Imperiul Timpuriu sau Premisele Epocii Dominatului

CAPITOLUL I

Imperiul timpuriu sau premisele epocii Dominatului

După moartea lui Cezar din anul 44 I. Hr (acesta fiind asasinat pe treptele Senatului din Roma) și victoria de la Actium, Octavian devine stăpânul necondiționat al lumii romane.

Pentru învingătorul de la Actium se punea acum o problemă foarte gravă: să mențină ce era mai bun din moștenirea lui Cezar (un stat puternic, provincia reorganizate și romanizate, ordinele devotate serviciului public), repudiind în același timp aspectele monarhice ale dictaturii sale, cu atât mai mult cu cât Octavianus, în lupta împotriva Cleopatrei se dezlănțuie contra decăzutei regalități orientale. Principatul augustinian s-a născut din aceste exigente contradictorii care stau mărturie despre geniul politic al autorului său.

Octavian, în ascensiunea sa, și-a întreprins acțiunile cu titlu personal și pe cheltuiala să. Afirmă el însuși în inscripția de la Ancyra, care concoda cu Cicero și cu Velleius; el a eliberat republică, a restabilit libertatea. 1 ianuarie 43 i-a conferit adlectico (primirea în senat) și rangul consular și i-a confirmat imperium de propretor; la 19 august el devine consul în urma loviturii pe care a dat-o la Roma și este reînnoit că triumvir. Cuvântul pe care îl folosește pentru a evoca victoria de la Filippi este “răzbunare” chiar pe câmpul de bătaie este instituit cultul Mars Ultor, Marte răzbunător al lui Cezar.

Următorii ani i se acordă o serie de titluri și funcții: în 38 are titlul de imperator; în 30 pune să i se acorde dreptul de asistentă, în anul 27 pretinde că Dorește să revină la viața particulară, dar scenariul este pregătit și “cedează” senatului, care insistă să păstreze consulatul, comanda armatei și administrația anumitor provincia. Câțiva ani mai târziu, în 23, părăsește consulatul, dar face în așa fel în cât să i se acorde puterea tribunciara, aceasta dându-i dreptul să se oipuna oricărui magistrat, și o putere proconsulară extinsă asupra întregului imperiu. Împuternicirile astfel dobândite erau suficiente pentru a dejuca orice acțiune îndreptată împotriva principelui, ele permițându-i să acționeze în toate sectoarele ordinii de stat.

Memorabilă zi de 13 ianuarie 27 a cunoscut un act, nu puțin dramatic, acela de recunoaștere a autocrației ca parte a ordinii de drept public. Aprobare s-a realizat sub forma unui decret senatorial, prin care Octavian a fost numit guvernator cu un imperium proconsular și în sărcinat pentru următorii zece ani cu conducerea provinciilor nepacificate. Precum în anii de gloria ai republicii, în privința regiunilor pacificate, senatul avea voie expediind guvernatori numiți de ei în provincia că Asia, Africa și Sicilia.

La câteva zile după memorabilă ședința a senatului din data de 13 ianuarie marele public roman a aflat și numele suplimentar, aprobat de senat, pe care urma să îl poarte de aici înainte monarhul. Octavian își schimbase deja o dată după adoptare așa de către Caesar; în anul 38 i.Hr. El și-a transformat titlul de Imperator, pe care îl purta magistratul în timp de război, în prenume, pentru a-l lega în mod durabil de persoană care, în calitate de comandant militar, dorea să se știe legată pe veci de soldații săi și care le promitea, cu gloria comandantului triumfător, alte și alte victorii și prăzi. Acum numele său trebuia să rezume într. – Un mod limpede ceea ce îl amintea pe príncipes și ceea ce senatul și poporul asociau că recunoștința și speranța persoanei sale: Augustus-nume ce trimite la invocarea zeilor prin semnul prevestitor sacru (augurium), care îi indicase misiunea primului ctitor al cetății, Romulus, iar acest nume amintea virtuțile lui Romulus fără împovărătoarea evocare a fraticidului și a tiranului de mai târziu. În forma sa găsită acum definitiv numele de Imperator Caesar Divi filius Augustus focaliza toate principiile politice ale purtătorului său: raportul intim cu cel mai important reazem al puterii, armată (Imperator), raportarea pretenției hegemonice la dinastia Iulia a lui Caesar, ale cărui onoruri divine îl învăluiau în chip sacru pe fiu (Divi filius), și demnitatea unui al doilea întemeietor de stat (Augustus).

Augustus s-a expus nemijlocit că monarh acolo unde acest fapt era reclamat de menținerea puterii: față de armată, față de propriul său aparat birocratic care se va extinde curând peste întregul imperiu și față de supuși. Forma de expunere sub care îi plăcea să-și îmbrace rolul era aceea era al unui superior ce un admite așa fie contrazis și care era împodobit ci atributele unui zeu.

Strategia sa a constat în a face să fie legitimitate și legalizate denaturările pe care le-a făptuit. Nu există nici un act de al său care să un fi fost acoperit cu un vot-un vot al poporului său al senatului. Dacă a devenit princeps, este pentru că Roma a voit-o. După ce și-a extins puterile în timp și spațiu, el își va folosi toată prudentă în a refuza ceea ce ar putea avea un aer regal sau dictatorial. De-a lungul întregii sale cariere, el a făcut figură de salvator: a fost omul Destinului.

Puterea odată cucerită, Augustus trebuia să-i dea Imperiului temelii solide. Cu anii, se preciza pentru el clipa când va fi nevoit să părăsească scena vieții. Aclamat ca imperator, putuse să zică: “Începând de atunci am biruit asupra tuturor”. Asupra tuturor, dar un și asupra destinului. El organizase administrația afacerilor civile cu un personal de liberti; împărțise Roma în 14 sectoare sau regiones și în 265 cartiere sau unci, pe care le administra prefectul orașului; înființează diferite prefecturi (annoniei și vigililor) și diverse servicii de îngrijire însărcinate cu întreținerea monumentelor, evacuarea gunoaielor, cu procurarea apei etc. Sub ordinele sale, prefectura pretoriului comanda trupele staționate la porțile Romei și în Italia; ea avea așa primească curând puteri puteri de jurisdicție criminală. Italia era împărțită în 11 districte, în care postura de pretorieni asigurau ordinea pe uscat; două flote păzeau castele. Provinciile erau administrate de către proconsuli și de către legați imperiali. Augustus stabilește în acest fel cadre care au format armatura imperiului până în perioada anarhică a imperiului târziu și care, în pofida schimbărilor făcute ulterior, i-au dat lumii antice unitatea, împăratului tăria, iar provincialilor garanția unei administrații ordonate.

Acum, odată cu începerea consolidării imperiului, se punea problema moștenitorului, deoarece Augustus un avea descendent pe linie masculină directă, în schimb avea o fiică pe nume Iulia. Aceasta s-a căsătorit cu Agrippa, iar din căsători acestora rezultă mai mulți copii, între care și doi băieți, Gaius și Lucius Caesar, aceștia fiind adoptați încă din fașă.

Când în anul 12 i. Hr., Agrippa a murit a fost numit un nou ocrotitor al prinților în persoana lui Tiberius, acesta fiind obligat să divorțeze de Vipsania, fiica lui Agrippa, și să se însoare cu Iulia. Acest angajament s-a dovedit fatal deoarece Tiberiu s-a revoltat, a părăsit Roma într-un exil voluntar pe insula Rhodos. Acesta s-a întors câțiva ani mai târziu rechemat de Augustus, l-a adoptat și l-a numit coregent în anul 13. Un an mai târziu când Augustus a murit de moarte bună, Tiberius era singurul moștenitor pe linie masculină, acesta asumându-și puterea într-o legalitate pe deplin recunoscută.

I.1 Evoluția imperiului sub dinastiile Iulia-Claudia, Flaviilor și Antoninilor

Primii cincizeci de ani de după moartea lui Augustus au fost o perioadă de tranziție, pe parcursul căreia sistemul său de guvernare a devenit treptat perimat.

I.1.1 Dinastia Iulia-Claudia

Cei patru împărați care au dominat în această perioadă au format o dinastie deoarece toți erau rude de sânge cu Augustus sau cu cea de-a treia soție, Livia. Acest transfer ereditar de putere s-a datorat influenței personale dominante a celui dintâi împărat, precum și loialității pe care armata romană o avea față de această familia. După încheierea acestei linii dinastice s-a reafirmat caracterul electiv al monarhiei romane și nici o altă dinastie de împărați nu a mai durat mai mult de două generații.

Asistăm în această perioadă la instituționalizarea noului regim politic, la cristalizarea nucleului administrației centrale a princepsului, în care liberti familiei imperiale dețin un rol important. Pentru provincia începe o perioadă de prospețime. Odată înmulțiră numărului coloniilor și municipiilor, se intensifică și procesul de romanizare a provinciilor. Pentru sprijinul acordat autorității imperiale, pături ale aristocrației gentilice autohtone și ale celei municipale din provincia sunt răsplătite cu admiterea în senat. Pe plan extern este promovată o politica de pace, conflictele sunt evitate printr-un joc abil ad diplomației și al relațiilor clientelare. Tot în această perioadă este inițiată cucerire Britanniei, care devine hotarul apusean al Imperiului.

Modificările survenite în viața social-economica și politică a Imperiului au implicații inevitabile asupra vieții culturale. Aceste schimbări favorizează accesul la cultură și propagarea acesteia dinspre Roma și Italia spre provincii. În această perioadă, literatura intra, în așa numită, perioada “de argint”, își pierde măreția clasică, își creionează un nou stil, căruia îi sunt caracteristice teatralitatea, afinitatea pentru ornamentul excesiv, interesul pentru conflictul pasiunilor umane. Acest aer nou salvează literatură de pericolul rigidizării într-o abstractă frumusețe clasică. Reacție la acest nou curent a fost realismul.

Se cunoaște o înflorire pe numeroase planuri, mai ales în câmpul științelor cu caracter aplicativ.

Tiberius (14-37). La moartea lui Augustus, rolul de a instaura definitiv principatul, i-a revenit lui Tiberius (Tiberius Claudius Nero). Este un coborâtor din familia Claudiilor, are calități militare, admirabil administrator și strateg, pacifist și protector avizat al provinciilor. Cu vârsta toate aceste calități pălesc, iar spre sfârșitul domniei devine un stăpân tiranic și nemilos, destinat de Tacitus antipatiei universale.

Caligula (37-41) este fiul lui Germanicus, descendent direct al lui Augustus prin mama sa Agrippina, fiica Iuliei. Nebuniile lui sângeroase țin de domeniul anecdoticului; ele releva totuși tentațiile despotismului oriental și absolutismul sacralizat care risca să îndepărteze principatul de la formele augustiene.

Claudius (41-54). După asasinarea lui Caligula unchiul împăratului defunct, Tiberius Claudius Drusus, a fost găsit după o perdea, a fost salutat în calitate de frate al fostului lor favorit Germanicus și l-au dus în tabăra lor unde i-au cerut să accepte puterea imperială. Claudius a fost un mare împărat, reformator al statului, creator al unei veritabile administrații, devotat binelui public al romanilor și mai ales al provinciilor.

Nero (56-68). La începutul domniei sale, Nero nu avea decât 17 ani și era sub influența preceptorului sau L. Annaeus Seneca și a prefectului pretoriului Sextus Afranius Burrus. Tot în timpul domniei lui Nero se înregistrează și ruptura dintre priceps și senat. Politica acestui împărat s-a bucurat de popularitate în rândurile paturilor sociale din Roma și Omperiu. În ultima parte a domniei s-a dedicat veleităților sale artistice, neglijează problemele statului, ale cărui finanțe sunt grav prejudiciate.

I.1.2 Dinastia Flaviilor

Moartea lui Nero a fost urmată de o criză dramatică în care Imperiul a părut gata să se prăbușească (68-69). Posteritatea lui Augustus fiind epuizată, armatele de la frontieră au intrat în scenă pentru a rivaliza cu Senatul și pretorii Romei în alegerea împăratului. În mijlocul războaielor civile și al unor distrugeri teribile, îi vom vedea succesiv pe Galba, favoritul senatorilor; pe Othon, moștenitorul spiritual al lui Nero, susținut de pretorieni; pe Vitellius, șeful legiunilor din Germania; pe Vespasianus proclamat de armatele din Orient și de la Dunăre: locotenenții săi i-au oferit în ultimele zile ale anului 69 victoria asupra Romei și a Imperiului, pe care el a pus stăpânire abia toamna viitoare.

Epoca Flaviilor reprezintă după bulversările aduse de războiul civil, o perioadă de stabilitate, reconstrucție și prosperitate. Principatul face noi progrese în întărirea autorității imperiale. În operă de edificare a autorității centrale nouă dinastie apelează cu predilecție la reprezentanții ordinul ecvestru. Provinciile fac un pas hotărâtor pe calea afirmării economice și sociale proprii. Se încheie procesul început în vremea dinastiei iulio-claudice de transformare a statelor clientelare în provincia romane. Pe plan spiritual, epoca flaviana este marcată de întoarcerea la clasicism. Tot în această epocă o adevărată renaștere cunosc arhitectură și artele plastice, domine de principiile ordinii și rațiunii clasice (Forul lui Vespasian, Colosseum-ul, Arcul de triumf).

Întemeietorul “dinastiei Flaviilor”, T. Flavius Vespasianus (71-79), era un reprezentant al noii clase conducătoare pe care cei dintâi împărați o recrutaseră din rândul “burgheziei” din Italia. Acesta era sabin, nepot al unui centurion, fiul unui colector de impozite, el reprezenta acea clasă nouă gata să-și asume puterea după vechia nobilime republicană epuizată și decimată. Fondatorul dinastiei a fost un restaurator al imperiului, autoritatea sa extrem de riguroasă a fost puțin apreciată de senatori și încă mai puțin de filozofii pe care i-a tratat cu asprime. Acesta este preocupat cu precădere de restabiliră liniștii și securității imperiului, grav afectat de războiul civil. Bun administrator, el a reorganizat finanțele și armata, a întărit frontiera Dunării inferioare. Acesta a pus la punct un sistema de succesiune la tron clar și simplu, bazat pe primogenitura masculină, atribuindu-i din anul 71, fiului său cel mare Titus, imperium-ul și puterea tribunciara. Acesta a repudiat monarhia burgheză și s-a sprijinit pe armată pentru a aplica Senatului o teroare batjocoritoare, iar statului un absolutism inspirat din lumea orientală.

Domitianus (81-96), a urmat la tron fratelui său, însă lipsa de încredere a persoanelor din jur și faptul că nu a fost pus într-o funcție cu răspundere l-a făcut neîncrezător, dar cu dorința de afirmare. Imediat după moartea fratelui său a preluat prerogativele imperiale și a încununat cu succes operă de reconstrucție începută de Vespasian.

I.1.3 Dinastia Antoninilor

Perioada istorică ce începe cu domnia lui Nerva prezintă, cel puțin până în vremea lui Mărcuș Aurelius, aspectul unei epoci unitare, de pace și bunăstare, considerată de majoritatea istoricilor că” secolul de aur” al Imperiului. Statul roman atinge în această perioadă apogeul expansiunii sale teritoriale. Deși procesul întăririi autorității imperiale și a consolidării aparatului birocratic continua tensiunea dintre princeps și senat se aplanează. Înflorirea economică provinciilor favorizează dezvoltarea fără precedent a orașelor pe întregul cuprins al Imperiului, triumful aristocrației municipale din rândurile căreia sunt recrutați peste jumătate din reprezentanții senatului. Legată inseparabil de apogeul civilizației urbane și de progresele procesului de romanizare, are loc maximă răspândire și înflorire a culturii greco-romane clasice. Pe plan extern, după ultimul efort expansionist din vremea lui Traian, toate forțele imperiului sunt concentrate în vederea desăvârșirii sistemului defensiv al limesului care separa lumea romană de cea barbară. În același timp de echilibru fragil, de înflorire și bunăstare de care beneficiază o pătură foarte subțire a populației Imperiului.

Nerva (96-98), originar dintr-o familia senatorială este și unul dintre cei mai de vază reprezentanți ai statului. Acesta obține tronul la vârsta de 66 de ani. În domnia sa scurtă acesta a încercat să echilibreze finanțele statului, să restabilească prestigiul senatului. La 27 octombrie 97 îl adopata pe unul dintre cei mai talentați generali M.Ulpius Traianus.

Traian (98-117), este primul provincial care ocupă tronul Imperiului Roman. A fost un mare soldat, șef autoritar și integru, cel mai însemnat cuceritor roman după dispariția lui Caesar. Prin anumite trăsături acesta îl întruchipează pe vechiul roman tradiționalist și conservator. Sub conducerea să se accentuează despotismul de stat, orientalizarea Senatului și divinizarea împăratului. În vremea lui Traian se atinge apogeul teritorial.

Adrianus (117-138), urmează cariera militară participând că legat de legiune la războaiele cu dacii și pârtii. Este adoptat și desemnat succesor de către Traian pe patul de moarte. Intelectual de cultură greacă mai mult decât latină, cu gusturi bizare, el a fost și marele administrator care a codificat evoluția inevitabilă spre un stat absolutist; în ciuda faptului că era un pacifist, era un soldat vigilent și zelos, care simțea sporirea primejdiilor.

Antoninus Pius (138-161), deși un om matur acesta părea încă necopt, iar epoca în care domnea avea nevoie de un conducător cu personalitate. El este tipul marelui proprietar, prieten cu Senatul, bun administrator, adversar al inovațiilor ca și al aventurilor militare, domnia lui fiind asociată cu apogeul epocii antoniene cât și al întregului principat.

Marcus Aurelius (168-180), a fost născut într-o familie senatorială și adoptat de către predecesorul său. Întreaga sa domnie este dominată de efortul militar al Imperiului de a respinge atacurile de la hotare, în orient; dar îndeosebi pe limesul danubian și renan. Echilibrul și stabilitatea relativă a principatului iau sfârșit, se fac simțite simptomele puternicei crize a Imperiului din sec. III.

La sfârșitul epocii antoniene, Imperiul, va cunoaște o perioadă critică între anii 166 și 175; ea prefigurează dramele secolului următor.

I.2 Criza secolului al III-lea

După perioada așa numită “pax romana”, aceasta fiind perioada cuprinsă între domniile lui Augustus și Mărcuș Aurelius, historia statului român este marcată de profunde frământări interne și grave conflicte militare, care se transformă într-o criză ce afectează întreaga viață economică, socială, politică, militară și spirituală. Chiar dacă această criză este diferențiat resimțită de provinciile imperiului, practic nici un sector al activității umane un se poate sustrage perturbaților provocate de aceasta.

Din punct de vedere cronologic această criză cunoaște două faze: cea latentă, încheiată cu dispariția dinastiei Severilor (235), și ce acută, marcat de anii așa numitei “anarhii militare” (235-284). Prin durată, intensitatea violenței și urmările sale, marea criză a secolului III punctează unul dintre cele mai dificile momente din historia statului român și totodată cel mai grav de la întemeierea acestui Imperiu. Transformarea ireversibilă a societății, a structurilor ei, economice, sociale și politice, a valorilor ei spirituale și morale, este rezultatul contradicțiilor ei interne, factorii externi având și ei importanța lor în acutizarea acestor contradicții.

Dinastia Severilor (193-235) reprezintă o etapă de tranziție între epoca Antoninilor și cea a „anarhiei militare”, perioada în care criza submina principatul trece de la faza latentă la cea acută. Mutațiile cele mai vizibile sunt legate de persoana împăratului, de administrația centrală și de armată. Creșterea și întărirea autorității și poziției împăratului, precum și a administrației sale sunt fără precedent, intervenția directă a acestor factori afectează noi sfere ale vieții economice, sociale și politice, toate acestea în dauna aristocrației senatoriale și a senatului. Rolul armatei în viața statului sporește sensibil marcând trecerea spre o monarhie militară și birocratica. Provinciile orientale și cele africane se bucură de o deosebită atenție a membrilor dinastiei. Paralel cu accesul unor reprezentanți ai acestor regiuni în senat, cunosc o largă răspândire la Roma influențele culturale și religioase la Roma. Domnia împăratului Septimius Severus și a succesorilor săi constituie o perioadă extrem de favorabil în dezvoltarea Daciei romane.

„Epoca anarhiei militare”. Instabilitatea politică creată între asasinarea lui Severus Alexander și ocuparea tronului de către Diocletian, reprezintă etapa acută a crizei secolului III. În numai 50 de ani se succed peste 25 de împărați și coîmpărați, dintre care numai 3 nu au un sfârșit violent, nici unul din acești împărați neputând fonda o dinastie proprie.

În condițiile adâncirii crizei, factorul extern dobândește o pondere și importantă fără precedent în istoria ultimelor 3-4 secole. Obișnuit să poarte războaie ofensive, statul român este constrâns acum la o politică militară strict defensivă. Din Britannia la Eufrat și din Mauretania în Egipt, limesul este supus unui continuu asediu și străpuns în numeroase locuri, forțele invadatoare pătrund adânc în provincii și chiar în Italia. Lupta cvasi-neîntreruptă timp de o jumătate de secol pe cele două principale fronturi, Rin-Dunare și Eufrat, impune o mobilizare nemaiîntâlnita a potențialului material și militar, duce la diminuarea coeziunii statale, soldându-se chiar, în anii 258-274, cu o vremelnică dezmembrare a acestuia în trei mari diviziuni politice. Apogeul crizei este atins în timpul lui Gallienus (253-268). Reformările interne și victoriile militare din timpul domniilor lui Gallienus, Claudius ÎI Goticul și Aurelian crează premisele depășirii crizei.

Septimius Severus a fost primul dintr-un șir lung de împărați ce s-a străduit timp de optsprezece ani să repună ordine în administrația civilă și în armată. El a fost înlocuit cu fiul său, Caracalla, omul „cu mantia de purpură”, însă din cauza masacrelor sale sângeroase a fost asasinat din ordinul lui Macrinus, prefectul pretorului. Macrinus păstrează puterea pentru el însuși, însă din cauza unor conspirații acesta este la rându-i asasinat în anul 218. Îi succede la tron Bassianus, dar 4 ani mai târziu trupul lui este azvârlit în Tibru cu o piatră de gât. Este chemat să-i urmeze vărul său Severus Alexander: o revoltă militară la malurile Rinului îl face să dispară în anul 235. Răscoală face să se ridice o nouă căpetenie, Maximinus. Între anii 238 și 244 este adus la putere Gordianus al III-lea, un copil de doar treisprezece ani. El moare dincolo de Eufrat într-un război provocat de eu arab, Philipus, care ia putere. Și el va cunoaște soarta predecesorilor săi. După el, Decius (249-251) moare în lupta cu vrășmașii; Trebonianus Gallus (251-253), Valerianus și fiul său Gallienus (254-268) sunt asasinați sau pier de moarte violentă. Atunci începe o perioadă numită domnia celor Treizeci de tirani: douăzeci și nouă de împărați ajung la putere cu ajutorul răzmerițelor sau al uzurpărilor efemere. Această perioadă este cuprinsă între 268-284. Singurul care va reuși să scape legii sângelui vărsat este Dioclețian, ajuns la putere în 285 rămâne unicul stăpân.

Succesiune haotică a împăraților și pericolul barbar au pus la grea încercare instituțiile și chiar unitatea imperiului, Senatul încercând chiar să profite de situație pentru a recupera puterea. Mai de temut este riscul dislocării unității imperiale, la fel de neliniștitoare este și despărțirea provizorie a celo două aripi ale Imperiului.

În aceste condiții generale echilibrul fragil pe care se baza întreaga economie a Imperiului se frânge. Productivitatea este în scădere pe toate planurile. Scade producția agricolă, se scumpesc produsele alimentare, se deteriorează moneda prin sedarea greutății și a conținutului ei în metal prețios, acest aspect declanșază un aspect inflaționist fără precedent în istoria Romei antice. Orașele, care timp de două secole au transformat în construcții edilitare produsul muncii țărănești sunt grav atinse de scăderea produsului agricol: ele își văd primejduite schimburile și funcția lor comercială, asista la dispariția activităților meșteșugărești concurate de atelierele domeniale și la scăderea veniturilor municipale. În această situație generală comerțul este paralizat și de insecuritatea căilor de comunicare terestră și maritimă. Un alt aspect cu însemnate urmări este creșterea prețurilor principalelor produce cu până la 8 ori, înrăutățind condițiile de viață ale paturilor exploatate. Deasemenea urmările lăsate de pustiirea provinciilor de către atacurile barbare și războaiele civile declanșază foamete și cima, acestea provocând o semnificativă reducere demografică.

În această perioadă de conflict are de suferit și cultura greco-romana clasică ce își pierde treptat poziția hegemonă, în fata reînvierii unor tradiții spirituale și culturale provinciale aparținând elementelor etnice anterioare cuceririi romane. Epoca crizei este momentul crucial al confruntării dintre religia tradițională, sprijinită de stat, și creștinismul în ascensiune.

CAPITOLUL II

Dioclețian și nașterea Dominatului

Dioclețian era originar din Illyria și s-a născut în jurul anului 240; ziua să de naștere pare să fi fost 22 decembrie. Europius relatează că Dioclețian ar fi fost un libert al unui senator, prin acesta exprimându-se origine așa inferioară. El era însurat cu Prisca și tatăl unei fiice pe nume Valeria, După care a fost numită mai târziu o provincia a Imperiului Roman în Pannonia.

Pentru epoca în care a trăit Dioclețian izvoarele sunt sărace și eterogene, ca urmare despre primele trepte ale carierei militare a lui Dioclețian se știu puține lucruri, se bănuiește că acesta a început că simplu soldat, însă, datorită ambiției și capacităților sale a promovat repede, ajungând până în funcția de comandant în Moesia. În timpul împăraților Carus (282-283) și Numeroase (283-284) a fost comandantul gărzii personale imperiale.

II.1 Ascensiunea la tron. Organizarea diarhiei și a tetrarhiei

Când la 17 noiembrie 284, legiunile din Orienta u proclamat împărat un ilir necunoscut, Dioclețian, s-ar fi putut crede că este vorba de încă unul dintre acele numeroase pronunciamientos generatoare de anarhie. În realitate romanii au avut de-a face cu un administrator prudent și tenace, un conservator empiric și oportunist.

Spre deosebire de ceilalți împărați militari din zona dunăreană, Dioclețian nu era un general foarte înzestrat, deși se dovedise un soldat competent, dar a dat dovadă de o destoinicie sau în orice caz de o energie nemaiîntâlnită la împărații romani de mai târziu. Imediat după ce a preluat puterea a analizat problemele Imperiului și a găsit soluții pentru rezolvarea lor. Situația trebuia schimbată radical; împăratul un mai putea pur și simple s astea la Roma, iar de acolo să controleze toate problemele Imperiului. El trebuia să meargă la fața locului, acolo unde frontierele erau amenințate, numai că prezența sa era necesară la mai multe frontiere în același timp, iar dacă-și trimitea generalii aceștia puteau fi tentați, ca și cei dinaintea lor, să uzurpeze puterea. Prin urmare, Dioclețian, a decis să se deplaseze cu sfetnicii și curte așa oricând era nevoie și în același timp să numească persoane de încredere care să se alăture eforturilor sale.

La 1 ianuarie 285 Dioclețian și-a inaugurat primul consulat în calitate de împărat. Pentru a-și asigura poziția, trebuia mai întâi eliminat Carinius, cași după moartea fratelui său Numerianus acesta sperase că va dobândi puterea de unul singur. În primăvara anului 285 Dioclețian s-a îndreptat în mas spre apus. Mai întâi Carinus s-a eschivat și s-a îndreptat cu oastea asupra Italiei pentru a-l înfrânge pe guvernatorul rebel al ținutului Veneției, Mărcuș Aurelius Iulianus, ceea ce i-a și reușit de altfel. Întrucât Carinus a înglobat în oastea să trupele învinsului Iulianus și dispunea în persoana prefectului pretorului Aristobulos de o capacitate militară remarcabilă, el era înarmat excelent pentru confruntarea cu Dioclețian. Bătălia s-a dat la gurile râului Margus, în Moesia apuseana, în iulie 285. Când victoria lui Carinus părea iminentă, acesta a fost ucis de ofițerii săi în condiții neelucidate. Astfel în vara anului 285 Dioclețian a dobândit stăpânirea de unul singur.

Situația critică în care se afla Imperiul la urcarea sa pe tron un îi dădea timp de răgaz. Concomitent izbucniseră mai multe răscoală în provinciile romane, cu precădere în provinciile renane și dunărene, ceea ce solicita o prezență personală a împăratului. O situație la fel de explozivă era și în Gallia. Dioclețian avea nevoie de ajutor așa că în la data de 13 decembrie 285 s-a decis sal ridice pe Maximian la rangul de părtaș la domnie cu titlul de Caesar, ca un împărat în funcție, dar într-o poziție subordonată Augustului Dioclețian. Succesul rapid de care s-a bucurat Maximian în Gallia, care a reușit în scurt timp să-i supună pe burgunzii răsculați, l-a determinat pe Dioclețian să-l recunoască la 1 aprilie 286 ca Augustus, adică coîmpărat cu drepturi egale, și să-l includă în familia imperială.

Cu toate că cei doi împărați aveau același rang, “mai bătrânul Augustus” Dioclețian îl depășea pe Maximian în ceea ce privește autoritatea. Adoptarea epitetului Iovius pentru Dioclețian și Hercules pentru Maximian exprima programul religios al celor doi noi suverani. Confesiunea lor religioasă era, într-o formă concisă, următoarea: revigorarea religiei tradiționale a statului român și justificarea dominației nou introduce prin invocarea lui Iupiter și Hercule, că protejați ai Cărora se doreau a fi priviți cei doi împărați.

Dioclețian și Maximian au stabilit să se întâlnească regulat pentru a lua măsuri de comun acord în ceea ce privește politica Imperiului. Împărțirea și descentralizarea împărătiței un era o scorneală a lui Dioclețian, noutatea era că a numit drept împărat a asociat o persoană ce un făcea parte din familia sa. Fără îndoială că factorul decisiv care a dus la alegerea să a fost soarta dificilă în care se afla Imperiul și un stabilirea unui sistema dinastic, deoarece la acea vreme Domițian nu avea un fiu, prin urmă problema unei posibilie succesiuni dinastice rămâne de actualitate.

Primele luni ale guvernării celor doi împărați au fost ocupate de împlinirea unor sarcini militare și organizatorice urgențe. Luptele pentru asigurarea granițelor din Gallia și Germanis au necesitat întreaga concentrare al lui Maximian. La rândul său, Dioclețian a vizitat provinciile orientale și s-a îngrijit, printre altele de extinderea și îmbunătățirea apărării granițelor și a rețelei drumurilor.

În timpul celui de-al treilea consulat al său din 287, Dioclețian a primit o delegație a regelui persan Bahram al II-lea, aflat în război cu fratele său Hormisdas. Aceasta împrejurare ar fi putut fi motivul pentru care perșii un au exploatat în favoarea lor luptele pentru putere izbucnite în Imperiul Roman după moartea lui carus. Un an mai târziu s-a încheiat un tratat între Dioclețian și Bahram al II-lea, în baza căruia s-a convenit asupra frontierei comune de-a lungul Eufratului. Prin aceasta se părea că provinciile orientale erau în sfârșit în siguranță, dar liniștea un va fi de durată.

În primăvara anului 288 Dioclețian s-a deplasat în Galia pentru a-l sprijini pe Maximian, care a trebuit să se războiască cu alamanii și cu uzurpatorul Carausius. Acesta fusese inițial un adjunct al lui Maximian, caree liberase Bretannia de pirații germanici. Când însă i s-au adus acuzații, el s-a revoltat împotriva lui Maximian și s-a lăsat proclamat împărat. Cu toate eforturile întreprinse, Carausius nu a putut fi învins, așa încât Maximian a fost nevoit, cel puțin pentru moment, să-l tolereze. Carausius controla flota romana din Canalul Mânecii și a putut să se mențină stăpân în Britannia. Dioclețian un se îndreptase împotriva lui Carausius, ci a luptat doar împotriva alamanilor, ceea ce a adus Imperiului câteva îmbunătățiri la granița de la Dunărea superioară. La scurt timp după ce el a pornit de-a lungul Dunării spre Pannonia, unde a acționat mai întâi împotriva sermantilor, apoi probabil împotriva goților, așa cum o sugerează titlurile atestate epigrafic de “cel mai mare învingător al sermatilor” și “cel mai mare învingător al goților”. Peste câteva luni el trebuie să se deplaseze în marș forțat prin orient pentru a respinge o invazie a saracenilor sprijiniți de regele perșilor ceea ce i-a asigurat titlul onorific de “cel mai mare învingător al perșilor”. Dioclețian i-a acuzat pe perși de a fi stat la originea acestei invazii saracene, interpretând această atitudine ca o încălcare a înțelegerii din 288. Prin urmare el a revenit la politica orientală romana tradițională, ajutându-l pe prințul românofil Tiridates al III-lea să ocupe tronul armean și folosind astfel Armenia ca un tampon împotriva Persiei. Din pricina amenințărilor crescânde asupra provinciilor dunărene, Domițian un avea un fiu, prin urmă problema unei un s-a putut însă consacra prea mult asigurării frontierei orientale, ci a trebuit să se reîntoarcă grabnic la Sirmium, unde a rămas până la sfârșitul iernii 290/291.

Deși Marcus Aurelius și-a îndeplinit conștiincios misiunea ani la rândul, în 293 a inițiat o reforma constituționala originală: un singur împărat un putea fi omniprezent, însă patru acoperi un teritoriu mai larg. Așa se naște tetrarhia. Prin urmare a desemnat doi ofițeri tineri, C. Flavius Valerius Constantius, care era de origine illirio-dunareana și pe C. Galerius Valerius Maximinus cu care să împartă puterea imperială. În timp ce Diocletian și Maximian erau coîmpărați și dețineau titlul de August, Galerius și Constantius aveau titlul de Cezari și au devenit moștenitorii celor doi Auguști. Împărțirea puterii între Diocletian și ceilalți conducători se baza pe criterii teritoriale. În timp ce Diocletian răspundea de administrarea și securitatea provinciilor orientale, Italia, Africa, Spania si provinciile de la frontiera de nord i-au revenit lui Maximian, al cărui Cezar, Constantinus, trebuia să vegheze asupra Glalliei și Britanniei; în timp ce el și-a asumat responsabilitatea pentru Orient și Egipt, Diocletian i-a atribuit Cezarului sau, Galerius, cea mai mare parte din Balcani. Fără îndoială că principalul argument care a stat la baza creării acestui quatruorvitat a fost de ordin militar, el urmărea însă în același timp să asigure succesiunea.

Un an mai târziu, în 294, 1 ianuarie, fiecare dintre cei doi Caesares și-au inaugurat primul lor consulat. La frontiera orientală domnea agitația, insa diocletian un a făcut nimic în acest sens deoarece în Egipt a izbucnit o răscoală. După un asediu de opt luni Diocletian reușește să pătrundă în Alexandria. Egiptul a putut fi recuperat, iar uzurpatorii au fost învinși. Domițian a înfăptuit o serie de reorganizări administrative și fiscale iar mai apoi s-a îndreptat spre Mesopotamia.

Datorită autorității sale personale, rolul lui Diocletian rămâne predominant, el asigurându-se de loialitatea și ajutorul celor mai pricepuți trei comandanți militari.

Pe plan extern Diocletian își atinsese cele mai importante țeluri. În vest Bretannia fusese recucerita, iar linia Rin-Dunare era asigurată. În Orient regele perșilor fusese învins și se încheiase un tratat de pace care va garanta pentru o perioadă lungă raporturi de pace la frontiera orientală. În interiorul Imperiului se restabilește liniștea. Răscoalele au fost reprimare, e drept, cu eforturi mari, uzurpatorii au fost înfrânți, iar unele teritorii au fost reînglobate imperiului.

II.2 Reforma administrativă și reforma militară

Diocletian a întărit ideologa imperială și ceremonialul oficial. De acum înainte în loc să fie divinizat după moarte sau să fie un însoțitor al Soarelui, împăratul este prezentat ca fiul unui zeu, Iupiter sau Hercule. El triumfa asupra dezordinii în felul în care Iupiter îi zdrobea pe Titani. Cine se apropia de împărat trebuia să îngenuncheze și să-i sărute încălțările din purpur. Pe monede au apărut literele D și N, prescurtare de la Dominus Noster, Stăpânul Nostru, cași acest imperiu de drept divin un mai are cetățeni, ci supuși. Acesta este dominatul.

În acest cadru Diocletian a putut să înceapă aplicarea reformelor de politica internă plănuite de mai multă vreme. Stabilitatea imperiului se putea menține durabil doar dacă la frontiere domnea liniștea și dacă armată era în stare să reprime în fașă răzmerițele și să soluționeze rapid conflictele de frontieră. Ca și până acum armata a continuat să reprezinte coloana vertebrală a imperiului. Prin crearea tetrarhiei Diocletian a sperat că va putea elimina soldații că făcători de împărați, dar el un se putea lipsi de colaborarea lor. El trebuit să-și dovedească mereu capacitatea militară pentru a se putea sprijini pe loialitatea armatei în momente critice.

Reformele lui Dioclețian sunt opera mai multor ani, unele dintre ele au fost încheiate abia de succesorii săi. Armata a reprezentat un prim punct de pornire pentru reforme însemnate. Numărul unităților de trupe a fost mărit. A avut loc o înmulțire a unităților și îndeosebi o restructurare a întregii armate. Efectivele unei legiuni au fost reduce, de la circa 5000 la 2000 de oameni, în schimb numărul unităților a fost mărit. Importanta devine mai ales ponderea crescândă a trupelor auxiliare compuse din străini, care vor juca un rol cheie. Concomitent s-a operat separarea comenzii civile de cea militară, ca și restructurarea armatei în trupe de frontiera staționare și în armate mobile de campanie sau de intervenție, care rămâneau concentrate în puncte centrale și la care se apela în cazul unor răscoale sau lupte de graniță. Modificări profunde a cunoscut și structura imperiului. Până în vremea lui Diocletian acesta era împărțit în aproape 50 de provincii imperiale și senatoriale. În anul 297 o listă oficială a unităților administrative, așa numitul Registru de la Verona, consemnează aproximativ o sută de provincii. Sub Diocletian a avut loc o amplă descentralizare a administrației. Teritoriul imperiului este împărțit în 12 dioceneze de mărimi diferite, în fruntea Cărora se afla un vicar că locțiitor al celui mai înalt funcționar civil, care era prefectul pretorului. În această privință Italia a constituit o excepție ea fiind împărțită într-o dioceneza sudică și una norica, cea sudică trebuind să aprovizioneze și orașul Roma. Scopul reformei provinciilor a fost mărirea eficacității administrației. Erau avute în vedere îndeosebi jurisdicția și administrarea finanțelor.

Un alt punct reformat se referă se referă la sistemul fiscal și financiar. Împăratul a înregistrat cu îngrijorare devalorizarea monetară. În cursul călătoriilor sale prin provincia el a fost el a fost mereu rugat să ia măsuri contra instabilității prețurilor și îndeosebi împotriva scumpirii alimentelor. În anul 294 Diocletian a introdus o reforma financiară combinată cu o orientare cu total nouă a sistemului monetar. El a instituit o rețea de monetarii distribuite pe cuprinsul întregului imperiu, care băteau monede unitare în greutate și efigie. Măsura cea mai spectaculoasă de politica economică luată de Diocletian a fost edictul de la finele anului 304 vizând prețurile maxime. Diocletian a promulgat o lege care fixă prețurile maxime pentru diferite produce. Dacă această lege era încălcată se pedepsea aspru, chiar pedeapsa capitală. Implicarea împăratului în sfera economică urmărea înghețarea prețurilor și o îmbunătățire a puterii de cumpărare. Din păcate țelul său de pare perspectivă a unei stabilizări a prețurilor un a putut fi atins.

O impresie profundă asupra contemporanilor a făcut-o modificarea ceremonialului de curte, care va fi păstrat apoi de următorii împărați. În cursul secolului al III-lea împărații avuseseră probleme în a-și afirma puterea. La începutul principatului majoritatea suveranilor subliniaseră egalitatea lor în rang cu senatorii. Împăratul fusese principes, primul între egali. În secolul al III-lea raportul între împărat și senat se înrăutățește și senatul pierduse mult din influența; abia dacă mai avea vreo putere politică. Pentru a recompensa legitimitatea senatorială absentă, unii împărați au încercat să-și supraînalțe poziția cu ajutorul cultului. Sacralizarea împăratului s-a vădit deosebit de limpede în cadrul ceremonialului de curte. Diocletian a impus să fie intitulat “domn și zeu”. Împăratul trebuia întâmpinat de la o anumită distanță și cu o prosternare, ținuta aceștia era din mătase împodobită cu aur și pietre prețioase, încălțămintea să era ornată cu pietre scumpe, de asemenea, o suită întreagă îl izola de public. Transformarea principatului de esență augustica în dominatul roman de mai târziu sub Diocletian își găsește expresia vizibilă în instituționalizarea ceremonialului de curte.

II.3 Poziția împăratului față de creștinism

La începutul secolului IV, Diocletian era stăpânul întregului imperiu. El a vrut atunci să unifice toate spiritele declanșând, în 302, cea mai teribilă persecuție pe care a cunoscut-o creștinismul, dar a eșuat.

Un aspect central al politicii religioase a lui diocletian s-a referit la raportul cu creștinii. În cursul veacului al III-lea creștinismul s-a putut extinde mai departe și relativ nestingherit. De când Gallienus anulase în 260 măsurile de persecuție împotriva creștinilor ale tatălui său Valerian, biserica creștină și misiunea ei un au mai fost împiedicate în desfășurarea lor. Diocletian a respectat inițial linia trasată de Gallienus. Astfel el l-a chemat pe creștinul Lactanțiu ca profesor de retorică la Nicomedia, permițându-i să lucreze în biblioteca să. Lactațiu însuși afirma răspicat că timp de 20 de ani, guvernarea lui Diocletian ar fi fost toleranță. Aceasta o confirmă și faptul că lângă palatul imperial din Nicomedia se afla o mare Biserică creștină.

Un se știe care a fost impulsul ce a dus la schimbarea de atitudine a lui diocletian față de creștinism.

La data de 23 februarie 303 a apărut primul din cele patru edicte în baza Cărora creștinii trebuiau readuși în sânul religiei tradiționale a imperiului. În acest edict se stipulau că bisericile creștine trebuiau dărâmate, scrierile creștine arse și înlăturarea creștinilor din serviciile de stat: armată, administrația, curtea imperială.

Faptul că acesta era împotriva creștinilor este cu atât mai ciudat, cu cât Diocletian avea o soție creștină. După primul edict au urmat altele și mai severe. Cei mai mulți reprezentanți ai clerului au fost întemnițați, iar un al treilea edict prevedea că aceștia să fie forțați să renunțe la creștinism și apoi să fie eliberați.

Reacția lui Diocletian la disponibilitatea parțială a creștinilor la martiraj a constat într-o înăsprire a măsurilor de persecuție. Îndeosebi incendierea în două rânduri a palatului de la Nicomedia a dus la măsuri și mai severe, urmate de o obligativitate generală de a duce jertfe zeilor religiei romane de stat. Aceste măsuri au reprezentat probele de rezistență cele mai mari cărora creștinii din Imperiul Roman au trebuit să le facă față. Eusebiu povestește că persecuția s-ar fi transformat într-un adevărat război împotriva creștinilor, în cursul căruia numărul creștinilor apostați a fost de de ordinul miilor. La aceasta se mai adăugă împrejurarea că formele și intensitatea măsurilor anticreștine au fost foarte diferite în funcție de moment și de regiune.

În Occident au avut loc procese intentate creștinilor, Constantinus I s-a rezumat la închiderea bisericilor în Gallia. E drept, în Orient s-au înregistrat cele mai multe victime, ele au luat sfârșit abia în urma edictului de toleranța al lui Galerius din 30 aprilie 311.

Cauzele acestei persecuții a creștinilor trebuie căutate în atitudinea culto-religioasa a lui Diocletian și a coregenților săi. În timpul păcii religioase care se instalase în 260 credința creștină se putuse răspândi nestingherită, numeroși creștini fiind și în armată și administrația imperială. Tetrarhii au privit renegarea cultului tradițional că pe o lipsă de loialitate. Sistemul de guvernare politico-religios creat de Diocletian care condamnă creștinismul ca mișcare colectivă a unor sectanți periculoși pentru stat, a fost acela care a declanșat politica de persecutare a creștinilor, și mai puțin atitudinea personală a tetrarhilor. Diocletian a realizat numeroase proiecte constructive în întregul imperiu, programul său edilitar neocolind Roma. Aici el a restaurat, între altele, curia puternic distrusă de un incendiu în anul 283. Până în zilele noastre părți ale acestei construcții stau mărturie pentru splendoarea de odinioară. După instaurarea tetrarhiei el și-a mutat reședința și la Antiohis, pe care a înzestrat-o cu temple, silozuri și terme, cu un stadion și cu o manufactură de arme.

Ultima vizita pe care a întreprins-o diocletian la Roma a fost în anul 303. După plecare împăratului din capitala imperiului dezamăgirile sale personale s-au înmulțit, între acestea se numără și o boală grea de care împăratul suferea deja de mai multe luni. După nouă luni în care împăratul s-a izolat în palatul său de la Nicomedia, ca printr-o minune, el și-a revenit. Când a depășit boala și a început să se arate în public, urmele erau evidente, boala îl îmbătrânise și îl secătuise de puteri. Raportul sau cu Galerius se înrăutățește văzând cu ochii. Acesta îi cere tot mai insistent retragerea, dar Diocletian refuza, opinând că absența sa ar fi zguduit stabilitatea imperiului și că acesta ar trebui mai întâi restaurată înainte ca el să abdice cu coîmpăratul său și să se retragă în viața privată. Peste un an s-a ajuns la această situație. La 1 mai 305 a avut loc retragerea ambilor împărați. Abdicare așa un se poate explica numai prin motive personale, ci fusese de la bun început o parte a planului sistemului său tetrarhic. Așa cum fusese prevăzut, cei doi împărați în retragere și-au înălțat cei doi Caesares, Galerius și Constantius I, la rangul de Augusti și le-au dat concomitent Caesares noi.

După retragere Maximian s-a retras pe domeniile sale din Lucania, iar Diocletian și-a reluat numele mai vechi, Diocles, și s-a retras la palatul său din Spalato. Sistuatia din Imperiu a avut o evoluție diferită față de așteptările tuturor. În curând va izbucni un război civil de durată. Tetrarhia a fost pusă în dificultate atunci când Constantius a murit neașteptat la 25 iulie 306 la York, chiar în aceiași zi este proclamat Augustus fiul sau mai mare, Constantin I.

Se pare că tulburările uzurpatoare ale veacului III aveau să se repete. Încă din 307 Diocletian fusese rugat să reorganizeze tetrarhia; el însuși s-a opus să revină pe tron, dar pentru anul 308 a mai preluat o dată consulatul, cel de-al zecelea pentru el. A convocat o conferință a împăraților la Carnuntum pentru a limpezi situația încurcată a imperiului. Mai întâi el l-a obligat pe Maximian să abdice din nou, lui Maxentius i s-a refuzat orice recunoaștere, iar Constantin a trebuit să se mulțumească cu titlul de Caesar. Noul Augustus al Occidentului a devenit Licinius. Galerius a preluat conducerea în noua tetrarhie. În cadrul colegiului imperial s-a stabilit astfel pentru scurtă vreme un echilibru precar și, ceea ce este mult mai important, s-a împiedicat războiul civil. Pentru ultima dată datorită autorității sale excepționale, Diocletian salvase sistemul tetrarhic. Curând însă s-a ajuns iarăși la lupte grele pentru domnie, La capătul cărora Constantin va reuși printr-o victorie asupra lui Licinius în anul 324, să obțină stăpânirea de unul singur și să fondeze astfel dinastia constantiniana. Modelul tetrarhiei eșuase definitiv. Diocletian murise încă din anul 316 în palatul său de la Spalato și a fost înălțat în rândurile zeilor statului ca împărat care un mai guverna, o onoare de care încă un se bucurase nici o “persoană privată” până la el.

CAPITOLUL III

Contribuția lui Constantin cel Mare la Evoluția Dominatului

III.1 Contextul ocupării tronului

Despre originile lui Constantin cel Mare se poate afirma că acesta este fiul lui Constanțiu și al Helenei. Tatăl său s-a bucurat de o carieră plină de succes, acesta ocupând în timpul împăratului Aurelian, între 271 si 272 funcția de membru al protectores (aceștia erau militari superiori aflați în serviciul împăratului), apoi funcția de tribun. Între anii 284 și 285 a fost praeses (guvernator de provincie) al Dalmației. Apoi este promovat la rangul de caesar. Despre mama sa nu se cunosc prea multe detalii, unii istorici afirmând că nu ar fi fost soția lui Constanțiu, alții susținând chiar contrariul, din aceste cauze, statutul legal al legăturii dintre cei doi rămâne unul incert. Se pare că Helena l-a însoțit pe Constanțiu in campaniile sale militare, deoarece Constantin s-a născut la Naissus în provincia Moesia Superior, orașul Niš din Serbia. În schimb, unele surse antice susțin faptul că atunci când Constanțiu ar fi fost promovat ar fi trebuit să renunțe la relația sa cu Helena și să se căsătorească cu Teodora, fiica lui Maximian. Dar Constanțiu îi adresează lui Maximian un panegiric conform căruia el ar fi fost deja căsătorit cu Teodora. Despre Helena nu se mai cunosc detalii, nici despre relația ulterioară a acesteia cu Constantin.

De altfel, despre nașterea lui Constantin se cunoaște ca dată exactă ziua și luna (27 februarie), dar în ceea ce privește anul, reperele temporale sunt discutabile. Eusebiu afirmă în lucrarea sa Viața lui Constantin cel Mare că împăratul s-a născut între anii 271-273, în timp ce alte surse istorice consideră că nașterea lui Constantin cel Mare ar trebui încadrată între anii 272-277.

Călugărul bizantin Zonaras avea o admirație deosebită pentru împăratul Constantin, pe care îl numește cel mai vestit dintre drept credincioși, dar cu toate acestea ar fi fost, de fapt, produsul secundar al unorpofte erotice. Împăratul Iulian va fi cel care va folosi în propriul său interes faptul că împăratul Constantin s-ar fi născut dintr-o relație nelegitimă.

Deși luptase alături de Dioclețian și se remarcase în lupte împreună cu acesta, Constantin nu a fost promovat la rang superior, ba chiar trecut cu vederea și el și tatăl său atunci când s-a pus problema alegerii celor doi noi caesari, în contextul retragerii lui Dioclețian. În data de 1 mai 305 Dioclețian acordă titlul de caesar, la Nicomedia, în cadrul unei ceremonii, lui Maximinus Daia, iar Maximian, la Milano, în cadrul unei ceremonii asemănătoare, lui Severus. Astfel că Galerius și Constanțiu urcă la rangul de augustus, în locul lui Dioclețian și Maximian, care s-au retras devenind simpli cetățeni. După modelul Primei Tetrarhii, și membri celei de A Doua Tetrarhii și-au împărțit provinciile întregului imperiu, iar în lipsa autorității lui Dioclețian, relațiile au devenit tensionate între cei patru împărați, mai ales între Constanțiu și Galeriu. Constanțiu este cel care dorește ca fiul său Constantin să i se alăture, iar Galeriu aprobă. Astfel că cei doi, tată și fiu luptă împotriva picților (populație de la nord de Valul lui Hadrian, în Scoția de astăzi). La sfârșitul acestei campanii, Constanțiu se îmbolnăvește și moare la York, Marea Britanie în 25 iulie 306. Fiul său Constantin este proclamat augustus de către armata sa, astfel arătându-se că principiul dinastic primează în comparație cu cel al tetrarhiei. După obiceiul vremii, Constantin l-a ridicat pe tatăl său în rândurile zeilor. În timp ce trupul ardea pe rug, a fost eliberat din colivie un vultur ce a zburat spre cer, simbolizând înălțarea spre văzduh a sufletului celui decedat. Constanțiu devenea zeu, iar Constantin, fiul unui zeu. Aflând acestea, Galerius propune o soluție, ce poate fi privită ca una de compromis, astfel încât titlul de augustus ce îi aparținea de fapt lui Severus să fie ocupat de acesta, urmând ca lui Constantin să îi revina titlul de caesar, iar acesta din urmă acceptă.

Dacă în acel moment pericolul extern nu se făcea simțit la granițele imperiului, conflictele interne, însă, erau foarte puternice. Un astfel de conflict este cel dintre Maxențiu, fiul lui Maximian și Severus, acesta din urmă nereușind să se opună lui Maxențiu și tatălui său, fiind învins în primăvara anului 307. În acest timp, Constantin ajunsese la o înțelegere cu Maximian, ceea ce presupunea ca el să nu intervină în conflictul acestuia și al fiului său cu Severus. Tot în anul 307 Constantin se însoară, la Trier, cu fiica lui Maximian, Fausta. În momentul căsătoriei, Constantin renunță la relația sa cu Minervina, cea cu care avea un fiu pe nume Crispus. În contextul acestor confruntări interne pentru putere s-au format și câteva coaliții între membrii celei de A Treia Tetrarhii. De exemplu, căsătoria lui Constantin cu fiica lui Maximian constituia o întărire a coaliției dintre aceștia. Dar, înn esență, membrii oricărei coaliții de acest fel aveau ca scop obținerea puterii doar pentru ei înșiși. Maxențiu și Maximilian intră în conflict, iar conform alianței cu Constantin, Maximian caută ajutor și adăpost la aliatul său în Galia. Deși Galeriu încearcă să-l îndepărteze pe Maxențiu, acesta dintâi eșuează, Maxențiu pretinzând la 27 octombrie 307 rangul de augustus. Deși nu mai apare pe scena politică, Dioclețian se întâlnește cu Galeriu și Maximian la 11 noiembrie 308 pentru a discuta problemele din sfera politică a imperiului, dar refuză puterea ca augustus superior și revenirea în atenția publică. Data morții lui Dioclețian nu este una cunoscută cu exactitate, istoricii presupunând mai multe variante ale acesteia, ca de exemplu 311, 312 sau 313. Palatul său, unde se află și mausoleul, a rămas până astăzi ca unul dintre cele mai mari realizări arhitectonice ale Antichității Târzii.

Conform Conferinței de la Carnuntum există o înțelegere între cei trei Împărați. Maximian urma să se retragă, Maxențiu este declarat uzurpator, iar Galeriu este cel care încearcă să păstreze principiul tetrarhic și numește un nou augustus, pe Liciniu, după ce Maximian se retrage din nou, așa cum promisese. Cei ce aveau să fie desconsiderați erau cei doi caesari, Maximinus Daia și Constantin, dar care devin și ei augusti, deoarece titlul pe care li-l oferise Galeriu, acela de filius augusti nu îi mulțumea. În 310 există patru augusti: Galeriu, Liciniu, Constantin și Maximinus Daia.

Conform înțelegerii anterioare dintre Constantin și Maximian, aceștia urmau să se sprijine reciproc, dar Constantin nu i-a acordat socrului său niciun fel de putere, iar acesta din urmă ignoră termenii oricărei înțelegeri și urmărește să pună mana pe putere. Astfel că în timp ce Constantin își consolida puterea pe Rin, luptând împotriva germanicilor, Maximian se proclamă din nou împărat la Arles. După o confruntare în sudul Franței, la Marseilles, Maximian este obligat din nou să se retragă, fiind găsit spânzurat la scurt timp după această confruntare. În acest timp, Constantin este cel care răspândește ideea conform căreia, tatăl său era descendent al lui Claudius Gothicus și a adoptat Sol Invictus (Soarele Neînvins) ca patron al dinastiei sale, în locul lui Hercule. În 311 se stinge din viață și Galeriu, răpus de o boală despre care chiar el spunea că a căpătat-o de la Dumnezeul creștinilor, din cauza persecuțiilor fără milă la care îi supusese. Pe patul de moarte a regretat aceste fapte, ce l-au determinat să oprească ororile împotriva creștinilor prin promulgarea unui edict. Cei patru împărați ce se aflau acum pe scena politică se priveau cu neîncredere și își împart puterea.

De asemenea, în toată perioada aceasta guvernată de nesiguranță, Constantin a trebuit să lupte împotriva barbarilor, pentru a apăra granițele imperiului. După ce a fost proclamat împărat la York, în data de 25 iulie 306, întorcându-se pe continent, reședința sa principală a fost orașul Trier, așa cum fusese și pentru tatăl său, dar și pentru împăratul Maximian înainte. Constantin a petrecut perioade îndelungate de timp în acest oraș, de aici planificându-și și punându-și la punct planurile și strategiile. În plus, orașul era foarte dezvoltat și este locul unde Constantin a reluat legătura cu mama sa, Helena.

Chiar dacă erau cumnați, relațiile dintre Maxențiu și Constantin nu erau bune, mai ales din cauza înțelegerii anterioare dintre Maximian și Constanțiu, întrucât nici între tată și fiu relațiile nu erau pașnice. Dar, cu toate acestea, Maxențiu era hotărât să răzbune moartea tatălui său. Constantin anticipează un viitor conflict cu Maxențiu și după cum era obiceiul, caută aliați. Și-a îndreptat atenția către Liciniu, iar pentru a consolida înțelegerea cu acesta, a aranjat logodna între sora sa vitregă, Constantia și noul său aliat.

Un semn clar că Maxențiu urmează să-l atace pe Constantin este acela că statuile acestuia din întreaga Italie au fost dărâmate. Răspunsul lui Constantin este unul promt, el urmând să treacă în vara anului 312 Alpii Graici pe pasul Mont Cenis cu o armata numeroasă, de 40.000 de oameni. Spiritul de bun strateg al lui Constantin se remarcă atunci când orașul fortificat Segusio (Susa) îi bloca drumul, dar pe care îl asediază, fără însă a-l distruge sau jefui, ceea ce face ca și alte orașe din Nordul Italiei să i se predea. În acest timp oponentul său se afla la adăpostul zidului lui Aurelian, sperând că aici va fi ferit de pericole, așa cum procedase și tatăl său în confruntările cu Severus și Galeriu. Dar, pe măsură ce armatele lui Constantin se apropiau, locuitorii Romei deveneau agitați și ostili, și Maxențiu începea să se teamă de trădare. În plus, acesta era o persoană superstițioasă, care consultând Cărțile Sibilinice află că pe 28 octombrie va pieri un dușman al romanilor. Ziua de 28 era propria sa dies imperii, ceea ce l-a determinat să mute lupta înafara porților orașului. Armata sa trece pe malul drept al Tibrului, pe un pod de vase, armata sa suferind o înfrângere dureroasă. Oamenii săi au fost puși pe fugă, mii dintre ei fiind înecați în Tibru. Printre care însuși Maxențiu sfârșește în acest mod.

Trupele lui Constantin au găsit corpul lui Maxențiu, iar acesta a poruncit să i se taie capul, să fie înfipt într-o lance, pentru a fi purtat pe străzi în semn de victorie. Constantin este declarat de către Senat Augustus Suprior si devine conducătorul Occidentului.

La scurt timp după această victorie, Constantin pune să fie ridicată o statuie, în care era înfățișat cu o cruce în mână și se putea citi (potrivit lui Eusebius): Prin acest semn al mântuirii, adevăratul însemn al valorii, v-am salvat orașul și l-am eliberat de sub jugul tiranului, iar pe arcul, ce s-a păstrat până în prezent, se pot citi următoarele cuvinte: printr-o inspirație divină și datorită mărinimiei sale sufletești (instinctu divinitatis, mentis magnitudine), el și trupele sale au făcut dreptate poporului…

III 2. Opera reformatoare a lui Constantin cel Mare

Constantin este cel mare încheie șirul persecuțiilor pe teritoriile sale imediat ce urcă pe tron. În plus, hotărăște restituirea bunurilor creștinilor, ce fuseseră confiscate în timpul persecuțiilor, cu toate că el nu era creștin. Următoarea întâmplare ce îl face pe împărat să creadă în Zeul Creștinilor este visul pe care îl are Constantin înaintea luptei de la podul Milvius, după cum relatează Lactanțiu, unde în vis i se cere împăratului ca pe scuturile soldaților săi să fie imprimat semnul lui Hristos. Făcând acestea, el iese învingător din luptă. Despre același moment vorbește și Eusebiu în lucrarea sa Viața lui Constantin cel Mare, dar puțin diferit. De aici aflăm că atunci când se afla în drum spre Roma, împăratul vede pe cer o cruce de lumină și cuvintele Prin acest semn vei fi invingător. În următoarea noapte se pare că Hristos i-a apărut împăratului în vis și i-ar fi spus spus sa pună semnul crucii peste steagurile de luptă ale armatei.

După cum este menționat mai sus, pentru a întări relațiile cu Liciniu, după moartea lui Galeriu, dar înainte de lupta de la Podul Milvius, Constantin aranjează căsătoria dintre sora sa vitregă Constantia și împăratul Liciniu. Această căsătorie reprezenta o înțelegere politică între cei doi împărați. Astfel că în februarie 313 aceștia se întâlnesc la Milano cu ocazia sărbătoririi căsătoriei. Dar, în același timp, cei doi discută pe tema unei politici religioase comune. Peste câteva luni, aceste tratative vor lua forma Edictului de la Milan, care prevedea:

Când Eu, Constantin Augustul și Eu, Licinius Augustul ne-am întâlnit la Milano și am luat în considerație toate aspectele pe care le-am discutat cu beneficiul marii majorități a poporului nostru, am considerat că trebuie reglementate acele probleme privitoare la respectul față de Divinitate, așa că am acordat creștinilor și tuturor popoarelor libertatea nerestricționată de a urma credința pe care o doresc, orice divinitate ar fi pe tronul ceresc, dreaptă și binevoitoare față de noi pentru toți cei care sunt sub puterea noastră. (…) Acest edict reprezintă o scrisoare adresată de către Liciniu tuturor guvernatorilor provinciilor controlate anterior de Maximinus Daia. Aici se stipulează încetarea persecuțiilor asupra creștinilor, restituirea proprietăților acestora. De asemenea, este garantată libertatea cultului religios. Cu toate acestea, acest act nu consfințea creștinismul ca religie de stat.

Iată, cu toți dușmanii distruși, cu liniștea instaurată, Biserica, deși prăbușită până nu de multă vreme, se înalță iar; Templul lui Dumnezeu, care fusese umilit de cei necredincioși, prin voia Domnului se reconstruiește într-o și mai mare slavă. Căci Dumnezeu a înălțat prinți care au distrus sângeroasele legi ale tiranilor și au luptat pentru omenire, astfel că acum, asemeni norului de vreme rea care e împrăștiat, o pace veselă și liniștită bucură toate mințile. Acestea sunt cuvintele lui Lactanius, care a trăit în orient în vremea persecuțiilor, dar care ultimii ani din viață și i-a petrecut la curtea lui Constantin. Cuvintele sale sunt dovada biruinței lui Constantin în fața păgânilor și atestă începutul unei noi etape din istoria Imperiului Roman și anume relația dintre acesta și Biserica Creștină.

Constantin a trecut la această religie în 312, treptat interesul și credința sa în creștinism crescând tot mai mult. Își primește Botezul abia cu o scurtă perioadă înainte de a se stinge din viață, dar acesta era un obicei printre creștini la vremea respectiva și anume de a se boteza înainte de a muri. De asemenea, numele lui Constantin este strâns legat de o serie de pilde cu caracter religios, ce îl au în centrul lor pe împărat. Unele dintre acestea fiind însă doar ficțiune. Evenimentele din acea perioadă nu îi puneau amprenta doar pe religie și viața bisericească, ci și pe politică, deoarece schimbările dintr-un plan se făceau simțite și în celelalte ramuri ale statului. Constantin devine întemeietorul unui imperiu creștin.

Aparent, relația dintre cei doi Împărață, Constantin și Liciniu este una echilibrată și liniștită, cei doi deținând funcția de consul, apărând chiar și împreună pe monede din această perioadă. Și chiar dacă sora lui Constantin i-a dăruit un fiu lui Liciniu, lucru care ar fi întărit și mai mult legătura dintre ei, neîncrederea reciprocă și dorința de a avea puterea doar pentru sine i-a atras pe acești doi împărați în conflict în 316. Treptat, chipul lui Liciniu începuse să dispară de pe monedele bătute atunci, lucru care a stârnit nemulțumire din parte acestuia și a dus la distrugerea relațiilor dintre cei doi. Se întâmplă și inevitabilul și armatele se ciocnesc pe câmpul de luptă, unde, deși cu o armată mai numeroasă, Liciniu pierde lupta. Mai urmează o serie de alte confruntări, dar niciuna nu are un deznodămând care sa atribuie victoria vreuneia dintre parți. Cu privire la tratativele de după confruntări, Liciniu îi ceda oponentului său provinciile sale europene, excepție făcând Tracia, dar încă își păstra poziția de augustus. În perioada imediat următoare, mai exact la 1 martie 317 Constantin intenționează să pună capăt conflictului, așa-numita Concordia Augustorum, proclamată de unele monede ce fuseseră emise cu acest prilej, dar care avea să se destrame la scurt timp din cauza neînțelegerilor dintre cei doi. Aplanarea conflictului se realizează la data mai sus menționată prin numirea de către Constantin a trei caesari. Acestia erau fii săi Crispus și Constantin, dar și fiul lui Liciniu. Cât despre consulat, acesta a fost deținut de Liciniu și fiul lui Constantin, Crispus, în 318, dar începând cu anul următor, încep să existe din nou neînțelegeri. De asemenea, nici pe plan religios nu mai exista înțelegere în totalitate, fiindcă, după cum am observat, Constantin modificase legislația în favoarea creștinilor, pe când Liciniu, deși fusese de acord cu toleranța religioasă, el nu s-a convertit niciodată. Apoi au început o serie de interdicții asupra creștinilor, care ar fi mers până la sacrificarea acestora din urmă. Bineînțeles, aflând de situația din Răsărit, Constantin își pregătește armata pentru un nou conflict ce începe în 324. Liciniu este înfrânt de Constantin de trei ori, apoi i se predă oponentului său, care la insintențele surorii sale îl lasă în viață pe Liciniu, dar va reveni asupra deciziei și îi va lua viața și lui și fiului său. După ce instaurează ordinea în provinciile sale nou dobândite, împăratul se ocupă acum de problema religioasă, îndreptând pagubele făcute de Liciniu, ordonă să fie eliberați creștinii, să li se dea înapoi ce fusese confiscat, repară și construiește biserici, nemaifiind vorba de o neutralitate religioasă, ci de o apartenență la acest cult. Mai mult decât atât, Constantin interzice jertfele păgâne, consultarea oracolelor, construirea unor statui de cult, ceea ce trezește o altă problemă deoarece păgânismul era religia oficială a Imperiului Roman de atunci.

În perioada imediat următoare înfrângerii lui Liciniu și începutul dominației sale unice este dedicată consolidării și dezvoltării pe plan intern. Dintre măsurile folosite pentru stabilizarea dominației amintim numirea fiului lui Constantin la rangul de caesar. De asemenea, atât mama sa, cat și soția sa ocupă posturi influente.

CAPITOLUL IV

Evoluția Dominatului de la Dinastia Constantiniană la căderea Imperiului Roman de Apus

IV1 Principalii conducători de la sfârșitul secolului al IV-lea

După moartea lui Iulian Apostatul în anul 363 și alegerea noului împărat, generalul Iovianus, care se stinge din viață un an mai târziu, apune și dinastia constantiniană.

Încă din 364 și până în 395, descinderile care au avut loc în imperiu au fost din ce în ce mai dese. Acestea au fost premergătoare despărțirii ce avea să fie definitivă dintre Orient și Occident.

Cele două ramuri ale dinastiei întemeiate de Valentinian, care a domnit în Occident și fratele său Valens, care a domnit în Orient în 364 au avut tendința de a se ignora reciproc. Acest lucru a fost posibil deoarece Occidentul a avut mai mulți împărați, de exemplu lui Valentinian i-au urmat fiii săi, Grațianus în Galia (375-383) și Valentinian al II-lea (375-392) în Iliria, iar apoi în Italia. De menționat sunt și cei doi uzurpatori care au ocupat succesiv Galia, mai exact Maximus (383-388) și Eugenius (392-394). În ceea ce privește Orientul, anul 378 este marcat de tragica moarte a lui Valens, iar Gratianus l-a desemnat împărat pe Theodosiu. Acesta este cel care reocupă Occidentul în anul 394 și unifica pentru ultima oară imperiul.

Valentinian I:

Despre Valentinian I (364-375) aflăm din cronicile vremii, de la Ammianus Marcellinus, deoarece aceste este cel care îi conturează un portret literar împăratului, că avea corpul mușchiulos și puternic, părul blond, tenul fin, ochii albaștri, privirea întotdeauna severă și pătrunzătoare. Cu frumusețea staturii și cu trăsăturile feței bine proporționate, avea prestanța cerută de maiestatea imperială.

Deoarece acesta era originar dintr-o familie ce nu se bucura de o foarte mare popularitate în imperiu, se știa încă de la început că Valentinian nu aveam cum să ocupe o funcție atât de mare în stat. Încă de mic a crescut sub supravegherea tatălui său, care ocupa poziția de comandant militar în provincia Africa, ceea ce presupune ca fiul său să-și fi petrecut prima parte a vieții în castre. Acest lucru îi era favorabil din punct de vedere militar, dar îl defavoriza pe plan cultural. Valentinian dispunea de cunoștințe minime de limba greacă. Dacă ar fi să aducem în discuție cariera sa militară, aceasta nu a fost una constantă, ba chiar în timpul lui Constanțiu al II-lea, a fost nevoit să abandoneze serviciul militar. Va reveni, însă, în timpul lui Iulian, dar va ocupa o poziție mult inferioară cele anterioare urmând să lupte împotriva perșilor, romanii fiind cei care vor pierde confruntarea. Perioada nefericită ce îi umbrea cariera militară nu va dura mult, deoarece el va reuși să ducă la bun sfârșit sarcina pe care i-o dăduse noul suveran, Iovian, la începutul scurtei sale domnii. Valentinian trebuia să dea de știre legiunilor staționate în Occident despre venirea la putere a lui Iovian, în anul 363, ceea ce a făcut posibilă o ascensiune în ceea ce privește cariera sa militară. Un alt pas important specific noii poziții, pe care o ocupa, ia drumul Constantinopolului, împreună cu trupele militare pentru a-l escorta pe noul stăpân. Din nefericire, acesta se stinge din viață în timpul călătoriei spre Constantinopol. Bineînțeles că această situație a produs haos și nesiguranță în imperiu. Cum niciuna dintre grupările politice aspirante la tron, mai exact adepții păgâni ai lui Iulian, care se confruntau cu cei creștini din anturajul lui Contantiu al II-lea, care la rândul lor aveau conflicte cu grupările care îi favorizau pe germanici, nu au putut să-și aleagă și să-și susțină un candidat propriu, s-a ajuns la o soluție de compromis. Această strategie a însemnat alegerea și proclamarea de către armată a lui Valentinian drept împărat la 25 februarie 364. Supus presiunii din partea armatei, dar și pentru a-și consolida și asigura domnia, l-a asociat la tron pe fratele său Valens.

Încă de la Constantinopol cei doi frați s-au îmbolnăvit de o febră puternică, pe care au atribuit-o intervențiilor vrăjitorești ale partizanilor politici ai lui Iulian. Credința în forțele oculte este împinsă la extrem chiar și pentru această perioadă. Dar după însănătoșirea lor, cei doi frați au pornit în direcția Balcanilor, unde și-au împărțit puterea. Astfel că Valentinian este cel care a preluat prefectura occidentala, care se afla sub amenințarea germanicilor, în timp ce lui Valens i-a fost repartizată prefectura orientală, care la vremea respectivă nu era amenințată de niciun pericol extern. De asemenea, cei doi frați divizează din nou armata în corpul oriental și occidental, după ce fusesera reunificate în timpul lui Iulian. Deși puterea este împărțită între cei doi frați, nu avem de-a face, la vremea respectivă, cu o divizare a imperiului, legislația arătând că în acel moment exista un Imperiu Roman unic.

În acest timp, ca și cum în toată lumea romană ar fi sunat trompetele de război, neamuri pline de ferocitate treceau frontierele și atacau ținuturile noastre vecine lor. Devastau totodată alamanii Gallia și Raetia, sarmații și quazii Pannonia, picții, saxonii și attacoții prin năvăliri în șir pricinuiau daune britannilor; austorianii și alte neamuri maurice făceau incursiuni mai dese decât de obicei în Africa, Tracia era prădată de goți.

Acestea erau spusele lui Ammianus Marcellus, care descria situația în care se afla imperiul, din punct de vedere al pericolului extern, în timpul lui Valentinian I. Dintre popoarele menționate mai sus, care au reprezentat un pericol mai mare pentru imperiu, au fost alamanii, care până la venirea lui Valentinian pe tron erau obișnuiți să primească din partea romanilor un tribut anual, ce avea ca scop menținerea păcii între cele două tabere. Împăratul de acum este cel care nu mai dorește păstrarea acestei înțelegeri, iar ca și consecință a acestei decizii, alemanii trec în Gallia, unde urmează câteva confruntări între romani și cei menționați anterior. Dintre aceste altercații, multe au avut ca deznodămât victoria romanilor, dar cu toate acestea, împăratul roman este cel care cade răpus de o boală gravă, în 367, care l-a determinat să-și caute un succesor la tron. Îl numește augustus pe fiul său Grațian, care la vremea respectivă avea numai opt ani. Între timp, Valentinian se însănătoșeste și ține piept alamanilor, care invadaseră capitala provinciei Germania Prima și reușește să restabilească granița imperiului pe Rin. Tot în această perioadă se reaprinde un conflict mai vechi în Africa romană îzbucnit din cauza corupției funcționarilor romani, problema ia amploare și se ajunge la confruntări militare, dar acestea sunt câștigate de către romani. De asemenea, foarte importantă pentru împărat a fost fortificarea graniței imperiului pe Rin. Următoarea călătorie a lui Valentinian va fi la Dunăre, împreună cu familia sa (cu actuala sa soție, Iustina, de Marina divorțând și cu fiul lor, Valentinian al II-lea, care va fi augustus după ce tatăl său nu va mai fi în viață). Ajunși aici, împăratul poruncește să se contruiască un pod de vase pe fluviu, la Aquincum, dar acesta trece Dunărea printr-un alt loc, încălcând și devastând teritoriul quarzilor, ajungându-se la o confruntare armată. La momentul negocierilor, Valentinian s-a supărat atât de tare, acest lucru survenindu-i un atac cerebral ce a dus la moartea sa în data de 17 noiembrie 375.

Despre politica internă și cu precădere despre politica religioasă pe care a dus-o împăratul, se poate spune că a fost una tolerantă deoarece la începutul domniei ale, Valentinian a emis un edict, în 371, prin care acordă libertatea cultului religios. Codex Theodosianus relatează că legile promulgate la începutul domniei mele atestă că fiecare e liber să practice religia ce-i place. De menționat este și faptul că Valentinia le-a succedat la tron antipozilor Constanțiu al II-lea și Iulian, poporul roman având nevoia de permisibilitate în ceea ce privește religia. Despre Valentinian se mai afirmă că nu s-a amestecat în diferențele religioase, n-a creat probleme de conștiință nimănui, n-a dat niciun ordin în favoarea uneia sau alteia dintre religii, n-a obligat pe nimeni să creadă în ceea ce credea el. (Ammianus Marcellinus)

Tot în cadrul măsurilor interne se poate discuta și despre politica socială. Felul în care Valentinian trata clasa conducătoare tradițională a avut parte de critici precum cea lansată de Ammianus Marcellinus, el îi ura pe toți cei bine îmbrăcați, pe cei culți, pe cei avuți și pe nobili. Au existat o serie de divergențe cu membrii senatului ce făceau parte din clasa nobililor, împăratul nefiind niciodata la Roma, în vechea capitală a imperiului. Cât despre marea masă a populației, se poate spune că aceasta se bucura de simpatia împăratului, el a ușurat pretutindeni sarcinile impozitelor. (Ammianus Marcellinus)

Valentinian I este împăratul care a preluat puterea într-o perioadă de neliniște în care se afla Imperiul Roman, a dus lupte apragi pe plan extern și s-a ocupat de întărirea granițelor imperiului, în timp ce pe plan intern și-a dorit să le ușureze sarcinile oamenilor de rând, în detrimentul celor nobili și favorizați. În plus, acest împărat este cel care va duce o politică de toleranță religioasă, printr-un edict pe care îl dă la începutul domniei sale.

Valens (364-378)

Flavius Valens este fiul mai mic al lui Grațian și fratele lui Valentinian. Urmând exemplul fratelui său mai mare îmbrățișează calea militară și ajunge în timpul domniei lui Iulian membru al gărzii imperiale. Contextul ocupării tronului de către Valentinian este menționat anterior, iar acesta îl asociază la tron pe Valens. Prin urmare, el este încoronat la 28 martie 364 la Constantinopol. În perioada imediat următoare cei doi frați își împart puterea și sarcinile în imperiu. Valens va fi stăpân peste Orient, care includea și partea europeană a Traciei. După stabilirea puterii, cei doi frați nu se vor mai vedea niciodată. Următorul an și-l petrece la Constantinopol, dar aici nu este foarte agreat de popor din cauza taxelor și impozitelor exagerate pe care le impusese socrul său, pe care tocmai el îl promovase. Toate aceste lucru vor duce la o imediată confruntare cu un uzurpator pe nume Procopius, la scurt timp după plecarea din Siria către Antiohia, în 365, unde urma să se ocupe de granița orientală a imperiului.

IV 2. Politica lui Theodosius I și definitiva divizare a Imperiului Roman

Theodosius I (379-395)

Theodosius este cel care încearcă să unească în ceea ce privește credința, toată populația Imperiului Roman. Acesta a decretat, în anul 380, crezul formulat la Conciliul de la Niceea și care suferise câteva modificări de atunci, dar care era obligatoriu pentru toți creștinii. Datorită acestor lucruri și a grijei sale față de creștinism, va primi postum din partea bisericii epitetul de cel Mare.

Dar pe de altă parte, acest împărat a stârnit și nemulțumiri în rândul populației tocmai din cauza scopului său de unificare din punct de vedere al cultului religios, deoarece pentru acest scop s-ar fi folosit de poziția sa în stat pentru a constrânge teritorial populația.

Pe seama politicii interne dusă de Theodosius se pune și faptul că ar fi ușurat migrarea unor neamuri barbare pe teritoriul Imperiului Roman.

Theodosius s-a născut la 11 ianuarie 347 la Cauca, în nord-vestul Spaniei. Despre originile familiei sale este cunoscut faptul că tatăl său era prprietar de pământuri și este cel după al cărui nume a fost numit și împăratul. De asemenea, despre tatăl său se mai cunoaște faptul că va ajunge să facă parte ulterior dintre cei mai buni generali dar sfârșește executat sub acuzația de înaltă trădare.

Theodosius este alături de tatăl său pe câmpul de luptă în diferite campanii, cum ar fi cele împotriva barbarilor din anii 373-374, unde a ieșit în evidență ca și comandant militar. Intrând într-un con de umbră retrăgându-se în locurile natale după ce tatăl său este executat, își întemeiază o familie cu Aelia, cu care are doi copii, viitorii împărați, pe Arcadius și Honorus. Revine pe câmpul de bătălie, după ce armata romană din Orient suferă înfrângerea grea de lângă Adrianopol, luptă în care își pierde viața însuși Valens. Este numit de împăratul Grațian comandant, apoi în 379 va deveni coregent.

Cum împăratul Grațian și fratele său vitreg Valentinian se aflau la vârste fragede, Theodosius este numit împărat, deoarece el se putea ridica la nivelul așteptărilor de a apăra provinciile atacate de populațiile barbare, dar și de a consolida apărărarea granițelor imperiului în Balcani. Acestea au fost și primele măsuri luate de noul împărat. În procesul de refacere al armatei, Theodosius se lovește de lipsa de interes a soldaților și de faptul că mulți dintre aceștia nu erau soldați de meserie, ei având de muncă în lte domenii. Este nevoit să primească în armata romană, în număr cât mai mare, persoane de origine barbară. La 24 noiembrie 380 împăratul intră în capitală, la Constantinopol după ce reușise introducerea și menținerea unui echilibru pe plan intern, dar recunoscându-și incapabilitatea de a-i izgoni pe barbari. Chiar ajunge la un tratat cu goții, în 382, prin care cele două popoare trebuiau să se ajute reciproc, goții primind chiar pământ în imperiu, păstrându-li-se autonomia. Pe viitor, însă, vor fi luate măsuri de prevenire a pătrunderii altor neamuri germanice pe teritoriul roman.

În perioada imediat următoare, împăratul se ocupă de problemele pe plan religios. Acesta nu mai dorea conflicte între creștini și unirea întregii populații sub o singură religie. Codex Theodosianus este un edict emis la Salonic pentru populația Constantinopolului, dar, în esență, se adresa întregului popor. Acest edict ce avea să funcționeze asemeni unei constituții, prevedea că toate neamurile guvernate de conducerea noastră milostivă să…rămână în credința transmisă romanilor de apostolul dumnezeiesc Petru, pentru care stă mărturie până astăzi confesiunea vestită de el și pe care o urmează evident episcopul Damasus și Petru, episcopul de Alexandria, un bărbat de o sfințenie apostolică. Cei care urmează această lege să revendice denumirea de creștini catolici, însă ceilați să îndure rușinoasa decădere din onoruri cuvenită erezia, iar micile lor întruniri să nu poarte denumirea de biserici.

La vremea respectivă, împăratul era considerat locțiitorul Domnului pe Pământ, ceea ce face ca acțiunile sale să fie cu greu contestate de către popor, deoarece cauzele acestor acțiuni puteau fi puse pe seama scopului împăratului și anume de a apăra adevărata credință. Așa se întâmplă și acum când populația este constrânsă din punct de vedere confesional, dar nu se înregistrează manifestări de nemulțumire.

În strânsă legătură cu numele lui Theodosius I este și cel de al doilea conciliu ecumenic. Împăratul emite un edict împotriva ereticilor în 11 inuarie 381. El invită mai mulți episcopi la un conciliu, la Constantinopol, iar ceea ce se voia a fi o adunare a episcopilor Răsăritului începe a fi considerată, din 451, ca fiind cel de al doilea conciliu ecumenic. Acesta s-a întrunit în mai 381. Ca rezultatul cu cel mai mare impact teologic este crezul care corespunde edictelor deja menționate.

Deși nu fusese prezent la consfătuiri, hotărârile luate în cadrul conciliului corespundeau dorinței împăratului, care fusese deja exprimată.

Politica internă și soluțiile adoptate în Orient nu par a avea influență în Occident, acestea fiind chiar ignorate. Totuși, nu a existat nici opoziție față de deciziile din Răsărit. În acel moment Theodosius realizează gradul ridicat de dificultate în ceea ce privea unitatea confesională. Acesta convoacă un nou conciliu, în 383 la Constantinopol în urma unor tratative cu privire la credință, cu episcopul got Ulfila, dar acesta din urmă se stinge din viață cu puțin timp înaintea datei la care avea loc conciliul. Împăratul este cel care respinge mai multe crezuri, cu excepția a două dintre acestea, cel al lui Nectarius din Constantinopol care păstra formula din 381 și pe cel al novațianului Angelius. Dorința și autoritatea împăratului sunt respectate de către episcopii răsăriteni în ceea ce privește problematicile referitoare la credință. Împăratul era ferm în acțiunile sale privind credința, dar nu se impunea cu orice preț, păstrând o cale de mijloc pentru a evita tensiunile interne. Acest lucru se observă și în legile impotriva ereticilor, care nu erau foarte aspre, acestora fiindu-le interzise participarea la slujba religioasă și dreptul la intrunire.

Pe fondul conflictului cu Persia pentru Armenia, în anul 382, ideea de pace și stabilitate prinde contur, dar nu se ajunge la o înțelegere deoarece apare o rasturnare de situație. Mai exact trupele militare îl proclamă împărat pe comandantul lor Magnus Maximus. Grațian își pierde viața în încercarea de a fugi de cel recent numit împărat.

Deoarece nu dispuneau de resursele și forța necesară opunerii acestui nou împărat, nu doar Valentinian ci și Theodosius aleg să îl recunoască. Acest lucru a fost valabil până în momentul în care acesta îl gonește pe Valentinian din Italia în 387. Atunci Theodosius intervine armat și îl învinge pe Magnus Maximus în 388t. Deși creștin ortodox, acesa și fiul său (care fusese asociat la tron) sunt executați. Din această confruntare câștigată rezultă că Theodosius era acum stăpân de facto asupra întregului imperiu.

În ceea ce privește relația cu episcopul de Milano, Ambrosius, aceasta nu era una lipsită de conflicte, întrucât episcopul era cel care sfida autoritatea împăratului în ceea ce privește problematica referitoare la credință. Disputa se agravează în prioada 388-389 deoarece împăratul îi pedepsise pe episcopul de pe Eufrat și pe încă o parte din călugări pentru că au distrus o sinagogă (împăratul îi ocrotea pe evrei), dar și un sanctuar ce aparținea unei secte gnostice. La insistențele episcopului de Milano, împăratul renunță la sancțiuni.

Tot din punct de vedere al relațiilor între stat și biserică se poate analiza, la fel ca și în cazul primului conflict și cea de-a doua altercație dintre împărat și episcopul Ambrosius. De această dată, conflictul a pornit de la un decret imperial, care a fost retras mult prea târziu și care a pricinuit moartea foarte multor persoane la Salonic în 390. Împăratul se căiește public de Crăciun, în același an, la Milano, iar episcopul îl împărtășește.

După întâmplările prezentate anterior, Theodosius devine tot mai ferm în deciziile pe care le ia cu privire la păgâni, care erau în continuare foarte numeroși. Împăratul emite la 24 februarie 391 o ordonanță prin care interzice cu strictețe frecventarea templelor și jertfele. După o serie de alte măsuri împotriva păgânilor, Theodosius interzice la 8 noiembrie 392 orice alt cult păgân și autoritățile sunt cele care veghează dacă se aplică legea cu strictețe.

Din punct de vedere politic, după moartea lui Valentinian al II-lea, este numit împărat Eugenius, împotriva căruia Theodosius hotăraște să lupte pentru a-și păstra unitatea teritorială a imperiului din Constantinopol

În mai 394, în războiul în care cei contemporani lor se așteptau să vadă o luptă între Orient și Occident, Theodosius renunță la guvernarea Orientului în fsavoarea fiului său Arcadius. În Occident va domni Honorius, drept împărat.

Foarte activ ca și împărat atât pe plan intern, cât și extern, Theodoius este un apărător al creștinismului, este preocupat de relația dintre stat și biserică și este cel care împarte imperiul între cei doi fii ai săi. De această dată, divizarea Imperiului Roman va fi irevocabilă. Această strategie nu este una tocmai benefică, deoarece scindarea imperiului duce la slăbirea acestuia și la vulnerabilitatea sa. De aici înainte, ambele imperii vor cunoaște stiluri diferite de dezvoltare. Imperiul Roman Occidental avea capitala la Ravenna, iar cel de Răsărit la Constaninopol.

Bibliografie

BERSTEIN, S., MILZA, P., Istoria Europei, I, Iași, 1997.

GUILAINE, J., ș.a., Larousse. Istoria universală, Volumul I. De la origini până la sfârșitul marilor imperii, Ed. Univers enciclopedic, București, 2005.

KERRIGAN, M., O istorie intunecata : Imparatii romani de la Iulius Caesar la caderea Romei, Editura Corint, București, 2010.

POSHLANDER, H. A., Împăratul Constantin, Editura Artemis, București.

ODAHL, C.M.,Constantin și Imperiul Creștin, Editura BIC ALL, București, 2006.

MATEI, Horia C., Lumea antică. Mic dicționar biografic, București, 1991.

MATEI, Horia C., O istorie a Romei Antice, Editura Albatros, 1979.

POPA, Marcel D.(coord.), Împărați romani, Editura Enciclopedică, București, 2001.

BLOCH, Raymond, COUSIN, Jean, Roma și destinul ei, Vol. I, Editura Meridiane, București, 1985.

BLOCH, Raymond, COUSIN, Jean, Roma și destinul ei, Vol. II, Editura Meridiane, București, 1985.

BOURDET, Marcel, Istoria Romei antice, Editura Lider, București.

CARY, M, SCULLARD, H. H., Istoria Romei până la domnia lui Constantin, Ediția a III-a, Editura ALL, București, 2008.

TUDOR, D., Figuri de împărați romani, I, București, 1974

BARNEA, I., ILIESCU, O., Constantin cel Mare, București, 1982.

Kerrigan, M., O istorie intunecata : Imparatii romani de la Iulius Caesar la caderea Romei, Editura Corint, București, 2010.

Anexe

Constantin I

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/80/Constantino-capitolino.jpg

Theodosius I

http://www.catholiclane.com/christian-revolution-under-constantine-1700th-anniversary-series-part-1/theodosius/

Valentinian I

http://skepticism.org/timeline/september-history/8366-emperors-require-curial-class-members-becoming-clergy-turn-over-their-property.html

Dioclețian

http://simple.wikipedia.org/wiki/Diocletian#/media/File:Diocletien_Vaux1.jpg

Bibliografie

BERSTEIN, S., MILZA, P., Istoria Europei, I, Iași, 1997.

GUILAINE, J., ș.a., Larousse. Istoria universală, Volumul I. De la origini până la sfârșitul marilor imperii, Ed. Univers enciclopedic, București, 2005.

KERRIGAN, M., O istorie intunecata : Imparatii romani de la Iulius Caesar la caderea Romei, Editura Corint, București, 2010.

POSHLANDER, H. A., Împăratul Constantin, Editura Artemis, București.

ODAHL, C.M.,Constantin și Imperiul Creștin, Editura BIC ALL, București, 2006.

MATEI, Horia C., Lumea antică. Mic dicționar biografic, București, 1991.

MATEI, Horia C., O istorie a Romei Antice, Editura Albatros, 1979.

POPA, Marcel D.(coord.), Împărați romani, Editura Enciclopedică, București, 2001.

BLOCH, Raymond, COUSIN, Jean, Roma și destinul ei, Vol. I, Editura Meridiane, București, 1985.

BLOCH, Raymond, COUSIN, Jean, Roma și destinul ei, Vol. II, Editura Meridiane, București, 1985.

BOURDET, Marcel, Istoria Romei antice, Editura Lider, București.

CARY, M, SCULLARD, H. H., Istoria Romei până la domnia lui Constantin, Ediția a III-a, Editura ALL, București, 2008.

TUDOR, D., Figuri de împărați romani, I, București, 1974

BARNEA, I., ILIESCU, O., Constantin cel Mare, București, 1982.

Kerrigan, M., O istorie intunecata : Imparatii romani de la Iulius Caesar la caderea Romei, Editura Corint, București, 2010.

Anexe

Constantin I

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/80/Constantino-capitolino.jpg

Theodosius I

http://www.catholiclane.com/christian-revolution-under-constantine-1700th-anniversary-series-part-1/theodosius/

Valentinian I

http://skepticism.org/timeline/september-history/8366-emperors-require-curial-class-members-becoming-clergy-turn-over-their-property.html

Dioclețian

http://simple.wikipedia.org/wiki/Diocletian#/media/File:Diocletien_Vaux1.jpg