Imperiul Latin de Rasarit Intre Orient Si Occident

Lucrare de Disertație

Imperiul Latin de Răsărit între Orient și Occident

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………………………………….1

Capitolul I: Premisele constituirii unui Imperiu Latin pe malurile Bosforului…………………..3

1. Situația politică în Răsăritul Europei în ajunul formării Imperiului Latin………………………..3

2. Cauza politică principală a întemeierii statului latin: cruciada a patra…………………………..7

3. Partitio Romaniae…………………………………………………………………………………….14

4. Premisele religioase ale întemeierii statului latin………………………………………………………..16

Capitolul II: Un Imperiu de o jumătate de veac…………………………………………………………….19

1. Situația în plan intern a Imperiului Latin…………………………………………………………………….19

2. Politica externă a statului latin în perioada expansiunii sale: 1204 – 1218…………………..25

Conflictul cu Țaratul Vlaho – Bulgar al Asăneștilor…………………………………………………….25

Raportul de forțe cu Imperiul de Niceea……………………………………………………………………..28

3. Imperiul Latin între 1218 – 1230…………………………………………………………………………………32

4. Politica externă a Imperiului Latin în perioada decăderii sale 1230 – 1261…………………..33

5. Relațiile cu papalitatea și cu celelalte state catolice occidentale…………………………………36

6. Relațiile cu statele latine din Orient……………………………………………………………………………40

7. Influența papalității în Europa Răsăriteană…………………………………………………………………42

Capitolul III: Lupta pentru dominație la Constantinopol………………………………………………46

1. Alianța vlaho – bulgaro – niceeană la începuturile sale………………………………………………46

2. Raportul de forțe din Balcani între 1218 – 1224………………………………………………………….52

3. Relațiile Imperiului Vlaho – Bulgar cu Imperiul de Thessalonik între 1226 – 1230………..55

4. Țaratul Vlaho – Bulgar între alianța cu Imperiul de Niceea

și cea cu puterile catolice 1234/1235 – 1241……………………………………………………………..59

5. Considerații privind relațiile diplomatice vlaho – bulgaro – niceene între 1205 – 1261..63

Capitolul IV: Restauratio Imperii………………………………………………………………………………..66

1. Condițiile favorabile ale realizării restaurației……………………………………………………………66

2. Planuri de restaurare a Bizanțului și acțiunea ofensivă a Niceei………………………………..69

3. Recucerirea Constantinopolului și refacerea parțială a Bizanțului……………………………..72

4. După restaurare: planuri de refacere a Imperiului Latin…………………………………………….74

Concluzii…………………………………………………………………………………………………………………..77

=== Bibliografie Selectiva ===

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Izvoare edite:

1. BREZEANU STELIAN, GHEORGHE ZBUCHEA, Românii de la Sud de Dunăre.

Documente, București, 1997.

2. ELIANU ALEXANDRU, NICOLAE ȘERBAN TANAȘOCA , Fontes Historiae Daco – Romaniae, vol. III, Scriitori bizantini (sec. XI – XIV), Ed. Academiei R.S.R., București,

1975.

3. MIHĂESCU HARALAMBIE, RADU LĂZĂRESCU, NICOLAE ȘERBAN TANAȘOCA,

TUDOR TEOTEOI, Fontes Historiae Daco – Romaniae, Ed. Academiei R.S.R., Buc.,

1982.

Articole Reviste:

1. BREZEANU STELIAN, Imperator Bulgariae et Vlachiae. În jurul genezei și

semnificației termenului “Vlachia” din titulatura lui Ioniță Asan, Revista de Istorie,

București, Nr.4(XXXIII)/1980.

2. IDEM, Cruciada a-IV-a și Imperiul Latin din Constantinopol, Studii și Articole de

Istorie București, 1984.

3. MĂRCULEȚ VASILE, Unele considerații asupra relațiilor Imperiului Vlaho – Bulgar

cu Imperiul de Niceea și cu Imperiul de Thessalonik (1204 – 1261), Studia

Universitatis Cibiniensis, Series Historica, I, Sibiu, 2004.

4. STĂNESCU EUGEN, Vlahii din Imperiul Bizantin, Magazin Istoric, anul XI, nr. 2

(119), București, Februarie, 1977.

5. Stănescu Eugen, Zbuchea Gheorghe, Structura socială a Imperiului Bizantin, Studii și

Articole de Istorie, București, 1970, Nr. 17.

6. ȘTEFĂNESCU ȘTEFAN, Asăneștii, Magazin Istoric, anul III, nr.10(31), București,

Octombrie 1969.

Lucrări de specialitate

1. BREZEANU STELIAN, Răscoala și statul Asăneștilor, Ed. Științifică, București,

1989.

2. CĂZAN FLORENTINA, Cruciadele: Momente de confluență între două civilizații și

culturi, Ed. Academiei Române, București, 1990.

3. COLUMBEANU SERGIU, VALENTIN RADU, Cruciadele, Ed. Encicl. Rom., București,

1971.

4. GRĂMADĂ ILIE, Cruciadele, Ed. Științifică, București, 1961.

5. MORRISSON CECILE, Cruciadele, Ed. Meridiane, București, 1988.

6. ROȘULESCU VLADIMIR, Cruciadele, Ed. Scorillo, Craiova, 1999.

7. PAPACOSTEA ȘERBAN, Românii în sec.XIII: Între cruciată și Imperiul

Mongol, Ed. Enciclopedică, București, 1993.

8. SPIRIDONAKIS BASILE G., Grecs, Occidentaux et Turcs de 1054 a 1453: Quatre

siecles d’histoire de relations internationales, Institute for Balkan Studies,

Thessaloniki, 1990.

Lucrări generale

1. BRĂTIANU GHEORGHE I., Marea Neagră, vol. 2, Ed. Meridiane, București, 1988.

2. BREZEANU STELIAN, O Istorie a Imperiului Bizantin, Ed. Albatros, București, 1981.

3. DRÂMBA OVIDIU, Istoria culturii și civilizației, vol.5, Ed. Saeculum, București,

1998.

4. IORGA NICOLAE, Istoria vieții bizantine, Ed. Enciclopedică Română, București,

1974.

5. RUNCIMAN STEVEN, Vecerniile siciliene, Ed. Enciclopedică, București, 1993.

6. ȘTEFĂNESCU ȘTEFAN, Țara Românească de la Basarab I ”Întemeietorul”la Mihai

Viteazul, Ed. Academiei R.S.R., București, 1970.

7. MANN GOLO, NITSCHKE AUGUST, Propilaen Welt Geschichte-Islam die Eutstehung

Europas, vol. 5, Berlin – Frankfurt am Main, 1998.

8. MĂRCULEȚ VASILE, Bizanțul și teritoriile românești. Contribuții la studierea

relațiilor bizantino – române (sec. X – XV), Studii, Mediaș, 1998.

9. IDEM, Relațiile Imperiului Bizantin și ale republicilor maritime italiene cu Țările

Române până în secolul al – XV – lea, Sibiu, 2002.

10. IDEM, Statele medievale românești și formațiunile de origine bizantină

(secolul XIII – începutul secolului XVI), Sibiu, 2003.

=== Textul Lucrarii ===

Introducere

Lucrarea de față este un studiu referitor la existența Imperiului Latin de pe malurile Bosforului în scurta sa perioadă cuprinsă între anii 1204 – 1261. Sunt tratate atît aspectele vieții politice ale Imperiului, conflictele sale cu vecinii puternici concurenți la moștenirea bizantină, cît și raporturile acestui stat de tip cruciat cu Occidentul catolic și cu statele latine din Orientul Apropiat.

Am ales această temă pentru că ea a fost foarte puțin studiată în literatura de specialitate și în plus ea vine ca o continuare a lucrării mele de licență intitulată ”Cruciada a patra și implicațiile sale politice asupra statelor din Peninsula Balcanică”.

Există unele lucrări mai vechi, pe care le-am menționat în bibliografie, care tratează în special problematica legată de cruciada a patra și de disoluția statului bizantin de la cumpăna veacurilor XII – XIII. Totuși la ora actuală nu există o lucrare în istoriografia noastră care să trateze în mod special problematicile legate de existența Imperiului cruciat de pe malurile Bosforului. Sunt însă căteva lucrări și studii care se ocupă parțial de ea și aici un loc aparte îl ocupă studiile din ultimii ani ale istoricului medieșean Vasile Mărculeț, care s-a ocupat îndeaproape de problematica relațiilor diplomatice și a alianțelor care s-au format între anii 1204 – 1261, între statele din Peninsula Balcanică și cele din arealul vechiului Bizanț.

Un alt set de lucrări, de asemenea mai vechi, sunt cele care se ocupă mai ales de cruciada a patra și rolul jucat de aceasta în formarea Imperiului Latin. Desigur, ele cuprind și informații despre viața politică a Imperiului, precum și informații despre marile conflicte militare din zonă și lupta asiduă ce s-a dus pentru dominație la confluența celor două continente și pentru moștenirea bizantină. Totuși, se observă o lipsă a informațiilor cu caracter demografic, social și economic cu privire la populația ce trăia în Imperiu, greci, latini și nu numai, sau cu privire la restul populației ce trăia în Peninsula Balcanică, în spațiul românesc, în cadrul Țaratului Vlaho – Bulgar al Asăneștilor, în Despotatul și mai apoi Imperiul de Thessalonik, sau în statul niceean din Asia Mică. Desigur, la această lipsă de informații contribuie sărăcia izvoarelor vremii și faptul că puținele documente ale epocii ce ne-au parvenit sunt mai mult din surse indirecte, occidentale. Credem că ar fi fost interesant de văzut și de studiat acte administrative ale autorităților latine sau ale statelor vecine și așa poate ar fi putut fi explicate și înțelese mai în amănunt unele decizii ce s-au luat atunci.

Lucrarea de față este structurată pe patru capitole împărțite la rîndul lor în titluri și subtitluri.

Primul capitol se referă la situația din Imperiul Bizantin și la pierderea autorității imperiale în teritoriu, precum și la cauzele ce au dus la formarea unui Imperiu Latin la Constantinopol, respectiv tratează în mod succint cruciada a patra și împărțirea vechiului Bizanț între cruciați, precum și formarea statelor de rezistență grecești ce revendicau moștenirea bizantină.

Al doilea capitol tratează aspecte privind politica internă dar și cea externă a Imperiului împărțite pe diferite perioade semnificative, conflictul cu Țaratul Vlaho – Bulgar al Asăneștilor ce s-a declanșat imediat după formarea statului cruciat, precum și relațiile sale cu lumea occidentală și cea orientală, dar și influența papei în această parte a lumii și acțiunea sfîntului scaun de tutelare și sprijinire a latinilor.

Capitolul trei se referă la raporturile diplomatice existente între statele din Peninsula Balcanică și Imperiul de Niceea, la alianțele și lupta lor pentru reconquista bizantină.

În ultimul capitol este prezentată acțiunea de refacere a Bizanțului și condițiile în care aceasta s-a desfășurat, precum și planurile occidentalilor de a-și restabili dominația la Constantinopol.

În concordanță cu tematica abordată și bibliografia folosită, noi considerăm că ne-am atins scopul propus, și anume acela de a trata pe larg perioada existenței statului latin cu toate implicațiile sale asupra acestei părți a lumii.

Capitolul I: Premisele constituirii unui Imperiu Latin pe malurile Bosforului

1. Situația politică în Răsăritul Europei în ajunul formării Imperiului Latin

În secolul al-XIII-lea, Europa Răsăriteană a fost scena uneia dintre cele mai mari încleștări de forțe politice, dar și de civilizații ale istoriei universale.

După mai multe secole de acumulări care i-a conferit o superioritate pe mai multe planuri, dar și o sporită încredere în sine, lumea apuseană, angajată din a doua jumătate a secolului al-XI-lea într-un mare asalt asupra Islamului în Mediterana Apuseană și Răsăriteană, și-a orientat acum hotărât tendințele expansioniste spre Răsăritul continentului european, spre vastele teritorii dominate fie de Bizanț și de popoarele formate în aria sa de civilizație, fie de călăreții stepelor, stăpâni de secole ai acestor teritorii asiatice și nord-pontice.

Impulsul cuceritor al lumii latine în Răsărit s-a desfășurat în numele credinței romano – catolice și a expresiei militare a acesteia, cruciada.

Forța care a dirijat și coordonat expansiunea a fost Biserica romano – catolică, puterea cu tradiții și veleități universale a papalității ajunsă acum la apogeul prestigiului și al mijloacelor ei de acțiune.

Țelul suprem al teocrației papale în această vreme a fost restaurarea unității creștine prin integrarea sub propria ei îndrumare, atât a bisericii răsăritene și a aderenților ei, cât și a popoarelor încă păgâne de pe continentul european.

Printre instrumentele de căpetenie folosite în acest vast efort de integrare, urmărit în egală măsură cu mijloacele militare și cu cele ale misiunilor călugărești, s-au numărat și ordinele călugărilor cavaleri și ordinele călugărilor misionari, care iau ființă în această perioadă și care se aflau sub controlul direct al papalității.

Valul uriaș dezlănțuit de expansiunea Apusului în Europa Răsăriteană nu a ocolit nici Peninsula Balcanică, zonă geografică frământată de numeroase convulsiuni politice. Aici, la sfârșitul secolului al-XII-lea și începutul secolului al-XIII-lea, un șir de evenimente au schimbat radical fața politică a acestei regiuni, ca urmare a progresivei destrămări a puterii bizantine și apoi a anihilării ei în urma loviturilor administrate de cavalerii cruciadei a patra.

Bizanțul, urmașul legitim al Romei, unde legea romană, limba și cultura greacă, precum și sfânta Biserică ortodoxă legase oameni aparținând mai multor rase, într-o unică entitate, cu cetatea întemeiată de împăratul Constantin drept centru al său, supraviețuise vreme de nouă secole, ca singur autentic stat supranațional. Dar, neîncetatele atacuri ale inamicilor săi, pe toate fronturile, îi redusese întinderea, iar tulburările sociale și economice îi subminaseră energiile. Turcii pătrunseseră în Asia Mică, iar normanzii din Sudul Italiei și Sicilia reprezentau o primejdie mereu prezentă la adresa provinciilor europene ale Imperiului. De asemenea, naționalismul slav provocase revolta popoarelor din Balcani: ”Începuturile noii dinastii, cea a Anghelilor, fuseseră marcate de răzvrătirea vlahilor balcanici și a bulgarilor în 1186, care întindeau de la Dunăre până la Rodope și Macedonia noul Imperiu al Asăneștilor. Cucerirea latină a Constantinopolului și împărțirea „Romaniei”- a ceea ce rămăsese din Imperiul Bizantin – între venețieni și cruciați, reprezenta lovitura de grație”.

Criza politică și, una din consecințele acesteia, disoluția teritorială a statului bizantin, apărute la moartea împăratului Manuel I Comnenul în 1180, ating punctele lor culminante la sfârșitul secolului al-XII-lea și începutul secolului următor. Aceste fenomene au înregistrat manifestări dramatice pentru imperiul basileilor ce au avut ca rezultat dispariția vremelnică a statului bizantin și, implicit, modificarea substanțială a geografiei politice a Peninsulei Balcanice și a Asiei Mici, după 1204.

Răscoala antibizantină a vlahilor și bulgarilor, ce a izbucnit în 1185 sub conducerea fraților Petru și Asan, a beneficiat de importantul sprijin militar al cumanilor nord – dunăreni și a impus autorităților imperiale, după violente confruntări armate, recunoașterea noii puteri politice a Peninsulei Balcanice creată în 1187/1188 în regiunile dintre Dunăre și Munții Balcani, în fostele teritorii ale themei bizantine Paristrion – Paradunavon.

Noul stat, Imperiul Vlaho – Bulgar, era un rezultat din colaborarea etnică a vlahilor și bulgarilor: ”această strânsă colaborare etnică, vlaho – bulgară, departe de a fi fost conștientă, a fost mai degrabă simțită ca o necesitate de cele două etnii în egală măsură amenințate de Bizanț. Totodată, alianța politico – militară cu cumanii Nord dunăreni, întărită prin legături matrimoniale, va face din aceștia forța tutelară a mișcării și factorul militar decisiv care va asigura succesele fulgerătoare ale noului stat”. Primii trăiau în mici formațiuni politice dependente de puterea bizantină și ei ”sunt o dovadă elocventă atât a forței lor militare cât și a tendințelor de eliberare de sub dominația Bizanțului. Victoriile cruciaților din anii 1203 – 1204 au fost, în acest sens, înlesnite de existența unor asemenea formațiuni dependente mai mult formal de autoritățile bizantine”.

Imperiul Vlaho – Bulgar s-a erijat în moștenitorul legitim al Primului Țarat Bulgar și al Imperiului Bizantin, al tradițiilor politico – statale ale acestora. Astfel, ca o urmare a acestor tradiții, suveranii de la Târnovo au avut drept țel suprem până la mijlocul secolului al-XIII-lea, formarea unui Imperiu Vlaho – Bulgar cu capitala la Constantinopol: ”Imperiul Vlaho – Bulgar al Asăneștilor, devenit sub Ioniță Kaloianes principala forță politică și militară din Balcani, nu a putut fi anihilat nici prin acțiunile militare nici prin cele diplomatice ale Constantinopolului. La sfârșitul secolului al-XII-lea și în primii ani ai celui următor acesta se va dovedi cel mai redutabil adversar al Imperiului Bizantin și principalul factor dezintegrator al unității teritoriale și politice a acestuia”.

Unității imperiale bizantine i-a succedat pluralismul statelor create de popoarele balcanice – bulgari, vlahi, sârbi, greci – și de acțiunea cruciaților în Sud – Estul european. Reacțiile bizantine la aceste multiple pierderi teritoriale nu au reușit să restaureze pozițiile pierdute și s-au încheiat cu acceptarea faptului împlinit.

În situația creată de conflictele dinastice din Bizanț și de succesul popoarelor Nord – balcanice a intervenit cruciada a patra care, ”la impulsul Veneției care conducea expediția, i-a făcut pe acești cruciați bizari să acționeze în direcția propriilor interese”: într-o primă etapă au subordonat politic Imperiul Bizantin Apusului, iar apoi, când reacția bizantină a respins influența occidentală, a instaurat dominația latină directă la Constantinopol. La 1204, într-un moment de deosebită slăbiciune, Constantinopolul a capitulat înaintea unei alianțe formate din venețieni și cavalerii jurați să plece în cea de-a patra cruciadă.

Devierea cruciadei a patra (1202 – 1204) spre Constantinopol, sub directa influență a Veneției și cucerirea capitalei basileilor de către latini în Aprilie 1204, a dat lovitura de grație Imperiului Bizantin, care a fost împărțit între serenissima republică și cruciați, în baza unui acord între aceștia, Partitio Imperii Romaniae, încheiat în Aprilie – Mai 1204. În teritoriile fostului Imperiu s-au creat seniorii proprii, state de tip cruciat. Aristocrația greacă, aflată în exil în Asia Mică și în Epir, a constituit și ea o serie de state, ce au moștenit și continuat tradiția politico – statală a Bizanțului, și care vor evolua, în general, în opoziție cu statele cruciate.

Vechiul Imperiu de Răsărit se prăbușea: câteva părți mai subzistau în Asia Mică și în extremitatea vestică a Peninsulei Balcanice.

După constituire, Imperiul de Niceea și Principatul Epirului (din 1224 devenit Imperiul de Thessalonik) s-au angajat în acțiunea de reconquista bizantină și de restauratio a vechiului Imperiu la Constantinopol, în acest sens făcând serioase eforturi politice și militare.

Confruntarea cu Imperiul Latin de Răsărit și cu puterile susținătoare ale cruciadei a impus de timpuriu colaborarea statelor grecești cu Imperiul Vlaho – Bulgar al Asăneștilor, la rândul său adversar al Constantinopolului cruciat: ”Concurența dintre aceste puteri, în egală măsură aspirante la eliminarea latinilor de la Constantinopol și la instalarea propriei stăpâniri în metropola de pe Bosfor, va marca profund și decisiv raporturile dintre ele”.

2. Cauza politică principală a întemeierii statului latin: cruciada a patra

Puține fenomene istorice au suscitat atâta patimă precum cruciadele, invocate adesea ori de câte ori se discută despre conceptul de război sfânt sau despre conflictele dintre Orient și Occident. Dar disputa a avut ca obiect mai puțin desfășurarea și sensurile istorice ale evenimentului cât cauzele acestuia.

Probabil că, atât întâmplarea cât și premeditarea au avut fiecare un rol important în desfășurarea evenimentului dar, așa cum observa unul din istoricii români ”în realitate, cruciada a patra este un fenomen de o rară complexitate, în care s-au înrtepătruns factori diverși ce țin de creșterea tensiunii raporturilor dintre Occident și Bizanț în pragul veacului al-XIII-lea, de evoluția fenomenului de cruciadă și de agravarea crizei interne și externe a statului bizantin”.

Despre cruciada a patra se poate spune că a fost o acțiune a baronilor și cavalerilor și asta pentru că, la începutul secolului al-XIII-lea, masele populare își pierduseră încrederea în acțiunile nobililor, nemaiparticipând la ele.

Cât privește participarea unor capete încoronate la cruciadă, nici nu se punea problema în acel moment. Regele Franței, Filip al-II-lea August (1180-1223) participase deja la cruciada a treia și îi era de ajuns. Acum, după moartea marelui său rival regele Angliei Richard “Inimă de Leu” (1189-1199), era preocupat de alipirea la domeniul său regal a unor teritorii ce aparținuseră coroanei engleze pe continent și pentru care Richard fusese vasal al lui Filip. Ultimul a profitat și de slăbiciunea noului rege al Angliei, Ioan “Fără de Țară” (1199-1216) care se confrunta în regatul său cu tulburări legate de guvernarea sa. De asemenea in Germania, Filip de Suabia (1198-1208) care avea titlul de rege, se confrunta și el cu probleme pe plan intern legate de pretențiile la tronul imperial ale rivalului său Otto de Braunschweig, susținut de o importantă partidă și care căuta și sprijin din afară.

Astfel, cele mai importante trei monarhii ale Apusului nu puteau participa la cruciadă, ele fiind reprezentate doar de unele inițiative particulare ale feudalilor lor. Papa a obținut doar promisiunea regelui Ungariei de a participa la cruciadă, dar acesta se va răzgândi repede și va reveni asupra deciziei luate, în urma evenimentelor care vor urma.

În același timp, cruciada a însemnat o abatere destul de vizibilă de la scopul de cruciadă, din mai multe motive: mai întâi pentru că, față de celelalte expediții cu caracter de război sfânt creștin, aceasta a fost inițial îndreptată împotriva Egiptului și nu a Ierusalimului cum se desfășuraseră celelalte cruciade până atunci, acest lucru datorită faptului că Egiptul reprezenta atunci centrul unității religioase a lumii musulmane și era socotit cheia Ierusalimului, întrucât sultanul Egiptului deținea cetatea sfântă; apoi și pentru că, expediția a început prin asediul unei cetăți creștine de pe coasta Dalmației, aflată sub stăpânirea regelui maghiar, la rândul său cruciat.

Apoi, fapt inedit și în urma unei abateri de la planul inițial al cruciadei, cavalerii s-au îndreptat spre Bizanț unde, luptele interne pentru tron au favorizat o intervenție externă ce a servit anumite interese, ale Veneției în primul rând.

Pe la mijlocul anului 1198 a început campania pentru organizarea celei de-a patra cruciade. În Franța ea a fost predicată de preotul Foulque de Neuilly. La apelul acestuia au răspuns afirmativ un mare număr de nobili între care amintim pe contele Louis de Blois sau Geoffroy de Villehardouin, viitorul cronicar al cruciadei. Au aderat apoi la cruciadă contele Boudouin al-IX-lea de Flandra și fratele său Henri de Hainaut. Ca șef al expediției a fost ales marchizul Boniface de Montferrat care avea legături binecunoscute cu Constantinopolul, întrucât diferiți membri din această familie -Rainier, Conrad, aliați prin căsătorie cu Comnenii și Angelii -, jucaseră un mare rol în Imperiu, primul vrând chiar să-i fie stăpân. Boniface de Montferrat era un spirit practic și egoist, ”care înțelegea să se folosească de expediție pentru a-și croi un regat vrednic de rudenia sa imperială și de vitejia sa personală”.

Cruciada a fost influențată și de o altă mare personalitate a vremii, dogele Veneției Henrico Dandolo. Deși bătrân și aproape orb – el avea 98 de ani în 1205 anul morții sale -, a dat dovadă de multă energie în organizarea acțiunii cruciate pe care, cu o abilitate diplomatică ieșită din comun, a reușit să o deturneze de la scopul ei inițial pentru a servi interesele Veneției în Levant. Dominată de această importantă, ”cruciada își schimbă sensul sau cel puțin conținutul: dacă eliberarea orașului sfânt rămâne în centrul preocupărilor, realizarea acestui țel admite, de acum încolo tot felul de mijloace”.

Astfel, mai întâi Henrico Dandolo, ”un om dotat cu o mare abilitate diplomatică, cu multă energie și hotărâre” și care în realitate ”dorea să-i îndepărteze pe cruciați de Egipt cu care Veneția întreținea strânse relații comerciale”, le ceru să cucerească pentru Republica lagunelor, cetatea Zara de pe coasta dalmatină, în contul datoriei neachitate pentru transportul cruciaților cu navele venețiene către teritoriile sfinte, Zara fiind smulsă nu demult Veneției de către regele maghiar. Situația cruciaților era delicată pentru că regele maghiar era el însuși cruciat, rege creștin – catolic, aflat sub protecția scaunului apostolic. Totuși, cu toate intervențiile papei, cu toată opoziția cruciaților de rând care nu erau de acord cu acest atac fără sens pentru ei, în cele din urmă, mai marii cruciadei, printre care și legatul papal, au acceptat condițiile dogelui. După un scurt asediu, orașul a capitulat fără condiții, dogele putând să-l i-a în stăpânire după un jaf cumplit însoțit de măcelărirea majorității locuitorilor.

După cucerirea Zarei – în Octombrie – Noiembrie 1202 -, expediția se putea îndrepta spre ținta propusă: Egiptul. Dar baronii nu vor face acest lucru pentru că, tocmai în acest moment li s-a propus o “afacere militară” extrem de rentabilă. În iarna 1203-1204, în tabăra de la Zara sosește prințul Alexios Angelos, fiul fostului împărat bizantin Isac al-II-lea Angelos (1185-1195) care fusese detronat de fratele său mai mare Alexios al-III-lea Angelos (1195-1204) de pe tronul de la Constantinopol. Prințul bizantin a solicitat ajutorul armatei cruciate pentru restabilirea pe tronul de la Constantinopol a tatălui său și a înaintat un plan către cruciați, propunându-le acestora ”o recompensă de 200.000 de mărci, provizii pentru expediție, unirea celor două biserici, supremația papei ,,o armată de 10.000 de oameni pentru expediția din Egipt și întreținerea de-a lungul vieții sale a unui corp de 500 de cavaleri în Palestina”.

Dezbaterile care au urmat în consiliul cruciaților au fost lungi și aprinse. Alături de reprezentanții papei, unii cruciați s-au declarat împotriva acestui război îndreptat împotriva unui popor creștin, a jumătății creștinătății de fapt. În favoarea acestei acțiuni erau unii cruciați care nu au uitat că Imperiul Bizantin le făcuse greutăți în acțiunile lor îndreptate împotriva musulmanilor și încă nu de puține ori. Grecii îi socoteau pe latini ”barbari”, iar aceștia îi acuzau pe primii de trădare pentru că se înțeleseseră cu sultanul, la toate acestea adăugându-se și masacrele de la Constantinopol din 1171 și 1182, încă vii în mintea venețienilor mai ales.

Urmărind interesele Veneției care erau de natură economică în Bizanț, posibilitatea de a-și sporii privilegiile comerciale ca urmare a contribuției Republicii în vase de război și oameni, dogele, cu diplomația sa recunoscută, l-a încurajat pe Boniface de Montferrat în hotărârea de a porni această campanie. În loc de a-i transporta pe cruciați în Egipt – cu care venețienii întrețineau excelente relații comerciale – ei preferau să-și consolideze poziția amenințată de concurența comercială a Pisei și Genovei, obținînd un punct comercial de importanță decisivă cum era Constantinopolul.

Dezordinile din Bizanț li s-au părut latinilor un bun pretext pentru a se amesteca în afacerile interne ale acestui stat și pentru a așeza pe tronul de la Constantinopol un om de încredere care să susțină expediția mai departe, iar această acțiune a lor promitea să-l atragă și pe împăratul Germaniei.

Nici de această dată papa nu a fost consultat, considerându-se că este vorba de o problemă politică și nu de una spirituală; Inocențiu al-III-lea l-a păstrat totuși pe legatul papal Capuano în cruciadă și cu care baronii, în general, s-au înțeles bine.

Cu mare greutate unii cruciați s-au lăsat convinși să nu părăsească expediția și, în luna Iunie a anului 1203 flota alcătuită din câteva sute de vase mari și mici, încărcate cu cai, oameni și mașini de război, a ridicat pânzele îndreptându-se spre insula Corfu, locul de întâlnire al tuturor forțelor, pentru ca acestea să se îndrepte apoi pe ultima fâșie de drum spre Constantinopol.

O lună mai târziu, flota a ajuns în fața orașului cu zidurile sale înalte, cu turnurile și bisericile sale dar, mai ales cu bogățiile bănuite care au produs o puternică impresie asupra occidentalilor. La 24 Iunie 1203 a început asediul asupra capitalei. La 17 Iulie un prim asalt asupra capitalei provoacă fuga împăratului; patriarhul a scos din temniță pe Isac cel orb care și-a reluat locul pe tron alături de fiul său numit coîmpărat. Însă, populația Constantinopolului nu numai că refuză să plătească impozitele cerute pentru completarea sumei datorate cruciaților, dar se și răsculă împotriva împăratului. Chiar Isac al-II-lea refuză să recunoască angajamentul încheiat de fiul său cu latinii. În cele din urmă, o revoltă populară produsă în Ianuarie 1204 îi înlătură de la putere pe cei doi împărați, iar populația capitalei l-a instalat pe tron pe Alexios al-V-lea Ducas, supranumit Murtzuflu, șeful partidului anti – latin.

Considerând acțiunea drept o trădare, cruciații s-au hotărât să ia pentru a doua oară cu asalt orașul, dar nu pentru a instala pe tron un membru al dinastiei. Dar în acest moment, înainte de cel de-al doilea asediu al orașului, cruciații și venețienii încheie un tratat sub zidurile Constantinopolului, prin care se hotărăște modul concret de împărțire a statului bizantin între cele două părți și crearea unui Imperiu Latin pe malurile Bosforului.

Acestea fiind hotărâte, la 9 Aprilie 1204 a început cel de-al doilea asediu al orașului imperial. Grecii conduși de Alexios al-V-lea se apărară cu înverșunare dar, după trei zile de asalt susținut, Constantinopolul a căzut la 12 Aprilie 1204.

Ocuparea capitalei bizantine de către cruciați a fost însă urmată de un jaf nemaiîntâlnit al acestora. Cele mai veridice informații le găsim la istoricul bizantin Niketas Khoniates, martor ocular al evenimentelor și care descrie sugestiv jefuirea bisericii Sfânta Sofia: ”nu putem asculta indiferenți povestirile despre jefuirea celei mai mari biserici. S-au scos tetrapoadele sfinte, țesute cu pietre prețioase de o frumusețe uimitoare și au fost tăiate în bucăți și împărțite între ostași, împreună cu alte lucruri de mare preț. Atunci când au vrut să scoată din biserică vasele sfinte, obiecte neobișnuit de artistic lucrate și extrem de rare, aurul și argintul cu care erau îmbrăcate stranele, amvoanele și porțile, ei au adus în pridvorul bisericii catâri și cai înșeuați…Animalele, speriindu-se de strălucirea podelei nu au vrut să intre, dar ei le-au bătut și…au spurcat cu sângele lor podeaua sacră a bisericii…”.

Tot istoricul bizantin relata cu dezgust mai departe cele întâmplate sub ochii săi: ”Armata de Apus nu era indulgentă față de nimeni; în schimb prăda pe toți, luându-le banii, averea, adăposturile, îmbrăcămintea, nelăsând absolut nimic acelora care au avut ceva;” și tot el continua indignat: ”acest popor cu gât de aramă – aluzie la armura de fier a cavalerilor -, acești oameni au ridicat pe umerii lor crucea, au depus de mai multe ori jurământ că vor trece prin țările creștine fără a vărsa sânge, fără a se abate de la drumul drept, iar ei au rămas neînduplecați până și atunci când locuitorii orașului, înspăimântați de moarte, au încercat să-i îmblânzească pe învingători, ieșindu-le în întâmpinare cu cruci și icoane, purtând imaginea lui Christos”.

Sub pretext că grecii sunt eretici, edificiile publice și religioase au fost prădate fără nici o deosebire ”încât nimeni nu era în stare să precizeze cantitatea furată de aur, argint, pietre prețioase, catifea, mătăsuri, haine de blană și alte obiecte de valoare”.

Un alt cronicar al cruciadei Robert de Clari, scrie că: ”n-au fost nicicând văzute ori cucerite atâtea avuții, atât de nobile, atât de bogate, câte se strânseseră aici în mai bine de șase veacuri”.

Deasemenea, Nicolae Iorga îl citează pe Villehardouin care spunea: ”cuceritorii care erau puțin numeroși se pierdeau aproape în mulțimea imensă agitată de spaimă”. Tot el ne precizează numărul cruciaților care era în jur de 20.000 față de circa 400.000 de locuitori ai capitalei bizantine.

Vestea despre căderea capitalei Bizanțului a ajuns până la papa Inocențiu al-III-lea care a apreciat just greșeala făcută de a devasta capitala creștinătății orientale: ”neavând nici drept, nici putere asupra Greciei, v-ați abătut, imprudent și în mod nechibzuit, de la planul vostru, îndreptându-vă privirea spre Constantinopol, în loc de Ierusalim…Dar vinovăția voastră se agravează prin faptul că nu a-ți cruțat absolut nimic și pe nimeni, purtarea voastră a făcut ca biserica grecească să nu mai vrea să se supună tronului apostolic, văzând din partea latinilor numai fapte diabolice și criminale, ceea ce le dă dreptul de a vă primi cu dezgust, ca pe niște câini”.

Inocențiu al-III-lea este primul care vorbește despre devierea cruciadei a patra de la scopul ei inițial, acela de a ajuta Regatul Latin de la Ierusalim în lupta sa împotriva lumii musulmane. El îi acuză în special pe venețieni de această deviere, mai ales după ce constată cu amărăciune deșertăciunea promisiunii de unire a bisericilor creștine sub sceptrul său și după ce este informat de excesele și urmările nefaste ale acestei expediții: ”a-ți abătut și a-ți făcut armata creștină să se abată de la calea cea bună la cea rea…a-ți deturnat această armată atât de numeroasă …care fusese adunată cu atâta greutate, a cărei conducere costase atât de scump, cu care trăgeam nădejde nu numai să recăpătăm Ierusalimul, dar și să punem stăpânire pe cea mai mare parte a regatului Egiptului”.

Așadar, devastarea ”reginei orașelor” a adâncit și mai mult prăpastia între credincioșii creștini din Orient și cei din Occident, precum și schisma dintre cele două biserici, care va rămâne definitivă.

3. Partitio Romaniae

Dar cruciații nu s-au mulțumit numai cu devastarea capitalei Bizanțului ci au hotărât și împărțirea Imperiului conform tratatului din Martie 1204. Acordul dintre ei și venețieni ia forma unui act solemn numit Partitio Romaniae.

Astfel, s-a constituit Imperiul Latin cu capitala la Constantinopol al cărui împărat a fost ales – de către colegiul celor doisprezece electori – comitele Boudouin de Flandra, care și-a luat numele de Boudouin I, fiind încoronat de legatul papei la 9 Mai 1204 în marea biserică Sfânta Sofia.

Trebuie spus că rolul decisiv în alegerea lui Boudouin ca împărat, în dauna lui Boniface de Montferrat care era șeful expediției, a revenit electorilor venețieni. Candidatura lui Boniface de Montferrat era nedorită în cetatea lagunelor datorită apropierii posesiunilor acestuia de cele ale Veneției și a personalității marcante a acestuia.

Venețienii au primit 3/8 din vechiul Imperiu, inclusiv din capitală, un sfert revenind împăratului latin, iar alte 3/8 cruciaților. Mai precis, Boudouin I (1204-1205) a luat Constantinopolul – în afara cartierelor venețiene -, împrejurimile europene ale orașului și întreg teritoriul bizantin de dincolo de Bosfor.

Cruciații au primit feude în partea europeană a Imperiului. Cel mai important era regatul de Thessalonic cu capitala la Thessalonic, pe teritoriul fostei provincii Thracia și în Nordul Thessaliei, și avându-l ca rege pe Boniface de Montferat. Atica și Beoția au constituit ducatul de Athena, întemeiat de burgundul Otton de la Roche, iar în Pelopones a fost înființat principatul francez de Achaia sau de Moreea, de către Geoffroy de Villehardouin, nepotul istoricului celei de-a patra cruciade.

Ca și alți nobili aflați în slujba lui Bonifface de Montferrat, Villehardouin și-a croit un principat, tot restul vieții petrecându-l pe domeniile sale sau la Constantinopol.

S-au mai creat și alte seniorii – cum ar fi cea de Negropont -, distribuite cavalerilor cruciați, precum Guillaume de Champllite sau alții.

Toți acești seniori latini erau vasalii împăratului de la Constantinopol, dar trebuie spus că acest lucru se întâmpla doar în teorie pentru că, în practică, Boudouin I nu avea nici o autoritate asupra acestor principi și mai ales asupra lui Boniface de Montfferat care a dus, de fapt, o politică externă independentă față de cea a împăratului.

Partea cea mai importantă, din punct de vedere strategic, a fostului Imperiu Bizantin a revenit Veneției. Cetatea lui San Marco a primit noi și largi avantaje comerciale, iar pe lângă acestea noi și importante teritorii precum: cele mai multe insule din Marea Egee, insula Creta – care începând cu veacul al-IV-lea furniza metropolei importante cantități de grâu, lemn și alte produse agricole -, porturile Coron și Modon la Sud de Messembria, importante poziții pe coasta Asiei Mici și a Thraciei, întregul teritoriu al Mării Adriatice cu portul Dyrrachion, insulele Ionice, Ciclade, Sporade, Sud-Vestul Peloponesului, portul Gallipoli, câteva regiuni din Albania și părți din orașul Constantinopol unde să-și întemeieze noi cartiere.

De asemenea, Veneția își exercita suzeranitatea și asupra seniorilor terțiari din Eubeea și a diferitelor familii patriciene stabilite pe insulele rămase legate de metropolă prin cetățenia lor venețiană. Ca urmare a obținerii acestor teritorii, dogele Veneției a purtat din 1204 până în 1346 titlul de stăpân al unui sfert și jumătate din Imperiul Bizantin și, așa cum remarca unul din istoricii noștri, ca urmare a faptului că a primit cele mai bogate posesiuni bizantine, ”cruciada a patra a pus bazele Imperiului maritim venețian, ale cărui rămășițe aveau să se mențină până la căderea Republicii”.

Pe lângă statele cruciate întemeiate pe teritoriul fostului Imperiu Bizantin, s-au mai constituit și statele grecești de rezistență: două dintre ele se aflau în Asia Mică, Imperiul de Trapezunt sub conducerea nepotului ultimului Comnen, Alexios I Mare Comnen, care pune bazele unui stat bizantin pe coasta pontică a Asiei Mici, cu centrul la Trapezunt (1204-1461), stat care va juca însă un rol minor în opera de recucerire datorită poziției sale periferice, și Imperiul de Niceea sub conducerea lui Theodor Lascaris, ginerele lui Alexios al-III-lea Anghelos, și care va constitui spre mijlocul secolului al-XIII-lea nucleul de unde va începe recucerirea bizantină.

În Europa, pe coasta adriatică s-a format Principatul Epirului, care va juca și el un rol secundar în această recucerire.

4. Premisele religioase ale întemeierii statului latin

Cea de-a patra cruciadă a fost dominată de două mari personalității: dogele Veneției Henrico Dandolo și papa Inocențiu al-III-lea (1198 – 1216). Ultimul, pe adevăratul său nume Giovani Lotario, conte de Segni, a avut o ascensiune spectaculoasă fiind tânăr atunci când a fost numit cardinal, iar la vârsta de numai 38 de ani a fost ales papă, luându-și numele de Inocențiu a-III-lea; curând după aceea el trece la organizarea celei de-a patra cruciade.

Despre această cruciadă papa Inocențiu – care avea și veleități politice pe lângă cele spirituale – vorbea încă de la începutul pontificatului său. Cucerirea Ierusalimului era unul din punctele programului său politic, având drept scop unirea religioasă între Apus și Răsărit sub conducerea sa, aducerea la ascultare a Bizanțului schismatic.

În 1197, papa Inocențiu al-III-lea avusese grijă să solicite patriarhului din Ierusalim întocmirea unui memoriu exact asupra situației din Orient. Datele acestui memoriu fiind favorabile declanșării unei noi ofensive spre Țara Sfântă, s-a propus un plan de acțiune care inițial avea două variante: ”prima, susținută de micii feudali și de pelerini, era pentru o debarcare în Palestina, cu intenția de a se ajunge cât mai repede sub zidurile Ierusalimului. Cea de-a doua variantă, propusă de regele Amaury, și îmbrățișată cu căldură de către baroni, era pentru un atac îndreptat împotriva Egiptului”. După îndelungi discuții a fost adoptată cea de-a doua variantă a planului de acțiune, ceea ce constituia o noutate față de celelalte trei cruciade prin aceea că se viza atacarea unui alt teritoriu decât Țara Sfântă.

În acest timp, Foulque de Neuilly predică în Franța cu un succes crescând; asemeni predicatorilor populari și fondatorilor ordinelor eremitice din secolul XIII, el ”stăruie asupra reformei morale, a luptei împotriva luxului, prostituției și cametei și preamărește virtutea purificatoare a cruciadei chiar în momentul în care aceasta va fi confruntată cu probleme financiare”.

Astfel, spre a veni în ajutorul cruciadei, papa a decretat un impozit de 2,5 % asupra veniturilor eclesiastice pentru finanțarea expediției. De asemenea, la fel ca și papa Eugen al-III-lea, și Inocențiu al-III-lea a recurs la indulgențe. Astfel, ”cine participa la cruciadă timp de un an era iertat de toate păcatele săvârșite, după ce se spovedea, indiferent de gravitatea lor”.

Cruciada este cuprinsă de realism, aventura spirituală și materială care depindea de voința divină în ceea ce privește rezultatul ei, devine acum o operă politică și strategică ce presupune o pregătire și o organizare îndelung efectuată. Ispita de a folosi trupele cruciate împotriva altor ”necredincioși” decât musulmanii din Țara Sfântă, este mare. Aceste devieri “îi risipesc forțele materiale, îi diminuează forțele spirituale și vor constitui cauza neputinței sale finale”.

Dar pontiful roman nu a renunțat la luptă. Urmărind dorința sa de hegemonie, el a căutat noi mijloace de a realiza unitatea lumii ceștine, de a redeștepta sentimentul religios și a provoca stima împinsă până la venerație față de suveranul pontif. Acest lucru va ieși în evidență în special în perioada de existență a Imperiului Latin de Răsărit.

Pentru un timp, papa a sperat că va primi ajutorul acestuia pentru unirea celor două biserici creștine și pentru recucerirea Ierusalimului. Dar speranțele papei au fost înșelate pentru că, între cele două lumi s-a creat o prăpastie adâncă o dată cu cucerirea Caonstantinopolului, iar unirea religioasă nu s-a mai putut realiza.

În urma entuziasmului general stârnit în Occident de vestea căderii capitalei bizantine, Inocențiu al-III-lea a uitat de amenințările și excomunicările la adresa cruciaților și a fost primul care a justificat apariția noului Imperiu de pe malurile Bosforului.

Un Imperiu Latin a fost creat astfel la strâmtori, substituindu-se celui anterior bizantin și preluându-i ambițiile de dominație universală. Dar Imperiul Latin proclamat de cruciați și tutelat de papă era Imperiu doar cu numele. Pe de altă parte, Imperiul din exil de la Niceea al bizantinilor era mai puțin un Imperiu și mai degrabă un regat național unde grecii și lumea ortodoxă și-au găsit refugiul și au plănuit răzbunarea. Nu mai exista unitate în Europa Răsăriteană, iar Constantinopolul, care până de curând păruse să fie capitala unui stat durabil, devenise la rândul lui o ”jucărie” în politica internațională.

Capitolul II: Un Imperiu de o jumătate de veac

1. Situația în plan intern a Imperiului Latin

Incontestabil cea mai importantă consecință a deturnării cruciadei a patra de la obiectivul ei inițial – respectiv eliberarea teritoriilor sfinte – către cucerirea Imperiului schismatic de pe malurile Bosforului, a fost crearea unui Imperiu Latin de Răsărit cu capitala la Constantinopol, stat întemeiat pe ruinele fostului edificiu bizantin. Noul Imperiu cuprindea foste posesiuni bizantine atât în Asia Mică cât și în partea europeană, respectiv în Peninsula Balcanică.

Celelalte state latine întemeiate acum și care erau de fapt mai mult niște feude ale marilor feudali apuseni participanți la cruciadă, cuprindeau teritorii în partea europeană, seniorii lor fiind teoretic vasali ai împăratului latin: ”Sub autoritatea supremă a împăratului ales, s-a constituit în teritoriile cucerite o feudalitate ”latină” – ca și în Siria și Palestina -, de fapt franceză, flamandă și italiană, în cea mai mare parte; ea s-a substituit nobilimii bizantine în stăpânirea pământului și s-a organizat după sistemul feudalismului occidental”.

Aceste stătulețe au avut însă o existență efemeră, de scurtă durată, ele fiind treptat cucerite și încorporate de către marile puteri din zonă. Mai mult chiar, ”acești beneficiari ai împărțirii s-au despăgubit după datinile și obiceiurile țărilor lor de baștină”, ei trebuind să lupte cu sabia în mână pentru a intra în posesia noilor lor stăpâniri.

Astfel, Bonifaciu de Montferrat devenise rege la Thessalonic între 1204 – 1207, dar a trebuit să lupte pentru cucerirea capitalei sale; de asemenea, Guillaume de Champlite și Geoffroi de Villehardouin trebuiau să cucerească Moreea “unde unii dintre compatrioții lor vroiau să constituie o nouă Franță”.

Dar lumea greacă era încă mult prea vastă pentru a fi cucerită și efectiv ocupată în totalitatea sa, ceea ce organizatorii cruciadei nu prevăzuseră. In Asia Mică, dar și în Europa, grecii liberi s-au retras pe teritorii destul de întinse, formând statele de rezistență grecești care, ”trebuiau să conteste existența regimurilor latine“ și să lupte pentru înlăturarea lor totală.

Un exemplu în acest sens îl constituie situația regatului latin de Thessalonic al cărui rege se văzu, încă de la instalarea sa în funcție, amenințat de supușii săi greci în interior și de bulgari în exterior. După douăzeci de ani de la crearea regimului franc in această a doua capitală a lumii grecești medievale, ”ocupanții s-au văzut nevoiți să evacueze orașul, eliberat de o armată sub conducerea fratelui despotului Epirului”.

Nici în posesiunile împăratului latin Baoudouin I (1204-1205) lucrurile nu stăteau mai bine.

Pentru grecii din epocă, dar și pentru multe generații următoare, jefuirea capitalei și ocuparea țării lor de către creștinii care veniseră ca prieteni în scopul de a-i combate pe musulmani, erau de neiertat.

După A. Frolow, ”împărțirea tezaurelor bisericilor și îndeosebi a relicvelor ce se găseau in Bizanț fusese un lucru detestabil, una dintre crimele cele mai rele de care cruciații s-au făcut responsabili, expunându-se la a fi interziși și excomunicați”.

Istoricul grec contemporan Nicketas Khoniates observa, fără a voi să explice cauzele adânci că, ”la început masele se bucurau de înfrângerile statului bizantin în fața cruciaților, sperând că o dată cu venirea latinilor vor fi mai puțin exploatate, că li se va îmbunătății soarta și că totodată stăpânii lor vor sărăcii, bucurându-i nenorocirea comună”.

Acesta poate fi unul din motivele pentru care rezistența bizantină a fost slabă în fața atacului occidental, din lipsa unei țărănimi libere numeroase care să furnizeze forța militară necesară opririi expansiunii apusene.

Însă, după cucerire, ritmul de feudalizare a societății impus în statele latine a fost mai rapid decât în statele bizantine, ”dar din afară, nefiind organic, și de aceea unele instituții feudale impuse de latini au dispărut, după ce teritoriile au fost recuperate de către bizantini”.

În același timp, unele instituții care s-au dezvoltat în Bizanț înainte de 1204 au fost preluate de către latini și numite cu termeni occidentali, dându-le uneori și o organizare specifică celor din Occident.

Patriarhia din Constantinopol, sursă constantă de opoziție în trecut față de Biserica Romei, se afla acum în mâinile unui prelat venețian, Thomas Morussini, de rit catolic, binecunoscut pentru ostilitatea sa cu privire la Biserica grecească; ”el ura Bizanțul și vroia ca biserica să fie deținută de catolici”.

După instalarea patriarhului latin, prima grijă a papei a fost să poruncească prelaților și preoților ce se găseau printre cruciați ”să instaleze în toate bisericile din capitală prelați latini și să expulzeze îndărătnicii care stăruiau în ortodoxie”.

Crearea acestui episcopat latin la Constantinopol era însă un comportament tipic al unui regim de ocupație; implantat artificial și privat încă de la începuturile sale de legitimitate și de fundamentări populare, episcopatul latin n-a avut rădăcini, iar autoritatea sa spirituală n-a fost niciodată recunoscută de populația greacă. De aici se trage și eșecul tuturor tentativelor întreprinse după aceea pentru apropierea dintre cele două biserici.

Greu pusă la încercare de regimul de ocupație, ”populația grecească va respinge Occidentul fără ocolișuri” pe toate planurile.

In timpul ocupației latine, Biserica Romană, departe de a face concesii, a manifestat doar o dorință însetată de putere pe planul jurisdicției religioase. Grecii au primit încă o dată confirmarea pe care o știau de mult că, în spatele fațadei religioase se ascundeau marile ambiții de hegemonie ale papalității, care vroia să impună creștinătății propria sa voință politică.

Această politică a papei față de greci, inflexibilă și intolerantă, l-a lipsit de ajutoarele pe care le-ar fi putut găsi în lumea greacă și pe care le-ar fi putut îndrepta împotriva Orientului musulman. Dar, în compensație, cîștigurile realizate de papalitate și de Occidentul latin în lumea greacă, atât pe plan material cât și moral, au fost mult mai mari decât pierderile suferite de aceștia pe Pământurile Sfinte.

Pentru că distrugerea Imperiului Bizantin îl transformase “într-un vast câmp fără apărare, bogat în pradă și deschis tuturor poftelor”, cruciații s-au îmbogățit foarte repede, mulți dintre ei stabilindu-se în Grecia și devenind mari proprietari agricoli prin deposedarea vechii aristocrații grecești și “subjugând populația indigenă pe care au început s-o exploateze”.

„Cucerirea latină a adus cu ea un cortegiu de obligații suportate de populația supusă; situația țăranilor dependenți, ca și a micilor meșteșugari, s-a înrăutățit. Negustorii locali au fost loviți în interesele lor de concurența nejustă din orașele italiene”.

În acest context, latinii n-au făcut nimic pentru a câștiga inimile supușilor lor greci în nici un domeniu. Mai mult, utilizarea forței de către occidentali în chestiunea religioasă a încordat și mai mult relațiile între cele două lumi.

În Capitală ca și în alte regiuni ocupate, bunurile bisericii erau la discreția cuceritorilor, iar clerul grec era expus umilințelor de tot felul; aceste veleități de a-i lua bisericii grecești bunurile cu consecințele lor nefaste, instalarea latinilor în bisericile ortodoxe, sechestrarea sfintelor relicve dintre care unele fusesesră trimise și chiar vândute în Occident, s-au încheiat prin a-i exaspera pe greci, aceasta cu atât mai mult cu cât așa“mai multe regiuni s-au supus cruciaților după ce au primit promisiunea că religia și obiceiurile locale vor fi respectate în întregime”.

Tot în plan religios merită amintită o inițiativă a papei Inocentiu al-IV-lea (1243-1254) care, într-o pecete adresată în 1243 clerului latin din Cipru “îi sfătuia cu privire la anumite măsuri de luat pentru a se asigura că preoții greci, atunci când ei le dădeau împărtășania, urmează riturile bisericii romane și că toată hirotonisirea să fie făcută de ei înșiși și nu de episcopii greci”.

Dar, cu toate că se bucurau de sprijinul politic și militar al autorității imperiale și al papalității, eclesiasticii latini s-au lovit de rezistența pasivă a maselor populare.

Între latini și greci nu existau acele raporturi tipice între cuceritori și cuceriți.

Astfel, după bulversarea ordinii în domeniile economic, social și politic, occidentalii au rănit orgoliul religios și cultural al grecilor, sfârșind prin a le trezi conștiința lor națională.

După cum s-a observat, încă de la început dominația latinilor în Orientul grecesc era sortită eșecului.

Cei care au distrus Imperiul Bizantin ca de altfel și urmașii lor imediați, erau străini de felul de a gândi al grecilor; comparați cu populația autohtonă, occidentalii care s-au stabilit în Grecia în secolul al-XIII-lea erau puțini numeroși, iar unii dintre ei erau simpli aventurieri în căutare de pradă.

Noua Franță, despre care era vorba mai sus “n-a fost niciodată mai mult decât un vis risipit de logica implacabilă a demografiei”.

Francii au mers până acolo încât au interzis căsătoriile lor cu grecii, în ideea de a supraviețui ca o clasă conducătoare și pentru a păstra privilegiile și trăsăturile lor caracteristice de cuceritori.

Această politică socială izolaționistă a fost însă o sursă suplimentară de ostilitate și s-a soldat cu un eșec.

Pentru a întregi imaginea de agonie în care s-a zbătut Imperiul Latin pe plan intern pe toată durata existenței sale este suficient să amintim remarca semnificativă a bizantinologului francez P. Lemerle care spunea că: “deja după mai mulți ani de existență mizerabilă și precară împăratul a vândut relicvele pentru a trăi și a ars pentru a se încălzi cheresteaua din palatul său”.

La scurt timp a început involuția politică și teritorială a Imperiului Latin, sub presiunea puternicilor săi adversari și vecini: statul epirot, Imperiul de Niceea și statul vlaho – bulgar. Retragerea latinilor a început din Vest, unde statul epirot cucerește o serie de poziții latine precum importantele centre Serres (1222) și Thessalonik (1224), precum și o serie de teritorii din Thracia. Apoi, sub Robert de Courtenay (1221 – 1228), Imperiul pierde cea mai mare parte a posesiunilor sale asiatice în favoarea statului niceean. Rivalitatea acestor puteri vecine care doreau deopotrivă să stăpânească Constantinopolul a fost, timp de câteva decenii, unul din factorii determinanți pentru supraviețuirea statului latin, redus în cele din urmă la capitală și la puținele teritorii învecinate din Thracia.

Astfel, putem concluziona că existența statului latin s-a desfășurat într-un cadru intern complex și presărat cu o mulțime de dificultăți; ”datorită principiilor feudo – vasalice pe baza cărora fusese organizat și a absenței unei economii proprii, era lipsit complet de coeziune” și aceasta în perspectiva înfruntărilor cu marile puteri din zonă concurente la moștenirea bizantină.

2. Politica externă a Imperiului Latin de Răsărit în perioada

expansiunii sale: 1204 – 1218

Conflictul cu Țaratul Vlaho – Bulgar al Asăneștilor

Crearea la 1204 a unui complex de state latine pe teritoriul vechii împărății a Bizanțului – Imperiul Latin de Constantinopol cu cele două state ale sale vasale, regatul Thessalonicului și principatul Moreei – a coincis cu fărâmițarea restului teritoriului bizantin în mai multe formațiuni politice grecești, dintre care numai trei vor avea de jucat un rol pe scena politică a regiunii: Imperiul de Niceea, Imperiul de Trapezunt și principatul Epirului – transformat în Imperiul de Thessalonic – alături de Țaratul Vlaho-Bulgar și Veneția în Europa, și sultanatul selgiucid în Asia Mică.

Cu toate dificultățile întâmpinate pe plan intern datorate eforturilor de implementare a stăpânirii latine in lumea greacă, împăratul Boudouin I a găsit resursele necesare pentru a imprima noii sale stăpâniri o politică externă activă, de cuceriri.

În acest sens, trebuie spus că primii doi împărați latini au preluat doctrina oficială de stat bizantină care spunea că Imperiul este emanația divinității însăși și are pe pământ o misiune providențială, care constă în a supune toate popoarele universului și a le impune credința lui Christos; replică terestră a împărăției cerești, Imperiul nu putea fi decât universal și unic, de aici și numele lui de “imperium”, iar cel al conducătorului său de “imperator”, fără o determinare politico – etnică.

Celelalte neamuri, în afara celui bizantin, nu formau state, ci ele s-au stabilit pe pămînt roman, orice concesie în acest sens putând fi modificată sau retrasă.

Călăuziți de aceeași doctrină politică, primii doi împărați latini și-au menținut în titulatură formula de imperator romanorum și în denumirea statului lor formula de imperium romanum.

Către 1209 însă, împăratul latin renunță la această formulă constrâns de papă și de împăratul occidental, în schimbul formulei mai restrânse de Imperator Romaniae.

În ideea de a reface cadrul teritorial al Imperiului pe care îl substituiseră, latinii au intrat în conflict în Peninsula Balcanică cu Țaratul Vlaho-Bulgar, iar în Asia Mică cu tinerele state grecești din Niceea, și Epir în Grecia, care aveau la rândul lor obiectivul de a reface statul bizantin.

Dar, sarcina imediată care stătea în atenția împăratului latin și a regelui Thessalonicului, era aceea de a lichida cât mai repede posibil focarele de rezistență grecești din Asia Mică și Europa.

După încoronarea de la 16 Mai 1204 din marea biserică Sfânta Sofia, începutul domniei lui Boudouin I este marcat de o ceartă aprigă între acesta și regele Thessalonicului “marele nedreptățit” al cruciadei a patra. La intervenția energică a dogelui Veneției și a lui Villehardouin, cei doi suverani s-au împăcat și au trecut la ocuparea unor noi teritorii.

Astfel, Boniface de Montferat a cucerit Atena și a atacat fără succes cetățile Corint și Argos; el a împărțit teritoriile cucerite în feude, după practicile occidentale.

În acest timp, în partea europeană a Imperiului, Boudouin I a cucerit Thracia, iar în Asia Mică a ocupat coastele Bithyniei, Mysiei și Throadei.

Tot în Asia Mică împăratul smulge din mâinile șefului rezistenței grecești Theodor I Lascaris, cetatea Nicomedia în Noiembrie – Decembrie 1204, iar după acest succes latinii mai repurtară în dauna grecilor două noi victorii militare.

Însă, amenințarea principală pentru Imperiul Latin de pe malurile Bosforului venea din Peninsula Balcanică, acolo unde blocul vlaho-bulgaro-cuman a constituit o permanentă amenințare la adresa existenței sale.

Generat de pretenția cruciaților de a controla întregul teritoriu care aparținuse Bizanțului, dar și de veleitățile imperiale și dorința de a acapara o parte din moștenirea bizantină a statului Asăneștilor, războiul dintre cele două părți era inevitabil și el s-a prelungit vreme de aproape un deceniu.

Conflictul a debutat prin marea bătălie de la Adrianopole din 14 Aprilie 1205 când, forțele vlaho-bulgaro-cumane de sub conducerea țarului Ioniță Kaloianes au provocat o groaznică înfrângere armatei împăratului latin Boudouin I, care a căzut prizonier și și-a sfârșit viața în captivitatea de la Târnovo: ”ce pierdere au îndurat în ziua aceea oamenii aceștia atât de nobili, floarea Franței, cum au fost nimiciți și au murit pe nedrept, fiindcă nu cunoșteau deloc felul de luptă al romeilor”.

În această bătălie, trebuie menționat “rolul hotărâtor pe care l-a avut contingentul cuman din armata lui Ioniță, atât în desfășurarea atacului împotriva taberei cruciate, cât și în retragerea simulată care l-a atras în cursă pe împăratul latin”.

În acest moment, Imperiul Latin de la Constantinopol părea condamnat la o dispariție iminentă la numai un an de la întemeierea sa.

Primul șoc suferit din partea vlaho-bulgaro-cumanilor a fost urmat ani în șir de numeroase altele, acțiunile militare întreprinse de țarul bulgar constituind pentru latini “frontul cel mai primejdios din câte au avut de susținut”.

După dezastrul de la Adrianopole, Henri de Hainaut, fratele lui Boudouin I, fu numit imediat regent.

Tronul rămânând vacant prin moartea în captivitate a primului împărat latin, în acest moment soarta Imperiului nu era deloc strălucită în condițiile în care o mare parte din teritoriu se găsea sub ocupația bulgarilor, ”primiți ca adevărați eliberatori de populația greacă, în continuare profund antilatină”.

După înfrângerea latinilor, profitând de deruta totală care îi cuprinsese pe aceștia, Ioniță pune stăpânire pe cea mai mare parte a Thraciei care i se supune de bună voie, în vreme ce cumanii pradă și ajung până sub zidurile Constantinopolului.

Dar retragerea cumanilor datorată arșiței, ”îl silește pe Ioniță să pună capăt campaniei în Thracia și să devieze spre Thessalonic efortul său militar”.

In Ianuarie 1206 țarul bulgar i-a trimis din nou în Thracia pe cumani în ajutorul grecilor din Adrianopole și Didymotheikhon, răsculați împotriva cruciaților care au suferit pierderi grele și în această campanie.

Ioniță intră și el în fruntea oastei sale în Thracia și majoritatea fortificațiilor din această provincie intră în stăpânirea lui; vlahii și cumanii ajung din nou sub zidurile capitalei latine unde se afla regentul cu resturile oastei sale, în vreme ce cumanii devastează provincia și ”târăsc după ei și o mare parte din locuitori și vite”.

In 1206, o dată cu urcarea pe tronul latin la 20 August a lui Henri d’Angre, devenit Henri I (1206 – 1216) prin proclamarea sa ca împărat de către baronii latini și devenind apoi cea mai mare personalitate din toată existența Imperiului Latin de Răsărit, evenimentele încep să evolueze în favoarea cruciaților.

Viteaz, energic, inteligent, împăratul ”a reușit mai întâi să semene ura între greci și bulgari prin intrigi” și, având de partea sa sprijinul populației grecești i-a învins pe bulgari, smulgându-le în Iunie 1206 orașul Adrianopole.

Apoi, înregistrând o serie de succese militare, i-a alungat pe bulgari de pe teritoriile sale, urmărindu-i până la Burgas.

Raportul de forțe cu Imperiul de Niceea

După unele succese în Balcani ce i-au permis doar o redresare temporară a situației Imperiului cruciat, la sfârșitul anului 1206 împăratul Henri I și-a îndreptat acțiunile politice și militare spre Asia Mică, spre fostele teritorii bizantine de aici, ce aparțineau acum Imperiului de Niceea. Theodor I Laskaris este atacat, dar acum începe să funcționeze alianța acestuia cu vlaho – bulgarii. Cruciații se vedeau acum nevoiți să facă față acțiunii conjugate a celor două puteri, fiind confruntați cu un dublu pericol: cel venit din Peninsula Balcanică din partea vlaho-bulgarilor și cel venit din Asia Mică din partea Imperiului Niceean proaspăt constituit.

Înțelegând că are șanse de reușită mai mari în lupta cu latinii dacă se aliază cu dușmanii acestora, țarul vlaho-bulgar încheie o alianță cu despotul  grec de Niceea, Theodor I Laskaris. Cei doi își coordonează acțiunile astfel că, Ioniță preia inițiativa și blochează orașul Adrianopole în timp ce despotul grec asediază cetatea Nicomedia.

Aflat într-o situație delicată și acționînd energic, împăratul Henri I reușește prin diferite acțiuni militare să înlăture pericolul ce-l amenința, părăsind apoi Asia Mică. Rezultatul a fost că, în același an, Theodor Lascaris încheie un armistițiu pe doi ani cu latinii, în primăvara anului 1207, el neavînd succes nici în acțiunile militare pe care le întreprinsese în Asia Mică. Acest armistițiu, apreciem noi, nu era o acțiune corectă din partea basileului niceean, având în vedere alianța sa recentă cu vlaho – bulgarii aflați în plină campanie în Balcani împotriva latinilor.

Henri I revine în Europa unde pericolul împotriva sa era mult mai mare din partea țarului vlaho – bulgar, putându-se acum concentra numai asupra luptelor cu acesta. Adrianopolul rezistă însă, iar cumanii îi vestesc lui Ioniță că apropierea verii îi obligă să părăsească luptele și să revină la Nord de Dunăre. În consecință, Ioniță ridică asediul, neîndrăznind să continue ostilitățile fără acest important sprijin militar.

În toamna aceluiași an Ioniță are din nou inițiativa, reluând luptele și atacând Thracia și Macedonia, ofensiva îndreptându-se în mod deosebit spre teritoriile regatului Thessalonikului al lui Bonifface de Montfferat, vasalul lui Henri I.

Latinii au beneficiat însă de o conjunctură politică favorabilă și nesperată, întrucât țarul vlaho – bulgar a murit în condiții obscure la asediul Thessalonikului, în 8 Octombrie 1207, fapt ce a pus capăt acțiunii militare vlaho – bulgaro – cumane și eliminând pentru scurt timp acest pericol pentru cruciați.

Luptele cu bulgarii au continuat însă și în 1208 cînd Henri I i-a învins pe aceștia la Filipopoli.

După moartea lui Ioniță Asan, urmașul acestuia, Boril (1207 – 1218) a continuat luptele cu latinii și cu susținătorii acestora până în 1211 – 1212 când el încheie pace cu Ungaria, iar la scurt timp a încheiat și pacea cu Imperiul Latin, cel mai târziu în 1214.

În 1207, în Martie, a murit regele Thessalonicului Boniface de Montferrat, mai vechiul adversar al primului împărat latin, ucis într-o ambuscadă de vlahii balcanici. Acest lucru a coincis cu intrarea în declin a statului latin condus până atunci de el și care a dispărut curînd sub loviturile epiroților, în 1225.

Profitînd de acest lucru și luptînd pe două fronturi – și împotriva bulgarilor – Henri I s-a ocupat de regatul latin al Thessalonicului, condus acum de Demetrios, fiul minor de doar doisprezece ani al lui Boniface, puterea aparținînd de fapt baronului lombard Oberto de Blandrate în calitate de regent.

Împăratul latin intră cu forța în Thessalonic și îl destituie pe regent, silindu-i pe baronii franci să-i recunoască suzeranitatea. Apoi, la Ravennika, aproape de Lamia, a primit omagiul de vasalitate din partea unor mari seniori locali precum Othon de la Roche, seniorul Atenei și de la Geoffroy de Villehardouin, bailul de Moreea.

Tot în plan intern, împăratul Henri I a dat dovadă de realism și s-a opus politicii abuzive a legaților pontificali, decretând un lucru mai mult decât îndrăzneț, redeschiderea mănăstirilor ortodoxe și eliberarea preoților greci închiși; de asemenea, el a luat sub protecția sa pe toți slujitorii bisericii ortodoxe tocmai pentru a-și atrage simpatia clerului și a populației din Imperiu.

Învingător pe plan intern, împăratul s-a deplasat în Asia Mică unde a reluat luptele cu Theodor Lascaris pe care l-a învins din nou, de astă dată la Lopodion în Mysia, în Octombrie 1211, silindu-l astfel să cedeze din nou latinilor coastele Bithiniei, Mysiei și ale Throadei.

În această perioadă, tot în plan extern, Henri I a repurtat unele succese și în domeniul diplomației, beneficiind și de ajutorul Veneției care a mediat încheierea în 1209 a unui tratat de alianță între împăratul latin și sultanul selgiucid din Asia Mică, Kaikosru, tratat îndreptat expres împotriva lui Theodor I Lascaris.

Însă, doi ani mai tîrziu, în Mai – Iunie 1211, basileul niceean îl atacă pe sultan – care cade în luptă – și îl învinge în marea bătălie de la Antiohia pe Maiandros, consolidînd astfel granița orientală a statului grec.

Poate cea mai importantă perioadă pentru Henri I a fost cea cuprinsă între 1211 și 1214, spre sfîrșitul domniei sale, cînd a avut loc un nou război latino- niceean.

În ciuda victoriei de la Rhyndacos din 15 Octombrie 1211 și a marșului victorios prin teritoriul niceean pînă la Pergam și Nymphaion (Ianuarie 1212), împăratul latin nu dispune de forțe suficiente pentru a lichida statul grec, acest lucru avînd importante consecințe pentru mai tîrziu.

Între cei doi suverani se încheie pacea de la Nymphaion în Decembrie 1214, prin care se consacră status – quo – ul teritorial.

În plus, tot acum, Niceea încheie un tratat comercial cu Veneția, consolidându-și pozițiile în plan extern.

În sfârșit mai trebuie amintit că, în timpul domniei lui Henri I, limitele teritoriale maxime ale Imperiului erau: în Europa, Thracia, parțial Macedonia, Thessalia, Beoția, Atica și Peloponesul, în stăpânire directă, iar statul epirot și probabil Bulgaria cu titlu vasalic. În Asia Mică, latinii stăpâneau țărmul Mării de Marmara și o parte din teritoriile adiacente ce erau în stăpânire directă, iar cu titlu vasalic dețineau teritoriul țărmului sudic al Mării Negre aflat sub stăpânirea lui David Comnenul.

În 1216 moare împăratul Henri și prin aceasta Imperiul Latin de Răsărit a pierdut pe cea mai marcantă personalitate a sa; în timpul domniei acestuia, Imperiul a reușit să-și refacă parțial pozițiile după dezastrul de la Adrianopole din fața bulgarilor, în 1205.

De acum încolo statul latin se va apăra continuu, el nemaifiind capabil de acțiuni energice în plan extern, pentru a-și consolida pozițiile sau eventual pentru a-și lărgi teritoriul.

3. Imperiul Latin între 1218 – 1230

O dată cu stingerea din viață a împăratului Henri I, Imperiul cruciaților de la Constantinopol a trecut la faza sa defensivă, care a durat până la sfârșitul existenței sale, anul 1261.

În această perioadă, doi factori au contribuit decisiv la menținerea în viață a acestui stat: Veneția și papalitatea; pe lângă aceștia, tăria zidurilor Constantinopolului – renumit în epocă pentru fortificațiile sale – și contextul internațional favorabil și-au adus contribuția la supraviețuirea Imperiului vreme de peste patru decenii.

În 1216 a fost chemat pentru a ocupa tronul de la Constantinopol Pierre de Courtenay (1216 – 1218), cumnatul împăratului dispărut. Acesta a fost însă prins de greci în timp ce se îndrepta spre capitală și aruncat în închisoare unde a și murit doi ani mai târziu, în 1218.

Vreme de 3 ani, apărarea Imperiului a căzut în sarcina energicei Yolanda de Hainaut (1218-1221), sora lui Henric I, în calitate de regentă.

Abia în 1221, fiul acesteia, Robert de Courtenay (1221 – 1228) a putut să ocupe tronul imperial la împlinirea majoratului său.

Noul împărat avea de făcut față marii ofensive a statului niceean în Asia Mică și a Epirului în Europa; dar, ”tânăr, lipsit de experiență, încet în acțiuni, indolent, a suferit în timpul scurtei sale domnii numai înfrângeri”.

Astfel, în 1224 Ioan III Vatatzes (1222-1254), împăratul de la Niceea, a obținut victoria la Poimanenon asupra forțelor latine și a celor doi frați ai lui Theodor I Lascaris, Alexios și Isaac Lascaris, trecuți de partea adversarilor statului niceean, recucerind cea mai mare parte a teritoriului deținut de împăratul latin în Asia Mică.

În Europa, profitând de situația grea a Imperiului Latin, despotul Epirului, Theodor I Lucas Anghelos (1215-1224) ocupă cea mai mare parte a posesiunilor latine inclusiv Thessalonicul la sfârșitul anului 1224, după care se proclamă la rândul său împărat (1225-1230), ”anunțându-și astfel intenția recuceririi Constantinopolului și refacerii unității vechiului Imperiu pe cont propriu”.

În anul următor se încheie tratatul de pace de la Pegai dintre Robert I de Courtenay și Ioan III Vatatzes prin care latinii pierd cea mai mare parte a posesiunilor lor microasiatice, cu excepția Nicomediei și a teritoriului său din fața Constantinopolului, și insulele Lesbos, Kyos și Icaria. Ca urmare a acestor pierderi teritoriale, Imperiul Latin a fost redus la capitală și împrejurimi.

În urma morții în 1228 a împăratului Robert I, conform legii succesorale, tronul a revenit prințului Boudouin, fratele său care, fiind minor, a fost pus sub regența lui Jean de Brienne, fostul rege al Ierusalimului, un octogenar acum.

Numirea acestuia în funcția de regent a fost consimțită prin tratatul de la Rietti din 9 Aprilie 1229 încheiat între papa Grigore al-IX-lea și baronii latini pe de o parte, și Jean de Brienne pe de alta, prin care ultimul accepta să devină regent în schimbul obligației “de a recuceri întreaga Asie Mică de la niceeni, pentru a o ceda împăratului latin la majoratul său”.

In timpul regenței lui Jean de Brienne, pericolul bulgar și cel grecesc se mențin pentru Imperiul Latin.

Pentru a evita un atac care părea iminent din partea celor doi mari dușmani și aliați în același timp, Țaratul Bulgar și Imperiul de la Niceea, regentul i-a inițiativa și-l atacă pe împăratul grec Ioan III Vatatzes; expediția se soldează însă cu un eșec total, latinii pierzând și ultimele lor posesiuni de dincolo de Bosfor.

4. Politica externă a Imperiului Latin

în perioada decăderii sale 1230 – 1261

Dar, încercarea cea mai mare pentru regent a venit în anul 1235 când, cei doi aliați ortodocși, țarul Ioan Asan al-II-lea (1218-1241) și împăratul Ioan III Vatatzes au asediat Constantinopolul de pe uscat și de pe mare.

Abia acum Jean de Brienne a fost confruntat cu o problemă serioasă dar, cu toată vârsta sa înaintată și deși n-a dispus de prea multe forțe militare, el a reușit totuși să-i alunge pe dușmani și să despresoare capitala, ajutat fiind și de apropierea iernii.

În anul următor aliații reiau asediul, dar de data aceasta Constantinopolul este salvat prin sosirea flotei veneto – genoveze care împrăștie forțele navale niceene, dar și datorită neînțelegerilor survenite în tabăra asediatorilor.

În 1237 regentul se stinge din viață și Boudouin al-II-lea (1237-1261), devenit între timp major, preia singur cârma statului pe care îl va conduce la pieire.

În timpul domniei sale Imperiul Latin de Constantinopol aproape că nu va mai juca nici un rol în relațiile internaționale din regiune. Redus ca întindere teritorială la capitală și împrejurimi, Imperiul va supraviețui doar datorită ajutorului acordat de papă și mai ales de flota venețiană.

În acest context și profitând de faptul că pe tronul de la Târnovo se afla un minor, respectiv Mihail I Asan, în urma morții țarului Ioan Asan al-II-lea, i-a fost ușor împăratului grec de la Niceea să debarce în Balcani și să recucerească vechile teritorii bizantine pierdute.

Astfel, în 1246 Ioan al-III-lea întreprinde o campanie în Balcani, ocupând fără luptă Thracia până la Marița și Macedonia până la Vardar de la țarul bulgar și cucerind și Despotatul de Thessalonic în Decembrie 1246, ultimul despot al acestuia fiind dus prizonier la curtea din Asia Mică.

În acest fel, Imperiul Latin era acum împresurat din două părți de către grecii din Niceea și era doar o chestiune de timp până când el urma să dispară cu totul.

Singura acțiune notabilă a împăratului Boudouin al-II-lea a fost inițierea unei alianțe cu Sicilia și cu Despotatul Epirului, tocmai pentru a-i alunga din Balcani pe grecii din Niceea.

Dar, în toamna anului 1259, pe câmpia de la Pelagonia, fratele împăratului Mihail al-VIII-lea Paleologul (1259-1282), Ioan Paleologul, obține o strălucită victorie asupra coaliției condusă de Mihail II Angelos și Guillaume II de Villehardouin principele Achaiei, restabilind pozițiile Niceei în Balcani.

Un an după această victorie, împăratul grec asediază Constantinopolul fără succes, apărat fiind de flota venețiană, după care se încheie un armistițiu pe un an între cele două părți.

La 25 Iulie 1261 armata niceeană condusă de strategul Alexios Strategopoulos, profitând de lipsa flotei venețiene care se afla în Marea Neagră la asediul unui port niceean, și ajutată fiind de populația greacă din jurul Constantinopoului, pătrunde prin surprindere în capitală și pune capăt existenței Imperiului Latin.

În același an în luna August, are loc revenirea împăratului grec și a administrației bizantine în metropola de pe malurile Bosforului, restabilindu-se astfel Imperiul Bizantin. Împăratul latin Boudouin al-II-lea abia a avut timp să fugă din capitala Imperiului său, retrăgându-se în Occident împreună cu flota venețiană, de unde nu va mai reveni niciodată.

Astfel se încheia aventura latină în Romania și lua sfârșit recucerirea bizantină.

Fragilitatea construcției politice latine s-a datorat rezistenței populației grecești față de cuceritori și incapacității cruciaților de a pune bazele unei formațiuni statale viabile.

În cele aproape șase decenii de existență, Imperiul Latin a fost măcinat atât de forțe externe – inevitabile – cât și de forțe interne. Din rândul acestora din urmă au făcut parte și pumnul de baroni și cavaleri care au încercat să se suprapună prin brutalitate societății bizantine; această tentativă s-a încheiat însă negativ nu numai pentru faptul că erau puțini la număr – și deci nu reprezentau din acest punct de vedere o forță – ci și pentru faptul că baronii și cavalerii aveau o cultură inferioară celei pe care încercau să o elimine.

În plus, asemeni papalității, ei au făcut greșeala de a ataca clerul ortodox, care în aceea vreme se bucura, datorită antipatiei puternice ce o manifesta față de latini, de o mare popularitate în rândul maselor. Apoi, cruciații și-au divizat forțele în mai multe stătulețe de sine stătătoare și chiar rivale între ele, având drept consecință o slăbire a forțelor care trebuiau să se opună dușmanilor din afară, bizantinilor în primul rând.

În aceste condiții, Imperiul Latin de la Constantinopol nu putea să existe mult timp și nu putea în nici un caz să constituie un sprijin pentru cruciada de recucerire a Pământurilor Sfinte.

Pe toată durata existenței sale, statul latin nu a făcut altceva decât să se lupte pentru supraviețuire, înconjurat de dușmani puternici, concurenți la moștenirea bizantină. Deși a beneficiat de sprijinul substanțial al papalității, dar și al Veneției, Imperiul Latin de Răsărit nu a existat ca entitate statală decît aproape șase decenii, timp în care dominația sa asupra unor teritorii din Peninsula Balcanică a fost una în mare măsură efemeră.

În cele din urmă, edificiul șubred construit de latini în Răsăritul Europei s-a prăbușit sub loviturile date de acțiunea de restaurație bizantină pornită din Asia Mică.

Expansiunea politică a Occidentului în Estul continentului și încercarea de a-l integra în propriul său sistem de valori spirituale a eșuat.

5. Relațiile cu papalitatea și cu celelalte state

catolice occidentale

Căderea Constantinopolului în 1204 sub loviturile cruciadei a patra a desăvârșit procesul de dezagregare a puterii bizantine. Această cucerire, a deschis acțiunea de încercare a Europei latine de a cuprinde în sistemul său de valori Răsăritul continentului. Spiritul cruciadei pătrunde acum adânc în Europa Răsăriteană și Sud – Estică, slujind politica papalității de subordonare a continentului sub egida ei spirituală.

Cruciada a patra s-a dovedit a fi, în timp, un factor deosebit de important ce a dus la un antagonism total între cele două lumi. Cucerirea Constantinopolului la 1204 nu a fost decât momentul de pornire al înstrăinării pe față a celor două lumi creștine. Imperiul Latin s-a substituit astfel celui Bizantin la strâmtori, preluând în același timp succesiunea acestuia în forma feudală. În același timp, Biserica romană s-a impus în teritoriile Imperiului Latin și a preluat controlul și asupra Patriarhiei constantinopolitane.

Un factor determinant a fost sprijinul papalității, ce a mobilizat importante forțe cruciate pentru apărarea pozițiilor latine în Răsăritul Europei. Efortul papalității de a readuce sub influența sa Biserica Răsăritului, s-a dezvoltat pe temeiul acțiunii unor factori de eroziune și anihilare a puterii bizantine: ”Implicită în acțiunea și gândirea cruciadei, de la începuturile ei, restaurarea unității prin afirmarea primatului papalității a fost unul din obiectivele dominante ale politicii acesteia în Evul Mediu târziu. Odată creat, printr-o inițiativă care a scăpat acțiunii papalității și care i-a depășit intenția, Imperiul Latin de Constantinopol a fost obiectul permanent al solicitudinii și al efortului ei de a conjura gravele primejdii care i-au amenințat existența”.

Aspectul cel mai durabil al noii construcții politice de pe malurile Bosforului, a fost implantarea puterii catolice în centrul spiritual și politic al Bizanțului, pentru ca ulterior să încerce să-și impună supremația în întreaga lume ortodoxă. În concepția papei, Imperiul Latin era în primul rând un punct de sprijin pentru dobândirea țelului său și anume, integrarea creștinătății răsăritene din aria de civilizație a Bizanțului, în Imperiul spiritual catolic.

După cucerirea Bizanțului în 1204, latinii au adus ca argument în sprijinul acestei cuceriri tocmai îndeplinirea, pe această cale, al țelului principal al cruciadei și anume eliberarea Ierusalimului. Primul împărat latin, Baudouin de Flandra, după ce a informat pe papă de cucerirea Constantinopolului și întemeierea unui Imperiu Latin pe malurile Bosforului, argumenta că această acțiune s-a făcut tocmai ”spre cinstea scaunului papal” și ”în sprijinul Țării Sfinte”. Chiar demnitarii laici și eclesiastici ai Țării Sfinte ce au sosit atunci au salutat instalarea latinilor la Constantinopol, iar împăratul se angaja încă de la început pentru împlinirea țelului cruciadei, eliberarea Sfântului Mormânt, asta bineînțeles după consolidarea cuceririi sale abia înfăptuită. Papa validează această cucerire și argumentarea împăratului pentru că acestea făceau de fapt parte din strategia mai veche a papei în ceea ce privește cruciada și modul ei de desfășurare. Mai mult decât atât, el ia teritoriul Imperiului Latin și pe supușii săi sub protecția papală și îi făgăduiește împăratului că-i va sprijini pe latini și cruciada lor la Ierusalim.

Pentru papă, asocierea Imperiului constantinopolitan la acțiunea de eliberare a Teritoriilor Sfinte era o condiție principală, dar și o garanție pentru reușita acestei acțiuni. Acest lucru a avut o importanță deosebită în sensul că, de acum încolo și pe toată perioada existenței sale, Imperiul Latin a beneficiat de privilegii identice cu cruciada, pentru salvarea sa de la pieire. În acest sens, pentru a consolida poziția latinilor la Constantinopol, papa îi îndemna în Mai 1205 pe laicii și pe clericii din Apus, să se îndrepte spre acest teritoriu spre a consolida noua cucerire ce urma să-și îndeplinească funcția de punct de sprijin și o bază de pornire pentru recucerirea Ierusalimului, cu atât mai mult cu cât Imperiul Latin avea nevoie serioasă de ajutoare după înfrângerea sa de la Adrianopole din același an.

Mai târziu în 1210, papa sublinia necesitatea de a se evita restaurația dominației grecești de la Constantinopol pentru a înlătura primejdia ce ar reprezenta-o această restaurație pentru cruciada de la Ierusalim. Papa sublinia necesitatea ca statul latin de la strâmtori să fie apărat prin orice mijloace și sprijinit puternic din Apus. Mai mult decât atât, urmașii lui Inocențiu în scaunul pontifical, papii Honoriu III, Grigore IX, și Inocențiu IV, au avut același program politic referitor la cruciadă și la Imperiul Latin; pentru ei, salvarea Constantinopolului și eliberarea Ierusalimului erau două acțiuni dependente una de alta, dar în caz de necesitate cea dintâi avea totuși prioritate. Urmașii lui Inocențiu III au mers și mai departe decât acesta și au suspendat, de câte ori a fost nevoie, cruciada spre Țara Sfântă, proclamând chiar deschis cruciada de salvare a Constantinopolului. Așadar în toată perioada, scurtă de altfel, de existență a Imperiului Latin, papii au dezvoltat o întreagă doctrină și au făcut eforturi considerabile pentru păstrarea sa, recurgând la motivația cruciadei și explicând astfel dirijarea aproape permanentă a forțelor Apusului către Răsărit și pentru a contracara forțele ostile din Peninsula Balcanică. De asemenea, papa a recurs și la puterea regională a regatului ungar, ca un mijloc de presiune permanentă asupra rivalilor latinilor din Peninsula Balcanică, respectiv statul vlaho – bulgar și mai puțin cel epirot.

Cucerirea Constantinopolului a oferit în concepția papalității și a întregului Apus latin și catolic, ocazia ideală de a se încerca reunirea celor două biserici, s-au mai bine zis aducerea sub ascultarea papei a Bisericii Răsăritene. Eforturile de restaurare a primatului papei și deci de lichidare a schismei, a fost unul din obiectivele principale ale programului politic al suveranilor pontifi din secolul al-XIII-lea.

Inocențiu al-III-lea a fixat direcțiile generale ale politicii sale în problema unirii bisericilor, politică ce avea să fie urmată, cu unele mici variații, de succesorii săi. Această politică a papei s-a dezvoltat treptat, în procesul subordonării Bisericii Răsăritene față de cea romană. În viziunea papei, trecerea Constantinopolului și a Bizanțului de fapt sub control latin, trebuia să ducă și la supunerea întregii Biserici Răsăritene față de Roma. Grecii au opus însă o rezistență dârză față de acest proces de latinizare și catolicizare, constituind adevărate centre de rezistență politică ce au revendicat legitimitatea bizantină și au preluat și moștenirea bisericii ortodoxe. În această confruntare, papa a fost silit să ia atitudine față de aceste manifestări neașteptate și desigur, a încercat să anihileze rezistența. Pe temeiul acestor realități de fapt s-au fixat și trăsăturile esențiale ale politicii papale în cursul existenței Imperiului Latin de Răsărit.

Programul îndrăzneț al papei, acela de a integra întreg continentul sub autoritatea sa, ca o împlinire a misunii apostolice universale pe care o revendica, a fost aproape de a-și atinge țelul în deceniul patru al veacului XIII. Această concepție a papei s-a bazat pe succesele răsunătoare ale cruciadei a patra, dar și pe sprijinul statelor catolice subordonate.

6. Relațiile cu statele latine din Orient

În Regatul Ierusalimului pacea intervenită cu lumea musulmană în toamna anului 1204 a fost de-a dreptul salvatoare pentru lumea creștină din Asia, în contextul evenimentelor cruciadei deviate spre Constantinopol. Cucerirea acestei capitale și întemeierea Imperiului Latin, cu toate conflictele cu vecinii săi contestatari și cu toate eforturile de salvarea a acestuia, au slăbit poziția statelor cruciate din Asia Mică, ce nu au mai beneficiat un timp de ajutoarele Apusului și deci au fost nevoite să se bizuie doar pe forțele lor.

Urmarea imediată a devierii cruciadei spre Constantinopol a fost slăbirea pozițiilor creștine din Asia (întrucât statele latine de aici nu au mai beneficiat de ajutoarele militare ale Apusului atât de necesare în acel moment), precum și crearea unui miraj creștin ce a mobilizat nenumărate forțe umane ale Occidentului catolic către Imperiul Latin, forțe atât de indispensabile statelor creștine de pe pământurile Asiei.

Printre cei care au remarcat primii acest lucru a fost chiar papa Inocențiu al-III-lea: ”Nu numai pelerinii dar chiar și indigenii din Siria mergând pe urmele voastre au pornit spre Constantinopol. Iată Țara Sfântă, ca urmare a plecării voastre, golită de oameni și de mijloace de apărare. Și mai departe, reamintindu-le scopul cruciadei: Misiunea voastră nu era să luați Constantinopolul, ci să apărați rămășițele Regatului Ierusalimului și să recuceriți ce fusese pierdut”.

Ca și consecință a acestei plecări în masă, lumea creștină din Asia a intrat în agonie. În același timp cu agravarea situației latinilor de pe malurile Bosforului, s-a produs și o deteriorare a situației cruciaților din statele latine din Siria și Palestina, în urma morții în 1205 a regelui Ierusalimului, Amaury. La moartea bravului rege al Ierusalimului Amaury de Lusignan în 1205, conducerea regatului între anii 1205 – 1212 a revenit principesei Maria care avea numai treisprezece ani. Pentru ea a fost constituită o regență în fruntea căreia nobilii l-au numit pe Jean I d’Ibelin, un bătrân fără avere, dar înțelept și curtenitor, ce a condus regatul vreme de cinci ani, purtând lupte cu musulmanii atât pe mare cât și pe uscat. Meritul său în purtarea cu succes a acestor lupte a fost cu atât mai mare cu cât el nu a beneficiat de ajutorul militar al Apusului, îndreptat acum spre salvarea Imperiului Latin de Constantinopol, aflat în mare dificultate.

În 1210, la sugestia regelui Franței Filip August, soț al reginei Maria și implicit rege al Ierusalimului a fost ales Jean de Brienne, care mai târziu avea să devină regent al Imperiului Latin. În toiul nunții, el este atacat de musulmani și cu greu a făcut față acestui atac, fiind și nevoit să încheie pace cu aceștia în 1211.

Ca un efort de eliberare a Ierusalimului ce nu mai beneficia de sprijinul statelor din Occident dirijat acum spre Constantinopol, în 1212 a avut loc o tentativă de cruciadă, așa – numita ”cruciadă a copiilor” care s-a stins însă din fașă, condamnată fiind de papă și de suveranii apuseni.

Un alt val de ajutorare a statelor latine din Orient l-a reprezentat cruciada a cincea pornită în 1216, anul morții lui Inocențiu al-III-lea. Trebuie spus că acum, statele latine din Orient au beneficiat de sprijin tocmai datorită poziției relativ puternice a Imperiului Latin sub conducerea energică a împăratului Henri I care, deși nu a participat la cruciadă neacordând și ajutorul Imperiului așa cum era firesc, a asigurat totuși un echilibru politic în zona Asiei Mici, prin neutralizarea statului grec al Niceei. Cruciada a fost îndreptată însă spre Egipt, considerat de Jean de Brienne ”cheile Ierusalimului”, ”întrucât succesul se arăta a fi mult mai ușor decât în altă parte a lumii musulmane și mult mai plin de urmări favorabile pentru creștini”.

În cele din urmă cruciada a eșuat în deșertul Egiptului și evident fără să fi adus un câștig latinilor din Orient. Nici următoarea acțiune cruciată de la începutul deceniului cinci nu a avut mai mulți sorți de izbândă. Dar acum cel puțin, lumea creștină din Asia a beneficiat de conjunctura favorabilă a luptelor fratricide din lumea musulmană și care la rândul ei se afla în defensivă datorită pericolului mongol. Dar spre 1260 acesta a fost înlăturat și, cu tot sprijinul venit din Europa în cadrul cruciadelor a șaptea și a opta, statele creștine din Orient au pierdut cea mai mare parte a teritoriilor, ceea ce va duce în finalul veacului la dispariția lor ca entități statale.

Mai trebuie spus că în tot acest timp, creștinii din Asia nu au beneficiat de sprijinul militar al Imperiului Latin de Răsărit din simplul motiv că acesta se confrunta cu grave probleme politice și militare generate de vecinii săi vlaho – bulgari și niceeni, concurenți la moștenirea bizantină. Deși a fost creat pentru a fi un punct de sprijin pentru latinii din Orient, Imperiul Latin de Constantinopol a avut o existență în general în agonie, fiind în cele din urmă lichidat de acțiunea energică a grecilor și dovedind incapacitatea Apusului de a susține o luptă pe două fronturi.

Având de ales între ajutorarea celor două teritorii, papa a optat pentru dirijarea ajutoarelor Apusului către Imperiul Latin, fiind convins de poziția strategică și de rolul acestuia în triumful cruciadei. De fapt, de acum înainte papa va dirija în proporție covârșitoare resursele destinate cruciadei pentru salvarea și consolidarea Imperiului constantinopolitan în defavoarea statelor latine din Orient. Doar în timpul domniei împăratului latin Henri I, adică atunci când Imperiul Latin părea stabil și apt pentru a-și îndeplini funcția sa de punte de legătură spre Teritoriile Sfinte, abia atunci Inocențiu al-III-lea a reluat planul de ajutorarea a statelor latine din Siria și Palestina.

7. Influența papalității în Europa Răsăriteană

Încercarea papei de a-și impune supremația cu ajutorul forței (de cele mai multe ori cea militară), a transformat opoziția creștinătății ortodoxe într-o înfruntare între cele două lumi, atât politică cât și ideologică, de mari proporții.

Instrumentul militar necesar pentru impunerea imperialismului spiritual al papei în Europa de Est a fost Regatul ungar, a cărei expansiune teritorială se desfășura în același teritoriu și se împletea cu aceea a papei. Începând cu secolul XIII, expansionismul maghiar îmbracă haina cruciadei și s-a desfășurat de fapt cu acordul papei și în secolele ce vor urma.

Un alt instrument militar al papei, de care s-a folosit pentru impunerea supremației sale în această parte a Europei, au fost ordinele călugărești – militare; De asemenea, papa s-a folosit și de ordinele călugărești – misionare, dominicanii (sau predicatorii) și franciscanii (sau minoriții), chemate să-și desfășoare activitatea lor misionară în teritoriile cucerite de oștile catolice. Ele erau instrumente ale politicii misionare a papalității din al treilea deceniu al secolului XIII în Europa Răsăriteană.

Acum, după stabilirea latinilor în Orient, reunificarea sub egida papei a celor două biserici părea un obiectiv lesne de atins. Papa Inocenția al-III-lea, ca și urmașii săi în scaunul pontifical, a luat o serie de măsuri pentru atingerea acestui obiectiv. Inițiativele papilor din secolul al-XIII-lea s-au intensificat atât în Imperiul Latin, în regatul ungar apostolic, în Serbia și în statul vlaho – bulgar, unde politica papală înregistrase o serie de succese, dar și în lumea rusă și în ansamblul lumii ortodoxe de fapt, pe care papa s-a străduit să o aducă sub ascultarea bisericii romane.

Dar inițiativele papei nu s-au oprit aici, tot în Răsăritul Europei el încercând să-și extindă influența și asupra masei relativ numeroase de păgâni pruși, lituanieni, cumani și alte populații turcice. Pentru atingerea acestui obiectiv, papa a apelat în special la mijlocul de constrângere militară și a investit acest mijloc cu un caracter de cruciadă, atât pentru aducerea sub ascultare a ”schismaticilor”, cât și pentru convertirea ”necredincioșilor”. Cruciada a fost extinsă așadar la arii tot mai vaste din Europa Răsăriteană și Sud – Estică.

Tot în sprijinul latinilor, papa a permis extinderea considerabilă a cruciadei în Europa Răsăriteană, prin așezarea în aceste teritorii a ordinelor călugărești militare, tot ca puncte de sprijin pentru latini, respectiv a cavalerilor teutoni în 1211 în Țara Bârsei și a ordinului cavalerilor ioaniți în 1247.

Prin această evoluție și în acest moment de început al secolului XIII, cruciada a cunoscut extensiunea ei cea mai largă, fiind prin excelență un instrument de impunere a teocrației papale. ”Treptat, toate consecințele implicite ale cuceririi Constantinopolului de către latini, nebănuite inițial, au ieșit la iveală și s-au impus de la sine, trecând din sfera virtualității în aceea a aplicării. Cruciata ”deviată” la Constantinopol a proliferat numeroase alte ”devieri”, care au cuprins treptat arii întinse din Europa Răsăriteană”.

Demn de remarcat este însă următorul fapt și anume că, pentru latini, ca și pentru bizantini de altfel, alianța cu Ungaria împotriva statului vlaho – bulgar s-a impus foarte repede, probabil imediat după sosirea și stabilirea latinilor în Răsăritul continentului. Ambele state aflate în tabăra catolică, au contestat legitimitatea construcției vlaho – bulgare (de rit ortodox de altfel), interesele lor în zonă fiind convergente. În spiritul acestei apropieri se înscrie și căsătoria lui Bonifaciu de Montferrat regele Thessalonikului cu Margareta de Ungaria (fosta soție a împăratului Isac Anghelos), ce aducea ca zestre importanta regiune Sirmium care asigura și legătura teritorială dintre celor două regate.

De altfel, imediat după înfrângerea latinilor la Adrianopole în 1205 de către vlaho – bulgari, papa l-a amenințat pe țarul Ioniță, ca mijloc de intimidare, cu o acțiune conjugată a regatului maghiar și a unor forțe de sprijin din Apus, dacă acesta ar fi perseverat în ostilitatea sa față de latini.

Totuși, mulți ani papa s-a străduit prin mijloace diplomatice să aducă statul lui Ioniță în tabăra catolică și să înlăture germenii conflictului ce îi opunea pe vlaho – bulgari latinilor și maghiarilor. Eșecul acestor demersuri diplomatice l-a obligat în cele din urmă pe papă să recurgă la mijloacele militare de presiune asupra vlaho – bulgarilor de a intra în tabăra catolică, respectiv la presiunea cruciaților din Constantinopol dinspre Sud, aceștia fiind consolidați în acel moment prin ajutoarele militare sosite din Apus în 1207 – 1208, iar din Nord a recurs la presiunea regatului ungar care recâștigă acum mai vechile teritorii pierdute în favoarea statului Asăneștilor. Tot în această strategie a papei se înscrie și așezarea teutonilor în Țara Bârsei, tocmai cu misiunea de a-i combate pe cumani, aliați fideli ai vlaho – bulgarilor. În cele din urmă, după o rezistență de câțiva ani, Țaratul a fost nevoit să se încadreze în sistemul de alianțe constituit în Sud – Estul Europei sub patronajul papei.

Prin prezența cavalerilor teutoni în Țara Bârsei s-a constituit un nou front al cruciadei, util pentru desfășurarea acțiunilor cruciate din Siria și Palestina. Dar legătura cu Teritoriile Sfinte nu putea fi menținută decât prin intermediul Imperiului Latin, care la rândul său era un sector secundar al cruciadei propriu – zise. Se poate spune deci că acțiunea teutonilor în spațiul carpatic era menită să slujească în primul rând, în concepția papei, cauza Imperiului Latin și apoi pe cea a Ierusalimului.

O defecțiune în acest plan mai vast al papalității de a-și constitui un sistem de state direct dependente de ea, a constituit-o izgonirea în 1225 a teutonilor din Țara Bârsei de către regele maghiar Andrei al-II-lea, întrucât aceștia acaparaseră noi teritorii și erau pe cale de a-și constitui un stat propriu, sub autoritate papală, ceea ce nu convenea desigur regelui Ungariei a cărei autoritate era subminată astfel în teritoriile controlate de el. Acțiunea regelui maghiar a distrus încă din fașă o parte din planurile din această parte a Europei ale papalității, ajunsă acum la maximum de putere și prestigiu, de afirmare a concepției teocratice.

Capitolul III: Lupta pentru dominație la Constantinopol

1. Alianța vlaho – bulgaro – niceeană la începuturile sale

Încă de la începutul existenței sale, Imperiul Latin de la Constantinopol a avut de înfruntat inamici externi puternici, concurenți la moștenirea Bizanțului. Dominația occidentalilor în Orientul grecesc era incompletă și destinată eșecului atât datorită problemelor interne cât mai ales a pericolului extern, concretizat în statele de rezistență grecești cele mai active, Imperiul de Niceea și Imperiul de Thessalonic, precum și a tânărului Țarat Vlaho-Bulgar.

În partea de Est a fostului Imperiu Bizantin, o ramură a marii dinastii a Comnenilor a fondat Imperiul Trapezuntului, dar conducătorul acestuia, deși a adoptat titlul de împărat și Mare Comnen, fiind totodată posesorul unei mari bogății prin deținerea unor mine de argint, dar și prin poziția strategică a capitalei sale situată la capătul rutei comerciale cu Asia, nu-și putea revendica decât formal calitatea de moștenitor al vechiului Imperiu ecumenic, puterea lui având un caracter local și limitându-se la Anatolia. Pe lângă acestea,”posesiunile lor, care se înșirau de-a lungul litoralului Mării Negre și cuprindeau teritorii în Crimeea, poate și cîteva puncte de pe coastele Caucazului și ale Circasiei, reproduceau în linii mari harta regatului lui Mithridate din primii săi ani de domnie. Cu mai mult noroc, ei ar fi ajuns poate să reconstituie o hegemonie pontică, după modelul acestui mare dușman al romanilor”. 

În Vest, în Epir, o altă ramură a casei imperiale, Angelos, a fondat un Principat, Despotatul Epirului, care mai apoi a devenit Imperiul de Thessalonik din 1224.

Imperiul de Niceea își datora existența eforturilor lui Theodor Laskaris, ginere al unuia din ultimii împărați bizantini. Suveranul niceean i-a strâns în jurul său pe principalii refugiați din Constantinopol, inclusiv pe patriarhul ecumenic ce-i conferea legitimitate Curții sale. Până în 1222 la moartea sa, el a reușit să recupereze posesiunile asiatice, pierdute de Bizanț în favoarea francilor. Succesorul și ginerele său, Ioan Vatatzes, suveran și mai capabil decât predecesorul său, a recucerit de la latini toate teritoriile, cu excepția capitalei bizantine și a suburbiilor acesteia, oprind și dezvoltarea statului rival al familiei Angelos prin capturarea în 1246 a Thessalonikului. El a reformat administrația statului său și i-a ținut la distanță și pe turcii selgiucizi din Anatolia. În 1254 la moartea sa, posesiunile sale se întindeau din inima Asiei mici până în Thessalia. Era evident că Niceea va recupera în curând și Constantinopolul

În Balcani cel mai important factor de putere era, la începutul secolului al-XIII-lea, Țaratul Vlaho-Bulgar al Asăneștilor care dorea să-și extindă dominația asupra întregii Peninsule.”În noul context politic, evoluția raporturilor Imperiului Vlaho – Bulgar cu Imperiul Latin de Constantinopol și cu aliații săi, precum și cu statele grecești, constituite după 1204, și-a pus amprenta și asupra evoluției teritoriilor de la Dunărea de Jos”.

Imediat după cruciada a patra, statul bulgar a intrat în conflict cu Imperiul Latin nou constituit, datorită contestației acestuia din urmă asupra teritoriilor foste bizantine din Thracia și Thessalia, și pe care acum le stăpânea țarul bulgar.

Legăturile politice ale Imperiului Vlaho – Bulgar cu statul grec de Niceea reprezintă una dintre principalele componente ale politicii externe a acestuia în prima jumătate a secolului al-XIII-lea. Ele s-au fundamentat pe necesitatea coordonării acțiunilor politico – militare împotriva latinilor stabiliți la Constantinopol în 1204. Dar, ”consecință indiscutabilă a acțiunii cadrului internațional, alianța politico – militară vlaho – bulgaro – niceeană își înceta existența în momentul în care factorii determinanți dispăreau ei înșiși sau își modificau acțiunea”.

Lupta pentru anihilarea agresiunii latine și apoi acțiunile de substituire a acestora la Constantinopol au constituit liantul acestor relații în ciuda obiectivelor asemănătoare ale celor două părți.

Alianța vlaho – bulgaro – niceeană, realizată într-un cadru internațional ostil atât Niceei cât și Târnovei, a ridicat unele probleme importante cu privire la caracterul său.

Debutul relațiilor politice vlaho – bulgaro – niceene se situează în 1204-1205. Agresiunea cruciaților la adresa statului niceean, coroborată cu ostilitatea arătată de aceeiași Imperiului Vlaho – Bulgar au deschis calea colaborării între cele două state ostile latinilor. Artizanii săi au fost țarul vlaho – bulgar Ioniță Kaloianes (1197-1207) și primul împărat de la Niceea, Theodoros I Laskaris (1204-1222).

În Noiembrie 1204, la capătul unor anevoioase tratative, suveranul vlaho –bulgar accepta să intre sub obediența religioasă a Romei, act în urma căruia papa Inocențiu al–III–lea îi recunoștea titlul de”rege al Bulgariei și Blachiei”, mitropolitul de Târnovo, Vasile, fiind învestit arhiepiscop primat ”al întregii Bulgarii și Blachii”. ”Ca să justifice față de alți monarhi creștini trimiterea coroanei solicitate de Ioniță, înaltul pontif a găsit formula diplomatică: înrudirea Asăneștilor cu vechea dinastie (bulgară). Era în acest argument diplomatic, expresia unei poziții câștigate de forța politică ce se constituia și de care Ioniță a știut să se folosească, pentru a lega recunoașterea papei de tradiția militară și politică a primului Țarat Bulgar și a-și legitima astfel acțiunile întreprinse”.

În scrisoarea adresată lui Ioniță, papa sublinia însă și originea romană a acestuia: ”Dar noi am auzit că strămoșii tăi se trag din stirpea orașului nobil al Romei și tu îți ai noblețea sângelui tot de la ea”.

Prin acest act politic, papalitatea urmărea includerea Țaratului printre aliații și susținătorii Imperiului Latin de Constantinopol, dar lucrurile s-au petrecut însă cu totul invers, în urma ostilității declarate a autorităților latine față de puterea din Balcani. În plus, o altă putere catolică din zonă, Ungaria, era și ea ostilă suveranului de la Târnovo, întrucât își disputa cu acesta controlul asupra importantei zone strategice Belgrad – Branicevo.

Cronicarii bizantini relatează că, la început, vlaho – bulgarii au trimis solii de prietenie la Constantinopol, primind în schimb un răspuns ostil și amenințător, cu consecințe grave chiar pe termen scurt pentru Imperiul abia format pe malurile Bosforului. Din potențiali aliați, vlaho – bulgarii au devenit adversari declarați și ireconciliabili ai latinilor, plasându-se în tabăra adversă acestora.

Pe de altă parte, ostilitate a manifestat și o parte din aristocrația greacă de la Niceea, în special cea originară din Thracia, față de suveranii de la Târnovo, pentru expedițiile conduse de aceștia și anterioare anului 1204 care afectaseră serios domeniile acestei aristocrații. De la această facțiune a emanat un curent politic ostil alianței dintre Niceea și Târnovo, dar împăratul grec a ales să facă această alianță în condițiile ofensivei cruciate împotriva statului său ce părea de neoprit fără ajutor extern.

Practic, basileul a ales cel mai mic dintre cele două rele, alianța cu vechiul adversar al Bizanțului, încheiată prin 1205 – 1206, care a funcționat aproximativ un deceniu. Informații despre această alianță găsim și la cronicarii apuseni, contemporani evenimentelor, cum ar fi Geoffroy de Villehardouin, cronicarul celei de-a patra cruciade. Din informațiile cronicarului francez, primele despre această alianță, rezultă că, inițiativa realizării ei i-a revenit lui Theodoros I Laskaris, împăratul de la Niceea. El a ținut cont de ostilitatea ireconciliabilă a cruciaților la adresa vlaho – bulgarilor care făcea din ultimii un aliat sigur; cu alte cuvinte, dușmanul dușmanului meu e un potențial aliat.

Pe de altă parte, Imperiul de Niceea era înconjurat de vecini ostili în Asia Mică: Imperiul de Trapezunt, un concurent la moștenirea bizantină și cu care avea destule divergențe, și turcii selgiucizi care-i erau ostili.

În Peninsula Balcanică, Principatul Epirului era mult prea slab pentru a fi un posibil aliat, existând și cu acesta divergențe, dar de natură religioasă legate de stabilirea patriarhului ecumenic, Ioan X Kamateros, la Arta, între 1204 – 1206.

Probabil, acest complex de factori și ”acțiunea lor comună, îngemănată, a constituit elementul decisiv în formarea alianței”. Acest lucru ne conduce la concluzia că, împăratul de la Niceea era un excelent diplomat, el orientându-se spre cel mai puternic stat din Sud – Estul Europei la acea vreme, care și-a dovedit forța militară – beneficiind și de concursul puternicei cavalerii cumane de la Nord de Dunăre – în cele două decenii de lupte cu Imperiul Bizantin și cu cel cruciat. În plus, ”continuatori ai politicii pontice a împăraților Comneni, basileii Laskarizi de la Niceea au avut permanent în atenția lor și teritoriile de la Dunărea de Jos ca și înaintașii lor de la Constantinopol. În noua conjunctură politică și teritorială din regiune, predominante au fost însă legăturile comercial – economice și religioase, deși nici cele politice nu au lipsit”.

Chiar dacă era numai o alianță de conjunctură, având în vedere situația politică internațională din spațiul balcanic și micro – asiatic, ea își va dovedi foarte curând eficiența. Imperiul Vlaho – Bulgar și cel Niceean și-au coordonat acțiunile, acționând simultan după 1205 – 1206 și obligându-i pe latini să lupte pe două fronturi, cu consecințe catastrofale pe termen lung pentru Imperiul cruciat.

Dacă Teodor I Laskaris a fost inițiatorul acestei alianțe, în schimb ”catalizatorul său și, totodată, factorul ce i-a conferit consistență și durabilitate a fost politica ostilă a Imperiului Latin de Constantinopol la adresa celor două state”.

După bătălia de la Adrianopole din 15 Aprilie 1205 și capturarea împăratului Boudouin I și a unei mari părți a cavalerilor latini participanți la bătălie, latinii au fost în pericol de a fi aruncați din peninsula Balcanică. Zdrobitoarea înfrîngere aplicată de țarul de Tîrnovo împăratului latin de Constantinopol și susținătorilor săi, va anula orice veleități de mare putere ale Imperiului cruciat, care nu se va mai putea reface pe deplin niciodată.

A fost necesar transferul de trupe din Asia Mică în partea europeană a Imperiului și implicit abandonarea pozițiilor sale de pe coasta microasiatică, pentru a fi înlăturat pentru moment pericolul bulgar.

Chiar și așa raidurile vlaho-bulgaro-cumane în Thracia din anii următori, au pus mari probleme occidentalilor, însuși Constantinopolul fiind amenințat direct.

Doar personalitatea puternică a împăratului Henri I, energia și priceperea de care a dat dovadă în acțiunile militare pe care le-a întreprins, prezența flotei venețiene în strâmtori și intervențiile papei pe lângă țarii bulgari Ioniță Kaloianes și Boril, i-au determinat pe aceștia din urmă să nu întreprindă un atac susținut asupra Imperiului Latin.

La începutul anului 1207 Thracia este invadată de forțele țarului și Adrianopolul este supus asediului care rezistă însă. În urma plecării cumanilor, țarul ridică asediul, dar în toamnă el are din nou inițiativa atacînd Thracia și Macedonia.

Moartea lui Ioniță la asediul Thessalonikului în 8 Octombrie 1207, produsă în condiții obscure, punea capăt acțiunii vlaho-bulgaro-cumane, scoțînd din scenă pe cel mai periculos adversar al cruciaților de la Constantinopol.

Se presupune că urmașul lui Ioniță, Boril (1207-1218), a continuat legăturile cu Imperiul de Niceea, dar în 1211-1212 el încheie pace cu Ungaria, urmată la scurt timp de pacea cu Imperiul Latin de Constantinopol (1214).

Putem doar presupune că, în perioada luptelor cu latinii, alianța vlaho – bulgaro – niceeană a funcționat chiar și în timpul domniei țarului Boril, o confirmare a acestui lucru constituindu-l coordonarea acțiunilor diplomatice ale celor doi aliați, Theodor I Laskaris încheind și el pace cu latinii în Decembrie 1214, precedată de un tratat comercial cu Veneția, încheiat în Septembrie 1214.

Această pace între țarul Boril și latini a însemnat de fapt, încadrarea de facto a Țaratului Vlaho – Bulgar în alianța puterilor catolice, visul papalității încă din anii 1199 – 1204 care abia acum se realiza efectiv, după un deceniu de lupte.

Cu încetarea ostilităților statului vlaho-bulgar față de Imperiul Latin și cu încadrarea sa în alianța puterilor catolice, influența cruciadei și a papalității în Europa Sud-Estică atinge punctul culminant.

În noua conjunctură, determinată de încheierea păcii cu latinii a celor două imperii aliate, alianța lor va ocupa acum un rol secundar în politica lor externă și practic va rămâne fără obiect pentru o perioadă de timp.”În ansamblul lor însă, relațiile vlaho – bulgaro – niceene au continuat, se pare, să se mențină normale, cel puțin până la sfârșitul domniei lui Boril, situație reflectată, în primul rând, în planul legăturilor comerciale, în speță a circulației monetare”.

Acest lucru ne conduce la ideea că alianța a depășit faza sa inițială militară – ce avusese un caracter conjunctural –, ea fundamentându-se acum pe importante determinări de natură politică și economică, ce i-au sporit durabilitatea și stabilitatea.

2. Raportul de forțe din Balcani între 1218 – 1224

În Peninsula Balcanică în deceniile trei și patru ale secolului al-XIII-lea, se vor produce importante răsturnări de forțe, în prim – planul acestor schimbări situându-se ca principal protagonist statul Asăneștilor.

O dată cu urcarea pe tronul țarilor de la Tîrnovo a lui Ioan Assan al-II-lea (1218-1241), alinierea decisă a noului suveran la blocul puterilor catolice pînă în jurul anului 1230, marca sfîrșitul colaborării politico – militare vlaho – bulgaro – niceene.

În Peninsula Balcanică, o dată cu domnia lui Ioan Assan al-II-lea, Imperiul Vlaho – Bulgar cunoaște maxima sa afirmare politică și extindere teritorială, devenind principala putere în zonă și unul dintre protagoniștii disputei pentru substituirea latinilor la Constantinopol, fiind concurat de Imperiul de Niceea și de Imperiul de Thessalonik. ”Ioan Asan al-II-lea a știut mai mult decât Ioniță să se folosească de contradicțiile apărute în urma destrămării Imperiului Bizantin pentru a întări rolul statului în fruntea căruia se afla”.

Obiectivul personal al ambițiosului monarh era acela de a se substitui latinilor și de a întemeia un Imperiu Vlaho – Bulgar cu capitala la Constantinopol. În realizarea acestui obiectiv, țarul se vedea concurat de puternicul Imperiu de Niceea și de Imperiul de Thessalonik (după 1224 devenit mai puternic), care aveau același obiectiv principal în politica lor externă ca și Ioan Asan al-II-lea, respectiv substituirea latinilor și refacerea vechiului Imperiu Bizantin.

Numai că, concurența celor două state grecești și implicit rivalitatea și tensiunile dintre ele născute din această concurență, au ajutat Imperiul Vlaho – Bulgar și pe suveranul său, care a știut să le exploateze din punct de vedere al relațiilor externe și militare, dovedindu-se un bun diplomat și cunoscător al situației internaționale de fapt din spațiul balcanic și micro – asiatic. ”Profitând cu abilitate de divergențele dintre Imperiul de Niceea, Imperiul de Thessalonik și Imperiul Latin de Constantinopol, ultimul fiind în realitate doar obiect al disputei, ale căror interese se ciocneau în Peninsula Balcanică, continuând politica de colaborare cu puterile catolice, inaugurată de predecesorii săi, țarul de la Târnovo a căutat să-și realizeze propriile obiective, politice și teritoriale”.

După 1224, pe parcursul întregii domnii a lui Ioan Asan al -II- lea, obiectivul său suprem a marcat decisiv relațiile sale – cu evoluții oscilante și contradictorii – cu cele trei puteri concurente și aliații lor.

Probabil încă de la începutul domniei sale, țarul va abandona alianța cu Niceea, menținând bune raporturi cu Imperiul Latin și cu Ungaria, încadrându-se în alianța puterilor catolice până după 1230. ”În noua conjunctură politico – militară din Peninsula Balcanică, orientarea politicii externe a țarului vlaho – bulgar avea să înregistreze o modificare radicală, complet opusă celei promovate până în 1230”.

În deceniul trei al veacului al-XIII-lea, se produce un declin rapid și totodată ireversibil al Imperiului Latin, început încă după moartea împăratului Henri I în 1216 și ca urmare a loviturilor aplicate de Principatul Epirului – din 1224 devenit Imperiul de Thessalonik – aflat în plină expansiune spre Răsărit; urmare a acestei situații, raporturile internaționale în Sud – Estul Europei se modifică considerabil. O asemenea situație internațională complexă, precum și aspirațiile celor două imperii grecești la moștenirea bizantină nu l-au lăsat indiferent pe Ioan Asan al-II-lea, care a gestionat-o printr-o politică pragmatică și realistă, abilă dar și flexibilă în același timp, el văzându-și amenințate propriile interese și obiective politice. ”În noile condiții, concurența celor trei puteri care aspirau să preia succesiunea la Constantinopol și lupta dintre aceste forțe și cele sprijinitoare ale cruciadei au dominat relațiile internaționale în Sud – Estul Europei de-a lungul îndelungatei agonii a Imperiului Latin”.

În noua conjunctură, țarul de la Tîrnovo a recurs la anihilarea pericolului reprezentat de puterile concurente prin folosirea disensiunilor dintre ele. O abilă politică de alianțe, care s-a dovedit în unele cazuri a fi duplicitară, îmbinarea acesteia cu forța militară, utilizată în momentele favorabile, inclusiv împotriva aliaților, avea să-i permită țarului realizarea acestui obiectiv.

3. Relațiile Imperiului Vlaho – Bulgar cu Imperiul de Thessalonik

între 1226 – 1230

Tot în această perioadă de timp, un alt stat important din Peninsula Balcanică era Despotatul Epirului, care dorea reconstituirea Bizanțului în posesiunile sale din Răsăritul Europei.

Epirul nu participă la luptele dintre bulgari și latini din primul deceniu al veacului, ci se consolidează în vederea viitoarelor confruntări cu acești adversari.

La rândul său, despotul epirot dorea eliminarea stăpânirii latine din Balcani și încoronarea sa ca împărat la Constantinopol pentru a reface vechiul Imperiu Bizantin în folosul propriu.

Imperiul de Niceea constituit în Asia Mică, care era de fapt și cel mai important dușman al latinilor în această parte a lumii, dorea la rândul său să reconstituie vechiul Imperiu Bizantin și pentru aceasta plănuia și o debarcare în Balcani.

După câteva ciocniri militare cu împăratul latin, împăratul de la Niceea, înfrânt fiind, va cere pacea care va fi consfințită prin tratatul de la Nimphaion din 1214 și care va aduce o perioadă de acalmie în relațiile dintre cele două imperii.

Ultimul stat grecesc constituit în urma desființării Bizanțului, Imperiul de Trapezunt, aflat pe coasta asiatică a Mării Negre, nu va juca nici un rol în relațiile internaționale din Peninsula Balcanică din prima jumătate a secolului al-XIII-lea.

Nerecunoscând în Imperiul de Niceea pe urmașul de drept al tradiției Imperiului de Răsărit, Trapezuntul a încercat să-i conteste această poziție, dar va intra în curând sub controlul autorității sultanatului turc de Iconium.

“Anii ’20 au stat sub semnul aspirației comune a Imperiului Epirului, a Imperiului de Niceea și a Țaratului Bulgar în a obține moștenirea Constantinopolului“.

Are loc o adevărată cursă pentru vechea capitală între cele trei state, care au încercat să profite de slăbiciunile Imperiului Latin și, mai ales, de faptul că pe tronul acestuia s-au perindat în această perioadă suverani incapabili, slabe personalități.

La sfârșitul anului 1224, Theodor I Angelos Ducas, principele Epirului (1215-1230), cucerește Thessalonicul de la latini și se proclamă împărat, anunțându-și astfel intenția recuceririi Constantinopolului și a refacerii unității vechiului Imperiu pe cont propriu.

Ioan Asan al-II-lea a folosit pentru sine disensiunile și tensiunile existente între statele grecești. El a recurs mai întâi la anihilarea pe cale diplomatică a concurenței și pericolului pe care-l reprezentau cele două state grecești mai importante, fiind în imposibilitate de a lupta cu ele pe două fronturi.

La început, țarul vlaho – bulgar a încheiat o alianță cu Theodoros I Anghelos Dukas (1215 – 1230) împăratul de la Thessalonik, dar acest lucru fără a părăsi oficial tabăra catolică. Cronicari bizantini relatează despre această alianță, încheiată probabil între 1226 – 1230. Posibil, prin această alianță, cei doi suverani și-au recunoscut reciproc achizițiile teritoriale făcute, delimitându-și zonele de influență în Peninsula Balcanică, cu atât mai mult cu cât, recent, împăratul de Thessalonik tocmai îi smulsese lui Ioan III Vatatzes Dukas (1222 – 1254) – împăratul de la Niceea – Adrianopolul și coasta Thraciei, ceea ce însemna eliminarea temporară a prezenței niceene din Peninsula Balcanică (1226).

Prin această alianță, țarul de la Târnovo obținea un dublu succes diplomatic: ”devenea unul din beneficiarii eliminării, chiar dacă numai temporare, a Imperiului de Niceea de pe scena politică a Peninsulei Balcanice de către Imperiul de Thessalonik și, asigurat din Sud de alianța cu basileul Theodoros I, Ioan Asan al-II-lea și-a consolidat pozițiile deținute la Constantinopol, unde baronii latini amenințați de expansiunea Imperiului de Thessalonik, s-au văzut astfel siliți să-i accepte alianța și protecția oferite”.

Alianța reprezintă un prim element al noii orientări a lui Ioan Asan al-II-lea. Ea este ”o primă deviere de la politica de colaborare cu lumea catolică, consecvent promovată până atunci de Ioan Asan al-II-lea, o primă fisură survenită între statul Asăneștilor și blocul catolic”.

Astfel, țarul vroia să se insinueze prin mijloace pașnice la conducerea Imperiului Latin, dar acest lucru a intrat în contradicție cu politica promovată de aliatul său, care urmărea restaurarea în avantajul său a Imperiului Bizantin.

Împăratul de la Thessalonic, îi va salva pe latini în 1226 de la o posibilă ocupare de către Imperiul de Niceea, prin respingerea încercării lui Ioan III Vatatzes de a ocupa Adrianopolul și coasta thracă.

Conform cronicarilor bizantini, tensiunile create între cei doi aliați, cel vlaho – bulgar și cel thessalonikian, au dus la declanșarea ostilităților de către împăratul de la Thessalonik, acest lucru fiind o reacție a suveranului grec la politica duplicitară a aliatului său.

Confruntarea decisivă a avut loc la 9 Martie 1230 pe câmpia de la Klokotnitza pe malul Hebrosului (Mariței). Forțele împăratului de Thessalonik au suferit un dezastru militar complet în fața celor formate din vlahi, bulgari și cumani, Ioan Asan al-II-lea impunându-și hegemonia în regiune, în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. Theodor I e luat prizonier și orbit, iar Imperiul de Thessalonik a dispărut ca mare putere din geografia politică a Peninsulei Balcanice, cea mai mare parte a teritoriilor sale fiind preluate de Țaratul Vlaho – Bulgar: ”toți i s-au supus fără vărsare de sânge și ajung sub stăpânirea lui Adrianopolul și îndată după acesta Didymotheikon, apoi Boleron, Serrai, Pelagonia și Prilapos și împrejurimile. A năvălit și în Vlahia Mare, a cucerit Elbanon și a făcut prădăciuni până în Illyricum”. Se punea astfel capăt scurtei ascensiuni a statului epirot.

Imperiul Vlaho – Bulgar înregistra maxima sa expansiune teritorială, ocupând un teritoriu vast între Marea Adriatică, Marea Egee și Marea Neagră. Țarul vlaho – bulgar devenea arbitrul scenei politice din Peninsula Balcanică, în urma victoriei de la Klokotnitza și a autorității câștigate de acesta la Constantinopol.

Alianța vlaho – bulgaro – thessalonikiană a avut un evident caracter conjunctural. Pentru Ioan Asan al-II-lea ”ea a însemnat atât modalitatea de anihilare temporară a concurenței unuia dintre statele grecești, în cazul de față a Imperiului de Thessalonik, pe care nu a ezitat să-l submineze prin colaborarea cu adversarii acestuia, latinii, și apoi să-l elimine cu brutalitate de pe scena politică la momentul potrivit, cât și un factor de presiune la adresa autorităților de la Constantinopol cărora le-a impus alianța și protecția”.

Victoria de la Klokotnitza, Ioan Asan al-II-lea consacra stăpânirea lui Ioan Asan al-II-lea asupra teritoriilor grecești, dar și dorința sa de a ocupa tronul basileilor din Bizanț: ”Imensul prestigiu și spor de putere pe care marea sa victorie i le-au adus, au mărit veleitățile imperiale ale suveranului vlaho – bulgar. Ele își găseau concretizarea în titlul imperial, cel de ”împărat al bulgarilor și al grecilor”, adoptat de Ioan Asan al-II-lea imediat după Klokotnitza”.

La o analiză mai atentă se poate observa că beneficiarul pe termen scurt al succesului de la Klokotnitza a fost Ioan Asan al-II-lea, însă pe termen lung beneficiarul a fost Imperiul de Niceea. Paradoxal, succesul l-a îndepărtat pe Ioan Asan al-II-lea de țelul său suprem, și anume dominația asupra Constantinopolului, întrucât latinii, susținuți de papa Grigore al-IX-lea și temându-se de consecințele acțiunilor lor politice, au rupt alianța și au renunțat la protecția oferite de țar. În consecință, după 1230, suveranul vlaho – bulgar a abandonat blocul puterilor catolice, orientându-se spre alianța cu țările ortodoxe.

La cererea papei, împotriva țarului a fost îndreptată Ungaria, probabil între 1230 – 1233. Conflictul s-a desfășurat în două etape: între 1230 – 1231/1232 regatul maghiar recucerește regiunea Belgrad – Branicevo, iar în a doua etapă, după un atac eșuat asupra Vidinului, Ungaria a constituit Banatul de Severin, în Nord – Vestul Țaratului Vlaho – Bulgar.

4. Țaratul Vlaho – Bulgar între alianța cu Imperiul de Niceea

și cea cu puterile catolice 1234/1235 – 1241

Între 1232 – 1234 Mihail II Angelos Ducas pune bazele despotatului Epirului, cu capitala la Arta, desprins din Imperiul de Thessalonic; restul teritoriilor lui Theodoros I se constituie într-un Principat la Thessalonic sub conducerea lui Manuel Angelos Ducas, care primește titlul de despot de la Ioan III Vatatzes, aceasta fiind o recunoaștere a rolului de mare putere jucat de Imperiul Niceean în Peninsula Balcanică în acel moment.

În noua conjunctură politică din regiune, împăratul de Niceea intervine și vasalizează Principatul Thessalonikului între 1232 – 1234, pentru ca în anul următor, în urma unei incisive campanii maritime să smulgă cruciaților și Veneției principalele poziții de pe coasta thracă a Propontidei (Marea Marmara), respectiv Gallipoli, Sestos și întreg Chersonesul thracic. Acest succes îi permitea basileului să controleze accesul în strâmtori și în Propontida.

Având în vedere noile evoluții politice în regiune, noua orientare politică a Imperiului Vlaho – Bulgar a deschis calea reluării colaborării politice și militare cu Imperiul de Niceea. Astfel, la sfârșitul lui 1234 sau începutul anului următor, la Gallipoli, se încheie un tratat de alianță politico – militară antilatină între țarul de la Târnovo și basileul niceean, întărit prin căsătoria fiului și succesorului basileului, Theodoros Laskaris, cu fiica țarului vlaho – bulgar, Elena. ”Actul din 1234 – 1235 a însemnat, în esența lui, revigorarea vechii alianțe vlaho – bulgaro – niceene din deceniile unu și doi ale veacului al-XIII-lea. Ea urma însă să acționeze într-un context politic complet schimbat, favorabil aliaților aflați în ofensivă, ceea ce a făcut ca și obiectivele sale să fie complet diferite”.

A fost practic o acceptare din partea basileului niceean a tratatului de alianță în condițiile cerute de suveranul vlaho – bulgar, fiind și o recunoaștere a poziției dominante a Țaratului în Peninsula Balcanică. Pe de altă parte, împăratul de la Niceea era conștient de forța militară a vlaho – bulgarilor aliați cu cumanii nord – dunăreni și de faptul că nici o viitoare acțiune politico – militară niceeană în regiune nu se va putea desfășura fără concursul puternicului aliat.

Ioan Asan al-II-lea a renunțat și el prin această alianță la o parte a obiectivelor sale de politică externă, dar a obținut în schimb alte câștiguri. Astfel, el obținea sprijinul militar al Niceei în viitoarele confruntări cu latinii, obținea autocefalia Bisericii Târnovei și ridicarea sa la rang de Patriarhie în 1235, iar în spațiul danubiano – pontic, ce ținea tot de Țaratul Vlaho – Bulgar, a constituit Mitropolia de Vicina, dependentă direct de Patriarhia Ecumenică (1234/1235 – 1240).

Alianța se materializează repede în toamna anului 1235 când încep confruntările militare: forțele combinate bulgaro – vlaho – cumano – niceene asediază pe uscat și pe mare Constantinopolul. Orașul rezistă însă, iar apropierea iernii îi determină pe atacatori să ridice asediul; capitala latină a scăpat de posibilitatea unei ocupații, dar aceasta nu a însemnat însă și eliminarea primejdiei la adresa Imperiului cruciat. În anul următor aliații reiau asediul capitalei, iar de data aceasta Constantinopolul este salvat de intervenția flotelor venețiene și genoveze, care dispersează forțele navale niceene, dar și datorită divergențelor politice apărute în cursul asediului între Niceea și Târnovo.

Încă în cursul aceluiași an țarul reia tratativele cu papalitatea pentru revenirea în tabăra catolică, această tendință accentuându-se în cursul anului următor.

În Martie 1237 a murit împăratul latin Jeanne de Brienne și țarul aspiră din nou să acceadă la conducerea Imperiului Latin cu concursul papalității. Presiunile politice și militare ale blocului catolic și teama față de întărirea excesivă a Imperiului de Niceea, l-a determinat pe Ioan Asan al-II-lea să rupă alianța cu basileul Ioan III Vatatzes Dukas la începutul anului 1237, “și se alătură adversarilor acestuia pentru a lichida stăpânirea lui Ioan III Vatatzes în Thracia”.

Țarul intervine direct în problemele interne ale Despotatului de Thessalonik, ajutându-l pe fostul împărat Theodoros I Angelos Dukas și pe fiul acestuia, Ioan, să-l înlăture pe despotul Manuel I Angelos Dukas, care era vasal al împăratului niceean, să reocupe tronul pierdut.

Înșelat însă în aspirațiile sale și de promisiunile latinilor, țarul întrerupe tratativele cu papalitatea la începutul anului 1238 și restabilește vechea alianță antilatină cu Ioan III Vatatze Dukas. Este declarat schismatic de papa Grigore al-IX-lea care îi cere totodată regelui maghiar Bela al-IV-lea să intervină.

Amenințat de cruciada regatului ungar și de forțele ce urmau să vină din Apusul Europei în frunte cu noul împărat latin de Constantinopol, Boudouin al-II-lea, țarul cedează din nou – pentru a câta oară! – revenind în tabăra catolică.

În consecință, în 1239, el inițiază o nouă campanie vlaho – bulgaro – cumană împotriva teritoriilor stăpânite de Niceea în Peninsula Balcanică. Țarul facilitează și trecerea forțelor cruciate prin teritoriile sale în 1239 – 1240, iar în replică basileul îl sprijină pe fostul despot Manuel I în acțiunea acestuia de a-și relua tronul la Thessalonik, fără succes însă.

În campania din Thracia, în timp ce forțele vlaho – bulgaro – cumane asediau cetatea Tzuroulos, țarului îi parvine știrea cu privire la moartea soției sale, a fiului său și a patriarhului. El pune capăt campaniei antiniceene, împăcându-se cu basileul și aliindu-se cu împăratul german Friedrich II de Hohenstaufen.

„Noul curs imprimat de Ioan Asan al-II-lea politicii externe a statului său, în 1239 – 1240, însemna opțiunea definitivă a Imperiului Vlaho – Bulgar, după numeroase ezitări, pentru ortodoxie”.

Politica externă din această perioadă și lipsa de coerență, claritate și fermitate a lui Ioan Asan al-II-lea în a doua parte a domniei sale, s-a materializat în oscilarea sa într-un scurt interval de timp între puterile catolice și cele ortodoxe; ”derularea evenimentelor între 1234/1235 și 1240 și evoluția raporturilor cu Niceea, confirmă faptul că, pentru țarul vlaho – bulgar, alianța cu Ioan III Vatatzes Dukas a avut același caracter și aceleași scopuri ca și cea dintre 1226 – 1230 cu basileul de la Thessalonik”.

Oscilarea politicii externe a vlaho – bulgarilor ascundea în ea ”în ultimă instanță, un semn de slăbiciune a statului, conserva în ea însăși germenii decăderii acestuia”.

În deceniile cinci și șase ale veacului, Imperiul Latin aproape că nu va mai juca nici un rol politic în Peninsula Balcanică. Acum, statele care se vor lupta pentru a deține supremația în zonă vor fi Imperiul de Niceea și Despotatul Epirului.

Deși era mai mic din punct de vedere teritorial decât statul grec din Asia Mică, Principatul epirot a dus lupte susținute pentru a-și recupera pozițiile pierdute în favoarea Niceei și pentru a se emancipa de sub suzeranitatea acesteia.

Astfel, în 1240 forțe niceene sprijină, fără succes, pe despotul Manuel Angelos Ducas să recucerească Thessalonicul de la fratele său Theodor I Angelos Ducas și fiul acestuia Ioan, care fuseseră restaurați la putere de țarul bulgar și reluaseră însemnele puterii supreme.

În următoarele două decenii, Niceea va duce o ofensivă susținută pentru recucerirea pozițiilor pierdute în partea europeană a vechiului Bizanț.

5. Considerații privind relațiile diplomatice vlaho – bulgaro – niceene

între 1205 – 1261

Ostilitatea cruciaților stabiliți în Bizanț la 1204 la adresa Imperiului Vlaho – Bulgar și a Imperiului de Niceea a determinat încheierea în 1205 – 1206 a unei alianțe între cele două state, care și-a dovedit eficiența în timpul conflictelor cu latinii, între 1206 și 1212/1214. Ulterior, încheierea păcii cu latinii în 1211/1212 – 1214 a lăsat această alianță fără obiect.

Începutul colaborării vlaho – bulgaro – niceene a fost determinat de necesități militare, anihilarea agresiunii latine, dar în timp această alianță se va consolida pe măsura derulării ostilităților împotriva Imperiului cruciat. Inițiatorul ei a fost împăratul de Niceea care nu putea face față atacurilor cruciate, vlaho – bulgaro – cumanii fiind principala forță militară a acestei alianțe.

Însă, ceea ce a conferit consistență și durabilitate acesteia a fost politica ostilă, aproape inconștientă a autorităților de la Constantinopol. Încheierea păcii cu Imperiul Latin de către ambele state și încadrarea vlaho – bulgarilor în blocul catolic, lăsa alianța fără importanță, dar totuși, relațiile normale dintre Niceea și Târnovo persistă până în 1218, la sfârșitul domniei lui Boril.

O dată cu urcarea pe tronul țarilor a lui Ioan Asan al-II-lea, acesta se angajează ferm în tabăra catolică, abandonând pentru un deceniu și jumătate alianța cu Niceea. El urmărea instalarea sa pașnică la conducerea Imperiului Latin de Constantinopol, prin constituirea unui Imperiu Vlaho – Bulgar de tradiție bizantină pe Bosfor. Această politică venea însă în contradicție cu cea a suveranilor de la Niceea și Thessalonik, ce urmăreau restaurarea Bizanțului în folosul propriu.

În această situație, țarul de Târnovo ”a căutat să anihileze concurența celor două state grecești folosindu-se de divergențele dintre ele generate de obiectivele antagoniste ale politicii lor externe”.

Alianța conjuncturală a lui Ioan Asan al-II-lea cu Imperiul de Thessalonik a servit anihilării concurenței acestuia, a servit și la eliminarea chiar dacă numai temporară a Niceei din Peninsula Balcanică, precum și ca factor de presiune politică la adresa latinilor din Constantinopol, obligați de evenimente să accepte protecția oferită de țarul bulgar.

Obiectivele concurente de politică externă, dar și promovarea alianței cu latinii, o politică externă duplicitară a lui Ioan Asan al-II-lea, i-au adus în curând în conflict pe cei doi foști aliați. După dezastrul de la Klokotnitza din 1230, Imperiul de Thessalonik e eliminat din rândul puterilor din regiune, Imperiul Vlaho – Bulgar devenind hegemonul Peninsulei Balcanice.

În urma succesului vlaho – bulgar, autoritățile latine temătoare, susținute de papă, au renunțat la alianța și protecția țarului, paradoxal Klokotnitza îndepărtându-l pe Ioan Asan al-II-lea de obiectivul său suprem. Înșelat, țarul abandonează tabăra catolică și reia după 1230 vechea alianță cu Niceea: ”caracterul și obiectivele sale nu diferă însă de cele ale alianței cu Imperiul de Thessalonik dintre 1226 – 1230”.

Între 1234 – 1235 însă, țarul a promovat o politică externă incoerentă și oscilantă între lumea catolică și cea ortodoxă, acest lucru ascunzând germenii decăderii statului său. Această politică a luat sfârșit în 1240 când suveranul vlaho – bulgar s-a aliniat definitiv în tabăra ortodoxă. Deși a abandonat obiectivul său suprem de politică externă, el a câștigat îndeosebi în plan religios – ceea ce nu era puțin lucru la acea vreme – prin obținerea autocefaliei Bisericii de la Târnovo și ridicarea sa la rangul de Patriarhie în 1235, precum și prin constituirea Mitropoliei de Vicina, aflată în dependență directă de Patriarhia Ecumenică (1234/1235 – 1240), toate acestea fiind recunoscute de Niceea. ”Pentru a-și menține pozițiile câștigate în zonă, Patriarhia Ecumenică s-a arătat dispusă la concesii acceptând ridicarea în rang a Bisericii Bulgare. În 1235, aceasta era ridicată la rangul de Patriarhie, cu reședința la Târnovo. În planul relațiilor internaționale, actul reprezenta o recunoaștere incontestabilă a locului și rolului Imperiului Vlaho – Bulgar, în spațiul Sud – Est european”.

Moartea lui Ioan Asan al-II-lea în 1241 în același timp cu marea invazie mongolă și cu vasalizarea de către aceștia a Imperiului Asăneștilor, a aruncat acest stat într-o anarhie politică internă, amplificată de tendințele centrifuge ale facțiunilor aristocratice bulgare, ce se vor angaja în susținerea succesorilor minori ai țarului decedat.

Profitând de această situație, împărații de Niceea și-au reluat teritoriile pierdute de la Sud de Munții Balcani. ”Ca rezultat al disoluției sale teritoriale și a crizei politice interne, statul Asăneștilor, bulgarizat după stingerea dinastiei vlaho – bulgare în 1257, devenea o putere de rang secundar”.

Capitolul IV: Restauratio Imperii

1. Condițiile favorabile ale realizării restaurației

La sfârșitul anului 1241 se încheie tratatul dintre Ioan III Vatatzes și Ioan Angelos Ducas prin care ultimul renunță la însemnele puterii imperiale, primind în schimb, titlul de despot de la basileul niceean; acest lucru a însemnat practic sfârșitul Imperiului de Thessalonic, dar și începutul procesului de substituire a vechiului stat bizantin de către Imperiul de Niceea în folosul său.

Tot în 1241 moare țarul Ioan Asan al-II-lea. Pe plan extern, Imperiul Vlaho – Bulgar este lovit și el de marea invazie mongolă din 1241 – 1242, atât la dus cât și la întoarcerea corpului expediționar mongol de sub conducerea prințului Qadan. Cu acest prilej au fost cucerite capitala Târnovo și Chilia, țaratul fiind transformat fără menajamente într-un stat vasal mongolilor în 1242.

În planul intern al statului vlaho – bulgar, tendințele centrifuge ale facțiunilor nobiliare se vor manifesta acum, angajându-se în lupta pentru succesiune la tronul țarului dispărut, susținându-i pe succesorii săi minori. Acum începe ”o criză politică și de disoluție teritorială ireversibilă”.

Pe tronul de la Târnovo se succed fiii minori ai lui Ioan Asan al-II-lea, Căliman I (1241 – 1246) și Mihail I Asan (1246 – 1256). De această situație profită împăratul de Niceea care reia în 1242 ofensiva în Balcani: ocupă Despotatul Thessalonikului și cucerește Thracia până la Hebrus și Macedonia până la Axios.

Apoi, câțiva ani mai târziu, în 1246, are loc campania împăratului grec în Balcani soldată cu ocuparea unui teritoriu ce cuprindea cea mai mare parte a Thraciei și Macedoniei, teritorii smulse țarului bulgar Mihail I, care era minor.

Practic, alianța dintre cele două mari puteri ortodoxe nu a durat decât câțiva ani, adică atât cât i-a trebuit Imperiului din Asia Mică să se consolideze și să profite de dispariția țarului bulgar Ioan Asan al-II-lea pentru a debarca în Balcani.

La sfârșitul anului 1252 are loc din nou o campanie victorioasă a lui Ioan III Vatatzes în Europa, contra despotului Epirului, Mihail II Angelos, care la instigația unchiului său, Theodor I, ocupase unele cetăți niceene din Macedonia. Înfrânt, Mihail II cedează basileului niceean cetățile cucerite, importante fortificații din Macedonia occidentală și cetatea albaneză Kroja.

Aceste modificări teritoriale rămân în vigoare până în 1254, la moartea lui Ioan III Vatatzes Dukas când, profitând de dispariția basileului, Mihail I Asan, celălalt mare rival al niceenilor în Peninsulă, trece la contraofensivă și recucerește teritoriile pierdute și deținute de tatăl său la Sud de Balcani.

Noul împărat de Niceea, Theodoros II Laskaris (1254 – 1258) intervine însă, restabilind situația în favoarea Niceei, la capătul a două campanii succesive, în primăvara lui 1255 și primăvara lui 1256. Hotarul din Peninsula Balcanică dintre cele două imperii era restabilit prin pacea impusă lui Mihail I Asan și negociată de socrul său, cneazul rus Rostislav, niceenii obținând în plus și importanta fortăreață Tzepaina; pacea dintre cele două părți restabilește granița bulgaro-niceeană de la sfârșitul domniei lui Ioan III Vatatzes. Pacea a fost întărită în anii următori prin căsătoria noului țar de la Târnovo, Konstantin Tikh (1257 – 1277) cu Irina Laskaris, fiica basileului niceean.

În politica internă a Țaratului, între 1257 – 1263, s-a desfășurat un conflict civil care-l opunea pe noul țar pretendentului Mitzo Asan, ginerele lui Ioan Asan al-II-lea; Mitzo Asan a ocupat pentru o scurtă perioadă de timp tronul după asasinarea lui Căliman al-II-lea (1256 – 1257) pe timpul căruia își asumase puterea deplină. Se proclamă apoi despot la Messembria, menținându-se aici până în 1263 și fiind sprijinit de autoritățile niceene. Acestea au intervenit în problemele interne ale Târnovei, sprijinind ambele părți până la sfârșitul conflictului. În replică, Konstantin Tikh se va angaja după 1263 în tabăra ostilă Constantinopolului.

După 1257, la stingerea dinastiei Asăneștilor, Imperiul Vlaho – Bulgar se transformă într-un stat eminamente bulgar, iar acest proces de bulgarizare este sesizabil încă din a doua parte a domniei lui Ioan Asan al-II-lea, după 1230.

În acest timp, împăratul latin Boudouin al-II-lea își petrecea timpul în Vestul Europei, în căutarea unui aliat puternic pentru tronul său șubred. Pentru a scoate în evidență situația sa disperată din punct de vedere financiar, poate ar fi bine să amintim remarca unui autor care ne spune că: ”el cedase deja cele mai prețioase piese din vechea colecție bizantină de relicve lui Ludovic cel Sfânt pentru a face rost de niște bani. Plătea cheltuielile de la Curte vânzând plumbul de pe acoperișurile palatelor negustorilor italieni, iar pentru călătoriile în străinătate își amanetase pe fiul și moștenitorul său venețienilor. Dacă nu interveneau prietenii săi ca să-l salveze, Imperiul s-ar fi prăbușit în câțiva ani”.

Un prinț nelegitim din familia Angelos, Mihail al-II-lea, era despot al Epirului peste regiunile cuprinse între golful Corint și munții albanezi. El era dispus a găsi aliați în rândul francilor ce ar fi putut să-l ajute în lupta împotriva niceenilor. Printre aceștia erau seniorii greci, franci și italieni de la Sud de Epir, din Thessalia, din Ducatul Atenei sau Principatul de Achaia, alături de un important aliat din Sudul Italiei, regele Siciliei. Cei mai importanți erau principele de Achaia și regele Siciliei. Primul făcea parte din familia Villehardouin sub conducerea căreia ”Peloponesul a atins un grad mai înalt de prosperitate decât avusese vreodată în istorie, iar Guillaume, care se născuse aici și vorbea ca primă limbă greaca, avea unele speranțe să creeze un stat integrat greco – franc, care să se întindă dincolo de Pelopones, în Grecia nordică, eventual chiar până la Thessaloonik”. El se bucura de popularitate în rândul supușilor săi greci, cu toată lipsa de tact a baronilor lui, iar ierarhii latini aduși aici erau adevărați ghimpi pentru susceptibila biserică ortodoxă.

Împăratul latin era formal suzeranul principelui de Achaia, dar de fapt acesta îi plătea o subvenție anuală. Exista bănuiala că și principele de Achaia dorea să pună mâna pe Imperiul Latin, în orice caz fiind gata oricând să participe la lupta împotriva niceenilor.

Pe de altă parte, regele Siciliei, Manfred, era interesat în această alianță pentru a face un pas dincolo de Adriatica, prin stăpânirea acolo a unor teritorii, evident ca un preț al ajutorului său dat Epirului. El a ocupat câteva puncte strategice pe coasta Epirului, iar căsătoria sa cu fiica Despotului avea să-i legitimeze poziția.

2. Planuri de restaurare a Bizanțului și acțiunea ofensivă a Niceei

Grecii își doreau să se reunească în Imperiul ortodox renăscut, care le-ar fi redat mândria, chiar dacă acest lucru le-ar fi micșorat veniturile. În plus, o dată cu recucerirea greacă, s-ar fi reînnodat șirul de patriarhi schismatici pe care francii nu fuseseră în stare să-l curme.

Succesul militar temporar al grecilor este dublat de unul diplomatic pentru că, în septembrie 1256, se încheie un tratat între Theodor II și Mihail II Angelos, prin care despotul epirot “este obligat să recunoască suzeranitatea niceeană și pierderea unor importante poziții strategice din Macedonia occidentală și de pe coasta Dalmației, printre care și portul Dyrrachion”.

Alianța condusă de Mihail al Epirului s-a organizat la sfârșitul deceniului șase al veacului al-XIII-lea. El a profitat de moartea capabilului împărat de Niceea, Ioan Vatatzes, și de faptul că fiul acestuia, Theodor Laskaris, era un suveran prea sigur de sine și lipsit de înțelepciune, care și-a îndepărtat biserica prin dogmatism și nobilimea prin tiranie.

Când Theodor s-a angajat într-un război cu vlaho – bulgarii, Despotul Epirului rupe pacea cu niceenii și ocupă cea mai mare parte a Macedoniei și portul Dyrrachion, acesta din urmă cedat ginerelui său, Manfred, regele Siciliei.

Cu toate acestea, împăratul grec de la Niceea era destul de puternic pentru a face față coaliției latino-epiro-siciliene; ca replică, după încheierea păcii cu bulgarii, el l-a trimis pe generalul Mihail Paleologul în fruntea unei armate să invadeze Epirul, acesta reușind doar cucerirea marelui port Durazzo. Împăratul a murit însă în 1258 după ce-l disgrațiase pe general, lăsând tronul fiului său minor – de numai șase ani – Ioan al-IV-lea Laskaris Vatatzes.

Aliații Despotului, principele de Achaia și regele Siciliei, ginerii săi, s-au alăturat alianței acestuia pentru a împiedica pe niceeni să ocupe Imperiul Latin, dar și-au rotunjit și propriile lor posesiuni, în dezavantajul lui, nici unul nedorind cu adevărat să-l sprijine. Despotul s-a gândit probabil că nici un efort nu era prea mare – chiar și cedarea de teritorii – în schimbul cuceririi Constantinopolului și a zonei estice a vechiului Imperiu în folosul propriu.

Alianța a intrat la scurt timp în acțiune, atunci când împăratul minor al Niceei avea nevoie de un regent. Acesta a fost desemnat de către patriarh în persoana generalului Mihail Paleologul pe care l-a și încoronat drept coîmpărat alături de împăratul minor Ioan. Acesta a fost însă orbit din ordinul lui Mihail la împlinirea vârstei de 10 ani, devenind astfel incapabil să conducă. ”Modul lipsit de scrupule în care s-a suit pe tron, cruzimea și necredința față de tânărul său coleg au pătat pentru totdeauna reputația lui Mihail Paleolog. Totuși, o dată ce și-a asigurat puterea supremă, s-a arătat un conducător drept și energic, necruțător cu el însuși și generos cu dușmanii săi”. S-a preocupat de bunăstarea Imperiului său, iar inamicii și-au dat repede seama că au de-a face cu un dușman inflexibil și tenace.

Despotul Epirului a invadat Macedonia, fiind bine primit de populația greacă și, temându-se de un contraatac din partea basileului a apelat la ginerii și aliații săi.

Basileul nu dorea să se lanseze într-o campanie dificilă la scurt timp de la urcarea sa pe tron, destul de dubioasă de altfel. De aceea, el a făcut demersuri diplomatice pentru a-l desparte pe principele Epirului de aliații săi. A trimis soli în Achaia și Sicilia, cu misiunea de a face mici concesii teritoriale, dar cei doi suverani au răspuns negativ ofertelor niceene, sperând să obțină mai mult în urma unui război.

Mihail a trimis o solie chiar și la Roma, dând de înțeles papei că va lupta pentru reunirea bisericilor dacă acesta va opri războiul; nu a primit însă nici un răspuns. ”Eșecul tentativei împăratului Mihail de a dezbina alianța dușmanilor săi nu i-a provocat vreo disperare exagerată”. În schimb, împăratul Boudouin i-a oferit pacea în contra unor concesiuni teritoriale, dar trimisul său a fost ridiculizat.

În consecință, sebastocratorul Ioan Paleolog, fratele împăratului, a fost trimis în Vest cu armata ce a putut fi strânsă în grabă, formată din miliții grecești, călăreți mercenari slavi și turci, precum și câțiva cavaleri mercenari occidentali.

În primăvara anului 1259 această armată a pătruns în Macedonia în marș rapid și a învins armata Epirului luată prin surprindere, cucerind apoi Ohrida și fortărețele învecinate. Despotul s-a retras în Epir în așteptarea aliaților săi. Aceștia, s-au grăbit să-i vină în ajutor, seniorii franci din Grecia cu contingentele sub comanda principelui de Achaia, precum și un contingent sicilian trimis de regele Manfred. Armata combinată s-a reunit în Thessalia cu contingente ale vlahilor, deplasându-se apoi spre Nord.

Cele două armate rivale s-au întâlnit pe câmpia de la Pelagonia, lângă orașul Monastir, în toamna anului 1259. Ioan Paleolog primise instrucțiuni de la împărat să evite o ciocnire frontală datorită numărului adversarilor și să încerce să dezbine pe aliați prin mijloace diplomatice, ceea ce a și reușit. În ajunul bătăliei a izbucnit o ceartă între trupele Epirului și cele ale Achaei, primele retrăgându-se, probabil și cu complicitatea niceenilor.

În dimineața bătăliei de la Pelagonia niceenii i-au atacat pe francii rămași singuri fără aliații lor greci și care nu au mai avut timp să se regrupeze; mulți dintre ei au fost capturați, printre care și principele de Achaia împreună cu mulți seniori de seamă, dar și mai mulți au fost uciși, succesul militar niceean fiind complet.

Trebuie spus că bătălia de la Pelagonia a fost un eveniment decisiv în istoria Orientului Apropiat. Ea a dus inevitabil la recucerirea Constantinopolului și deci la sfârșitul existenței Imperiului Latin. Totodată, bătălia a marcat și începutul campaniei de recuperare a Greciei de către bizantini. Această reunificare a fost făcută de împăratul Niceei și nu de către Despotul Epirului care făurise planuri și făcuse destule eforturi în acest sens în ultimii ani.

După Pelagonia a devenit limpede primejdia ce amenința Constantinopolul. Împăratul latin Boudouin a lansat un apel disperat după ajutor papei și regelui Manfred al Siciliei – unul din cei mai puternici suverani europeni ai momentului. Aceștia erau însă rivali și nici unul nu a răspuns la apel. Tot ce a putut face Boudouin a fost să încheie un armistițiu de un an cu Niceea, în August 1260, pe care, evident, fiecare parte era gata să-l încalce într-o împrejurare favorabilă.

Rezultatul acestei bătălii a fost implantarea și mai solidă a Niceei în Balcani.

3. Recucerirea Constantinopolului și refacerea parțială a Bizanțului

În acest moment, statul grec din Asia Mică a reușit să refacă în mare măsură cadrul teritorial al fostului Imperiu Bizantin și doar capitala mai lipsea pentru a reface stăpânirea acestuia.

La începutul anului 1261 Niceea se întărește încheind un tratat cu genovezii, acordându-le acestora largi privilegii pe cuprinsul întregului Imperiu, în schimbul ajutorului militar pentru recucerirea Constantinopolului. Genova a răspuns favorabil solicitării grecilor și datorită faptului că, recent, suferise o înfrângere în apele siriene din partea Veneției, aliata tradițională a Imperiului Latin.

În Iulie 1261, basileul l-a trimis pe generalul său Alexie Strategopoulos în fruntea unei mici armate cu misiunea de a înnăbuși unele tulburări apărute la granița cu bulgarii și pentru a face o demonstrație de forță în fața zidurilor Constantinopolului. Apropiindu-se de oraș, generalul a fost întâmpinat de șeful localnicilor din suburbii care i-a transmis că aproape întreaga garnizoană a orașului și majoritatea flotei venețiene plecaseră să cucerească insula grecească Daphnusia, aflată la o sută de mile în Marea Neagră; grecii au profitat de absența flotei venețiene, singura care în acel moment mai putea asigura apărarea capitalei latine.

Localnicii i-au călăuzit pe soldații de elită niceeni printr-un pasaj secret, pătrunzând în cetate și, după o scurtă luptă la ziduri, ei au deschis porțile armatei care aștepta afară. În dimineața zilei de 25 Iulie 1261, Alexie Strategopoulos și-a făcut intrarea triumfală în marele oraș în numele împăratului, în aclamațiile entuziaste ale localnicilor greci.

Împăratul Boudouin, disperat, a reușit să transmită un mesaj navelor venețiene ce se întorceau din asaltul lor eșuat și care au ajuns în aceeași zi seara. Grecii au dat însă foc cheiurilor și în mijlocul confuziei generale atacul venețienilor a fost respins. Împăratul și suita sa au reușit, ca prin minune, să fugă în bărci și să se îmbarce apoi pe nave. Flota venețiană a plecat înspre Vest, ducând cu ea pe francii supraviețuitori și pe împăratul lor. Acesta a fost de altfel sfârșitul Imperiului Latin – Imperium Romaniae.

Împăratul Mihail a aflat vestea a doua zi și s-a pregătit de drum. La Achyraus i s-au adus însemnele imperiale ale lui Boudouin și, traversând Marea Marmara, a ajuns la 4 August 1261 la Constantinopol, făcându-și intrarea solemnă prin Poarta de Aur. Încoronarea a avut loc mai târziu, în Catedrala Sfânta Sofia, ceremonia fiind îndeplinită de patriarh.

Trebuie amintit faptul că, în toată perioada existenței sale, Imperiul de la Niceea a avut și el de făcut față unor vecini puternici, sultanatul de Iconium în Asia Mică și Imperiul Latin și Țaratul Vlaho-Bulgar în Europa.

Deși la început grecii din Niceea au trecut printr-o perioadă mai grea determinată de înfrângerile suferite în fața latinilor imediat după cruciada a patra, ei au trebuit să facă față unui război pe două fronturi, împotriva latinilor și a turcilor, “în care alianța sa cu armenii din Cilicia le va aduce un ajutor extrem de util”.

De asemenea, rezistența populatiei grecești din teritoriile ocupate și biserica ortodoxă au fost factori care și-au adus și ei contribuția la eliminarea stăpânirii latine din Grecia.

Victoria de la Pelagonia și reluarea Constantinopolului, care a urmat apoi, “a întreținut o renaștere a sentimentelor patriotice în toate teritoriile grecești. Dar acest mare val de entuziasm se va dovedi a fi efemer”.

După 1261 însă, inamicul, așa cum erau considerați francii stabiliți aici, a rămas încă în Grecia și el a beneficiat de sprijinul Occidentului.

Cea mai mare parte a populației grecești trăia sub diferite regimuri străine și, în orice caz, ea ieșea mai mereu de sub protecția Paleologilor. ”Elanul vital naționalist se lovea de o lume feudală, a cărei unitate era distrusă ireparabil: viitorul său era compromis pentru totdeauna”.

Ca stăpân al Constantinopolului și intitulându-se ”al doilea Constantin”, Mihail Paleologul a recurs la întărirea controlului său asupra Greciei. El i-a eliberat pe Guillaume de Achaia și pe cavalerii luați prizonieri la Pelagonia în schimbul cedării de către aceștia a trei importante fortărețe din Sud – Estul Peloponesului: Monembasia, Maina și Mistra. Principele de Achaia s-a întors pe domeniile sale, acordându-i-se un titlu bizantin și după ce el jurase pe relicve sfinte să nu mai ridice armele împotriva împăratului grec. Acest moment a constituit apogeul succeselor lui Mihail în Grecia.

4. După restaurare: planuri de refacere a Imperiului Latin

Au trecut însă mai multe zeci de ani până când fortărețele dobândite și-au dovedit utilitatea pentru imperiali. Mai mult, principele Guillaume a fost dezlegat de către papă de jurământul prestat basileului și s-a apărat cu succes împotriva atacurilor bizantinilor.

Împăratul nu a avut succes nici în încercările sale ulterioare de a mai cuceri Epirul. În toamna anului 1261, armata Epirului l-a înconjurat și l-a capturat pe generalul Alexie Strategopoulos împreună cu o mare parte a armatei sale trimisă să invadeze Epirul. Despotul și-a păstrat teritoriile până la moartea sa, zece ani mai târziu. Acum mai mult ca oricând însă, el era dependent de ginerele său, regele Siciliei, stăpânitor al insulei Corfu și al fortărețelor de pe continent din dreptul acesteia, inclusiv marele port Durazzo.

Cum papalitatea fusese profund marcată de pierderea Imperiului Latin și având și importante interese în zonă, Manfred al Siciliei s-a grăbit să se evidențieze în postura de protector al împăratului latin izgonit, pe care l-a primit generos, oferindu-i daruri și prietenia sa. Nu a primit însă sprijinul necesar din partea suveranilor occidentali care-l considerau uzurpator al tronului Siciliei. Mai mult, el se afla în conflict deschis cu papa și, cu toate că împăratul latin s-a oferit să medieze o împăcare în interesul creștinătății occidentale, toate încercările sale au fost zadarnice.

Cu toate că situația era descurajantă, ”împăratul a rămas credincios încă mulți ani prieteniei lui cu Manfred, în parte din cauză că îl plăcea cu adevărat și în parte pentru că era singurul om într-o poziție atât de însemnată care îl ajuta”.

Regele Siciliei nu s-a descurajat și și-a urmat planurile pentru o expediție împotriva Constantinopolului. El considera că Roma nu i se va mai opune dacă îndeplinea un serviciu atât de nobil pentru cauza creștinătății catolice. Nu a mai apucat să-și ducă la îndeplinire planul tocmai datorită problemelor sale din Italia; a fost înlăturat în 1266 de către Carol de Anjou, noul rege al Siciliei desemnat de papă.

Carol de Anjou la rândul său, a făcut și el planuri pentru o recucerire latină în Orient. El a continuat politica lui Manfred, instalându-se într-o serie de fortărețe de pe coasta albaneză și în insula Corfu. Scopul său era însă Constantinopolul.

Prin intermediul papei, Carol a încheiat cu Boudouin o înțelegere foarte avantajoasă pentru regele Siciliei: împăratul confirma posesiunile lui Carol din Est, cedându-i și suzeranitatea asupra Principatului de Achaia și deplina suveranitate asupra tuturor insulelor din Marea Egee, cu excepția celor deținute de Veneția și fără insulele Lesbos, Chios, Samos și Amorgos; Carol dobândea 1/3 din orice teritoriu cucerit de el în viitor pentru împărat – cu excepția Constantinopolului -, iar moștenitorul tronului latin urma să se căsătorească cu fiica lui Carol, iar dacă murea fără urmași drepturile imperiale treceau asupra lui Carol. În schimb, regele Siciliei aduna și întreținea timp de un an o armată de 2000 de cavaleri pentru cucerirea Constantinopolului.

De asemenea, Carol a intrat în legătură cu principele de Achaia. Acesta era încântat să aibă un nou suzeran în persoana unui rege puternic și activ și a promis cu toată inima ajutorul său pentru expediția împotriva împăratului grec.

Nici aceste planuri nu s-au putut însă realiza. Carol a trebuit să facă față unui război cu un pretendent din Germania, iar apoi a trebuit să plece în cruciadă în Tunis în 1270, alături de fratele său, regele Franței Ludovic cel Sfânt. La întoarcere, cu toate că a continuat pregătirile pentru atacul împotriva Constantinopolului, s-a angajat într-un război de uzură cu Genova și în diferite conflicte de mică importanță în Italia.

Pentru a contracara pericolul iminent ce venea dinspre regatul Siciliei, Mihail Paleologul a acceptat formal suzeranitatea Bisericii romane asupra celei ortodoxe, cu toată împotrivirea înverșunată a clerului și a populației din statul său. În consecință papa, indus în eroare, nu mai era interesat în refacerea Imperiului Latin și deci, i-a interzis lui Carol de Anjou să pornească în expediția de recucerire.

Astfel, planurile de refacere a latinității orientale s-au năruit, iar visurile de mărire ale papalității au intrat încet în declin.

Concluzii

În finalul studiului, nu putem decât să confirmăm afirmația dureroasă conform căreia, ”cucerirea Constantinopolului de către occidentali a fost și o eroare și o „crimă” istorică – cum s-a spus. Cruciada a patra, făcând jocul musulmanilor, a distrus într-o măsură considerabilă forța politică a Imperiului Bizantin. Pe teritoriul Imperiului, cruciații rămași – majoritatea s-au întors în țările lor, încărcați de pradă – au creat mici și efemere state feudale”, peste toate suprapunându-se Imperiul Latin de Răsărit, un stat șubred încă de la înființarea sa tocmai datorită fundamentului intern instabil pe care se baza, dar și datorită rivalităților de tot felul și mai ales a celor cu statele vecine, care încercau să se erijeze în moștenitoarele vechiului Bizanț.

Cruciada de la 1204 distrusese Imperiul Bizantin fără să creeze ceva solid în locul lui. Imperiul Latin fondat la Constantinopol a decăzut foarte repede: ”La cincizeci de ani după întemeierea lui, nu mai stăpânea decât orașul Constantinopol, din care venețienii erau deja proprietarii unei treimi, și suburbiile imediate”.

Inocențiu al-III-lea dezaprobase cruciada a patra, dar în schimb se bucurase de rezultatele ei. Roma se simțise lezată de refuzul patriarhului Constantinopolului de a accepta supremația ei. După 1204, patriarhul grec a fost înlocuit cu unul latin lingușitor, iar papa a preluat sub aripa sa protectoare Imperiul Latin, îndeplinindu-și, e adevărat doar temporar, mai vechiul vis de a cuprinde și Orientul în sfera sa de dominație. Papa a fost de fapt singurul beneficiar, din punct de vedere religios, al creării Imperiului Latin la porțile Orientului.

Marele beneficiar al cruciadei a patra, din punct de vedere material, a fost însă Veneția: ”Fără Veneția, cruciada n-ar fi fost deviată; fără cruciadă, Veneția nu și-ar fi putut fonda Imperiul său în Orient”.(C.Morrisson)

În ceea ce privește spațiul românesc din fostele posesiuni bizantine, în împrejurările cuceririi Constantinopolului de către latini, teritoriul dintre Dunăre și mare scapă controlului stăpînirii bizantine și trece foarte probabil sub controlul unor șefi politici locali aflați la rîndul lor sub suzeranitatea unor conducători cumani din stînga Dunării.

Este adevărat că occidentalii au plătit la 1204 bizantinilor o mai veche poliță: o lungă serie de trădări, de perfide manevre diplomatice, de ostilități de toate felurile, manifestate împotriva apusenilor, chiar dacă uneori au fost întemeiate. Cucerirea Constantinopolului era – după R. Grousset – o consecință logică a acestor acte din trecut. Însă comportarea cruciaților după cucerire, jaful oribil ce a urmat – asemenea căruia Roma nu suferise nici de pe urma goților și a vandalilor, precum și aviditatea lipsită de orice scrupul a venețienilor, rămîne una din paginile cele mai condamnabile ale istoriei și civilizației medievale.

Efectul final al cruciadei a patra – care a denaturat, în mod deschis, însăși ideea de cruciadă – a fost ruptura definitivă a unității creștine, marcînd și motivul eșecului final al cruciadelor. Astfel, cruciada a patra a dat de fapt lovitura de grație lumii bizantine și a marcat în același timp sfârșitul cruciadelor clasice de până atunci.

Formarea Imperiului Latin de Răsărit la începutul secolului al-XIII-lea, a avut o importanță deosebită asupra echilibrului politic din Peninsula Balcanică. El a fost o consecință a cruciadei a patra și, ca urmare a distrugerii Imperiului Bizantin din Răsăritul Europei, a preluat tradițiile și ideologia de stat a acestuia cu toate că, în timp, și alte state din zonă, și în primul rând Niceea, și-au revendicat moștenirea acestor tradiții și ideologii.

Ca urmare, Imperiul cruciat de la Constantinopol a intrat în conflict cu statele din zonă formate pe fostul teritoriu al Bizanțului, inclusiv cu cele din zona Peninsulei Balcanice, în special cu Țaratul Vlaho-Bulgar al Asăneștilor, dar și cu Imperiul de Thessalonik devenit mai apoi Despotatul Epirului.

Tot timpul cât a durat construcția politică a latinilor în Orient, Imperiul a dus necontenite lupte, la început în dorința de a prelua întreaga moștenire teritorială a Bizanțului, iar începând cu cel de-al doilea deceniu de existență, pentru a supraviețui necontenitelor atacuri venite din partea puternicilor săi vecini.

În plus, Imperiul Latin de Răsărit s-a dovedit a fi mai curând o povară pentru viitoarele întreprinderi cruciate în Orient prin resursele importante pe care le-a atras pentru supraviețuirea sa. Biserica catolică nu s-a putut impune în acest Imperiu, iar papa Inocențiu al-III-lea și-a văzut visul spulberat.

În cele din urmă, redus teritorial la capitală și împrejurimi, Imperiul Latin a cedat în fața presiunii susținute la care a fost supus de către recucerirea bizantină, reprezentată de Imperiul grec de la Niceea. Atacat de bizantini, în 1261 acest artificial „Imperiu Latin”, lipsit de o bază etnică, istorică sau religioasă, s-a prăbușit.

Prima forță constitutivă a Imperiului și care a fost obligată să renunțe cea dintâi la o importantă parte a pozițiilor sale iar în 1261 la însăși capitala a fost feudalitatea, chiar dacă după restaurația bizantină au mai rămas în stăpânirea ei zone din Grecia continentală și insulară, acestea fiind recuperate parțial mai târziu de către bizantini, iar apoi cucerite de turci.

Cea de-a doua forță constitutivă obligată să renunțe la pozițiile sale o dată cu dispariția statului latin a fost Veneția. Ea a fost stăpână necontestabilă atât la Constantinopol cât și în importante teritorii din Imperiu, deținând în același timp și importante privilegii comerciale, la cea mai mare parte din acestea fiind nevoită să renunțe o dată cu restaurarea puterii bizantine la Bosfor.

Restaurația politică bizantină, așa parțială cum a fost ea, nu a fost însoțită și de o restaurație comercială corespunzătoare. Mai exact, după redobândirea capitalei, bizantinii au fost nevoiți să accepte thalassocrația genoveză, singura capabilă să se opună celei venețiene, însă cu costuri foarte mari și cu implicații importante în ceea ce privește finanțele ulterioare ale Bizanțului.

După 1261, anul reintrării administrației bizantine în metropola de pe malurile Bosforului, occidentalii, printre care împăratul Boudouin al-II-lea în primul rând sau înaltul pontif de la Roma, au făcut planuri pentru o reconstituire a stăpânirii latine în Răsăritul Europei. Papalitatea a predicat o cruciadă împotriva grecilor, dar cu un succes foarte mic. Un război sfânt împotriva fraților lor creștini, chiar și schismatici, li se părea multor creștini occidentali nepotrivit. În plus, în acel moment, statele din Occidentul european se confruntau cu o mulțime de probleme de ordin intern, iar idealul de cruciadă nu mai reprezenta aproape nimic în gândirea contemporanilor.

Totuși, având în vedere importanța strategică deosebită la confluența celor două continente, dar și a unor lumi diferite, de poziția de legătură pe uscat a Imperiului Latin între statele catolice din Europa și cele din Teritoriile Sfinte din Asia Mică, dar mai ales având în vedere poziția de bastion al creștinătății catolice într-o masă ortodoxă care se găsea în această zonă, noi credem că papalitatea în primul rând și apoi puternicele state catolice occidentale în al doilea rând, ar fi trebuit să depună un efort mai mare și susținut în vederea recuceririi fostelor teritorii și a refacerii Imperiului dispărut.

Nu se poate explica cum, în acest moment de grea cumpănă pentru creștinătatea catolică și pentru lumea occidentală de fapt, dar mai ales pentru șubredele și efemerele state latine din Orient confruntate permanent cu asalturile lumii musulmane și care aveau nevoie disperată de sprijin, occidentalii nu au putut trece peste disensiunile și rivalitățile lor de moment până la urmă și nu au acordat un mai mare sprijin Imperiului Latin, ca să nu mai vorbim de faptul că nu au schițat aproape nici un gest semnificativ pentru refacerea acestui stat, în afara unor planuri fanteziste și lipsite de suport material, într-un moment în care occidentalii aveau nevoia cea mai mare de unitate. Au fost mult mai importante rivalitățile între aceste state, între ele și papă și nu au întrevăzut în plan strategic și pe termen lung beneficiile menținerii latinității în Orient.

Dar mai ales, este de neiertat cum Papa a crezut în promisiunile lui Mihail Paleologul care a acceptat doar formal suzeranitatea Bisericii romane asupra celei ortodoxe și este de neînțeles felul cum Suveranul Pontif a crezut că se poate materializa concret, în fapt, această suzeranitate. Evenimentele ulterioare au demonstrat cu prisosință deșertăciunea iluziilor pe care și le făcuse Papa asupra menținerii pașnice a catolicismului în această zonă îndepărtată a lumii.

Având în vedere considerațiile de mai sus, acțiunea începută la 1204 de către occidentali și papalitate a eșuat, cu mențiunea totuși că, mai târziu și într-un context puțin diferit, occidentalii au repetat aceeași greșeală și au lăsat în voia sorții interesele lor în această zonă a lumii atunci când, la 1453, Constantinopolul a căzut încă o dată, din mâinile creștinătății în cele ale lumii musulmane, un fapt mai grav decât cel petrecut în urmă cu aproape două secole, dovedind că cei în măsură să acționeze și în primul rând Papa, nu au înțeles nimic din lecția amară a istoriei.

Nici recucerirea bizantină nu a adus schimbări semnificative în raportul de forțe din Peninsula Balcanică. Imperiul Bizantin restaurat nu a mai avut forța și vigoarea de a mai juca rolul de mare putere în Răsăritul Europei sau pe arena internațională. El a avut totuși puterea de a ființa încă aproape două secole, dovedindu-și încă o dată imensa capacitate de a supraviețui și găsindu-și resursele în tradițiile unei romanități răsăritene veche de un mileniu.

Cel mai important stat din Balcani în secolul al-XIII-lea a fost Țaratul Bulgar, constituit pe ruinele primului Țarat și găsindu-și rațiunea de a exista în vechea tradiție a acestuia. Se presupune că sub autoritatea sa se aflau și o parte a teritoriilor românești de la Nord de Dunăre, cunoscute în epocă sub numele de Cumania neagră, românii de aici participând la luptele pe care statul bulgar le-a dus la începutul veacului cu vecinii săi ostili. Confruntat cu contestația teritorială venită atât din partea latinilor cât și a regatului maghiar, statul bulgar a reușit să-și păstreze identitatea datorită, în primul rând, stabilității sale interne și a politicii externe prudente pe care a dus-o. La începutul secolului al-XIII-lea, el a cunoscut perioada sa de maximă afirmare în plan internațional, împiedicându-i pe latini să-și extindă dominația și în Răsăritul Europei.

Inițiatoare și organizatoare a expedițiilor cruciate, papalitatea a făcut multe eforturi pentru a susține stăpânirea latină în Răsăritul Europei de-a lungul existenței ei, cu rezervele menționate mai sus în ceea ce privește sfârșitul acestei stăpâniri și cu mențiunea că ar fi putut face mai multe totuși având în vedere interesele sale în zonă. Dar, aflat la mare distanță de locul de desfășurare al evenimentelor, papa nu a putut împiedica recucerirea bizantină izvorâtă din conștiința națională a grecilor.

Mult timp după această recucerire, grecii vor păstra viu în minte regimul de ocupație și vor purta o adâncă ură occidentalilor.