Sol-Fa

Avantajele metodei Tonic Sol-Fa, de a putea solfegia în orice tonalitate, cunoscând însă doar tonalitățile de bază Do major și la minor și de a ilustra înălțimea sunetelor prin gesturi au fost sesizate de pedagogii de la începutul secolului al XX-lea.

Pentru ca linia melodică să fie vizualizată, Curwen a recurs la gesturi-simbol pentru fiecare treaptă a scării, asemănătoare fonomimiei contemporane. Aceste gesturi ale profesorului, executate în timpul cântării, aduc în mintea elevilor înălțimea sunetelor ce alcătuiesc respectiva melodie și le susțin intonația.

Figura nr.10 Gesturi-simbol

În Franța, Maurice Chevais a folosit o altă formă a fonomimiei, alături de numeroase procedee și mijloace didactice ce valorificau experiența didactică a predecesorilor Galin, Chevé, Déssirier. Maurice Chevais a fost un adept al ideilor înnoitoare din cadrul pedagogiei educației muzicale de la începutul secolului al XX-lea, care a reorganizat educația muzicală franceză din perioada interbelică. Pedagog, bun cunoscător al istoriei pedagogiei muzicale, folclorist, teoretician, a militat pentru organizarea și transformarea concepției asupra educației muzicale școlare din Franța. Pasionat de psihologia copilului și unul dintre primii cercetători în acest domeniu, Maurice Chevais a elaborat o vastă operă pedagogică, lucrarea sa de căpătâi fiind L'éducation musicale de l'enfance.

În lucrările lui, Chevais face o amplă analiză a modului în care se realizează educația muzicală în perioada sa, arătând că metodele pe care le practicau profesorii francezi în cadrul învățământului muzical tradițional se bazau pe probleme pur intelectuale. El consideră că profesorii de muzică trebuie să-i atragă pe copii spre studiul muzicii prin sensibilizarea acestora, să se adreseze sensibilităților copilului și să se folosească de puterea muzicii pentru a-l atrage pe acesta spre această artă, spre studierea ei. Chevais a susținut ferm că metodele tradiționale din învățământul muzical, cele bazate pe raționament, au dus la insuccesele din școală. Muzica nu poate fi tratată și studiată la fel ca o limbă moartă, această disciplină ocupându-se în primul rând de viața sunetelor.

Maurice Chevais pornește de la ideea că ,,natura copilului condiționează sistemul de educație muzicală și că educația muzicală a tuturor copiilor este posibilă – cu rare excepții patologice. Educabilitateta devine însă mai ușoară sau mai dificilă în funcție de diferite tipuri de copii, pe care trebuie să îi cunoaștem și să îi tratăm diferențiat, în raport cu caracterul fiecăruia.”

Studiul sunetelor muzicale vor fi realizate prin utilizarea unor procedee elementare de fonomimie luate de către Chevais după Wilheim, Itard și Seguin, pedagogi aparținând orientărilor tradiționale din didactica muzicală a secolelor XVIII și XIX.

Chevais consideră că utilizarea acestor fonomimii sunt deosebit de utile, ele fiind o prezentatoare vie a înălțimii, atât pentru solfegiere, cât și pentru dictat, mărește atenția muzicală și permite un control frontal al clasei, în felul cum se apreciază prin gesturi înălțimea sunetului.

Figura nr.11 Fonomimii

Pentru educarea auzului muzical, Maurice Chevais folosește un bogat material didactic vizual printre care scările și „stâlpii muzicali” (scărița papagalului).

Figura nr.12 Stâlpii muzicali

De un real folos este și „portativul mut”, fără note, în care propunătorul indică locul pe portativ al notelor corespunzătoare anumitor sunete. Acest portativ este desenat mai mare, pentru a putea fi văzut și citit mai ușor de către elevi. Exercițiile cu acest „portativ mut” solicită intens atenția elevilor și realizează eficient asocierea denumire-loc-sonoritate.

Pentru a dezvolta capacitățile ritmice ale elevilor în etapele inițiale, Chevais utilizează dactiloritmia, procedeu inventat de Déssirier și folosit pentru realizarea dicteului ritmic. Duratele notelor ce trebuie scrise de elevi sunt reprezentate cu ajutorul degetelor, fiecare deget reprezentând o notă de un timp. Pentru duratele mai lungi, se vor uni două, trei sau patru degete. Pauzele vor fi indicate prin îndoirea degetelor, iar pauza pentru o măsură este indicată de pumnul strâns.

Figura nr.13 Dactiloritmia

Kodaly Zoltan (1882 –1967) muzician maghiar, folclorist, compozitor și muzicolog și-a legat numele de un sistem de educație muzicală aplicat în școlile maghiare, sistem cunoscut și folosit și de alte școli din lume. Muzicianul a acceptat principiul: să pornim de la copii, îndreptat împotriva normelor herbartiene, devenind fondatorul didacticii muzicale maghiare, ce oferă mostre pentru educarea muzicală a copiilor, în spiritul modalismului. Aceste realizări au fost posibile mai ales pentru faptul că el a fost președintele Academiei maghiare, calitate care l-a ajutat să obțină spațiul necesar pentru implementarea concepției sale în învățământ, mai exact s-a ajuns ca educația muzicală din Ungaria să se extindă la toate ciclurile școlare, fiind considerată apoi chiar disciplină de bacalaureat. În anul 1951 apare marea sa culegere de muzică populară Magyar Nepzene Tara – care a stat la baza sistemului său educațional, numită culegere de educație muzicală generală, pentru că ea începe încă din faza grădiniței și urmărește dezvoltarea auzului, a vocii, a memoriei, alfabetizarea muzicală, ajungând la faza de a citi muzica la același nivel la care se situează scris – cititul literar, propunând lichidarea analfabetismului muzical. Preocuparea pentru practicarea muzicii ocupă cel mai important loc în modelul conceput de Kodaly, drumul propus de el fiind acela de la muzica populară spre cea de factură cultă.

Principalele metode ale sistemului Kodaly sunt:

– așezarea cântecului popular și a cântării fără acompaniament instrumental, ca elemente centrale ale realizării educației muzicale;

– solmizația relativă (pornind de la structurile modale prepentatotinice);

– fonomimia.

Figura nr.14 Gesturi fonomimice

El recomanda cântecele în scări prepentatonice anhemitonice și apoi cele în scări pentatonice și introducerea copiilor de la vârste mici în cântarea polifonică, pe două și pe trei voci. Solmizația relativă, în forma perfecționată după sistemul inițiat de John Curwen, era preconizată de Kodaly pentru copiii sub vârsta de 10 ani, după care vor trece la solfegierea cu înălțime absolută, în felul acesta neforțându-se ambitusul și vocea copiilor nedezvoltate încă.

Figura nr.15 Fonomimia Curwen/Kodaly

Lui Kodaly îi revine meritul de a fi adaptat solmizația pedagogiei și creației muzicale maghiare, el extinzând solmizația relativă de la majorul și minorul occidental spre sistemul modal. Ideile care stau la baza stilului de a preda muzica se bazează pe câteva elemente. În primul rând, există câte un semn al palmei pentru fiecare nota muzicală, astfel încât să se poată face o legatură clară între sunet și notă, fără a fi nevoie să fie scrisă pe portativ.

În ceea ce privește procesul învățării, el se bazează pe cântecele tradiționale, care în cea mai parte au la baza scări pentatonice, pornind de la ascultare, învățare activă și ajungând abia apoi citirea și scrierea semnelor muzicale. Acest proces de învățare este unul foarte activ, în care părțile componente ale unei piese muzicale (ritm, linie melodică, structură) sunt “predate” printr-o serie de activități practice care implică elevul. Totul pleacă de la faptul că elevul va învăța prin joc, toate activitățile fiind gândite de către profesor având în vedere scopul final. Și, ceea ce este foarte important, nu există momente de pierdere a atenției, pentru că “jocul muzical” în care sunt angrenați elevii este foarte antrenant și distractiv.

Notația tradițională coexistă astăzi cu procedee noi în scrierea muzicală contemporană. În zilele noastre arta muzicală a ajuns la moduri de exprimare sonoră cu totul până de curând inedite, ce nu mai pot fi redate grafic prin semne tradiționale.

În practica de astăzi unii compozitori folosesc notația tradițională, alții combinații ale notației tradiționale cu procedee noi de scriere, iar alții, aparținând mai ales domeniului muzicii experimentale își creează sisteme proprii de notare în care nu mai apar legături cu cel tradițional, clasic.

Se mai folosesc, de asemenea, și alte convențiuni grafice privind timbrul (pentru elemente de coloristică timbrală), agogica discursului muzical, expresivitatea conținutului operelor de artă, unele elemente de construcție a frazelor muzicale (punctuația, respirația), precum și un bogat catalog de semne referitoare la tehnica interpretării vocale și instrumentale.

De-a lungul timpului s-au conturat mai multe direcții, concepte și metode de educație muzicală, pentru ca în secolul al XX-lea să se ajungă la sisteme bine conturate, considerate elemente de referință pentru educația muzicală modernă. Unele dintre acestea si-au dovedit aplicabilitatea doar la muzica instrumentală, chiar dacă au tins spre anumite generalizări, iar altele s-au referit cu precădere la formele de profesionalizare.

Așadar, în cadrul codului muzical se găsesc cunoștințe de istoria muzicii, teorie, armonie, contrapunct, forme, stilistică și estetică muzicală. Publicul meloman nu este format numai de oameni cu studii și cunoștințe muzicale; o parte din public și-a însușit un cod muzical prin simplul și propriul interes, fie și numai prin participarea permanentă la manifestările muzicale.

Comunicarea nonverbală a dirijorului dintr-un concert este foarte importantă. În primul rând ea este raportată la ansamblul pe care îl conduce dirijorul, la tipul de lucrare dirijată, la locația în care se desfășoară concertul, la reacția pe care o au membrii corului. Dacă pe parcursul unei repetiții dirijorul se folosește de limbajul verbal, în cadrul unui concert limbajul utilizat este exclusiv cel nonverbal. Sigur că în spatele acestui moment se regăsește o perioadă de laborator pe parcursul căreia cele două tipuri de limbaj s-au completat și întărit unul pe altul, s-au format repere, s-au codat și s-au decodificat anumite mesaje nonverbale. La nivelul corpului său, dirijorul poate comunica publicului informații de care nu este întotdeauna conștient, dar care sunt receptate ca parte a comportamentului său în relația de comunicare.

Elementul central al faptului artistic este obiectul de artă, fie ca obiect artistic, fie ca eveniment obiectual estetic. O operă de artă se adresează inteligenței emotional-afective și nu raționamentului logic. Arta și viața artistului sunt două inseparabile, procesul creației nu este o simplă activitate, ci un stil de viață ce îi dă dreptul creatorului să își exprime propria personalitate, atitudini, concepții, raportate sau influențate de mediul psiho-social în care își desfășoară existența. Înainte de a înțelege ce și-a dorit creatorul să transmită prin felul în care a îmbinat elementele de limbaj, receptorul trebuie să cunoască elementele limbajului în sine. Receptorul poate trăi experiențe variate în fața operei de artă, descoperindu-i noi și noi sensuri, transformând-o într-un câmp estetic deschis și permanent. Cu cât sensurile degajate de opera de artă sunt mai multe, cu atât va fi mai redusă posibilitatea decodificării ei. Actul artistic presupune existența unor factori irepetabili, care determină un caracter inepuizabil al operei de artă, aceasta recreându-se la fiecare nouă receptare. Receptarea unei opere de artă presupune în primul rând o comunicare la nivelul spiritualității. În comunicarea lingvistică mesajul este transmis prin limba vorbită, prin limba gestuală și limba scrisă. În cazul operei de artă, mesajul este artistic, estetic. Pentru a putea fi receptată opera de artă va avea nevoie de un receptor estetic, capabil să rezoneze în contact cu aceasta; ea trebuie urmărită împlinindu-se prin filtrul sentimentului artistic declanșat în spectator. Astfel sunt transmise informații și semnificații, acestea putând modifica informația de până atunci a receptorului și chiar influențându-i comportamentul.

Importanța educației estetice rezultă din puterea ei de a contura personalitatea umană, completând cultura generală, contribuind prin formele specifice la dezvoltarea receptivității față de cultură, la formarea gustului estetic, oferind posibilitatea de a intra în contact cu procesul de creație artistică. Trăirile estetice nu se dezvăluie decât în procesul de percepție senzorială a obiectului de artă încărcat cu o calitate estetică. Complexitatea fenomenului artistic muzical, atât în ceea ce privește determinațiile lui lăuntrice, cât și relațiile cu întreg contextul socio-cultural, pot face ca muzica, arta în general, sa fie practic inepuizabilă.

Ca și grup social, colectivul coral presupune un sistem de interacțiuni umane coordonate, cu funcționalitate instructivă și educativă, sistem care se structurează treptat în procesul artistic de integrare și de socializare, implicând sentimentele de responsabilitate, de solidaritate și de mândrie.

Ca personaj central al ansamblului, dirijorul este declanșatorul și principalul susținător menit să reconsidere neîngrădit conceptul. Ca lider al colectivului, dirijorul reprezintă autoritatea acceptată pe criterii de valoare, printre acestea aflându-se profesionalitatea, metoda de lucru, moralitatea, aptitudinea de a colabora, capacitatea de angajare afectivă și efectivă în activitate, realismul aspirațiilor, eficiența generală demonstrate. Dirijorul are astăzi multiple mijloace de comunicare cu ansamblul, trecând însă dincolo de o simplă organizare a execuției, traducând până în cele mai intime colțuri ale partiturii intențiile compozitorului. Dirijorul nu rămâne doar un simplu coordonator al actului artistic ci devine la rândul său un interpret asemeni instumentistului sau coristului și chiar mai mult deoarece are curajul de a sta în fața ansamblului, de a regiza totul, începând cu respirația până la variata paletă de sentimente, de a-l recompune pe compozitor prin filtrul propriului eu fără a se îndepărta de adevărul creației, de a face să vibreze prin magia forței sale sensibilitatea artiștilor și a întregului public. Tehnica conducerii presupune studiul gestului dirijoral așa cum instrumentistul studiază la instrumentul său pentru a-și putea exprima gândul muzical prin intermediul gestualității. A ajunge în faza în care gestul să întrupeze însăși esența mișcării expresive a lucrării este nevoie să se realizeze o subtilă sinteză în auzul intern al dirijorului, proces numit formarea modelului sonor mental al lucrării.

Etapele studiului vizează date despre:

– compozitor;

– text literar;

– recitare artistică;

– analiza muzicală;

– exersarea tehnicii de conducere. Dirijorul încearcă să aducă o partitură la viață, să-și comunice viziunea asupra acelei lucrări printr-un limbaj individual de gesturi care sculptează linia melodică, reliefează anumite nuanțe, subliniază anumite elemente, în timp ce le controlează pe altele.

“Judecând după coerență, amplitudine, energie și desen, gestul dirijoral poate fi distins, solemn, elegant, natural, identificând o personalitate echilibrată și demnă sau, dimpotrivă, caricatural, frivol, indecent, incoerent sau chiar grotesc, caracterizând de data aceasta firi dezechilibrate, sărace spiritual sau cu un comportament deviant. Prin complexitatea implicărilor, gestul dirijoral se leagă cu precădere de maturitatea artistică a persoanelor care i se dedică”.

Fenomenul transformării ierarhizate a materiei în direcția formei ei superioare, proces al cărui finalitate este creierul uman și, prin el, a omului ca ființă centrală a lumii vii, se leagă indestructibil de mână. Intercomunicarea umană reprezintă un domeniu de predilecție a mâinii, acesta fiind în măsură să suplinească surprinzător de bine cuvântul.

Ca prelungire inteligentă și expresivă a creierului, mâna este aceea care poate scoate o formă dintr-o idee și din suflet o substanță. Între forme, mâna a fost cea dintâi, aceea prin care au fost plăsmuite toate formele. Mâna muzicianului este, dintre toate, aceea care concentrează în modul cel mai evident spiritul. Uneori, limbajul gestual poate înlocui complet comunicarea verbală.

Gestul, ca și scrisul, se bazează pe un sofisticat mecanism neurofiziologic, generat de procese nervoase superioare. Ca orice stereotip dinamic, gestul are la început caracterul unei mișcări involuntare, fiind susceptibil de perfecționare, în paralel cu procesul de configurare a personalității. Prin gest nu se înțelege doar mișcări ale membrelor, el implicând și mimica și pantomima. Mișcările mâinii dirijorului reprezintă ,,expresia cea mai convingătoare a capacității lui empatice” 7, un limbaj în sine, cu un sistem de coduri clar definite, capabil să transmită ceea ce limbajul verbal nu ar putea nici pe departe. 27Chezan, Ioan, -Profesionalismul Corului de Cameră cu statut de ansamblu amator, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2008, pag. 70.

Înainte ca dirijorul să procedeze la o citire cu corul se cer precizate următoarele elemente de bază ale analizei muzicale în care există și unul mai mult „administrativ” dar foarte important de organizat pentru sonoritatea de ansamblu:

– componența corului;

– schema de tactare;

– tempo-ul și caracterul;

– tonalitatea (sau scara modală);

– caracterul articulației sau maniera de cânt;

– urmărirea liniei melodice principale;

– pornirea corului;

– relaționarea cu corul.

Dirijorul va urmări prin tactarea sa realizarea pulsației metrice cu senzația de curgere (mișcarea muzicală) a discursului muzical, cu suplețe, fluență și continuitate, precum și a senzației coeziunii verticale a partidelor corului în sonoritatea de ansamblu. Prin redarea muzicală a acestor elemente și corelarea lor cu gestul dirijoral, se dobândește sonoritatea optimă a corului determinând satisfacția atât a ansamblului cât și dirijorului, încă de la primul contact cu corul. Indiferent cât de mult ar încerca un dirijor să determine un ansamblu coral să respire ori să atace simultan prin limbaj verbal nu s-ar apropia de expresivitatea, precizia și complexitatea sensurilor transmise printr-un singur gest al mâinii. Dacă la baza atacului coral dirijorul pornește aproximativ de la aceeași schemă dirijorală, pentru fiecare dirijor sau cor în parte apar particularitățile. Mâna dirijorului devine pentru fiecare ansamblu un limbaj cu un cod specific, a cărui decodificare se realizează în urma unor experiențe și trăiri comune.

Avertizarea nuanțelor se face prin mărirea amplitudinii gestului, mai exact prin mărirea amplitudinii ridicării bătăii anterioare schimbării nuanței, corelată cu susținerea prin pronație a nuanței cu mâna stângă. Rolul mâinii drepte este exclusiv de tactare. Mâna stângă poate tacta paralel, dar se poate și desprinde din această tactare efectuând modificări progresive și bruște de nuanțe. Prin mijlocul schemei de tactare se vede linia punctată care marchează „planul de tactare” sau planul de referință al poziției dirijorale. La schimbarea planului dinamic se mărește proporțional amplitudinea gestului atât în jos cât și în sus. Pe lângă unele necesități specifice partiturii abordate intră în discuție personalitatea fiecărui dirijor și chiar personalitatea ansamblului. În spatele unui moment muzical excepțional se află genialitatea dirijorului, profesionalismul ansamblului, sute de repetiții, căutări, încercări. De subliniat este faptul că mâna, printr-un gest abia sesizabil, este capabilă să declanșeze fuziunea totală atât sub aspect fizic, dar poate mai ales sub aspect psihic asupra întregului ansamblu, o legătură nevăzută care transformă dirijorul și coriștii într-unul singur.

,,Ca prelungire inteligentă și expresivă a creierului, mâna este aceea care poate scoate o formă dintr-o idee și din suflet o substanță. Acel sistem minuțios articulat de tije, membrane, pârghii, scripeți, conductori de energie reprezintă un aparat senzorial pe care experiența l-a făcut să aprecieze volumul, conturul, consistența, greutatea, densitatea, duritatea, netezimea, moliciunea, caldul, recele, umiditatea, uscăciunea, plăcerea, durerea. Fără mâini, explicarea lumii ar fi-dacă nu imposibilă-cel puțin incompletă, pentru că, încă din copilărie instinctul ne poruncește să punem mâna, să apucăm, să cântărim însușirile fizice ale obiectelor lumii înconjurătoare”.

,,Mișcarea metronomică a brațelor dirijorului trebuie să fie caracterizată prin precizie, sobrietate, claritate și eficacitate, eliberată de mișcări inutile, parazite sau exagerate. Abia când în spatele gesturilor se descifrează sensuri muzicale, trăire artistică, forță de comunicare, expresia profundă a sentimentului interior ia naștere dirijorul. Mâna devine un limbaj în sine, capabilă să transmită până și cele mai intime sentimente, să transpună în plasticitatea sa bucurie, durere, tensiune, căldură, lirism, patos, disperare. De aceea se poate afirma faptul că ,,nici una dintre mașinile create de om nu a atins, în ceea ce privește multilateralitatea funcțiilor, perfecțiunea mâinii. Gesturile reprezintă un limbaj direct, în sensul că înțelegerea lor nu este dependentă de noțiuni, respectiv de cuvinte. Ele sunt ușor de înțeles pentru că înapoia lor se află un exercițiu de milioane de ani” .

Gestul dirijorului, dincolo de mișcările convenționale învățate, transformate în reflex, este expresia cea mai convingătoare a capacității lui empatice, el, gestul constituindu-se, împreună cu mimica și cu corporalitatea, într-o comunicare implicită și explicită, în același timp, a cărei primordial trăsătură este nonverbalitatea.

Dintre toate structurile în care materia presimte gândirea, nu este nici una care să enunțe că figura e un sens prin care să se justifice pe sine și totodată să justifice universal. Prin intermediul feței, sufletul comunică, fiind în același timp o oglindă fidelă a sentimentelor și stărilor omului.

Trăind într-o societate de fizionomii, omul și-a rafinat capacitatea de a le surprinde acestora mesajele, figura umană fiind recunoscută drept oglinda în care pâlpâie omul viu, oglindă în care regăsim subtil imprimate bucurii și nefericiri, speranțe și deziluzii, însemne ale sănătății sau ale bolii, îndrăzneala sau timiditatea. Forța feței, ca oglindă sensibilă a interiorității de comunicare este percepută într-un timp fizic incredibil de scurt. Tabloul facial este un spectacol preponderent vizual, în care nu atât detaliile sunt definitorii, cât armonia acestora. Arhitectura care se conturează nu este una statică, încheiată, inertă ci, dimpotrivă, una animată, vie, încălzită de forța iradiantă excepțională a ochilor, de dinamica gurii și a buzelor, de energia nasului și a bărbiei, de capacitatea focalizării într-o idee.

Fața umană a fost împărțită în trei mari părți:

-partea de sus a feței (frunte, sprâncene) fiind asociată cu procesele cognitive;

-partea mediană (ochi, pleoape) asociată cu viața emotivă și

-partea inferioară (nas, obraji, gură, bărbie) asociată cu forța instinctelor.

Fața umană poate fi considerată cea mai expresivă parte a corpului uman, expresiile ei constituind un mijloc de exprimare infinit și inestimabil. Aceasta spune atât de mult despre noi fără a fi conștienți de acest fapt, rămânând principala sursă de informare. Afectele primare-bucuria, tristețea, teama, dezgustul-sunt puse în legătură cu contractarea anumitor mușchi faciali specifici. La nivel individual fiecare chip are caracteristici proprii. Expresiile feței umane sunt variate, dar pline de sens:

-,,mimică-încruntarea denotă preocupare, mânie, frustrare, ridicarea sprâncenelor-mirare, surpriză, încrețirea nasului-neplăcere, nările mărite-mânie, strângerea buzelor-nesiguranță, ezitare sau refuz;

-zâmbet-în funcție de caracteristici și de moment, zâmbetul poate exprima plăcere, bucurie, satisfacție, promisiune, cinism sau jenă;

– privire-contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcția acesteia poate fi directă, senzuală, expresivă, tristă, veselă, arzătoare, suspicioasă sau încrezătoare” .

Dintre toate mijloacele de comunicare privirea se dovedește a fi cea mai expresivă, exprimând emoții, gânduri, stări sufletești, oferind viață mesajelor, reprezentând conexiunea între creier și inimă, putând fi caldă, blândă, prietenoasă ori rece, dură, ucigătoare. Ochii dispun de posibilități de comunicare practic nelimitate. Sintagme precum ferestrele sufletului subliniază faptul că rolul principal al ochilor este acela de a asigura comunicarea afectivă dintre oameni.

Abordarea fizionomiei din perspectivă corală are nevoie de cel puțin doua direcții: una care privește expresivitatea facială ca mijloc dirijoral, asociată gestualității și menită să contribuie la reificarea fluxului sensibil de natură sonoră prin atenționări, comenzi, aprobări, sublinieri, încărcări cu energii specifice și alta, ca mijloc de cunoaștere interumană, în sensul diagnosticării de către dirijor a resorturilor intelectuale, psihologice, afective, motivaționale a colaboratorilor. Dirijorul îl va privi pe virtualul său colaborator cu prioritate prin prisma potențialului său simpatetic, în perspectiva unei eficiente intercomunicări artistice și afectiv-emoționale.

Prin simpla căutare a privirii unui alt om se dezlănțuie dorința de a comunica cu acesta. Din acest punct pornește și primul moment al colaborării dirijor-cor în cadrul unui concert: dirijorul, urcându-se la pupitru, își aruncă privirea peste întreg corul. Sub influența acestei priviri, corul devine mai concentrate, se face o liniște perfectă, creându-se o atmosferă de seriozitate încordată. Corul influențat de privirea atentă a dirijorului este gata să se supună voinței acestuia. Gesturile și mimica dirijorului se împletesc sau se înlocuiesc în funcție de necesitățile de moment ale actului dirijoral.

Mobilitatea expresiei dirijorale este rațiunea de a fi a acestuia în fața ansamblului, un limbaj în adevăratul sens al cuvântului, este tocmai echilibrul trăirilor psihice ridicate până la nivelul în care o simplă privire devine liantul între patru entități emoționale: compozitor-dirijor-ansamblul coral-public.

Integrată gestualității, ideea de corporalitate ca mijloc dirijoral se bazează pe convingerea că, fie în mișcare, fie în repaus, corpul uman este impregnat de mesaje, impunându-se, în consecință, ca un important mijloc de comunicare nonverbală.

Simpla prezență personală poate comunica foarte multe despre noi prin intermediul formei corpului, a îmbrăcămintei, a mirosului, a accesoriilor vestimentare. Alegându-și personal îmbrăcămintea, individul își oglindește indirect personalitatea, aceasta fiind capabilă să marcheze statutul social real sau cel spre care tinde individul, putând influența inclusiv comportamentul celor din jur.

Postura corpului se referă la felul în care un om își poziționează umerii, coloana, trupul. În dirijat, totul se transformă în emoție. Corpul transmite energii-energii gândite. Sunetele interpreților izvorăsc din mâna dirijorului. În funcție de acestea omul poate să sugereze mândrie sau umilință, dominare sau supunere. Pe parcursul unei repetiții sau unui concert, dirijorul, pe lângă mișcările gestuale sau mimică, își apleacă întreg corpul spre câte o partidă vocală. Această aplecare a corpului semnifică tocmai interesul crescut pe care îl are în acel moment dirijorul, venit să sublinieze, să întărească, să completeze celelalte elemente de limbaj nonverbal. Strâns legat de aspectul corporalității este proxemica, distanța, poziția pe care o are un individ față de altul. Ea servește la stabilirea gradului de intimidate în relația cu interlocutorul. Modalitatea de pătrundere pe teritoriul celuilalt reflectă raportul care unește cele două persoane. Postura pe care o are dirijorul față de membrii ansamblului trebuie să fie una de includere, propice unei bune comunicări și limitând oarecum accesul celor din afara grupului. Nu întâmplător, de cele mai multe ori, corul se așează în semicerc, acest mod de aranjare permițând dirijorului să cuprindă în câmpul său vizual fiecare membru al ansamblului.

Se spune că cei mai buni dirijori sunt cei mai buni ascultători: dirijorii devin un paratrăsnet al ascultatului; o zonă de concentrare, pentru ca instrumentiștii și dirijorul să devină ceva mai mult decât toți la un loc, în același timp simțindu-se complet realizați ca indivizi.

Dirijorul, cel care conduce ansamblul trebuie să-și impună voința nu cu un ciocan, dar trebuie să îi convingă pe oameni de punctul tău de vedere in ceea ce priveste lucrarea artistică.

Auzul celor care merg la concert este atras de orchestră, însă privirea – în mod sigur – e captivată de podium. Și noi vrem să fim conduși, să reușim să aliniem sunetele cu gesturile dirijorului. Dirijorul este o conexiune vizuală vitală.

Deși pare că dirijorul are o viață ușoară, pentru că nu e nevoie să stăpânească o digitație complicată (ca un violonist, de exemplu), nu e chiar așa. Dirijatul e mai complicat decât cântatul la un singur instrument. Dirijorul trebuie să știe cultura, să știe partitura și să proiecteze ceea ce vrea să asculte publicul.

Un mare dirijor poate avea un instinct muzical de neegalat, dar asta nu e de ajuns. În general, el va fi petrecut multe ore descifrând partitura, înainte să se apropie de podium. De multe ori, pregătirea constă și în citirea documentelor istorice, a scrisorilor, biografiilor și manualelor de interpretare ale vremii. Misterul muzicii, deci, se trage dintr-un volum imens de muncă.

Actul dirijoral rămâne în esență unul nonverbal, bazat pe un limbaj gestual convențional, la care participă, diferentiat ca pondere, dar sinergic, mâna, fața și corpul. Dirijorul, oricât de convingător ar fi sub aspect mimetic, nu se poate dispensa de suportul cuvântului, chiar dacă, principial și real, comunicarea verbală este și în cazul său secundară.

Necesitatea comunicării verbale decurge în primul rând din faptul că muzica de gen este organic legată de textul literar. În al doilea rând, practica instruirii corale, respectiv activitatea desfașurată în faza de însușire a repertoriului, nu poate fi concepută fără intervenția cuvântului explicitar.

Prezentarea unei lucrări propuse interpretării, cu toate caracteristicile ei structural-formale, stilistice sau particulare fac necesare explicațiile, recomandările, considerațiile de ordin estetic și practic. Pe măsura apropierii de actul finit, respectiv de prezentarea în concert, mijloacele verbale de conducere dirijorală vor lasa loc, progresiv, în favoarea celor de bază, nonverbale.

Compozitorul își transcrie mesajul în semne grafice, care devin un obiect material; aceasta este ipostaza de la care pleacă dirijorul ce ia partitura, o analizează și își formează el însuși o imagine mentală asupra acesteia. Timpul este cel ce face diferența, ridicând sau păstrând pe culmi operele de valoare, așezând praful, uitarea sau pierzând total urma celor mediocre. Muzica există atunci când este cântată!

CAPITOLUL IV

Implementarea în practica educațională a educației musicale

IV.1. Chestionar – Comunicare muzicală

Școala de proveniență:

Numele și prenumele:

Clasa:

Data:

CHESTIONAR

COMUNICARE MUZICALĂ

1. Cât de importantă este comunicarea pentru tine în viața de zi cu zi?

 foarte importantă;

 importantă;

 fără importanță.

2. Te consideri o fire comunicativă?

 da;

 nu.

3. Ce condiții consideri că trebuie îndeplinite pentru o comunicare eficientă?

4. Realizează o ierarhie a formelor de sensibilizare umană care produc schimbări în gândirea, comportamentul și comunicarea umană:

muzica;

dansul;

teatrul;

pictura;

sculptura;

filmul.

5. Ce consideri că este cel mai important în audierea sau interpretarea unei lucrări muzicale:

 să-i cunoști forma (structura);

 să-i trăiești sufletește mesajul;

 să cunoști date din biografia compozitorului sau a intepretului;

 să poți descrie verbal imaginea artistică.

6. Unde găsești cel mai des informații necesare, legate de muzică, pe lângă cele primite la școală?

 din cărti;

 din programele tv;

 de pe internet.

7. Care este cel mai utilizat mijloc de producere a muzicii?

 vocea;

 instrumentul muzical;

 calculatorul.

8. Ce genuri muzicale preferi?

9. Enumeră minim trei interpreți/formații din genul muzical preferat:

10. Enumeră lucrări muzicale cunoscute și îndrăgite de tine din următoarele genuri muzicale: muzică cultă, muzică populară, muzică de divertisment, alte genuri muzicale:

11. Activezi sau ai activat într-un ansamblu coral sau într-o formație instrumentală?

 da;

 nu.

12. Ai participat la orele de pregătire suplimentară în vederea dezvoltării aptitudinilor muzicale?

 da;

 nu.

13. Ce rol are dirijorul într-o formație muzicală ?

14. Consideri importantă însușirea elementelor de limbaj muzical?

 da;

 nu.

Motivează răspunsul tău:

15. Studiezi sau ai studiat un instrument muzical?

 da;

 nu.

16. Care consideri că sunt avantajele studierii unui instrument muzical?

17. Care crezi că sunt beneficiile audierii lucrărilor muzicale pentru dezvoltarea personală?

18. În ce fel te influențează muzica pe care o asculți?

19. Propune un set de reguli pentru muzica “de calitate”.

20. Cât de mult a contribuit acest chestionar în procesul de autocunoaștere în ceea ce privește comunicarea muzicală?

 foarte mult;

 mult;

 deloc.

La acest chestionar au răspuns 66 de elevi ai Liceului Tehnologic Numărul 1 Suplacu de Barcău. Elevii selectați fac parte din clasele a VII-a si a VIII-a.

Chestionarul cuprinde 20 de întrebări, din care 11 întrebări cu variante predefinite de răspuns, iar 9 întrebări deschise unde elevilor li se solicită să noteze opțiunile sau preferințele lor cu privire la tema aleasă. Eșantionul chestionat are o distribuție relativ echilibrată.

În alegerea eșantionului am urmărit o diversitate cu privire la tipurile de personalități și comportamente, dar totodată și o reprezentativitate la nivelul vârstei și colectivității.

IV.2. Analizarea răspunsurilor obținute în urma distribuirii chestionarului

1. Cât de importantă este comunicarea pentru tine în viața de zi cu zi?

foarte importantă;

importantă;

fără importanță.

Comunicarea este esențială pentru viața personală și socială a individului. Fără comunicare nu putem exista într-o colectivitate întrucât este în firea oamenilor ca atunci când se întâlnesc să schimbe impresii, să comunice. Fără comunicare oamenii își pierd interesul față de activitățile în comun. O societate se constituie și se menține datorită și prin intermediul numeroaselor procese și rețele de comunicare. Comunicarea conține un mare potențial educativ care se traduce în transmiterea de cunoștințe, în autoreglarea activității intelectuale. Între comunicare și educație există un strâns raport de interdependență.

Comunicarea educațională sau pedagogică este cea care mijlocește fenomenul educațional în ansamblul său, indiferent de conținuturile, nivelurile, formele sau partenerii implicați. Comunicarea didactică este baza procesului de predare-invătare a cunostințelor în cadru instituționalizat al școlii și între parteneri cu roluri determinate: profesor, elevi.

În școală se formează viitorul cetățean, iar ceea ce dobândește, vede și învață copilul în anii de școală îi va rămâne întipărit în minte toată viața. Prima cheie pusă în discuție în legătura dintre elev și profesor este comunicarea.

Comunicarea educațională sau pedagogică este acea comunicare care facilitează realizarea fenomenului educațional în ansamblul său fără a ține seama de conținuturi, niveluri, forme ori partenerii implicați. Comunicarea didactică este o formă particulară de comunicare, obligatorie în procesul instuctiv-educativ și specifică de învățare sistematică. Atât comunicarea educațională cât și cea didactică pot fi considerate forme specializate ale comunicării umane.
În cadrul eșantionului chestionat, o treime dintre repondenți 66%, au considerat comunicarea ca fiind foarte importantă, iar 33% au considerat comunicarea ca fiind importantă. În urma analizării răspunsurilor se poate concluziona faptul că generația tânără conștientizează importanța comunicării în relaționarea umană.

2. Te consideri o fire comunicativă?

da;

nu.

Termenul de comunicare este legat de existența noastră ca oameni, mai apoi ca societate, fiindcă ființele umane și comunicarea sunt interdependente. Fără comunicare și limbaj noi ca ființe ce interacționăm și relaționăm în cea mai mare parte, sau chiar în întregime prin actul comunicării, existența noastră pe pământ ar fi diferită. Comunicarea este un proces dinamic, aflat într-o permanentă transformare. Societatea există datorită comunicării, ea înseamnă comunitate și este văzută ca un proces care implică participare din partea membrilor unei societăți. Comunicarea îmbracă forme variate și diverse. Există șase componente în aptitudinea de comunicare: competența lingvistică, competența socio-lingvistică, competența discursivă, competența socio-culturală, competența strategică și competența socială. Competența de comunicare este considerată ca o capacitate globală care cuprinde capacități comunicative ale indivizilor dobândite de-a lungul vieții. Acestea pot fi îmbunătățite prin aplicarea unei metodologii speciale care ar contribui la dezvoltarea competenței de comunicare.

Școala are o singură finalitate-pregătirea elevului pentru activitatea ulterioară, dezvoltarea competențelor acestuia. Astfel, elevul studiind de-a lungul anilor, trebuie să ajungă o persoană capabilă de a se orienta în viață prin comunicarea eficientă în diferite situații, aptă să-și exprime atitudinea față de valorile etice și estetice, pregătită să-și achiziționeze în mod independent cunoștințele și competențele solicitate-o personalitate cu un ansamblu de cunoștințe, atitudini și competențe de comunicare formate pe parcursul școlarității.

Cauzele pentru care elevii se implică prea puțin sau deloc în dialogul școlar sunt uneori obiective, întemeiate, iar alteori subiective, nejustificate.

Chiar și atunci când este vorba despre cauze subiective, simpla constatare a acestui fapt nu este capabilă sa rezolve problemele. Într-o intervenție educativă de succes, după indentificarea cauzelor se recurge la elaborarea unor strategii acționale de contracarare a manifestărilor nefavorabile și de promovare a celor favorabile.

Cele mai bune oportunități de dezvoltare a abilităților de comunicare s-au dovedit a fi oferite de însuși exercițiul comunicativ.

Teoretizările savante nu pot decât să explice unele chestiuni privind corectitudinea și precizia exprimării, dar nu pot rezolva blocajele si obstacolele reale pe care le simțim cu toții atunci când ne aflăm într-o confruntare directă cu un interlocutor. Pentru astfel de motive în practica educațională este necesar ca elevilor să li se ofere ocaziile de a comunica constructiv.

Pentru antrenarea elevilor în procesul comunicativ nu trebuie să li se pretindă să vorbească mult, ci să fie gasite modalități de intensificare a interacțiunilor elev-elev în planul schimbului informațional și interpersonal.

Comunicarea se manifestă nu doar ca o acumulare de cunoștințe, ci și ca oportunitate de coparticipare activă și veritabilă la orice demers didactic al cărui structură astfel va spori dobândirea competențelor de comunicare.

Este evident faptul că descurajarea și frustrarea afectează puternic relațiile interumane în ziua de azi. Mulți renunță să mai comunice, iar cauza principală a acestui sentiment este frica inconștientă de a împărtăși trăirile sufletești cu ceilalți. Problemele de comunicare în marea majoritate a relațiilor interpersonale își au originea în obiceiurile învățate în copilărie, în primii ani de școală.

Competențele de comunicare ale elevilor se formează în special prin activitatea didactică și extradidactică, de predare-învățare a cunoștințelor, de formare a priceperilor și deprinderilor, de comunicare interumană și relaționare în cadrul grupului școlar. De aceea se pune accentul pe necesitatea învățării interactive și a conlucrării între elevi în procesul instructiv-educativ, rolul profesorului fiind cel de observator, îndrumător, cunoscător, capabil să dirijeze pentru a îmbunătăți statutele deficitare, de a stimula și a dezvolta competențele de comunicare al elevilor. Este importantă influența stilului de comunicare al profesorului în relația sa cu elevii și al competențelor de comunicare ale acestuia în formarea competențelor comunicative ale elevilor. Preponderentă este comunicarea verbală, comunicarea nonverbală și paraverbală trebuie să însoțească și să sprijine mesajul verbal, fiind totodată model de comunicare.

Este necesară formarea si dezvoltarea competențelor de comunicare ale elevilor pentru obținerea performanțelor în procesul de comunicare, de relaționare, de încadrare în societate și a dezvoltării inteligenței emoționale prin facilitarea găsirii mijloacelor de exprimare și etichetare corectă a emoțiilor.

Importanța comunicării dintre profesor și elev este aceea că a comunica eficient, înseamnă mai mult decât rostirea unor cuvinte sau propoziții. Putem vorbi și fără a spune un cuvânt, cu toate acestea dacă dorim a comunica, ca formă de interacțiune, trebuie să avem și să activăm competențe comunicative.

A fi comunicativ înseamnă a lega ușor relații, a fi sociabil, a fi o persoană deschisă.

O persoană comunicativă, datorită faptului că leagă conversații mai ușor, intră în contact cu informații diverse, despre subiecte variate și astfel își lărgește mai repede orizonturile cunoașterii, se dezvoltă și evoluează mai rapid. Cei comunicativi sunt deschiși discuțiilor și caută să lămurească lucrurile, în timp ce timizii închid căile de comunicare și lasă lucrurile nelămurite.

Procentul mare al elevilor comunicativi era de așteptat având în vedere vârsta adolescentină, caracterizată prin optimism și dezinvoltură, trăsături care încurajează comunicarea.

3. Ce condiții consideri că trebuie îndeplinite pentru o comunicare eficientă?

Elevii chestionați, în mare parte, au identificat în mod corect una sau două condiții care trebuie îndeplinite pentru o comunicare eficientă. Totuși, se poate remarca și un anumit grad de necunoaștere a principiilor de bază ale comunicării.

Comunicarea presupune existența a cel puțin două persoane: una cu rol de emițător, iar cealaltă cu rol de receptor, care își transmit una alteia date sub forma unui mesaj folosind un canal de comunicare. Acest sistem se poate oricând autoregla datorită existenței unei conexiuni inverse, prin care informația poate fi oricând verificată dacă a ajuns la receptor.

Comunicarea verbală folosește ca suport pentru cod cuvintele limbii, acesta fiind cel mai sofisticat sistem de semnificații, ele folosind nu numai la comunicare, ci și la dezvoltarea intelectului uman, în procesul învățării, gândirea logică fiind formată prin înțelegerea implicațiilor, relațiilor exprimate în noțiuni, judecăți, raționamente.

Comunicarea nonverbală este concomitentă cu cea verbală și are rolul de a acompania și nuanța semnificațiile, de a le contextualiza, în general de a facilita înțelegerea intențiilor emițătorului. Fiecare copil învață prin impregnare și imitație, înaintea codurilor lingvistice, o serie de elemente expresive cu valoare de comunicare pe care participanții la o cultură le folosesc ca pe un limbaj implicit, în sensul că nu este nevoie ca cineva să le descrie sau să încerce să le predea copiilor în mod explicit.

Pentru o comunicare eficientă e necesar ca mesajul transmis să aibă un scop clar, informația trebuie organizată logic, în termeni clari, accesibili receptorului, cu evitarea detaliilor exagerate.

Transmiterea mesajului se face pe canale adecvate conținutului, cu respectarea cerințelor formale la mesajele scrise, cât mai directe și scurte.

Emițătorul poate facilita înțelegerea și acceptarea prin crearea unor motivații pentru recepția mesajului, trezirea interesului pentru conținut și finalitate, dar și alegerea momentului potrivit.

Relația dintre profesor și elev este importantă. Toate persoanele au nevoie de sprijin, ajutor și îndrumare pe parcursul procesului de creștere și dezvoltare a personalității. Se identifică în acest sens două situații: cea în care copiii sunt sprijiniți pentru a se dezvolta optim și cea în care sunt ajutați să depășească o situație de criză. Pentru a se găsi soluții la aceste situații, cei trei parteneri sociali adică părintele, copilul și profesorul trebuie să interacționeze, să dorească să comunice problemele cu care se confruntă, să interrelaționeze.

Schimbarea urmărită vizează achiziția de informații, modificarea reprezentărilor asupra realității educaționale, formarea și refacerea unor percepții asupra realității interne/externe a familiei/școlii, procesele cognitive, atitudinile și comportamentele noi toate acestea fiind necesare pentru înțelegerea fundamentală a elevului.

Comunicarea eficientă dintre profesor și elev presupune existența unor relații de intercunoaștere, de intercomunicare precum și a unor relații socio-afective bazate pe încredere reciprocă. Cei trei parteneri sociali implicați în procesul instructiv-educativ (părinte, elev, profesor), trebuie să interacționeze, să dorească să comunice problemele cu care se confruntă și apoi să caute soluții de interes comun.

4. Realizează o ierarhie a formelor de sensibilizare umană care produc schimbări în gândirea, comportamentul și comunicarea umană:

La această întrebare, ordinea alegerii variantelor a fost: muzica, dansul, filmul, teatrul, pictura și sculptura.

Se remarcă faptul că muzica este percepută ca o formă de sensibilizare care își pune amprenta asupra comportamentului și a comunicării umane.

Cultivarea sensibilității prin intermediul tuturor formelor prin care se realizează muzica asigură premisele favorabile realizării idealului educațional, pregătindu-se terenul întâlnirii cu valoarea, întâlnire ce luminează și deschide un evantai de alegeri, opțiuni, asimilări. Dacă ne frustrăm de muzică, ne refuzăm șansa de a trăi mai frumos, de a ne echilibra sufletul.

Atât prin specificul și conținutul său, cât și prin virtuțile sale formative muzica trebuie să solicite nu numai fondul intelectual al elevului, ci, mai ales, pe cel afectiv și psihologic, cu implicații directe în declanșarea unor stări, a unor trăiri și sentimente, pregătindu-l pentru vibrația în fața marilor probleme ale vieții, și pe cel moral, contribuind la creșterea unui suflet frumos, armonios, cu o aleasă sensibilitate pentru valorile spirituale, cu extinderi în ținuta etică individuală și socială existentă astăzi pentru dezvoltarea abilităților de gândire superioară în procesul de instruire și educare artistică muzicală.

Muzica, această modalitate de exprimare a tuturor oamenilor, este o necesitate, fie ca știință pentru că se adresează intelectului, fie ca artă pentru că se adresează sufletului. Este un antidot dar și un mijloc de educare a omului complet.

5. Ce consideri că este cel mai important în audierea sau interpretarea unei lucrări muzicale:

să-i cunoști forma (structura);

să-i trăiești sufletește mesajul;

să cunoști date din biografia compozitorului sau a intepretului;

să poți descrie verbal imaginea artistică.

Muzica este un mod puternic de a transmite un mesaj care se adreseaza direct sufletului. Muzica este cea mai răspândită artă și – în această calitate – ea reprezintă un mod puternic de a transmite un mesaj care se adresează direct sufletului. Muzica influențează starea de spirit și afectivitatea de bază a ascultătorului, pentru că ea are efect de sugestie pe plan emoțional. Prin repetare, muzica poate modela sentimente și influența caracterul unei persoane. Este cunoscut încă din vechime modul incontestabil în care muzica poate influența și modela caracterul unei persoane, cu efecte majore în plan social.

Muzica se adresează emoțiilor și sentimentelor, care sunt general umane. Bariera lingvistică dispare, de aceea prin muzică se poate apela la un fel de limbaj universal prin care se poate exprima aproape orice. Sugestiile induse de muzică pe plan emoțional au – pe termen lung, prin repetare – puterea extraordinară de a modela afectivitatea unei persoane. Muzica nu se exprimă prin cuvinte, așa ca – adesea – nu poate trezi spiritul de contradicție din om. Ascultătorul este dezarmat pentru că nu-și mai poate folosi simțul critic și puterea de discernământ. Se lasă purtat de sunetele și ritmurile ei și muzica ajunge “să-l stăpânească” fără știre, fără nici un fel de opunere. Prin repetare, sentimentele sunt modelate, ele ajung să se cristalizeze și se integrează caracterului unei persoane.

Muzica se adresează mai întâi sentimentelor, în sensul că reacția lor o conștientizăm în primul rând, punând însă în mișcare intelectul care precizează intenționalitatea conștiinței și, în sfârșit, permițându-ne să întrevedem sinele chiar dacă imprecis. Acționând asupra diferitelor organe, muzica trezește numeroase asociații cu senzații dintre cele mai diferite.

Ierarhizarea răspunsurilor primite denotă faptul că elevii “simt” în primul rând sensibilitatea lucrărilor muzicale și mai apoi disting structura melodică și elementele de limbaj muzical.

6. Unde găsești cel mai des informații necesare, legate de muzică, pe lânga cele primite la școală?

din cărti;

din programele tv;

de pe internet.

Avem în jurul nostru numeroase surse de informare, printre cele mai cunoscute fiind internetul, televizorul, ziarele, revistele.

Avantajele unui asemenea “sistem informativ” sunt, bineînțeles, nenumărate. Însă aceste avantaje pot fi foarte ușor înlăturate de “intoxicarea” cu un amalgam de informații.

Poate cel mai mare dezavantaj al nenumăratelor surse de informare este că acestea ne fac să ne “rătăcim în informații”, să fim confuzi, îndoielnici și blocați într-o stare de inerție. De aceea este necesar să ne organizăm sursele de informare astfel încât să le putem alege pe acelea care ne ajută în activitățile noastre. Din mulțimea de surse le alegem pe cele potrivite activităților noastre, avand posibilitatea să ne gestionăm corect sursele de informare.

Internetul a devenit cea mai importantă sursă de informare, cărțile fiind a doua sursă de informare a elevilor, în mod neașteptat, iar programele tv au pierdut în ultima perioadă importanța acordată pentru informare.

7. Care este cel mai utilizat mijloc de producere a muzicii?

vocea;

instrumentul muzical;

calculatorul.

În plină eră informatică mijloacele tradiționale de producere a muzicii, vocea umană și instrumentele muzicale, au pierdut lupta în fața mijloacelor moderne din ce în ce mai performante și mai aproape de timbrul vocal-instrumental.

Muzica este o formă de exprimare specifică omului, un limbaj prin care acesta își comunică ideile, sentimentele, experiența de viață într-o manieră distinctă.

În practica muzicală, omul folosește vocea, dar folosește și instrumente muzicale, create de el, pentru a îmbogăți paleta coloristică sonoră (timbrală).

Vocea umană este sunetul natural creat de corzile vocale ale omului, și modulat în gât, gură și cavitățile nazale. Înălțimea vocii se referă la calitatea sunetului de a fi mai grav (jos), sau mai acut (înalt), cât și mediu, după numărul de vibrații pe secundă, frecvență, produs de coardele vocale. Durata se referă la calitatea sunetelor de a fi produse neîntrerupt pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, realizată prin emiterea cu suflu continuu. Intensitatea sunetelor muzicale depinde de forța cu care coloana de aer este dirijată spre corzile vocale.

Principalul mijloc pentru învățarea muzicii îl constituie însăși operele acestei arte, reprezentate prin cântece, coruri, solfegii artistice, studii sau exerciții muzicale.

Oamenii folosesc vocea pentru a transmite informații în primul rând prin vorbit, dar și prin cântat și alte sunete, ca de exemplu prin strigat, plâns, râs, oftat și altele. În cazul cântatului, se poate spune că vocea umană este un instrument muzical, desigur de natură cu totul specială.

De milenii, muzica îl însoțește pe om în evoluția sa spirituală, purificându-l, transformându-l.

Sunetele pot fi produse și cu ajutorul instrumentelor muzicale. După sonoritățile specifice, instrumentele muzicale se clasifică în familii, după modul de producere a sunetelor. Instrumentele din diverse familii, cu diverse timbruri sunt asociate în formații instrumentale specifice diverselor genuri muzicale pe care le interpretează. Toate aceste instrumente creează sunete care pot fi benefice sau nu. Forma instrumentelor muzicale nu este întâmplătoare. Ele sunt simboluri care ne ajută să intrăm în rezonanță cu diferite energii și acționează asupra corpului nostru. Instrumentiștii sunt primii care beneficiază de efectul muzicii create cu ajutorul instrumentelor muzicale.

Pentru unii, producția muzicală se poate face doar cu instrumente clasice. O chitară, tobe, un bas, muzicuță și orice alte instrumente muzicale. Pentru cei care stau cu ochii numai în calculator, pentru a putea face o melodie frumoasă, e nevoie doar de un calculator și de un soft de produs. Tinerii compozitori de azi se folosesc în cea mai mare măsură de calculator. În orice stil muzical, cu orice mijloace ar fi produs el, compozitorul trebuie să aibă cunoștințe muzicale temeinice sau cel puțin ureche muzicală dezvoltată.

Muzica electronică (făcută cu ajutorul instrumentelor electronice), adică peste 90% din muzica de azi, a pornit undeva, de mult, prin anii 1970, cu trupe care și-au inventat singure echipamentele cu care cântau. Treptat, de la instrumente analogice folosite pentru generare de sunet s-a trecut la cele digitale, adică soft-uri de calculator care imită perfect echipamentele reale.

Prin contrast cu vocea umană, vocea electronică este o voce artificială (care de obicei sună nenatural), sintetizată dinamic de către un computer sau un program de rostit, pe baza unui text scris.

Computerul a devenit din ce în ce mai mult un instrument folosit zilnic, inclusiv în studiourile de înregistrări. Laptop-urile devin din ce în ce mai implicate în producția de muzică, fiind acum aproape la fel de puternice ca și computerele desktop. Dezvoltarea tehnologiei continuă, iar smartphone-urile și tabletele încep și ele să fie echipate cu aplicații de muzică.

8. Ce genuri muzicale preferi?

Adolescenții din ziua de azi nu mai au aceleași preocupări ca altadată. Acum au aparut noi tehnologii, accesul facil la un calculator sau laptop conectat la internet și chiar și televizorul ocupă o mare parte din timpul liber o dată cu apariția diferitelor canale de televiziune.

În general, elevii ascultă mai multe genuri muzicale, nefiind axați doar pe un singur gen.

Majoritatea răspunsurilor elevilor s-au orientat spre stilurile de muzică noi, specifice vremurilor în care trăim și anume pop, rock, hip-hop, dance, disco, house, clasică, ușoară și altele. Există și elevi care sunt fani ai unui anumit gen de muzică cum ar fi rock, house, latino sau rap. Ei sunt recunoscuți imediat după vestimentație, comportament sau după modul în care privesc viața. De exemplu, rock-ul, acel gen muzical în care instrumentele de bază sunt chitara, bass-ul și tobele îi încântă pe o parte din tineri, fiind convinși că este genul ce îi caracterizează. O altă preferință a tinerilor pare a fi muzica electronică. De la primele melodii disco, la muzica house, muzica electronică a devenit forma de cultură muzicală a mileniului, ce a cunoscut o evoluție rapidă în ultimii ani.

Preferințele muzicale sunt parțial determinate de personalitate, auto-aprecieri și calități cognitive, dar și de influențele culturale și de mediu. Elevii sunt influențați în alegerea genului muzical și de către colegi, de către prieteni sau de către cei de vârstă cu ei. Majoritatea elevilor chestionați se limitează la ascultarea genului de muzică preferat, acesta fiind pentru ei un mod de relaxare inedit și accesibil.

9. Enumeră minim trei interpreți/formații din genul muzical preferat:

În concordanță cu răspunsurile oferite de elevi la întrebarea anterioară, au fost preferați, în general, interpreții și formațiile “de sezon”. Aproape toți elevii chestionați ascultă muzică zilnic. Majoritatea acestora ascultă muzică străină, dar printre preferințele lor muzicale se află și melodiile românești.

Indiferent de gen, muzica face parte din viața noastră și fără ea totul ar fi simplu, anost și plictisitor. Fiecare om se bucură la auzul unui anumit gen muzical, a unei anumite melodii, însa se simte deranjat de alte genuri muzicale. Aceasta poartă numele de “preferință muzicală” în care antipatia sau simpatia față de o anumită muzică, faptul că apreciem un anumit artist sau nu, este în concordanță cu unicitatea pesonalității fiecaruia.

Se spune despre tineri că personalitatea le este influențată de către muzica pe care o ascultă, că își fac modele de urmat în viață din artiștii favoriți și că versurile melodiilor devin “crezul” ce îl urmează în viață. Așa cum suntem diferiți ca înfățișare, vârstă sau caracter, așa suntem diferiți și în muzică. Gusturile nu se conturează doar în jurul unui anumit gen muzical. Cei mai importanți factori care determină genul de muzică ascultat, sunt starea de spirit și activitatea realizată într-un anumit moment.

Fericirea, tristețea, totul devine mai intens și se transformă în poftă de artă interioară și exterioară. Identificând ce gen ne caracterizează, oricine poate contribui la instalarea unei stări de bine cu ajutorul muzicii, mai ales când aceasta este aleasă după preferințele proprii și nu după modă.

10. Enumeră lucrări muzicale cunoscute și îndrăgite de tine din următoarele genuri muzicale: muzică cultă, muzică populară, muzică de divertisment, alte genuri muzicale.

Elevii prezintă un viu interes pentru ascultarea diferitelor surse sonore din mediul ambiant și pentru audierea unor genuri muzicale specifice muzicii populare, culte și ușoare cu care sunt familiarizați prin intermediul radioului, televiziunii și internetului. Audierea are însă întotdeauna un caracter pasiv, de divertisment, deoarece nu ridică întotdeauna și problema explicării și înțelegerii conștiente a limbajului muzical. În esență, muzica este un limbaj sonor specific, ca și vorbirea, care trebuie să fie ascultat cu înțelegere, pentru a putea fi tălmăcit. De aceea este necesar ca elevii, de la cea mai mică vârstă, să fie puși în situația să asculte muzica în mod activ.

Pentru a evita caracterul pasiv sau de divertisment, i-am încurajat sǎ-și spunǎ preferințele muzicale pentru cǎ elevii trebuie sǎ înțeleagǎ ceea ce ascultǎ, indiferent de genul muzical abordat. În acest fel se realizeazǎ ascultarea activă ce devine activitate intelectuală, imaginativă, care presupune o ascultare bazată pe cauzalitate. Elevii trebuie să știe: de ce ascultă anumite fapte sonore, ce urmăresc și ce trebuie să descopere în urma audierii lucrării muzicale, să-și exprime trăirile și emoțiile provocate de lucrarea audiată.

Din analiza răspunsurilor la aceasta întrebare rezultă faptul că elevii ascultă lucrări muzicale de diverse genuri, dar nu întotdeauna recunosc compozitorul, titlul lucrării și/sau interpretul/formația muzicală.

11. Activezi sau ai activat într-un ansamblu coral sau într-o formație instrumentală?

da;

nu.

Dragostea copilului pentru muzică începe deseori cu anumite cântecele de adormit sau rime pe care mama i le spune când copilul e în pătuț. Pe măsură ce ei cresc, muzica joacă în continuare un rol important în fiecare etapă a educației lor. Artele pot schimba complet și aduce energie procesului de învățare. Este o unealtă puternică atunci când se poate face o legătură între muzică și arte sau alte subiecte de bază.

Copiii mici învata bine prin intermediul repetiției și nu există un exemplu mai bun al puterii repetiției decât muzica. Muzica îi ajută pe copii să înțeleagă mai bine subiectele școlare de bază iar efectele ei se pot observa și în alte aspecte ale dezvoltării lor. Impactul pozitiv pe care îl are asupra stimei de sine și a nivelului de interacțiune socială este crucial.

Când elevii sunt implicați în programe muzicale, între ei se formează o legătură bazată pe un interes comun. Această legătură îi ajută să-și formeze caracterul.

Unii elevi participanți într-un ansamblu coral sau într-o formație instrumentală își dezvoltă abilități de viață pe care le vor folosi la școală, în câmpul muncii sau în viața de zi cu zi.

Elevii învață că prin exercițiu regulat (studiu) se pot obține rezultate bune. Rezultatele sunt tangibile și evidente pentru un elev și îl motivează să depună mai mult efort și în alte aspecte ale vieții sale.

Cântecele reprezintă o frescă a vieții și a lumii înconjurătoare cu tot ce poate capta atenția și emoționa sufletul copilului. Cântecul este o activitate care are darul de a trezi plăcerea, de a înlocui eforturile cu relaxarea, de a potența sensibilitatea, de a deschide larg orizontul gândirii copilului.

În cântecele pentru copii, îmbinarea dintre text și muzică se armonizează perfect, astfel încât să fie o unitate, pentru a putea reda frumosul, adevărul, dreptatea și pentru a putea înlătura minciuna, nedreptatea, toate acestea în versuri care respectă puterea de înțelegere a copilului de vârstă școlară.

Cântatul reprezintă pentru mulți copii o acțiune stimulatoare care le mobilizează propriile resurse, un adevărat resort care declanșează aptitudini latente și capacități nebănuite, mai ales în cazul copiilor timizi. Un cântec frumos este un bun educator, căci, a cânta despre frumusețile vietii, despre oameni și fapte, înseamnă a fi rezonatorul afectiv al acestor realități. Buna dispoziție obținută prin cântare, relaxarea copilului după o „cură” de muzică, refac energia nervoasă printr-o formă de odihnă activă. Iar toate acestea au consecințe pozitive asupra situației la învățătură, în disciplinarea copiilor și în atitudinea lor generală. La nivel de dezvoltare, muzica întărește creșterea intelectuală printr-o vastă arie de canale psihomotorii.

Elevii care au activat un timp mai îndelungat într-o formație corală (sau ca soliști vocali) sunt beneficiari ai unei dicții clare, a unei vorbiri nuanțate și a unei scrieri corecte din punct de vedere ortografic. Explicația constă în faptul că elevul cu auzul muzical dezvoltat sesizează ușor, după auz, elementele de ritm, rimă, metru, simetrie, despărțire în silabe, liniuța de unire, virgule, semnele de exclamare și de întrebare. Elevii care beneficiază de un auz muzical bun, oferă un plus de garanție a succesului în însușirea unei limbi străine. Acești elevi au în vorbire o paletă expresivă mult mai bogată și mai nuanțată, sunt mai sociabili și mai generoși ca urmare a muncii în colectiv, sunt mai afectuoși și mai disciplinați, au gustul pentru frumos mai dezvoltat, au mai multă încredere în oameni și în capacitatea personală, într-un cuvânt sunt superiori celor ce nu au cântat în viața lor.

Interpretarea corală realizează un sincretism al părții (individului) cu întregul (colectivitatea), fiind una din modalitățile cele mai eficiente de formare a spiritului de lucru în echipă. Participarea elevului în structura formației corale contribuie la conștientizarea apartenenței la grup, la disciplinarea și la socializarea acestuia; totodată, trecerea de la studiul în grup mic la interpretarea în ansamblu complet în concerte, determină dezvoltarea la elev a capacității de autocontrol (emoții, stări, sentimente), a capacității de memorizare și de concentrare până la încheierea activității.

Varietatea tematică a repertoriului abordat oferă coriștilor posibilitatea de a se familiariza cu trăsăturile stilistice caracteristice lucrărilor studiate într-o abordare interdisciplinară.

Fondul de cultură muzicală, modalitățile de lucru specifice, face din disciplina ansamblu coral o activitate prin care elevul (individul) își lărgește orizontul cultural și conștientizează rolul său ca parte dintr-un grup. Totodată, activitatea de cânt coral sporește posibilitatea de a activa ulterior într-o zonă a socialului la care accesul este rezervat unei anumite categorii și anume acelea de corist într-o formație profesionistă.

Scopul educației muzicale este dezvoltarea multilaterală și armonioasă a elevului, sub influența echilibrată a numeroși factori unul fiind chiar educația artistică.

Educația muzicală influențează pozitiv și sub aspect intelectual. Sporirea impresiilor și a cunoștințelor muzicale sunt o lărgire și o aprofundare a experienței lor în viață. Fiecare piesă muzicală audiată sau interpretată aduce cu sine un conținut nou de idei și de fapte, care fac să crească zestrea spirituală a elevilor, capacitatea lor de a vedea, de a înțelege, de a simți, de a aprecia. Educația muzicală își extinde influența asupra dezvoltării fizice a elevilor. Cântecele, jocurile cu cântec și jocurile muzicale interpretate de aceștia contribuie la dezvoltarea aparatului respirator, a aparatului vocal și asigură o mai bună oxigenare a sângelui.

Suntem cu toții creați la fel ca o piesă muzicală. Ritmul, sunetul, sincronizarea, toate sunt în noi și fac parte din tot ceea ce facem. Ceva care să dureze în timp. Părinții nu ar trebui să subestimeze rolul important pe care îl joacă artele în educația copilului lor. Muzica, alături de alte arte, reprezintă o componentă importantă pentru copii, de la cei mai mici până la liceeni sau studenți.

În general, elevii chestionați manifestă interes pentru dezvoltarea aptitudinilor muzicale, mai ales în cadrul unor activități muzicale organizate în comun.

12. Ai participat la orele de pregătire suplimentară în vederea dezvoltării aptitudinilor muzicale?

da;

nu.

Strategia învățării conștiente a artei muzicale–pornind de la fundamentele ei – solicită mai multe funcții, procese și operații decât oricare obiect de învățământ.

Ideea care se conturează tot mai pregnant este aceea că muzica nu este numai un divertisment – apreciere superficială și nici numai o cale de sensibilizare a copiilor, ci ea educă și dezvoltă o serie de procese psihice și intelectuale, priceperi și deprinderi cum ar fi: gândirea logică, memoria, atenția distributivă, afectivitatea, voința, imaginația, creativitatea, spiritul de ordine și disciplină, punctualitatea.

Muzica este o artă care este prin excelență arta ordinii, a măsurii, a proporției, a echilibrului, a clarității, a simetriei și a armoniei. Cu încărcătură prin excelență emoțională, muzica adresează mesaje vieții afective și facilitează înțelegerea mai profundă a unor gânduri, situații, evenimente, deschizând noi căi de cunoaștere a realității, pline de farmec, de culoare și poezie. Muzica face parte din viața copilului, îl însoțește în joc și în activitatea intelectuală, îl captivează, îl antrenează, îi trezește atenția și interesul, contribuind indiscutabil la ușurarea procesului de învățare.

Prin îmbinarea armonioasă a mijloacelor de realizare a educației muzicale (cântecul, jocul muzical, audiția muzicală), a studierii elementelor de limbaj muzical, folosirea mijloacelor audio-vizuale, se contribuie la consolidarea cunoștintelor și deprinderilor muzicale, la dezvoltarea dispozițiilor speciale, care se vor transforma ulterior în aptitudini sau chiar talent. Activitățile muzicale sunt atractive pentru elevi și reprezintă în continuare o opțiune viabilă pentru orele de pregătire suplimentară.

13.Ce rol are dirijorul într-o formație muzicală?

Cel mai important membru al unui ansamblu vocal și/sau instrumental este dirijorul. Deși nu emite nici un sunet și este singurul care stă cu spatele către ascultători, este cel care depune cea mai mare energie. Dirijorul este singurul muzician avizat să interpreteze intențiile compozitorului. Ca personaj central al ansamblului, dirijorul este declanșatorul și principalul susținător menit să reconsidere neîngrădit piesa muzicală.

Dirijorul este persoana de referință într-un ansamblu coral, orchestră, în general într-un grup muzical. Artiștii instrumentiști sau lirici se coordonează între ei sub conducerea dirijorului, care le indică timpii, ritmica și dinamicile dintr-o compoziție muzicală.

De cele mai multe ori, dirijorul de orchestră lucrează în același timp cu un ansamblu orchestral cît și cu unul coral. Dirijorul asigură prin gesturile lui, gesturi legate direct de practica muzicală, legătura dintre compoziție, respectiv compozitor și publicul meloman. De multe ori, în actul cultural, valoarea gestului dirijoral este mai importantă chiar decât valoarea piesei supusă audiției.

Ca lider al colectivului, dirijorul reprezintă autoritatea acceptată pe criterii de valoare, printre acestea aflându-se profesionalitatea, metoda de lucru, moralitatea, statutul sociometric ridicat, aptitudinea de a colabora, capacitatea de angajare afectivă și efectivă în activitate, realismul aspirațiilor, eficiența generală demonstrată.

Nu orice muzician poate accede la statutul de dirijor. Dirijorul de vocație are harul ce-i permite ca dincolo de execuția coordonată, să însuflețească, sa coloreze și să personifice partitura prin propriile emoții, să releve, în final, cântareților și audienței magia muzicii.

14. Consideri importantă însușirea elementelor de limbaj muzical?

da;

nu.

Motivează răspunsul tău.

Educația muzicală are două niveluri de însușire: nivelul informativ-teoretic și nivelul formativ-aplicativ. Nivelul informativ-teoretic vizează instruirea, dobândirea de cunoștințe, formarea unor priceperi și deprinderi reproductiv-interpretative. Pe baza contactului cu realitatea muzicală (cântece, fragmente muzicale și prin exerciții precedate de exemplificări, demonstrații, explicații), se formează reprezentări, noțiuni, categorii, judecăți, capacități de reproducere și interpretare, se desprind criterii de apreciere valorică. Nivelul formativ-aplicativ se referă la atitudinea adecvată față de valorile muzicale, estetice și se caracterizează prin idealul estetic, sensibilitate, capacitatea de a avea emoții, trăiri, satisfacții în fața frumosului din opera de artă, chiar și prin dorința și capacitatea de a audia, cânta, interpreta și crea valori muzicale.

Există o deosebire între a auzi muzică și a asculta muzică. Această deosebire rezidă în existența unor deosebiri individuale de sensibilitate, de preferințe, dar, în primul rând, ea se datorează existenței sau lipsei de ambianță muzicală din timpul copilăriei. Cu cât educația muzicală se face mai timpuriu, cu atât rezultatele sunt mai bogate, se răsfrâng mai puternic asupra dezvoltării armonioase a copilului.

Prin sensibilitate muzicală se înțelege înzestrarea pe plan afectiv de a trăi muzica intens, de a fi asociată cu conținutul de idei al partiturii sau al poeziei muzicale, muzica fiind o modalitate superioară de a exprima idei, sentimente, idealuri.

Muzica are un rol primordial în educație prin faptul că deschide gustul pentru frumos. Această artă, prin care omul se regăsește pe sine, poate exprima toate trăirile și gândurile noastre printr-un limbaj aparte – limbajul sunetelor.

Muzica constituie unul dintre mijloacele care contribuie la formarea și dezvoltarea personalității copilului. Aceasta însoțește copilul în mai toate tipurile de activități, jocuri și de aceea stimulează dezvoltarea capacității intelectuale, estetice, morale si fizice ale copiilor.

Limbajul muzical este o cale directă pe care muzica o oferă comunicării. Însușirea elementelor de limbaj muzical ne oferă cheia cu care se pot deschide larg porțile spre înțelegerea artei sunetelor muzicale. Tot ce auzim în natură poartă numele de sunet care este rezultatul unor vibrații produse de corpuri sonore, vibrații ce se transmit în aer până la urechile noastre. Sunetele cântate cu vocea sau cu instrumentele muzicale se numesc sunete muzicale. La instrumentele muzicale, sunetele rezultă prin punerea în vibrație a unor corzi, membrane, plăcuțe, prin lovire, ciupire, frecare, suflare, însă vocea umană este produsă de aparatul fonator.

Notația muzicală servește ca mijloc de comunicare între compozitor și interpret înlesnind propagarea și răspândirea muzicii și asigură permanența și perenitatea operelor de artă în rândul valorilor spirituale ale omenirii, transformându-le în documente (monumente) de cultură.

Notația muzicală are aceleași origini și același proces evolutiv ca și scrierea pentru vorbire. Omul a simțit nevoia să-și creeze sisteme de reprezentare grafică a creațiilor artistice, între care și a celor muzicale. Fără această posibilitate de fixare în scris a muzicii, omenirea ar fi fost lipsită de neprețuite comori de artă produse de geniul său creator, cu care ne mândrim astăzi și care se transmit astăzi pe această ingenioasă cale a scrisului. Notația tradițională coexistă astăzi cu procedee noi în scrierea muzicală contemporană.

Fiind știință și artă în același timp, muzica dispune de un limbaj specific la însușirea căruia concură deprinderile integratoare specifice proceselor limbajului: înțelegerea după auz, practicarea, lectura și scrierea muzicală.

Elevii conștientizează importanța cunoașterii teoriei în cadrul educației muzicale, însușirea elementelor de limbaj muzical contribuind la îmbunătățirea capacității de înțelegere a muzicii.

15. Studiezi sau ai studiat un instrument muzical?

da;

nu.

Studiul unui instrument muzical în copilărie influențează pozitiv capacitatea auditivă la maturitate, având beneficii în ceea ce privește dezvoltarea creierului.

Lecțiile de muzică din copilărie ajută creierul și auzul să se mențina în formă odată cu înaintarea în vârstă. Îi ajută de asemenea să-și îmbunătățească și coordonarea mână/ochi sau a abilităților motorii. Utilizarea unui instrument este în mare parte o știință. Trebuie să știi ce se întâmplă înăuntru și cum funcționează.

Pentru a cânta la un instrument muzical este nevoie de mult exercițiu.

Influența muzicii asupra intelectului copiilor este considerabil mai mare în cazul elevilor care învață să cânte la un instrument muzical. Aceștia sunt net favorizați în dezvolatrea lor intelectuală față de ceilalți elevi deoarece, în timpul studiului la un instrument copilul își exersează voința-prin sustragerea de la jocuri și subordonarea interesului învățării, atenția distributivă–prin angajarea simultană a mai multor analizatori și executarea concomitentă a mai multor activități care presupun citirea partiturii, gândirea logică, imaginația–căutarea de corespondențe concrete pentru mesajul muzicii, creativitatea-prin solicitarea copilului la interpretarea personală și angajarea sa în creația muzicală, memoria–prin reținerea și redarea fidelă a zeci de pagini muzicale și afectivitatea–prin efectul benefic pe care îl are muzica asupra sufletului.

Cântatul la un instrument presupune existența unui ciclu. Vede muzica pe o pagină, își simte mâinile și fața manipulând instrumentul, urechile sale aud ceea ce el produce raportat la sunetul combinat, iar ciclul se repetă. Pe măsură ce se repetă acest ciclu, sunt solicitate diferite părți ale creierului. Elevul începe dintr-o dată să audă ceea ce este pe pagină.

Copilul care are probleme cu numerele se bazează deseori pe memorie. Deoarece muzica este un eveniment temporal, elevii au sentimentul că sunt proprietarii ei. Spre deosebire de alte funcții, cum ar fi vorbitul, care sunt centrate pe anumite părți ale creierului, muzica are legătură cu toate zonele funcționale ale creierului.

Practica muzicală cere timp și răbdare pentru exersarea, repetarea de nenumărate ori a aceluiași pasaj la un instrument sau a unui fragment muzical la un cântec.

Mai mult de jumătate din elevii chestionați studiază sau au studiat un instrument muzical, individual sau îndrumați de un specialist. În mare parte studiază instrumente cu coarde cum ar fi: mandolina, chitara sau pianul.

16. Care consideri că sunt avantajele studierii unui instrument muzical?

Elevii au enumerat avantajele studierii instrumentelor muzicale, punând accent pe dezvoltarea auzului din punct de vedere muzical, al melodicității și al sensibilității. De asemenea, ei remarcă faptul că studierea unui instrument muzical contribuie la dezvoltarea personală a elevului.

Muzica sensibilizează copiii și oferă o temelie în construirea simțului estetic și a gândirii critice, în timp ce studierea unui instrument muzical sau activitatea într-un grup organizat face ca un copil timid să îndrăznească mai mult, iar un copil tăcut să vorbească cu coechipierii săi, copilul sărac să nu se mai deosebească de cel bogat. Anumite dificultăți de adaptare și de învățare se vor ameliora sau chiar vor dispărea, iar copiii cu cerințe educative speciale se vor integra mai ușor în colectivitate.

Studierea unui instrument muzical aduce o serie de avantaje în dezvoltarea copilului. Lecțiile de muzică pot determina sensibilitatea creierului la anumite sunete și poate ajuta copilul să își îmbunătățească abilitatea limbajului și să-și perfecționeze urechea muzicală și chiar auzul. De asemenea îmbunătățește comunicarea.

Studierea unui instrument muzical stimulează memoria și dezvoltă inteligența, dar are efect și asupra comportamentului, îmbunătățind felul în care se poartă în public sau acasă. Copiii au avantajul de a învăța cum anume se citesc partiturile muzicale, li se dezvoltă și abilitățile motorii (unele intrumente presupun îndemânare și controlul mâinilor). De asemenea ei câștigă un oarecare sentiment de apartenență la grup, atunci când participă alături de alti copii. Ei învață să își aștepte rândul, să împartă cu ceilalți și de ce nu, chiar și ce înseamnă să ai spirit de echipă.

Având în vedere că elevul ia contact cu alți copii și se află într-un mediu public, acest lucru contribuie și la dezvoltarea socială a lui-poate lega prietenii, stabili relații, învăța norme de comportament social. De asemenea îi ajută pe copii să își clădească o mai bună încredere în forțe proprii și o stimă de sine puternică. Efectul apare mai ales atunci când sunt încurajați și lăudați de profesori sau participă la competiții sau concursuri muzicale împreună cu alți colegi și câștigă premii. Îi ambiționează și îi impulsionează să meargă înainte și să se orienteze mereu spre succes.

Activitatea muzicală în timpul vieții poate fi un exercițiu cognitiv, determinând o mai bună adapatare a creierului la efectele îmbătrânirii. Din moment ce studierea unui instrument muzical necesită ani de practică și învățare, se pot crea conexiuni alternative în creier, care ar putea compensa declinul cognitiv care intervine pe măsură ce înaintăm în vârstă.

Educația prin muzică are un caracter permanent, căci muzica acționează eficient pe tot parcursul vieții omului, iar din acest motiv, educația muzicală are o importanță deosebită pentru cultura sa estetică, sunetul fiind mai fin, mai penetrant în sensibilitatea omului decât cuvântul.

Muzica este atât știință cât și artă, însoțește omul în cele mai dificile perioade ale vieții, îl sensibilizează și îi înnobilează sufletul, este bucurie și alinare.

17. Care crezi că sunt beneficiile audierii lucrărilor muzicale pentru dezvoltarea personală?

Majoritatea elevilor chestionati percep audierea lucrărilor muzicale ca și un factor important care contribuie la îmbunătățirea comportamentului individual sau de grup.

Audiția are un pronunțat caracter formativ. Audițiile bine alese și organizate îi ajută pe copii să-și apropie mijloacele de exprimare a muzicii, le îmbogățesc impresiile muzicale, îi deprind cu ascultarea și interpretarea conștientă.

Prin intermediul audiției, elevii iau contact direct cu arta sunetelor. În școală, audiția organizată formează și dezvoltă copiilor deprinderea de a asculta conștient precum și capacitatea de a înțelege mesajul muzical. Elevii prezintă un viu interes pentru ascultarea diferitelor surse sonore din mediul ambiant și pentru audierea unor genuri muzicale specifice muzicii populare, culte și ușoare cu care sunt familiarizați prin intermediul radioului, televiziunii si internetului în special.

Coordonarea elevilor în parcurgerea etapelor specifice, de la ascultarea empirică, pasivă la cea conștientă și activă are un rol hotărâtor în dezvoltarea capacităților de receptare a muzicii și în dezvoltarea gustului estetic al acestora. Eficiența audiției în activitatea muzicală depinde de îndeplinirea unor condiții: să fie accesibilă, să aibă valoare estetică și educativă, să fie în concordanță cu Programa și subiectul activității.

Pentru ca materialul de cântece să capteze atenția și interesul elevilor este necesar ca acesta să îndeplinească anumite condiții și anume: creațiile să fie cât mai valoroase din punct de vedere al realizării artistice; să corespundă intereselor afective ale lor, adică să fie adecvate vârstei atât din punct de vedere al conținutului, cât și al formei; să fie interpretate cât mai expresiv; să se facă pregătirea în prealabil a conținutului de idei exprimat prin versuri și muzică.

Accesibilitatea se referă la respectarea atât la capacitatea de concentrare în timp a elevilor cât și la alegerea gradatǎ a lucrărilor, de la interpretări vocale spre cele vocal – instrumentale, de la formații restrânse la formații mai ample.

Familiarizarea cu datele specifice creației muzicale se poate realiza eficient prin intermediul lecturilor muzicale, prezentând conținuturi specifice istoriei muzicii, formelor și genurilor muzicale într-un limbaj accesibil elevilor, neinsistând pe terminologie. Aceste date constituie achiziții importante pentru elevii interesați de orizontul cunoașterii prin elemente suplimentare privind înțelegerea corectă a unor lucrări celebre.

Audierea propriu-zisă urmǎrește depistarea imaginilor muzicale cuprinse în lucrarea propusă. Efecte educative deosebite se obțin prin înlocuirea în audiții a înregistrărilor sonore cu interpretările pe viu ale profesorului, elevii având un reper important în înțelegerea muzicii produsă de instrumente sau vocea unui interpret care le este cunoscut, făcându-li-se cunoștință și cu modalitatea concretă de interpretare. Un avantaj al acestei demonstrații directe constǎ în revenirea asupra unor fragmente dificile sau mai expresive. Prezentarea personală a cadrului didactic în calitate de interpret vocal sau instrumental poate stimula dorința elevilor de a cânta vocal sau la un instrument muzical.

Comentarea audiției de către elevi poate reprezenta pentru profesor un excepțional feed- back, deoarece poate sǎ cunoascǎ reacțiile elevilor, nivelul de dezvoltare a capacităților de receptare a muzicii și dificultățile de receptare care, uneori, țin mai ales de posibilitatea de a exprima verbal ceea ce ei simt. Elevii își pot comunica „descoperirile” legate de ceea ce li s-a propus și acestea pot fi foarte diferite, pentru că intervin elementele subiective ale percepției. Aceasta reprezintă faza conștientizării a ceea ce s-a intuit în momentul audiției, a trecerii de la emoțional la rațional. Comentariile elevilor pot avea în vedere elemente specifice ale lucrării audiate: genul de muzică, caracterul vocal sau instrumental, elemente timbrale specifice, ritmul, asemănări și deosebiri dintre lucrarea audiată și altele cunoscute de elevi.

O importanță deosebită trebuie acordată însușirii de către elevi a unor elemente de limbaj specifice muzicii și analizei creației muzicale. Antrenarea elevilor în comentarea lucrărilor audiate este condiționată de profunzimea percepției din timpul audiției dar și de stăpânirea limbajului prin care aceștia să-și exprime propriile impresii și trăiri, aprecierea audiției fiind condiționatǎ și de capacitatea elevilor de a fi toleranți, acceptând păreri diferite și stabilind în final, un consens apropiat de semnificația reală a lucrării.

Numai prin intermediul activităților de audiere și interpretare se pot oferi elevilor modele de descifrare a mesajelor conținute de lucrările muzicale, permițându-le să observe, să compare, să recunoască, să identifice, să extrapoleze și să generalizeze criterii de judecată estetică, să-și dezvolte percepția muzicală și să le servească argumente pentru participarea la manifestări artistice autentice.

18. În ce fel te influențează muzica pe care o asculți?

În totalitate elevii percep muzica drept o formă de sensibilizare pozitivă, ce poate produce schimbări în comportamentul și gândirea umană. Din multitudinea genurilor de artă existente, muzica este una dintre cele mai apropiate sufletului omenesc, ea însoțindu-ne pe bună dreptate, pe parcursul întregii vieți. De la momentul apariției și pînă astăzi, cale de milenii, muzica se include ca element inerent în viața societății, în conștiința și natura omului. Alături de alte descoperiri ea a devenit un mare fenomen al lumii, acompaniind istoria civilizației umane în perioadele de mari avînturi, precum și în cele de declin.

Prin urmare, ar fi greu de imaginat că cineva s-ar putea lipsi totalmente de muzică în viața sa. Aflîndu-se în fiecare din noi, ea acționează ca unul din remediile cele mai importante în serviciul corpului și sufletului nostru.

Fără îndoială, muzica are influență asupra individului, iar ritmul și armonia, ocolind filtrele logice și analitice ale minții, își croiesc drum spre comorile ascunse ale sufletului, stabilind contact direct cu sentimentele profunde din adîncul memoriei și imaginației. Pe de altă parte pragmatismul exagerat și tendințele tehnocratice ale lumii moderne duc, într-o oarecare măsură la diminuarea importanței, dezvoltării personalității prin intermediul artelor frumoase, una dintre care este și muzica. Muzica are influență asupra personalității, care constată efectele pozitive ale acesteia asupra diferitor funcții și stări ale organismului, ca de exemplu: influența muzicii asupra funcțiilor aparatului circulator; efectele de diminuare a oboselii fizice și psihice; acțiunea muzicii ca medicament la bolnavii psihici; ca mijloc de optimizare a procesului de muncă în diferite ramuri ale sferei de producție; efectul stimulativ asupra tuturor elementelor pozitive ale individului: inițiativă, imaginație, creativitate, voință, perseverență, memorie, inteligență, încredere în sine, relații comunicative și altele.

Într-adevăr muzica are o mare influență asupra afectivității celor supuși audițiilor, în sensul diminuării sau chiar înlăturării stărilor emoționale negative, precum stresul, anxietatea, frica, provocând–prin capacitatea sa de realizare a stării de relaxare sau stimulare a activismului, de diminuare a oboselii fizice și psihice–reacții emoționale pozitive. Acestea din urmă, evident, își lasă amprenta și asupra celorlalte funcții și procese psihice, asupra proceselor cognitive și reglatore, adică a memoriei, gândirii și atenției, în direcția îmbunătățirii nivelului de funcționare a acestora, fapt ce va contribui, ulterior, la sporirea eficienței activității școlare și respectiv, la realizarea cu succes a demersului didactic.

Audierea sistematică a muzicii “calitative” contribuie în mare măsură la purificarea de emoții negative și oboseala acumulată și la stimularea tuturor elementelor pozitive ce pot fi valorificate ale individului cum ar fi memoria, atenția, inteligența – dar și imaginația, creativitatea, inițiativa sau perseverența. Caracterul educativ al muzicii constă în faptul că ea cultivă în om iubirea frumosului, îl face să evite conștient tot ceea ce este urât și rău.

Muzica este un fenomen artistic deosebit de complex apărut odată cu omenirea, ea fiind indisolubil legată de personalitatea umană, de starea sa de spirit sau sănătate, de mediul social în care individul își desfășoară activitatea.

Indiferent de capacitatea de înțelegere, muzica vorbește fiecăruia dintre noi, ea fiind în stare să trezească puternice emoții din adâncul ființei noastre. Totodată, muzica stabilind nenumărate relații între ea și ascultători, dar și între obiecte și fenomene, constituie drept singurul mijloc autentic și potent de comunicare între diferite popoare.

Audierea sistematică a muzicii “calitative“ are o mare influență în domeniul afectivității, și prin aceasta și asupra celorlalte structuri psihice ale ascultătorului se poate afirma că implementarea acestui procedeu în condițiile școlii contemporane va contribui, fără îndoială la optimizarea procesului instructiv–educativ, la sporirea performanțelor elevilor, realizându-se astfel obiectivul educațional major al școlii, care constă în formarea personalității armonioase a elevului și dezvoltarea capacităților și aptitudiniilor lui spirituale și intelectuale la nivelul potențialului său maxim.

19. Propune un set de reguli pentru muzica “de calitate”.

Elevii chestionați au identificat câteva reguli care conduc la compunerea și interpretarea unor piese muzicale de succes.

Manifestare a frumosului artistic, muzica este una din expresiile cele mai sensibile și mai elevate ale naturii umane. Având valențe cognitive, afective, intelectuale, voliționale, ea îmbogățește ființa umană, modelând-o în aspirația ei spre desăvârșire. Ca artă a sunetelor cântate, muzica exercită o puternică înrâurire spirituală. Ea declanșează trăiri profunde și de durată, emoții intense, mai mult sau mai puțin conștientizate, educă sensibilitatea, dezvoltă sentimentele cu rezonanță biologică, cum ar fi: bucuria, tristețea, mânia, durerea și le dă o coloratură rațional-socială. Această artă contribuie la conturarea idealului estetic, imprimând o anumită direcție atitudinii estetice și introduce frumosul în viața de toate zilele. Educației muzicale desfășurate în școală îi revine sarcina de a promova în rândul elevilor valorile materiale și spirituale ale neamului, de a le cultiva interesul de cunoaștere, de diferențiere a artei adevărate, autentice, de a dezvolta la elevi gustul pentru frumos, creativ și inovator. Nu trebuie neglijat o clipă adevărul că pentru un elev arta înseamnă un mijloc de exprimare, un mijloc de manifestare și exteriorizare a lumii sale interioare, a tendințelor și aspirațiilor sale, care-și găsesc în artă o traducere mai directă, uneori și mai directă decât prin cuvânt.

Muzica de bună calitate atrage elevul, cu toată ființa sa, atât în procesul de instrucție și educație cât și în activitățile extrașcolare, unde el se antrenează cu plăcere în orice acțiune însoțită de melodie, care îl determină să cunoască creația muzicală populară anonimă și cultă, să respecte marile valori muzicale și personalitatea compozitorilor naționali și universali.

O piesă muzicală, indiferent de gen și indiferent dacă este sau nu încadrabilă într-un gen muzical anume, poate fi considerată muzică de calitate dacă reușește să fie simultan emoționantă, stimulatoare, înălțătoare, tulburătoare pentru suflet și să ofere în același timp satisfacție și mulțumire. Prin muzică omul se aproprie de esența existenței sale umane fiind plasat într-o lume a emoțiilor și sentimentelor superioare.

20. Cât de mult a contribuit acest chestionar în procesul de autocunoaștere în ceea ce privește comunicarea muzicală?

foarte mult;

mult;

deloc.

Din răspunsurile primite, elevii au realizat că prin completarea chestionarului și-au adus o contribuție pozitivă la autocunoaștere în domeniul comunicării muzicale.

CONCLUZII

În fiecare zi, în fiecare moment, ființele comunică între ele. Comunicarea face posibilă coexistența oamenilor, fiind o necesitate și o activitate socială. Comunicarea are o mulțime de înțelesuri, de scopuri, de metode de exprimare și manifestare. Ea reprezintă una dintre activitățile umane pe care fiecare dintre noi o cunoaște și o poate recunoaște. Comunicarea este o caracteristică fundamentală a existenței fiind socotită ca o dimensiune esențială. Nici un fel de activitate din rutina cotidiană, activitate pe care o trăim fiecare dintre noi, nu poate fi concepută în exteriorul unui proces de comunicare.

Structura personalității umane este indisolubil legată de noțiunile de ritm, melodie, armonie. Simțul proporțiilor, al simetriei, al armoniei se manifestã în comportament prin simțul măsurii, al bunului gust, al omeniei și înțelegerii, în muzică aflându-se resortul adevăratei educații umaniste.

Muzica a început prin cântec, iar cântecul este cea mai bună inițiere posibilă în muzică. Studiul muzicii într-un cadru adecvat comportă și un aspect specific de comunicare interumanã. Comunicarea în societatea de azi este cheia cunoașterii.

Manifestare a frumosului artistic, muzica este una din expresiile cele mai sensibile și mai elevate ale naturii umane. Având valențe cognitive, afective, intelectuale, voliționale, ea îmbogățește ființa umană, modelând-o în aspirația ei spre desăvârșire. Ca artă a sunetelor cântate, muzica exercită o puternică înrâurire spirituală. Ea declanșează trăiri profunde și de durată, emoții intense, mai mult sau mai puțin conștientizate, educă sensibilitatea, dezvoltă sentimentele cu rezonanță biologică, cum ar fi: bucuria, tristețea, mânia, durerea și le dă o coloratură rațional-socială. Această artă contribuie la conturarea idealului estetic, imprimând o anumită direcție atitudinii estetice și introduce frumosul în viața de toate zilele. Caracterul educativ al muzicii constă în faptul că ea cultivă în om iubirea frumosului, îl face să evite conștient tot ceea ce este urât și rău.

Activitatea artistică a copiilor are un rol important în îmbogățirea culturii lor, în educația lor afectiv – estetică și, nu în ultimul rând, un rol distractiv – recreativ. Toți copiii sunt talentați, toți pot să se exprime artistic într–un gen sau altul spre delectarea lor și a celor din jur.

Prin intermediul unor activități muzicale, copilul își pune în valoare calitățile vocale, prezența scenică, dicția, siguranța de sine. Se creează astfel cadrul favorabil exprimării libere, le stimulează spiritul de echipă, copiii se adaptează la cerințele scenei, ale publicului, generând o atitudine degajată, lipsită de emoții. În plus, se educă atât ca artiști, cât și ca spectatori, formându-și o anumită ținută profesională pentru viitor.

Muzica și cântul sensibilizează copiii și oferă o temelie în construirea simțului estetic și a gândirii critice, în timp ce jocul și activitatea în grup organizat face ca un copil timid să îndrăznească mai mult, un copil tăcut să comunice cu coechipierii săi, iar copilul sărac să nu se mai deosebească de cel bogat. Anumite dificultăți de adaptare și de învățare se vor ameliora sau chiar vor dispărea, iar copiii cu cerințe educative speciale se vor integra mai ușor în colectivitate. Cu cât educația muzicală este începută mai devreme de un copil, cu atât rezultatele sunt mai uimitoare. Ideile de la care pornește această metodă pot fi formulate astfel: orice ființă umană este produsul ambianței în care trăiește; părinții și profesorii trebuie să fie de bună calitate și să continue a se dezvolta ei înșiși, pentru a pune copilul în cea mai bună ambianță posibilă; să existe întotdeauna un climat de încredere între profesor- părinți și elevi; să respecte ritmul propriu al fiecărui elev și nu în ultimul rând există un timp optim de incubație pentru fiecare copil.

La începutul activității muzicale este absolut necesar să dirijăm activitatea spre partea cea mai importantă: ascultarea muzicii, având o importanță deosebită pentru dezvoltarea muzicală a copilului de mai târziu și pentru dezvoltarea capacității de concentrare, dezvoltarea spiritului de ordine și disciplină și chiar a trăsăturilor de caracter. Ascultarea va fi îndrumată spre activitatea intelectuală, imaginativă, cercetare cauzală a sunetelor ascultate și spre descoperirea unor părți sonore succesive sau plăcute din ceea ce ascultă.

Elevii care au activat un timp mai îndelungat într-o formație corală sau ca soliști vocali sunt beneficiari ai unei dicții clare, a unei vorbiri nuanțate și a unei scrieri corecte din punct de vedere ortografic. Explicația constă în faptul că elevul cu auzul muzical dezvoltat sesizează ușor, după auz, elementele de ritm, rimă, metru, simetrie, despărțire în silabe, liniuța de unire, virgule, semnele de exclamare și de întrebare și altele. Elevii care beneficiază de un auz muzical bun, oferă un plus de garanție a succesului în însușirea unei limbi străine. Acești elevi au în vorbire o paletă expresivă mult mai bogată și mai nuanțată, sunt mai sociabili și mai generoși ca urmare a muncii în colectiv, sunt mai afectuoși și mai disciplinați, au gustul pentru frumos mai dezvoltat, au mai multă încredere în oameni și în capacitatea personală, într-un cuvânt sunt superiori celor ce nu au cântat în viața lor.

Beneficiul ce se poate obține prin educația muzicală este evident, învățarea și practicarea muzicii, constituind o adevăratã terapie și pentru intelectul copilului nu numai pentru sufletul său. Strategia învățării conștiente a artei muzicale, pornind de la fundamentele ei, solicită mai multe funcții, procese și operații decât oricare alt obiect de învățământ.

Ideea care se conturează tot mai pregnant este aceea că muzica nu este numai un divertisment – apreciere superficială și nici numai o cale de sensibilizare a copiilor, ci ea educă și dezvoltă o serie de procese psihice și intelectuale, priceperi și deprinderi cum ar fi: gândirea logică, memoria, atenția distributivă, afectivitatea, voința, imaginația, creativitatea, spiritul de ordine și disciplină, punctualitatea, etc. Explicația rezidă din însuși specificul acestei arte care este prin excelență arta ordinii, a măsurii, a proporției, a echilibrului, a clarității, a simetriei și a armoniei.

Cântatul, cea mai importantã activitate a copiilor și elevilor la ora de educație muzicală, constituie pentru cei mai mulți o acțiune stimulatoare, care le mobilizează propriile resurse, declanșând aptitudini latente și capacități nebănuite. Ca și vorbirea, cântatul este o manifestare fundamentală a ființei umane și care, la fel ca și ea, se deprinde la vârste fragede prin exemplul anturajului adult, adică părinții, educatoarea sau învățătoarea. Se spune că un cântec frumos este un bun educator. Buna dispoziție obținută prin cântare reface energia nervoasã a copiilor și elevilor, cu consecințe benefice asupra situației la învățătură și disciplină, asupra întregii atitudini a elevilor.

Exploatând cântecul din toate punctele de vedere prin multitudinea de idei, date și informații conținute în cântec, profesorul va îmbogăți cunoștințele elevilor, realizând în acest fel conexiuni între muzică și celelalte obiecte de învățământ – interdisciplinariatea.

Un loc important în activitatea de educație muzicală trebuie să i se acorde audiției, care are un pronunțat caracter formativ. Audițiile bine alese și organizate îi ajută pe copii să-și apropie mijloacele de exprimare a muzicii, le îmbogățesc impresiile muzicale, îi deprind cu ascultarea și interpretarea conștientă.

Influența muzicii asupra intelectului copiilor este considerabil mai mare în cazul elevilor care învață să cânte la un instrument muzical. Instrumentul muzical joacă un rol important, o activitate care se dovedește a fi o contribuție la fundamentarea unei educații muzicale generale, o educație activă în care se pune accent pe activitatea creatoare a copilului. Orice copil este apt a primi o educație muzicală, iar datoria profesorului este de a-l ajuta să se realizeze. Elevii care învață la un instrument muzical sunt net favorizați în dezvolatrea lor intelectuală față de ceilalți elevi deoarece, în timpul studiului la un instrument, copilul își exersează voința – prin sustragerea de la jocuri și subordonarea interesului învățării, atenția distributivă – prin angajarea simultană a mai multor analizatori și executarea concomitentă a mai multor activități care presupun citirea partiturii, gândirea logică, imaginația – căutarea de corespondențe concrete pentru mesajul muzicii, creativitatea – prin solicitarea copilului la interpretarea personală și angajarea sa în creația muzicală, memoria – prin reținerea și redarea fidelă a zeci de pagini muzicale și afectivitatea – prin efectul benefic pe care îl are muzica asupra spiritului.

Educația muzicală este o muncă de sisif, un apostolat pentru cei care cred în forța binefăcătoare, edificatoare, purificatoare și modelatoare a muzicii.

Educația muzicală cere timp și răbdare pentru exersarea, repetarea de nenumărate ori a aceluiași pasaj la un instrument sau a unui fragment muzical la un cântec.

Metodele ca învățarea prin descoperire și problematizarea sunt metode activ – participative care pregătesc elevii pentu o viață activă și creativă, stimulează gândirea, participarea activă, individuală și colectivă a elevilor, mobilizează energiile lor, făcând astfel elevul să urmărească cu interes și curiozitate, îndemnându-l să-și concentreze atenția, să-și pună în joc imaginația. Aceste metode îi ajută pe elevi să caute, să cerceteze, să investigheze, să găsească singuri cunoștințele care urmează a fi însușite, îi îndeamnă să găsească singuri soluții la problemele ivite, iar rezolvarea acestora, descoperirea noului, nu fac altceva decât să întărească încrederea în sine, în forțele proprii, să cunoască sentimentul înălțător al satisfacției de reușită, să înmagazineze mai ușor cunoștințele noi care, astfel dobândite, nu se vor uita cu ușurință, învățarea fiind în acest mod eficientă.

Dezvoltarea competențelor generale raportate la educația muzicală în ansamblul ei au ca scop: corelarea în practica muzicală a elementelor de limbaj muzical receptate; cultivarea aptitudinilor de percepere și interpretare expresivă a muzicii; dezvoltarea capacităților muzicale generale și a celor psihomotorii; dezvoltarea capacității de a pătrunde în sfera intonațională, imagistică, de mesaje ale muzicii; cultivarea capacităților creative prin practicarea activităților specifice muzicale; formarea deprinderilor elementare de scris-citit muzical; formarea tehnicii de bază în învățământul artistic instrumental; distingerea elementelor de bază ale construcției muzicale și a elementelor de limbaj muzical ca modalități esențiale de abordare și înțelegere a mesajului artistic; însușirea noțiunilor de interpretare adecvată, prin formarea controlului auditiv, redarea conținutului muzical, din punct de vedere al dinamicii muzicale și înțelegerea mesajului muzical oferit; si nu in ultimul rand, exprimarea în, prin și despre muzică și valorificarea dimensiunilor afective, creative și estetice ale propriei personalități.

Rolul educației muzicale a elevului are ca cerință primordială formarea de valori și atitudini în conceptul educației astfel: educarea interesului și dragostei pentru arta muzicală; cultivarea capacităților de percepție muzicală, de ascultare și auzire, de simțire și trăire a muzicii; cultivarea deprinderilor muzicale practice: de interpretare vocală și instrumentală; asimilarea unui volum bine determinat de cunoștințe muzicale și despre muzică; dezvoltarea aptitudinilor muzicale, a receptivității și sensibilității artistice; formarea deprinderilor elementare de creație muzical – artistică; cultivarea gustului muzical; educarea capacităților de a medita despre muzică, de a o aprecia din punct de vedere valoric, de a o analiza și caracteriza; cultivarea necesității sufletești de a contacta cu muzica, de a se întâlni cu ea; conștientizarea contribuției muzicii la constituirea fondului comun al societății; gândirea critică și autocritică dobândită prin receptarea și interpretarea creațiilor muzicale; atitudinea reflexivă asupra valorii muzicii în viața individului și a societății; semnificația lumii prin arta muzicală si disponibilitatea de a transfera în viața socială valori estetice, ca alternative la manifestările de tip kitch.

Cu încărcătură prin excelență emoțională, muzica adresează mesaje vieții afective și facilitează înțelegerea mai profundă a unor gânduri, situații, evenimente, deschizând noi căi de cunoaștere a realității, pline de farmec, de culoare și poezie. Muzica face parte din viața copilului, îl însoțește în joc și în activitatea intelectuală, îl captivează, îl antrenează, îi trezește atenția și interesul, contribuind indiscutabil la ușurarea procesului de învățare.

Prin îmbinarea armonioasă a mijloacelor de realizare a educației muzicale (cântecul, jocul muzical, audiția muzicală) și folosirea mijloacelor audio-vizuale, se contribuie la consolidarea cunoștintelor și deprinderilor muzicale, la dezvoltarea dispozițiilor speciale, care se vor transforma ulterior în aptitudini sau chiar talent.

Dorințele, bucuriile, supărările, impresiile și le exprimă prin intermediul acestui gen cu funcții multiple: psihică, educativ-formativă și distractivă. Dorinței de joc, de mișcare, de cunoaștere, de acțiune, capacității uimitoare de inovație și invenție, le corespund creații artistice cu un conținut propriu exprimat într-un stil specific. Constituind punctul central al activității copiilor, felul specific de manifestare, provenit din surplusul de energie psihică și fizică, producțiile lor artistice, trebuie considerate ca având nu numai o utilitate distractivă, ci în același timp și didactică, pentru că dezvoltă spiritul de cooperare, de acțiune, de formare a limbajului muzical, a percepției verbale și muzicale, a sensibilității lor.

Cultivarea sensibilității prin intermediul tuturor formelor prin care se realizează muzica asigură premisele favorabile realizării idealului educațional, pregătindu-se terenul întâlnirii cu valoarea, întâlnire ce luminează și deschide un evantai de alegeri, opțiuni, asimilări. Dacă ne frustrăm de muzică, ne refuzăm șansa de a trăi mai frumos, de a ne echilibra sufletul.

Educația prin muzică are un caracter permanent, căci muzica acționează eficient pe tot parcursul vieții omului, iar din acest motiv, educația muzicală are o importanță deosebită pentru cultura sa estetică, sunetul fiind mai fin, mai penetrant în sensibilitatea omului decât cuvântul.

Atât prin specificul și conținutul său, cât și prin virtuțile sale formative muzica trebuie să solicite nu numai fondul intelectual al elevului, ci, mai ales, pe cel afectiv și psihologic, cu implicații directe în declanșarea unor stări, a unor trăiri și sentimente, pregătindu-l pentru vibrația în fața marilor probleme ale vieții, și pe cel moral, contribuind la creșterea unui „suflet frumos”, armonios, cu o aleasă sensibilitate pentru valorile spirituale, cu extinderi în ținuta etică individuală și socială existentă astăzi pentru dezvoltarea abilităților de gândire superioară în procesului de instruire și educare artistică muzicală.

Muzica, această modalitate de exprimare a tuturor oamenilor, este o necesitate, fie ca știință pentru că se adresează intelectului, fie ca artă pentru că se adresează sufletului. Este un antidot dar și un mijloc de educare a omului complet.

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandrescu, D., (1979), Curs de teoria muzicii, vol.II, Ed. Conservatorului „Ciprian Porumbescu” București, pagina 32;

2. Aldea, G., (2005), Didactica Educației Muzicale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, pagina 71, 76;

3. Bălan, G., (1993), Muzica, artă greu de înțeles?, Editura Muzicală, București, pagina 58;

4. Botez, D.D., (1985), Tratat de cânt și dirijat coral, Bucuresti, pagina 63;

5. Bentoiu, P., (1993), Sinteze-Deschideri spre lumea muzicii, Ed. Eminescu, București, pagina 103;

6. Chiru, I., (2003), Comunicarea interpersonală, Ed. Tritonic, București, pag.31-32, 39;

7. Cosmovici, A., (coord.), (2005), Psihologie școlară, Ed. Polirom, Iași, pagina 94;

8. Csire, I.,(1998), Educația muzicală din perspectiva creativității, Universitatea Națională de Muzică, București, pagina 126;

9. Cucoș, C., (2006), Pedagogie, Ed. Polirom, Iași, pagina 74;

10. Geoldeș, A., (2000), Corul de cameră-factor novator în evoluția vieții românești, Ed. Universității din Oradea, pagina 104;

11. Iacob, M., (1994), Comunicarea didactică în psihopedagogie, Ed. Spiru Haret, Iași, pagina 48;

12. Ionescu, M., (2000), Dimensiuni creative în predare și învățare, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pagina 56;

13. Muntean, G., (2005), Didactica Educației Muzicale, Ed. Didactică și Pedagogică, București, pagina 83;

14. Muntean, L., (2013), Muzica în școala de azi, Ed. Media Musica, Cluj-Napoca, pagina 108;

15. Nemescu, O., (1983), Capacitățile semantice ale muzicii, Ed. Muzicală, București, pagina 79;

16. Orțan, F., (2012), Pedagogie și elemente de psihologie, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, pagina 23;

17. Parocescu, N., (1965), Despre particularitățile limbajului muzical și ale educației estetice prin muzică, București, pagina 87;

18. Pânișoară, I., (2006), Comunicare eficientă, Ed. Polirom, Iași, pagina 12, 54;

19. Pânișoară, I., (2008), Pregătirea psihopedagogică, Ed. Polirom, Iași, pagina 103;

20. Pitic, Zorica-Maria, Sisteme de educație muzicală, Editura Universității din Oradea, 2013, pagina 31;

21. Rașcanu, R., (2002), Psihologie și comunicare, Editura Universității, București, pagina 80;

22. Sălăvăstru, C., (1995), Logică și limbaj educațional, Ed. Didactică și Pedagogică, București, pagina 62;

23. Stoianov, C., (2008), Cercetare și comunicare în muzicologie, Ed. Fundației România de mâine, București, pagina 19, 81;

24. Urmă, D., (1978), Muzica și acustica, Editura muzicală, București, pagina 275;

25. Vasile, V., (2004), Metodica Educației Muzicale, Ed. Muzicală, Bucuresti, pagina 15, 56;

26. http: //www.comunicare. ro