Imperiul Bizantin In Sec Xv Lea, Legaturile CU Moldova

CUPRINS

=== l ===

CUPRINS

INTRODUCERE

Multe râuri de cerneală au curs, scriindu-se despre faimosul Imperiu Bizantin, dar mai multă cerneală a curs sriindu-se despre căderea faimoasei capitale a acestui imperiu. Mulți sciitori renumiți au vrut să elogieze în operele lor faima Imperiului Bizantin, dar în același timp mulți au plâns prin operele lor tragicul eveniment de la 1453.

Imperiul Bizantin a fost un adevărat centru cultural dar si economic al vremii de aici s-au ridicat numeroși, învațați și filozofi care și-au adus o importanța deosebită asupra dezvoltării intregii lumi.

În următoare pagini lucrarea de față prezintă o mică perioadă, și poate cea mai importantă din istoria acestui faimos imperiu, și anume sec al XV-lea, care a fost poate cel mai tulburător din istoria acestui imperiu. Lucrarea de față este structurată în patru capitole.

Capitolul I prezintă o istorie pe scurt a intemeierii Imperiului Bizantin, prezentând împărații care și-au adus aportul la dezvoltarea acestui imperiu, continuă prin a prezenta situația politică și religioasă a secolului al XV-lea prezentând bineînțeles sinodul unionist de la Ferrara Florența unde Imperiul Bizantin a avut un rol foarte important.

Capitolul II, prezintă pregătirile care se fac pentru cucerirea Constantinopolului de către turci dar în același timp, prezintă și planurile de apărare pe care bizantinii le fac pentru apărarea cetății. Tot aici se arată portretele celor doi conducători Mahomed II și Constantin XI.

Capitolul III prezintă pregătirile pentru asediu, asediul propriu zis, iar spre sfârșitul capitolului tragedia care a întristat întreaga lume și anume căderea Constantinopolului. Pentru greci căderea Constantinopolului, a însemnat și mai mult. Pentru ei a fost într-adevăr vorba de sfârșitul hotărâtor al unui capitol. Strălucita civilizație a Bizanțului contribuise mai de mult la civilizarea lumii și se stingea acum o dată cu orașul care trăgea să moară.

Capitolul IV prezintă situația Patriarhiei Ecumenice după cădere, o situație nu prea bună dar satisfăcătoare dat fiind circumstantele în care se afla, o contribuție covârșitoare în acest sens aducându-și patriarhul Ghenadie II, care a reușit să apere cât mai bine ortodoxia de jugul turcesc. În sfârșitul capitolului se arată care au fost legăturile Tărilor Române cu Patriarhia Ecumenica, după căderea Constantinopolului, dat fiind faptul că domnitorii români au trimis dintotdeauna ajutoare mănăstirilor din Bizant.

Prin lucrarea de față am încercat să scot în relief rolul pe care Imperiul Bizantin l-a avut atât pe plan economic dar mai ales pe plan cultural asupra întregii lumi. Am vrut să arăt tragismul unei întregi comunităti atunci când jugul turcesc a pus stăpânire pe ce era mai frumos și mai strălucitor în răsărit, pe Constantinopol, capitala plină de măreție si cultură.

Poporul grec a fost aspru pedepsit, dar faptul ca elenismul n-a pierit cu desăvârșire se datorește vitalitații și curajului nesecat al spiritului grecesc.

CAPITOLUL 1

SCURTĂ ISTORIE A CELEI DE A DOUA ROME

29 mai 1453. Sub loviturile oștilor turcești conduse de sultanul Mahomed al II-lea supranumit “Cuceritorul”, Constantinopolul cade. Câteva zile mai târziu, vestea va zgudui întreaga lume creștină. După o existență întinsă pe parcursul a peste 1100 de ani, această poartă și acest simbol al creștinătății căzuse în mâinile păgânilor.

Lucrările pentru înălțarea orașului au început la 4 noiembrie 326. Constantin cel Mare clădi aici un palat uriaș, hipodrom, apeducte, forumul care îi poartă numele, precum și alte edificii. Vechiul Bizanț păstră templele păgâne, dar noul oraș avea și biserici creștine. Orașul lui Constantin sau”a doua Romă”, găzduia deasemenea un senat, iar membrii acestuia își construiră și ei palate. Marii proprietari de pământuri din Asia și din Pont tură obligați de asemenea să-și construiască câte o locuință în noua capitală. După patru ani de muncă, la 11 mai 330 noua capitală a Imperiului roman a fost inaugurată în prezența împăratului.

Motivele pentru care Constantin cel Mare a mutat capitala împărăției romane sunt multiple. Nu cu multă vreme înaintea sa, Dioclețian încercase să așeze scaunul imperial la Nicomidia, în Asia Mică, dar nu reușise. Chemarea Răsăritului și bogățiile de aici erau dorite la Roma, dar erau mai la îndemână dacă te aflai chiar lângă ele.

Pe de altă parte bogățiile imperiului și hotarele sale trebuiau păzite. Goții așezați în Muntenia și Moldova noastră, amenințau la Dunărea de Jos. în Asia Mică se profila un alt pericol, Sarazinii Persiei, care amenințau la granița de pe Eufrat. Singurul punct strategic de unde se putea face față acestor amenințări, era vechea așezare a Bizanțului, la întretăierea drumurilor de uscat dintre Europa și Asia, și a celor pe apă dintre Mediterana, Marea Egee și Pontul Euxin. De la Constantinopol ostile imperiale puteau ajunge ușor și repede, fie pe Dunăre, fie pe Eufrat și Tigru, pentru a răspunde amenințărilor și a face față atacurilor.

Mutarea capitalei și construirea Constantinopolului trebuie pusă și pe seama politicii religioase dusă de Constantin cel Mare. Edictul de la Mediolanum din anul 313 prin care creștinismului i se conferă libertate religioasă, după convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea în 325, împăratul devine protector al creștinismului. El acordă subvenții importante clerului spre a se ocupa numai cu slujirea religioasă, înlătură din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștin ca : răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea ( arderea cu fierul roșu). In unele locuri unde creștinii erau majoritari, ei au avut voie să ia templele păgâne și să le transforme în biserici, să le închidă și chiar să le dărâme.

Dacă Roma era un oraș mai mult păgân decât creștin, în care templele, statuile, senatul, aristocrația, aminteau și păstrau vechea religie, Constantinopolul trebuia să devină o capitală de Imperiu creștin. Dorința lui Constantin cel mare de a susține creștinismul s-a văzut și în alegerea acestei noi capitale și mai cu seamă prin caracterul religios ce s-a dat acestui fapt, împăratul încurajând și sprijinind construirea de biserici și monumente creștine în oraș

O altă motivație pentru mutarea capitalei a fost și cea economică, pe lângă cea strategică și religioasă. Bogățiile Răsăritului aveau să confere Constantinopolului cu timpul, locul cel dintâi între orașele împărăției.

Din noua capitală Constantin cel Mare domnea peste toată lumea civilizată de atunci. în Europa hotarul imperiului era fixat pe malul stâng al Rinului si cel drept al Dunării; ajungea apoi până în Bretania, fără Scoția și Irlanda de astăzi; țărmul Gruziei până la poalele Caucazului; în Africa : Marocul, Algeria, Tunisia, Libia și Egiptul; în Asia : Palestina, Arabia, Mesopotamia si Capadocia.

Mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol a inaugurat o nouă etapă în istoria Imperiului roman, etapă care va fi treapta de naștere a unei noi împărății, împărăția bizantină. Această împărăție avea să se nască ceva mai târziu, după moartea lui Teodosie cel Mare ( 379 – 395 ), care va încredința imperiul fiilor săi : lui Arcadiu partea de răsărit cu Constantinopolul, iar lui Honoriu apusul. Moartea lui Teodosie va însemna împărțirea definitivă a imperiului, deși împăratul nu a dorit nici o clipă să rupă statul roman în două.

De la Arcadiu ( 395 – 408 ), viața Constantinopolului se va confunda cu viața imperiului bizantin, o viață care duce de la măreție la decadență, o viață cu creșteri și scăderi, o istorie tumultuoasă, care se va încheia o dată cu prăbușirea sa sub puhoiul oștilor musulmane.

1.1 DOMNIA LUI JUSTINIAN I, SFÂNTA SOFIA

În această istorie unică în anale, o pagină deosebită este scrisă sub domnia lui Justinian I ( 527 – 565 ). Dacă în guvernarea imperiului s-a dovedit mai puțin iscusit, sau a izbutit mai puțin, totuși sub domnia sa au fost cucerite de la vandali o bună parte din Africa apuseană, de la ostrogoți Italia și Dalmația, iar de la vizigoți Spania de miazăzi.

Personalitatea sa marcantă va ieși în evidență însă pentru cu totul alte motive. Edward Gibbon, citând lucrarea lui Ludewig “Viața lui Justinian “scrie despre el: “abstinența sa era potrivită nu cu înțelepciunea unui filozof, ci cu superstiția unui călugăr. Mesele sale erau scurte și frugale. în timpul posturilor solemne, se mulțumea cu apă și legume, iar tăria și zelul său mergeau până-ntr-acolo, încât adesea îi treceau câte două zile și tot atâtea nopți, fără să pună ceva în gură. Ceasurile sale de somn se supuneau unui regim la fel de aspru. După o singură oră de odihnă, sufletul îi dădea imbold să se trezească și, spre mirarea șambelanilor săi, umbla sau studia până în zori de zi. Zelul său neobosit îl făcea să prelungească timpul pe care îl destina dobândirii de noi cunoștințe și soluționării treburilor de zi cu zi ale Imperiului. . .”. Această personalitate va lăsa posterității două mari opere, una legislativă, iar cealaltă arhitectonică.

Din ordinul său, comisii speciale de juriști vor revizui toată legislația anterioară, redactând trei importante lucrări juridice : “Codex Iustinianus”,”Digesta”sau “Pandecte “și “Institutes”, un manual de drept civil rezervat studenților.

Cealaltă operă, cea arhitectonică, se va numi Sfânta Sofia (înțelepciunea cea Sfântă). Biserica, ridicată pe locul vechii basilici construită de Constantin cel Mare, este echivalentul răsăritean al Bisericii Sfântul Petru din Roma ( în stilul renascentist), sau al Catedralei Notre-Dame din Paris (în stilul artei gotice ). De dimensiuni impresionante : 77 x 71, 70 metri și înaltă de 54 de metri, va îmbina în construcția sa tot ce a dat mai bun geniul elenic cu tradițiile de artă orientală. împăratul Justinian dorea să facă o biserică care să întreacă în măreție și splendoare a templul lui Solomon din Ierusalim. In ziua inaugurării ( 537 ), încântat de realizarea sa, Justinian ar fi exclamat : “Te-am învins, o, Solomoane!”. Astfel Constantinopolul se va îmbogăți cu un edificiu religios magnific, care îi va atesta încă odată unicitatea în lumea timpului acela.

Veacul al VII-lea este străbătut de o criză adâncă și o nouă primejdie se ivește pentru Bizanț și pentru Constantinopol, venită de la arabii susținuți de noua lor ideologie religioasă. Rând pe rând, sunt pierdute Siria, Ierusalimul și Palestina, Mesopotamia și Alexandria. Primejdia vine și bate la porțile și zidurile Constantipolului între anii 673 și 677. Constantin al IV-lea Pogonatul scapă orașul datorită folosirii “focului grecesc”. Taina vândută pare-se de un arhitect sirian, Calinic, era un amestec de pucioasă cu uleiuri de petrol, care aruncat prin niște dispozitive anume, putea să ardă pe apă, pârjolind corăbiile dușmane.

Sfârșitul veacului al VII-lea consemnează nașterea statului bulgar, hotarul împărăției ajungând astfel să părăsească Dunărea, pentru a se așeza undeva în munții Balcani Intre 717 când pe tron urcă Leon și până în 867 când moare Mihail al II-lea, în Constantinopol domnesc două dinastii, numite isauriană și amoreană, după locul de naștere al celor ce cârmuiau Imperiul Bizantin. In această perioadă va avea loc criza iconoclastă.

Iconoclasmul a fost o mișcare religioasă, dar cu substrat politic și social, care dorea înlăturarea și nimicirea icoanelor considerând-o idolatrie. De partea cealaltă se aflau iconodulii, care doreau ca ortodoxia să nu fie atinsă. Cearta aceasta a stârnit patimi mari, ajungând să fie o luptă între puterea de stat și Biserică, între împărați și călugări, zguduind deseori Constantinopolul și Bizanțul. Sfârșitul ei se produce abia în anii 842-843, când împărăteasa Teodora va restabili cultul icoanelor. De atunci, ortodoxia sărbătorește triumful dreptei credințe, prima duminică a Postului Mare numindu-se “Duminica Ortodoxiei”.

Ceea ce este important de menționat pentru această perioadă, este faptul că din secolul al VII-lea limba administrativă și a legilor rămâne limba greacă. Contantinopolul își începe existența ca oraș latinizat dat fiind instituțiile sale de sorginte romană. Treptat însă, influența mediului își spune cuvântul și orașul va deveni grec și oriental. Până în secolul al Xl-lea procesul elenizării va fi desăvârșit. După această dată, când aversiunile între creștinii răsăriteni și cei apuseni se adâncesc ( aversiuni și nemulțumiri ale Romei de pe vremea Sinoadelor II și IV ecumenice ), creștinii răsăriteni, locuitori ai Bizanțului vor fi numiți greci, pe când cei apuseni latini.

Orașul de pe Bosfor a constituit întodeauna o mare ispită pentru popoarele năvălitoare. în existența sa de 11 secole, importanța, strălucirea și bogăția sa, au atras rând pe rând de la barbari la creștini, europeni și asiatici, de la goți la huni, de la ruși la creștini occidentali, culminând cu turcii.

Aceasta va însemna pentru Bizanț și pentru Constantinopol un lung șir de pericole, războaie și ruinări și, mai mult decât atât, va debuta tragic pentru întreaga creștinătate. Infatuarea apusului romano-catolic, dorința papalității de a conduce toată lumea creștină, va culmina cu Marea schismă de la 1054, când cele două Biserici erau păstorite de Patriarhul Mihail Cerularie și papa Leon al IX-lea.

Scindarea lumii creștine în două, dacă la început nu părea să aibă urmări deosebite, se va dovedi mai târziu fatală pentru grecii ortodocși cum îi vom numi de aici înainte. Bizanțul se găsi prins între două pericole : în orient turcii a căror putere crește necontenit, în apus creștinătatea apuseană care vedea în greci doar niște schismatici.

Dacă turcii au putut fi opriți în Asia Mică pentru două secole și jumătate, imperiul pierdea definitiv provincii care îi dădeau hrană, soldați și bani, pierdea granițe îndepărtate și întărite, puteri și prestigiu. învrăjbit religios cu creștinătatea apuseană, el pierde ajutorul ei contra islamului, ba avea să primească grave lovituri din partea ei.

Din dorința de a elibera locurile sfinte de sub păgâni, începând cu anul 1096, papalitatea și nobilimea apuseană, considerând lupta aceasta o obligație de onoare, va organiza mari expediții în acest scop, expediții cunoscute sub numele de”Cruciade”. Marile armate de cruciați erau alcătuite din cavaleri, aventurieri, țărani, pentru care dorința de îmbogățire, dorul de aventură și mirajul Răsăritului despre care auziseră atâtea, însemnau mai mult decât lupta sub flamura lui Hristos. Pentru aceștia Constantinopolul cu bogățiile și mărețiile sale, avea să fie întotdeauna o tentație.

Ca să înțelegem mai bine ce însemna Constantinopolul acelor vremi pentru întreaga lume, iată ce scrie Edward Gibbon în lucrarea sa “Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman “:

“Aceiași suverani ( împărați bizantini ), puteau afirma cu demnitate și adevăr, că dintre toți monarhii creștinătății, ei stăpâneau cel mai mare oraș, aveau cel mai bogat venit și domneau peste statul cel mai înfloritor și populat. Odată cu declinul și căderea Imperiului, orașele apusului pieriseră sau își pierduseră orice formă de strălucire și putere ; străinul latin care ar fi văzut mai întâi ruinele Romei sau zidurile de lut, cocioabele de lemn sau incinta strâmtă a zidurilor Parisului ori Londrei n-ar fi fost pregătit să contemple așezarea și întinderea Constantinopolului, solemnele sale palate și biserici, ori arta și luxul unui popor atât de numeros. Tezaurele sale puteau atrage pe năvălitorii străini. . .”

CONSTANTINOPOLUL ȘI CRUCIADELE

Pentru Constantinopol nenorocirea avea să vină cu prilejul celei de a IV-a Cruciade. Profitând de lupta pentru tronul imperial, cruciații îl ajută pe Alexie al IV-lea să urce în scaun, în schimbul unor mari promisiuni materiale. Nemulțumiți că nu-și primesc bogățiile promise, cruciații împresoară orașul. Alexie al IV-lea este omorât în Constantinopol, pe tron urcă Alexie al V-lea, dar la 13 aprilie 1204 cruciații atacă și cuceresc orașul. Trei zile în șir învingătorii pradă orașul. Cu acest prilej multe din comorile bizantine au pierit pentru totdeauna. Geoffroy de Villehardouin, unul dintre fruntașii cruciaților, care a istorisit amănunțit despre cucerirea Constantinopolului, mărturisește că “de când lumea s-a zidit, nu s-a prădat atât într-un oraș”

Din 1204 și până în 1261 în Răsărit se va instaura”Imperiul Latin de Răsărit”cu capitala la Constantinopol, care va fi mereu în luptă cu împărăția bulgară a Asăneștilor și cu cea greacă, care după cădere își mutase centrul de rezistență la Niceea.

La 25 iulie 1261 grecii intrau prin surprindere în Constantinopol recucerind capitala, iar la 25 august Mihail Paleologul se încorona împărat. Din păcate, 60 de ani sau mai bine zis aproape 60 de ani de dominație latină, secătuiseră tot ceea ce fusese adunat cu trudă, jertfă și migală timp de 1000 de ani. De pe urma acestei stăpâniri latine Constantinopolul nu avea să-și mai revină niciodată și nu va mai fi nicicând orașul mare și înfloritor de altădată.

Perioada care i-a mai rămas de trăit până la 1453, deși săracă și plină de amenințări, va fi poate paradoxal una de maximă înflorire culturală. Universitatea își va redeschide porțile și oameni de mare valoare precum Teodor Metochites, Nichifor Gregoras, Sfântul Grigorie Palamas, Nicolae Cabasilas și alții, au trecut și au slujit aici nu numai cultura bizantină, ci și Biserica Ortodoxă. Faima de mare centru cultural era atât de mare, încât Eneas Sylvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, avea să scrie mai târziu că “în tinerețea sa, orice italian dornic să se arate învățat pretindea că a studiat la Constantinopol.”

Veacul al XlV-lea va fi unul zbuciumat de lupte. împărăția sârbilor condusă de Ștefan Dușan amenință la un moment dat să înghită Bizanțul. Cucerirea otomană în Europa începe și în 1402 Constantinopolul este amenințat din nou, dar ostile lui Baiazid sunt înfrânte de mongolii lui Tamerlan lângă Ankara. Orașul va mai căpăta un răgaz de jumătate de veac. Din păcate ajutorul nu va veni de nicăieri. Apusul, mai dornic ca oricând să-și asigure supremația să fie și spirituală asupra Răsăritului, va condiționa acordarea ajutorului de recunoașterea unirii celor două Biserici și adoptarea tuturor modificărilor dogmatice și liturgice, pe care Biserica Romei le făcuse de-a lungul mai multor sute de ani.

Pentru Bizanț și Constantinopol liniștea nu ține prea mult, pentru că în 1422 sultanul Murad al II-lea, tatăl celui ce va cuceri Constantinopolul, asediază cetatea. Grecii scapă și de această dată. Nevoit să înăbușească o răscoală în Anatolia, dornic în felul acesta să-și asigure liniștea internă, Murad va ridica asediul.

Acest asediu probabil că a constituit ultimul și cel mai mare semnal de alarmă, dacă îl putem numi așa. De voie, de nevoie, în speranța unui ajutor, mai marii Imperiului Bizantin, oameni politici, dar și clerici, acceptă și semnează în 1439 “unirea “de la Florența. Dacă cei mari au făcut acest compromis în speranța că vor salva imperiul, poporul simplu, creștinii ortodocși convinși, nu vor pune niciodată această falsă unire în practică. Peste puțin timp, doar ceva mai mult de un deceniu, cu un curaj demn de al martirilor, vor muri mucenicește în ultimele zile din mai 1453, pentru credință și pentru cetatea lor, socotind că nici o jertfă nu este prea mare când o faci pentru Dumnezeu cel Adevărat.

Prin așezarea sa între Europa sud-estică și Asia vestică, Constantinopolul a constituit avanpostul creștinismului împotriva islamismului. Prin Patriarhia ecumenică care ființa aici, Constantinopolul a fost centrul Ortodoxiei în lupta cu romano-catolicismul și fruntea acestuia, papalitatea. Timp de opt secole au luptat Bizanțul și Constantinopolul până la ultimele lor puteri, în nepăsarea Apusului care se numea creștin, împotriva islamismului invadator, susținând totodată drepturile legitime ale Ortodoxiei în raport cu romano-catolicismul. Dacă misiunea politică a încetat odată cu căderea Constantinopolului, misiunea culturală, dar mai cu seamă cea religioasă a continuat fără întrerupere, legată de ideea de Patriarhie ecumenică și de credința și respectul creștinilor ortodocși din întregul Orient

1.3 SITUAȚIA POLITICĂ ȘI RELIGIOASĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE A VEACULUI AL XV–LEA

În 1393 luptele feudale duc la destrămarea statului bulgar și la transformarea lui în pașalâc turcesc și tot în acest an Patriarhia de Târnovo își încetează existența

Așa cum arătam și în partea introductivă, la începutul veacului al XV-lea puterea otomană se afla în plină expansiune și în 1402 turcii se aflau sub zidurile Constantinopolului, conduși de Baiazid. Timur, hanul tătar cunoscut și sub numele de Timurlane, trimise soli în tabăra turcă cu porunca expresă ca sultanul să înapoieze Bizanțului toate posesiunile cucerite. Având în minte proaspăta victorie de la Nicopole din 1396, Baiazid răspunde trufaș. Ridică asediul Constantinopolului și își strămută oastea în Anatolia. Bătălia se va da la Ankara la 25 iulie 1402 și va fi pierdută de turci. Baiazid și unul dintre fii săi, Mustafa, vor fi luați prizonieri, sultanul murind în captivitate un an mai târziu. Timur îi va permite lui Mustafa să-și înmormânteze tatăl la Brusa cu toată cinstea cuvenită, iar apoi în 1405 se va retrage în capitala sa, la Samarkand .

Legat de pericolul pe care otomanii l-au reprezentat pentru Constantinopol în 1402, trebuie subliniată credința adâncă și adevărată a grecilor în ajutorul lui Dumnezeu. Când Baiazid și-a trimis solii cerând să i se predea cetatea, loan al VII-lea domn asociat la tron cu unchiul său Manuil al II-lea, a răspuns acestora cu o îndrăzneală plină de cucernicie : “Spuneți stăpânului vostru că suntem slabi, dar avem încredere în Dumnezeu, care ne poate face puternici și care poate doborî pe cei tari din scaunul lor. Facă stăpânul vostru așa cum poftește.”

Cu privire la acest moment din istoria Constantinopolului, când Dumnezeu și-a mai arătat odată bunăvoința Sa față de creștinătate, majoritatea istoricilor sunt de părere că dacă acum creștinătatea ar fi organizat o mare coaliție împotriva turcilor, amenințarea otomană ar fi fost îndepărtată odată pentru totdeauna. Chiar dacă lucrurile ar fi stat așa ( și din păcate nu au stat), istoricii uită că pe malul Bosforului turcii construiseră o puternică fortăreață la Anadolu Hisar, unde și-au găsit scăparea supraviețuitorii armatei lui Baiazid. Mulți dintre ei au trecut în Europa unde la acea dată sute de mii de turci, erau statornic așezați. Istoricul Ducas arată că pe la 1410 în Europa se aflau mai mulți turci decât în Anatolia. Mai mult, Baiazid lăsase în Europa puternice forțe pentru paza granițelor. Chiar dacă oastea sa fusese nimicită la Ankara, o problemă turcă rămânea.

Pentru două decenii Constantinopolul va avea puțină liniște, dar din marele imperiu de altă dată mai rămăseseră orașul și câteva mici teritorii europene.

Între fii rămași în viață ai lui Baiazid va începe un război fraticid pentru conducerea imperiului otoman, război dus când pe față, când pe ascuns. Până la urmă conducerea va reveni lui Mehmet, căruia contemporanii îi dăduseră denumirea de “celebi”, poreclă ce poate fi tradusă prin cuvântul “gentilom”.

Mehmet, după două războaie cu rezultate îndoielnice purtate în 1416 cu Veneția și în 1419 cu Ungaria, se va stinge din viață în 1421. Cea mai mare parte a domniei sale și-a petrecut-o ridicând fortărețe de-a lungul granițelor, întărind administrația și înfrumusețând orașele împărăției.

După moartea lui Mehmet pe tron se va urca fiul cel mare al acestuia, Murad. Ca și tatăl său era un om pașnic, dornic mai degrabă să ducă o viață contemplativă. Era un cârmuitor conștiincios și vremurile tulburi l-au silit să fie nu numai un bun gospodar, ci și un bun oștean.

Deși între Mehmet, tatăl său și Manuil al II-lea existase o bună înțelegere, Ioan al VIII-lea sprijinit de senatul bizantin, găsește cu cale să se amestece în treburile turcilor, socotind că dihonia stârnită în sânul dinastiei, ar putea duce la slăbirea acestora din urmă. Mari diplomați, uzând de daruri și de alte mijloace, bizantinii ajunseseră cu vremea mari maeștri în acest fel de intervenții și deseori au avut de câștigat diplomatic mult mai mult decât ar fi câștigat pe cale armelor. De această dată însă nu au reușit decât să-1 supere pe Murad și în 1422 Constantinopolul este din nou împresurat de trupele turcești.

Zidurile erau destul de trainice, turcii nu aveau mașini de asediu și o răscoală izbucnită în Anatolia îl silește pe Murad să ridice asediul. Constatinopolul este cruțat din nou. A fost ultimul mare avertisment al istoriei și ceea ce părea imposibil și de necrezut avea să se întâmple 30 de ani mai târziu.

În 1428 Murad împiedică o invazie a regilor Ungariei și Poloniei peste Dunăre, iar doi ani mai târziu va recuceri Tesalonicul, pe care tatăl său îl retrocedase grecilor. Va lupta apoi cu Serbia condusă acum de Gheorghe Brankovici și îl va sili pe acesta din urmă la o pace foarte strictă.

În 1440 va conduce o altă oștire împotriva lui Brankovici, nimicește fortăreața Semendria și va ajunge până la Belgrad. întăririle orașului sunt însă atât de puternice încât va fi silit să se retragă.

Intre timp, papa, bucuros că Sinodul de la Florența izbândise și reușise să-i înduplece pe greci să semneze unirea Bisericilor, pune la cale o cruciadă. Unirea de la Florența fusese impusă în mod silnic grecilor. încercând să găsească aliați creștini împotriva pericolului islamic, grecii porniseră spre Apus. Unirea se va dovedi un act efemer, care nu a putut fi pus în practică și nu va avea rezultatele scontate de greci, Constantinopolul neputând să fie salvat. Acestui aspect al unirii, deosebit de important pentru Istoria bisericească universală, îi va fi consacrat un capitol separat.

Cruciada pusă la cale de papă nu era o cruciadă în adevăratul sens al cuvântului căci nu urmărea eliberarea locurilor sfinte, ci era concepută ca un război împotriva necredincioșilor care stăpâneau ținuturile de la sud de Dunăre. Regele Vladislav al Ungariei s-a grăbit să primească propunerea, despotul sârb promite să dea ajutor ungurilor, iar conducătorul albanezilor Georg Castriotul declară război sultanului. De asemenea emirul de Caraman este înduplecat să atace în Asia.

Murad începe pedepsirea caramanienilor, dar în acest timp o oaste condusă de Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, trece Dunărea și îi alungă pe turci din despotatul sârbesc. în aceste condiții Murad se întoarce în Europa. Firea sa poate îl împiedică să pornească o nouă bătălie și încheie o înțelegere cu regele Ungariei Vladislav, care nu primise ajutor din Apus, decât trupele trimise de papă sub conducerea legatului papal Giuliano Cesarini. Astfel în iunie 1444 la Szeged Murad jură pe Coran, iar Vladislav pe Evanghelie să înceteze focul timp de zece ani

Murad își retrage oastea și se gândea că va putea părăsi tronul în favoarea fiului său, pentru a se putea retrage în sfârșit să ducă viața contemplativă la care visase atâta vreme, numai că primește vestea că Vladislav călcase jurământul și trecuse Dunărea cu toți oamenii săi, mărșăluind deja prin Bulgaria. Poate regele Ungariei nu și-ar fi călcat jurământul dacă legatul papal, cardinalul Cesarini, nu ar fi susținut că situația este prielnică pentru a-i zdrobi pe turci, și că un jurământ făcut în fața unui necredincios nu are nici o valoare. Călcarea jurământului a jignit atât pe turci cât și pe creștinii ortodocși. Ioan al VIII-lea s-a ferit să dea vreun ajutor. Gheorghe Brankovici al Serbiei și-a retras trupele și 1-a sfătuit și pe Georg Castriotul supranumit Skanderbeg să facă același lucru. Doar Iancu de Hunedoara va urma expediția, însă nu va face acest lucru cu toată bunăvoința, ci mai mult în silă.

Bătălia a avut loc la 11 noiembrie 1444 la Varna. Sultanul a înaintat în marșuri rapide în fruntea unei oștiri ce număra 60000 de oameni. Când cruciații au studiat mai bine numărul și așezarea armatei turcești, legatul papal și Iancu de Hunedoara au propus o retragere tardivă. Vladislav al Ungariei era însă hotărât să învingă sau să moară.

Aripile turcești au fost zdrobite în cursul primului asalt, dar cuprinși de frenezia urmăririi celor puși pe fugă, învingătorii pierdură posibilitatea de a-și ajuta prietenii. Când își văzu ostile puse pe fugă, Murad se simți deznădăjduit. In disperarea sa se spune că sultanul și-ar fi ridicat mâinile la cer, imploră ajutorul lui Dumnezeu Adevăratul și-L invocă pe Iisus însuși, pentru a răzbuna batjocura nelegiuită adusă religiei sale

Încrezător în victorie, Vladislav se avântă în luptă, dar înaintarea a fost oprită de ieniceri, iar regele împreună cu legatul papal Giuliano Cesarini căzură în timpul atacului. Moartea regelui a însemnat dezastrul și bătălia a fost pierdută. Pe câmpul de luptă zăceau trupurile a 10000 de creștini. Din bătălie a scăpat doar Iancu de Hunedoara cu regimentele sale. Biruința a readus sultanului stăpânirea asupra teritoriului până la Dunăre.

Nu după mult timp Murad a abdicat în favoarea fiului său Mahomed în vârstă de 12 ani și s-a retras din viața publică, dar la scurt timp este silit să revină. Dregătorii și oastea nu erau mulțumiți cu acest nou conducător, socotit mai târziu mult prea isteț și prea trufaș pentru vârsta lui, într-o vreme când încă nu domnea liniștea de-a lungul graniței cu Europa. Skanderbeg era de neânvins în Albania, iar Iancu de Hunedoara, devenit acum regent al Ungariei, reluase ofensiva cu o armată alcătuită din unguri, romani, cehi și mercenari nemți.

În 1448 Iancu de Hunedoara potrivește lucrurile pentru a se întâlni cu Skanderbeg pe câmpia de la Kossovo, dar înainte de a ajunge albanezii, o uriașă oștire turcească i-a nimicit trupele. Iancu se va retrage la Belgrad care va fi asediat de turci timp de patruzeci de zile, fără a cuceri cetatea. Aceasta va rămânne ultima mare ispravă a voievodului transilvănean, pentru că nu mult după aceea va muri de ciumă.

Dezastrul care a urmat atât de repede după cel de la Varna, va aduce la neputință forța militară a Ungariei pentru o generație și din acest motiv, atunci când va veni vremea și se va da bătălia pentru Constantinopol, nimeni nu va putea veni în ajutor. Totuși așa cum arată Edward Gibbon, “pe lista eroilor, numele lui Iancu de Hunedoara și Skanderbeg sunt puse de obicei alături; amândoi merită să le acordăm atenție, deoarece faptul că ei au dat de lucru armatelor otomane, a întârziat ruina imperiului bizantin “și căderea mai timpurie a Constantînopolului.

Murad a murit în 1451 la Adrianopol, lăsând urmașului său o moștenire strălucită și bogată. Mahomed va primi un imperiu bogat și prosper și bine rânduit. Cuceririle și prosperitatea poate nu ar fi fost posibile, dacă Murad nu ar fi făcut o reformă militară. Minte iscusită și isteață, Murad și-a dat seama că toate cuceririle făcute nu vor putea fi păstrate fără o bună organizare militară. Cucerirea Anatoliei îi aduse hrană din belșug și slăbise Imperiul Bizantin, pentru că Bizanțul pierduse grânarele sale și masa de oameni din care își recruta oșteni. Dar hrana nu putea fi păzită decât cu o armată fără cusur, alcătuită din oameni care să prezinte încredere gata să lupte până la ultima suflare pentru sultan.

Prin reforma militară pe care a introdus-o, Murad a reorganizat în primul rând unitățile de ieniceri, unități de elită ale armatei turce. Până la Murad, unitățile de ieniceri erau alcătuite din tineri prinși și robiți. Murad introduce o rânduială potrivit căreia fiecare familie creștină, fie de greci, slavi, vlahi sau armeni, era obligată, dacă i se cerea, să dea slujbașilor sultanului un copil de sex masculin.

Crescuți în școli anume, acești copii deveneau musulmani habotnici. Cei cu daruri deosebite erau folosiți în administrație, dar cei mai mulți ajungeau ostași cu o înaltă pregătire militară, alcătuind regimentul de elită din garda sultanului. Aceștia își aveau cazărmile lor proprii, nu aveau dreptul să se căsătorească, întreaga lor viață fiind pusa în slujba sultanului. Dacă Bizanțul nu mai avea de unde să recruteze oșteni, Imperiul otoman avea din belșug. Organizarea și grija cu care Murad a condus Imperiul, a făcut din acesta o forță căreia la mijlocul veacului al XV-lea nu putea să i se opună nimic. Mahomed, fiul său, odată ajuns la conducere, nu avea decât un singur țel, țel care îi încolțise în minte de mic copil. Un singur lucru rămânea demn de cucerit, simbolul creștinătății, cetatea cetăților, orașul orașelor, Constantinopolul,

Ar fi total greșit să se creadă că Bizanțul și Constantinopolul își datorau slăbiciunea de acum numai ascensiunii otomane. O mare parte din această slăbiciune se datora și genovezilor, creștinilor ca și bizantinilor.

După redobândirea Constantinopolului în 1261, genovezii erau așezați dincolo de Bosfor în colonia Pera sau Galata cum se numește și astăzi. Datorită generozității împăratului, li s-a permis să mai rămână acolo, să aibă legi proprii și să se administreze singuri, dar trebuiau să-și îndeplinească îndatoririle de vasali și supuși. “Podesta”, mai marele lor, în momentul în care intra în slujbă, saluta pe împărat și jura credință. Mai mult, Genova a încheiat o alianță cu Bizanțul, prin care se obliga ca în cazul unui război de apărare, să furnizeze grecilor un ajutor de cincizeci de galere cu echipaj cu tot.

Inițial Galata se prezenta ca un sat deschis și întins, lipsit de apărare, fapt care sub Andronic cel Bătrân a dus la prefacerea în scrum a Perei de către venețieni. De pe urma acestei nenorociri au obținut însă anumite avantaje, de care apoi încetul cu încetul au abuzat. Galata a fost împrejmuită cu un zid puternic cu șanț înconjurător în care au fost trase apele mării, s-au construit turnuri de apărare și au fost instalate mașini de luptă. Genovezii se ocupau cu comerțul avantajos al Mării Negre și aprovizionau Constantinopolul cu pește și grâu.

Treptat genovezii au devenit o adevărată putere în zonă, iar rivalii lor din Veneția sau Pisa erau alungați cu forța. Lipsiți de flotă, bizantinii au ajuns la mâna acestor negustori trufași care hrăneau sau înfometau Constantinopolul după cum le dictau interesele. Ei aveau în mână vămile, pescăriile și au pus mâna și pe taxa Bosforului care le aducea un venit anual de 200000 de galbeni, din care cu regret îi aduceau împăratului un rest de 30000

În timp de pace sau război, Galata se purta ca un stat independent și”podesta”genovez uita deseori că trebuie să se supună stăpânului său. Măcinarea treptată a Bizanțului din punct de vedere comercial nu a fost singurul lucru pe care l-au făcut genovezii. Taina prafului de pușcă și folosirea artileriei, a fost împărtășită de către venețieni sultanilor Egiptului și Persiei, dar vina instruirii armatelor otomane asupra folosirii tunului, cade exclusiv în sarcina genovezilor. Tot ei au transportat și armatele lui Murad peste Bosfor înaintea bătăliei de la Varna.

Putem concluziona că la jumătatea veacului al XV-lea, aproape de căderea Constantinopolului, orașul nu mai era ceea ce fusese odată, iar din imensitatea Imperiului Bizantin nu mai rămăseseră decât resturi. “Lumea bizantină se mărginea acum la un colț al Traciei, cuprins între Marea de Marmara și Marea Neagră, un ținut ce măsura cam cincizeci de mile în lung ( 80 km. ), și treizeci în lat ( circa 50 km. ), întindere de pământ nu mai mare decât cele mai mici principate din Germania sau Italia. . .”

Prinse într-un clește între puterea militară otomană și indiferența lipsită de orice rațiune a creștinilor apuseni, Bizanțul și Constantinopolul aveau să cadă. Cum era și firesc, încă de la începutul veacului al XV-lea, ba am putea spune chiar puțin înainte, pentru a face față și a contracara expansiunea păgână musulmană, speranța și nădejdea împăraților bizantini s-a îndreptat spre frații lor creștini din Apus. Cererile de ajutor n-au contenit până la căderea Constantinopolului sub turci, dar ajutoarele au fost rare, iar prețul cerut pe ele era imens. Gloria papalității trebuia satisfăcută cu orice preț, iar prețul nu a fost altul decât pierderea acestei porți a creștinătății, care a fost Constantinopolul. Din acest motiv, dorind ca lucrarea să fie cât mai obiectivă, am consacrat un capitol aparte cererilor de ajutor și unirii de la Florența din1439.

1.4 UNIREA DE LA FERRARA FLORENȚA SI IMPACTUL PE CARE L-A AVUT ASUPRA RĂSĂRITULUI

În fața pericolului musulman care se făcea tot mai simțit pentru Bizanț, împărații bizantini au căutat deseori ajutor în Apus. Au fost chiar împărați ca Ioan I Paleologul (1355 -1368 ), și Manuil Paleologul care au călătorit personal la curțile apusene în speranța că prezențele lor vor impresiona și vor aduce ajutorul mult dorit.

În 1400 Manuil al II-lea Paleologul ajunsese la curtea regelui Henric al IV-lea al Angliei. Călătorise prin Italia, ajunsese la Paris, unde fusese primit de Carol al Vl-lea al Franței și stătuse de vorbă cu învățații Sorbonei. în Anglia toată lumea fusese impresionată de ținuta sa impresionantă și de veșmintele imaculate pe care Manuil și suita sa le purtau. Dar moștenitorul legiuit al lui Augustus și Constantin cel Mare, oricâte titluri ar fi purtat și oricâtă demnitate afișa, nu stârnea decât mila gazdelor sale, pentru că venise în chip de cerșetor la curțile Apusului, căutând deznădăjduit ajutoare împotriva necredincioșilor care îi măcinau împărăția. în ochii Apusului acești împărați nu erau decât niște căpetenii ale grecilor, fără a mai putea să umbrească figurile imperiale care se ridicaseră aici. In mare, ajutoarele primite nu s-au rezumat la mai mult de câteva pungi cu bani și promisiuni care se vor dovedi deșarte.

Împărații bizantini fuseseră însuflețiți de-a lungul timpului de ideea unirii Bisericilor, fiind convinși că imperiul condus de ei este moștenitorul de drept al statului creștin așa cum îl văzuse Constantin cel Mare. Aceste uniri însă n-au fost posibile. Disperat de ascensiunea turcească care bătea din nou la porțile Constantinopolului. Ioan al VIII-lea Paleologul era decis să încerce din nou unirea, cu speranța că va primi ajutorul necesar .

După moda vremii, Ioan al VIII-lea, trimise un sol la sultan înștiințându-1”ca prieten și frate “( se poate citi și vasal pentru că bizantinii plăteau mari tributuri acum sultanilor ), că dorește să facă o unire religioasă cu latinii. Sultanul 1-a sfătuit să nu facă acest lucru, dar împăratul nu a dat curs acestui sfat.

Mai mult, tatăl său Manuil al Il-lea Paleologul, care timp de trei ani colindase curțile apusene ( 1399 – 1402 ), așa cum am arătat, îi spuse : “de speriat poți să-i sperii pe turci, cu gândul că ai să faci o unire cu latinii, dar eu nu-ți dau deloc sfatul să faci așa ceva, pentru că nu-i văd pe ai noștri dispuși să găsească vreo modalitate de unire și înțelegere cu latinii. Teamă mi-e să nu se facă schismă și mai rea și atunci iată că ne-am dat de gol în ochii păgânilor.”iar așa cum spune istoricul Sphrantzes, împăratul a făcut ce voia ursita cea rea și a încercat această unire. Ioan al VIII-lea plecase însuși în Apus în 1422, după ajutoare, iar în 1431 se întruni la Basel un sinod general, care studia și proiecta unirea cu grecii.

Sinodalii de la Basel trimit în luna mai a anului 1437 la Constantinopol, o delegație, cu misiunea de a-i convinge pe greci să sosească mai întâi în apele italiene și apoi să se hotărască locul în care se va ține sinodul unionist. în acest scop între cele două părți s-a încheiat chiar și o convenție.

Temându-se de dezbinare, papa Eugen al IV-lea ( 1431- 1447 ), a socotit că dacă”unirea”nu va avea loc într-un oraș italian va fi discutabiă, închiriază de la Veneția vapoare și le pune sub comanda unui nepot de-al său, și investește pe doi episcopi cu puterea de a excomunica pe sinodalii de la Basel, dacă aceștia ar încerca să-i convingă pe greci să meargă la ei.

Papa, prin bula”DOCTORIS GENT1UM”din 18 septembrie 1437, a hotărât transferarea conciliului de la Basel la Ferrara, pe coasta orientală a Italiei, motivând că acest oraș este preferat de greci. In același timp la Constantinopol sosesc și solii de la Basel, cerând împăratului să călătorească pe corăbiile trimise de o majoritate și nu de o minoritate de episcopi trimiși de papă, în ceartă cu sinodul.

Ioan al VIII-lea Paleologul se pronunță în favoarea papei și la 24 noiembrie 1437, însoțit de fratele său Dimitrie și o impunătoare suită alcătuită din circa 700 de oameni, pleacă pe corăbiile papale spre Italia.

Delegația grecilor este alcătuită din clerici și mireni de seamă, unii favorabili unirii, alții nu. Din rândul clericilor făceau parte :

Patriarhul ecumenic Iosif al II-lea ( 1416 – 1439 ), care de altfel va și muri în timpul lucrărilor sinodului de la Florența.

Visarion, mitropolitul Niceei, om de mare cultură, favorabil unirii din motive politice, care după sinod va rămâne în Italia, unde papa Eugen al IV-lea îl va ridica la rangul de cardinal, iar apoi în două rânduri va candida la scaunul pontifical;

Marcu Eugenicu, mitropolitul Efesului, reprezentant și al patriarhului
Antiohiei, apărător al ortodoxiei și cel mai mare adversar al unirii;

Antonie, mitropolitul Heracleei, care reprezenta și pe patriarhul Alexandriei;

Dionisie de Sardes, reprezentând pe patriarhul Ierusalimului, care va deceda
la Florența și va fi înlocuit cu mitropolitul Dorotei al Monembasiei;

Mitrofan, episcop de Cizic, favorabil unirii;

Grigorie Mammas călugăr, confesorul împăratului;

Silvester Syropulos, marele eclesiarh al Patriarhiei ecumenice, care după întoarcerea la Constantinopol va și scrie “Istoria sinodului unionist din Ferrara-Florența”, precum și alți clerici și înalți demnitari.

Dintre mireni, cele mai importante figuri le-au constituit Gheorghe Scholarios, secretar intim al împăratului și care va primi mai apoi numele de călugăr de Ghenadie, devenind după căderea sub turci, primul patriarh ecumenic sub aceștia și Gheorghe Ghemist Plethon.

Au mai trimis de asemenea delegații, imperiul grec de la Trebizonda cât și unii conducătorii ai popoarelor ortodoxe din Răsărit. Principele Moscovei, Vasile al II-lea l-a trimis pe mitropolitul Kievului și al Moscovei Isidor, care era de neam grec, cu o suită. Biserica Georgîei sau Iviriei a trimis de asemenea trei reprezentanți, pe mitropolitul Grigorie, un cleric și un laic. Din partea Moldovei au participat mitropolitul Damian, însoțit de vicarul său protopopul Constantin și de un delegat mirean, logofătul Neagoe, probabil locțiitorul episcopiei Romanului.

La 8 februarie 1438, împăratul loan al VIII-lea Paleologul sosi la Veneția, unde dogele și locuitorii i-au făcut o primire triumfală. Syropulos mărturisește că grecii nu erau încă siguri unde vor merge, la papă sau la sinodalii de la Basel. Papa trimisese însă din nou sume de bani și a dat dispoziții cum să fie găzduiți grecii. Marchizul de Este din Ferrara s-a oferit să dea găzduire împăratului și însoțitorilor săi și astfel grecii au pornit spre Ferrara. împăratul a ajuns mai devreme, iar patriarhul Iosif al II-lea împreună cu suita, ceva mai târziu. Lucrările sinodului trebuiau să înceapă la 3 aprilie 1438, dar deschiderea oficială s-a amânat până în octombrie, pentru a da posibilitatea sinodalilor de la Basel să se alăture.

După Paști printr-o comisie alcătuită din 10 persoane s-a fixat tematica sinodului : Filioque, purgatoriul, azimile și primatul papal. Timp de șase luni s-a făcut pregătirea prin studii particulare, împăratul interzicând compatrioților săi discuții asupra adaosului Filioque și a folosirii azimelor. în lunile iunie și iulie au fost purtate discuții asupra purgatoriului și asupra primatului papal. Din partea grecilor au luat parte la discuții Marcu Eugenicu al Efesului și Visarion, mitropolitul Niceei.

Grecii susțineau că sufletele nu primesc îndată după moarte întreaga fericire sau pedeapsă, pentru că nu sunt unite cu trupurile cu care au conviețuit. Latinii dimpotrivă, susțineau că cei cu păcate ușoare sau veniale urmează să se curățească prin foc în purgatoriu. Discuțiile erau interminabile și sub presiunea împăratului, care se temea că lucrările ar putea fi primejduite, la 17 iulie 1437 grecii cedează printr-o formulă de compromis ; “sufletele drepților se bucură îndată după moarte de toată fericirea de care sunt în stare, iar după înviere această fericire va spori atât de mult încât va străluci ca soarele : “Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor”, potrivit textului biblic de la Matei (13, 43)

La 8 octombrie 1438 sinodul s-a deschis cu mare pompă la Ferrara, dar împăratul era foarte supărat că la discuții nu participă mai mult de 100 de clerici și de aceste discuții se prelungesc prea mult. Numai în privința adaosului Filioque s-au ținut nu mai puțin de 11 ședințe.

Asupra adaosului, latinii obiectau că nu este vorba decât de o “explicație”, cardinalul Giulio Cesarini susținând că Filioque are doar sens de “dezvoltare”. Marcu Eugenicu a arătat că nu poate fi trecută cu vederea îndrăzneala latinilor cu privire la purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul, și că de fapt aceasta a dus la dezbinare între Apus și Răsărit și mai mult decât atât, această dezbinare i-a făcut pe apuseni să se poarte cu atâtea lipsă de dragoste cu frații lor creștini răsăriteni.

Disperat că s-ar putea să plece din Apus fără ajutor, Ioan al VIII-lea Paleologul face presiuni asupra grecilor. Papa amenință pe cealaltă parte că nimeni nu va pleca de la sinod, până ce unirea nu va fi proclamată. Cei doi, împăratul și papa ajung la concluzia că pentru reușita lucrărilor, ar fi bine să se mute sediul discuțiilor. Motivând pericolul unei epidemii de ciumă, deși aceasta trecuse de circa trei luni, dar și pentru că florentinii se obligaseră să mărească subvențiile delegației ortodoxe, s-a hotărît mutarea lucrărilor la Florența, unde grecii au avut de îndurat multe lipsuri, papa sperând că în felul acesta îi va constrânge să accepte mai repede unirea.

Patriarhul Iosif al II-lea era grav bolnav și nu mai putea să participe la ședințe. Văzând că nu se obține din partea grecilor nici o concesie, i-a chemat pe aceștia la patul de suferință și a insistat să cedeze. în afară de cinci persoane, toți ceilalți au cedat. La 10 iunie 1439 patriarhul a murit și a fost înmormântat în Biserica Santa Măria Novella. In continuare, discutiile au fost conduse de in paratul, Ioan al VIII-lea, care se consulta numai cu iererhii favorabili unirii, in special cu mitropolitii, Isidor al Kievului si Moscovei, Visarion al Niceei, Dorotei de Mitilene

La 13 și 14 aprilie 1439, mitropolitul Visarion al Niceei a ținut în fața participanților greci o iscusită pledoarie pentru unire. Drept urmare s-a ajuns repede la o înțelegere în privința adaosului Filioque, care a fost formulată astfel : “Sfântul Duh purcede din veșnicie din Tatăl și din fiul ca dintr-un singur izvor și dintr-o singură suflare “.

După alte patru săptămâni de discuții, grecii și latinii cad de acord și asupra celorlalte trei puncte : purgatoriul, azimile și primatul papal. Asupra azimilor au căzut de acord ca fiecare Biserică să folosească pâine dospită sau nedospită, potrivit uzului curent, așa cum se obișnuia și până în acel moment. în ceea ce privește primatul papal, grecii au convenit că papa este urmașul Sfântului Petru pe pământ, învățător și judecător al întregii Biserici, iar al doilea în rang după el este patriarhul de Constantinopol. Formula abilă adoptată de greci, a împiedicat ca papei să i se recunoască primatul jurisdicțional în Biserica universală. Grecii au înțeles primatul papal în modul în care s-au pronunțat asupra lui Sfintele canoane și hotărârile Sinoadelor ecumenice. Episcopul Romei fiind socotit ca”primus inter pares”și nu cum făcuse delegația Romei la Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon din anul 451, când canonului al 6-lea de la Sinodul de la Niceea, i s-a facut o exegeză greșită. Acestei interpretări greșite i s-au adăugat ulterior decretele pseudo-isidoriene, care au adăugat după text cu : “Ecclesia Romana semper primatum habuit”, adică Biserica Romei a avut totdeauna primatul.

Aceste patru puncte asupra cărora s-au purtat discuții : primatul papal, azimele, adaosul Fiiioque și purgatoriul au rămas în istorie sub denumirea de cele patru puncte florentine.

Odată discuțiile încheiate, vanitatea papei fiind satisfăcută, s-a compus un decret de unire, decret redactat în limbile greacă și latină, care a fost semnat de 115 delegați latini și doar de 33 de delegați răsăriteni, cu urmatorul continut:”reunindu-se latinii și greci la acest veritabil si sfânt sinod ecumenic, s-au străduit și unii și alții cu mare zel, că împreună cu alte puncte să fie discutat cu toata grija și cu o cercetare asiduă, și acel articol despre dumnezeiasca purcedere a Sfântului Duh.

După ce am adus în fața mărturii din dumnezeiasca Scriptură, si foarte multe locuri din Sfinții Părinți răsăriteni, si apuseni, unii spunând că Sfântul Duh purcede de la Tatăl, si de la Fiul, toți înteleg același lucru exprimat prin cuvinte diferite, grecii au afirmat că ceea ce spun ei, că Sfântul Duh purcede de la Tătal, nu o zic cu intenția de al exclude pe Fiul ci pentru că li e părea lor, spun ei, ca latinii afirmau ca Sfântul Duh purcede și de la Tatăl și de la Fiul ca de la două principii și două suflări de aceea s-au abținut să spună că Sfântul Duh purcede și pe Tatăl și pe Fiul. Iar latinii au afirmat că ei spun că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul nu cu intenția de a nega că Tatăl este izvorul și principiul întregii dumnezeiri, adică al Fiului și al Sfântului Duh;sau că dacă Duhul Sfânt purcede de la Fiul, Fiul nu are(aceasta)de la Tatăl;sau că ei spun că sunt două principii și două lucrări;ci ca să arate că este un singur principiu și numai o singură suflare a Sfântului Duh după cum au afirmat până acum.

Așadar în numele Sfintei Treimi, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh având aprobarea acestui sfânt sinod ecumenic de la Florența, hotărâm pentru ca acest adevăr de credinta să fie crezut și să fie primit de toți crestinii și astfel toți să mărturisească că Duhul Sfânt este veșnic de la Tatăl și Fiul, și că esenta lui, și fiița subzistentă o are totodată de la Tatăl și de la Fiul și că purcede de la amândoi în mod vesnic ca dintr-un singur principiu și o singură suflare.

Declarând ceea ce spun Sfinții Părinți si învățători că Sfântul Duh purcede de la Tatăl prin Fiul, duce la aceeasi întelegere că prin aceste(cuvinte) se arată că și Fiul este le fel ca și Tatăl, după greci, cauza, iar după latini principiul existenței Sfântului Duh.

Hotarâm iarăși ca explicația acelor cuvinte,”si de la Fiul”(Filioque)a fost adaugata la simbol in mod legal si rational pentru a face mai clar adevarul din cauza unei necesitati atunci urgente.

De asemenea în azima sau în pâine de grâu dospită Trupul lui Hristos se preface cu adevărat iar preoții trebuie să prefacă Trupul Domnului în una sau în alta, fiecare potivit cu obiceiul bisericii sale, fie Apuseană fie Răsăriteană.

Iarăși, dacă cei care se pocăiesc cu adevărat si mor, în dragostea lui Dumnezeu, mai înaite de a fi săvârșit roade vrednice de pocăința pentru cele ce au pacătuit, ca și pentru cele ce au omis, sufletele acestora sunt curățate după moarte prin pedepse curățitoare, ca să se ușureze ele de astfel de pedepse, le sunt folositoare ajutoarele credincioșilor vii, adică jerfele liturgice si rugăciunile si milosteniile și celelelte fapte de credintă, care se obișnuiesc să se facă de către credincioși pentru alți credincioși, după rânduiala Bisericii.

Iar sufletele acelora, care după ce au fost botezați nu au căzut deloc în întinăciunea păcatului ca și sufletele care după ce s-au pângărit cu întinăciunea păcatului au fost curățate fie în trupurile lor, fie după ce au părăsit trupurile, după cum s-a spus mai înainte, sunt primite îndată în cer si contempla in mod clar pe însuși Dumnezeu unul, întreit în persoane așa cum este unul mai desăvârșit totuși decât altul, potrivit cu vredninicia vieții fiecăruia.

Ca sufletele acelora care mor în starea de păcat de moarte actual sau numai în păcatul strămoșesc coboara în dată în iad, unde vor fi pedepsite cu pedepse, totuși, neegale.

De asemenea hotărâm ca sfântul scaun apostolic si Arhiereul (pontiful) roman dețin primatul în toata lumea; ca acest Arhereu roman este urmaș al Fericitului Petru, corifeul Apostolilor si adevăratu locțiitor al lui Hristos și capul întregii Biserici și că este Tatăl și învățătorul tuturor creștinilor si lui,. . . , Pe lângă acesta, reînoind si ordinea păstrată în canoane a celorlalți venerebili patriarhi (hotărâm) ca Patriarhul Constantinopolului să fie al doilea după Preasfințitul Papa al Romei, al treilea să fie cel al Alexandriei, al patrulea să fie cel al Antiohiei si al cincilea să fie cel al Ierusalimului fiind păstrate adică toate privilegiile si drepturile.

S-a dat în Florența în sedința sinodală publică ținută în mod sărbătoresc în Biserica cea mare. In anul Intrupării Domnului una mie patru sute treizeci si nouă, în ziua a sasea a lunii iulie, in anul al nouălea al arhieriei noastre.”.

Numărul mic de delegați răsăriteni care au semnat este explicabil prin hotărârile luate la sinod sub presiunea papei și a împăratului, hotărâri ce contraveneau dogmei creștine ortodoxe. Marcu Eugenicu al Efesului precum și mulți alții care fugiseră de la sinod, printre care se numărau Dimitrie Paleologul fratele împăratului, mitropolitul Grigorie al Georgiei (Iviriei), Gheorghe Scholaris secretarul împăratului, Gheorghe Ghemist Plethon și alții, nu au semnat decretul. Marcu Eugenicu odată întors acasă va deveni cel mai mare apărător al Ortodoxiei și cel mai înverșunat adversar al unirii.

La 6 iulie 1439, după aproape un an și jumătate de discuții, în biserica Santa Măria del Fiore din Florența, în prezența papei, cardinalul Giulio Cesarini a dat citire textului latin al decretului, iar mitropolitul Visarion al Niceei celui grec.

Rezultatul acestui sinod n-a mulțumit nici pe papă și nici pe împărat. De altfel în ultima ședință papa Eugen al IV-lea a mai cerut grecilor interzicerea divorțului după modelul apusean, pedepsirea mitropolitului Marcu Eugenicu al Efesului ca fiind cel mai mare adversar al unirii cu latinii, și alegerea unui nou patriarh în locul lui Iosif al II-lea decedat. Cu diplomația bine cunoscută, grecii au ocolit toate aceste pretenții, susținând că alegerea unui patriarh se poate face numai în cuprinsul patriarhiei de Constantinopol, iar sfințirea lui ca arhiereu numai în catedrala Sfânta Sofia,

Unirea fusese impusă silnic. Fusese mai ușor de a semna actul de unire decât s-o pui în practică. Ajutorul dat de Apus se rezuma la câteva pungi cu aur și argint și la două corăbii de război. Vestea despre unire a ajuns la Constantinopol înainte de întoarcerea împăratului. Partizanii unirii erau oameni politici și intelectuali, dar poporul asculta de preoții și de călugării lor. La aflarea veștii, clericii și creștinii au fost cuprinși de indignare. Când în 1440, la 1 februarie, împăratul s-a întors, delegații Bisericii Ortodoxe au fost întâmpinați cu apelativele de “trădători “și de”năimiți”. Istoricul Ducas relatează că fiind întrebați cum a ieșit sinodul, delegații au răspuns : “ne-am vândut credința. . . de frica francilor”

După întoarcere Marcu Eugenicu al Efesului a fost depus din scaun. Gheorghe Scholarios cuprins de îndoieli, a ajuns la concluzia că unirea nu era în folosul grecilor. S-a retras într-o mănăstire, unde și-a luat numele de Ghenadie și după moartea lui Marcu Eugenicu va deveni conducătorul partidei antiunioniste. Visarion al Niceei, oricât de mare era respectul de care se bucura, a socotit cu cale că este mai bine să se retragă în Italia, unde papa i-a dat titlul de cardinal.

Impăratul avea greutăți în găsirea unui patriarh care să sprijine unirea. Locul a rămas vacant doi ani, după care în scaun a fost așezat Mitrofan de Cizic, care însă a murit imediat. Următorul patriarh, Grigorie Mammas numit în 1445 își va păstra locul timp de șase ani, păstorind un cler mereu ostil. Va sfârși și el prin a pleca la Roma, într-o lume mai prietenoasă. Ioan al VUI-lea Paleologul, se întreba el însuși, dacă procedase bine. Nu avea de gând să se lepede de unire, dar sub influențarea mamei sale, împărăteasa Elena, nu a mai stăruit în ea. Tot ceea ce reușise să facă a fost să aducă și mai mult dezbinarea și amărăciunea în Constantinopolul care trăgea să moară.

Dezbinarea nu a fost numai la Constantinopol și în Bizanț. Discordia a apărut și între cei de aceeași credință. Frații de credință nu se mai înțelegeau între ei. Rusia pravoslavnică, crescută de Bizanțul ortodox, a văzut în actul unional de la Florența trădarea ortodoxiei. îndată după întoarcere, Isidor mitropolitul Kievului și al Moscovei a fost depus din scaun, iar Vasile al II-lea marele duce al Moscovei a poruncit să fie arestat. Isidor scapă fugind la Roma unde, la fel ca și Visarion al Niceei, va primi din partea papei Eugen al IV-lea titlul de Cardinal.

De acum înainte rușii își vor alege singuri mitropolitul, lucru care se va întâmpla în 1448, ca o reacție față de Bizanțul trădător de Ortodoxie, arătând astfel că acesta își pierduse rolul prim jucat între popoarele lumii ortodoxe.

Din păcate cuvintele adresate de Manuil al II-lea fiului său Ioan al VlII-lea cu privire la dezbinarea și mai mare pe care ar putea să o aducă unirea cu Biserica Romei, s-au dovedit profetice. După dezastrul de la Varna din 1444, se vedea cât se poate de limpede că zilele Constantinopolului și ale Bizanțului, atât cât mai rămăsese din el, erau numărate. Cu ultimele economii care se găseau în visteria împărăției, loan al VUI-lea se va îngriji de consolidarea zidurilor de apărare din partea de uscat a Constantinopolului, pentru a putea înfrunta atacul turcesc, care nu mai putea fî înlăturat. Moartea sa, prematură la 31 octombrie 1448, avea să-i aducă liniștea, dar va face din fratele său care va veni pe tronul imperiului sub numele de Constantin al Xl-lea Dragases, o figură eroică dar în același timp și tragică.

Mulți apuseni, printre care și istorici ai vremii, au considerat că bizantinii prin refuzul unirii și-au meritat soarta. Nici chiar Visarion al Niceei care se afla la Roma și încerca să strângă ajutoare, nu înțelegea ce se întâmplă, iar cei din Bizanț i se păreau ostili. Oamenii de rând însă, animați de o fidelitate arzătoare față de credința lor, de liturghia și predaniile lor ortodoxe, socoteau pe bună dreptate că viața de aici de pe pământ era doar o pregătire a celei veșnice. Nu se cădea să sacrifice viața veșnică pentru viața materială care aici pe pământ este atât de repede trecătoare. La vremea aceea credința era precumpănitoare și dacă nenorocirile aveau să se abată asupra lor, aceasta era pedeapsa pentru păcatele făcute.

Ultimele cereri de ajutor către Apus au fost făcute de Constantin al Xl-lea Dragases, începând cu anul 1451. Dacă la început acesta a stat în expectativă, intențiile tot mai ostile ale noului sultan Mahomed al II-lea, intenții despre care se va vorbi în capitolul următor, l-au făcut să-și îndrepte din nou atenția spre apuseni, în speranța că aceștia îi vor da ajutorul mult dorit.

Mărul discordiei îl constitue mai departe unirea de la Florența, care nu era recunoscută de bizantini. Papa Nicolae al V-lea, care urmase în scaunul pontifical în 1447 după moartea lui Eugenicu al IV-lea, era un om pașnic și un cărturar. El a întemeiat Biblioteca Vaticanului și în calitate de cărturar avea o mare prețuire pentru Visarion al Niceei, admirând foarte mult învățătură lui. Din acest motiv avea o mare simpatie pentru lupta dusă de greci, dar în același timp nu se grăbea să ajute un oraș care nu recunoștea nici acum unirea

Constantin al Xl-lea Dragases cunoștea acest lucru și în vara anului 1451, a trimis un sol în Apus cu un mesaj pentru papă din partea sa și cu o scrisoare adresată papei de către un grup de antiunioniști, care își dădeau numele de”Synaxis”. Numele acesta era folosit din pricină că gruparea acționa fără să-1 cuprindă și pe patriarh, și din acest motiv cuvîntul sinod nu putea fî folosit în mod legal, în conformitate cu canoanele bisericești.

Membrii “Synaxisului”, propuneau papei să se țină un nou conciliu la Constantinopol de această dată, la care să participe toate patriarhiile răsăritene, o delegație redusă din Apus și care să fie cu adevărat ecumenic. Semnat de mulți antiunioniști, apelul nu fusese semnat de Ghenadie ( Grigorie ) Scholarios, care socotea pe bună dreptate, că nimic bun nu putea să vină de pe urma lui.

Poate că papa ar fi dat curs plângerilor disidenților, dar în acelși timp la Roma a sosit patriarhul Grigorie Mammas, într-un exil pe care singur îl hotărâse, iar plângerile sale nu l-au făcut pe papă împăciuitor. Nici un răspuns n-a fost trimis către “Synaxis”, dar împăratului i s-a răspuns în niște termeni foarte hotărâți :”Dacă tu, împreună cu căpeteniile tale și cu poporul din Constantinopol primiți hotărârea de unire, ne veți găsi pe noi și pe venerabilii noștri frați, cardinalii sfintei Biserici romane, dornici pururea să sprijine bunul tău nume și împărăția ta. Dacă însă tu și poporul tău nu vreți să primiți hotărârea, ne veți sili să luăm măsurile trebuincioase pentru scăparea voastră și pentru reputația noastră.” Ceea ce primise Constantin al Xl-lea din partea papei, nu era altceva decât un ultimatum.

Raporturile cu sultanul se înrăutățesc și mai mult, Mohamed al II-lea calcă posesiunile bizantine de peste Bosfor, iar în 1452, din piatra bisericilor și mănăstirilor dărâmate, va construi o nouă fortăreață numită Rumeli Hisar (Tăietoarea Beregății), față în față cu Anadolu Hisar. De acum Bosforul era controlat de turci și scufundarea către sfârșitul anului a trei nave venețiene care nu au oprit să fie cercetate potrivit ordinului sultanului, nu a mai lăsat nici o urmă de îndoială nici bizantinilor, nici apusenilor, asupra intențiilor lui Mahomed.

Adânc zdruncinat de intențiile sultanului după construirea fortăreței de la Rumeli Hisar, papa este hotărât să sprijine lupta lui Constantin al XI-lea Dragases, mai cu seamă că acesta din urmă îi trimisese o scrisoare, prin care se declara de acord să sprijine unirea, și mai mult decât atât să o ducă la îndeplinire.

În mai 1452 papa îi trimite la Constantinopol pe Isidor, fostul mitropolit al Kievului și Moscovei, devenit după fuga sa cardinal al Bisericii romane și legat papal. Isidor va ajunge la Constantinopol în 26 octombrie 1452, aducând cu el și un corp de 200 de arcași, recrutați la Neapole pe cheltuiala papei. Isidor a fost primit la Constantinopol cu toată considerația necesară, iar sosirea corpului de arcași a stârnit însuflețirea în rândul mulțimii. Poporul socotea că frații de credință apuseni nu îi vor abandona. împăratul a hotărât formarea de comitete care să-și dea sprijinul unirii, unul din partea populației Constantinopolului, celălalt din partea nobilimii. Comitetul poporului s-a declarat de acord cu unirea după ce adversarii antiunioniști au refuzat să participe la ședințe. Comitetul nobilimii a propus o soluție de compromis : numele papei să fie pomenit la liturghie, dar promulgarea unirii să fie amânată. Constantin al Xl-lea, la insistențele lui Isidor, nu a fost de acord cu această soluție.

Cel care purta negocierile cu antiunioniștii se pare că a fost Luca Notaras, secretarul împăratului. Ghenadie Scholarios adânc mâhnit pentru că poporul începuse să șovăie după sosirea lui Isidor cu acel corp de arcași, s-a retras de la discuții în chilia sa de la mănăstirea Pantocrator, nu înainte de a lipi pe poarta mănăstirii, o întâmpinare prin care preveneau poporul să nu se lepede de adevărata sa credință. Cu cât timpul trecea și alte ajutoare nu soseau din Apus, adversarii unirii căpătau din nou puteri și credibilitate și din această privință în Constantinopol au avut loc manifestări antilatine.

Arhiepiscopul Leonardo, care venise împreună cu Isidor și nutrea un dispreț greu de ascuns față de greci și religia lor, a propus împăratului să alcătuiască un complet de judecată, care să-i osândească pe adversarii unirii. Constantin s-a mulțumit doar să-i cheme pe membrii “Synaxisului”la palatul imperial, pentru a își motiva împotrivirea. Aceștia au arătat că doresc un conciliu la care să participe toate Bisericile răsăritene și au înnoit dezacordul față de unire cu argumente teologice, motivând că unirea cu Roma ar duce la schisma cu celelalte Biserici surori. Oamenii politici însă, socoteau că unirea cu Apusul va aduce foloase materiale care ar salve orașul și că acest motiv, trebuie să stea deasupra unității Bisericii răsăritene.

Puțin mai târziu a fost scufundat cel de-al treilea vas venețian, despre care s-a amintit mai înainte, Constantinopolul a fost cuprins din nou de panică, gruparea unionistă prinzând din nou putere. Ghenadie Scholarios a avertizat din nou că ajutorul apusean înseamnă uniație și că el cel puțin, nu își va vinde credința pentru un rezultat îndoielnic

La 12 decembrie 1452, în cadrul unei liturghii solemne oficiată în catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol a fost proclamată oficial unirea. Deși absenți, patriarhul și papa au fost pomeniți la ectenii, iar actul de la Florența a fost citit în întregime de la un capăt la altul.

Printre greci nu a domnit însuflețirea. Ghenadie Scholarios și alți opt călugări nu au fost prezenți la slujbă deși a slujit un sobor de 300 de preoți și diaconi. Se spune că marele duce Luca Notaras, al doilea în rang după împărat, ar fi afirmat atunci : “Mai bine să vedem dominând în mijlocul orașului turbanul turcilor decât tiara latină”Poate că supărarea i-a fost adusă de neînduplecarea unor catolici, precum arhiepiscopul Leonardo, care n-a înțeles că înaintea mândriei și vanității, stătea în cumpănă poarta creștiniătății.

Grecii plătiseră prețul în speranța că părăsirea fidelității, le va aduce salvarea împărăției creștine, numai că așa cum se va vedea ei au plătit prețul dar au fost înșelați.

CAPITOLUL 2

PREGATIRI DE ATAC, PREGĂTIRI DE APĂRARE

2.1 SULTANUL MAHOMED AL II-LEA

Marile bătălii din istorie și-au avut întotdeauna eroii lor. Povestirile despre faptele acestora fac imaginația să se înflăcăreze și un tablou al unei bătălii, nu este niciodată complet fără portretele conducătorilor celor două tabere. De aceea am considerat necesar a face o scurtă prezentare celor care vor conduce ostilitățile în lupta pentru Constantinopol, sultanului Mahomed al II-lea și împăratului Constantin al Xl-lea Dragases.

După moartea sultanului Murad, pe tronul imperiului otoman se urcă fiul acestuia, Mahomed al II-lea. Când noul sultan a urcat pe tron în 1451 avea vârsta de 19 ani. Copilăria sa nu a fost prea fericită, și-o petrecuse la Adrianopol, cu doica și cu mama sa, care după unii ar fi fost o prințesă de neam apusean, dar mult mai sigur că era o roabă de la curtea lui Murad.

Murad se ocupase mult mai atent de ceilalți doi fii, Ahmed și Ala ed-Din, căpătați de la soții de neam mai ales, dar ambii au murit la Amasia, la o distanță de șase ani unul de celălalt. Astfel la vârsta de 11 ani Mahomed rămâne singurul moștenitor al tronului și este adus la Curte. Odată ajuns aici, tatăl constată că educația fiului a fost neglijată. Angajează dascăli care își vor îndeplini temeinic sarcina, Mahomed sfârșind prin a vorbi curent pe lângă limba lui maternă, greaca, araba, latina, persana și ebraica. Tatăl său însuși îl iniția în arta cârmuirii

Așa cum s-a prezentat și în capitolul anterior când Mahomed a împlinit vârsta de 12 ani, Murad a abdicat în favoarea fiului său. Domnia n-a fost prea lungă, căci firea impulsivă a tânărului sultan a reușit degrabă să supere pe toată lumea. Murad va reveni pe tron, dar după bătălia din 1444 de la Varna se retrage din nou. Și de această dată purtarea semeață și distantă a noului sultan avea să supere pe toată lumea. în Grecia și Albania se purtau războaie, dar Mahomed se înfuriase împotriva celor care îl supravegheau, pentru că nu doriseră să pună în aplicare un plan al său pentru cucerirea Constantinopolului, imposibil de realizat de altfel. In aceste condiții, nemulțumirile stârnite la curte și mai ales în rândurile armatei, îl vor aduce pe Murad din nou pe tron. Mahomed va fi trimis la Menghisa în 1446, dar de remarcat este că încă din acea vreme când avea doar 13 ani, gândul de a cuceri Constantinopolul îi încolțise în minte, iar acest gând devenit obsesie, va fi urmărit până la realizare.

Vreme de doi ani a stat în surghiun, dar apoi a fost chemat ca să participe la campania împotriva lui Iancu de Hunedoara de la Kossovo, care a și fost câștigată. Când și când Mahomed mai revenea la curte, era tratat cu mai multă prietenie, dar până la moartea lui Murad survenită în 1451, a rămas la Menghisa.

La 18 februarie 1451 Mahomed al II-lea a sosit la Adrianopol. A fost primit cu mare cinste și moștenirea tronului nu i-a fost pusă la îndoială, deși între timp lui Murad i se mai născuse un fiu, care va fi sugrumat în baie chiar în timpul ceremoniei în care văduva tatălui său prezenta condoleanțe pentru moartea tatălui și felicitări pentru urcarea pe tron,

Iată cum îl înfățișează Steven Runciman pe Mahomed al II-lea la vremea urcării sale definitive pe tron : “După ce și-a înscăunat administrația și a pus rânduială în palat, tânărul sultan s-a instalat, chibzuind la politica pe care avea să o facă. Lumea dinafară îl știa ca pe un tânăr nepriceput, cu un jalnic început de carieră. Aceia însă care îl vedeau acum erau impresionați. Era frumos, de statură mijlocie, dar robust. Fața îi era împlinită de o pereche de ochi pătrunzători sub sprâncenele arcuite, nasul subțire se încovoia deasupra unei guri cu buze pline și roșii. Când s-a maturizat trăsăturile lui aduceau aminte oamenilor de un papagal gata să mănânce cireșe coapte. Purtările îi erau impunătoare și mai degrabă distante, afară numai când întrecea măsura la băut, pentru că împărtășea gustul nelegiuit al familiei sale pentru băutură. A dorit însă întotdeauna să fie prevenitor, chiar plin de căldură, cu cei cărora le respecta învățătura și i-a plăcut să se însoțească cu oamenii de artă. Toți îl știau drept un om ascuns. întâmplările nefericite din copilărie îl învățaseră să nu se încreadă în nimeni. Era cu neputință să știi la ce anume se gândea. N-a urmărit niciodată să se facă iubit; nu-și dorea popularitate. Inteligența, energia și hotărârea sa impuneau respect. Nimeni din câți îl cunoșteau nu s-ar fi încumetat să spere că acest teribil tânăr își va îngădui vreodată să se lase abătut de la sarcinile pe care singur își propusese să le

împlinească; dintre acestea cea dintâi și cea mai de seamă era cucerirea Constantinopolului.”

Și pentru a împlini această sarcină, am văzut cum a trecut pe posesiunile bizantine din Europa. Este adevărat că trecerea s-a facut cu ajutorul unei escadre venețiene care manevra în Dardanele, lucru care nu ar trebui uitat. A construit apoi fortăreața de la Rumeli Hisar și cu ajutorul celei de la Anadolu Hisar, controla acum toată strâmtoarea. Când Constantin speriat va trimite două solii cu rugămintea ca satele grecești să nu sufere stricăciuni, prima nu va fi nici măcar primită, iar cea de-a doua va fi aruncată în închisoare. Solilor li se vor tăia capetele, ceea ce în limbajul vremii, echivala cu o declarație de război asediul Constantinopolului putea fi considerat început.

2.2 ÎMPĂRATUL CONSTANTIN AL XI-LEA

De partea cealaltă, în Constantinopol se găsea Constantin al Xl-lea Dragases. Ca vârstă, era cel de-al patrulea frate după răposatul împărat Ioan al VIII-lea, care domnise înaintea sa. Teodor și Andronic, primii doi frați care ar fi avut dreptul de moștenire la tron muriseră înaintea lui Ioan. Ceilalți doi frați mai tineri, din totalul de șase, Toma și Dimitrie nu se puteau lăuda cu un caracter deosebit. Dimitrie era ambițios, lipsit de scrupule și se erija într-un apărător al Ortodoxiei, după ce îl însoțise pe Ioan al VIII-lea la Florența în 1439, de unde fugise. în 1442 atacase Constantinopolul și împăratul putuse să scape doar ajutorului dat de Constantin.

Toma, ultimul frate ca vârstă, era ceva mai așezat. La urmat întotdeauna pe Constantin ca pe un adevărat conducător.

Toată tinerețea, Constantin care era născut în 1404, și-a petrecut-o în campanii militare, deseori fiind însoțit de Toma. A fost căsătorit de două ori, dar ambele soții au murit, fără să-i lase urmași. Când Ioan al VIII-lea plecând la Ferrara 1-a însărcinat cu treburile împărăției, a stârnit mânia lui Dimitrie, care a văzut în acest fapt cine va fi moștenitorul de drept al tronului. De fapt și de drept lucrurile chiar așa au stat, căci Constantin se dovedise cel mai capabil dintre frați.

La moartea lui Ioan al VIII-lea în 1448, deși fratele său Dimitrie își arăta pretențiile la tron, practica constituțională încredința suveranitatea împărătesei încoronate, și împărăteasa mamă s-a folosit de întreaga ei autoritate, pentru proclamarea lui Constantin împărat.

Elena, împărăteasa mamă, 1-a trimis pe Sphrantzes care se afla la Constantinopol în misiune la Murad, pentru a-1 înștiința ca fiul ei Constantin va fi încoronat. Murad și-a dat cu bunăvoință încuviințarea.

Alți doi demnitari au fost trimiși la Mistra în despotatul Moreei, unde se afla Constantin, cu coroana imperială. La 6 ianuarie 1449 în catedrala din Mistra, Constantin a fost încoronat de mitropolitul locului. Dacă nu ținem cont de epoca imperiului de la Niceea, era prima încoronare de la Constantin cel Mare, care nu avea loc la Constantinopol și nu era f&cută de patriarh.

Sosirea lui Constantin în capitală a avut loc la 12 martie 1449, iar câteva zile mai târziu i-a înscăunat pe frații săi, Dimitrie și Toma, ca despoți împreună stăpânitori ai Moreei. La ceremonie a luat parte împărăteasa mamă Elena și înalți demnitari, iar cei doi frați au jurat supunere împăratului și prietenie veșnică. Plecarea lor avea să-1 lase pe Constantin singurul stăpân al Constantinopolului.

Nu avem o descriere completă a împăratului, dar o vom folosi pe cea a lui Steven Runciman, ca și în cazul lui Mahomed al II-lea : “împăratul avea acum aproape patruzeci și cinci de ani (la data încoronării). Cât privește înfățișarea sa. . . se pare că era înalt de statură și uscățiv, cu trăsături viguroase și regulate și tenul uscățiv al familiei sale. Nu purta un interes deosebit îndeletnicirilor minții, filozofiei sau teologiei, deși fusese prieten cu Plethon la Mistra ( capitala despotatului Moreei), și ultima sa faptă înainte de plecarea sa la Constantinopol, fusese să întărească fiilor lui Plethon proprietățile primite de la tatăl lor. Se dovedise a fi un vrednic oștean și un cârmuitor priceput. Mai presus de orice era un om integru. Niciodată nu se purtase în chip necinstit. Dăduse dovadă de generozitate și răbdare, când avusese de lucru cu frații săi, oameni greu de împăcat. Prietenii și dregătorii îi erau devotați, chiar dacă uneori nu erau de aceeași părere cu el. Apoi avea darul să inspire încredere admirație și dragoste supușilor săi. Sosirea lui la Constantinopol fusese întâmpinată cu o sinceră bucurie.

Dacă la început Constantin nu a luat nici o măsură în ceea ce privește unirea cu Biserica Romei, deși era hotărât să ducă la îndeplinire îndatoririle pe care fratele său și le asumase, aceasta s-a făcut sub înrâurirea mamei sale, dar la 23 martie 1450 împărăteasa mamă muri. Moartea ei a însemnat pentru împărat o pierdere grea. S-a inconjurat de supuși credincioși precum marele duce Luca Notaras, amiralul flotei, Ioan Cantacuzino prieten încă de pe vremea șederii sale în Peloponez, Dimitrie Metochites, Dimitrie Cantacuzino, și omul său de încredere Spranthzes.

Vestea morții sultanului Murad nu a avut darul să-1 liniștească. Noul sultan era cunoscut încă din pruncie ca un dușman al creștinătății. Spranthzes i-a împărtășit temerile, căci iscoadele bizantine de la Adrianopol, aduseseră pe larg la cunoștință primejdiile care îi pândeau.

Măsurile care au fost luate și de o parte și de cealaltă în prologul acestei bătălii a istoriei sunt deja cunoscute. Aveau să se înfrunte reprezentanții a două mari puteri, una ajunsă la apogeu, cea turcă, cealaltă, doar o tristă amintire a ceea ce fusese odată un mare imperiu, cea bizantină.

Din punct de vedere religios era înfruntarea între două confesiuni religioase, care la ora aceea dominau lumea civilizată de atunci, islamismul și creștinismul. Constantinopolul reprezenta un simbol pentru lumea creștină și nu numai, poate de aceea era dorit din toate puterile de turci. Din păcate lumea creștină care era datoare să-și păstreze simbolul, cuprinsă de patimi omenești, nu a știut să-și apere talismanul de preț.

Deasupra bătăliei se vor ridică eroic două figuri. Mahomed, sultanul, care s-a distins prin abnegația, energia și dârzenia cu care și-a urmărit scopul, scop ce îi va aduce titlul de “Cuceritorul”, un supranume ce va rămâne în istorie. Cea de-a doua figură, Constantin al Xl-lea Dragases, care va lupta până la ultima suflare și va pieri așa cum l-au cunoscut toți, cinstit, integru și credincios poporului și credinței sale, considerând poate că nici o jertfa nu este prea mare în numele lui Hristos.

Mahomed va deveni pentru musulmani o legendă, dar nu știm sigur dacă pe Constantin creștinii îl consideră un martir.

2.3 ULTIMELE PLANURI ALE LUI MAHOMED INAINTE DE MAREA TRAGEDIE

Sfârșitul anului 1452 și prima parte a anului 1453 l-au găsit pe sultan adâncit în gânduri tainice. Nici măcar sfetnicii săi cei mai apropiați nu știau ce pune la cale sultanul. Din punct de vedere comercial, starea în care se găsea Constantinopolul le putea aduce mari avantaje materiale turcilor. Cucerirea orașului poate nu era cea mai nimerită soluție.

Totul a durat până într-o noapte, când Mahomed 1-a chemat pe marele vizir Halii și și-a exprimat dorința sa, de a cuceri Constantinopolul. înfricoșat, acesta i-a declarat tot sprijinul său, de teamă să nu își piardă funcția, dar ca fost sfetnic al fostului sultan Murad al II-lea, era un mare înțelept și un mare diplomat.

A doua zi, sau poate câteva zile mai târziu Mahomed adună toți sfetnicii săi și le dezvălui planul său. Le spuse că împărăția otomană, oricât de mare ar fi ea, nu înseamnă nimic fără Constantinopol. Constantinopolul nu putuse fi cucerit până acum din cu totul alte pricini, dar acum când era dezbinat religios, era o pradă ușoară și asta datorită faptului că turcii în acest moment, erau stăpânii mărilor. La auzul acestui discurs, toți sfetnicii l-au urmat și au ales războiul

Dacă sultanul spusese că acum stăpâneau marea, ținuse cont de cele două fortărețe, Anadolu Hisar și Rumeli Hisar, dar se gândise și la faptul că toate atacurile de până acum asupra Constantinopolului porniseră de pe uscat. Bizantinii puteau oricând să primească ajutoare pe mare, iar izbânda nu putea să vină decât printr-un atac conjugat de pe uscat și de pe mare.

În martie 1453, vase de tot felul au început să se adune la Galipoli, vase vechi bine întreținute, dar și vase noi, construite în ultimele luni în porturile de pe țărmul Mării Egee. Erau trireme, vase cu trei rânduri de vâsle pe o parte și pe cealaltă, care aveau și două catarge cu vele, ce puteau fi folosite atunci când vântul era favorabil. Urmau apoi biremele, vase ceva mai mici, cu un singur catarg și cu vâslașii stând de o parte și de cealaltă. Erau fustaele, nave ușoare și repezi, cu vâslași inșirați perechi la borduri, și doi câte doi la pupa. Urmau apoi galerele, nume dat îndeobște oricărei nave mari, fie că era vorba de o biremă, triremă sau doar navă cu pânze, dar care însemna o corabie mult mai mare decât era de obicei, și în fine parandaria, șlepuri cu pânze care erau folosite pentru transporturi.

Cât de mare era flota turcească nu putem ști cu exactitate. Istoricii bizantini dau date mult peste măsură, iar turcii tind să minimalizeze efortul lor de război. Datele pe care le aveau navigatorii italieni prezenți la Constantinopol, venețieni și genovezi, arată că ar fi vorba de aproximativ 125 de nave angajate în luptă, plus unele mai mici folosite în general pentru trimiterea de mesaje. Echipajele erau alcătuite fie dintre robi, fie dintre cei angajați, care erau atrași de soldele frumoase. Amiralul flotei era guvernatorul din Galipoli, un bulgar renegat care trecuse la islamism și care acum se numea Suleiman Baltoghlu. însuși sultanul s-a ocupat de numirea ofițerilor flotei, considerând, ținând cont de antecedente, că aceasta are o mai mare însemnătate decât armata de uscat

La sfârșitul lunii martie 1453, această uriașă armadă pentru vremea aceea, a străbătut stâmtoarea Dardanele până în Marea Marmara, spre groaza grecilor și italienilor deopotrivă, care nici măcar nu bănuiseră de ce putere navală dispuneau turcii. Dar odată cu grija pentru flota sa, Mahomed al II-lea nu neglijase nici armata de uscat.

Toată iarna, armurierii au confecționat scuturi, platoșe, coifuri, săgeți și sulițe, iar tehnicienii au construit turnuri, mașini de asalt și berbeci pentru dărâmarea zidurilor. în același timp s-a făcut și mobilizarea. Și de această dată cifrele nu se cunosc cu exactitate. După izvoarele turcești, trupele regulate numărau cam 80000 de oameni, fără oastea de strânsură, bașbuzuci cam 20000 de oameni, plus necombatanți de la furgoane care trebuie să fi fost câteva mii. Elita o formau regimentele de ieniceri care numărau cam 12000 de oameni, reorganizate așa cum s-a arătat de sultanul Murad al Il-lea. Deși erau formate din creștini de obârșie, fiecare ienicer fusese crescut din fragedă pruncie pentru a ajunge un musulman cucernic, și pentru mai toți islamismul era dus până la fanatism. Izvoarele bizantine ridică numărul oștenilor turci până la 400000 de oameni, dar majoritatea istoricilor cad de acord asupra cifrei de 160000 de oameni.

Succese deosebite fuseseră obținute pentru armata otomană mai cu seamă în domeniul artileriei. Cum și în ce împrejurări a ajuns tunul la turci, am arătat ceva mai devreme. In vara lui 1452 un meșter numit Urban sau mai degrabă Orban, sosise la Constantinopol și își oferise serviciile sale împăratului, dorind să construiască tunuri pentru bizantini. Constantin nu a putut să-i plătească nici leafa cerută nici să-i asigure materialele solicitate. Atunci Orban, a trecut Bosforul și s-a dus la sultan care, nu numai că i-a dat o leafa de patru ori mai mare decât cea solicitată, dar i-a pus la dispoziție și toate materialele cerute și întreaga asistență tehnică de care avea nevoie. Tot ceea ce i s-a cerut lui Orban, a fost să construiască un tun capabil să dărâme zidurile Constantinopolului.

Orban s-a pus conștiincios pe treabă și după ce a construit un tun uriaș care a fost pus pe zidurile de la Rumeli Hisar, tun cu care a fost scufundată ultima corabie venețiană, i s-a poruncit să construiască unul de două ori mai mare. Tunul s-a construit la Adrianopol și era cu adevărat uriaș. Lungimea țevii era de 812, 80 cm. ; grosimea buzei tunului : 20, 32 cm. circumferința țevii la chiulasă : 81, 28 cm. ; în partea dinainte : 243, 84 cm. Ghiulelele pe care tunul le putea arunca cântăreau 609, 60 kg. , iar când s-a făcut prima probă, bubuitura s-a auzit până la aproximativ 18 km. , ghiuleaua parcurgând prin aer circa 1250 de m. Acestui tun Mahomed i-a afectat o unitate specială.

Dacă oastea turcească era atât de bine pusă la punct și ardea de nerăbdare să pornească la luptă cu”necredincioșii”, nu la fel stăteau lucrurile în Constantinopol. Pentru a înțelege mai bine ce măsuri de apărare a luat Constantin al Xl-lea Dragases și cum s-a desfășurat bătălia, trebuie mai întâi să vedem cum arăta Constantinopolul acelei vremi. Pentru aceasta ne vom folosi de asemenea, de descrierea făcută de Steven Runciman : “Constantinopolul este așezat pe o peninsulă oarecum triunghiulară, cu laturile ușor încovoiate. Zidurile de pe uscat se întindeau pe vreo patru mile lungime (circa 7 km. ), de la cartierul Blachernelor de pe Cornul de Aur, până la cartierul Studion, pe țărmul Mării Marmara, pe o linie care se încovoia puțin în afară. Zidurile ridicate de-a lungul Cornului de Aur aveau ca la trei mile și jumătate lungime ( 5, 5 km. aproximativ ), și formau o curbă cu scobitura înăuntru, de la Blacherne la promontoriul Acropolei, azi cunoscut îndeobște, sub numele de Capul Seraiului, care privește spre miazănoapte, spre Bosfor. De la promontoriul Acropolei până la Studion, distanța era de 5 mile și jumătate (circa 9 km. ). Zidurile înconjurau vârful teșit al peninsulei, cu fața spre intrarea în Bosfor, și mergeau apoi pe o curbă ușor scobită, de-a lungul țărmului Mării Marmara. înspre Cornul de Aur și Marmara se găsea un singur rând de ziduri. De-a lungul Mării Marmara ele se ridicau de-a dreptul din apă. Unsprezece porți se deschideau prin ziduri către mare și în aceea zonă se aflau și două mici porturi întărite, la îndemâna vaselor ușoare care, din pricina vântului puternic de miazănoapte, nu puteau ocoli promontoriul ca să intre în Cornul de Aur. De-a lungul țărmului din cornul de Aur se ridicase în cursul veacurilor, o plajă care era acum acoperită cu antrepozite. Șaisprezece porți duceau acum spre ea. La capătul dinspre Apus, ca să apere cartierul mai expus al Blachemelor, Ioan Cantacuzino construise, prin prundiș, un canal, care mergea chiar pe lângă zid. Aceste ziduri dinspre mare se aflau într-o stare destul de bună și nu era de așteptat să fie atacate mai cu înverșunare. Deși apusenii și venețienii își croiseră drum în Constantinopol, în 1204, dinspre Cornul de Aur, un asemenea asalt ar fi fost cu putință numai din partea unui dușman, care ar fi avut portul sub control.

În preajma extremității orașului, curentul marin era prea repede ca să îngăduie vreunui vas de debarcare să se apropie cu ușurință de temelia zidurilor. în același timp, bancuri de nisip și recife ocroteau și ele zidurile dinspre Marmara. “

Zidul dinspre uscat, fusese reparat în veacurile al IX-lea și al XII-lea, era străbătut de două porți, numite Caligaria și Poarta Blachernelor. Mai exista o portiță mică, dosnică, ce fusese închisă și care purta numele de Kerkoporta. De la Kerkoporta și până la Marea Marmara, sub domnia lui Theodosie al Il-lea, s-a construit un zid pe trei rânduri. în partea din afară se găsea un șanț lat de 20 metri, care la nevoie putea fi inundat. Pe partea dinăuntru a șanțului, se găsea un parapet înalt de aproximativ 5 metri cu creneluri, urmat de o curte lată de 12-15 metri, numită Peribolos. Urma apoi zidul care în mod obișnuit era considerat zidul exterior, înalt de 8-9 metri, având turnuri pătrate de apărare la distanțe variind între 45 și 90 de metri. Dincolo de acest zid se afla un nou spațiu numit Parateichion, urmat apoi de zidul dinăuntru înalt de 13 metri, cu turnuri de apărare pătrate sau în opt unghiuri, dispuse încât să suplinească distanța dintre turnurile zidului din mijloc. Linia de ziduri era străbătută de un mare număr de porți, unele folosite de populație, altele destinate numai armatei numite porți militare. Puteam enumera Poarta Silviria, Poarta de Aur, folosită numai de împărat când intra în oraș, Poarta Rhegion sau Poarta Sfântului Roman de pe Valea râului Lykos. Poțiunea de ziduri care trecea peste valea râului Lykos, fusese considerată totdeauna punctul cel mai vulnerabil al sistemului de apărare bizantin.

Constantin al II-lea Dragases făcuse apeluri disperate în Apus, la sfârșitul anului 1452. Răspunsurile date solilor erau vagi și greu de deslușit. Republicile italiene, Genova și Veneția care aveau interese comerciale mari în zonă, nu ar fi dorit să-1 supere pe sultan. înțelegerile pe care le făcuseră cu acesta, îndreptățeau să se creadă că și în eventualitatea căderii orașului, comerțul lor se va desfășura liniștit mai departe. Senatul Veneției a aprobat abia la 2 martie 1453 ca o escadră să plece în mare grabă la Constantinopol, dar această escadră a plecat abia la 17 aprilie, când orașul era deja asediat de două săptămâni.

Papa Nicolae adânc tulburat de veștile primite și de amânările repetate ale republicilor italiene, cumpărase pe cheltuiala sa alimente și arme și le trimisese cu trei nave genoveze la Constantinopol, pe la începutul lui martie. Ajutor din altă parte nu putea veni. Ungurii erau slăbiți de pe urma dezastrelor suferite, țările române erau vasale sultanului ca și Serbia de altfel, iar Rusia era departe și încă adânc mâhnită din pricina unirii.

La Constantinopol erau însă oameni care doreau să lupte. Bailul venețian Girolamo Minotto și-a oferit sprijinul său și a pus la dispoziția împăratului nouă nave comerciale, transformate apoi în nave de război.

S-au găsit și genovezi care au venit din proprie inițiativă să lupte pentru Constantinopol și au adus chiar oșteni pe propria lor cheltuială. Dintre aceștia amintim pe cei trei frați Bocchiardo-Paolo, Antonio și Troilo, dar mai ales pe Giustiniani Longo care a sosit în fruntea a 700 de oșteni. Toți acești oameni apuseni, care au luptat la Constantinopol au făcut-o pentru că aveau un simț al onoarei mult mai mare, contrastant cu cel al concetățenilor lor.

Sub conducerea lui Giustiniani Longo care era priceput la lucrările de fortificații, au fost inspectate zidurile și s-au executat reparații acolo unde era nevoie. în oraș s-au strâns bani pentru lucrări și pentru arme. Șanțul de apărare a fost de asemenea golit și curățat. Deși între venețieni și genovezi era o antipatie reciprocă din pricina rivalității lor, sub comanda energică a lui Giustiniani, toți au lucrat cot la cot.

Din păcate în noaptea de 26 februarie 1453, șapte nave au plecat pe furiș din Cornul de Aur cu aproximativ 700 de oameni la bord, dând astfel o grea lovitură apărării orașului. Dacă pentru unii onoarea era lucrul cel mai de preț, pentru alții această noțiune nu exista. Astfel în Cornul de Aur n-au mai rămas decât douăzeci și șase de nave apte de luptă. In comparație cu armata sultanului, flota bizantină însemna foarte puțin.

Pe uscat disproporția era și mai mare. La porunca împăratului, Sphrantzez făcuse un recensământ al celor apți pentru luptă. Pe liste erau un număr de 4983 de greci și ceva mai puțin de 2000 de străini. Constantinopolul rămânea să fie apărat de aproape 7000 de oameni, care vor lupta împotriva unei armate cu adevărat uriașe.

La 5 aprilie 1453 asediul începea. Turcii porneau cu dorința de glorie și cu un avantaj militar indiscutabil. Bizantinii vor pornii cu vitejia oamenilor și credința în Dumnezeu.

CAPITOLUL 3

ASEDIUL

În 2 aprilie 1453, primul detașament turcesc s-a arătat sub zidurile Constantinopolului. O companie alcătuită din oamenii destinați apărării orașului 1-a atacat, pricinuind turcilor câțiva morți, dar pe măsură ce ostile turcești se înmulțeau, compania a fost retrasă. Tot la 2 aprilie, împăratul a poruncit ca intrarea în Cornul de Aur, să fie închisă de un lanț așezat pe pontoane, care la un capăt avea să fie prins de turnul lui Eugeniu, lângă poalele Acropolei, iar celălalt capăt de zidurile dinspre mare ale Perei. Bartolomeo Soligo, un genovez, a avut sarcina să instaleze acest lanț, și tot lui se pare i-a revenit și acest sector spre apărare. Cunoscută fiind atitudinea genovezilor, împăratul a socotit că este bine ca aici să fie postat un om de-al lor. Tot acum au fost distruse podurile de peste canale, iar porțile orașului închise.

Pastele anului 1453 căzuse la 1 aprilie. Dumnezeu ascultase rugăciunile grecilor de a sărbători învierea Domnului Iisus Hristos în pace și liniște, dar cum se poate vedea, deja de a doua zi, surlele și trîmbițele războiului răsunau. Marea încercare avea să înceapă.

La 5 aprilie 1453, într-o zi de joi, întreaga armată turcă în frunte cu Mahomed sosise la Constantinopol. Sultanul și-a așezat cortul la circa 1, 5 km de ziduri, dar a doua zi 1-a mutat mai aproape, împreună cu trupele sale care vor rămâne de acum pe poziții definitive. Apărătorii Constantinopolului și-au ocupat și ei pozițiile de apărare ce le fuseseră destinate.

Pe valea râului Lykos, considerat punctul cel mai vulnerabil, s-a așezat însuși împăratul cu trupele sale grecești cele mai bune. La dreapta sa se afla Giustiniani, dar când n-a mai existat nici o îndoială asupra locului unde va ataca sultanul, a venit și acesta în sprijinul împăratului.

Apărarea palatului Blachernelor a revenit bailului venețian Minotto, care s-a instalat aici împreună cu statul său major. Arhiepiscopul Leonardo cel plin de sine și cu frații Longasco, se aflau în spatele canalului ce se varsă în Cornul de Aur. La stânga împăratului se aflau trupe genoveze, iar lângă acestea trupe grecești, conduse de Teofil Paleologul, o rudă a împăratului. După aceste trupe urmau trupe genoveze și venețiene până la Poarta de Aur, care era apărată de un genovez numit Manuel, iar la stânga acestuia, chiar lângă mare, trupe conduse de Dimitrie Cantacuzino.

Apărarea promontoriului Acropolelor revenise cardinalului Isidor, fost mitropolit al Kievului, cunoștința noastră mai veche, iar partea de ziduri dinspre Cornul de Aur, trupelor de marinari venețieni și genovezi, sub conducerea lui Gabriele Trevisan. Două corpuri mai mici de oaste au rămas ținute în rezervă, unul sub conducerea marelui duce Luca Notaras, iar celălalt sub comanda lui Nicefor Paleologul.

Flota fusese și ea împărțită în două. Vasele aflate în port erau comandate de genovezul Alvise Diedo, iar dintre acestea un număr de zece, fuseseră detașate, probabil sub conducerea lui Soligo, cel ce întinsese lanțul care închidea Cornul de Aur, spre a păzi intrarea în port.

PREGĂTIRI PENTRU ASEDIU

La 6 aprilie 1453 apărătorii Constantinopolului au putut urmări de pe ziduri cum armata turcă își ocupa și ea pozițiile. O bună parte din armată sub conducerea lui Zaganos Pașa, fusese trimisă deja pe țărmul de miazănoapte al Cornului de Aur, pentru a izola Pera și a ține sub observație pe genovezii de acolo. De la Poarta Charisiană și până la Valea râului Lykos erau așezate trupele armatei din Europa sub comanda lui Caragea Pașa. Aceste trupe dispuneau și de un număr însemnat de piese de artilerie, care trebuiau să lovească zidul pe un singur rând din porțiunea Blachernelor. De la valea râului Lykos și până la Marea Marmara, se aflau dispuse trupele din Anatolia, sub conducerea lui Ișak Pașa, în care sultanul nu avea deplină încredere. De aceea tot aici a fost detașat și Mahmud Pașa, sfetnicul și omul de încredere al lui Mahomed. Mahomed însuși luase comanda trupelor de pe valea râului Lykos, în porțiunea de la Mesoteichion, unde dealtfel fusese adusă pe un car tras de șaptezeci de boi și gigantica piesă de artilerie construită de Orban. Așadar împăratul și sultanul se așezaseră față în față pentru confruntarea ce avea să urmeze.

În spatele liniei principale a frontului, erau așezați bașbuzucii, împărțiți în mai multe grupuri, pentru a putea să acționeze cu rapiditate acolo unde va fi nevoie mai mare de ei. în fața liniei frontului, pe întreaga lungime a acestuia, turcii au săpat un șanț având o întăritură de pământ, peste care s-a ridicat o palisadă de lemn. Nici un izvor turcesc, nu dă date semnificative asupra așezării trupelor, prima menționare despre acest lucru, apărând două veacuri mai târziu, sub semnătura lui Evliya Celebi

Flota turcă era pusă sub conducerea lui Baltoghlu, un bulgar renegat și primise ordinul de a veghea ca nici un fel de provizii să ajungă pe mare la cei asediați. Sarcina principală însă, era aceea de a forța lanțul și a intra în Cornul de Aur. Vasele patrulau neîncetat, iar cartierul general al flotei fusese stabilit în Bosfor, la locul numit Diplokionion sau Două Coloane. Ceva mai târziu flota turcă avea să mai crească în număr, vaselor existente adăugându-li-se încă zece nave mari, sosite de pe țărmurile Anatoliei, toate aceste vase fiind echipate cu tunuri de mare calibru.

Conform uzanțelor islamice, înainte de a începe atacul asupra Constantinopolului, Mahomed al II-lea a trimis o solie sub steag alb, solie prin care promitea locuitorilor viața și cruțarea bunurilor materiale, dacă orașul își va deschide porțile și i se va supune de bună voie. în caz contrar, nu li se va arăta nici o cruțare. Locuitorii însă nu doreau să-1 părăsească tocmai în aceste clipe grele pe împăratul lor, Constantin al Xl-lea Dragases, și mai mult decât atât faptul că trebuiau să apere credința lor creștină așa cum au facut-o întotdeauna martirii, i-au făcut să respingă ultimatumul sultanului, în al cărui cuvânt nu se prea încredeau.

În aceeași zi de 6 aprilie, artileria turcă a deschis focul asupra zidurilor Constantinopolului, foc ce a ținut mai multe zile în șir și a provocat multe stricăciuni fortificațiilor. Mahomed poruncise să fie lovite acele porțiuni de zid care erau mai șubrede, iar acolo unde era posibil să se execute lucrări de minare. Concomitent cu aceste acțiuni, turcii trebuiau să umple cu pământ șanțul cu apă, pentru a crea un culoar de trecere trupelor care vor ataca zidul. Tot în acest timp Baltoghlu primise ordin să pună la încercare sistemul de apărare care veghea lanțul la intrarea în Cornul de Aur.

Grecii nu s-au lăsat cuprinși de panică când asediul a început. Deja stricăciunile erau mari, noaptea, bărbați, femei și călugări veneau din oraș și ajutau la repararea zidurilor. Din nefericire, deși turcii aveau mari probleme cu întreținerea tunurilor, acestea alunecând mereu de pe platformele lor de lemn, bombardarea zi de zi, dădea roade. Tunul lui Orban, foarte pretențios de altfel, nu putea trage decât de sase – șapte ori pe zi, dar loviturile sale, au sfărâmat zidul de pe valea râului Lykos până la temelie. Curajul și credința i-a însuflețit pe apărători. Pericolul a născut acea fraternitate creștină și luptau laolaltă, fie că erau ortodocși, fie că erau romano-catolici, genovezi sau venețieni. Sub conducerea lui Giustiniani care își dovedea acum vitejia și priceperea, gaura de pe râul Lykos a fost astupată cu o estacadă din lemn. Pentru a mai limita efectele bombardamentelor, bizantinii au pus pe ziduri piei de vită și saci cu lână, dar rezultatele au fost departe de așteptări.

Până la 20 aprilie 1453 două atacuri de mare importanță au fost date. Primul s-a desfășurat pe uscat, cel de-al doilea pe mare. Socotind că distrugerile provocate de artilerie sunt îndeajuns de mari pentru a-i permite un atac pe uscat, fără a-1 conjuga cu unul pe mare, în noaptea de 18 aprilie sultanul a poruncit să se dea asaltul asupra zonei celei mai afectate de distrugeri, porțiunea numită Mesoteichion. într-un iureș nemaipomenit, însoțit de bătaia tobelor și sunetul chimvalelor, arcași, sulițași și infanteriști din trupele de ieniceri au pornit la atac, peste șanțul umplut cu pământ și resturi de dărâmături.

Numărul mare de turci care ar fi trebuit să le aducă superioritatea nu a făcut decât să-i încetinească. Apărarea a fost condusă de Giustiniani, care prin curajul său i-a însuflețit deopotrivă atât pe greci cât și pe italieni. Atacul a durat patru ore după care turcii s-au retras. Mahomed al II-lea era foarte supărat pentru această înfrângere, orgoliul său imens fusese atins. De partea cealaltă grecii începuseră să prindă curaj. Turcii nu erau de neînfrânt.

3.2 CORĂBIILE CU AJUTOARE ȘI ATACUL TURCILOR

La 20 aprilie patru corăbii se apropiau de Constantinopol. Trei fuseseră închiriate de papă și trimise cu arme și provizii, cel de-al patrulea era un vas bizantin încărcat cu grâne cumpărate de trimișii împăratului. Acest din urmă vas era comandat de un marinar numit Phlatanelas. Vântul bătea dinspre miazăzi și era prielnic. Vasele au intrat repede în strâmtoarea Dardanele și de acolo în Marea Marmara. Au fost observate încă de dimineață atât de către apărătorii de pe ziduri, cât și de caraulele turcești, care l-au înștiințat imediat pe sultan. Baltoghlu a primit ordinul de a nu lăsa vasele cu nici un chip să treacă, altfel viața sa nu va mai valora nimic, însuși Mahomed a plecat călare pe țărm, pentru a urmării bătălia și a da dispoziții la fața locului.

La începutul după-amiezii corăbiile creștine s-au întâlnit cu cele turcești. Baltoghlu a tras un foc de tun, somându-le să se oprească, dar corăbiile creștine nu s-au supus. Timp de o oră, creștinii și-au croit drum mai departe. Curentul Bosforului era destul de puternic și biremele și triremele turcești manevrau anevoie. In plus corăbiile creștine erau mult mai înalte, marinarii mult mai bine antrenați și de pe punți revărsau asupra turcilor o ploaie de săgeți și pietre. Când însă trebuiau să ocolească promontoriul Acropolei, vântul a căzut, cum se spune în limbaj marinăresc, și pânzele au început să atârne. Pentru Baltoghlu părea acum ușor să pună mâna pe vasele creștine. Și-a trimis vasele să încercuiască prada, poruncind ca în același timp să se tragă lovituri de tun pentru a produce cât mai multe stricăciuni, numai că marinarii creștini înlăturau cu mare rapiditate efectele loviturilor. Singura șansă rămânea abordajul și Baltoghlu și-a îndemnat oamenii să pună piciorul pe vasele creștine. El însuși s-a îndreptat cu trirema sa spre vasul bizantin, care deși era cel mai mare, era cel mai slab apărat. Corăbiile creștine au fost repede împresurate, dar rânduiala de pe ele era desăvârșită și înlăturau atac după atac. Din păcate, cum reușeau să scape de o navă turcească, o alta îi lua locul imediat. Se părea că balanța înclină către turci. Lupta cea mai aprigă s-a dat în jurul vasului bizantin, care avea și butoaie încărcate cu acel lichid numit”focul grecesc “și care salvase de multe ori Constantinopolul de-a lungul istoriei sale. Sub conducerea lui Phlatanelas, folosirea “focului grecesc “a avut efecte devastatoare asupra flotei turcești, totuși numărul covârșitor de vase otomane își spunea cuvântul. Genovezii și-au dat seama că singura soluție pentru a salva nu numai vasul bizantin ci și vasele lor, era de a le pune pe acestea bord în bord și a lupta împreună. Cu toată dificultatea realizării unei astfel de acțiuni în timpul bătăliei, ei au reușit până la urmă acest lucru.

Toată după amiaza apărătorii Constantinopolului au urmărit cu sufletul la gură de pe ziduri desfășurarea bătăliei. Mahomed o urmărea și el de pe țărm și uneori dădea instrucțiuni deși nu era priceput în ale marinăriei. La un moment dat a intrat chiar cu calul în apă, dorind să ia parte la luptă.

Spre seară se părea că vasele creștine nu mai au mult de trăit, dar chiar înainte de asfințit, vântul a început să bată din nou, pânzele s-au umflat și vasele si-au croit drum printre corăbiile turcești și la căderea nopții treceau dincolo de lanț, aflându-se la adăpost în Cornul de Aur.

Pentru apărătorii Constantinopolului izbânda aceasta a însemnat foarte mult. Primiseră alimente, armament și numărul celor care aveau să lupte pentru creștinătate crescuse. In plus superioritatea marinarilor creștini fusese dovedită. Pentru Mahomed însă aceasta fusese cea de-a doua înfrângere. Baltoghlu a scăpat cu greu de la moarte și numai mărturia dată de ofițerii săi, care au arătat cu câtă vitejie se purtase, 1-a salvat. A fost bătut la tălpi, depus din toate rangurile și condamnat să-și sfârșească viața în sărăcie. A doua zi, pe 21 aprilie, bombardamentele au început și mai crâncen

Supărarea sultanului era mare. Pentru a înțelege mai bine, trebuie să arătăm că acest sultan în vârstă de 21 de ani, suporta greu înfrângerea. Inteligent, poate prea inteligent pentru vârsta sa, dispunând de o putere militară covârșitoare ca număr și în plină ascensiune, nu putea concepe ca visul copilăriei sale, acela de a cuceri cea mai mare cetate creștină, să nu se împlinească. Și-a dat repede seama că dacă nu va pune mâna pe Cornul de Aur, pentru a tăia orașului orice posibilitate de a fi aprovizionat pe mare, sarcina sa va fi nu numai grea, dacă nu și imposibilă. Mintea sa iscoditoare a găsit o soluție admirabilă. Dacă nu se putea trece de lanț pe mare, atunci va lua Cornul de Aur pe uscat. Astfel de la locul numit Două Coloane unde cantona flota sultanului și până în locul numit Valea Izvoarelor, ocolind Pera, a fost construit cu repeziciune un drum. Duminică 22 aprilie 1453, la răsăritul soarelui, flota sultanului a început să fie transbordată în Cornul de Aur, pe niște albii de lemn așezate pe drumul abia construit. Apărătorii Constantinopolului au asistat neputincioși și uluiți, la această manevră nemaivăzută până atunci. Mai mult Mahomed al II-lea a întărit sectorul din Valea Izvoarelor cu numeroase piese de artilerie. înspăimântată, colonia genoveză din Pera care își declarase neutralitatea nu a intervenit în nici un fel. Sultanul și-a transferat astfel jumătate din flotă în Cornul de Aur.

Grecii și-au dat seama de amenințarea care apăruse prin transferul a jumătate din flota otomană și după discuții interminabile și tot felul de soluții propuse, au hotărât atacarea flotei turcești, cu ajutorul câtorva vase venețiene. Atacul fusese hotărât pentru noaptea de 24 aprilie, dar genovezii care au aflat despre el s-au supărat, acuzându-i pe primii că vor să își aroge singuri laurii victoriei. Vechea rivalitate între Veneția și Genova, izbucnea din nou, într-un loc și într-o vreme când ar fi trebuit să pună capăt oricăror patimi. Din acest motiv, atacul a fost amânat până în noaptea de 28 aprilie, dând astfel posibilitatea turcilor să-și întărească și mai mult artileria. Mai mult decât atât, unul dintre genovezii din Pera care se afla în slujba sultanului și care aflase ce pun creștinii la cale, 1-a înștiințat pe Mahomed.

La 28 aprilie 1453, puțin înainte de ivirea zorilor, două vase de transport cu bordurile căptușite cu baloți de lână pentru a rezista loviturilor de tun, comandate de Gabriele Trevisan, au ieșit în larg. Erau urmate de trei vase mai mici, dar mai iuți numite fustae, comandate de Giacomo Coco. Acestea la rândul lor erau urmate de un număr de ambarcațiuni mai mici, încărcate cu materiale inflamabile. Intenția escadrei era de a pătrunde între vasele turcești, de a le tăia parâmele cu care erau ancorate și apoi de a le incendia în larg. La plecare marinarii creștini au observat o lumină pe unul din țărmurile Perei. Sultanul fusese înștiințat de faptul că vasele creștine se apropie. Coco, dornic de a începe cât mai repede lupta, a rupt formația escadrei și a plecat înainte, numai că la apropierea de flota turcă, tunurile otomane au început să bubuie. Vasul lui Coco a fost repede scufundat, acesta pierzându-și viața. Celelalte au rezistat ceva mai mult, dar curând și vasul lui Gabriele Trevisan a fost lovit de două ghiulele mari și a început să ia apă. Corăbiile turcești au pornit la atac, creștinii le-au făcut față însă după o oră și jumătate, fiecare escadră s-a întors în portul ei. Drept represalii, sultanul a poruncit ca, cei 40 de prizonieri care se salvaseră înotând până la liniile turcești, să fie uciși în văzul celor din Constantinopol. Constantin al Xl-lea Dragases nu s-a lăsat nici el mai prejos. Toți cei 260 de prizonieri turci care se aflau în oraș, au fost aduși și decapitați pe ziduri.

In urma acestui atac neizbutit un lucru devenea limpede, că turcii nu mai puteau fi scoși din Cornul de Aur. Deși nu dobândiseră controlul asupra golfului, linia zidurilor dinspre mare, atât de lungă de altfel era amenințată. Grecilor, viitorul nu li se prezenta în culori prea atrăgătoare, amintindu-și că în 1204, cruciații intraseră în oraș și îl cuceriseră trecând tocmai peste aceste ziduri.

Mahomed al II-lea nu s-a mulțumit numai cu atât. Având acum flancul asigurat de escadra din Cornul de Aur, a construit un drum pe un pod de pontoane, pentru a avea o legătură mai facilă și rapidă în caz de nevoie cu armata lui Zaganos Pașa. în chip de pontoane a folosit butoaie pentru vin, al cărui număr variază de la 100 la 1000, în funcție de autorii lucrărilor consultate Peste aceste butoaie s-au pus grinzi, peste care s-au bătut scânduri, astfel că lățimea permitea trecerea simultană a 5 oșteni așezați în linie. Câștigul cel mare a fost altul. Pe acest pod de pontoane, s-au instalat tunuri care acum puteau să lovească zidurile Blachernelor din cu totul alt unghi. Această baterie plutitoare și-a făcut foarte bine rolul, pentru că după câteva zile de asediu, patru tunuri care rezistaseră sute de ani, au fost făcute una cu pământul,

Bombardarea zidurilor a continuat zi de zi, sultanul nefacând multă vreme nici o încercare să atace din nou Constantinopolul. I s-a părut mai înțeleaptă așteptarea, știind că hărțuirea și înfometarea aveau să-i lovească pe greci. De altfel resursele alimentare deveniseră extrem de scăzute, la fel și proviziile de pulbere și muniție. Constantin s-a văzut nevoit să facă iarăși apel la biserici și persoane particulare, pentru a strânge bani și a cumpăra alimente, atât cât se putea cumpăra. Alimentele, deși puține, au fost distribuite rațional fiecărei familii.

Mai grav era că izbucnise din nou cearta între genovezi și venețieni, aceștia acuzându-se reciproc de eșecul de la 28 aprilie. A fost nevoie de toată puterea de convingere a împăratului, care le-a înfățișat situația dezastruoasă în toată amploarea ei, pentru a-i face să lucreze împreună.

Veneția promisese ajutoare, dar acestea întârziau să vină. Apusul era departe și situația disperată a celor din Constantinopol nu era cunoscută. Ajutoarele aveau să plece spre Răsărit, dar foarte târziu, din motive pe care astăzi le-am numi birocratice. Venețienii doreau din partea papei asigurări peste asigurări și plata cheltuielilor de călătorie. Toate aceste tratative au necesitat o mulțime de timp și când în sfârșit corăbiile au plecat, era prea târziu. Ajutoarele nu aveau să ajungă niciodată.

Neștiind acest lucru, Constantin propuse ca o brigantină cu echipaj redus de voluntari, să încerce să dea de urma ajutoarelor și să le grăbească. La 3 mai brigantina a reușit să plece înșelând vigilența turcilor. Avea să se întoarcă 20 de zile mai târziu, la fel de miraculos cum plecase, aducând trista veste, că nu au dat peste nici o urmă care să confirme că ajutoarele sunt pe drum.

In noaptea de 7 mai 1453 a avut un nou atac în aceiași porțiune de la Mesoteichion. Lupta a fost crâncenă și a ținut peste trei ore. Grecii au dat iarăși dovadă de vitejie și atacul a fost respins. în urma acestui atac s-a luat hotărârea, ca marinarii venețieni să-și pună vasele la adăpost într-un port mai mic și să participe la apărarea orașului. Aceștia au încuviințat dar numai după lungi parlamentari. Sarcina de bază a marinarilor era să ajute la repararea zidurilor.

Turcii își sporiseră operațiunile atât pe mare cât și pe uscat. Pe mare s-au limitat doar la evoluții în preajma lanțului, fără însă a ataca vreodată. Inferioritatea marinei musulmane era evidentă și împăratul nu mai dorea o nouă umilire. Pe uscat s-a trecut la săparea de galerii pe sub ziduri. Și în aceste încercări au eșuat pentru că grecii au apelat la serviciile meșterului Iohanes Grant, specialist în astfel de situații neprevăzute. Utima încercare de a pătrunde în Constantinopol printr-un tunel a avut loc la 23 mai, dată după care Mahomed a sistat astfel de lucrări.

Apărătorii și populația din Constantinopol erau descurajați. Ajutoarele pe care le așteptau din Apus nu soseau. Apoi au apărut tot felul de semne și prevestiri asupra sfârșitului. Toți își aduceau aminte de proorociri asupra sfârșitului împărăției, proorociri mai vechi sau mai noi. Se spunea că orașul nu va cădea atâta timp cât luna va fi în creștere, ori la 24 mai luna avea să fie plină, apoi avea să descrească. O eclipsă de lună de trei ore din această noapte a fost socotită ca un semn prevestitor rău. Constantin le spuse concetățenilor săi că doar Dumnezeu și Maica Domnului mai pot salva orașul. Astfel în ziua de Rusalii s-a organizat o procesiune în cinstea Fecioarei Măria, dar la un moment dat icoana Maicii Domnului a căzut de pe iconostasul pe care era purtată. Dintr-o dată devenise foarte grea și a fost nevoie de un număr mare de oameni pentru a o ridica și așeza la loc. Imediat s-a pornit o furtună, urmată de o aversă puternică de ploaie însoțită de tunete. Toate aceste lucruri au fost interpretate drept semne. A doua zi o negură a cuprins Constantinopolul, fapt neobișnuit pentru această perioadă a anului. Noaptea, când negura s-a ridicat, o luminiță ciudată se vedea deasupra cupolei Bisericii Sfânta Sofia. Lumina a fost văzută atât de apărători, cât și de turci și interpretată de ambele părți ca un semn divin. Mahomed al II-lea chiar s-a speriat foarte mult de acest fapt, și a fost nevoie ca sfetnicii lui să-1 liniștească, spunându-i-se că acesta este un semn divin care arată că în curând, “lumina credinței celei adevărate “va străluci deasupra clădirii celei sfințite.

Acestea au fost ultimele zile liniștite ale Constantinopolului și cele din urmă zile ale Bizanțului. împăratul fusese rugat de dregătorii săi să părăsească capitala, în ideea că va putea găsi mai târziu ajutoare, va organiza rezistența și va putea lua orașul din nou. Constantin al Xl-lea Dragases a refuzat cu demnitate aceste propuneri. întotdeauna a răspuns că nu-și poate părăsi poporul și că va muri odată cu el dacă va fi nevoie,

3.3 CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI

În aceste ultime zile ale lunii mai 1453 și de o parte și de cealaltă se discuta aprins. Dacă nădejdile creștinilor scădeau cu fiecare zi care trecea, nici pentru turci lucrurile nu stăteau foarte bine. Asediul durase foarte mult. Marina otomană suferise înfrângeri umilitoare, iar pe uscat nu se obținuse nici o victorie hotărâtoare.

Halii Pașa nu se arătase niciodată de acord cu această acțiune deosebit de îndrăzneață. El și prietenii săi cârteau împotriva acestui război. Mahomed al Il-lea se pare că a mai făcut o încercare de negociere cu grecii. A trimis în cetate un sol, care la rândul său s-a întors cu un sol din partea grecilor. Acestuia i s-a spus că sultanul ar fi dispus să ridice asediul și să despresoare Constantinopolul în schimbul unui haraci anual de 100000 de galbeni. Grecii puteau fie să plătească banii, fie să părăsească Constantinopolul garantându-se libertatea, fie puteau să treacă la islamism. Condițiile astfel puse erau inacceptabile pentru bizantini. O sumă atât de mare de bani nu putea să fie strânsă niciodată, iar celelalte două variante nu puteau fi luate în calcul .

După refuzul grecilor, Mahomed, care dovedise astfel că este un bun musulman, încercând chipurile să înlăture războiul, și-a convocat sfatul de taină pentru a hotărî dacă se va da un ultim asalt decisiv asupra orașului sau dacă asediul se va ridica. Bătălia pentru hotărâre s-a dat între Halii Pașa și Zaganos Pașa. Vizirul a propus ridicarea asediului. Iscoadele turcești avertizaseră că o escadră venețiană s-ar afla în drum spre Constantinopol. A arătat de asemenea că ar fi posibil ca și genovezii să se alăture acesteia și marina otomană nu ar putea face față unui astfel de atac. Considera deci că este mai înțelept să se retragă înainte de a se întâmpla nenorociri mai mari. Desigur că bătrânul vizir se gândea și la faptul că sultanul nu era decât un băiețandru de 21 de ani cu vise mult prea mari, lucru pe care de altfel nu 1-a spus .

Zaganos Pașa a arătat că dimpotrivă, acum ar fi timpul să se dea un atac decisiv. Puterile europene erau dezbinate din pricina neînțelegerilor religioase și că era puțin probabil ca să se pornească o acțiune împotriva lor. A arătat și exemplul lui Alexandru Macedon care cu o oaste mică cucerise jumătate din lume. Trebuiau deci să grăbească atacul și nicidecum să se retragă. Toți comandanții tineri l-au sprijinit . Mahomed 1-a trimis în tabără să ceară părerea ostașilor și Zaganos s-a întors cu răspunsul dorit de sultan. Atacul avea să fie dat de îndată.

Astrele arătau că ziua de 29 mai ar fi prielnică și astfel s-a hotărât ca marele asalt să se dea în aceea zi.

Mahomed a străbătut apoi călare toată tabăra turcească, dând de veste că asaltul cel mare se va da curând și îmbărbătând oștenii le-a promis o pradă de trei zile, amintindu-le de bogățiile care se aflau dincolo de ziduri. Prin săgeți pe care au înfășurat scrisori, creștinii din tabăra lui Mahomed au înștiințat și pe frații lor din Constantinopol asupra iminentului atac.

Ziua de luni 28 mai 1453 a fost pentru turci zi de odihnă și liniște. Această zi după porunca sultanului trebuia să fie o zi de ispășire, pentru ca ostașii să fie pregătiți pentru asaltul final. Au fost puse la punct ultimele detalii ale atacului. Marinarii trebuiau să încerce să debarce pe țărmul Mării Marmara și ajutându-se de scări de asalt, să încerce să treacă zidurile. Dacă nu reușeau trebuiau ca măcar să țină ocupate în acea zonă o bună parte a apărătorilor. Zaganos Pașa trebuia să vină cu oamenii săi și să atace poziția Blachernelor, fiecare comandant era instruit cu precizie asupra locului unde va ataca. Mahomed al Il-lea însuși, însoțit de Halii, va da atacul în zona râului Lykos, locul cel mai vulnerabil. Palisada de lemn ridicată acolo fusese distrusă de curând prin trei lovituri trase cu tunul lui Orban.

În Constantinopol lucrurile nu stăteau tocmai bine. Fiecare știa că sosise clipa hotărâtoare. Apărarea îndelungată îi istovise pe greci. Grave neînțelegeri au apărut din nou între genovezi și venețieni. Neutralitatea Perei făcea ca genovezii să fie priviți cu neîncredere. Puțini venețieni își aveau familiile cu ei în Constantinopol, în schimb grecii se gândeau cu durere că atunci când orașul va fi luat, familiile lor vor cădea în robie sau vor trece în neființă odată cu ei. Au izbucnit certuri chiar în ceea ce privește apărarea orașului între Giustiniani, marele duce Luca Notaras și bineînțeles arhiepiscopul Leonardo, care cu trufia sa binecunoscută spunea că, grecii erau geloși ca nu cumva meritul apărării orașului să revină latinilor. împăratul era cel chemat mereu să rezolve aceste neînțelegeri și să aducă din nou pacea între cei implicați.

Dacă în acea zi de luni în tabăra turcească era liniște, în Constantinopol trăgeau toate clopotele bisericilor. O procesiune importantă alcătuită din greci și latini purtând icoane și moaște sfințite, cereau de la Dumnezeu ultimul ajutor. împăratul a participat și el, apoi după terminarea procesiunii și-a adunat căpeteniile sale și le-a ținut o lungă cuvântare. Datorită secretarului său Sphrantzez și arhiepiscopului de Mytilene care erau prezenți, această cuvântare a ajuns până la noi. “Constantin a spus ascultătorilor săi că asaltul cel mare era gata să înceapă. Supușilor săi greci le-a grăit că un om trebuie să fie gata oricând să moară pentru credință sau pentru țara lui, pentru ai săi sau pentru suveran. Poporul său trebuie să se pregătească, acum, să moară pentru toate aceste patru pricini. Le-a vorbit de vremurile de slavă și de înaltele tradiții ale marii cetăți împărătești. Le-a vorbit de viclenia sultanului necredincios, care ațâțase la război numai ca să nimicească adevărata credință și să așeze pe profetul cel mincinos în scaunul lui Hristos. I-a îndemnat să-și aducă aminte că sunt coborâtorii eroilor din Grecia și Roma cea veche și să fie vrednici de străbunii lor. în ce-1 privește – a spus el – era gata să moară pentru credință, pentru Constantinopol și pentru poporul său.”

Italienilor le-a mulțumit pentru ajutorul pe care îl dăduseră și le-a mărturisit că are încredere în ei, pentru lupta ce avea să vină. I-a rugat atât pe greci cât și pe latini să nu se teamă de numărul copleșitor al dușmanilor și nici de puterea armelor de foc, rugându-i să fie neînfricați și hotărâți, căci vor birui cu ajutorul lui Dumnezeu. S-a îmbrățișat apoi cu toți cei prezenți, cerându-și iertare de la fiecare în parte, așa cum se cădea să facă un bun creștin. Toți cei prezenți i-au urmat pilda.

Seara o mare mulțime s-a îndreptat spre marea biserică Sfânta Sofia unde s-a săvârșit Sfânta Liturghie. Deși de cinci luni nici un grec nu îi mai trecuse pragul considerând-o pângărită de uniați, acum veniseră cu toții. Constantinopolul își găsise în sfârșit liniștea, biserica din cetate nu mai era dezbinată. împăratul însuși a mers și s-a împăcat cu Dumnezeu. Apoi însoțit de credinciosul său Sphrantzez, a făcut o ultimă inspecție ca să vadă dacă toate erau la locul lor și dacă toate porțile au fost închise. A fost ultima dată când Sphrantzez 1-a văzut pe împărat.

Asaltul a început în noaptea de 28 spre 29 mai 1453, la ora unu și jumătate. Zarva cu care turcii au pornit la atac a fost îngrozitoare. Alarma s-a dat imediat. Clopotele bisericilor au început să tragă, rând pe rând toți bărbații în stare să poarte arme s-au prezentat la posturile de luptă. Populația rămasă în oraș, în majoritate formată din femei și copii, s-a adăpostit în biserici, încredințată că aici nu i se poate face nimic.

Primul atac a pornit așa cum se aștepta pe valea râului Lykos, fiind dat de trupele de bașbuzuci. Ca și la atacurile precedente, numărul mare în care atacau nu făcea decât să se stânjenească unii pe alții. Atacatorii deși foarte mulți aveau în fața lor trupe mult mai bine instruite și mai bine înarmate, astfel că atacul a fost oprit și după două ore, sultanul a dat ordinul de retragere. Dar, abia au avut apărătorii timp să-și tragă sufletul și să refacă palisada că s-a pornit și cel de-al doilea asalt. De această dată au atacat trupele de ieniceri din Anatolia. Aceste trupe erau mult mai bine înarmate decât trupele de bașbuzuci, erau mult mai disciplinate și păstrau o bună rânduială. Ca și predecesorii lor, pe acest front îngust se stânjeneau unii pe alții și au suferit pierderi grele, dar cu un ceas înainte de răsăritul soarelui, o lovitură trasă din tunul lui Orban a spulberat palisada. Prin această spărtură anatolienii au pătruns strigând că orașul e al lor, însă creștinii avându-1 în frunte pe împărat au reușit să-i respingă. Și aceste trupe de anatolieni au fost retrase, grecii apucându-se imediat să repare palisada. Nici în celelalte sectoare turcii nu reușiseră să obțină un avantaj cât de cât considerabil.

Se spune că sultanul era supărat pe neizbânda anatolienilor și de aceea promise un premiu primului oștean care va izbuti să treacă cu bine prin palisada. Spera să dea acest premiu cuiva din trupele sale favorite de ieniceri. O ploaie de săgeți, sulițe și pietre s-a abătut asupra celor ce trudeau să repare palisada. In acest potop ienicerii înaintau pe două rânduri într-o disciplină desăvârșită, îndemnați de sultan care i-a condus până la șanț. Val după val s-au abătut asupra creștinilor care erau sleiți după atâtea ceasuri de luptă, dar dacă turcii luptau cu speranța recompensei care îi aștepta, creștinii luptau cu deznădejde, știind că dacă dau înapoi, acesta era sfârșitul.

La palisadă lupta se dădea corp la corp dar nenorocirea s-a petrecut în altă parte. în apropierea Blachernelor o mică poartă numită Kerkoporta fusese uitată deschisă de cei care ieșiseră să dea câteva atacuri din flanc. Câțiva turci au pătruns prin ea. Tot atunci Giustiniani a fost rănit la o mână de un foc tras cu o culverină. A cerut să fie dus în oraș. Deși împăratul 1-a rugat să rămână acesta a refuzat și a fost dus printr-o poartă pe un vas din port. Oamenii lui au prins de veste că plecase și probabil au socotit că bătălia era pierdută. Prin aceiași poartă s-au strecurat unul câte unul, astfel că împăratul a rămas doar cu grecii săi.

De dincolo de șanț sultanul a înțeles panica. Și-a îmbărbătat oamenii strigând: “Orașul este al nostru”, și a dat ordin ienicerilor să atace din nou. Atacul s-a soldat cu o reușită. Turcii au trecut de palisadă și i-au împins pe greci spre zidul interior. Cineva a văzut că steagul turcesc flutură și la Kerkoporta. Panica i-a cuprins pe apărători, căci toți credeau că orașul a fost luat. Constantin însuși s-a dus călare până la Kerkoporta. Acolo nu mai era nimic de făcut. S-a întors pe valea râului Lykos, unde o mână de oșteni încerca să țină piept ienicerilor care pătrundeau prin poarta pe unde ieșise Giustiniani. Dragii săi greci, slujitori credincioși, nu au putut face față. Constantin știa de acum că orașul și împărăția erau pierdute. Nici o dorință de viață nu-1 mai putea anima. Și-a smuls însemnele imperiale și a dispărut în vâltoarea bătăliei. Nimeni nu 1-a mai văzut vreodată.

Peste tot în tabăra turcă semnalul că se intrase în oraș a fost dat. Vasele turcești se grăbeau să-și debarce oamenii, pentru a pătrunde în cetate. Nu a mai întâmpinat decât o slabă rezistență. Genovezii și venețienii care mai rămăseseră, au înțeles că totul este pierdut și au făcut tot posibilul să ajungă în Pera, la “podesta “genovez. Acesta trebuia să hotărască dacă bătălia va fi continuată pe mare sau nu. în acest timp turcii intrau prin spărtura cea mare de la palisadă necontenit. Creștinii care mai luptau pe ziduri s-au trezit înconjurați și mulți au fost uciși. Turcii prințului Orhan luptau încă știind ce soartă îi așteaptă dacă vor cădea în mâinile sultanului. Pe Acropole, cardinalul Isidor, a găsit cu înțelepciune că ar fi mai bine să fugă.O parte a flotei creștine, alcătuită din vase genoveze și venețiene au cules refugiați din cetate. Au așteptat cât au putut de mult, iar spre seară Alvise Diedo, în calitatea sa de comandant al flotei, a poruncit ca lanțul să fie tăiat. S-au folosit de vântul prielnic și de căderea serii și au pornit spre libertate. Pe lângă acestea au mai scăpat și câteva vase cretane. Cretanii se luptaseră cu atâta vitejie încât cuceriseră admirația turcilor. Văzând că au rămas singuri, s-au predat cu condiția de a fi lăsați să plece. Turcii le-au făcut această favoare în semnul vitejiei de care dăduseră dovadă,

Mahomed știa deja de o bună bucată de timp că orașul era al lui. La cortul său de pe valea râului Lykos, a primit delegația înspăimântată a genovezilor din Pera. Tot acum a poruncit să fie căutat și împăratul sau trupul său. Părerile istoricilor în această privință sunt împărțite. Unii susțin că ar fi găsit capul, alții că după câteva zile s-ar fi găsit un trup, iar într-unui din picioare era o gheată cu însemnele imperiale.

Ce s-a întâmplat cu adevărat cu împăratul Constantin al Xl-lea Dragases, nu se va ști cu siguranță niciodată. Mahomed al II-lea era cât se poate de mulțumit. Visul copilăriei sale se împlinise, iar prin moartea împăratului devenise nu numai stăpânul Imperiului Otoman, ci și al vechiului Imperiu Roman. Pentru fapta sa va rămâne în istorie sub numele de Mahomed al II-lea Cuceritorul.

CAPITOLUL 4

VIAȚA PATRIARHIEI ECUMENICE DUPĂ CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI

Așa cum făgăduise oștenilor săi, după cucerirea Constantinopolului, jaful a durat trei zile. La început turcii treceau prin sabie tot ce întâlneau în cale. Mai târziu setea de sânge s-a mai potolit, toți gândindu-se că pot obține un avantaj mult mai mare lăsând populația în viață. Au fost jefuite bisericile și mănăstirile de toate odoarele de preț. Crucile au fost pângărite punându-li-se turbane deasupra. Cărțile aflate în bibliotecile mănăstirilor au fost arse. Puține totuși au rămas căci unii musulmani au considerat că vor obține un preț bun pe ele după aceea.

Nici marea catedrală Sfânta Sofia nu a fost cruțată. Cei aflați înăuntru au fost uciși în momentul pătrunderii turcilor, fie duși în robie. Preoții au slujit până în ultima clipă retrăgându-se în altar. Tradiția spune că în momentul în care turcii au ajuns în altar, câțiva preoți au luat odoarele cele mai de preț, s-au îndreptat spre zidul de miazăzi al altarului, zidul s-a deschis și i-a cuprins. Potrivit tradiției vor rămâne acolo până ce clădirea va redeveni din nou biserică.

Târziu, în după amiaza zile de 29 mai 1453, Mahomed al II-lea a pătruns în oraș și s-a îndreptat spre Sfânta Sofia. Ajuns în fața catedralei, s-a aplecat și a luat un pumn de țărână pe care și 1-a presărat pe turban, în semn de supunere față de Alah. A intrat în biserică și a poruncit ca tot jaful să fie oprit. Catedrala dorea să o păstreze pentru el. Cei câțiva greci care nu apucaseră să fie încă legați și cei câțiva preoți care se mai găseau, au fost lăsați slobozi să meargă la casele lor. Unul din ulema-lele sale s-a urcat în amvon și a vestit că nu este alt Dumnezeu decât Alah. Sultanul însuși a pășit pe lespezile altarului, s-a întors spre Mecca și s-a închinat. A poruncit ca biserica să fie prefăcută pe dată în moschee.

Ce s-a întâmplat mai departe din punct de vedere strict istoric are mai puțină importanță pentru lucrarea de față. Interesant de subliniat este ce s-a întâmplat din punct de vedere religios pentru creștinii din Constantinopol și nu numai pentru ei, ci pentru întreaga Ortodoxie.

Noua organizare a Bisericii Ortodoxe și a Patriarhiei Ecumenice sub Imperiul Otoman, este strâns legat de numele lui Ghenadie Scholarios. întrebați de sultan de ce patriarhul lor nu vine să aducă omagiile cuvenite, grecii au răspuns că nu mai au un patriarh încă dinainte de cucerirea orașului. Voind să se asigure că pe cuprinsul imperiului său multinațional și multiconfesional va domni liniștea, Mahomed porunci creștinilor să-și aleagă un patriarh. Un sinod local reunit în grabă la Constantinopol, îl alese ca Patriarh Ecumenic pe Gheorghe Scholarios, cunoscut sub numele de monah Ghenadie, cel mai aprig adversar al unirii cu Biserica Romei. De la moartea lui Marcu Eugenicu al Efesului, acesta devenise conducătorul partidei antiunioniștilor din Bizanț,

În timpul bătăliei pentru Constantinopol, Ghenadie Scholarios rămase în oraș. In ziua de 29 mai 1453 Ghenadie a fost luat rob împreună cu nepotul său Theodor Sophianos și cu mulți alți compatrioți și vândut ca sclav, unui turc bogat din Adrianopol care 1-a tratat cu omenie. în “Scrisoare pastorală cu privire la căderea Constantinopolului și la demisia sa din primul patriarhat”, aflăm amănunte prețioase cu privire la tratamentul la care a fost supus. Iată ce spune el : ' Nu spun ce am suferit și cum am fost silit cu constrângere, spre a ajunge la treapta de Episcop, prin forță sau prin cuvinte, cu mult mai constrângătoare în putere, deoarece ating adâncurile conștiinței. Căci nu îndrăznesc să spun ceva împotriva puterii care m-a silit, a urmării legate de acest fapt, deși nimeni nu are vreo putere împotriva cuiva, de nu-i este dată de sus. . .

Niciunul dintre acești necuviincioși barbari nu m-a pus în lanțuri, nu m-au batjocorit sau îmbrâncit, nu m-au lăsat să rabd de foame, nu m-au lăsat să fac drumurile pe jos, n-au poruncit să fiu robit într-un fel, nici n-au îngăduit să servesc celui amintit mai înainte”

Ghenadie a fost adus de la Adrianopol la Constantinopol la porunca sultanului. Ales patriarh pe la începutul anului 1454, el a încercat să refuze înalta demnitate, dar nu s-a putut sustrage grelei și înaltei misiuni. Neavând nici un rang bisericesc, el a trebuit să fie hirotonit succesiv diacon, preot, episcop și apoi investit ca Patriarh.

Sultanul s-a arătat binevoitor față de noul Patriarh. Fiind unul din cei mai instruiți conducători politici ai timpului ( să nu uităm că Murad al II-lea se preocupase în mod direct de instruirea sa ), Mahomed află repede care este ritualul investirii în funcția de Patriarh și a ținut să participe personal, după cum spune Sphrantzes, dorind să facă așa cum făceau înainte împărații bizantini. Tot de la el știm că s-a purtat foarte curtenitor cu Ghenadie, 1-a primit cu mare cinste și i-a făcut multe promisiuni. La plecare sultanul a dăruit Patriarhului cârja patriarhală și un cal, pe care acesta a trebuit să încalece, plecând însoțit de toți mai marii curții care aveau poruncă să-1 însoțească până la catedrala Sfinților Apostoli, reședința Patriarhiei.

Pentru funcționarea Bisericii Ortodoxe și a Patriarhiei Ecumenice, după câteva discuții cu Ghenadie, sultanul a fixat în scris printr-un “Berat “după denumirea turcă, drepturile și datoriile Bisericii Ortodoxe. Astfel “nimeni nu trebuia să-1 supere pe Patriarh sau să i se împotrivească, ci el să fie independent, scutit de impozite și netulburat de vreun potrivnic. El și Patriarhii următori lui să fie scutiți de biruri și dări în veac, precum și toți Arhiereii supuși lui. “Patriarhul a devenit “Etnarh”, adică conducătorul religios și politic al tuturor creștinilor din imperiu, în favoarea cărora putea interveni în divan. Avea dreptul de apel nu numai în chestiunile religioase, cât și în cele civile. Patriarhul era așezat pa aceeași treaptă cu vizirii, iar clerul în întregime până la cel din urmă slujitor era scutit de orice impozit.

Bisericii Ortodoxe creștine i s-a lăsat libertatea cultului și dreptul de a-și stabili dogmele în sinoade. I s-a recunoscut de asemenea existența lăcașurilor de cult, asigurare care prevedea ca acestea să nu fie transformate în moschei, asigurare care sub sultanii următori nu s-a mai respectat. I s-a recunoscut dreptul ca toate serviciile religioase ca botezuri, nunți, înmormântări și toate celelalte slujbe creștine să se facă în toată libertatea. Pastele și toate celelalte sărbători creștine puteau fi ținute în mod liber, fără nici o împiedicare, potrivit tradiției Bisericii Ortodoxe. In timpul Paștelui porțile Fanarului puteau rămâne deschise trei zile și trei nopți.

Reședința patriarhală a fost stabilită la Biserica Sfinții Apostoli, apoi pentru că în acel cartier era pustiu și se mai găsise și cadavrul unui turc în biserică, locul fiind socotit pângărit, reședința patriarhală a fost mutată la Mănăstirea Pamakaristiei.

Ghenadie Scholarios a început să-și exercite înalta demnitate de Patriarh Ecumenic începând cu data de 6 ianuarie 1454, după cum el însuși arată. Cu toate greutățile de la început el reuși să pună ordine în Biserica Ortodoxă și activitatea acesteia a început să se desfășoare aproape normal. Mahomed al Il-lea îl prețuia foarte mult pe noul Patriarh ecumenic și deseori îi făcea vizite, stând îndelung de vorbă. într-una din aceste vizite, pe când reședința se afla încă la Sfinții Apostoli, sultanul a pus o mulțime de întrebări despre religia creștină, jurându-i că poate să spună și să dezvăluie totul, fără a avea vreo teamă.

Patriarhul Ghenadie Scholarios i-a înfățișat și expus multe aspecte despre credința creștină. El i-a dezvăluit Taina Sfintei Treimi, iar despre Cuvântul lui Dumnezeu, care este unul din Treime, i-a spus că este unicul și adevăratul Dumnezeu. Fiul, a luat trup din Fecioară și din Duhul Sfânt, pentru noi și pentru mântuirea noastră. Apoi a murit și a înviat. Tot el este cel care va veni să judece vii și morții. Pe lângă acestea i-a mai lămurit sultanului și alte taine ale credinței ortodoxe. Această convorbire nu a fost singulară și probabil întrebările despre credința creștină au continuat și cu prilejul altor vizite, dar ceea ce se cunoaște cu certitudine, este că după cea de a doua vizită, Mahomed al Il-lea i-a cerut Patriarhului să aștearnă în scris toate cele expuse .

Patriarhul Ghenadie Scholarios a dat curs cererii și a alcătuit în limba greacă o scriere numită : „Despre singura cale pentru mântuirea oamenilor”. Trebuie să recunoaștem că Ghenadie a avut un mare curaj pentru alegerea acestui titlu, dar cum întotdeauna a fost un vajnic apărător al Ortodoxiei, a alcătuit această mică capodoperă apologetică creștină și a trimis-o sultanului. Acesta o găsi puțin prea lungă și încurcată și după altei trei convorbiri cu Patriarhul, Ghenadie alcătui o scriere mai scurtă, cuprinzând 12 capitole după numărul celor 12 apostoli, și care mai târziu a fost numită : “Mărturisirea de credință a Patriarhului Ghenadie Scholarios”. Această scriere fiind doar o scriere prescurtată a celei dintâi, a fost socotită de teologii Bisericii Ortodoxe ca fiind cea dintâi în ordine cronologică după Simbolul niceo – constantinopolitan. Denumirea ei a rămas aproape neschimbată, adică : “Despre calea mântuirii oamenilor”. Această scriere a fost prezentată sultanului după prima demisie a lui Ghenadie din scaunul patriarhal, căci acesta a păstorit în trei rânduri. Sultanul a primit această scriere și după ce a citit-o, a poruncit pașei din Veria, să o traducă în limba turcă pentru a fi cunoscută,

Din cele arătate până acum două concluzii se pot trage. Prima, este aceea că datorită căderii Constantinopolului, Bizanțul politic a încetat să mai existe. Cea de a doua este că datorită sultanului Mahomed al II-lea și Patriarhului Ghenadie Scholarios, Bizanțul religios a continuat să trăiască mai departe. Fiecare dintre cei doi a avut motivele sale pentru a acționa în consecință.

Mahomed al II-lea cunoștea foarte bine intențiile Apusului de a subjuga Răsăritul nu numai din punct de vedere religios, ci și politic. Unii istorici au înclinat să creadă că avea o oarecare aplecare spre creștini, dar sultanul știa foarte bine că a nu da libertate de credință creștinilor ortodocși, ar fi însemnat ca aceștia să-și îndrepte mereu privirile spre Apus ca spre o eventuală salvare. Aceasta nu numai că putea da loc la răzmerițe locale, căci se știe cât de aprigi erau grecii în apărarea credinței lor, dar putea sugera crearea de coaliții antiotomane de tipul cruciadelor care ar fi constituit un pericol permanent. A tolera pe viitor tratative între Răsărit și Apus pe tema salvării creștinătății nu era cel mai bun lucru. Din acest motiv și la alegerea Patriarhului s-a oprit asupra persoanei lui Ghenadie Scholarios, un antiunionist convins.

La rândul său, Patriarhul Ghenadie Scholarios, deși nu și-a dorit investirea în această treaptă, a înțeles că numai astfel poate sprijini Ortodoxia. Vorbele pot fi socotite mari, dar datorită trecerii de care se bucura în fața autorităților turcești, cât și străduințelor sale, Biserica Ortodoxă și Patriarhia Ecumenică au reușit să dobândească o situație legală. El a reușit să rezidească bisericile dărâmate punându-le la dispoziția credincioșilor din Constantinopol, a izbutit să refacă mănăstiri și să elibereze călugării din închisori fără nici o plată, care drept recunoștință au devenit elementul cel mai turbulent, și au generat cele trei demisii ale sale. Totuși el a reușit să înlocuiască din punct de vedere religios imperiul căzut și pierdut, și folosindu-se de imperiul turcesc a reușit să-și refacă autoritatea sa în tot Răsăritul creștin, autoritate adânc lezată din pricina unirii cu latinii. Astfel cu cât imperiul turcesc creștea și cuprindea state ale Răsăritului creștin și sfera sa de autoritate creștea, fapt ce a dus cu vremea la refacerea Bisericii Răsăritului.

Hotărârile lui Mahomed al II lea date prin acel “Berat”, n-au mai fost respectate cu strictețe de sultanii următori, dar aceste hotărâri au constituit”Statutul de existență “al Bisericii Ortodoxe din imperiul turc, până la 24 iulie 1923, când tânăra Republică turcă creată de Kemal Ataturk, a abrogat cea mai mare parte a acestor drepturi, Patriarhul Ecumenic rămânând numai cu prerogativele sale spirituale,

4.1 RELAȚIILE ȚĂRILOR ROMÂNE CU PATRIARHIA ECUMENICĂ DUPĂ CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI

După căderea Constantinopolului sub turci la 29 mai 1453, relațiile Țării Românești și Moldovei cu Patriarhia ecumenică s-au întrerupt până în prima jumătate a secolului al XVI-lea, mai precis până în primul deceniu. Această stare de lucruri a avut urmări însemnate asupra vieții bisericești din țările române, în sensul că, Patriarhia ecumenică, ale cărei drepturi fuseseră mult restrânse de stăpânirea otomană, nu s-a mai amestecat în treburile interne ale Bisericilor ortodoxe din cele două țări. Patriarhia ecumenică nu a mai putut impune în scaunele mitropolitane ierarhi de neam grec, astfel că atât la Argeș cât și la Suceava, au fost puși în scaun arhierei români,

Treptat însă importanța Bisericilor Ortodoxe din Țara Românească și Moldova a devenit o realitate atât pentru Patriarhia ecumenică de la Constantinopol, cât și pentru mănăstirile de la muntele Athos. Multă vreme susținerea materială a Ortodoxiei din Răsăritul creștin a stat pe umerii Bisericilor Ortodoxe Românești din cele două țări și pe ai domnitorilor vremii, domnitori care dincolo de toate, s-au dovedit buni creștini.

Pentru a sprijini această afirmație și pentru a arăta considerația de care începuseră să se bucure românii, trebuie să subliniem prezența pentru prima dată în Țara Românească a unui Patriarh ecumenic în 1517, cu prilejul slujbei de sfințire (târnosire), a mănăstirii Curtea de Argeș. Iată cum înfățișa Nicolae Iorga în lucrarea sa “Istoria Bisericii Românești”, această sfințire. Citându-1 pe Eudoxiu Hurmuzachi el scrie : “în sfârșit, precum se știe și la noi, am mântuit după lege și datina credinței, biserica noastră sau mănăstirea pe care o începusem a o zidi întru cinstea Atotputernicului Dumnezeu. Am sfințit acea biserică întru lauda înălțării Domnului nostru Iisus Hristos și am chemat la sfințirea bisericii toată țara aceasta a noastră; deci acolo am trimis să se adune. Cu prilejul cărei sfințiri să putem să vedem mai ușor înaintea noastră toți supușii. La sfințirea mănăstirii Argeșului fură chemați toți egumenii de la Athos, dintre care nu era unul care să nu fi putut prețui binefacerile Domnului izvorâtor de milă : “lavra Țării Românești “- Cutlumușul sau mănăstirea lui Hariton, – lavra moldovenească a Zografului adăugită de Ștefan cel Mare și de fiul său Bogdan, lavra rusească a Pantocratorului și cele șaisprezece mănăstiri grecești își avură astfel păstorii, supt călăuzirea “Protului “Gavriil, care peste puțin uni în aceiași viață de sfânt laudele lui Nifon și ale lui Neagoe însuși. Marele sobor sărbătoresc se făcu în vechea reședință a domnilor munteni de la 14 la 17 august 1517. Pentru întâiași dată un Patriarh din Constantinopol, Teolept, se afla pe pământul românesc; el era întovărășit de episcopii de Seres, de Sarde, de Midia și deMelenic.”

Prezența Patriarhului ecumenic, al atâtor episcopi, precum și a tuturor egumenilor de la Muntele Athos, ne îndreptățesc să credem că afirmația făcută la începutul acestui capitol este corectă. în sprijinul Ortodoxiei au fost făcute și toate daniile către mănăstirile Muntelui Athos. Legăturile țărilor române cu Sfântul Munte sunt mult mai vechi, dar ele s-au întărit după 1453.

Astfel Ștefan cel Mare s-a îngrijit îndeaproape pe toată durata domniei sale de mănăstirea Zografu. Din 10 mai 1466 i-a dat un ajutor anual de 100 de galbeni, bani cu care s-a renovat întreaga mănăstire și s-a început construirea unei bolnițe. Pentru aceasta din urmă s-a stabilit o danie de 500 de aspri în 1471, iar în 1493 a refăcut trapeza mănăstirii. în 1501-1502 a refăcut din nou întreaga mănăstire și a pictat-o. Daniile lui Ștefan cel Mare către această mănăstire au fost atât de însemnate, încât călugării de aici îl considerau drept ctitor. Ștefan însuși pomenea într-unui din actele sale de danie, de bolnița “din sfânta noastră mănăstire Zografu, pe care, cu voia lui Dumnezeu, noi înșine am întărit-o.”

Ajutoare din partea domnului moldovean au mai primit mănăstirile Vatoped, unde se mai păstrează o inscripție cu stema Moldovei și chipul său, mănăstirea Sfântul Pavel unde s-a construit un apeduct. Tot el dăruit 24000 de aspri pentru a fi cumpărat în Karies sediul protosului Sfântului Munte, iar fiul său Bogdan a zidit aici o biserică.

Probabil daniile românești la Muntele Athos au fost mai numeroase decât cele consemnate în hrisoavele care au ajuns de-a lungul timpului până la noi, dar trebuie consemnat că între Athos și Țările Române a avut loc și un intens schimb cultural, care a influențat spiritualitatea românească. De aici veneau zugravi, cărți bisericești, călugări care au adus “regulele monahale “și le-au introdus și la noi.

Subvenții și danii în bani au fost probabil acordate și mănăstirilor de la Meteora, din Grecia centrală, precum și celor de la poalele Munților Pind. De asemenea a fost ajutată și mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai,

Aceste danii și ajutoare de-a lungul timpului, nu s-au oprit numai la acest început de secol al XVI-lea, ci s-au scurs timp de secole neîntrerupt. Mănăstiri și biserici au devenit stavropigii și au fost închinate Sfântului Munte. Nu am oferit aici decât un mic exemplu despre dărnicia și credința domnitorilor români. Pentru a exemplifica și a analiza complex o astfel de activitate cum a fost ajutorul dat Athosului, ar fi nevoie de o altă lucrare. Totuși pentru a ne face o idee despre această dărnicie a românilor, recunoscută de altfel de toți istoricii greci, slavi și chiar apuseni, trebuie să cităm cuvintele istoricului rus Porfirie Uspenski, care în 1845 în lucrarea sa “Istoria Athosului “spunea : “nici un popor ortodox n-a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut românii.” Alte cuvinte sunt de prisos asupra acestui aspect.

Viața Patriarhilor ecumenici și activitatea Patriarhiei nu a fost lipsită de greutăți în ciuda celor promise de Mahomed al II-lea prin “Beratul”său. Sultanii care au urmat nu au mai respectat acele prevederi scrise. Patriarhia a fost împovărată de datorii, astfel că la jumătatea secolului al XVII-lea existența ei era pusă în pericol. Cel care a plătit datoriile Patriarhiei ecumenice a fost un domnitor moldovean, nimeni altul decât Vasile Lupu. în vremea sa, cultura și arta bisericească au cunoscut o dezvoltare și un fast cum nu mai cunoscuseră din vremea lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș. Pentru plata datoriilor Patriarhiei ecumenice, Sinodul acesteia în frunte cu Patriarhul Partenie I ( 1639-1644 ), a hotărât să dăruiască domnului moldovean moaștele Sfintei Paraschiva. Acestea au fost aduse de la Constantinopol și începând din Galați, au fost însoțite de un alai din care făcea parte și domnitorul. în ziua de 13 iunie 1641 au fost așezate în biserica Trei Ierarhi, ctitorie a aceluiași domnitor. Un alt Patriarh Partenie al II-lea scria așa : “Dacă n-ar fi grăbit prea luminatul, cucernicul și iubitorul de Hristos Domn, binefăcătorul și ajutorul Patriarhiei noastre, domnul domn Vasile Voevod. . . , și dacă n-ar fi plătit el, o dată și de două ori, datoria noastră patriarhicească, 25000 de ruble, apoi Patriarhia noastră s-ar fi nimicit și pe viitor n-ar mai fi putut să fie Patriarh”.

Tot în această perioadă și tot la Iași, a avut loc Sinodul care a analizat”Mărturisirea de credință”a mitropolitului Petru Movilă al Kievului. Iașul nu a fost ales întâmplător ca loc de desfășurare, ci din pricina faptului că cetatea credinței, Constantinopolul, se afla sub turci. A fost implicit o recunoaștere a rolului pe care îl juca Ortodoxia din țările române, în spiritualitatea creștină răsăriteană din lumea de atunci.

Lucrările s-au deschis în ziua de 15 septembrie 1642 și au durat până la 27 octombrie 1642. Au fost reprezentanți ai tuturor celor trei ramuri ale Ortodoxiei; greacă, slavă și română. Din partea Patriarhiei ecumenice au participat Porfîrie fostul mitropolit al Niceei și ieromonahul Meletie Sirigul, cel mai învățat teolog grec al secolului al XVII-lea. Vasile Lupu, marele ocrotitor al Ortodoxiei de pretutindeni cum era numit, a prezidat aceste lucrări, la fel cum făceau împărații bizantini de odinioară. Fără a intra în amănuntele desfășurării lucrărilor, care se cunosc de altfel, trebuie doar arătat că Sinodul și-a atins scopul și această Mărturisire care aparține unui mitropolit de origine română, în urma îndreptării ce i s-a adus, a fost adoptată de Sinodul patriarhal în martie 1643.

Prin cele câteva aspecte care s-au enumerat, s-a dorit să se arate că după căderea Constantinopolului sub turci, relațiile țărilor române cu Patriarhia ecumenică n-au încetat decât o scurtă perioadă. La reluarea lor, țările române au devenit sprijinitoare nu numai pentru Patriarhia ecumenică, ci și pentru întreaga Ortodoxie. Se poate afirma deci că odată cu căderea Constantinopolului s-a produs un moment de cotitură. O parte din rolul jucat de Patriarhia Ecumenică a fost preluat de țările românești pentru o bună bucată de timp, acestea au reprezentat centrul spiritualității creștine ortodoxe răsăritene.

CONCLUZII

Anul 1453 a fost un an ce a însemnat o cotitură pe scara istoriei. Un imperiu care dăinuise timp de unsprezece veacuri, un imperiu moștenitor al Greciei și Romei antice dispărea din punct de vedere politic de pe harta lumii. Ar fi nedrept să spunem, că acest an a fost crucial în istoria sa și că pieirea sub iataganul otoman se datorează exclusiv greșelilor făcute atunci. Bizanțul își primise osânda cu mult înainte. Micșorat, împuținat în oameni și sărăcit de-a lungul timpului, putea oricând să cadă. Dumnezeu a vrut să se întâmple atunci.

Lucrul acesta poate nu s-ar fi întâmplat atunci dacă Mahomed al II-lea nu ar fi fost atât de hotărât, sau dacă bătrânul vizir Halii Pașa ar fi fost mai convingător, sau dacă ajutoarele apusene ar fi pornit cu două săptămâni mai devreme, sau dacă în cursul desfășurării evenimentelor Kerkoporta nu ar fi fost uitată deschisă, sau dacă Giustiniani nu ar fi fost rănit. O serie întreagă de dacă, care s-au acumulat. La acestea s-ar mai adăuga unul. Dacă Constantinopolul ar fi scăpat atunci, ar mai fi dăinuit o vreme. Poate un an, poate doi sau poate zece, înaintarea turcească în Europa ar fi fost oprită o vreme, dar aceasta nu putea schimba nimic. Apusul probabil și-ar fi întors din nou spatele și ar fi considerat probabil că pericolul nu este atât de mare. S-a arătat ce voia acel Apus și ce preț a cerut pentru apărarea creștinătății.

De altfel Apusul a considerat întotdeauna că Bizanțul și-a meritat soarta. Bizantinii nu erau decât niște schismatici, care au refuzat unirea cu Biserica Romei și au refuzat suzeranitatea “campionului de la Roma”. în accepțiunea Apusului, pentru faptele lor, grecii își pierduseră împărăția drept pedeapsă. Niște schismatici nici nu meritau altceva.

Prima consecință a căderii Constantinopolului a fost decăderea artei și civilizației bizantine. O artă care răsărise din amestecul grec cu sentimentul adânc religios, care dorea să înfăptuiască lucruri dumnezeiești. Noii stăpâni, otomanii nu doreau să aibă nici supuși creștini învățați, nici mari artiști. Sub turci, Constantinopolul va deveni din nou un oraș bogat, plin de locuitori, frumos, dar frumusețea Stambulului turcesc exprima puterea terestră și împărăția pe pământ a lui Dumnezeu, așa cum visase Constantin cel Mare.

Este probabil greșită ideea susținută de unii istorici, cum că, după căderea Constantinopolului, oamenii de artă și de litere din Bizanț ar fi dat fuga la Roma. Italienii cunoscuseră deja cu mult timp înainte civilizația bizantină. Să ne amintim doar că tineri italieni veneau să studieze la Constantinopol, iar fostul mitropolit al Niceei, Visarion, rămăsese la Roma cu aproape zece ani înaintea căderii orașului. Tributar totuși Răsăritului, căruia îi datora descoperirea civilizației antice grecești, Apusul a închis și de această dată ochii, și arta, și civilizația bizantină a fost lăsată să se stingă.

Economic, ca o a doua consecință a căderii Constantinopolului, Răsăritul a decăzut. Dacă turcii țineau strâmtorile sub obroc și controlau comerțul și navigația, aceasta n-a fost decât pentru o vreme. Noile drumuri descoperite pe apă spre Lumea nouă, au fost acelea care au făcut să scadă comerțul cu Levantul. Nici aici apusenii n-au manifestat mai mult interes pentru răsărit, care acum se afla sub talpa otomană

Dar dacă din punct de vedere politic Bizanțul murea prin căderea Constantinopolului, din punct de vedere religios Bizanțul trăiește mai departe peste veacuri. Dumnezeu și Biserica Ortodoxă au făcut posibil acest lucru. Viața creștinilor în imperiul otoman a fost cât de cât bună sub Mahomed al II-lea, sultanul cuceritor. Au urmat apoi sultani care nu auziseră de civilizația bizantină și și-au făcut un titlu de glorie din a-i oprima pe creștini.

Mahomed și urmașii săi au comis abuzuri fără margini. Cele mai rele au fost amestecul în conducerea Bisericii. Patriarhii erau ușor depuși din treaptă, iar pentru urcarea în scaun a altuia se percepeau sume mari de bani. Acest”peșcheș “cum era numit, a devenit o calamitate și o rușine pentru Patriarhia ecumenică. Suma a crescut mereu și Patriarhul trebuia să o scoată din taxe pentru clerici și credincioși, care și așa erau apăsați de dări și biruri grele. Ierarhi servili și lacomi îndatorau casa Patriarhiei, compromițându-și autoritatea morală întreținând pofta de bani a sultanilor și vizirilor,

Viața creștinilor și nu numai a lor ci a tuturor supușilor imperiului turc, a devenit cu vremea aceea a unor robi ai sultanului. Prozelitismul creștin era pedepsit cu moartea, atât a celui care îl practica, cât și a celui convertit. Deși inițial nu s-au făcut islamizări forțate, în unele provincii turcești s-au făcut islamizări în masă, pentru a împiedica intervenția statelor creștine și a nu pierde elementul exploatat. Așa s-a întâmplat în Albania, Bosnia, Herțegovina, Creta. Racilele acelor timpuri se manifestă cu pregnanță astăzi în zonele respective, ducând la grave neînțelegeri confesionale și la războaie religioase. Sultani precum Selim I “cel crud “( 1512 -1520 ), se gândise să islamizeze pe toți creștinii, iar Selim II “cel prost “( 1566 -1576 ), se lăuda în fața Venețienilor că este “biciul și sabia”, distrugătorul credinței creștine, trimisul profetic al “Marelui Dumnezeu”. Sultanii își atribuiau o adevărată misiune religioasă pentru triumful islamismului Au fost cazuri când după bătălii pierdute, turcii masacrau întreaga populație creștină. Deseori n-au fost uciși numai creștini de rând, ci și înalți arhierei. Așa s-a întâmplat în 1821, când grecii care îndrăzniseră să se răscoale au fost nimiciți. Populația Istambulului fanatizată a tăbărât pe creștini. în noaptea învierii din acel an 1821, Patriarhul Grigorie al V-lea, care păstorea pentru a treia oară și era trecut de optzeci de ani, a fost spânzurat la poarta Patriarhiei, pe când ieșea de la slujbă. Alți doisprezece ierarhi și un număr de preoți, precum și numeroși creștini, au fost uciși în acea zi.

Orgoliul sultanilor devenea cinic. Ahmed I ( 1603 – 1617 ), cerea papei și suveranilor creștini să se supună voinței lui, să-i deschidă orașele și porțile lor, pentru a le lăsa credința. Amenința cu incendii și cu uciderea, cu invadarea Germaniei și Franței după care va lua Roma, ale cărei biserici vor avea soarta Sfintei Sofia,

Cu toate aceste opreliști și greutăți civilizația bizantină nu a dispărut. Nicolae Iorga, marele nostru istoric a subliniat acest lucru în lucrarea sa “Bizanț după Bizanț”, dar dacă acest fapt a fost posibil, se datorează Bisericii Ortodoxe și unui Patriarh, Gheorghe Scholarios, care în acele clipe de mare restriște a intuit ideea că ar putea reclădi un imperiu dispărut în ruine, pe scheletul, sau mai bine zis pe osatura, celui care se ridica acum. Prin intermediul Bisericii Ortodoxe și prin arta creștină, s-a continuat aceea minunată artă bizantină, s-au transmis mai departe scrierile și tot ceea ce adusese faimă Bizanțului. Prețul cerut pentru acestea n-a fost deloc mic. Biserica, Mireasa lui Hristos, a pătimit de-a lungul veacurilor asemenea Mirelui pe Sfânta Cruce, dar pătimirea a făcut ca Ortodoxia creștină să viețuiască nestinsă și neatinsă. Flacăra adevăratei credințe a rămas la fel de luminătoare pentru popoarele Răsăritului Ortodox, întocmai cum ne-a lăsat-o Iisus Hristos acum aproape două mii de ani.

Poate pentru încheierea acestei lucrări, nu se găsesc cuvinte mai potrivite scopului decât acelea spuse de Nicolae lorga : “Dar în urma lor ( a bizantinilor n. n. ), rămăsese Constantinopolulul, acest oraș în care se cuprindea o lume, și care nu numai odată, în vreme ce totul se prăbușea în jurul său, a îngăduit imperiului să reziste pentru moment și să se refacă pe urmă. Vom vedea cum acest Stambul al stăpânilor turci, care nu pricepură măcar să-i găsească un nume nou, departe de a cădea în părăsire după scenele sângeroase din luna mai 1453, fu mărit, repopulat, adânc iubit și păstrat, cu grijă de toate nevoile și pasiunile sale, de către basileii de origine otomană. “Un întreg capitol din “Bizanț după Bizanț “trebuie să fie închinat acestui mare factor de istorie, care – chiar după un nou val de asiatici, pe care-i cunoștea, de altfel, oricare i-ar fi fost religia, încă de la originile lor – avea un suflet, și acesta, în fond rămâne neschimbat, începând la freamătul “Nikei”, sub dominația împăratului prea – creștin Justinian, până la manifestațiile plebei, chiar ale plebei creștine, pe pistele Atmeidanului, unde vâltoarea răscoalei ridica praful unei milenare istorii.

Dar în orașul acesta cu multe compartimente rivale, și care ar fi ajuns chiar fățiș dușmane, fără mâna sigură a monarhului păstrător al păcii, ca odinioară împărații adevăratei Rome, se află un cartier în care s-a păstrat una dintre cele mai puternice autorități la care să se fi supus spiritul uman de-a lungul civilizațiilor succesive, și anume Patriarhia ecumenică a Bisericii Ortodoxe. Mahomed al II-lea, care nu dorea să se amestece în felul de viață al unei populații care nu-i procura soldați, ci foarte deseori sfătuitori, prin lepădarea de lege, restabilise un scaun în decădere, după lunga ceartă în jurul unirii cu cealaltă Romă. El se interesă de cel pe care-1 socotea drept patriarhul său și acesta – tot trecând dintr-o reședință într-alta, nu întotdeauna constrâns de lăcomia turcilor corupți, de care s-a vorbit de atâtea ori, Ecumenicul ajunsese a se substitui Imperiului dispărut, folosindu-se de Imperiul existent. Un curent de unire a tuturor Bisericilor până la Cairo și Moscova, până la Veneția, în Creta, la Ancona, se produse în secolul al XVI-lea, și s-a crezut o vreme că moștenirea lui Constantin cel Mare, a lui Justinian și a Comnenilor va trece asupra celui care avea o curte asemenea aceleia a vechilor împărați și care, pe veșmântul său de aspră lână neagră, purta vulturul imperial.”

Bizanțul s-a perpetuat spiritual și politic prin oameni și prin autonomii, prin ceea ce după căderea Constantinopolului își păstrase o libertate fie ea și relativă. Dintre autonomii, cele mai importante și mai eficiente, cu mult înaintea comunităților creștine din Grecia continentală sau din insule, de la Athos sau din patriarhatele orientale, au fost cele din Moldova și Țara Românească. Tot ce a însemnat un stil de viață, civilizație, dar mai cu seamă credință creștină ortodoxă, au fost salvate și de români. Astăzi Imperiul Otoman nu mai există. Și aceasta ca mai toate împărățiile pământene s-a destrămat. Patriarhia Ecumenică însă trăiește iar Biserica Ortodoxă viază și va învia până la sfârșitul veacurilor, prin grija lui Dumnezeu.

ANEXA 1

IMPERIUL BIZANTIN ÎN 1465

ANEXA 2

TUNUL FOLOSIT DE TURCI PENTRU DĂRÂMAREA ZIDURILOR CONSTANTINOPOLULUI

ANEXA 3

CONSTANTINOPOLUL – ILUSTRAȚIE DIN SEC. al XV-LEA

ANEXA 4

ILUSTRAȚIE, SCENE DE LUPTĂ, PE ZIDURILE CONSTANTINOPOLULUI

ANEXA 5

SFÂNTA SOFIA

BIBLIOGRAFIE

STUDII