Impasul Economic Si Ecologic la Nivel Mondial
=== capitolul I ===
CAPITOLUL I
PRESIUNEA UMANĂ PRIVIND EXPLOATAREA RESURSELOR
1.1 Creșterea Populației
Evoluția demografică a omenirii este obsesia viitorologilor, dacă nu chiar coșmarul lor. O scurtă parcurgere a unor cifre globale va arăta motivul, dar nici disecarea fenomenului demografic pe diferite criterii (vârstă, urbanizare, regiuni, densitate etc.) nu va îmbunătăți imaginea, ba din contră, ne va pune în fața unei realități și mai grave.
Suprapopulația o problemă-cheie a
omenirii
1.1.1 Calculul global
Un astfel de calcul trebuie să țină seamă de spațiul pe care se desfășoară drama umanității, care este suprafața pământului și care are ceva mai mult de o jumătate de miliard de kilometri pătrați. Din ei, aproape trei sferturi (71%) ocupă apa și doar ceva mai mult de un sfert (29%) uscatul. Iar din uscat, două cincimi sunt deșerturi de gheață sau nisip, nelocuibile. Pe cei 134 milioane km au apărut acum circa două milioane de ani primii oameni, care s-au înmulțit foarte lent. La începutul primului mileniu, acum 2000 ani, populația globului era probabil cam de 250 milioane de locuitori. O mie de ani mai târziu crescuse doar la 350 milioane. Apoi, după 500 ani, pe la mijlocul mileniului al doilea, era de 450 milioane, în 1800 ajunsese la un miliard, iar la începutul secolului XX erau de 1,65 miliarde locuitori. Cifra de două miliarde era atinsă pe la 1930, iar în momentul scrierii Raportului Meadows (începutul anilor '70) ajunsese la patru miliarde. Se estima că, la sfârșitul secolului XX, vor fi 6,25 – 6,5 miliarde de oameni pe un glob care, să nu se uite, are dimensiuni constante.
Creșterea explozivă a populației poate fi apreciată și prin gradientul de timp pentru o mărire de un miliard de locuitori. Tabelul de mai jos ilustrează faptul:
– trecerea de la 1-2 miliarde în 100 ani (1830-1930)
– trecerea de la 2-3 miliarde în 30 ani (1930-1960)
– trecerea de la 3-4 miliarde în 15 ani (1960-1975)
– trecerea de la 4-5 miliarde în 13 ani (1975-1988)
– trecerea de la 5-6 miliarde în 11 ani (1988-2000)
Populația va continua să crească exponențial și s-au calculat trei variante în funcție de fertilitate. Panta curbelor depinde de valoarea exponentului, acesta reflectând rata de creștere luată în considerare. Pe intervalul 1995-2000 ea a fost în medie de 1,4%. În general, prognozele sunt tot mai optimiste, în 1991 fiind prevăzută pentru 2010 o populație de 7.189 miliarde locuitori și pentru 2025 de 8,645 miliarde. Dar în 1999, prognoza pentru 2010 era de 6.883 miliarde, iar pentru 2025 de 8.094. Pentru 2200 sunt de așteptat totuși 12 miliarde locuitori, adică dublul celei actuale.
Rata creșterii este rezultanta a doi factori: numărul de nașteri pe an și numărul de decese pe an, mai precis, însumarea sau scăderea mediei fertilității și mediei mortalității. Statisticile arată că în fiecare zi se nasc 50.000 copii (trei pe secundă) și decedează 135.000 persoane. În 1974 erau zilnic aproximativ 250.000 guri în plus de hrănit, deci a patra zi un milion. Cum această creștere se însumează necontenit, la sfârșitul secolului XX, creșterea anuală a fost de circa 90 milioane, iar la sfârșitul primului deceniu al secolului XXI va fi de 100 milioane.
Pentru aprecierea tendinței în ce privește numărul real al populației unei țări, nu este suficient a face bilanțul între nașteri și decese, deoarece în calcul intră și alți factori.
În principiu, s-ar părea că la o pereche de părinți doi copii asigură „creșterea de înlocuire” și populația rămâne constantă. În realitate, lucrurile nu stau așa, deoarece în cele mai multe țări numărul femeilor care ajung la vârsta fertilității este mai mare decât al celor care o depășesc, ceea ce duce la o „aglomerare” a populației, căci există mai multe femei care fac copii decât cele care nu mai fac.
Un alt factor este durata medie de viață a locuitorilor (speranța de viață cum se mai spune). Dacă ea este în creștere, va avea loc tot o „aglomerare” a populației, căci, chiar dacă rata natalității și a mortalității sunt egale, lungirea vieții medii a populației face ca numărul total al locuitorilor să fie mai mare. Interesant este faptul că speranța de viață nu ține seamă strict de starea social-economică a țării, ci probabil și de factori antropologici proprii ei. Este drept că viața medie de peste 70 ani este consemnată în țările dezvoltate precum Australia, Canada, Danemarca, Elveția, Germania, Franța, Irlanda, Israel, Islanda, Japonia, Olanda, Marea Britanie, Suedia, SUA, dar și în România, Cehia, Bulgaria, în Albania, Bahamas, Brazilia, Cipru, Malaysia, Singapore, Uruguay, pe lângă numeroase țări dezvoltate. Minima, sub 45 ani, se întâlnește doar în țările cele mai sărace precum Guineea, Republica Centrafricană, Ruanda, Zambia, Uganda.Creșterea exponențială a populației poate fi analizată diferențiat, pe diverse criterii: regional (pe continente), pe grad de dezvoltare socio-economică (lumea dezvoltată și cea în dezvoltare sau, altfel spus, lumea întâia și lumea a treia sau încă lumea bogată și lumea săracă). Se mai pot face analize pe vârste, pe tip de habitat (rural-urban), pe sex, religie etc. Lăsând la urmă, ca sinteză, aspectele regionale, vom analiza problemele demografice din punct de vedere al vârstei și al habitatului.
1.1.2 Clasele de vârstă
Clasele de vârsta ale populației globului sunt un element ce trebuie luat în considerare, având în vedere că dinamica lor implică anumite strategii specifice. Creșterea exponențială a populației face ca în anul 2000 jumătate din populația globului să aibă sub 25 ani, situație care se va agrava cu timpul.
Este clar că situația din țările cu rată mare de creștere pune probleme în ce privește asistența medicală a femeilor și copiilor, instituțiile de învățământ, locurile de lucru și locuințe pentru tineri, adică pentru clasa de vârstă încă nematurizată și care va avea de luptat cu o concurență tot mai mare.
Și mai este un aspect. Se spune că în momentul de față sunt în viață 90% din toți savanții care au trăit și trăiesc pe pământ, numărul lor fiind crescut exponențial o dată cu creșterea generală a populației. În momentul când prin anul 2050 cea mai mare parte a populației va fi sub vârsta maturității intelectuale, procentul „savanților”, dar și al „înțelepților” va fi tot mai redus, proporțional la masa pentru care nu vor mai fi conducătorii necesari.
1.1.3 Gradul de urbanizare
Gradul de urbanizare este important pentru aprecierea impactului pe care îl are populația asupra mediului. Este vorba de procentul de locuitori citadini în raport cu cei rurali și tendința de evoluție a acestui raport.
În momentul de față, 45% din populația globului trăiește în orașe, concentrată mai ales în orașe mari precum Mexico, Tokyo sau New York (cele trei orașe cu peste 15 milioane locuitori în 1990, urmate de alte 38 de orașe cu peste cinci milioane). Din 1950, numărul orășenilor a crescut de cinci ori și este de așteptat ca la sfârșitul secolului XX mai bine de o jumătate din locuitorii Terrei să fie orășeni.
În ceea ce privește urbanizarea, există o mare discrepanță între țările dezvoltate și cele în dezvoltare. Astfel, în țările industrializate, populația urbană crește anual cu puțin sub 1%, în timp ce în lumea a treia cu 4,5%. În anul 2015, în Africa și Asia (exceptând Japonia), 80% din populație va fi urbană, iar în America Latină circa 76%. Așa se face că din 20 cele mai mari orașe ale lumii, 17 se vor afla în țările în dezvoltare. Figura 1 prezintă creșterile celor 11 orașe cu peste zece milioane de locuitori în 1990, dintre care trei se află în țari dezvoltate (în SUA și Japonia).
Fig. 1: Cele mai mari aglomerații urbane ale lumii. Situația în 1975, 1990 și 2000
(din „Les problémes démografiques”, FNUAP, 1992, p.17)
Este clar că există un exod îngrijorător spre oraș, iar explozia urbană este cantonată în țările sărace, deși ne-am fi așteptat la contrariul (Fig. 2). Explicația rezidă în dorința populației rurale de o viață mai bună, care înseamnă loc de muncă, adăpost mai bun, servicii sanitare și putința de școlarizare. La aceasta se adaugă calamitățile naturale, cum a fost seceta persistentă din Africa de Nord, care a determinat în anii '80 mai bine de zece milioane de oameni să părăsească zonele rurale.
Fig. 2: Urbanizarea în lume în 1950-2025. Populația urbană (rubricile de sus) și rurală (rubricile de jos) în țări în dezvoltare și dezvoltate (din „Les problémes démographiques”, FNUAP, p. 2)
Creșterea populației urbane pune extrem de dificile probleme sociale, economice, dar nu mai puțin ecologice. În primul rând, este problema locuințelor, care antrenează creșterea nevoii de apă, de electricitate, de canalizare, apoi de drumuri, mijloace de transport, de instituții de sănătate și de învățământ. Necesitățile sunt atât de mari încât cele mai multe megaorașe nu le pot face față. La Bombay, care are 11 milioane de locuitori și probabil în 2005 circa 15 milioane, aproape patru milioane locuiesc în condiții subumane (fără adăpost, în case de tip bidonville, fără apă, canalizare, electricitate, cu pământ pe jos etc.). La Rio de Janeiro, din zece milioane locuitori actuali, trei milioane locuiesc în astfel de condiții. În orașele lumii a treia, pentru populația săracă crește pericolul de îmbolnăviri datorită factorilor de mediu, respectiv tuberculoza și alte afecțiuni respiratorii din cauza poluării aerului precum și îmbolnăviri, dacă nu chiar epidemii, datorită apelor uzate, neepurate și toxice. În multe cazuri, condițiile de trai sunt mai rele decât în mediul rural, de unde a avut loc migrația.
Exodul rural prezintă și alte aspecte îngrijorătoare, cum ar fi diminuarea mâinii de lucru pentru muncile agricole și distrugerea ecologică a zonelor preorășenești. Pentru afluxul de populație se sacrifică terenurile agricole din jurul marilor orașe, se taie pădurile, iar deșeurile acoperă suprafețe tot mai mari.
Există numeroase programe internaționale și naționale pentru stăvilirea exodului rural. Ameliorarea condițiilor de viață în orașe are un efect contrar, căci atrage tot mai mulți imigranți. Se încearcă crearea de orașe mai mici, în care să se ofere locuri de muncă, pentru a nu deveni satelite ale marilor orașe și a crea probleme de circulație. Ar fi deci o descentralizare a vieții economice (producție și servicii), dar singura metodă eficientă ar fi de creștere a condițiilor de viață rurală, pentru a oferi o opțiune mai tentantă decât migrarea spre orașe.
1.1.4 Criteriul regional
Criteriul regional de analiză a populației este cel mai interesant, deoarece el permite aprecierea mai justă a zonelor nevralgice și a problemelor majore ce se pun pentru destinul omenirii. Exista o discrepanță mare între țările în dezvoltare și cele dezvoltate. Astfel, în primele, în anul 2000 trăiesc cinci miliarde de oameni, în timp ce în țările dezvoltate doar 1,3 miliarde. Creșterea cea mai mare o va înregistra Africa, a cărei populație crește cu 3% pe an, apoi Orientul Apropiat (statele arabe și Iran) cu 2,8%, Asia de Sud (mai ales India) ca și America Latină cu 2,1%. America de Nord va avea o creștere de 0,8%, ca de altfel și în fosta Uniune Sovietică, iar Europa cu 0,25%.
Interesant este de urmărit excedentul de populație pe țări. În 1974, la 1.000 locuitori în țările în dezvoltare, creșterea netă era de 20-33: Mexic, Filipine, Irak, Venezuela, Ecuador și Maroc de 33, apoi India – 26, Indonezia – 26, Guatemala – 24, etc. Țările dezvoltate prezentau valori mici: Elveția – 6,0 , Suedia 3,9 , Austria – 1,5, Germania – 0,8, Luxemburg – 0,1. Fostele satelite ale URSS prezentau valori medii: România – 11,6, URSS – 9,6, Polonia – 9,0, Bulgaria – 7,0, Cehoslovacia – 4,4, Ungaria – 2,6.
Excedentul din 1974 arată și răstimpul în care țările își vor dubla populația. Țările în dezvoltare, între 20-40 ani, iar țările dezvoltate într-un interval extrem de lung: Germania în 900 ani, Luxembdurg în 700 ani, Austria în 500 ani, Belgia în 300 ani, Danemarca în 140 ani etc.
Desigur, în cei 20 ani scurși de la realizarea statisticilor de mai sus, lucrurile s-au mai schimbat, dar esența rămâne aceeași: secolul următor va fi al asiaticilor, africanilor și latino-americanilor, europenii și nord-americanii devenind cantități neglijabile.
O analiză mai actualizată pe zone arată că în America Latină se înregistrează cea mai mare aglomerare citadină (72% din populație) și cu cele mai mari orașe din lume în anul 2000: Mexico cu 25,6 milioane locuitori și Sao Paolo cu 22,1 milioane de locuitori. Există un interes pentru reglarea excedentului de populație în Mexic, Columbia, Costa Rica și Cuba, unde funcționează servicii de planificare familială și de asistență a mamei și copilului. În Mexic și Columbia s-au înregistrat scăderi ale ratei natalității, de la circa 3% la 2,2% și respectiv la 1,9%. În general, creșterile vor fi însă constant proporționale cu creșterile globale.
Situația este mult diferită în Asia și Africa (fără Japonia și fără lumea arabă). Asia, care adăpostește astăzi 59% din populația mondială și cinci din marile metropole ale lumii, contribuie cu 60% la creșterea populației globului. Trebuie însă distinse două grupe de țări: cele cu creștere scăzută, datorită unei politici demografice avansate (17 țări au astfel de politici), cum ar fi China, Indonezia, Coreea, Thailanda, Sri Lanka, și țări cu rate ridicate de creștere, cum sunt Pakistan, Bangladesh, cea mai mare parte a Indiei cu nivel cultural și educațional redus. În general, se constată tendința de creștere proporțională cu populația globului în China și creșterea mult mai mare în India.
În țările arabe, rata natalității este mare, circa 3%, ceea ce face ca populația să se dubleze în 20 de ani. Aici intră țările din sud-vestul Asiei și din nordul Africii, unde nu există politici demografice, dar există tradiția mariajului precoce și tradiția de a avea mulți copii.
În ceea ce privește restul Africii, natalitatea este mare, tradiția impunând un număr mare de copii (3-8 în medie). Lipsește educația, femeile sunt ținute într-o stare foarte înapoiată și doar în ultimul timp au apărut preocupări de planificare familială.
În America de Nord (cu excepția Mexicului), Europa și Japonia se întâlnesc situații similare, cu rata de creștere în scădere, trecând de la aproximativ 1,5 la 0,5. Se preconizează că în Europa, de la 500 milioane de locuitori în 1990 se va ajunge la 486 milioane în 2050. Interesantă este îmbătrânirea populației ca de exemplu în Japonia, unde în 1950 cei de peste 65 de ani reprezentau 5%, în 1900 reprezentau 12%, ajungand probabil in 2025 la 24%.
Țările cu peste 100 milioane de locuitori în 1994 și evoluția până în 2050
Tabelul 1
Țările dezvoltate sunt: Europa integral, America de Nord, Japonia, Australia, Noua Zeelanda.
Pentru a da idee asupra celor mai mari țări din lume în ceea ce privește populația, prezentăm mai sus lista țărilor care în 1994 aveau peste 100 milioane locuitori și modul în care vor evolua în timp.
1.1.5 Densitatea populației
Un element important pentru o analiza globala a populației este și gradul de ocupare al terenului, adică densitatea pe km2. O tratare pentru întreg globul este nerelevantă, deoarece exista mari suprafețe nelocuibile, acoperite de gheata sau nisipuri. Dar incluzând la suprafețe și pe aceasta se obține imaginea din Tabelul 2:
Număr de locuitori pe km2 în intervalul 1925-2075
Tabelul 2
Se observă ca până în 1970, densitatea populației era mai mare în zona țarilor dezvoltate, dar după aceea densitatea crește rapid în țările în curs de dezvoltare.
1.1.6 Dinamica populației
Dinamica populației trebuie privită în perspectivă, deoarece aceasta este factorul hotărâtor pentru viitorul omenirii. Studii de dezvoltare au accentuat pericolul creșterii populației, fapt ce a dus în 1974 la convocarea primei Conferințe mondiale pentru populație la București. Atunci s-a exprimat cu fermitate necesitatea unei planificări familiale, adică dreptul oricărui cuplu de a-și stabili dimensiunea propriei familii și a o menține, utilizând orice metodă recomandată medical. Idea planificării familiale a fost susținută apoi la cel de al doilea Congres mondial al populației, din Mexic, din 1984, apoi la Forumul internațional al populației, de la Amsterdam, din 1989, și la cel de al treilea Congres mondial al populației, de la Cairo, din 1994.
O bună mediatizare în unele țări a dus la conștientizarea populației asupra problemei, fapt important mai ales pentru țările în dezvoltare unde ratele de înmulțire sunt cele mai mari.
Care a fost rezultatul acestei politici demografice? La noi în țară s-a emis aberanta lege din 1966 de interzicere a avortului, de control al nașterilor și tot lanțul de măsuri degradante pentru femei, din dorința lui Ceaușescu de a domni peste un popor mai mare, cele 20 de milioane de locuitori fiind prea puțini pentru un „conducător” atât de mare. În schimb, China a creat legislația cea mai completă și dură pentru limitarea nașterilor, urmată și de alte țări. Acest fapt este ilustrat de diagrama din Fig. 3, în care este redată evoluția utilizării contraceptivelor din 1965 până în 1990. Există însă și tendința naturală de restrângere a familiei, chiar în țările în care nu există o legislație specifică, probabil din cauza sărăciei, dar și conștientizării populației.
Pentru o țară în dezvoltare, în care este implementată o politică demografică, în dinamica populației sunt de așteptat patru faze. În faza I-a o populație stabilă este menținută printr-o rată ridicată a nașterilor și deceselor: circa 40 la mia de locuitori. În faza a 2-a, datorită îmbunătățirii condițiilor de alimentație și de sănătate, mortalitatea scade, dar natalitatea rămâne ridicată.
Fig. 3: Evoluția utilizării contraceptivelor
(din „Les problemes demographiques”,FNUAP,1992 p.8)
În faza a 3-a se stabilizează mortalitatea dar, datorită creșterii gradului educațional, al urbanizării și al modernizării, scade natalitatea, astfel încât în faza a 4-a populația să se stabilizeze la o rată de circa 10 la mia de locuitori. De remarcat că la sfârșitul fazei a 2-a și începutul fazei a 3-a există un interval critic (hașurat în figură), când va exista o creștere rapidă a populației din cauza decalajului între cele două rate. Durata lui va depinde de viteza cu care populația se poate adapta unei alte concepții, dincolo de tradiție. Se poate spune că țările Europei se află în faza a 4-a, unele țări din Asia de Est au trecut rapid prin faza critică aflându-se spre faza a 4-a, în timp ce țările din Africa și Asia de Sud se află fie încă în faza 1, fie traversează tocmai intervalul critic.
În prognoza pe termen lung a populației globului, pot fi luate în considerare diferite variante de creștere netă demografică. În Fig. 4, sunt prezentate trei variante, care toate pleacă de la aproximativ o populație de șase miliarde în anul 2000 . Fig. 4: Prognoza creșterii populației globului până în 2150 în trei variante.
(din „Les problemes demographiques”, FNUAP, 1992, p. 3)
Varianta optimă înregistrează o creștere prin anul 2050 (trecerea prin intervalul critic), apoi o scădere treptată. Varianta medie menține populația la circa 10 miliarde, în timp ce varianta cea mai pesimistă, care este prelungirea stării actuale, duce în anul 2100 la valori insuportabile pentru glob.
1.2 Creșterea nevoii de hrană
1.2.1 Securitatea alimentară
Securitatea alimentară reprezintă accesul oamenilor în orice moment la alimentele necesare unei vieți active și sănătoase. Ea poate fi gândită la nivel global, regional, statal sau local, dar numai ca strategie. Ea are relevanță doar la nivelul familiei, care trebuie să fie capabilă să-și procure, grație producției proprii sau prin cumpărare, suficiente alimente pentru satisfacerea necesarului tuturor membrilor săi. Piramida alimentației
Alimentația trebuie să fie suficientă cantitativ, destul de variată și de bună calitativ, iar fiecare membru al familiei trebuie să fie sănătos pentru a putea profita deplin de alimentele consumate.
Securitatea alimentară poate fi asigurată dacă sunt îndeplinite trei condiții: să existe stocuri de alimente (la orice nivel, de la familial la național), stocurile să fie stabile și alimentele să aibă prețuri accesibile familiilor pentru a-și asigura necesarul.
La scară națională, regională și locală, disponibilitățile alimentare depind de producție, stocarea și rețeaua de comercializare. Orice deficiență apărută pe acest lanț duce la penurie și la destabilizarea prețurilor. Astfel de deficiențe apar la toate trei nivelurile. Cea mai gravă este la scară națională, care reprezintă incapacitatea de producere a cantității de alimente corespunzătoare necesităților populației. Este cazul a numeroase țări din Asia de Sud sau din Africa. Apoi este incapacitatea de stocare, ilustrată prin ceea ce s-a întâmplat în vara anului 1995 la noi la țară cu grâul. La scară familială, penuria în alimente înseamnă sărăcie, incapacitate de procurare a hranei necesare. Disfuncționalitățile din lanțul producție-stocare-comercializare duc la creșterea prețurilor, de care sunt lovite în primul rând familiile cele mai sărace.
La nivelul familial, neaccesul la hrană poate avea un caracter tranzitoriu sau permanent. Primul caz apare când familia nu are în mod temporar acces la hrană suficientă din cauza unei crize de producție, a dificultăților de import, a pierderii slujbei sau unei catastrofe naturale. Când accesul la hrană are un caracter permanent pentru familie, se vorbește de insecuritate alimentară cronică.
În analiza pe care o întreprindem privind viitorul omenirii trebuie să vedem care este securitatea alimentară actuală pe plan global, dacă este suficientă pentru o populație în creștere și dacă Terra are suficiente capacități să o întrețină. Este de asemenea important de determinat populația maximă pe care globul poate să o suporte dezvoltând toate capacitățile sale.
Vicarul englez Thomas Malthus a fost primul care a arătat, în 1798, discrepanța dintre creșterea populației și cea a cantității alimentelor. Prima are o creștere în progresie geometrică naturală, deoarece fiecare creștere anuală se adiționează la ceea ce a fost, iar această sumă este baza noii creșteri în anul următor. Pentru alimente, baza rămâne însă constantă, fără adaosul automat al creșterii anuale, așa că, pentru a avea o creștere exponențială, trebuie aduse îmbunătățiri ale sistemului de producție.
Producția agricolă a evoluat continuu în decursul istoriei. După producția medievală, realizată pe suprafețe restrânse, cu mijloace manuale sau animale și destinată mai ales uzului familial, prin diferențierea satului de oraș s-a impus o nouă economie, de comerț agricol, cu producerea la sat și vânzarea în oraș a produselor, ceea ce a determinat o mare cerere de produse alimentare. Așa se face că în Anglia, între 1700-1800, productivitatea în agricultură a crescut cu 100% (1% anual) în timp ce populația a crescut doar cu 0,6%. În Franța, între 1750-1850 productivitatea agricolă a crescut cu 60% (0,6% anual), în timp ce populația a avut un ritm de creștere de 0,4%. Această creștere, deși infimă, a făcut posibilă compensarea creșterii populației, dar mai ales a asigurat atât resursele alimentare necesare, cât și mână de lucru disponibilizată pentru dezvoltarea industrială, venind în sprijinul primei revoluții industriale de la mijlocul secolului trecut. Aceasta, la rândul ei, a indus o revoluție în agricultură prin inventarea tractoarelor și a altor utilaje, care au început să joace un rol tot mai mare în intensificarea muncii agricole. S-a trecut astfel de la mica producție la marea producție.
Profețiile lui Malthus nu par a se fi realizat deocamdată la scară globală, deoarece agricultura și, în general, producția alimentară au crescut și ele o dată cu populația. Dar înseamnă aceasta că întreaga populație a globului se bucură de hrană suficientă?
În 1974, se estima că în anii '80 va fi asigurat un consum mediu zilnic de 6.000 calorii de om, cu variații de la 3.000 la 15.000 calorii. În plus, producția anuală de alimente putea asigura cu 19% mai multe calorii decât necesarul unei diete raționale (King și Schneider, 1993).
Evoluția pe două decenii (1970-1990) este și ea optimistă, după cum reiese din Tabelul 3.
Evoluția situației alimentare
Tabelul 3
(UNEP „Environmental Data Report” 1993-1994)
Pe de altă parte, statisticile arată că producția alimentară a fost în anii '80 suficientă pentru a hrăni convenabil întreaga populație a globului, pe cap de locuitor revenind 500 kg. de producție vegetală anual. S-a spus chiar că în lume se produce astăzi pe cap de locuitor mai multă hrană decât oricând în decursul istoriei omenirii.
Și totuși, în mod paradoxal, în momentul de față foamea este endemică pentru 20% din populația globului. Unul din cinci locuitori ai planetei nu are suficientă mâncare și, tot în perspectivă istorică, niciodată nu au flămânzit mai mulți oameni pe glob decât acum. Din flămânzii Terrei 40% sunt copii.
Dar, dincolo de flămânzii propriu-ziși, există încă o treime din populația globului care trăiește în sărăcie, chiar dacă nu la marginea inaniției, dar ducând o viață sub limita acceptabilității. Faptul este reliefat de costul hranei pentru o familie. În SUA, pentru „coșul zilnic” se cheltuiește 10% din venit, în Uniunea Europeană 10%, în Ghana 50%, iar în Tanzania 64%. Din acest punct de vedere, apartenența noastră la lumea întâia (unde intră de obicei în calcule întreaga Europă) este îndoielnică având în vedere că acest „coș zilnic” a ajuns la noi în 2000 la peste 80% din venitul mediu al locuitorilor, mai rău ca în Africa!
Geografia sărăciei este simplă. Sărăcia este prezentă în Africa, Asia de Sud și America Latină. Un exemplu a ceea ce înseamnă malnutriția este dat în Fig. 5, în care se prezintă situația pentru Asia de Sud. Linia groasă reprezintă populația (trecerea de la 1,3 miliarde, în 1975, la 3,8 miliarde în 2025), linia superioară indică necesarul de proteine corespunzând acestei populații, iar linia inferioară producția efectivă de proteine. Se observă că începând cam din 1990, populația începe să depășească producția, iar deficitul va fi din ce în ce mai mare. În 2025 el va atinge 50 milioane de tone, care vor trebui importate de undeva de unde se presupune că există un excedent, dar cheltuielile de transport și distribuție vor pune grave probleme tehnice și de prețuri.
Fig. 5: Deficitul alimentar în Asia de Sud. Linia groasă indică creșterea populației, presupunând o politică demografică ce va duce la stabilizarea populației în 50 ani (de la 1,3 mld. locuitori la 3,8 mld. în 2025).Curba superioară indică necesarul de proteine pe an, iar curba inferioară producția anuală de proteine în regiune. Încă înainte de 2000, producția va rămâne sub necesar, deficitul mărindu-se treptat.
Există țări unde foamea este endemică, cum ar fi cele ale Sahelului, din cauza unui răstimp foarte lung de secetă absolută. Se cunoaște acțiunea ONU în Somalia de salvare a sute de mii de oameni de la moarte prin inaniție, foametea ducând și la o gravă deteriorare a relațiilor sociale, mergând până la un război intern. O dată cu creșterea populației, se înregistrează o creștere și mai mare a deficitului de proteine, de unde concluzia că nu există deocamdată nici o speranță de eradicare a deficitului alimentar.
Foametea și sărăcia din lumea a treia reprezintă una dintre cele mai grave probleme ale zilelor noastre și asupra ei vom reveni într-un capitol special, pentru a analiza aspectele socio-politice pe care le ridică.
Statistica pe regiuni arată o situație nu tocmai îmbucurătoare, în timp ce media pe glob ar indica contrariul. Dar ea se referă doar la anii secolului XX. Pentru asigurarea securității alimentare a populației explozive din următoarele decenii, nu se pot concepe decât două soluții: lărgirea arealului de producție (agricultura extensivă) sau mărirea producției la hectar (agricultură intensivă). O a treia soluție, de creare de hrană artificială pe cale chimică, deși nu este imposibilă, este pentru moment de domeniul unui viitor foarte îndepărtat.
1.2.2 Utilizarea terenului
Pământul are o suprafață de uscat de 1.300 milioane de hectare, care au diferite utilizări. În anul 1993 existau 11% teren agricol, 26% terenuri ierboase (preerii, pășuni), 31% terenuri forestiere. Restul de 31% este fie teren pustiu (excesiv de cald sau rece), teren mlăștinos, teren abrupt în zonele montane și teren cu folosințe antropice (teren construit, căi de comunicație, suprafețe de stocare etc.). Aceste raporturi sunt variabile de la un continent la altul, după cum se observă în Fig. 6. Atrage atenția suprafața redusă de teren agricol în Oceania (din care face parte și Australia), suprafețele mari de pădure, din America de Nord, și de pășuni, din Oceania (din nou pe seama Australiei).
Fig. 6: Utilizarea terenului în principalele zone ale lumii. Valori medii anuale pentru intervalul 1988-1990; l. Teren agricol; 2. Pășuni permanente; 3. Păduri; 4. Alte folosințe (din UNEP „Environmental Data Report”, 1993-1994, p. 132)
Interesant este de urmărit cum a evoluat în timp folosința terenului. Din Fig. 7, care prezintă situația pe glob începând din 1700, reiese o creștere constantă a terenului agricol în detrimentul celui forestier, cu rămânerea aproape constantă a suprafețelor de pășune. O astfel de abordare globală nu permite însă pătrunderea mai în detaliu a fenomenului.
Astfel, deși la scară globală terenurile înierbate nu au suferit modificări ca suprafață, la scară regională în intervalul 1700-1980, în Europa, ele au scăzut cu 27,4, în America de Nord cu 13,7% și în Asia de Sud-Est cu 26,4%, peste tot prin conversia lor în terenuri agricole. În schimb, în Africa și în America de Sud, pășunile s-au extins (compensând scăderea din prima grupă de zone, astfel încât media pentru glob a rămas aceeași), dar mărirea a avut loc pe seama terenurilor împădurite (Richards, 1990).
Începând din 1990, FAO (Organizația mondială pentru alimentație) publică anual un raport statistic, care cuprinde toate datele privind producția alimentară, pe glob și pe țări, inclusiv cu folosirea terenului. Tabelul 4 prezintă situația comparativă pe glob, din anii 1972 și 1993, privind folosirea terenului.
Fig. 7: Evoluția mondială a terenurilor într-un secol.
1. Teren agricol;
2. Păduri și teren împădurit; 3. Pășuni și terenuri ierboase,
(din UNEP „Environmental Data Report 1993-1994”, p. 132)
Structura fondului funciar al Terrei
Tabelul 4
(FAO Yearbook „Productions”, v.43 si 48)
Deși variațiile procentelor par nesemnificative (variație de câte 1%), ele corespund de fapt la suprafețe considerabile. Pentru a urmări mai în detaliu fenomenul, prezentăm procentele pentru diferitele continente (tabel 5).
Se constată următoarele modificări:
Africa și America de Sud: crește terenul agricol și cel înierbat în detrimentul celui forestier.
America de Nord: crește terenul agricol, dar nu se deduce în ce mod. Pentru 1973, suma nu se închide la 100%.
Asia: crește terenul agricol și cel înierbat prin scăderea puternică a pădurilor și a suprafețelor cu altă destinație.
Europa: crește terenul împădurit și cel cu alte destinații și scade suprafața agricolă și cea înierbată.
Fosta URSS: crește suprafața forestieră prin împădurirea terenurilor neutilizate.
Oceania: crește terenul agricol și neutilizat în detrimentul celui împădurit și înierbat.
Distribuția procentuală a utilizării terenului pe continente,
comparativ în 1970 și în 1990
Tabel 5
(Din „ UNEP Environmental Data Report”, 1993-1994)
Aceste date ne lasă să întrevedem tendințele în utilizarea terenului. În primul rând, este o mare necesitate de teren agricol, deși este mărit în țările în dezvoltare, dar prin defrișarea pădurilor intertropicale (Asia de Sud-Est, Africa, America de Sud), proces asupra căruia vom reveni. În aceleași țări în dezvoltare are loc și mărirea suprafețelor înierbate pentru dezvoltarea șeptelului, deci a hranei animaliere. Tendința de împădurire are loc în Europa și în fosta URSS, deci cu esențele forestiere de pădure temperată, mult mai puțin importantă decât cea tropicală.
Interesantă este variația suprafețelor de la capitolul „Alte terenuri”, căci ele au la origine cauze diferite. În Europa, de pildă, este vorba de mărirea suprafețelor antropizate (urbanizare, căi de comunicație, depozite, lacuri artificiale), în timp ce în Oceania (mai ales Australia) creșterea lor este datorită deșertificării. Pe de altă parte, scăderea acestor suprafețe în fosta URSS se datorează împăduririlor, iar în Asia, transformării în culturi agricole sau în pășuni.
Există numeroase modificări între sau în cadrul unei grupe, care uneori nu se reflectă în cifre statistice procentuale și nici în cele exprimate în suprafețe reale, dar care pot duce la modificări substanțiale în utilizarea corectă a terenului, mai ales pentru scopuri alimentare.
1.2.3 Producția alimentară
În imposibilitatea de mărire a suprafețelor agricole, singura soluție pentru a face față necesității de hrană în viitor este creșterea producției. Aceasta, în cele trei compartimente esențiale: producția agricolă, producția de carne și producția de pește. Calculele se pot face diferit: creșterea producției totale, creșterea pe unitate de suprafață și creșterea per capita (cea din urmă în kilograme sau în calorii). De amintit, de asemenea, că producția de carne poate fi reconvertită în furaje, deci tot ca producție agricolă.
Creșterea producției de hrană (în milioane tone)
Tabelul 6
(Din FA 0 Yearbook „ Production “ 1994)
(1) Producția agricolă este pe primul loc, deoarece chiar și producția de carne depinde de cantitatea de furaje necesară șeptelului.
Pentru a face față gravei probleme a penuriei alimentare din lumea a treia, în anii '50 a fost lansată o mare campanie pentru mărirea producției agricole, mai ales în țările sărace, sub numele de Revoluția verde.
În cazul productiei agricole, este greu de presupus că în viitoarele decenii se vor găsi soluții pentru a menține producția agricolă la necesarul corespunzând creșterii demografice, nici ca producție cantitativă globală, nici ca producție la hectar și nici ca producție per capita.
(2) Producția de carne și derivate (lapte și ouă) reprezintă un capitol esențial pentru securitatea alimentară, asigurând mai ales necesarul în proteine. Ea este însă strict dependentă de producția agricolă, repre zentând convertirea în produse animaliere a furajelor. În țările dezvoltate se constată o scădere mergând până la 10 procente, cu excepția țărilor cu economie în tranziție unde este cu peste 15%, dar din cauza declinului economic. Există desigur și explicații climatice (scăderea din 1993), dar oscilațiile anuale cu minimum un procent, ale producției totale agricole și animaliere sunt îngrijorătoare, căci nu lasă loc compensării creșterii demografice.
(3) Producția de pește este a treia sursă importantă de hrană, reprezentând 16% din totalul de proteine animale utilizate anual pe glob. Din producția totală de pește, 86% revine pescuitului marin. Și el a cunoscut între 1950-1994 o creștere spectaculoasă, de la 22 milioane tone la aproape 100 milioane tone , ceea ce a reprezentat un consum mediu pe cap de locuitor mărit de la 9 kg la 19 kg. Peștele de apă dulce are o participare redusă la total (14%).
În ceea ce privește producția de pește realizată global și pe continente, în Tabelul 7 sunt scrise datele esențiale.
Recolta de pește în două intervale de timp (medie anuală în mii de tone pe an)
Tabelul 7
(Din „UNEP Environmental Data Report”, 1993-1994)
1.3. Creșterea industrializării
O populație în continuă creștere necesită un stoc tot mai mare de produse industriale, începând de la cele mai simple (îmbrăcăminte, materiale de construcție) și până la cele mai sofisticate (aparatură casnică, electronică, diverse mașini).
Aspecte negative ale industrializării
Spre deosebire de hrană, care are un prag minim necesar supraviețuirii, pentru produsele industriale nu există un astfel de prag (sunt populații care trăiesc aproape fără îmbrăcăminte și în adăposturi din frunze). Și tot spre deosebire de hrană, care are un prag maxim nu foarte depărtat de cel minim (nimeni nu poate mânca mai mult de o limită și diferența este doar calitativă), produsele industriale nu cunosc nici o limită, adunarea lor fiind chiar etalonul bogăției pe baza căruia se creează clasele sociale. Problema discrepanței dintre cei care au puțin și cei care au mult va fi examinată în alt capitol, în care vom analiza implicațiile morale și sociale pe care le are. Aici interesează doar aspectul cantitativ, adică al posibilității ca producția industrială să facă față populației viitoare.
Industria este fundamentală pentru dezvoltarea țărilor și are participarea cea mai importantă ca sursă a venitului național prin comerț. Analiza creșterii industriale poate fi astfel examinată cantitativ printr-un index care să exprime convertirea valorică a tuturor produselor obținute într-un an sau prin produsul intern brut (PIB) în care producția industrială ocupă locul cel mai important.
Indicii producției industriale globale și pe țări în dezvoltare
Tabelul 8
(Din „UNEP Environmental Data Base”, 1993-1994)
Creșterea industriei în intervalul 1973-1990 este prezentata in Tabelul 8, global si pentru tarile dezvoltate si in dezvoltare, prin referire la anul 1980 luat ca index (=100).
Producția industrială globală a crescut puternic între 1950 și începutul anilor '70, apoi rata de creștere a început să scadă, rămânând totuși ascendentă, mai puternic în țările în dezvoltare. Aici creșterea a fost în sectorul produselor manufacturate și al electricității, în timp ce industria minieră a cunoscut un regres până în 1983, după care a început iar să urce.
Interesantă este evoluția industriei grele (Fig. 8) care a cunoscut o creștere considerabilă începând din anul 1984 în țările în dezvoltare și o rată mult mai mică în țările dezvoltate.
Fig. 8: Creșterea industriei grele 1980-1990 în țările dezvoltate și în dezvotare („UNEP Environmental Data Report”, 1993-1994, p.296).
Aceasta se datorează transmutării acestui tip de industrie în țările lumii a treia unde mâna de lucru este ieftină, materia primă la îndemână, în unele țări electricitatea mai ieftină și, nu pe ultimul loc, grija pentru a nu polua mediul de acasă. Așa de exemplu, industria de aluminiu s-a dezvoltat mai ales în Brazilia, Australia, Canada și Venezuela, unde electricitatea este ieftină, după cum industria petrochimică s-a deplasat spre țările bogate în petrol. În schimb, industria de înaltă tehnologie și “curată” (de ex. cea electronică) a crescut în țările dezvoltate, cum ar fi cele ale Uniunii Europene, în care creșterea a fost, în intervalul 1980-1989, de 8-10% pe an, spre deosebire de celelalte tipuri de industrie, unde a fost de 2% pe an.
Al doilea criteriu de apreciere a creșterii industriale este cel al creșterii economice mondiale care însă cuprinde și creșterea din domeniul alimentației. Totuși, el ne lasă să întrevedem tendințele înregistrate în ultimele decade (Tabelul 9).
Creșterea economică mondială pe decade, în total și per capita (în % pe an) Tabel 9.
Creșterea economică a atins un nivel ridicat în deceniul al șaptelea, ajungând 5,2, după care a urmat un declin continuu, ajungând în 1994 la 1,4. Ea se reflectă și în diminuarea creșterii per capita care de la 3,2 a ajuns la 0,3. Chiar dacă se invocă scăderea din anii '90, ca reflex al crizei economice din Europa de Est, scăderea este totuși constantă încă din anii '70, ceea ce arată un regres continuu în economia mondială. Faptul rezultă și din scăderea produsului intern brut, calculat global, de la 4,3 în 1988, la 2,2 în 1989 și la 2,1 în 1991 (World Development Report, 1991).
Procesele sunt, desigur, extrem de complexe și factorii intrați în joc sunt numeroși și se intercondiționează. Având în vedere dezvoltarea tehnologică, tendința de sistematizare de la sine a pieții mondiale de producție și desfacere, stabilizarea economiilor în tranziție etc. fac ca previziunile Fondului Monetar Internațional să fie prea optimiste, ele estimând o accelerare a creșterii economice. Aceasta ar însemna, în viziunea FMI, că producția industrială ar putea face față, în viitorul apropiat, necesarului impus de creșterea populației, doar dacă nu intervin elemente în plus, precum o criză alimentară, care se arată deja la orizont, scăderea materiilor prime neregenerabile și creșterea poluării, adică ceilalți doi factori luați în considerare de Raportul Meadows.
1.4 Restrângerea pădurilor
La începutul secolului al douăzecilea, suprafața împădurită a planetei era estimată la 5 miliarde de hectare. De atunci, ea s-a redus la 2,9 miliarde de hectare – o suprafață practic dublă față de suprafața terenurilor agricole ale planetei. Pădurile rămase sunt aproape egal distribuite între pădurile tropicale și subtropicale din țările în curs de dezvoltare și pădurile temperate și Devastarea pădurilor ă ajuns la cote
boreale din țările industriale. alarmante
Despădurirea este cauzată de creșterea cererii pentru produse forestiere și de intensificarea conversiei terenurilor forestiere în scopuri agricole. Această pierdere forestieră este concentrată în țările în curs de dezvoltare. Din 1990 până în 1995, pierderea înregistrată de aceste națiuni s-a cifrat în medie la 13 milioane de hectare anual, o suprafață practic de dimensiunea statului Kansas. În general, aceasta înseamnă că lumea în curs de dezvoltare pierde 6,5 procente din pădurile sale pe deceniu. Lumea industrială câștigă în mod real 3,6 hectare de teren forestier pe an, în principal prin abandonarea terenurilor agricole pe care pădurea se reface de la sine, ca în Rusia, de asemenea prin răspândirea plantațiilor forestiere comerciale.
Din nefericire, nici măcar aceste date oficiale ale FAO nu reflectă gravitatea situației. De exemplu, pădurile tropicale care sunt tăiate sau incendiate foarte rar se refac. Ele se transformă pur și simplu în pârloage sau, în cel mai bun caz, în păduri de calitate inferioară, dar ele apar în continuare incluse în numărul oficial de păduri dacă nu sunt incluse în altă categorie de utilizare, cum ar fi terenuri agricole sau de construcție de clădiri. Organizația Inițiativa Frontierelor Forestiere a Institutului pentru Resursele Lumii (World Resourses Institute's Forest Frontiers Initiative) a redactat în 1997 un raport asupra stării pădurilor planetei. Rezultatul evidențiază că „în spatele unor asemenea statistici familiare se află o realitate la fel de rațională. Dintre pădurile care mai rămân, marea majoritate nu sunt mai mult decât piese mici sau puternic degradate ale unor ecosisteme care, odată, funcționau la capacitate maximă.” Raportul observă că numai 40 de procente din suprafața împădurită a planetei poate fi clasificată ca păduri frontaliere, pe care ei le definesc ca „păduri naturale întinse, intacte, relativ virgine și suficient de mari pentru a menține toată biodiversitatea, incluzând populațiile viabile ale speciilor de largă răspândire asociate cu fiecare tip de pădure”.
Utilizarea fiecăruia dintre principalele produse forestiere – lemn de foc, hârtie și cherestea – crește de la an la an. Din cele 3,28 de miliarde de metri cubi de lemn recoltat pe plan mondial, peste jumătate a fost folosit pentru combustibil. În țările industrializate, în mare 14 procente din lemnul recoltat a fost folosit pentru combustibil, din care o mare parte fiind folosită de morile de pastă lemnoasă și hârtie pentru a produce energie electrică și pentru a furniza căldură. Folosind scoarța și crengile mici pentru foc, anumite mori de hârtie lucrează în regim de auto-întreținere a funcționării.
Despădurirea efectuată în scopul satisfacerii cererii de combustibil este în extindere în zona saheliană a Africii (NT: Sahel este o regiune secetoasă în sudul Saharei) și în subcontinentul indian. Deoarece cererea urbană de lemne de foc depășește producția suportabilă a pădurilor din vecinătate, pădurile se retrag treptat concentric din jurul orașelor pe un cerc cu rază crescătoare, un proces vizibil evident pe fotografiile luate în decursul timpului de pe sateliți. Pe măsură ce raza cercului crește, cresc și costurile de transport al lemnului de foc, declanșând dezvoltarea unei industrii pe cărbune, o formă mai concentrată de producere a energiei electrice cu costuri de transport mai joase.
Tăierea copacilor ia, de asemenea, un tribut greu, după cum reiese evident în țările din Africa, Caraibe și Pacific. În aproape toate cazurile, tăierea copacilor este executată de corporații străine mai interesate în optimizarea obținerii simultane a numărului maxim de produse din recolta forestieră decât în optimizarea modului de recoltare în vederea unei recoltări suportabile în perpetuitate. Odată ce pădurile unei țări au fost complet rase, companiile se mută de obicei, lăsând în urma lor numai devastarea produsă.
O altă pierdere a pădurilor provine de la curățarea terenului pentru agricultură și plantații, de obicei prin incendiere, o pierdere focalizată în Amazonia braziliană și, mai recent, în Borneo și Sumatra, în Indonezia. După ce a pierdut 97 de procente din pădurea tropicală dinspre Atlantic, Brazilia distruge acum jungla Amazonului. Această pădure uriașă, aproape de dimensiunea Europei, a fost în general intactă – până în 1970. De atunci, 14 procente din jungla Braziliei s-au pierdut. Doar în 1999 a fost despădurită o suprafață de 17.000 de kilometri pătrați.
Pierderea progresivă a păturii forestiere are consecințe duble, economice și ecologice. Din punct de vedere economic, țările care și-au pierdut sursele exportabile de produse forestiere, cum sunt Nigeria și Filipine, sunt acum total dependente de importul produselor forestiere. Sunt, de asemenea, pierdute locurile de muncă și venitul pe care industria lor forestieră le furnizau odinioară.
Efectele pe care despădurirea le are asupra mediului devin toate vizibile. Foarte multe țări suferă de inundații dezastruoase ca rezultat al defrișărilor. În 1998, bazinul Fluviului Galben, care a pierdut 85 de procente din pătura forestieră originală, a suferit cea mai cumplită inundație din istoria sa. În 2000, Mozambicul a fost parțial inundat când Limpopo a ieșit din matcă, luând mii de vieți și distrugând locuințe și recolte la o scară fără precedent. Bazinul Fluviului Limpopo, care a pierdut 99 de procente din acoperirea sa forestieră, va mai suferi, probabil, multe asemenea inundații.
Pe de o parte despădurirea accelerează scurgerea apei înapoi în ocean, pe de altă parte, însă, ea reduce deplasarea apei spre interior, efectuată de curenții de aer. Pădurile planetei sunt de fapt niște conducte sau sisteme de transport a apei către interiorul uscatului. Eneas Salati și Peter Vose, doi oameni de știință brazilieni, autorii unui articol publicat în revista Science, au observat că aerul încărcat de umezeală se deplasează către vest traversând Amazonia înspre Anzi, ducând umezeala spre interior. Pe măsură ce aerul se răcește și această umezeală se transformă în ploaie, aceasta udă pădurea de sub ea. Intr-o pădure tropicală sănătoasă, aproximativ un sfert din precipitațiile căzute se scurge în râuri și înapoi în Oceanul Atlantic. Celelalte trei sferturi se evaporă și sunt duse spre interiorul uscatului, unde procesul se repetă. Această capacitate a junglei de ciclare a apei face ca apa să ajungă în interiorul continentului, în imensul bazin superior al Amazonului.
Dacă pădurea tropicală este incendiată și apoi terenul este plantat cu iarbă pentru creșterea vitelor, ciclul de precipitații este alterat în mod dramatic – trei sferturi din apă se scurge în râuri și ajunge înapoi în mare după prima ploaie, lăsând o cantitate foarte mică pentru a fi transportată spre interior.
Pe măsură ce jungla Amazonului a fost ce în ce mai mult defrișată pentru creșterea vitelor sau pentru agricultură, capacitatea ei de a transporta apa către interiorul uscatului s-a diminuat. Ca rezultat, partea de vest a junglei a început să se usuce, transformându-se într-o pădure de teren uscat sau chiar în savană.
Incendierea și defrișarea junglei Amazonului ar putea afecta și agricultura din regiunile sudice. Atunci când curenții de aer dinspre Atlantic ajung la Anzi, ei își schimbă direcția către sud, ducând umezeala cu ei. Această umezeală este una dintre componentele care alimentează precipitațiile din regiunile agricole din sud-vestul Braziliei, Paraguay și nordul Argentinei. Pe măsură ce defrișarea junglei Amazonului înaintează, deplasarea umezelii către aceste regiuni probabil că se va diminua. Ca urmare, eforturile de a crește producția agricolă prin defrișarea terenului din bazinul estic al Amazonului ar putea reduce producția agricolă din sud-vestul Braziliei.
O stare de lucruri similară pare să se dezvolte și în Africa, unde despădurirea avansează rapid, odată cu creșterea cererii de lemne de foc și pe măsurâ ce firmele care se ocupă cu tăierea copacilor curăță fâșii largi în pădurile virgine. Pe măsură ce suprafața pădurilor se restrânge, cantitatea de precipitații care ajunge în interiorul Africii scade.
O tendință asemănătoare apare puternic amplificată în China. Wang Hongchang, un cercetător științific de la Academia Chineză de Științe Sociale, acuză defrișările din provinciile din sudul și estul Chinei, ca fiind motivul principal al diminuării precipitațiilor din nordul țării, teritoriul în care s-a format zona deșertică de praf.
Numeroase țări au acum interdicții totale sau parțiale asupra tăierii copacilor din pădurile virgine, incluzând Cambodgia, China, India, Noua Zeelandă, Filipine, Sri Lanka, Thailanda și Vietnam. În plus, circa 3 milioane de kilometri pătrați, ceea ce reprezintă aproximativ 9 procente din suprafața rămasă împădurită a planetei, sunt păstrate neatinse ca parcuri sau rezervații naturale, ori pentru alte motive de conservare. În unele cazuri, pădurile care sunt rezervate sunt protejate cu multă grijă, dar în multe cazuri – din nefericire prea multe – aceste „parcuri pe hârtie” există numai în teorie și numai în înțelesul legii care le-a creat.
1.5 Degradarea pășunilor
A zecea parte din suprafața uscatului este ocupată de terenurile agricole, iar o suprafață de două ori mai mare o reprezintă pășunile teren care este prea uscat, prea în pantă sau prea sec pentru a susține o producție agricolă. Această suprafață – o cincime de uscat, în cea mai mare parte semiarid – suportă cele 3,3 miliarde de vite, oi și capre ale planetei (Tabelul 10). Acest șeptel este format din rumegătoare, animale cu un sistem digestiv complex, care le permite să transforme iarba și furajele în carne și lapte.
Un număr estimat la 180 de milioane de oameni de pe tot globul își câștigă mijloacele de trai ca văcari și păstori. În multe țări din Africa hrana și locurile de muncă depind puternic de o economie bazată pe șeptel. Aceeași afirmație este valabilă pentru populațiile numeroase din Orientul Mijlociu, Asia Centrală (inclusiv Mongolia), nord-vestul Chinei și din mare parte a Indiei. India, care are cea mai mare concentrație de rumegătoare de pe glob, depinde de vite și de bivolii de apă nu numai pentru lapte, dar și pentru forța de tracțiune și combustibil.
In alte părți ale lumii, pășunile sunt exploatate la scară mare prin ferme comerciale. Australia, pe al cărei teritoriu predomină pășunile, are unele dintre cele mai mari turme din lume, însumând 117 milioane de oi, revenind 6 oi pe locuitor. Economiile de tip pastoral predomină și în Argentina, Brazilia, Mexic și Uruguay. Pe de altă parte, terenurile din Marile Câmpii din nordul Statelor Unite care nu mai sunt adecvate producției de grâu au fost transformate în pășuni pentru vite.
Vitele și oile tind să predomine consumul de carne acolo unde suprafața pășunilor este abundentă în raport cu mărimea populației. Printre țările cu un consum ridicat pe persoană se numără Argentina, cu 69 de kilograme de carne pe an, Statele Unite cu 45 de kilograme pe an, Brazilia cu 39 de kilograme pe an și Australia cu 36 de kilograme pe an. În unele țări cu suprafețe întinse de pășuni, turmele de oi au din plin hrană, cum ar fi Noua Zeelandă, cu consumul de 25 de kilograme pe an, Australia cu 14 kilograme pe an și Kazahstan cu 7 kilograme pe an.
Aceleași rumegătoare, care sunt singurele mijloace eficiente pentru a converti furajele în carne și lapte adecvate consumului uman, sunt, de asemenea, o sursă de piele și lână. Produsele de pielărie și industria lânii, reprezentând un mod de viață pentru milioane de oameni, depind de pășuni din punctul de vedere al materiei lor prime.
Șeptelul de rumegătoare domestice pe țări în anul 2000. Tabelul 10.
Sursa: FAO, Baza de date Statistic FAOSTAT, <app.fao.org>, actualizată la 2 mai 2001.
Pe tot mapamondul, aproape jumătate din toate pășunile sunt ușor până la moderat degradate, iar 5 procente sunt puternic degradate. Presiunea excesivă asupra pășunilor, nu chiar ca în cazul zonelor piscicole oceanice, afectează în egală măsură țările în curs de dezvoltare și țările industrializate. De exemplu, o supraveghere a pășunilor publice din Statele Unite, organizată în anul 2000 de către Biroul de Management al Terenurilor (Bureau of Land Management) a relevat că numai 36 de procente din pășunile publice native au furaj în condiții bune sau excelente, majoritatea restului de suprafață fiind de calitate slabă sau foarte săracă.
Deși datele asupra degradării sunt răzlețe, problema este evident vizibilă în toată Africa, unde cifrele șeptelului de vite au urmat creșterea demografică umană. În 1950, 238 de milioane de africani se bazau pe 273 de milioane de capete ale șeptelului. În 2000, Africa avea o populație de 794 de milioane de locuitori și un șeptel de 680 de milioane de capete.
Pe acest continent, unde grâul este puțin, 230 de milioane de vite, 241 de milioane de oi și 209 milioane de capre sunt suportate aproape în întregime de pășunile din câmpii sau de pe pantele abrupte ale dealurilor. Cifra de șeptel, piatra de temelie a economiei în orice zonă a planetei, cu excepția brâului de răspândire a muștei tețe (practic numai în zona bazinului de vest al Fluviului Congo), adesea depășește capacitatea de încărcare a pășunilor cu jumătate sau chiar mai mult. Dintr-un studiu care specifică presiunea crescândă asupra pășunilor în nouă dintre țările din sudul Africii reiese o diminuare continuă a capacității de susținere a șeptelului.
Iranul – una dintre cele mai populate țâri din Orientul Mijlociu, având 70 de milioane de locuitori – ilustrează presiunea cu care se confruntă această regiune. Cu mai mult de 8 milioane de vite și 81 de milioane de oi și capre – reprezentând sursa de lână pentru fabuloasa industrie de covoare – Iranul se confruntă cu deteriorarea pășunilor sale din cauza supradimensionării șeptelului. Intr-o țară în care numărul de oi și capre depășește numărul oamenilor, consumul de carne de oaie reprezintă o proporție însemnată a regimului alimentar. Totuși, în situația actuală, în care pășunile sunt forțate la limită sau chiar peste aceasta, șeptelul curent s-ar putea să nu mai fie suportabil de către pășuni.
China întâmpină dificultăți similare în nord-vestul Chinei, creșterea șeptelului în urma reformei economice din 1978, distruge vaste suprafețe de pășuni. De atunci, cifrele de șeptel au crescut dramatic. În districtul Gonge, de exemplu, în provincia Qinghai, numărul de oi pe care pășunile locale îl pot suporta este estimat la 3,7 milioane, dar, la sfârșitul anului 1998, turmele regiunii au atins 5,5 milioane de capete – mult peste capacitatea de încărcare. Rezultatul este o deteriorare rapidă a pășunilor, deșertificarea lor și, în unele locuri, s-au creat chiar dune de nisip. Esrik Eckholm, reporter la NewYork Times, scrie într-un reportaj că „nisipurile care apar sunt o parte a unui nou deșert care se formează aici, în marginea estică a platoului Qinghai-Tibet, o fâșie legendară, binecunoscută odinioară pentru iarba înaltă până la burta calului și patria de secole a ciobanilor tibetani”.
Cererea de nutreț a șeptelului în aproape toate țările în curs de dezvoltare excede acum producția suportabilă a pășunilor și a altor resurse de furaje. În India, cererea de nutreț în 2000 a fost estimată la 700 de milioane de tone, în timp ce producția suportabilă totaliza numai 540 de milioane de tone. Consiliul Național pentru Utilizarea Pământului și Dezvoltarea Terenurilor Nefertile (National Land Use and Wastelands Development Council) raportează că în statele cu gradul cel mai ridicat de degradare a solului, cum sunt Rajasthan și Karntaka, sursele de nutreț satisfac numai 50 până la 80 de procente din cerere, lăsând un număr mare de vite slăbite, neproductive.
După jumătatea secolului, producția de carne de vită și oaie a crescut mai repede ca populația, urcând de la 9 kilograme pe persoană în 1950, la 13 kilograme pe persoană în 1972. De atunci, totuși, creșterea producției de carne de vită și oaie pe plan mondial a rămas în urma creșterii populației, alimentația pe cap de locuitor scăzând la 11 kilograme – o diminuare cu aproape o cincime. Degradarea terenurilor prin pășunatul excesiv ia un tribut economic greu, sub forma pierderii productivității șeptelului. În primele stadii ale pășunatului excesiv, costurile urcă pe măsura scăderii productivității terenurilor. Dar, dacă procesul continuă, el distruge vegetația, conducând la erodarea solului și la generarea terenurilor real nefertile. O evaluare a ONU asupra regiunilor de terenuri seci ale planetei arată că pierderile în producția de șeptel datorate degradării pășunilor depășesc 23 de miliarde de dolari în 1990 .
În Africa, pierderea anuală în productivitatea pășunilor este estimată la 7 miliarde de dolari, mai mult decât produsul intern brut al Etiopiei. În Asia, pierderile de șeptel datorită degradării pășunilor se cifrează la un total de peste 8 miliarde de dolari. Împreună, Africa și Asia sunt răspunzătoare pentru două treimi din pierderile globale.
Deoarece majoritatea pășunilor sunt actualmente exploatate la capacitatea lor maximă sau chiar peste, previziunile privind creșterea în viitor a producției de carne de vită și oaie pe baza pășunilor nu sunt bune. Pe deasupra, dată fiind conversia ineficientă a cerealelor în carne realizată de vite, o creștere substanțială în continuare a producției de carne de vită și oaie poate fi posibilă doar prin hrănire cu mai multe reziduuri cerealiere .
1.6 Eroziunea solului
După crearea uscatului, solul s-a format lent în timp, prin acțiunea fizică și chimică a variațiilor climei asupra stâncilor. Acest sol a devenit suportul primelor forme de viață vegetală pe uscat. Pe măsură ce vegetația s-a răspândit, plantele au protejat solul de eroziunea apei și a vântului, permițându-i să se acumuleze și să suporte mai multă Eroziunea solului cauzată de activitatea
vegetație. antropică
Această relație simbiotică a facilitat o acumulare a stratului superficial fertil până când a devenit capabil să suporte o mare diversitate nu numai de plante, dar și de animale care depindeau de plante.
Stratul superficial subțire, măsurat în centimetri pe majoritatea suprafeței uscatului, reprezintă baza civilizației umane. Atunci când civilizațiile timpurii și-au pierdut stratul superficial de sol productiv din cauza unui management greșit și a eroziunii, ele s-au dezintegrat pe măsură ce sursa lor de hrană s-a redus. Dată fiind pierderea stratului superficial fertil cu o rată care subminează productivitatea solului pe o fracțiune estimată la 36 de procente din suprafața mondială a terenurilor agricole, asigurarea hranei întregii omeniri este de asemenea afectată de risc dacă aceste tendințe continuă.
Pe măsura creșterii presiunii de dezvoltare a producției alimentare, fermierii au fost forțați să se deplaseze către suprafețele marginale, terenuri arabile care sunt prea uscate și au pante prea abrupte pentru a susține cultivarea cerealelor. La un anumit moment, probabil în secolul trecut, acumularea de termen lung a stratului superficial fertil a fost răsturnată, pe măsură ce pierderile prin eroziune au depășit formarea de sol nou, conducând la o distrugere treptată a capitalului natural de bază.
Statele Unite, grânarul lumii, a trecut prin două perioade de explozie a recoltării excesive, fiecare dintre acestea conducând la pierderi grele ale solului fertil. Prima a apărut în anii 1930, când o secetă cumplită care a durat câțiva ani a condus la o eroziune extinsă datorită vântului în regiunea sudică a Marilor Câmpii. Devastarea rezultată a mediului, nu numai că a dat epocii numele său, the Dust Bowl {Cupa cu praf), dar a declanșat una dintre cele mai mari migrări interne din istoria Statelor Unite, aceasta provocând deplasarea populației câtre vestul Marilor Câmpii, către California.
Rămâne de văzut dacă pierderea solului fertil, scăderea recoltelor și abandonarea terenului agricol din Kazahstan va putea fi oprită. Chiar terenurile care încă mai sunt cultivate au o producție mai mică de o tonă de grâu la hectar – o fracțiune mică a productivității de 7 tone la hectar din Franța, liderul de productivitate a grâului din Europa Occidentală.
Dacă eroziunea solului continuă, ea poate transforma terenul în deșert, devenind teren complet nefertil. Dintr-un stadiu intermediar al degradării, așa cum se prezintă situația în Kazahstan, el poate fi readus la stepă, reținând o valoare productivă. Dacă intervenția intervine destul de devreme în ciclul de declin, terenul poate fi salvat prin gospodărire responsabilă, așa cum a fost ea realizată în perioada Dust Bowl. O altă variantă o reprezintă retragerea sistematică a terenurilor din circuitul agricol și convertirea lor în stepe sau păduri. Totuși, pentru multe țări în curs de dezvoltare, în care populația s-a dublat sau chiar s-a triplat în ultima jumătate de secol, aceasta nu reprezintă întotdeauna o opțiune.
În Africa, creșterea demografică și degradarea terenurilor agricole sunt, de asemenea, pe o pantă gravă. Rattan Lal, un prestigios agronom de la Școala de Resurse Naturale a Universității de Stat din Ohio (Ohio State University's Schoole of Natural Resources), a făcut prima estimare a pierderilor de producție datorate eroziunii solului pentru acest continent. Lal a conchis că eroziunea solului și alte forme de degradare a terenului au redus recolta de cereale a Africii cu 8 milioane de tone, adică aproximativ 8 procente. Mai mult, el se așteaptă ca pierderile să crească la 16 milioane de tone câtre 2020, dacâ eroz-unea solului continuă în același ritm.
Printre țările care suferă pierderi neobișnuit de grele ale solului sunt Nigeria, Rwanda și Zimbabwe. Nigeria, cea mai populată țară, prezinfa 6 eroziune extrem de putemică datorită torentelor. Lal a raportat formarea unor făgașe de 5-10 metri adâncime și 10-100 de metri lărgime. În ianuarie 2001, Alhaji Sanni Daura, ministrul Mediului din Nigeria, a anunțat că țara pierde anual circa 500 de kilometri pătrați de teren agricol prin deșertificare. Daura este îngrijorat că dacă această avansare a deșertului nu va putea fi răsturnată, în curând Nigeria s-ar putea confrunta cu o teribilă lipsă de hrană.
La marginea nordică a Saharei, Algeria este și ea confruntată cu deșertificarea terenurilor agricole. În decembrie 2000, ministrul agriculturii a anunțat un plan pe patru ani pentru a opri avansarea pustiului care, se teme el, va amenința în curând terenurile fertile din nordul țării. Planul prevede convertirea celor 20 de procente de terenuri agricole din sudul extrem al țării în producție pomicolă, incluzând livezi de fructe, plantații de măslini și viță de vie. Guvernul speră ca această barieră de vegetație permanentă va opri înaintarea spre nord a Saharei. În disperare, Algeria, o țară deja dependentă de import pentru 40 de procente din necesarul său de cereale, este dispusă să transforme o cincime din terenurile sale cerealiere în producție pomicolă în încercarea de a proteja restul de patru cincimi.
În Mexic, mulți dintre cei 900.000 de emigranți își prăsesc anual comunitățile rurale din regiunile aride sau semiaride ale țării din cauza deșertificării. Unii dintre aceste refugiați din fața mediului se opresc în orașele mexicane, alții traversează frontiera de nord în Statele Unite. Analiștii Statelor Unite estimează că Mexicul este forțat să abandoneze din cauza deșertificării, câte 1.036 de kilometri pătrați de teren agricol anual.Banca Mondială, citând studiile efectuate asupra statelor Costa Rica, Malawi, Mali și Mexic, conchide că pierderile treptate ale productivității agricole din cauza eroziunii solului se transformă în prezent în pierderi anuale ale producției agricole egale cu 0,5 până la 1,5 procente din produsul intern brut al acestor țări. Tributul plătit de productivitatea scăzută a terenului datorată eroziunii solului se poate vedea în satele abandonate din Etiopia, unde solul rămas nu mai este suficient nici măcar pentru a suporta o producție agricolă de subzistență. Pe de altă parte, în vechea Uniune Sovietică, în contextul degradării terenurilor, în mare majoritate cauzată de eroziunea solului, s-a reușit în 1993 ca o fracțiune de 20 de procente din suprafața cultivată în 1977 cu cereale, să fie reconvertită fie în terenuri agricole cultivate cu furaje care conservă solul, în culturi de soiuri alternate de la un an la altul, fie, acolo unde nu s-a făcut nici un efort pentru a salva pământul, în păduri sau pârloage nefertile.
Din nefericire, multe țări nu au luat în serios inițiativa de a reduce eroziunea solului și plătesc un preț foarte mare. De exemplu, pierderea de productivitate a terenurilor din Africa udate de ploaie, generată realmente în întregime de eroziunea solului, a redus recolta anuală cu o cifră estimată de 1,9 miliarde de dolari.
Provocarea actuală este de a opri pierderea excesivă de sol fertil de pe toate terenurile planetei, de a o reduce până la sau chiar sub nivelul care să permită formarea unui nou sol. Omenirea nu-și poate permite această pierdere a capitalului natural. Dacă nu putem păstra bazele civilizației, nu vom putea păstra civilizația însăși.
1.7 Dispariția speciilor
Cercetările arheologice au catalogat cinci mari extincții ale speciilor de la apariția vieții pe planetă, fiecare reprezentând un pas înapoi în evoluție, în realitate o pauperizare nediscriminatorie a vieții pe Pământ. Ultima dintre aceste extincții în masă a avut loc aproximativ cu 65 de milioane de ani în urmă, cel mai probabil în urma ciocnirii Pământului de către un asteroid, care a provocat ridicarea în atmosferă a unei cantități imense de praf și spărturi de rocă. Răcirea bruscă rezultată a nimicit dinozaurii și cel puțin o cincime din celelalte forme de viață existente.
Noi ne aflăm acum în pragul celei de a șasea extincții mari. Spre deosebire de cele anterioare, care au fost cauzate de fenomene naturale, aceasta este de origine umană. Pentru prima dată în lunga istorie a Pământului, una dintre specii a atins punctul în care poate eradica o mare parte a vieții.
Dispariția treptată a diferitelor forme de viață alterează ecosistemul, diminuând serviciile fumizate de natură, cum sunt polenizarea, răspândirea semințelor, controlul insectelor și ciclurile nutritive. Această pierdere a speciilor slăbește pânza subțire a vieții și, dacă ea va continua, ar putea sfâșia găuri imense în țesătura ei, conducând la modificări ireversibile și practic imprevizibile în ecosistemul planetei.
Specii de toate tipurile sunt amenințate de distrugerea habitatului, în principal prin pierderea pădurilor tropicale. Atunci când ardem jungla Amazonului, noi incendiem unul dintre cele mai mari depozite genetice, în fapt una dintre cele mai mari biblioteci de informație genetică. S-ar putea ca, într-o bună zi, descendenții noștri să condamne incendierea fără discernământ a acestui muzeu de informații genetice, la fel cum condamnăm noi incendierea în anul 48 î.c. a bibliotecii din Alexandria.
Alterarea habitatului din cauza creșterii temperaturii, a poluării chimice sau a introducerii de specii exotice pot, de asemenea, decima atât speciile vegetale, cât și pe cele animale. Pe măsură ce populația crește, scade numărul de specii cu care împărțim planeta.
Nu putem separa soarta noastră de soarta întregii vieți de pe planetă. Dacă marea diversitate a formelor de viață pe care noi am moștenit-o va sărăci, prin extensie, vom sărăci și noi.
Fracțiunea de păsări, mamifere și pești care sunt vulnerabile sau se află în pericol iminent de extincție se măsoară acum în numere cu două cifre: 12 procente din cele aproape 10.000 de specii de păsări, 24 de procente din cele 4.763 de specii de mamifere ale planetei și circa 30 de procente din cele 25.000 de specii de pești.
Atunci când, în anul 2000, Uniunea pentru Conservarea Planetei (World Conservation Union) – WCN a publicat Lista Roșie a Speciilor Amenințate, aceasta releva o creștere a numărului „în stare critică de pericol” de specii din toate categoriile. De exemplu, numărul de primate în pericol iminent s-a mărit de la 13 în 1996, la 19 în 2000. Numărul speciilor de broaște țestoase de apă dulce din această categorie, dintre care multe sunt folosite în Asia pentru consum alimentar și în scopuri medicinale, a crescut de la 10 la 24. Pentru păsări, în general, numărul în stare critică de pericol a crescut de la 168 în anul 1996, la 182 în anul 2000. Ca multe alte tendințe ale declinului mediului, și această tendință se accelerează.
Dintre mamifere, cele 600 de specii cunoscute de primate, în afara omului, sunt la limita de risc. WCN raportează că aproape jumătate dintre aceste specii sunt amenințate cu dispariția totală. Dintre speciile de primate ale planetei, 79 trăiesc în Brazilia, unde distrugerea habitatului generează o amenințare specială. 0 altă sursă de pericol pentru multe primate îl reprezintă vânătoarea. Aceasta este o amenințare serioasă în special în Africa Centrală și de Vest, unde situația deteriorată a hranei a creat o piață vie pentru „carnea de boscheți”.
Maimuțele bonobos din Africa de Vest, versiunea pitică a cimpanzeilor, ar putea fi cele mai apropiate rude ale omului atât din punctul de vedere genetic, cât și din acela al comportamentului social. Dar asta nu le salvează de comerțul cu carnea de boscheți sau distrugerea habitatului lor prin tăierea copacilor. Concentrat în pădurea densă din Republica Democratică Congo, numărul lor a scăzut de la valoarea estimată de 100.000 în 1980 la mai puțin de 10.000 în 1990. Astăzi au mai rămas doar 3000 de indivizi. În mai puțin de o generație au dispărut 97 de procente din populația de maimuțe bonobos.
Păsările, datorită faptului că sunt foarte la vedere, reprezintă un indicator util al diversității vieții. Din cele 9.946 de specii cunoscute de păsări, practic 70 de procente sunt în scădere a numărului lor. Dintre acestea, un număr estimat de 1.183 de specii sunt în pericol iminent de extincție. Pierderea și degradarea habitatului afectează 85 de procente dintre speciile de păsări amenințate. De exemplu, 61 de specii de păsări prezintă o extincție locală prin pierderile masive ale pădurilor tropicale joase din Singapore.
Amenințarea dispariției peștilor poate că este mai mare ea a tuturor speciilor, deoarece astăzi sunt în pericol de extincție aproape o treime dintre toate speciile – de apă dulce și de apă sărată. Pe întreaga planetă, cauza principală a acestei pierderi sunt degradarea habitatului din cauza poluării și a extragerii excesive a apei din fluvii și din celelalte ecosisteme de apă dulce. Se estimează că 37 de procente din speciile care populează lacurile și apele curgătoare ale Americii de Nord sunt fie extinse, fie în pericol iminent. Zece specii de pești de apă dulce ai Americii de Nord au dispărut în perioada ultimului deceniu. În regiunea semiaridă a Mexicului, 68 de procente din speciile native (obișnuite) sau endemice de pești au dispărut deja. Situația pare să fie chiar și mai rea în Europa, unde 80 de specii de pești de apă dulce din totalul de 193 sunt amenințate, se află în pericol iminent sau reclamă o îngrijorare deosebită. Două treimi din cele 94 de specii de pești din Africa de Sud necesită o protecție specială pentru a evita extincția lor.
Speciile amenințate includ atât pe cele care sunt mai puțin cunoscute, cât și pe cele binecunoscute și de mare valoare. Recolta de sturioni din Marea Caspică, de exemplu, sursa mondială a mult prețuitelor icre negre (caviar), a scăzut de la 22.000 de tone pe an la sfârșitul anilor 1970, la 1.000 de tone la sfârșitul anilor 1990. Responsabilitatea acestei diminuări o poartă pescuitul lor excesiv, în majoritate ilegal.
Un alt indicator al deteriorării ecologice a planetei este declinul diferitelor tipuri de batracieni – broaște, broaște râioase și salamandre. Date evidente asupra faptului că populațiile amfibiene erau în curs de dispariție au apărut inițial la Primul Congres de Studii ale Reptilelor de la Canterbury, Anglia, în 1989. La această conferință, oamenii de știință au realizat pentru prima dată că disparițiile care păreau izolate ale populațiilor de batracieni au devenit acum un fenomen extins la scară mondială. Printre contribuțiile evidente se numără defrișarea pădurilor, pierderea terenurilor mlăștinoase, introducerea de specii străine, modificări ale climatului, intensificarea radiației ultraviolete, ploile acide și poluarea generată atât de agricultură, cât și de industrie. Petrecându-și viața atât în mediul acvatic, cât și în cel terestru, amfibienii sunt afectați negativ de schimbările petrecute în ambele medii, ceea ce le face un barometru neobișnuit de sensibil al modificării condițiilor fizice ale planetei.
Broasca țestoasă cu carapace moale de piele, una dintre speciile animale cele mai vechi de pe glob și care poate atinge o greutate de 360 de kilograme, este într-o dispariție accelerată. Numărul lor a scăzut de la 115.000 în 1982 la 34.000 în 1996. La colonia de reproducere și puiet de la Playa Grande, pe coasta de vest a insulei Costa Rica, numărul de femele care au depus ouă a scăzut de la 1.367 în 1989 la 117 exemplare în 1999. James Spotila și colegii săi au publicat un articol în revista Nature avertizând că „dacă vrem să salvăm aceste țestoase, este necesară o acțiune imediată pentru a minimiza rata de mortalitate prin pescuit și pentru a maximaliza producția de puiet”.
Una dintre noile amenințări asupra speciilor, și anume una care este de obicei subestimată, o reprezintă introducerea de specii străine, care pot altera habitatul local și comunitățile, conducând la extincția speciilor native. De exemplu, speciile ne-native sunt motivul esențial pentru care 30 de procente din speciile de păsări amenințate se află pe o Lista Roșie a WCN. Pentru plante, speciile străine sunt implicate în 15 procente din întreaga listă. O consecință a globalizării, care a adus cu sine dezvoltarea expansivă a călătoriilor și comerțului, o reprezintă faptul că din ce în ce mai multe specii sunt aduse – accidental sau intenționat – în arii noi, în care acestea nu au răpitori naturali.
Eforturile de salvare a vieții animalelor sălbatice au fost axate în mod tradițional pe crearea unor parcuri și rezervații naturale. Din nefericire, această cale ar putea avea acum o valoare limitată, din cauza naturii principalilor factori de amenințare ai diversității biologice. Dacă nu putem stabiliza populația și clima, nu există nici un ecosistem pe Pământ pe care să-1 putem salva. Pentru a optimiza utilizarea resurselor, va trebui dusă, printre altele, și o bătălie pentru deplasarea unora dintre fondurile relativ mari, destinate actualmente achiziției de terenuri de parcare, către eforturile de stabilizare a populației și climatului.
Rata curentă de extincție a speciilor este de cel puțin 1.000 de ori mai mare ca rata naturală, deși nimeni nu știe câte specii de plante și de animale mai sunt acum – oricum, mult mai puține decât erau cu o jumătate de secol în urmă, când s-a declanșat creșterea explozivă a activității economice a umanității. Estimările curente se situează între 6 milioane și 20 de milioane de specii ale formelor de viață existente pe planetă, cu cea mai bună estimare plasată între 13 și 14 milioane. Putem măsura pierderile acolo unde avem un inventar complet al speciilor, cum sunt păsările, dar în cazul insectelor, unde numărul de specii este în jurul unui milion, numai o parte dintre ele au fost identificate, descrise și catalogate până în prezent.
1.8. Colapsul pescuitului
Dintre cele trei ecosisteme care ne fumizează hrana – terenurile agricole, pășunile și zonele de pescuit – exploatarea excesivă a zonelor piscicole este poate cea mai vizibilă. După cel de-al doilea război mondial, creșterea demografică accelerată și veniturile în continuă urcare au generat o cerere de nivel record pentru produsele marine. Urmările poluării marine
În același timp, dezvoltarea tehnologiilor de pescuit oceanic, incluzând navele de prelucrare a peștelui dotate cu congelatoare – ceea ce le-a permis pescadoarelor să exploateze largul oceanelor – au condus la sporirea dramatică a capacității de pescuit.
Ca urmare, pescuitul peștilor oceanici a crescut de la cele 19 milioane de tone în 1950, la maximul său istoric de 93 de milioane de tone în 1997. Această creștere de cinci ori – mai mult decât dublul creșterii populației în aceeași perioadă – a ridicat consumul mediu mondial al produselor marine pe persoană de la 8 kilograme în 1950 la un maxim de 17 kilograme în 1988. De atunci, consumul s-a diminuat până la ceva mai puțin de 15 kilograme, ceea ce reprezintă o scădere cu a opta parte.
Zonele piscicole oceanice au fost mult timp principala sursă de proteine animale din regimul alimentar al țărilor insulare și al celor cu linii întinse de țărm, cum sunt Norvegia și Italia, dar abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea flotele de pescuit au început exploatarea sistematică a potențialului alimentar oceanic. Pescuitul combinat cu congelarea și cu un transport optimizat către interiorul uscatului, au transformat produsele marine în componenta de bază a regimului alimentar pentru majoritatea omenirii.
La începutul anilor 1990, Organizația Națiunilor Unite pentru Hrană și Agricultură (FAO), care monitorizează zonele piscicole oceanice, a raportat că toate cele 17 zone majore sunt recoltate la capacitatea lor suportabilă sau chiar peste aceasta și că 9 dintre aceste zone erau în fază de declin. Multe țări au încercat să-și protejeze zonele piscicole contra exploatării excesive și a unui eventual colaps. În 1992, Canada, care a așteptat prea mult pentru a hotărî restricționarea pescuitului în zona sa piscicolă de 500 de ani vechime din largul coastei Newfoundland, a fost forțată să suspende complet pescuitul în zonă, aducând astfel 40.000 de pescari și salariați din prelucrarea peștelui în stare de șomaj. Apoi, la finele anului 1993, Canada a închis întinderile adiționale pentru pescuitul codului, ale căror limite coboară până înspre coastele Statelor Unite. Au urmat Statele Unite, cu restricționarea destinată salvării zonelor sale piscicole de cod, egrefin și plătică oceanică din largul statului New England.
Nici pe coasta de vest condițiile nu erau mai bune. În aprilie 1994, Consiliul de Administrare a Zonelor Piscicole din Pacific (Pacific “S Fishery Management Council) a interzis pescuitul somonului în apele ; statului Washington în efortul de a proteja specia împotriva dispariției. În Oregon și California au fost impuse cote stricte asupra pescuitului somonului. Acțiunile Statelor Unite și Canadei, combinate cu măsurile similare luate de alte guverne evidențiază o recunoaștere implicită a faptului că recoltarea nerestricționată poate distruge zonele piscicole, privând omenirea de o sursă prețioasă de hrană.
Lipsa de abilitate de cooperare a guvernelor în managementul pescuitului oceanic înseamnă că, în loc de a recolta pe timp nelimitat o producție maxim suportabilă, multe zone piscicole au fost exploatate până la limita de epuizare. Stocurile atlantice puternic exploatate de thon albastru, permanent prezent în restaurantele sushi din Tokyo, au fost reduse drastic cu procentul amețitor de 94 la sută. Vor trebui să treacă mulți ani pentru refacerea acestei specii de viață lungă, chiar dacă pescuitul ei este oprit peste tot pe planetă.
Zonele de pescuit din interiorul uscatului suferă și ele de o proastă administrare a mediului – deversarea apelor, creșterea acidității și poluarea. După cum s-a arătat în capitolul 2, zona piscicolă a Mării Aral, care producea 60.000 de tone de pește anual nu mai devreme de anii 1960, aparține acum istoriei. Creșterea conținutului de săruri a provocat moartea biologică a mării.
Un raport din iunie 2001 arată că Marea Azov din Rusia este, de asemenea, în pragul morții. Se pare că aici sunt implicate nivelul crescut al sărurilor, deșeuri petroliere, poluarea cu metale grele și materiale radioactive. Pescuitul comercial a scăzut cu 97 de procente în ultimul sfert de secol. Multe specii sunt dispărute. După cum observa un comentator, Marea Azov a devenit „un corp de apă care nu mai poate fi nici suport al vieții din interior și nici al vieții oamenilor de pe țărmurile sale”.
Creșterea acidității lacurilor datorită ploilor acide, generate în special de arderea cărbunelui, reprezintă și ea o problemă. Doar Canada numără în prezent 14.000 de lacuri moarte. Iar poluarea își ia tributul de la lacurile de apă dulce, fie prin distrugerea peștilor, fie prin transformarea lor în produse nesigure pentru consumul de către om. În Statele Unite, peștele din aproape 50.000 de lacuri de apă dulce, ape curgătoare și iazuri conține concentrații de mercur peste limita de siguranță pentru sănătatea consumatorilor. Responsabilitatea prezenței mercurului în ape revine în mare parte centralelor electrice bazate pe arderea cărbunelui, prevăzute cu coșuri înalte.
Pescuitul excesiv și poluarea nu sunt singurele amenințări ale produselor alimentare marine. Locurile de depunere a icrelor și de creștere a puietului specifice multor specii acvatice sunt nimicite pe măsură ce coastele umede, pădurile de mangrove și recifele de corali sunt distruse. În plus, îndiguirea fluviilor privează multe specii de terenurile lor specifice din amonte de depunere a icrelor. Alte fluvii sunt secate, conducând la același efect. Iar altele sunt pur și simplu atât de poluate, încât peștii nu reușesc să supraviețuiască.
Aproape 90 la sută din peștele oceanic se înmulțește în fâșiile umede de coastă, în smârcurile de mangrove, în râuri sau iazuri. Mai bine de jumătate din suprafața originală a pădurilor de mangrove din țările tropicale sau subtropicale a fost distrusă. Dispariția zonelor umede de coastă în țările industriale este chiar mai ridicată. În Italia, ale cărei coaste umede sunt locul de creștere a puietului pentru multe zone piscicole din Mediterana, pierderile se ridică la terifiantul nivel de 95 de procente.
Deteriorarea recifelor de corali, un teren de hrănire pentru peștii din apele tropicale și subtropicale percepe de asemenea o taxă. Între 1992 și 2000, proporția de recife deteriorate pe glob s-a extins de la 10 procente la 27 de procente. Deteriorarea recifelor este implicit urmată de degradarea zonei piscicole care depinde de ele.
Zonele piscicole oceanice se confruntă cu numeroase amenințări, dar, dintre toate, pescuitul excesiv reprezintă cea mai directă amenințare la însăși supraviețuirea lor. Recoltarea oceanică s-a intensificat pe măsura evoluției noilor tehnologii, de la sonarul vaselor școală de trasare a drumului bancurilor de pești și până la imensele plase în derivă, a căror lungime colectivă este suficient de mare pentru a înconjura globul de câteva ori. „Cu vase mai puternice și pescadoare, în principiu am avea capacitatea să extragem tot peștele din oceane, și chiar o și facem”, avertizează Douglas Foy de la Fundația Legea Conservării (Conservation Law Foundation) din New England.
Pescuitul comercial este acum în mare măsură o economie proiectată azi pentru ziua de mâine. Guvernele caută să protejeze pescuitul de mâine prin forțarea pescarilor să-și mențină în repaus navele; comunitățile de pescari sunt sfâșiate între necesitatea unui venit în prezent și dorința unui venit în viitor. Ca o ironie a sorții, unul dintre motivele excesului de capacitate navală îl reprezintă vechile subvențiile guvernamentale care asigură împrumuturi mari și termeni favorabili pentru investiții în construcția de nave și echipament de pescuit. În anul 2000, totuși, aceste împrumuturi au devenit de nesuportat deoarece pescuitul s-a diminuat. Cotele de pescuit au ținut la ancoră multe nave de pescuit în lunile care, odinioară, erau luni de vârf pentru pescari.
Subvențiile pentru pescuit erau bazate pe încrederea nețărmurită că tendințele anterioare ale recoltării oceanice ar putea fi proiectate în viitor – cu alte cuvinte, amplificarea din trecut înseamnă o amplificare în viitor. Sfatul vechi al biologilor marini de la FAO, care au avertizat că recoltarea marină va ajunge la limită într-o bună zi, a fost ignorat în mare măsură.
Atâta timp cât peștele din zonele piscicole oceanice era mai mult decât puteam noi spera să pescuim, managementul pescuitului oceanic era un lucru simplu. Dar acum, cu o mulțime de zone piscicole deja în colaps și altele sub această iminență, managementul lor reprezintă o provocare – în confruntarea cu problemele ridicate de alocarea pescuitului între națiunile competitive și populații cu foame de proteine, managementul zonelor piscicole este infinit mai dificil.
Simpla menținere a ritmului actual de exploatare excesivă va necesita noi nivele de cooperare între guvernele naționale.
Chiar printre țările obișnuite să lucreze împreună, cum sunt cele din Uniunea Europeană (UE), provocarea negocierilor asupra unor limite de pescuit la nivelul suportabil al fiecărei zone poate fi o problemă dificilă. În aprilie 1997, după îndelungi negocieri, la Bruxelles a fost obținut acordul de reducere a capacității de pescuit a flotei UE cu 30 de procente pentru speciile amenințate de pericol, cum era codul, heringul și calcanul în Marea Nordului și cu 20 de procente pentru stocurile excesiv exploatate, cum erau codul din Marea Baltică, thonul albastru și peștele sabie în apele din largul peninsulei iberice. Vestea bună era că UE a ajuns în fine la un acord privind reducerea pescuitului. Vestea proastă era că aceste reduceri nu erau suficiente pentru a opri declinul zonelor piscicole din regiune.
În ianuarie 2001, UE a mers mai departe, anunțând o interdicție a pescuitului de cod, egrefin și merlan pe perioada celor 12 săptămâni de primăvară când se depun icrele. Dată fiind scăderea anuală a recoltei de 'S cod, de la 300.000 de tone pescuite la jumătatea deceniului al nouălea la 50.000 de mii de tone în 2000, acest pas recent a reprezentat un efort disperat de salvare a zonei piscicole. Oficialii UE sunt toți conștienți că zona piscicolă canadiană Newfoundland, cândva extrem de bogată, încă nu și-a revenit după colapsul din 1992, în ciuda interdicției totale impuse asupra pescuitului de cod.
Când o zonă piscicolă colapsează, lasă în urma ei o presiune mai mare asupra celor rămase active. În prezența restricțiilor impuse asupra zonelor piscicole excesiv exploatate ale UE, flota puternic subvenționată a UE s-a îndreptat către coasta de vest a Africii pentru a cumpăra licențe de pescuit în largul coastelor Senegalului, Mauritaniei, Marocului, Guineea-Bissau și Capului Verde. În acest spațiu, competiția se ducea între flotele din Japonia, Coreea de Sud, Rusia și China. Pentru țările sărăcite ca Mauritania și Guineea-Bissau, venitul obținut prin vânzarea licențelor de pescuit poate justifica până la jumătate din venitul guvernului. Din nefericire pentru africani, și zonele lor piscicole sunt în curs de epuizare. Majoritatea țărilor nu au nave și echipament radar pentru a asigura conformitatea cu acordurile de pescuit oceanic de coastă, care prevăd zone economice exclusive de 300 de kilometri în largul coastei țârii, zone garantate de Legea Tratatului Mării din 1979.
Peste tot, zonele piscicole se confruntă cu aceeași situație. Pe coasta de vest a Indiei, zonele piscicole din largul coastei Goa au crescut extrem de repede, odată cu mărirea rapidă a flotei de pescuit mecanizată de la 10 nave în 1964, la 2.200 de nave în 1998. În același timp, producția anuală a crescut de 17.000 de tone la 95.000 de tone – mult peste maximul estimat al producției suportabile de 71.000 de tone. Dacă guvernul Indiei nu poate reduce repede rata de pescuit din zonă la nivelul suportabil, această zonă piscicolă va colapsa și ea, privând populația de pe coastele Indiei de o sursă extrem de necesară de proteine.
Dacă oceanele nu pot susține o rată de pescuit mai mare de 95 de milioane de tone și dacă populația omenirii continuă să crească conform previziunilor, rata de pescuit pe persoană – care deja a scăzut cu 9 procente față de maximul înregistrat în 1988 – se va diminua probabil la 10 kilograme pe persoană în 2050. Generația care a urmat celui de-al doilea război mondial a văzut dublarea ratei de pescuit pe persoană în timpul vieții. Nepoții lor, copiii de azi, pot fi martorii unei reduceri cu o treime a producției de pește.
În concluzie, creșterea mondială a cererii de produse marine nu mai poate fi satisfăcută din zonele piscicole oceanice. Dacă aceasta va trebui satisfăcută, acțiunea se va realiza prin dezvoltarea fermelor de pește, ceea ce va crește presiunea asupra resurselor uscatului. Odată ce peștii sunt puși în iazuri sau în cuști, ei trebuie hrăniți.
1.9 Creșterea poluării
Urmărirea efectelor pe care le are activitatea umană asupra mediului este de dată recentă și se cunoaște încă puțin, la scară globală și pe termen lung, felul în care deteriorarea mediului acționează asupra sănătății viețuitoarelor și, mai ales, asupra omului. Există un stoc impresionant de date primare, de corelări între diferitele cauze și efecte, dar nu se știe deocamdată care este capacitatea maximă pe care Pământul o are de a absorbi toți poluanții și toate deșeurile. Spre deosebire de alți factori determinanți ai evoluției omenirii, pentru care se cunoaște o limită fizică (de ex. cantitatea de teren existentă pe Terra pentru a produce hrană sau cantitatea disponibilă de metale necesare industriei), în ceea ce privește poluarea nu se cunoaște o limită superioară, așa încât curbele evolutive cresc infinit.
Un prim fapt relevat de autorii Raportului Meadows a fost creșterea exponențială a poluării dedusă pe baza unor cazuri concrete bine urmărite. Unul dintre ele este poluarea termică datorită emisiei de căldură în centrele urbane, ca urmare a oxidării deșeurilor și datorită deversării apei de răcire din diversele instalații industriale cu efecte locale grave asupra ecosistemelor. Alt caz analizat este cel al acumulării exponențiale a deșeurilor organice în Marea Baltică sau a unor elemente chimice (clor, sulfați calciu, sodiu, potasiu) în lacul Ontario, care ambele au dus la dispariția aproape completă a faunei. În sfârșit, sunt analizate poluările cu mercur și cu plumb și alte metale ale solului, toate cu creștere exponențială.
Poluarea aerului
Cazurile enumerate sunt cu efect local, în schimb sunt altele cu efecte globale, unul dintre cele mai evidente fiind cel al acumulării de dioxid de carbon în atmosferă, caz analizat mai în detaliu încă din 1972 în Raportul Meadows și asupra căruia s-au adunat enorm de multe date noi. Poluare datorată autoturismelor
(1) Efectul de seră se datorează în primul rând bioxidului de carbon care este eliberat în atmosferă în toate procesele de ardere. Marea cantitate provine din generatoarele de energie pe bază de combustibili fosili și din motoarele cu ardere internă (deci din traficul rutier). Nu întreaga cantitate de CO2 ajunsă în atmosferă se acumulează, ci o parte este absorbită de oceane, mai ales prin procesele biochimice ale planctonului, și de către vegetația terestră, care îl preia în procesele de fotosinteză eliberând oxigen.
Cantitatea ajunsă în atmosferă a fost măsurată sistematic în diferite puncte ale globului și s-a ajuns la concluzia că începând din 1958 au fost eliberate în atmosferă anual două miliarde tone, ceea ce a dus la mărirea concentrației de CO2 de la 312 ppm în volum, în 1958, la 320 ppm în volum, în 1972. Extrapolând datele acestea, se ajunge în anul 2000 la o concentrație de 380 ppmv. Rata anuală de creștere dedusă este de 0,2%. Determinările făcute timp de 20 ani arată însă o creștere anuală de 0,44%, ceea face ca, prelungită în viitor, curba să aibă o pantă ascendentă și mai abruptă (Ramade, 1991).
Creșterea din 1950 până în 1990 este prezentată detaliat în Tabelul 11,în care se face și defalcarea pe surse a dioxidului de carbon.
Emisiile globale de dioxid de carbon din combustibili fosili șifabrici de ciment 1950-1990 (în mil. tone C/an) Tabelul 11
(din „UNEP Environmental Data Report”, 1993-1994)
Datele sunt vizualizate în Fig. 9, ca total și pe componenții principali (CO2 din combustibili solizi, lichizi, gaz metan, ardere liberă și fabrici de ciment). Cantitatea s-a triplat aproape în ultimele trei decenii, creșterea fiind continuă pentru cărbuni, în timp ce, începând din1980, emisiunea din arderea petrolului este în declin. Creșterea pe cap de locuitor este însă foarte mică din cauza sporului demografic, cantitățile fiind reportate la o populație mai mare.
Fig. 9. Variația conținutului în dioxid de carbon 1950-1990. Sus: cantități emise ca urmare a arderii combustibililor; Jos: emisiile per capita.
(din Tolba, 1992, p.67)
Defalcarea pe continent este redată în Fig. 10, pentru intervalul 1950-1989, în tone per capita. Se observă predominanța Americii de Nord, urmată îndeaproape de „lagărul socialist” și, în mod surprinzător, de Oceania, apoi Europa. Media pe glob este de 4,9 t/om.
Asupra concentrației dioxidului de carbon în atmosferă s-a adunat un material imens faptic, deoarece el este pus la baza așa numitului efect de seră, proces mult mediatizat din cauza consecințelor grave pe care le poate avea. În primul rând însă trebuie amintit că există și alte „gaze de seră”, nu numai dioxidul de carbon, a căror producere crește exponențial. Unul dintre ele este metanul emanat de culturile de orez, de bacteriile anaerobe din mlaștini și zone umede, de bălegar și dejecțiile altor mamifere și al insectelor xilofage. Alte gaze de seră sunt monoxidul de azot, provenit din arderea combustibililor fosili și din procese bacteriene în aer și sol și compușii organici, freonii și halonii despre care vom vorbi mai departe.
Fig. 10: Creșterea emisiilor de dioxid de carbon 1950-1989. Global în milioane tone (curba) și pe continente și regiuni majore în 1989 per capita (prisme).
Fig.11:Creșterea conținutului în gaze cu efect de seră în atmosferă din perioada preindustrială intensiva pâna în zilele noastre. Pm=1/106; ppb=1/109; ppt=1/1012.
Conținutul estimat în gaze de seră al atmosferei în 1980 și 2030
Tabelul 12
(Everest: „The Greenhouse Effect”, 1988)
Efectul major al acumulării gazelor de seră este modificarea climei, din cauza ecranului pe care îl fac radiațiilor infraroșii. Nemaiputând să scape în stratosferă, ele sunt reflectate spre suprafața Pământului, care se încălzește. Consecințele sunt grave, căci va avea loc topirea parțială a gheții din calotele glaciare și în consecință ridicarea nivelului mărilor și oceanelor cu inundarea unor mari suprafețe de uscat (insule, țărmuri joase ale continentelor, porturi, etc).
Efectul de seră reprezintă una dintre marile îngrijorări privind viitorul deoarece el are și alte consecințe grave. Una din ele este modificarea zonelor climatice, cu deplasarea celor calde spre zone reci, ceea ce incumbă, de exemplu pentru teritoriul nostru, schimbarea vegetației temperată într-una de tip „mediteranean” modificarea tipului de agricultură (cu alte cereale, alte sisteme de irigații), modificarea nivelului apelor freatice, schimbarea structurii pădurilor și, ,în general, grave perturbări antropogeografice și economice.
De fapt este greu a aprecia în totalitate consecințele ce decurg din schimbările climatice și ne putem chiar întreba dacă acestea nu au început deja. Astfel, din 1983 au fost înregistrați anii cei mai calzi de când se fac măsurători climatice. În ultimii 40 de ani, temperatura medie pe glob a crescut cu 0,5° C, conținutul de vapori în atmosferă cu 20-30%, numărul furtunilor cu 25%, iar viteza vântului la sol cu 10-15%. Peste tot în lume ghețarii sunt în retragere, iar nivelul mării a crescut în ultimii 100 ani cu 12-20 cm (Global Trends, 1993).
Se datorează aceste modificări efectului de seră de natură antropogenă? Nu este exclus, dar nu mai este timpul să așteptăm să ne dumirim, deoarece, chiar dacă se intervine acum cu reduceri în emisiile de CO2, efectul va fi perceptibil de abia în anul 2100. Dacă nu se schimbă nimic, în anul 2100 temperatura va fi cu 5° mai ridicată, ceea ce va duce la o adevărată catastrofa climatică.
Pentru preîntâmpinarea ei au fost convocate numeroase conferințe, dintre care cea de la Rio a dus la semnarea unei convenții internaționale, din păcate fără prea mari rezultate, în joc fiind interese economice majore (diminuarea producției industriale poluatoare cu gaze cu efect de seră), fapt ce a reieșit și după conferințele internaționale de la Berlin (1995), Bonn (1997) și ultima, de foarte mare anvergură, din decembrie 1997 de la Kyoto.
În cazul aplicării politicilor de reducere se speră reducerea până la 9-14 milioane de tone în anul 2050. Aceasta însă diferențiat, cu o scădere mai puternică în țările dezvoltate (de la 3-20 miliarde tone, acum la sub cinci miliarde tone în 2050), în timp ce țările în dezvoltare vor cunoaște o creștere ușoară, ajungând de la patru miliarde de tone la opt miliarde de tone.
Pentru evitarea unei catastrofe climatice, cifrele nu trebuie considerate utopice, ci este necesar ca ele să nu devină realitate. Aceasta este posibil doar prin voința politică a tuturor țărilor, ceea ce implică o nouă conștiință ecologică, ca cea propovăduită de ecologia politică.
(2) Subțierea stratului de ozon este al doilea proces grav de deteriorare a atmosferei. El a fost pus în evidență în cursul Deceniului geofizic internațional din anii '70, când s-a observat prima dată în zona Antarcticii o subțiere a stratului de ozon. Acesta se găsește la 15-20 km înălțime în stratosferă și, deși are o concentrație extrem de redusă în molecule de ozon, joacă un rol capital în reținerea radiației ultraviolete. În 1974 s-a constatat că diminuarea ozonului stratosferic se datorează unor substanțe chimice ce ajung lent în stratosferă și care sunt compuși organici din grupa clorofluorocarbonului (CFC sau freoni). Ulterior, s-a văzut că există și alte substanțe cu efecte similare (halonii, tetraclorura de carbon, metil-cloroformul etc.), care au în compoziția lor clor, moleculă care atacă pe cea de ozon descompunând-o. Freonii și halonii, care sunt cei mai periculoși, provin din spray-uri, lichide refrigerente, solvenți, spumanți etc. și, în ciuda a numeroase convenții internaționale de diminuare a producției, cantitatea lor în stratosferă este în continuă creștere (Fig. 12), iar proveniența pe continente a freonilor este redată în figura de jos.
Altele CH3CCl
CCl3F
CCl2F2
CCl4
CH3Cl
Fig. 12: Creșterea cumulată a gazelor cu clor în troposferă 1974-1990. Sus:
Concentrația dată în atomi de clor echivalenți. Creșterea este de 3,3 ori față de emisiile din 1986. Jos: proveniența în anul 1986 a freonilor din diferite continente (din Tolba, 1992, p. 66)
Subțierea stratului de ozon constituie un mare pericol pentru viața de pe Terra, deoarece el reține într-o mare măsură radiațiile de raze ultraviolete (RUV), care s-au dovedit a fi extrem de periculoase. De abia după ce s-a dat alarma de subțiere a stratului de ozon au început să fie studiate în detaliu efectele RUV, concluziile fiind extrem de alarmante. Aceste efecte pot fi rezumate astfel:
RUV provoacă o alterare a sistemului imunitar al omului, ceea ce poate duce la o creștere a bolilor infecțioase (inclusiv SIDA).
O creștere a cazurilor de cancer al pielii la om și s-a putut estima că o diminuare cu 10% a stratului de ozon produce o creștere cu 26% a cancerului melanom al pielii. Toți ceilalți factori rămânând constanți, aceasta înseamnă o creștere cu 300.000 cazuri noi anuale pe glob.
O creștere a afecțiunilor oculare la om, mai precis creșterea incidenței de cataractă, de deformare a cristalinului și de reducere a câmpului vizual la persoanele în vârstă. Cazul extrem îl reprezintă cecitatea.
Descreșterea fotosintezei la anumite plante, precum floarea-soarelui, porumb și secară.
Factori biotici (boli ale plantelor sau competiția interspecifică) precum și factori abiotici (dioxidul de carbon, apa, metalele grele) pot acționa nefavorabil în plante sub influența RUV.
Sub efectul creșterii RUV: (1) fitoplactonul oceanic este diminuat pe întreaga scară trofică, până la alimentația omului; (2) scade puterea de absorbție a CO2 atmosferic și ca atare creșterea efectului de seră; (3) reducerea producției de DMS (dietilsulfat), care este un important factor al nucleației norilor și ca atare inducerea unor modificări climatice; (4) sub influența RUV are loc scăderea populației de microorganisme fixatoare de azot, ceea ce duce la o mai mare nevoie de fertilizatori de acest tip (de exemplu, pentru culturile de orez).
Creșterea reactivității unor substanțe dăunătoare (acizi, aerosoli, hidrogen peroxid) sub influența RUV.
Degradarea produselor din lemn și plastic (mai ales scăderea rezistenței și decolorarea sub influența RUV), ceea ce necesită înlocuiri mai frecvente și găsirea unor sisteme de iluminare interioară pentru a excepta RUV. (Din „Environmental Effects of ozone depletion”, UNEP 1991).
Foarte grav este faptul că drumul străbătut de moleculele conținând clor ajung doar după minimum zece ani în stratosferă, așa că efectele pe care le înregistrăm acum sunt anterioare alarmei date privind subțierea stratului de ozon. Aceasta înseamnă că dacă nu se iau măsuri imediate pentru reducerea emisiilor de substanțe ce distrug ozonul, s-ar putea ca în două decenii omenirea să fie confruntată cu probleme grave de sănătate și echilibru ecologic.
(3) Poluanții comuni ai aerului reprezintă a treia categorie de substanțe dăunătoare ecosistemelor și omului. Este vorba în special de gazele industriale provenind de la uzinele termoenergetice, metalurgice, chimice, de ciment, la care se adaugă cele de trafic etc. Principalii poluanți sunt oxizii de sulf, de azot, ozonul troposferic (nu cel stratosferic, aflat la înălțime mult mai mare și care formează stratul de ozon), apoi materii în suspensie și pulberi sedimentabile.
Oxizii de sulf sunt foarte periculoși, deoarece cu apa de ploaie formează acid sulfuros și sulfuric. Ei provin din procese naturale (erupții vulcanice, reacții ale biomasei), dar mai ales din activități antropogene. Dintre cele din urmă, traficul este responsabil pentru 80% din emisii, restul provenind din industrii, mai ales termocentrale pe cărbune. Oxizii de sulf generează ploile acide, devastatoare pentru păduri, culturi și în general pentru biosferă.
Există o creștere continuă a emisiilor de sulf antropogenic și pe glob. S-a înregistrat în 1970 o cantitate de 63,6 t.a'1, pentru ca în 1979 să fie de 79,2 t.a-1, ceea ce înseamnă o creștere de 24,5%.
Pentru combaterea poluării cu oxizi de sulf s-au făcut pe plan internațional diferite recomandări și au fost fixate limite admisibile (standarde), care se referă la emisii medii lunare, zilnice sau momentane. Așa, de pildă, OMS recomandă limita de 30 g/m3 ca medie anuală, iar pentru protecția plantelor o medie pe 30 min. de 150 µg/m3. De amintit că la Baia Mare media anuală este de cinci ori mai mare, adică de 204 µg/m3 în 1992 și de 260 µg/m3 în 1994. Măsurile de protecție au dus în țările dezvoltate la o diminuare a cantităților de oxizi de sulf, stabilizarea la un palier în Europa, Oceania și fosta URSS, dar o creștere considerabilă în țările în dezvoltare .
Oxizii de azot sunt la fel de nocivi omului și biosferei, în general. Ei provin din procese naturale (arderi spontane, reacții în sol) și antropogene (emisii industriale, arderi diverse, dar mai ales trafic terestru și aerian). Valorile limită se situează la 95-100 µg/m3 în patru ore și acestea sunt depășite cu mult în zonele puternic industrializate. Pentru emisiile de oxizi de azot se duce aceeași politică de reducere și se constată aceleași tendințe ca și la oxizii de sulf (descreștere, stabilire la un palier, respectiv creștere puternică).
Poluanți ai aerului sunt și alte substanțe anorganice, precum hidrogenul sulfurat, amoniacul, monoxidul de carbon și sulfura de carbon, și substanțe organice, cum sunt metanul și mercaptanii. O clasă importantă de poluanți ai aerului sunt pulberile în suspensie și cele sedimentabile, dintre care cele mai periculoase sunt metalele grele precum plumbul, cadmiul, zincul, cuprul, oxizii de fier. Acestea afectează de obicei zone restrânse în jurul emitenților, dar pentru populația din jur pot avea efecte grave, fapt înregistrat, de exemplu, la Baia Mare și Copșa Mică.
În ansamblu, se constată trei tendințe în ceea ce privește poluarea aerului:(1) scăderea poluării în țările dezvoltate care duc o politică avansată de protecția mediului; (2) scăderea poluării în țările în tranziție din cauza descreșterii drastice a producției; (3) creșterea poluării în țările în dezvoltare din cauza industrializării și a măririi numărului de mijloace de transport.
Poluarea apei
Este un proces cu efecte locale său regionale, dar prezent peste tot. Cazul Mării Baltice și al Lacului Ontario a fost menționat deja în legătură cu raportul Meadows. Astăzi pot fi date mult mai multe exemple.
(1) Apa dulce. Programul internațional de monitorizare a factorilor de mediu (GEMS) arată că mai bine de 10% din râurile puse sub observație și poluate, având cererea biologică de oxigen (BOD ) de peste 6,5 mg/l, cei mai importanți nutrienti, azotati și fosfati, fiind peste nivelul natural, ceea ce duce la o eutrofizare puternica. Astfel, nivelul natural al nitraților este de 100 micrograme la litru, în timp ce râurile europene monitorizate au peste 4.500, iar cele din afara Europei în medie 250. Media în fosfați este și ea de 2,5 ori mai mare decât media din apele nepoluate.
Poluanți toxici puternici sunt metalele și depunerile acide precum și compușii organici (fenoli, derivați ai îngrășămintelor și pesticidelor). Există numeroase râuri lipsite complet de viață și se duce o luptă acerbă pentru restaurarea lor. Lucrul nu este imposibil și cazul Rinului este grăitor în această privință, căci printr-un program internațional de durată a fost reabilitat ecologic. Ca exemplu, amintim că din 1975 în 1985 zincul a scăzut de la 135 micrograme/litru la 50, plumbul de la 22 la 4, cuprul de la 20 la 6, cromul de la 35 la 8 etc., fondul piscicol și, în general, toate viețuitoarele fiind într-o vădită creștere numerică (Tolba, 1992). Dar costurile pentru astfel de operații sunt imense, ele trebuind să acopere tratarea tuturor apelor afluente, inclusiv a celor provenind din irigarea terenurilor agricole.
Pentru apele Dunării se constată, începând din 1970, o creștere constantă a mineralizației cu 35%, cu unele variații pe segmente. Așa de pildă, aval la intrarea Dunării în Serbia, conținutul în clor a crescut de la 1.000 t/an în 1966 la 6.000 t/an în 1992, iar pentru conținutul în azot creșterea este de 1,5-3 ori (Rojanschi, 1994).
Bine studiate au fost cazurile privind apele din Scandinavia, care se prezintă dramatic. În Norvegia, între 1940-1980, apele s-au acidificat trecând de la un ph de 5,0-6,5 la unul de 4,5 în apele curgătoare și de la 5,5 la 4,7 în lacuri. Multe din speciile de pești au dificultăți la un ph 4,5 și dispar sub 4.
O dată cu creșterea acidității cresc și concentrațiile de Al, Cu, Cd, Zn, Mn, ceea ce a dus la dispariția completă a vieții în 4.000 de lacuri ale Suediei și în alte 17.000 scăderea fondului piscicol este drastică.
(2) Apa oceanică. Nici apele mărilor și oceanelor nu sunt exceptate de la poluare. Ele sunt poluate de pe uscat, anual fiind deversate în ele 17,5 milioane tone de deșeuri solide, 300 milioane tone de ape uzate și 240 milioane tone de mâluri de epurare. Dintre deșeurile solide, cele din plastic sunt cele mai grave deoarece materia este degradabilă în minimum 50 ani, ele acumulându-se pe termen lung. Pe plajele Pacificului, 80% din deșeuri sunt din plastic, iar pe cele ale Mediteranei, 70%.
Deversări grave în apa oceanică sunt cele petroliere, care se cifrează la 3,2 milioane de tone anual, provenind mai ales de pe uscat, dar și din navigație, din spălarea tancurilor și din surse naturale. Și ele sunt în creștere, în ciuda convențiilor internaționale care interzic operațiile cu petrol în larg. Dintre numeroasele poluări grave cu agenți patogeni provenind din deversarea apelor uzate urbane menționăm doar cazul „mareelor roșii”, numit astfel din cauza proliferării unei alge toxice care poate fi și mortală. În mările Japoniei sunt frecvente, iar în portul Hong Kong, de la două epidemii în anul 1987 au ajuns să fie 19 în anul 1997. În anii '70 au apărut specii de alge toxice în Marea Nordului, frecvente apoi în anii '80, epidemii tot mai dese fiind semnalate pe țărmurile Norvegiei etc. (UNEP „Sauvons notre planete”, 1992).
Poluarea solului
Este un alt proces cu evoluție exponențială. Ea este de tipuri foarte diferite, cuprinzând poluarea prin exces de fertilizatori și pesticide a terenurilor agricole, cu deversări lichide, cum ar fi cele petrolifere în zonele de exploatare și prelucrare, dar mai ales prin depozitarea de deșeuri solide. În cele ce urmează ne vom ocupa doar de acestea din urmă.
Deșeurile apar în sectorul primar (minerit, agricultură), în cel secundar de prelucrare (industrii și servicii) și în cel terțiar, de consum. Cele rezultând din ultimul sector sunt denumite și deșeuri menajere (care pot include și pe cele stradale și, în general, urbane). Cele din sectorul de prelucrare sunt mai ales de natură chimică și în cadrul lor sunt separate deșeurile toxice, denumite și deșeuri periculoase. Deși există acorduri internaționale care se referă în special la deșeurile periculoase, ele nu sunt bine definite, cuprinzând în ele și pe cele radioactive, care constituie însă, după alte norme, un grup aparte.
În ceea ce privește deșeurile urbane, un bun exemplu îl oferă SUA unde în 1978 au fost produse 158 milioane tone de deșeuri solide în care s-au numărat 59 miliarde de cutii de conserve, 32 miliarde de sticle, 80 miliarde ambalaje metalice și plastice etc. Ridicarea și depozitarea tuturor acestor deșeuri a costat 6,8 miliarde dolari (Ramade, 1991). În 1991, deșeurile urbane crescuseră la 208 milioane tone, adică cu 51 milioane de tone, ceea ce înseamnă o creștere anuală de 4 milioane tone (UNEP, „Environmental data Report”, 1993-1994). Interesantă este și producția de deșeuri menajere per capita. Nu există date globale, dar sunt interesante câteva date comparative privind unele orașe ale lumii (Tabelul 13).
Cantitatea specifică de reziduri menajere în diferite orașe comparativ cu România
Tabelul 13
(din Rojanschiet al., „Protecția și ingineria mediului”)
Este greu de apreciat ce reprezintă aceste cifre. Dacă ar fi să ne luăm după SUA, bunăstarea maximă ar trebui să se reflecte în cantitatea de deșeuri menajere (pe an și zi), dar după SUA urmează, cantitativ, Calcutta și apoi Bucureștiul. Aceasta înseamnă că a produce deșeuri menajere nu înseamnă a fi și bogat, ci o proastă gospodărire a resurselor, Elveția fiind din acest punct de vedere pe primul loc, cu minimum de deșeuri.
Interesantă este și variația producției de deșeuri menajere per capita, indicator pentru care există date privind unele țări. Așa, de exemplu, pentru țările OECD, din 1970 până în 1990, cantitatea a crescut de la 407 kg/an (1,1 kg/zi) la 513 kg/an (1,4 kg/zi). Să subliniem și că maximul de deșeuri menajere per capita a fost în 1990, în SUA, de 3,23 kg/zi, iar minimul în același an, în URSS, de 0,21 kg/zi și în Nigeria, de 0,05 kg/zi. Desigur, cantitatea mică de deșeuri menajere nu indică o grijă mare pentru mediu, ci nivelul de trai foarte scăzut al populației, care consumă atât de puțin încât nu produce nici măcar gunoaie.
În ceea ce privește deșeurile periculoase, creșterea lor poate fi apreciată din Tabelul 14.
Creșterea deșeurilor periculoase în unele țări dezvoltate
Tabelul 14
(din Tolba, 1972-1992)
Date pentru întregul glob nu există deoarece multe țări nu au sisteme de monitorizare a deșeurilor. În Raportul bianual UNEP pentru 1993-1994, pentru Africa există date doar din 4 țări, pentru America de Nord lipsește Canada, pentru Asia sunt prezentate cifre din 8 țări și doar Europa este ceva mai completă cu 18 țări (lipsind România, Bulgaria, Ungaria, țările baltice și urmașele Iugoslaviei).
Acumularea deșeurilor poate pune în mod grav mediul în pericol, problema gospodăririi lor fiind capitală pentru viitorul omenirii. Există mai multe feluri de stocare și tratare a deșeurilor. Elementară este depozitarea lor la suprafața pământului fără nici o amenajare specială, ceea ce duce la poluarea aerului și a apei freatice și creează un grav focar de boli pentru sănătatea populației și animalelor. O treaptă superioară este amenajarea unor locuri speciale de depozitare, excavații etanșate care se închid după umplere, fiind apoi complet izolate de mediul înconjurător. Francezii le numesc decharges, englezii landfills, germanii Deponien, iar noi, la nivelul nostru de înțelegere a problemelor ecologice, am rămas la groapa de gunoi. Din totalul deșeurilor acumulate pe glob, 70-75% au această soartă.
Multe țări riverane le aruncă în ocean, practică de condamnat și interzisă acum prin reglementări internaționale, dar care mai este uzitată pentru 2-5% din deșeuri.
Aproximativ 4% sunt tratate fizico-chimic, între 5-12% sunt tratate pentru recuperarea unor materii prime (mai ales metale, sticlă, hârtie), iar 5-8% sunt incinerate, operație prin care se creează noi deșeuri rezultate din ardere. Tratamentul fizico-chimic, recuperarea și incinerarea au ca efect secundar poluarea puternică a aerului cu CO2 și alte substanțe chimice.
Un element important în gospodărirea deșeurilor este costul operațiunilor de stocare sau tratare. Pentru depozitele de stocare, calculul trebuie să cuprindă pe cele de colectare și transport, costul terenului și investiția pentru etanșeizare, iar la umplerea excavației, costul ecologizării. Pentru stațiile de incinerare sau tratare, calculul trebuie să cuprindă pe cel al construcției, cel de funcționare (energia utilizată) precum și energia termică rezultată în cazul incineratoarelor și valoarea produselor obținute în cazul reciclării. Costurile de investiții sunt foarte variabile, depinzând de capacitatea și gradul de tehnicitate, fiind în general de ordinul milioanelor de dolari. În Fig. 13 sunt prezentate prețurile în diferite țări pentru depozitarea sau incinerarea unei tone de deșeuri dar, dacă se adaugă și amortizarea investiției, se pare că nici în cazul incineratoarelor, nici al reciclării nu se poate obține un câștig, costurile pentru gospodărirea deșeurilor trebuind să fie suportate de comunitate.
Deșeurile radioactive reprezintă o categorie aparte, din cauza periculozității și a duratei de viață. Ele sunt depozitate la suprafața pământului, în oceane și în goluri mari subterane, artificiale sau naturale. Sunt fixate în ciment, rășini sau sunt vitrificate, îngroparea fiind o metodă recomandată acum, dar și ea prezentând pericole potențiale prin posibilul contact cu apele subterane. În 1989 se aprecia că deșeurile rezultate din combustibilul din uzinele termonucleare sunt de ordinul a 420.000 metri cubi. Se consideră ca în anul 2000 se va ajunge la opt milioane de metri cubi (Tolba, 1992).
Fig.13: Costurile pentru gospodărirea deșeurilor în diferite țări
(din „The Economist”, 29 mai 1993)
1.10 Scăderea biodiversitații
Viețuitoarele reprezintă unul dintre factorii esențiali în economia fizico-chimică a globului, dacă ar fi să amintim doar rolul de regulator al ciclurilor biochimice în modelarea suprafeței Pământului, în fumizarea de materii prime conservate toate viețuitoarele trăitoare acum pe glob, adică ceea ce se numește biodiversitate.
Noțiunea de biodiversitate
(1) Diversitatea genetică se referă la „materialul genetic conținut de toate formele de viață, cuprinzând informațiile ce determină caracteristicile speciilor și indivizilor și care constituie diversitatea vieții vii”.
(2) Diversitatea speciilor înseamnă numărul de specii distincte de viețuitoare ce populează un anumit areal, de la unul foarte restrâns (de exemplu, un metru pătrat de teren) până la întreaga planetă.
(3) Diversitatea ecosistemelor reprezintă bogăția de ecosisteme existente pe glob. Așa, de exemplu, există un ecosistem al pășunilor, al pădurilor de foioase, a și în celor de rășinoase, a pădurilor umede tropicale, a mlaștinilor, a tundrelor, etc., la care se adaugă și cele marine, al mangrovelor, a recifilor de corali, a platformelor litorale etc. Pentru un anumit areal, diversitatea ecosistemelor înseamnă numărul de ecosisteme pe care le cuprinde.
(4) Diversitatea peisageră este o noțiune intrată recent în uz și ea apare în „Strategia paneuropeană a diversității biologice și peisagere”, adoptată de Consiliul de Miniștri a UE în 1995.
În noua accepțiune, prin peisaj se înțeleg „nenumăratele relații existente în cursul unei perioade date între un individ sau o societate și un teritoriu definit din punct de vedere topografic și a cărui aspect rezultă din acțiunea, în decursul timpului, a factorilor naturali și umani sau o combinare a acestora”.
Termenul de peisaj vine de la idea că acesta este rezultatul pe care-1 vedem al unei îndelungate evoluții impuse lumii vii de condițiile de mediu, în peisaj îmbinându-se adesea mai multe ecosisteme.
(5) Diversitatea culturală umană este considerată tot un component al biodiversității căci, în măsura în care diversitatea genetică sau a speciilor permite viețuitoarelor să supraviețuiască în medii diverse, tot așa și factorii de cultură umană (de exemplu, nomadismul, transhumanța, agricultura tradițională etc.) reprezintă un sistem de conviețuire cu un mediu dat. Bogăția de sisteme culturale bazate pe limbaj, religie, practici agricole, dar și formele artistice conferă diversitatea culturală a unui areal.
Diminuarea biodiversității
Diminuarea biodiversității este un fapt incontestabil, sub ochii noștri dispărând anual zeci de specii de plante și animale. Procesul nu este însă o noutate pentru viața de pe Terra căci în decursul istoriei geologice disparițiile de forme de viață au fost continui ele fiind o consecință inevitabilă a mecanismului evoluției. În totalitate, diversitatea biologică a crescut constant în decursul celor trei miliarde de ani de la apariția vieții conform documentelor paleontologice de care dispunem amplu începând de acum 600 milioane de ani. Disparițiile în masă sunt denumite episoade de extincție. Cea mai dramatică extincție se situează la sfârșitul erei primare (Permianul târziu) când mai bine de jumătate din specii au dispărut, fapt care a dus chiar la punerea aici a limitei între cele două ere paleozoică și mezozoică. În domeniul terestru, cea mai cunoscută este extincția de la sfârșitul Cretacicului din cauza spectaculoasei dispariții a dinosaurienilor (dar și a altor numeroase specii, inclusiv marine), care de asemenea a determinat separarea erei mezoice de cea neozoică. Toate acestea au avut cauze naturale, fie de ordin geofizic (erupții vulcanice, deriva continentelor, modificări climatice, impact meteoric), fie de ordin biologic (lipsa hranei, molime, îmbătrânirea speciilor și tare genetice).
Cauzele diminuării biodiversității
Diminuarea biodiversității este de ordin natural și antropic. Cele natturale le-am menționat deja, ele datorându-se unor cauze fizice (modificări ale biotopului) sau unora de ordin biologic (modificări în biocenoză sau inerente evoluții genetice). Marea extincție la care asistăm acum se datorează însă omului și necesităților sale. În „Global biodiversity strategy” sunt enumerate următoarele cauze:
(1) Creșterea populației și a consumării resurselor este cauza mai tuturor disfuncționalităților analizate anterior și care periclitează viitorul omenirii. Dupa cum s-a arătat, în fiecare decadă viitoare populația va crește cu câte un miliard de oameni. Acum, populația globului consumă 39% din energia produsă de plantele fotosintetizatoare, care reprezintă o sursă fundamentală pentru întregul sistem viu. Creșterea populației va face să fie depășită capacitatea de suport de către Pămant a acestui sistem care va fi condamnat la diminuare și dispariție. Sistemele vii se afla sub o presiune de exploatare nicicând întâlnită, ce duce în mod inexorabil la o selecție a speciilor și, ca atare, la scăderea diversității. Va trebui, ca atare, găsită o strategie care să facă față creșterii populației fără să pericliteze capacitatea de suport a planetei.
(2) Îngustarea continuă a spectrului produselor comercializate în domeniul alimentar amenință diversitatea genetică și a speciilor ce stau la baza agriculturii, zootehniei și pisciculturii. Timp de milenii oamenii trăiau în comunități relativ bine circumscrise ce se autosatisfăceau, la început cu hrană sălbatică, luată direct din natură, apoi prin cultivare. Cultivarea și domesticirea au dus la crearea a numeroase varietăți și rase ce au îmbogățit diversitatea biologică. Creșterea nevoii de hrană și mai ales intrarea ei pe firul comercializării au dus la selecționarea speciilor și raselor celor mai productive, dar și la mutații în cadrul habitatelor. Așa, de exemplu, mari suprafețe de pădure tropicală au fost defrișate și înlocuite cu palmieri pentru ulei, dar o dată cu scăderea prețului la uleiul de palmieri, au fost abandonate multe terenuri. Revenirea pădurii este mult mai lentă și nu va mai cuprinde întreaga bogăție a pădurii inițiale. Tot așa pescuitul de pești marini cu tehnica năvoadelor duce la capturarea incidentală a numeroase viețuitoare care nu erau vizate (mamifere marine, păsări, etc.), ceea ce duce la o sărăcire a biodiversității.
(3) Evaluarea greșită a mediului și a resurselor sale duce la disfuncționalități grave, mai ales în timpul procesului de modificare a habitatelor. Așa, de exemplu, transformarea unei zone umede în teren agricol este ineficientă economic și biologic, exemplul cel mai bun oferindu-l Delta Dunării. Aici, cele 60.000 ha transformate din stufăriș în teren agricol în incinta Pardina a dus la distrugerea unui habitat foarte bogat și la transformarea lui într-o zonă în curs de aridizare, deoarece agricultura a dat rezultate tot mai proaste.
O greșită estimare a valorilor se face și în exploatarea pădurilor tropicale umede, căci se supraevaluează produsele directe (lemnul) și se subestimează funcțiile ecologice care asigură durabilitatea. De altfel, beneficiile biodiversității sunt un bun public, cu profituri foarte difuze, ceea ce face ca ele să fie ignorate. Orice incertitudine asupra proprietății duce la vandalizarea ei, fie că este vorba despre pădure, zone umede, pășuni sau teren agricol. Același lucru se întâmplă și cu animalele sălbatice, care dacă sunt omorâte aduc mai mult profit (pentru mâncare sau prin vânătoare sportivă) decât dacă sunt protejate. În general, se poate spune că protejarea biodiversitătii este considerată mai curând ca un cost decât ca o investiție.
(4) Inechitatea în distribuția beneficiilor din protejarea și utilizarea resurselor naturale determină o scădere a interesului pentru creșterea resurselor pe de-o parte din partea celor ce au contingență directă cu ele, locuitorii de la țară, care au în mână producția directă, dar beneficiază prea puțin de pe urma ei, pe de altă parte din partea investitorilor de la oraș, care nu cunosc situațiile reale de pe teren, dar investesc pentru a trage foloase mari, indiferent de ce lasă în urmă.
Acest lucru se întâmplă și la scară internațională, deoarece țările dezvoltate au exploatat și exploatează și acum resursele naturale ale țărilor în dezvoltare, fără o strategie de conservarea, ci doar pentru obținerea câștigului maxim.
(5) Deficențe în cunoașterea științifică și economică duc la o greșită percepție a importanței biodiversității. Ignoranța a dus la distrugerea unor culturi umane ce posedau o înțelegere tradițională a naturii, la dispariția unor habitate de mare diversitate și bogăție și la dispariția a numeroase specii. Dar, chiar dacă există cunoașterea științifică, ea nu a ajuns adesea la factorii decizionali, ce nu au elaborat strategii care să reflecte valorile științifice, economice, sociale, etice și estetice ale biodiversității. Ruptura între factorii decizionali și comunitățile locale, care trăiesc din exploatarea resurselor locale, a dus la ignorarea necesităților acestora și la supraexploatarea resurselor. Dar și publicul larg are un rol, deoarece nu a acceptat totdeauna să-și restrângă dorințele la posibilitățile durabile ale mediului, un exemplu fiind vânarea puilor de focă pentru blana lor albă, foarte prețuită de înalta societate capitalistă, dar care pune în pericol specia.
(6) Lipsa unui sistem instituțional și legislativ bazat pe dezvoltarea durabilă a dus și duce la distrugerea habitatelor și a scăderii biodiversității. În numeroase țări, conceptul de dezvoltare durabilă nu a fost înțeles ca un nivel superior de integrare intersectorială al dezvoltării economice în limitele capacității de suport al teritoriului luat în considerare, fapt care a dus la planificări și exploatări greșite. În această privință găsim la noi în țară nenumărate exemple: distrugerea luncii Dunării în vederea unei producții agricole ce nu s-a dovedit durabilă; tăierea perdelelor forestiere care trebuiau să mărească suprafețele agricole, dar au activat eroziunea solului; lucrări hidrotehnice care au distins viața în aval de baraj, prin nerespectarea debitului de serviciu, au schimbat clima și au distrus microcomunitățile umane prin dislocarea și rispirea lor.
Și instituțional România este în defect, deoarece nu s-a înființat până în 2000 un organism pentru supravegherea dezvoltării durabile a sistemului socio-economic, obligație asumată la Rio în 1992 și care are menirea să subordoneze dezvoltarea tehnicoeconomică în limitele de suportabilitate a mediului, ceea ce înseamnă implicit protecția biodiversității.
Lipsa de înțelegere publică a problemei se vede și din modul în care este susținută mișcarea de ocrotire a naturii. Există țări cu un înalt nivel de înțelegere (țările nordice și germanofone), cele latine mult mai puțin, iar în țările europene în tranziție, unde comunismul a distrus tradiții și rezultatele obținute în această direcție, problemele de-abia încep să se pună. De aceea, este de maximă importanță implicarea societății civile căreia îi revine un rol important în sensibilizarea publicului prin propagandă, educație și exemplu.
Rolul cel mai important în conservarea biodiversității îl are însă o legislație cuprinzătoare și fermă de ocrotire a naturii, în care să fie cuprinsă ocrotirea ecosistemelor și a habitatelor în cadrul unor rezervații și parcuri naționale, precum și speciile amenințate cu dispariția, înscrise de obicei pe „listele roșii”. Dar tot atât de importanta este implementarea riguroasa a legilor, prevăzute cu penalități severe, nu simbolistice și crearea sistemului de supraveghere.
=== capitolul II ===
CAPITOLUL II
BOGAȚI ȘI SĂRACI
2.1 O scurtă analiză
După cum s-a menționat, 1,1 miliarde de oameni sunt subnutriți și subponderali. Potrivirea acestui număr cu estimarea Băncii Mondiale că 1,1 miliarde trăiesc în sărăcie – înțeleg prin aceasta pe cei care trăiesc cu un dolar pe zi sau mai puțin – fac nesurprinzător faptul că sărăcia și foamea merg mână în mână.
Succesul în eradicarea foamei din Asia Orientală și America Latină a lăsat majoritatea celor rămași încă în foamete, concentrați în subcontinentul Indian și în Africa sub-Sahariană. În aceste regiuni, majoritatea celor flămânzi trăiesc în sate. Banca Mondială raportează că 72 de procente trăiesc în mediul rural. Marea majoritate sunt subnutriți, condamnați la o viață scurtă. Acești săteni săraci, în general, nu trăiesc pe terenuri productive irigate, ci în fâșiile agricole semiaride ori aride sau în bazinele superioare ale apelor curgătoare, pe terenuri în pantă mare, puternic erodabile. Eradicarea foamei depinde de stabilizarea acestor ecosisteme fragile.
Din punct de vedere demografic, majoritatea săracilor lumii trăiesc în țările cu populația în creștere rapidă, în care sărăcia și creșterea demografică se autoîntrețin. Subcontinentul Indian, de exemplu, adaugă 21 de milioane de locuitori pe an, echivalentul unei alte Australii. La jumătatea secolului, populația acestei regiuni – deja cea mai înfometată de pe glob – se prevede că va include alte 900 milioane de oameni.
Nici un alt factor nu se sprijină atât de direct pe perspectiva eradicării foamei în această regiune ca și creșterea demografică. în societățile rurale, când o fermă trece de la o generație la următoarea, de obicei se împarte între copii. Din cauza creșterii rapide a populației din a doua generație și, în consecință, din cauza fragmentării terenurilor, fermele se reduc în dimensiuni până la punctul m care nu mai pot suporta oamenii care trăiesc pe ele.
Între 1970 și 1990, numărul de ferme din India cu mai puțin de două hectare de teren a crescut de la 49 miliarde la 82 miliarde. Presupunând că această tendință a continuat, India are acum încă 90 milioane de ferme cu o suprafață mai mică de două hectare fiecare. Dacă fiecare familie are șase membri, atunci 540 milioane de oameni –peste jumătate din populația Indiei – sunt atrași într-un echilibru precar cu terenul.
În Bangladesh, suprafața medie a unei ferme a scăzut deja sub un hectar. Conform unui studiu, „tradiția puternică din Bangladesh de a împărți pământul în părți fixe tuturor moștenitorilor de ambele sexe a condus la creșterea proporției de locuitori lipsiți de proprietatea unui teren agricol și la o extremă fragmentare a proprietăților agricole”. În adaos la milioanele care sunt acum fără pământ, încă alte milioane au pământ atât de puțin, încât practic pot fi considerați fără pământ.
Africa, cu cea mai mare creștere demografică din lume, se confruntă cu o reducere similară a terenului agricol pe persoană. De exemplu, pe măsură ce populația Nigeriei va crește de la 114 milioane în prezent – la cifra estimată la 278 milioane pentru 2050, suprafața cultivabilă cu cereale raportată pe cap de locuitor – din care mare parte semiarid și neirigat – se va diminua de la 0,15 hectare la 0,06 hectare. Perspectiva alimentară a Nigeriei, în cazul în care își păstrează această traiectorie a creșterii demografice – nu este de loc promițătoare.
Problema care complică și mai mult dezvoltarea producției. alimentare este restrângerea apei. După cum s-a menționat mai devreme, cei aproximativ 3,2 miliarde care se vor adăuga la populația globului în următorii 50 de ani, se vor naște în țări care deja se confruntă cu lipsa apei, cum ar fi India, Pakistan, și cele din Orientul Mijlociu și Africa semiaridă. În India, unde cotele apelor sunt deja în scădere pe suprafețe întinse din cauză că cererea depășește producția de apă suportabilă de către acviferi. Pentru multe țări care se confruntă cu deficitul de apă, a încerca eradicarea foamei în timp ce populația continuă să crească rapid este ca și cum cineva ar încerca să urce o scară rulantă care merge în jos.
În contextul în care omenirea se confruntă cu perspectiva de a se mai adăuga 80 milioane de locuitori pe an, în următoarele două decenii, dezvoltarea producției devine și mai dificilă. În fiecare dintre cele trei sisteme de hrană – terenuri agricole, pășuni și zone piscicole oceanice – producția a crescut dramatic în ultima jumătate de secol. Acum, situația se schimbă.
Între 1950 și 2000, după cum s-a menționat, producția mondială de cereale aproape că s-a triplat. Producția pe persoană a crescut cu aproximativ 40 la sută în situația în care creșterea recoltelor de cereale a fost mai mare decât creșterea populației. Fluxul crescător al producției de cereale a îmbunătățit alimentația majorității oamenilor, dar după 1984, creșterea producției s-a încetinit, scăzând sub rata de creștere a populației. în 2000, producția pe persoană a scăzut cu 11 procente sub maximul din 1984 (Tabel 15). Declinul este concentrat în Africa unde creșterea rapidă a populației a depășit puternic creșterea producției de cereale, și în fosta URSS unde economia a scăzut brusc la jumătate după 1990, iar standardul de viață s-a deteriorat.
Producția mondială pe persoană de grâu, carne de vită și oaie, precum și de produse marine, în perioada 1 950-2000.
Tabelul 15
Practic 1,2 miliarde de tone din recoltele de cereale ale omenirii sunt consumate direct ca hrană, iar restul de 635 milioane de tone (36 la sută) sunt consumate indirect prin șeptel, păsări și produse de pescărie. Fracția din totalul mondial de cereale utilizată pentru hrană variază larg între cei „trei mari” producători de alimente – de la valoarea scăzută de 4 procente din India, la 25 de procente în China și la 65 de procente în Statele Unite.
În ultima jumătate de secol, cererea ambițioasă a omenirii pentru proteine animale a fost satisfăcută în cea mai mare parte din extinderea producției de carne de pe pășuni și de produse marine din zonele piscicole oceanice. Producția mondială de carne de vită și oaie a crescut de la 24 milioane de tone în 1950, la 65 milioane de tone în 2000, aproape la triplu. Totuși, în proporție majoră, creșterea s-a produs între 1950 și 1972, când producția s-a mărit cu 44 de procente. Din 1972, producția de vită și oaie pe persoană a scăzut cu 15 procente.
O fracțiune estimată la patru cincimi din producția mondială de came de vită și oaie a anului 2000, practic 52 milioane de tone, provin din animalele care pasc pe pășuni. În situația actuală în care pășunile sunt exploatate la capacitatea lor maximă sau chiar peste, creșterile ulterioare ale producției vor fi, probabil, limitate.
Creșterea ratei de pescuit oceanic a depășit-o chiar și pe aceea a cărnii de vită și oaie, sărind de la 19 milioane de tone în 1950 la 86 milioane de tone în 1998 – ultimul an cu date disponibile. Această creștere de patru ori a fost concentrată în perioada 1950-1988, o perioadă în care mărirea anuală a ratei de pescuit – cu 3,8 procente – a fost cu larghețe dublul creșterii demografice a omenirii. Ca rezultat, pescuitul oceanic pe persoană a crescut de la 8 kilograme în 1950 la 17 kilograme în 1988. De atunci, a scăzut cu 17 procente. Noua realitate este că zonele piscicole și fermele nu mai pot satisface creșterea cererii pentru hrană. Pentru prima dată de când s-a format civilizația, fermierii trebuie să încerce să-și satisfacă necesarul de hrană pe cont propriu.
2.2 Eradicarea foamei
Acest capitol a început prin observația că menținerea unui ritm suficient de creștere a producției de hrană în scopul eradicării foamei va implica, în prezent, un efort supraomenesc atât în agricultură, cât și în activitățile relaționare din afara acestui sector. Eroziunea solului, epuizarea acviferilor și schimbările de climă amenință în viitor producția de hrană.
Siguranța hranei poate depinde la fel de mult de eforturile planificatorilor familiali, ca și de fermieri, cât și de deciziile luate în ministerele agriculturii. Dificultatea eradicării foamei este dictată numai de urgența acestei acțiuni.
In țările în care dimensiunea fermelor scade rapid, creșterea productivității servește o prioritate chiar mai imperativă ca în trecut. Din ce în ce mai pregnant, creșterea eficienței apei reprezintă pârghia pentru creșterea în continuare a productivității terenurilor. Guvernele care se confruntă cu riscul unei căderi bruște a producției de hrană ca rezultat al epuizării acviferilor, ar putea să fie capabile să evite o asemenea situație doar prin simultaneitatea acțiunilor de diminuare a creșterii demografice și de creștere a productivității apei, în scopul stabilizării cotelor de apă.
Stabilizarea populației este, pe cât de importantă, pe atât de dificilă. Dacă creșterea demografică continuă, ea va conduce la o fragmentare mai mare a proprietății funciare, ca și la o pauperizare hidrologică la o scară greu de imaginat în prezent. Sute de milioane de oameni nu vor avea suficientă apă pentru necesitățile individuale de bază, inclusiv producția de hrană.
În situația în care ritmul de creștere a productivității terenurilor se diminuează, creșterea rapidă continuă a populației face mult mai dificilă eradicarea foamei în zonele rurale, dar nu o face imposibilă. Probabil că singurul fapt important pe care India, de exemplu, îl poate face pentru sporirea siguranței hranei în viitor, este de a accelera trecerea la familii mai mici. Aceasta o va muta, în cadrul Națiunilor Unite, din gama statelor cu creștere medie a populației, în gama statelor cu previziuni de creștere lentă, adăugându-și doar 289 milioane de locuitori, în loc de 563 milioane în următorii 50 de ani.
Pe măsură ce rezervele de tehnologii agricole neaplicate se restrâng, furnizarea de hrană suficientă va depinde din ce în ce mai mult de intensificarea asistenței cercetărilor agricole internaționale. Alocările pentru cercetările agricole sunt mult în urma fondurilor necesare. Pentru unii fermieri, tehnologia conductelor de irigații este falimentară deja. O mărire a investițiilor locale, orientate spre cercetarea agricolă care va ajuta extinderea recoltării multiple și a recoltării alternative, ar putea fumiza dividende mari.
Creșterea productivității grâului la hectar, în cele două regiuni ale planetei în care este concentrată foametea, nu va fi o sarcină simplă. În India, de exemplu, productivitatea grâului s-a triplat deja față de 1960. Productivitatea orezului, care, de la sub 1 tonă la hectar în 1965, a urcat la 1,9 tone la hectar în 1993, și-a încetinit ritmul de creștere. Ridicarea productivității terenului în India este constrânsă de apropierea țării de ecuator. Durata medie a zilei este relativ scurtă în timpul verii și, în plus, intensitatea luminii este scăzută în perioada musonică, în care cerul este puternic acoperit cu nori, și în care orezul se dezvoltă substanțial.
In prezent, când lipsa de apă devine o constrângere asupra eforturilor de extindere a producției de hrană a omenirii, a sosit timpul pentru un efort global de optimizare a productivității apei. O asemenea campanie ar putea fi modelată pe eforturile anterioare de creștere a productivității solului, implicând o serie largă de inițiative guverna-mentale – inclusiv cercetările asupra creșterii productivității, echilibrarea prețurilor pentru a reflecta valoarea apei, credite guvernamentale pentru atragerea fermierilor să crească productivitatea apei, precum și formarea unor agenți specializați în extensia agricolă, care să ajute fermierii în acest efort.
Pe măsură ce lipsa de apă se translatează în lipsă de hrană, toate țările au nevoie să reexamineze potențialul propriu de recoltare multiplă. Acest fapt este, în mod deosebit, adevărat pentru o țară ca Statele Unite, în care limitele de suprafață cerealieră au descurajat permanent recoltarea multiplă.
În India, suprafața de recoltare multiplă poate fi extinsă prin strângerea și stocarea apei în timpul sezonului musonic, pentru a permite cultivarea unor suprafețe mai mari în sezonul secetos. Dacă specialiștii în extensii agricole vor fi antrenați în tehnicile de recoltare a apei, ei vor putea apoi lucra cu fermierii locali pentru a crește depozitele de apă. Aceasta va ajuta la creșterea productivității cerealelor și la creșterea producției anuale de cereale.
In contextul conturării unei lipse de terenuri agricole, eforturile de protejare a fermelor sunt imperative pe plan mondial. Aici, Japonia ne oferă modelul. Japonia a protejat cu succes terenurile inundabile pentru cultura orezului, chiar și m interiorul capitalei, această reglementare permițându-i să asigure din resurse interne alimentul său de bază – orezul.
Lucrurile se petrec similar și cu conservarea solului: în contextul erodării, care, în prezent, ia un bir greu din producția de hrană în atât de multe țări, adoptarea unor practici agricole care să reducă eroziunea solului, va returna în viitor dividende considerabile. Modelul îl reprezintă Statele Unite, care a reconvertit deja terenurile agricole erodate în pajiști și, în același timp, a adoptat practici de conservare pentru reducerea eroziunii solului. Reconversia terenurilor agricole în pajiști sau păduri, cuplată cu cultura de conservare pe 37 procente din terenul agricol al Statelor Unite, a redus eroziunea solului de la 1,3 miliarde tone în 1982, la 1,9 miliarde tone în 1997.
O altă posibilitate de extindere a producției de hrană, una care a fost neglijată în multe țări industrializate, o constituie hrănirea rumegătoarelor cu reziduuri cerealiere, așa cum s-a menționat mai devreme. Aceasta poate reduce presiunea asupra pășunilor, după cum s-a întâmplat în India și China. Acest potențial pentru o a doua recoltă dintr-un singur semănat al cerealelor merită exploatat sistematic pe tot globul.
Recunoscând faptul că malnutriția este, în mare parte, rezultatul pauperității rurale, Banca Mondială a trecut la înlocuirea strategiilor de dezvoltare agricolă pe termen lung, centrate pe cultura cerealelor, cu strategii de dezvoltare rurală care utilizează o cale mult mai largă de abordare. Planificatorii Băncii cred că este necesară o abordare mai sistematică de eradicare a pauperității rurale – una care cuprinde agricultura, dar, de asemenea, integrează și dezvoltarea capitalului uman, dezvoltarea infrastructurii, precum și dezvoltarea socială, într-o strategie de dezvoltare rurală – pentru a reduce numărul celor care trăiesc în sărăcie. Unul dintre avantajele încurajării investițiilor în mediul rural atât în afacerile agricole, cât și în alte domenii industriale, este că încurajează producătorii de cereale să stea la țară, păstrând intacte familiile și comunitățile rurale. În absența unei asemenea strategii, sărăcia rurală va hrăni, pur și simplu, sărăcia urbană.
În țări ca India, unde dimensiunea fermelor agricole este în diminuare, devine din ce în ce mai dificil de crescut productivitatea terenurilor la nivelul necesar pentru a furniza suficientă hrană. Provocarea în aceste teritorii este de a mobiliza capital atât prin economii ale gospodăriilor individuale, cât și prin atragerea de investiții din afară pentru a construi fabricile necesare pentru furnizarea locurilor de muncă și a veniturilor în mediul rural. Aceasta va ajuta familiile și comunitățile rurale să rămână împreună. În această direcție, modelul este China, care a atins rate mari de economii și a atras sume record de capital străin.
O altă inițiativă care este imperios necesară, în afara stabilizării populației, se referă coborârea nivelului de hrănire în țările bogate. Oamenii cei mai bine hrăniți din lume nu sunt cei care trăiesc la limita de jos a lanțului alimentar, cum sunt indienii care consumă aproximativ 200 kilograme cereale pe an, nici cei care trăiesc la limita superioară a lanțului alimentar, cum sunt americanii care consumă circa 800 kilograme cereale pe an, majoritatea sub forma produselor de șeptel. Cel mai bine hrăniți sunt cei care trăiesc la un nivel intermediar, cum sunt italienii, care consumă 400 kilograme cereale pe an. în Italia – o țară cu faimoasele feluri de mâncare de pe malurile Mediteranei (bogate în amidon, fructe și legume proaspete și numai o cantitate moderată de produse de came) – durata medie de viață o depășește atât pe cea a indienilor, cât și pe cea a americanilor. Deși în Statele Unite, suma alocată pe persoană pentru îngrijirea sănătății este mai mare ca în Italia, durata medie de viață este mai lungă, în mod evident din cauza consumului mai redus de produse de came. Pentru cei care trăiesc la limita superioară a lanțului alimentar, coborârea consumului de carne va îmbunătăți nu numai sănătatea lor, dar și sănătatea planetei.
Cu o jumătate de secol în urmă, nimeni nu era îngrijorat de schimbarea climei. Dar dacă noi nu vom putea accelera scoaterea din uz a combustibililor fosili, evenimente climaterice mult mai distructive ca până acum vor întrerupe producția de hrană, amenințând siguranța omenirii. O sursă specială de neliniște o reprezintă urcarea nivelului mărilor, care ar putea inunda terenurile de la vărsarea fluviilor din Asia, unde este localizată cea mai mare parte a producției de orez din regiune. Dacă nivelul mării va crește cu 1 metru în acest secol, ceea ce reprezintă estimarea maximă, acest fapt va percepe un tribut greu asupra producției de hrană, în special în Asia. Aici, responsabilitatea principală o poartă Statele Unite, o țară ale cărei emisii de carbon sunt atât de ridicate, că ea ar putea altera de una singură clima planetei. Dacă Statele Unite nu-și asumă un rol conducător în scoaterea din circuitul economie a combustibililor fosili, efortul global pentru stabilizarea climei, mai mult ca sigur, va eșua.
În contextul în care, numărul mare de țări care se confruntă cu lipsa acută de terenuri agricole și de apă se așteaptă la creșterea importului de cereale, țările exportatoare vor fi nevoite să extindă producția pentru a acoperi necesarul de import. În ultima jumătate de secol, rândurile îngroșate ale țărilor importatoare de cereale, în prezent numărând peste 100, au devenit într-un grad periculos de înalt dependente de Statele Unite.
Această concentrare de dependență se aplică la toate cele trei mari ramuri cerealiere – grâu, orez și porumb. Doar cinci țări – Statele Unite, Canada, Franța, Australia și Argentina – acoperă 88 procente din exportul mondial de grâu. Thailanda, Vietnam, Statele Unite și China acoperă 68 procente din exportul mondial de orez. Pentru porumb, concentrarea este chiar mai mare, Statele Unite singură acoperind 78 procente din exportul mondial, iar Argentina 12 procente.
In perspectiva unor evenimente climaterice extreme, această dependență de câteva țări exportatoare lasă importurile vulnerabile la schimbarea climei. Dacă, într-o vară, Statele Unite ar suferi călduri foarte mari și secetă în inima zonei sale agricole, așa cum s-a întâmplat în 1988, când producția de cereale a scăzut sub consumul casnic pentru prima dată în istorie, haosul va domni în piața de grâne pur și simplu pentru că rezervele record de cereale care au acoperit imensa lipsă din acel an nu mai exista.
Una dintre principalele cauze ale foamei este indiferența guvernelor, o atitudine care, adeseori, transpare vizibil în prioritățile acestora. Într-un fel, India plătește astăzi prețul pentru imprudențele din trecut când, în ciuda stării sale paupere, a investit în efortul costisitor de producere a armelor nucleare. După ce a cheltuit de trei ori mai mult pentru scopuri militare ca pentru scopuri de sănătate și planificare familială, India are acum un arsenal nuclear capabil să protejeze cea – mai mare concentrare de înfometați de pe globul terestru.
Aserțiunile elegante că trebuie să eradicăm foamea sunt lipsite de orice semnificație, dacă liderii politici nu sunt dispuși să facă pașii dificili pentru construirea unei eco-economii agricole. Dacă liderii mondiali nu vor acționa decisiv, situația hranei s-ar putea deteriora rapid în unele țări în curs de dezvoltare. Riscul pentru țările cu venituri mici, importatoare de cereale, este că prețul grânelor ar putea crește dramatic, sărăcind mai mulți oameni într-o perioadă mai scurtă decât oricare dintre evenimentele istorice de până acum. Insecuritatea hranei în continuă expansiune ar putea conduce la instabilitate politică la o scară care ar putea distruge progresul economic global.
2.3 Modele globale de creștere
Modelul Meadows (1972)
Primul model de evoluție globală a omenirii a fost realizat pe baze cantitative riguroase. Punctul de plecare au fost datele privind cinci factori considerați a fi definitorii pentru evoluția societății și care sunt: populația, nevoia de hrană, nevoia de produse industriale, nevoia de materii prime neregenerabile și poluarea.
Populația este analizată prin numărul de persoane în viață în fiecare an și ea dovedește a avea în decursul timpului o creștere exponențială.
Hrana reprezintă hrana produsă anual pe glob și repartizată ca medie la populație. Calculul este făcut pe suprafața de teren cultivabilă în lume, înmulțită cu producția medie la hectar și împărțită la populația globului. Rezultă necesarul de echivalent de cereale de persoană pe an. Este evident că, la o populație în creștere exponențială, și hrana trebuie să aibă o astfel de creștere.
Industrializarea este cuantificată prin produsul realizat pe glob într-un an și exprimată prin valoarea echivalentă a produselor în dolari pe cap de locuitor. Și aceasta are o creștere ascendentă, pentru a ține pasul cu nevoile unei populații în creștere.
Resursele sunt materiile prime neregenerabile aflate pe glob. Este vorba despre metale și combustibilii fosili, indispensabili civilizației, dar care se află în cantități limitate, ce se epuizează pe măsura extragerii și utilizării lor. La o industrializare în creștere exponențială, este clar că și resursele descresc tot exponențial. Calculul a fost făcut prin referire la rezervele cunoscute în 1900, din care se scade succesiv consumul anual.
Poluarea reprezintă totalul substanțelor și al materialelor rezultate din procesele naturale si cele antropice care nu mai sunt utile, fie ca este vorba despre emisii de gaze, despre ape impurificate sau despre deseuri solide. Creșterea este tot exponențială, în paralel cu creșterea populației și a industrializării.
Pentru o mai bună definire a factorilor esențiali pentru dezvoltare, în afara populației au fost urmărite și ratele nete ale nașterilor la mia de locuitori pe an. Unul dintre factorii importanți ai bunăstării, serviciile, este urmărit și el, apreciat prin valoarea în dolari-echivalenți de persoană/an.
Pentru toți factorii au fost luate în considerare evoluțiile în timp, cu feed-back-urile corespunzătoare și cu interconexiunea dintre factori, pe baza unui program ce cuprindea circa 10.000 de ecuații. Punctul de plecare au fost valorile anului 1970 (unele chiar ca medii pe intervalul 1900 – 1970), ele fiind prelungite apoi până în anul 2100.
Rezultatele au fost exprimate grafic prin diagrame cumulate, cu toți factorii înscriși simultan. Mersul ascendent al curbelor reprezintă o creștere a populației, a producției de hrană, a producției industriale, adică ceea ce s-ar putea numi a bunăstării societății. Descreșterea lor indică un declin ce poate duce la un colaps. Ascensiunea curbei care reprezintă poluarea indică o deteriorare a stării de mediu, iar descreșterea curbei reprezentând rezervele, epuizarea lor.
Un prim model, denumit model standard, a fost obținut prin extrapolarea datelor din anul 1970 până în 2100, adică cu menținerea acelorași rate ale creșterii, dar prin însumarea creșterii la creștere. Aceasta este o creștere exponențială și panta curbei din diagrame depinde de valoarea ce se dă exponentului. Pe măsură ce zăcămintele se epuizează, și prețurile materiilor prime cresc, tot mai mult capital trebuie investit, ceea ce lasă tot mai puțini bani pentru a fi investiți în creșterile viitoare. Din lipsă de materii prime și de capital, producția industrială se prăbușește, antrenând și producția agricolă.
Există un moment critic în care, din cauza structurii de vârstă și a inerției de ajustare socială, populația va continua să crească, în ciuda celorlaltor limitări, dar până la urmă, în lipsa hranei și a serviciilor de sănătate, populația va începe să scadă prin creșterea numărului deceselor. De subliniat și faptul că modelul consemnează o evoluție normală, fără accidente, cum ar fi războaie, catastrofe naturale sau molime.
Pe lângă acest model standard mai exista o serie de modele dar in care se fac presupuneri tot mai favorabile prin optimizarea unor factori ca: dublarea rezervelor, resursele nelimitate, sau reducerea poluării la ¼ din valorile din 1970, sau dublarea productivității agricole, controlul perfect al natalității, sau pe lângă aceste condiții de mai sus triplarea venitului mediu pe glob.
Modelul WIM (Mesarovic – Pestel, 1974)
Autorii lui, ciberneticienii Mesarovic și Pestel, au plecat de la idea că modelul Meadows nu a ținut seamă de faptul că omenirea este diferențiată în structuri economico-sociale diferite, dependente de poziția geografică, ceea ce înseamnă alte condiții naturale, pe baza cărora societatea s-a dezvoltat în moduri diferite. Autorii disting zece regiuni, separate prin tipul de orânduire social-economică, fel de trai, sistem politic, grad de dezvoltare, tradiții istorice și cultură. Ele sunt: (1) America de Nord; (2) Europa Occidentală; (3) Japonia; (4) Australia, Africa de Sud și alte țări dezvoltate; (5) Europa Orientală și Uniunea Sovietică; (6) America Latină; (7) Africa de Nord; (8) Africa Tropicală; (9) Asia de Sud și Sud-Est și (10) China. Ele prezintă o mare eterogenitate din aproape toate punctele de vedere esențiale, precum creșterea demografică, producția agricolă, producția industrială, producția și nevoia de energie, fapt care face necesară analizarea lor separată.
Al doilea element nou pe care îl aduc autorii este tratarea materialului pe mai multe niveluri, denumite straturi, și care cuprind toate procesele și stările posibile ce pot influența mersul societății. Aceste straturi sunt: (1) stratul ambiental, care cuprinde ceea ce denumim biotop și biocenoză, adică factorii naturali, fizici și cei biologici; (2) stratul tehnologic cuprinde toate activitățile umane (de la agricultură la comunicații prin satelit) și care implică un transfer de energie sau de masă; (3) stratul demoeconomic include sistemele „contabile”, adică cele prin care se ține evidența proceselor demografice și economice; (4) stratul sociopolitic, adică sistemul instituțional și de asociere a colectivităților umane și (5) sistemul individual care reflectă structura internă a omului, pșihologică și biologică, cu care acționează.
Un model este „un set coerent și sistematic de descrieri ale relațiilor implicate. El reprezintă o imagine a aspectelor relevante ale realității așa cum o percepem noi”. Pe de altă parte, „o succesiune de evenimente posibile și de opțiuni sociopolitice constituie un scenariu”. Evoluția viitoare a sistemelor este analizată în funcție de un șir de scenarii.
În funcție de cele două coordonate, regiuni și straturi, au fost stocate în calculator circa 100.000 de relații privind toate aspectele care determină evoluția societății umane, considerate a constitui un sistem căruia i se schimbă variabilele, urmărindu-se apoi evoluția în timp a întregului sistem.
Ceea ce propun Mesarovic și Pestel nu este un sistem predictiv, ci mai curând un instrument prin care să se urmărească scenarii viitoare. El nu prezice viitorul, ci se limitează la întocmirea unor scenarii alternative, combinând parametrii care permit previziuni certe cu cei ce oferă previziuni incerte.
Ceea ce aduce nou Modelul Mesarovic – Pestel este „deglobalizarea” problemelor și încercarea de regionalizare, fiecare regiune având alte probleme și alte soluții. În al doilea rând, analiza recurge la condiții suplimentare, multe dintre ele din domeniul social și cultural (de ex. tradiții). În al treilea rând, lumea nu este considerată doar un sistem dinamic, global, ca în Modelul Meadows, ci și cu niveluri ierarhic ordonate pe verticală, dar care se întrepătrund și se intercondiționează. Se arată că nu creșterea în sine a unor variabile fizice, economice, demografice etc. duce la crize, ci caracterul anarhic al creșterii lor.
Concluzia finală este că omenirea se află la o răspântie a dezvoltării sale istorice: de a continua o creștere exponențială anarhică, canceroasă, sau de a trece la o creștere organică.
Modelul sau, mai exact, programele pe calculator propuse sunt utile pentru analiza evoluției unei regiuni sau a unei zone mai mici prin introducerea unui număr considerabil de variabile, dar fără a se putea face previziuni globale.
Până la urmă, ceea ce rămâne stabilit și ceea ce fusese spus și demonstrat răspicat de Modelul Meadows este faptul că viitorul omenirii depinde de rezolvarea problemei demografice și a alimentației.
Modelul R.I.O. (Tinbergen, 1976)
Analizarea posibilității de a preîntâmpina criza mondială, preconizată de raporturile anterioare, precum și de o sumă de alte studii, prin restructurarea ordinii internaționale, mai ales pe tărâm economic.
Acesta nu cuprinde un model global sau regional de dezvoltare a societății omenești în viitori ani, ci, în primul rând, o constatare a situației actuale, caracterizată drept o dezordine mondială, și propuneri de modificări pe sectoare de activitate, pentru a se ajunge la o ordine internațională.
Cartea este constituită pe mai multe trepte: o trecere în revistă a „principalelor sfere de probleme”, apoi propuneri de acțiune pe probleme și, în sfârșit, o sumă de rapoarte tehnice referitoare la aceleași probleme.
În cadrul prezentăm „sferei de probleme” se arată că există o criză, mai ales în țările sărace, se analizează cam sumar cauzele și se arată că alimentele pot deveni o armă redutabilă în viitor în mâinile celor care le dețin.
În „propunerile de acțiune” se fac o sumă de recomandări, plecându-se de la constatarea că există o mare disparitate în asigurarea alimentară între țările bogate și cele ale lumii a treia, pentru care trebuie făcute mai ales eforturi de scoatere din suficiente în viitor, producția fiind capabilă să țină pasul cu o populație în continuă creștere, posibilitățile de plată și de transport către lumea a treia vor fi insurmontabile, transferul internațional neputând rezolva problema. De aceea se fac recomandări pentru a atinge autosatisfacerea nevoii de hrană de către fiecare țară, prin creșterea producției proprii, preconizându-se realizarea unor proiecte de irigații, a unui program de producție de îngrășăminte, de ameliorare a condițiilor de transport și depozitare a cerealelor, de transferuri de tehnologii agricole către. lumea a treia, de creare de institute de cercetăm și (spus la sfârșit) de reducere a creșterii populației.
Se fac apoi și propuneri pe termen mediu, adresate mai ales țărilor industrializate, care trebuie să creeze stocuri de alimente, să mărească contribuția la Fondul de dezvoltare a agriculturii din lumea a treia, să facă acorduri asupra prețurilor, care să fie un stimulent pentru țăranii din lumea a treia, să se ia măsuri de reducere a risipei de hrană în țările bogate, să se dezvolte comunitățile rurale, să se extindă eforturile de cercetare, etc.
Se fac chiar și propuneri pe termen lung, asupra cărora nu mai insistăm, deoarece se pleacă de la premisa că, prin aplicarea propunerilor pe termen scurt, cele mai multe țări ar urma ca foarte curând să atingă nivelul de autosatisfacere alimentară.
Concluzia acestor analize este necesitatea de modificare a opticii asupra modului în care funcționează acum lumea și a unor schimbări radicale. Societatea în ansamblu trebuie să fie conștientă de responsabilitatea de a asigura satisfacerea nevoilor individuale și colective ale omenirii și de creare a unei ordini internaționale bazate pe concepte mai etice și mai umanitare.
Principiile călăuzitoare considerate ca esențiale pentru atingerea scopului final sunt: echitatea, libertatea, democrația participativă, solidaritatea, diversitatea culturală și integritatea mediului înconjurător. Iar componentele noilor strategii de dezvoltare sunt: (1) satisfacerea nevoilor, individuale și colective, (2) eradicarea sărăciei peste tot în lume, (3) dezvoltarea bazată pe forțele proprii și mai ales pe instituțiile și tehnologiile locale, având m vedere că o națiune numai în acest fel poate să-și reducă vulnerabilitatea față de deciziile și evenimentele luate în afara controlului ei, (4) exercitarea puterii publice, cu specificarea necesității implicării ei în marile decizii, pentru a nu lăsa societatea și mai ales economia pradă unei creșteri aberante și (5) dezvoltarea ecologică echilibrată.
Pentru realizarea acestor deziderate, autorii raportului propun sisteme naționale și internaționale în care posibilitățile materiale și mijloacele de a le folosi să fie mai echitabil distribuite decât m prezent. Acest fapt este posibil prin instaurarea unei noi ordini economice, care să se bazeze pe o planificare mondială, pe o administrare mondială și care să ducă la „un transfer conștient al puterii de la statul național către organizația mondială”.
Prin aceasta este oarecum prefigurată, cel puțin pentru o parte a lumii, constituirea Uniunii Europene, este drept, în segmentul reprezentat de țările bogate. Condițiile ei economice și politice foarte restrictive puse însă de Uniune pentru admiterea altor țări europene arată că se operează exact invers de felul cum este concepută o cooperare internațională în raportul R.I.O., prin care se voia tocmai depășirea discriminărilor față de țările mai sărace.
El vine să sublinieze odată în plus marile pericole evidențiate de Raportul Meadows, creșterea demografică și lipsa hranei.
Modelul Bariloche (Hamilcar Herrera, 1976)
Spre deosebire de modelele anterioare (Meadows și Mesarovic- Pestel), care pleacă de la situația actuală, proiectând datele brute sau modificate în secolul următor, modelul Bariloche pleacă invers, de la necesitățile omului și ale societății viitoare, pentru a vedea cum trebuie acționat acum în vederea atingerii acelor necesități. Cu alte cuvinte, nu este un model pur predictiv, care să ne spună ce se va întâmpla dacă tendințele actuale continuă, ci un model normativ, care ne spune ce să facem pentru a atinge un țel bine stabilit.
Țelul de atins pe care și-1 pune modelul este satisfacerea necesităților de bază ale omului, care sunt: hrană, locuință, ocrotirea sănătății, educație și bunurile de consum, împreună cu alte servicii. Modelul explorează calitatea vieții cu ajutorul unor indicatori care exprimă tipul și cantitatea de nevoi necesare pentru satisfacerea indivizilor ce constituie omenirea, raportând totalul nevoilor la populația mondială. Cu ajutorul unor parametri se întocmește o curbă de distribuție prin care se poate afla minimul necesar pentru satisfacerea necesității respective pe cap de locuitor, curba indicând și un maxim.
În model se disting patru regiuni (nu zece, ca în modelul Mesarovic – Pestel), care sunt: (1) țările industriale ale Europei, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia; (2) țările africane; (3) țările latino-americane; (4) țările asiatice.
Al doilea demers al modelului este să demonstreze că nu există limite fizice absolute pentru viitorul previzibil. Pentru aceasta, se face o analiză asupra resurselor neregenerabile, asupra energiei și asupra poluării, ajungându-se la concluzia că ele nu pot atinge valori prohibitive pentru evoluția societății.
În al treilea rând, autorii încearcă să dovedească faptul că toate țările și regiunile lumii pot atinge țelurile postulate într-o perioadă rezonabilă de timp, pornind de la situația actuală. Demonstrația este făcută pe baza unui model matematic rulat pe calculator.
Interesant este faptul că populația nu intră direct în calcul, deoarece se consideră că mărimea ei este reglată de variabilele social-politice și că singurul mod de a ține sub control creșterea demografică este îmbunătățirea condițiilor de trai fundamentale.
Modelul explorează posibilitățile de alegere a unor soluții în ipoteza că nu există limite, ele putând fi înlăturate. În absența acestor limite, impuse de factori economici și fizici, se consideră că în țările în dezvoltare sau subdezvoltate este posibilă atingerea previzibilă a satisfacerii nevoilor de bază cu forte proprii.
Realitatea actuală în țările subdezvoltate prezintă o calitate atât de scăzută a vieții, încât fără o schimbare este de așteptat o catastrofa, determinată de penuria alimentară, chiar în următorii ani. (Studiul, datând din 1976, prefigurează astfel războaiele din Angola și Sudan din anii '90). Dar chiar și în țările dezvoltate, fără o schimbare sunt de așteptat convulsii în următorii 80-100 de ani. Alternativa la astfel de catastrofe este construirea unei noi societăți.
Pentru realizarea acestei noi societăți, trebuie să se țină seama de faptul că țările subdezvoltate nu vor putea niciodată parcurge toate etapele prin care au trecut țările dezvoltate, având în vedere că există acum alte condiții socioeconomice. Pe de altă parte, societățile dezvoltate au atins stadiul lor actual printr-un sistem de valori destructiv care duce la secarea avuțiilor naturale și la deteriorarea mediului printr-o extraordinară risipă. De aceea sunt necesare îngrădiri, mai ales în țările dezvoltate, care trebuie să-și reducă rata creșterii economice, astfel ca prin aceasta să scadă presiunea asupra bogățiilor naturale și asupra mediului.
Trăsăturile fundamentale ale noii societăți ar fi „o societate a egalității, atât sub raport social, cât și internațional”, o societate cu participarea deplină a tuturor oamenilor la deciziile sociale, o societate care nu este de consum și în cadrul căreia producția se reglează după nevoi, și nu după profit.
Modelul MOIRA (Linnemann, 1978)
Spre deosebire de celelalte modele globale, acesta se referă, conform comenzii primite, doar la un singur aspect, acela al viitorului omenirii, în ceea ce privește hrana în funcție de creșterea populației Accentul cade pe producția agricolă de hrană în general și pe modul în care ea va satisface nevoile populației viitoare.
Aprecierea producției de hrană este calculată plecându-se de la producția de biomasă pe baza potențialului de fotosinteză, cu corectiuni regionale m funcție de sol, climă și posibilitatea de irigare.
Al doilea factor luat în considerare este cel al beneficiilor aduse de agricultură, rezultat al diferenței dintre costurile de producție și încasări, beneficii care trebuie maximizate.
Atât producția, cât și costurile sunt calculate pe unități teritoriale, mai precis pentru 103 țări pentru care sunt apreciate apoi necesitățile de hrană. Ele sunt examinate foarte detaliat pe două sectoare, cel al producătorilor agricoli și cel al neproducătorilor agricoli (doar consumatori), fiecare sector fiind împărțit m câte șase niveluri de consum. Fiecare nivel este apoi comparat cu o normă medie specifică țării și din care rezultă limita minimului de subzistență.
Când se trece cu modelul matematic la economia reală, se pleacă de la următoarele presupuneri:
Producția agrară operează independent de restul factorilor economici cu excepția influențelor exterioare care sunt creșterea populației și creșterea PIB-ului neagrar. Producția agrară nu este influențată de datorii, de surplusurile și echilibrele comerciale rezultate din importul sau exportul de petrol, de probleme ecologice și nici nu se iau în considerare pentru viitorul apropiat îmbunătățiri radicale ale tehnologiilor agrare.
Prețurile mondiale pentru hrană se stabilesc prin echilibre concurențiale.
Prețurile pe piețele interne pot fi schimbate prin politici vamale, dar reflectă, de asemenea, prețurile pieței mondiale.
Consumul de hrană depinde de preț și venituri. Implicit, pe măsură ce săracii se îmbogățesc, ei adoptă un model alimentar al bogaților, care preferă albumina animală celei vegetale.
Schema relațiilor matematice, adică presupușii parametri de producție, sunt considerați constanți până în anul 2010 sau pentru ori care an ulterior.
Sectoarele agrare funcționează astfel încât profiturile sectoriale să fîe 1 maxime.
Cu aceste condiționări și pe baza unui considerabil volum de date statistice, a fost derulat programul, destul de sofisticat matematic, în care variabilele sunt considerate creșterea populației și creșterea veniturilor populațiilor neagrare. Modelul-standard, cu care sunt comparate apoi cele regionale, presupune de la început o creștere relativ ridicată a PIB-ului neagrar. El duce până în anul 2000 la mai mult de o dublare a producției de hrană și la o creștere a consumului mediu per capita de la 50 kg albumină în 1975 la 68 în anul 2000. Cum calculul este făcut pe media mondială, în realitate, în diverse regiuni va crește numărul celor , care suferă de foame, și anume, însumați, de la 350 milioane în 1975 la 740 milioane în 2000 și la 1.160 milioane în 2010. în intervalul 1975-2000, deficitul de albumină va crește de la 2.9 miliarde la 6,2 miliarde de kilograme.
O altă testare s-a făcut pentru o creștere la jumătate a PIB-ului neagrar. Ea duce la o creștere mai redusă a cererii de hrană și, ca atare, la o reducere a prețului. Dar și acest scenariu determină o creștere a celor flămânzi cu 35%. O înjumătățire a ratei de creștere a populației, dar cu menținerea ratei de creștere a PIB-ului neagrar, duce la o scădere a prețurilor hranei față de scenariul-standard, dar având ca urmare o depresiune economică a sectorului agrar în raport cu cel neagrar. În acest caz însă, numărul flămânzilor va scădea cu 35% față de scenariul-standard.
O altă variantă a fost testată pentru o scădere a venitului în sectorul neagrar în intervalul 1975-2000 cu aproximativ o jumătate. Ea duce la o creștere a cererii pentru hrană și la o creștere a prețurilor pentru produsele agricole. Totodată, este stimulată producția în țările cu capacitate mare de producție agricolă și mărește cererea de import de hrană în regiuni în care prețurile pentru o creștere a producției ar fi foarte ridicate (de ex., sudul Asiei), dar cel puțin până în 1990 numărul flămânzilor s-ar înjumătăți fața de scenariul-standard.
Cele de mai sus sunt doar câteva exemple ale modului în care modelul MOIRA încearcă să răspundă la diferite cazuri posibile de rezolvare a nevoii de hrană. Dar, după cum au arătat toate scenariile, penuria este iminentă în viitorii ani, astfel încât, pentru evitarea ei, sunt propuse soluții politice. Acestea sunt:
Diminuarea consumului de hrană de către țările bogate;
Cumpărarea hranei în surplus de către o organizație internațională, finanțată de țările bogate, pentru redistribuirea ei țărilor lipsite de hrană.
Regularizarea prețului hranei pe piața mondială prin stabilirea unor prețuri internaționale, care să fie stimulative, și nu discriminante pentru producția țărilor sărace. Toate aceste variante arată necesitatea imperioasă a luării unor decizii politice.
Testând diferitele strategii, au fost elaborate mai multe combinații de decizii politice pentru a se găsi pachetul optim de măsuri cu care s-ar putea depăși etapa de timp simulată în ce privește disponibilul de hrană. Într-o variantă de astfel de măsuri politice, se constată că atât scăderea consumului de hrană în țările sărace, cât și liberalizarea comerțului mondial la prețuri mai scăzute ar duce la o scădere a atractivității pentru agricultură în țările sărace, cât și la o creștere a nevoii de hrană. Pe de altă parte, achiziționarea hranei de către țările bogate la un nivel de 0,5% din PIB-ul lor și apoi redistribuirea ei țârilor sărace, cu condiția ca ele să fie cumpărate la un preț valabil pe piața mondială, ar duce la eradicarea foamei. S-a văzut că păstrarea și stabilizarea unor prețuri ridicate a produselor agricole stimulează producția țărilor sărace, ceea ce duce la diminuarea foamei, dar nu la eradicarea ei. Dar aceasta doar în țările agrare, cu accentuarea foametei în cele neagrare. În schimb, rămâne de văzut dacă țările bogate sunt dispuse să facă acest sacrificiu.
Modelul ONU (Leontief, 1977)
În care se exprima, poate pentru prima dată la acest nivel, îngrijorarea privind deteriorarea mediului, afirmându-se că „eforturile naționale și internaționale ar trebui intensificate în scopul stăvilirii deteriorării mediului ambiant uman, luării de măsuri pentru îmbunătățirea acestuia și promovării activităților care să ajute la menținerea echilibrului ecologic de care depinde supraviețuirea oamenilor”.
În fața acestei conștientizări în ceea ce privește evoluția dezechilibrată a omenirii (antagonismul lume bogată – lume săracă) și a deteriorării mediului, ONU a inițiat un studiu detaliat al mersului în viitor al omenirii, pe care 1-a încredințat unui grup de savanți în frunte cu economistul american Wassily, Leontief, laureat al Premiului Nobel pentru economie și creator al analizei input-output în economie. Nou model global care plecând, ca și celelalte modele, de la datele statistice (anul de referință 1970), prognozează prin rularea unor programe pe calculator ceea ce ar putea să se întâmple în anul 2000.
Modelul lui Leontief prezintă un înalt grad de detaliere. Economia mondială este împărtită în 15 regiuni grupate pe: țâri dezvoltate (opt țări), în curs de dezvoltare bogate în resurse (țrei țări) și în curs de dezvoltare sărace în resurse (patru țări). Fiecare regiune este descrisă pe baza a 45 de sectoare economice, pentru agricultură (produse animale, alimente boabe, plante de cultură și cereale), resurse minerale, activitate industrială, apoi serviciile publice, comerț, transporturi, comunicații etc. Toate acestea sunt aplicate celor 15 regiuni, dar se fac și conexiuni între ele pentru exporturi și importuri pe 40 de clase de bunuri și servicii, fluxuri de capital, plăți externe, dobânzi.
Elementele de bază ale modelului sunt creșterea populației și produsul brut pe cap de locuitor. Studiul a fost elaborat în primul rând pentru studierea dezvoltării în funcție de problemele de mediu, fiind luate în considerare poluarea, restricții impuse extracției de resurse minerale și producția alimentară.
Un punct de plecare l-au constituit anume creșterea pentru țările în curs de dezvoltare a Produsului Brut, cu 6% anual luat m ansamblu și de 3,5% pe cap de locuitor, în cazul unei creșteri a populației cu 2,5%. Pentru țările dezvoltate, Strategia nu fixează un țel, dar în raport cu dezvoltarea ulterioară, poate fi estimată o valoare de 4,5% a Produsului Brut în ansamblu și de 3,5% pe cap de locuitor. Cu aceste estimări, Strategia spera să elimine decalajul dintre țările dezvoltate și în curs de dezvoltare până la sfârșitul secolului Dar decalajul existent, de 12 la 1 în 1970, nu ar scădea nici la jumătate, din cauza creșterii considerabile a populației din țările în dezvoltare, chiar dacă ritmurile de creștere economică ar fi cu mult mai mari decât în lumea dezvoltată. Din această cauză, m modelul lui Leontief sunt create mai multe scenarii ale creșterii economice viitoare (opt la număr) în care scopul final este reducerea decalajului în anul 2000, de la 12 la 1, la doar 7 la 1. Variantele de scenarii rezultă din combinarea diferită a următorilor factori: utilizarea forței de muncă, investiții, balanța de plăți, combaterea poluării, comerțul exterior, importul de alimente, prețurile industriei extractive. Pentru a se vedea detalierea la care ajunge analiza, exemplificăm doar cazul forței de muncă în care intră forța de muncă utilizată pe unitate de produs în diverse sectoare (sector de stat, industrie, gospodării, agricultură, servicii), reconvertită în costuri, cu variabile de dezvoltare și, evident, pe regiuni.
Este evident interesul deosebit arătat scăderii decalajului dintre țările dezvoltate și în curs de dezvoltare, pentru care se propun diferite soluții în ce privește producția proprie a celor din urmă, exportul mai intens al produselor lor și echilibrarea balanței de plăți prin schimburi între ele și țările dezvoltate. Însă (nu din rezumat) rezultă că aprecierile sunt prea optimiste. Pentru a atinge ratele de creștere preconizate pentru anul 2000, trebuie presupuși coeficienții de investiție foarte ridicați, imposibil de atins, si un consum privat mult prea scăzut, inacceptabil populațiilor.
Modelul “Global 2000”
Scopul declarat al lucrării a fost să stabilească o serie de prognoze pentru principalii factori determinanți ai evoluției omenirii. Aceștia sunt considerați a fi: populația, Produsul Intern Brut, clima, tehnologia, agricultura, zootehnia, pescuitul, silvicultura, apa, energia, resursele energetice, resursele neenergetice și mediul (cel din urmă, analizat în raport cu toți ceilalți factori).
De la început este precizat faptul că studiul se ocupă cu probleme fizico-biologice (naturaliste) și nu cu procesele sociale, politice și economice. Populația este privită doar numeric, ca factor de consum, iar Produsul Intern Brut este luat în discuție, deoarece el reflectă producerea și consumul celorlaltor elemente fizice.
O altă caracteristică a modelului este limitarea analizei strict până în anul 2000. Meritul lui Global 2000 îl constituie însă bogăția de date primare pe care le oferă. Partea întâi se constituie ca o adevărată enciclopedie a stării globului în ceea ce privește factorii fizico-geografici și cu tendințele lor evolutive.
Studiul se dovedește totuși a fi o pertinentă analiză sectorială care permite numeroase concluzii în ceea ce privește starea omenirii în anul 2000. Din păcate, perspectiva nu este foarte optimistă și concluziile pot fi rezumate astfel:
a) Populația va cunoaște o foarte mică scădere a ratei anuale de la 1,8% la 1,7%, dar spre anul 2000 ea va duce totuși la o sporire anuală a populației cu 100 milioane, comparativ cu 75 milioane anual în anul 1975. Se poate considera că populația globului va fi în anul 2000 de 6,35 miliarde de locuitori.
b) Economia va crește mai puternic în țările în dezvoltare decât în cele dezvoltate, dar PIB-ul va rămâne totuși scăzut, în unele țări sărace el rămânând sub 200 dolari (valoarea din 1975). Falia profundă dintre cele două lumi, cea a bogătașilor și cea a săracilor, se va accentua.
c) Producția hranei va fi pe glob cu 30% mai mare în anul 2000 în raport cu 1970. De această creștere va beneficia populația țărilor care au deja un consum ridicat per capita, așa că este de așteptat ca locuitorii din Asia de Sud, Orientul Apropiat și Africa să nu cunoască o ameliorare a situației actuale, și așa nesatisfăcătoare, dacă nu chiar o scădere. În plus, este de presupus că, în același timp, prețul mijloacelor de hrană se va dubla.
d) Terenurile agricole vor crește doar cu 4% până în 2000, ceea ce va face necesară mărirea productivității celor existente. Dar aceasta depinde de mărirea producției de îngrășăminte și de pesticide și va fi necesară mai multă energie pentru irigații și pentru mașinile agricole.
e) Energia dependentă de petrol nu va ridica probleme, deoarece zăcămintele cunoscute sunt suficiente până în anul 2000 și sunt de așteptat noi descoperiri. Prețul va crește însă, punând în dificultate țările sărace, ceea ce va crește presiunea asupra nevoii de lemn, utilizat drept combustibil de un sfert din populația globului. Probabil că cerințele vor depăși cu 25% disponibilul de lemn. Ceilalți combustibili fosili (cărbunele, șisturile bituminoase, gazele naturale și uraniul) nu prezintă probleme, rezervele ajungând pentru sute de ani. Ele au însă o repartiție inegală, ceea ce duce la dificultăți de transport către regiunile lipsite, prețurile constituind o dificultate.
f) Resursele minerale necombustibile vor constitui, în schimb, în viitor o problemă tot mai gravă, pe măsura epuizării zăcămintelor în exploatare și cunoscute. Speranțele de noi descoperiri sunt limitate, așa că producțiile vor scădea, prețurile de obținere vor crește, vor trebui intensificate acțiunile de reciclare și de cercetare pentru găsirea unor înlocuitori. Este însă de așteptat ca penuria în aceste substanțe minerale să fie o barieră pentru dezvoltarea ulterioară a omenirii.
g) Apa dulce va constitui, de asemenea, una dintre marile lipsuri cu care se va confrunta omenirea. Deja se semnalează zone cu secete repetate din cauza schimbărilor climatice. în marile aglomerări urbane ea este deja deficitară, iar cererea va crește o dată cu mărirea populației. Sunt puține speranțe de găsire și valorificare a noi surse, iar dacă aceasta vor fi identificate, prețul va fi ridicat. În plus, se adaugă și poluarea tot mai intensă a apelor continentale.
h) Pădurile dispar și ele anual de pe o suprafață de 18-20 milioane de hectare, mai ales pădurile umede intertropicale. Probabil că în anul 2000 nu vor rămâne din pădurile actuale decât 40%, ceea ce va determina o reducere a aportului de oxigen în atmosferă, iar diminuarea exploatărilor de lemn va sărăci țările în dezvoltare, ele constituind una dintre resursele economice esențiale pentru aceste țări.
i) Intre deteriorările ecologice cea a solului fertil este una dintre cele mai grave. Este vorba despre eroziune, sărăcire în substanțe organice și minerale, sărăturare, înnisipare etc. ceea ce diminuează terenul agricol mondial cu o suprafață de zeci de mii de hectare anual, tocmai când suprafețele arabile ar trebui să crească pentru a face față măririi populației.
j) Creșterea în atmosferă a dioxidului de carbon și a substanțelor chimice ce atacă stratul de ozon este analizată detaliat și dintre modelele globale ale anilor '70, acesta este singurul care ia în studiu acest factor. Este drept că prognoza nu arată o schimbare notabilă a climei până în anul 2000 (factor luat, de asemenea, acum prima dată în considerare), dar perspectiva pentru secolul XXI nu este încurajatoare.
k) Elementele biosferei, plantele și animalele, sunt m mare pericol, dispariția speciilor căpătând valori alarmante. Sute de mii de specii vor dispărea până în anul 2000, ceea ce va reprezenta o sărăcire cu peste 20% din speciile trăitoare astăzi, aceasta mai ales în pădurile tropicale, o dată cu dispariția acestora.
Tabloul schițat de prognozele Raportului Global 2000 sunt sumbre și se spune explicit că valorile la toate capitolele sunt subapreciate. Aceasta, datorită faptului că elementele sunt calculate separat, fără conexiuni și integrare complexă, așa cum s-a procedat la celelate modele. Fără să fie un model complex, Global 2000 vine astfel să confirme evaluările grave ale modelelor anterioare, în special ale Modelului Meadows, acuzat pe nedrept de a fi fost superficial și inutil catastrofist.
Modelul World 3 (Meadows, 1992)
Pentru Modelul World 3 sunt analizate 13 scenarii care pleacă toate de la aceleași date inițiale, dar au parametrii de evoluție modificați, la unul, la mai multe sau la toate elementele. Modelul are 225 de variabile principale care se schimbă automat prin derularea programului cu datele modificate, simulând evoluția diverselor elemente din 1900 până în 2100. Pentru fiecare scenariu sunt produse astfel circa 100.000 de date cifrice, care nu sunt prezentate însă ca atare, ci prin curbele de evoluție.
Pentru fiecare scenariu există o primă diagramă care reprezintă starea lumii și care cuprinde elementele cunoscute: populația, producția de hrană, producția industrială, deteriorarea mediului (în care starea din 1970=1) și resursele încă disponibile în fiecare an, cu aducerea la zi cu noile descoperiri de rezerve. Acestea sunt diagramele din 1972, modificate.
Noutatea este o a doua diagramă, cuprinzând standardele de viață materială și care prezintă curbe ilustrând speranța de viață, producția de hrană, cea industrială și serviciile pe cap de locuitor.
O a doua noutate este introducerea în calcul, dar fără vizualizarea proceselor prin curbe speciale, a unor noi elemente, cum ar fi urmărirea producției agricole în funcție de protecția solului împotriva eroziunii, creșterea eficienței resurselor neregenerabile, îmbunătățiri tehnologice etc., care apar ca variante de îmbunătățire a situației generale. în sfârșit, sunt luate în calcul și elemente noi m ceea ce privește deteriorarea mediului, care în 1972 nu erau priorități ecologice, precum și situația combustibililor fosili, rezervele de apă dulce și altele.
Cu astfel de elemente de ultimă oră în ecologie sunt construite cele 13 scenarii, dintre care șase sunt preluate din modelul din 1972, cu date valorice aduse la zi. Aproape toate prezintă în 2100 un colaps care intervine din lipsa hranei, a resurselor și a poluării.
2.4 Lupta Nord contra Sud
Sub titlul „Nord contra Sud” au apărut numeroase cărți (una, de pildă, de Jules Verne) și s-au văzut multe filme, având ca subiect lupta de secesiune din America anului 1870. Aici este vorba despre o luptă mult mai gravă, cea dintre două emisfere terestre. Prin Nord se înțelege lumea bogaților, cuprinzând Europa, America de Nord Luxul țărilor din „lumea întâi” (Nord)
și o parte a Asiei (mai bine zis, Extremul Orient, cu Japonia, Taiwan și Coreea de Sud), iar prin Sud, lumea săracilor, sălășluiți în America de Sud, Africa, Asia de Sud și Sud-Est și insulele Pacificului.
Delimitarea în nord și sud nu este foarte riguroasă, deoarece lumii bogățiilor le aparțin și Australia și Noua Zeelandă, aflate în emisfera sudică, după cum lumii săracilor le aparțin și India, jumătate din Africa și America Centrală, China și chiar Mexicul, aflate în emisfera nordică. Delimitarea mai corectă ar fi la 30° lat. nordică, tot ce este mai la nord fiind domeniul bogățiilor, dar și aceasta cu o excepție, China, aflată într-un mare avânt economic, dar aparținând încă săracilor.
Într-un alt limbaj, se spune despre lumea săracilor că este „lumea a treia”, subînțelegându-se că cea a bogățiilor ar fi „lumea întâi”. Despre „cea de-a doua” nu se vorbește niciodată, dar este a țărilor în tranziție, aparținând fostului lagăr comunist. Deși apelația nu mai corespunde unei realități, căci și tranziția are un sfârșit, unele țări făcând-o spre lumea întâi (de ex. Cehia și Polonia), iar altele spre lumea a treia (România, până de curând și Bulgaria). Condițiile „lumii a treia” (Sud)
În cele ce urmează, nu vom reveni decât incidental asupra acestor date, căci ceea ce ne interesează aici este să vedem din punct de vedere al ecologiei politice efectele pe care le are scindarea lumii în cele două segmente: asupra condițiilor ecologice, globale și regionale.
Pe plan și mai general, ținând seama de viitorul civilizației și de condițiile precare de supraviețuire a omenirii, este necesar să analizăm dacă acest viitor trebuie gândit ca o activitate economică și socială diferențiată, dihotomică, pe cele două segmente existente astăzi, sau dacă este posibilă o reconciliere a lor. Problema este crucială pentru ecologia politică, din punct de vedere etic și ecologic, cu atât mai mult cu cât toate celelalte doctrine politice nici nu și-o pun.
Un bilanț dramatic
Să începem prin a rememora și sintetiza câteva dintre datele prezentate anterior:
Hrana: circa 180 milioane de copii, deci 1 la 3,-suferă de malnutriție gravă, iar 800 milioane de oameni flămânzesc.
Sănătate: 1,5 miliarde de persoane nu au acces la servicii de sănătate primare; aproape 3 milioane mor anual de boli pentru care există vaccinuri, iar 0,5 milioane de femei mor anual ca urmare a problemelor legate de graviditate și nașteri. De câțiva ani epidemia de SIDA decimează în Africa populații întregi.
Învățământ: aproximativ un miliard de adulți nu știu nici să citească, nici să scrie. Copiii de vârsta școlară care nu frecventează școala depășesc 100 milioane.
Condiții de viață: peste 1,2 miliarde de persoane nu au acces la apa potabilă.
Sărăcia: din cei 6 miliarde oameni care constituie astăzi populația globului, 4,5 miliarde trăiesc în lumea a treia, dintre care 25% în condiții de sărăcie extremă. În cifre absolute, în țările în dezvoltare, sărăcia afectează 1.000 milioane de oameni, iar în țările dezvoltate 100 milioane, raportul de 10 la 1 evidențiind clar discrepanța dintre cele două lumi.
Față de această situație, pot fi adoptate două atitudini: ori lumea este lăsată să meargă așa mai departe, cu gândul că progresul omenirii a fost adus în definitiv de cei din lumea întâi, ei urmând să împingă și de aici înainte civilizația, sau se adoptă măsuri pentru remedierea situației și echilibrarea celor două lumi. Alegerea unei soluții trebuie făcută în funcție de mai mulți factori, în primul rând cel etic, apoi cel economic și cel ecologic. Dar, după cum se va vedea, ei sunt în realitate inseparabili.
Din punct de vedere moral, se pune întrebarea dacă este admisibil și just ca doar unii dintre locuitorii Terrei să se bucure de avuțiile acesteia și de binefacerile pe care ele le generează, iar alții nu.
Materiile prime și disputa Nord – Sud
In momentul de față, deși populația țărilor dezvoltate reprezintă 25% din cea totală a globului, ea consumă 75% din energia produsă, 79% din combustibilii comerciali, 85% din producția mondială de lemn și 72% din cea de oțel.
Proveniența surselor este și ea semnificativă: 87% din petrolul consumat în lume provine din țări în dezvoltare, ca de altfel și 63% din producția de fier și 78% din producția de lemn. Aceasta înseamnă că înaltul nivel de producție al lumii dezvoltate își are originea în țările lumii în dezvoltare. Pe drept se poate spune că civilizația actuală s-a dezvoltat pe seama bogățiilor aflate la cei săraci. Pentru a ilustra unele dintre nenumăratele probleme pe care le ridică acest fapt, vom da un exemplu grăitor, acela al petrolului.
Petrolul a fost până la primul război mondial o bogăție mai mult virtuală, și doar dezvoltarea motoarelor cu combustie internă (automobile, avioane, vapoare) a dovedit, chiar în timpul războiului, marea importanță pe care o poate avea. Dacă primele câmpuri petrolifere au fost până atunci cele din SUA și Europa (cele din România fiind dintre cele mai importante), începând cu anii '20 au intrat în joc zăcămintele din America de Sud și Indonezia, în a doua jumătate a secolului XX centrul de greutate al exploatărilor petrolifere s-a mutat în jurul Golfului Persic, dar zăcăminte importante s-au descoperit și în Africa, în Alaska, apoi în Marea Nordului și în ultimul timp s-au conturat altele foarte mari în jurul Mării Caspice și în Siberia.
Țările producătoare de petrol s-au reunit în OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol), care toate fac parte din lumea a treia. O primă grupă, a celor mai bogate țări, cuprinde Arabia Saudită, Kuwait, Emiratele Arabe Unite. A doua grupă, cu țări ceva mai puțin bogate, cuprinde Iran, Irak, Venezuela și Libia, apoi într-o a treia grupă intră Gabon, Algeria, Indonezia, Nigeria și Ecuador, mai sărace, dar cu o populație numeroasă ce își exploatează la maximum rezervele. Țările OPEC acoperă aproape 40% din producția mondială și posedă 76% din rezervele mondiale.
În ceea ce privește desfacerea, Arabia Saudită exportă aproape întreaga producție în SUA, țările din jurul Golfului Persic în Japonia, iar celelalte, în diferite părți ale lumii (mai puțin în Europa de Vest, de când sunt în exploatare rezervele din Marea Nordului).
În ceea ce privește consumul energetic, calculul făcut pe tone echivalente petrol pe cap de locuitor arată: pentru Canada un consum de 9,4 tone, SUA consumă 7,7 tone, fosta URSS 4,9 tone, Uniunea Europeană – 3,5 tone, Europa de Est – 3,2 tone, Japonia 3,2 tone, Țările OPEC 3 tone, Orientul Mijlociu – 1,7 tone, restul Asiei 1,2 tone, America Latină – 1 tonă și Africa – 0,1 tone. După cum se constată, marile producătoare de petrol sunt departe de a avea un consum corespunzător, iar consumul ridicat pentru URSS și lagărul socialist (datele datează din 1988) arată o proastă gestiune a resurselor energetice căci PIB-ul este foarte scăzut.
Petrolul evidențiază astfel cel mai pregnant marea dilemă a resurselor primare, aflate în lumea a treia. Cui aparțin ele? Țării în subsolul cărora se află, dar unde nu au valoare atât timp cât nu sunt extrase? Sau companiei care investește în extracția lor și le valorifică astfel? Sau poate cumpărătorului, în lipsa căruia, de asemenea, petroul extras nu are nici un preț? Este evident că toate cele trei componente trebuie să fie prezente, deoarece ele se intercondiționează, dar problema apartenenței este mult mai complexă,
Cifrele prezentate mai sus privind bilanțul între extracție și consum arată în primul rând că țările posesoare de rezerve nu au capacitatea economică de a le folosi, nu au ce face cu ele decât să pună pe alții să le extragă și să le vândă. Cu atât mai puțin au capacitatea de a le valorifica prin extragere și prelucrare. De aceea, una dintre cererile țărilor posesoare de rezerve naturale este de a fi ajutate pentru a-și construi capacitățile de valorificare a bogățiilor și operația este în curs, chiar România fiind o constructoare de rafinării petrolifere în țările arabe. Dar și în această privință există diferite trepte de acționare: (1) țările dezvoltate construiesc, extrag și valorifică la fața locului, cu mână de lucru locală resursele (de exemplu, în rafinării de petrol sau uzine chimice și metalurgice), sau (2) le construiesc predându-le „la cheie” localnicilor pentru a le exploata, sau (3) furnizează documentația tehnologică, urmând ca aceștia să le și edifice. Cererea lumii a treia se îndreaptă spre a treia soluție, cerând cu insistență doar tehnologie, deși adesea lipsește capacitatea de a o pune în practică.
Cu aceasta ajungem la cealaltă problemă, aceea de utilizare în folos propriu a resurselor. Să spunem că există rezerve de petrol, că există tehnologia de exploatare și preparare, dar ce se face cu ele dacă lipsește industria prelucrătoare? Și aici există mai multe trepte; petrolul obținut este vândut ca atare țărilor dezvoltate sau se construiesc capacități proprii de prelucrare și obținere de produse finite. în acest caz, este nevoie de tehnologie pentru construirea lor, dar din nou cu variante: industria respectivă este realizată cu capital venind din țările dezvoltate sau vine integral din țara autohtonă.
Iată, așadar, diverse posibilități prin care se poate merge de la exploatarea și aservirea totală a țărilor în dezvoltare până la completa lor independență economică și tehnică. Prima a reprezentat colonialismul pur, cea de-a doua este aspirația finală a țărilor în dezvoltare. Pe plan etic, s-ar părea că soluția a doua este cea corectă, dar lucrul este discutabil.
În primul rând, tehnologia însăși este o realizare a țărilor dezvoltate, în care au fost investite sume considerabile pentru cercetare științifică și tehnică și pentru realizarea utilajelor respective, or, pe baza principiului „dreptului de autor”, ele nu pot fi cedate pur și simplu, deoarece ar crea o concurență defavorabilă companiilor creatoare ale tehnologiilor și utilajelor. Pe de altă parte, țările m dezvoltare răspund că fără materiile lor prime țările dezvoltate nu ar fi ajuns la nivelul tehnic și de civilizație, așa că au o datorie morală față de cei care i-au alimentat. Dar se poate pune întrebarea de ce, dacă au avut totul la dispoziție, nu au făcut-o chiar ei? Un eventual răspuns ni-ldă cazul Japoniei, țara cu o străveche tradiție culturală, dar care nu a avut capacitatea științifică de a dezvolta tehnica modernă proprie, iar dacă astăzi se află pe unul dintre primele locuri în lume se datorează asimilării civilizației vestice, europene și nord-americane. De ce nu au făcut ceva similar și celelalte țari în dezvoltare pentru a nu mai fi la cheremul țărilor dezvoltate?
Problema pusă astfel ne-ar duce, chiar dacă nu la rasism, dar la un proces istoric, de evoluție a societăților umane în funcție de poziție geografice, care ar explica diferențele din start ale capacităților intelectuale și creatoare ale diferitelor populații, așa cum încerca să fundamenteze aceste diferențe contele Gobineau.
O astfel de abordare nu ne ajută însă să rezolvăm problemele lumii moderne și lucrurile trebuie privite în mod realist și pragmatic. În acest sens, pentru a decide modul în care trebuie acționat în vederea reducerii disparității dintre cele două lumi (oferirea de bunuri, de cooperare sau doar de tehnologie) trebuie luat în considerare alt factor esențial, cel ecologic.
Disputa Nord – Sud din punct de vedere ecologic
Asigurarea spațiului ecologic reprezintă un mare capitol al disputei dintre nord și sud și ea se referă la două aspecte diferite: modul în care spațiul ecologic al lumii a treia este afectat de modificările induse de acțiunile lumii întâi, adică măsura în care cei săraci sunt o victimă a celor bogați și invers, gradul în care acțiunile lumii a treia pot aduce prejudicii celorlalți.
(1) Poluarea este una dintre problemele majore, dar pe care o începem cu o glumă în care se spune că ONU sfătuiește pe funcționarii săi care lucrează în străinătate ca în țările sărace să nu bea apa, iar în cele bogate să nu respire aerul. Butada exprimă cel mai bine cele două tipuri de crize ecologice: în țările sărace ea este a condițiilor de viață, a subdezvoltării, a inexistenței dotărilor sanitare, a lipsei hranei, a unor adăposturi necorespunzătoare, a unui trai decent. în țările bogate, criza ecologică este de industrializare prea mare, de poluare puternică în jurul marilor centre urbane, de marele consum de energie și de cantitatea considerabilă de deșeuri urbane. Pe scurt, este poluarea celor bogați.
Condițiile de viață se îmbunătățesc cu creșterea venitului. Deșeurile urbane, cât și emisiile de dioxid de carbon cresc cu venitul, primele evidențiind un consum mai mare de bunuri, celelalte un consum mai mare de energie și intensificare a traficului rutier.
Emisiile de C02, reprezintă una dintre marile dispute nord contra sud, constituind un bun exemplu al relațiilor de intercondiționare ecologică, economică și politică a celor două lumi.
(2) Efectul de seră are la bază emisiile de gaze (în special dioxidul de carbon) determinate de activitățile antropice (industrie, trafic și agricultură), dar și distrugerea pădurilor tropicale, un bun regulator al schimbului O/C02.
În ceea ce privește emisiile, țările dezvoltate contribuie cu 74% la încărcarea atmosferei cu CO2 (din care SUA cu 17%), iar țările în dezvoltare cu 24% (după WRI pentru 1989). Dacă se raportează aceste valori la populație, discrepanța este și mai evidentă deoarece în țările dezvoltate revine anual pe cap de locuitor 5 t, iar în țările în dezvoltare 0,5 t . În total se consideră că, la ritmul actual de dezvoltare a țărilor lumii a treia, emisiile de C02 vor crește de la patru milioane de tone la opt milioane de tone.
Efectul de seră al emisiilor de C02 (ca de altfel, și al altor gaze) are ca rezultat, după cum s-a mai arătat, creșterea nivelului oceanic, ceea ce duce la inundarea unor mari porțiuni de uscat, mai ales în lumea a treia (de exemplu, Bangladesh va dispărea de pe fața pământului.
(3) Defrișările de păduri tropicale reprezintă un factor care accentuează efectul de seră, pădurile acționând prin procesul de fotosinteză la absorbția de C02 și de restituire de O. Calculele au arătat că un hectar de pădure absoarbe 2-5 tc/an și că mărirea conținutului de dioxid de carbon în atmosferă se datorează în proporție de 15% dispariției pădurilor tropicale. Această constatare a dus la un alt conflict nord/sud, țările industriale încercând să impună țărilor în dezvoltare limitarea tăierilor de pădure. Țările în dezvoltare consideră că limitarea tăierilor lezează dreptul fiecărei țări de a dispune de propriile ei resurse, cu atât mai mult cu cât exploatările forestiere constituie unul dintre principalele venituri pentru acele țări.
(4) Menținerea diversității biologice a fost o altă temă de dispută între Nord și Sud. Idea de bază a fost să se mențină pe cât posibil stocul de plante și animale existente pe glob și în special în zonele tropicale, importante atât din punct de vedere științific, dar mai ales economic.
Semnificativ din enumerare este faptul că aproape toate avantajele provin din specii de viețuitoare din țările lumii a treia, acestea contribuind astfel, prin stocul natural de care dispun, la bunăstarea omenirii
Se știe că prin inginerie genetică se pot opera modificări extraordinare Astfel de îmbunătățiri pot aduce declinul economic al țării furnizoare de resurse genetice și biologice inițiale. Față de un atare pericol, reacția lumii a treia a fost foarte categorică, cerând cotă-parte din avantajele economice decurgând din manipulări genetice, pe baza unui fel de „drept de autor”.
(5) Transferul de tehnologie este o cerință constantă a celor din sud față de nord, deoarece corespunde cel mai bine dorinței de a-și ridica nivelul de trai. Se pare că FAO a adus cele mai mari pagube determinând adoptarea unor politici ineficiente și păgubitoare, care au dus în țările sărace la scăderea producției alimentare, eroziunea solului, deșertificarea etc. Deteriorarea solului din cauza greșitei alegeri a speciilor productive, totalmente nepotrivite, irigații greșit concepute ce au accentuat eroziunea solului sunt doar câteva aspecte.
În general, „generozitatea” nordului s-a soldat cu proiecte mari, dacă nu gigantice, dictate de interese financiare, bancare și industriale. Investițiile în mari uzine, care necesită capitaluri considerabile, prezintă două aspecte. În primul rând, ele au nevoie de mână de lucru redusă, ceea ce înseamnă că nu aduc o ușurare a problemei șomajului în lumea a treia, iar pe de altă parte, determină o îndatorare considerabilă a celor săraci. Datoriile lumii a treia se ridică la mii de miliarde de dolari și profiturile realizate de pe urma investițiilor nu acoperă nici dobânzile aferente împrumuturilor.
(6) Costurile ecologice trebuie privite diferit pentru cei din nord și cei din sud și ar fi o greșeală să fie stabilite aceleași standarde de poluare pentru cele două lumi. Este drept că un aer infestat atacă în aceeași măsură sănătatea unui parizian sau a unui locuitor al Calcuttei, dar a cere respectarea acelorași norme ecologice ar însemna ca cei din lumea a treia să fie blocați din start în toate acțiunile lor productive. A fabrica curat este mai scump decât a o face oricum, fapt pentru care omogenizarea standardelor ecologice ar însemna a proteja pe cei bogați, săracii neputând respecta nivelul impus.
Se pare deci că discrepanța dintre cei săraci și cei bogați este ireconciliabilă. Chiar dacă pentru cele două lumi se aplică standarde diferite de protecție a mediului, țările în dezvoltare fiind exonerate de rigorile celor aplicate țărilor dezvoltate, totuși nu se va putea realiza o egalizare a standardelor de viață.
=== capitolul III ===
CAPITOLUL III
O NOUĂ ORDINE PRIVIND REÂMPĂRȚIREA RESURSELOR ȘI TRECEREA PESTE CRIZA ECONOMICO-ECOLOGICĂ
3.1 Regândirea nevoilor
Există nevoi primare: aerul, apa, hrana. Fără acestea nu poate supraviețui individul. Fără satisfacerea nevoii sexuale nu supraviețuiește specia. Există apoi nevoi primare impuse de factorii regionali: locuința pentru zonele de climat temperat și rece, ca și îmbrăcămintea, la început tot o nevoie climatică, apoi devenită nevoie etico-socială. Prin dezvoltarea tehnicii au fost aduse îmbunătățiri condițiilor de viață și noile facilități au devenit nevoi. Pentru un orășean apa la robinet și canalizarea sunt nevoi indispensabile, dar nu și pentru un locuitor al unei ferme izolate. în vederea circulației, pentru un locuitor al Deltei Dunării barca este indispensabilă, dar pentru un orășean automobilul nu este, deoarece are la dispoziție mijloace de transport în comun.
Iată că deja la acest nivel sunt diferențieri și este greu de trasat o limită între indispensabil și superflu. În SUA, unde numeroase familii locuiesc în extravilan (și nu neapărat cele foarte avute), a avea două automobile este indispensabil. În Europa, în cămine de oameni mediu avuți există două televizoare color. La chinezi, fiecare membru al familiei are cel puțin două biciclete, pentru un țăran de munte sunt de strictă necesitate bocancii, iar pentru unele populații din Africa strictul necesar se reduce la făină și chiar la apă.
Trăim într-o lume în creștere vertiginoasă și trebuie să punem o stavilă acestei creșteri. Ea nu se poate face decât oprind undeva producerea și achiziționarea bunurilor. Dar unde? Convingem pe american să nu mai folosească a doua mașină, pe european al doilea televizor, pe chinez să renunțe la una dintre bicicletele familiei sau chiar pe african să-și reducă porția de făină?
Problema pusă mai sus este împinsă la extrem. Există încă multe trepte intermediare la care se poate opera. Nu este vorba de a nu avea automobil, dar nu există nici necesitatea de a-l schimba în fiecare an (cum se întâmplă în societatea de consum). Și în general nu este indispensabil de a schimba obiectele în ritmul impus de modă și reclamă, doar pentru a ne diferenția de semeni. Ecologiștii propun să se facă distincție între nevoile autentice și cele create artificial și care au doar rolul de semn social, nu de indispensabilitate, de nevoie vitală. Dar cine are curajul să se pronunțe ce este necesar și superflu fără să fie acuzat de autoritarism și de eventuală impunere a unor limite administrative? Cu atât mai mult cu cât se pare, după unii sociologi, că însăși personalitatea umană se afirmă prin consumul de obiecte, or, o limitare a lor ar însemna un atentat la libertatea de afirmare a propriei personalități.
Care este, de aceea, acea linie, destul de imprecisă, care separă nevoile reale (vitale și de viață decentă) de cele impuse de modă și de parvenitism? Pe bună dreptate, ecologii se întreabă: „Avem, într-adevăr, nevoie de toate nevoile noastre? Nu ne-am inventat nevoi factice, artificiale, care sunt tot atâtea pivilegii de care ne simțim mândri, neliniștiți, culpabili și prizonieri? Cu ce preț facem să plătească pe alții satisfacții pe care le numim nevoile noastre și le considerăm esențiale, dar care ar putea să fie superflue?” (Alphandery, 1992) Sau, cum spune Oaekeshott, Jumătate din lume este angajată în încercarea de a face pe cealaltă jumătate să dorească lucruri a căror lipsă nu a resimțit-o niciodată”. (Oakeshott, 1995)
Dar sunt oamenii mai fericiți într-adevăr în cadrul societății de consum? Unora le place să se plimbe prin oraș în automobil, dar în același timp se plâng de poluarea aerului și de poluare fonică. îi deranjează vecinii de bloc care umplu pubelele cu lucruri, dar nu se gândesc că și ei o fac și adesea cu lucruri care au fost achiziționate inutil sau de-abia au fost utilizate. Și acestea sunt acțiuni imediate sau în reciprocitate, dar nu ne gândim că avantajele vieții de huzur relativ au efecte globale sau cu răspuns întârziat. Nu renunțăm la spray-uri (de cosmetică sau de vopsitorie) și la frigidere, în ciuda faptului că prin aceasta accentuăm pericolele de cancer și cecitate pentru urmașii noștri, datorită distrugerii stratului de ozon. Sau ne place să utilizăm mulți detergenți și am uitat folosirea săpunului, dar prin aceasta poluăm zilnic întreaga rețea de ape.
Se pune de aceea problema a ne recunoaște singuri nevoile, dar în deplină cunoștință cu cele ale societății. „A ignora nevoile și a nu le asuma constituie acte antisociale și de neiertat” spune Ivan Illich (1977). Trebuie să ne debarasăm de nevoile de care nu avem nevoie și să luptăm pentru satisfacerea celor reale. Evident că și în această privință se pot duce discuții neterminabile, căci din nou intervin, inevitabil, inegalitățile personale, sociale, culturale. De aceea, nu se pune problema de a fixa din afară, “de sus”, limitele nevoilor, ci ele trebuie asumate personal.
Ecologiștii vorbesc despre o austeritate voluntară, despre obligația fiecăruia individ și fiecărui grup social de a-și aprecia nevoile reale și a limita dorințele doar la acestea. Un astfel de demers pare de la început suspect și potențial totalitar. „El nu evocă alegerea liberă și rațională a unui mod de viață mai economic și autonom, ci constrângerea la penurie, raționalizare autoritară, ca și cum diminuarea lucrurilor posedate ar fi însoțită inevitabil de privare de libertate a indivizilor” (Alphandary et. al., 1992).
3.1 Natura privită ca un capital
În general, capitalul este definit ca patrimoniul deținut de cineva la care se poate raporta un venit. În concepția clasică economică, el este un numerar sau exprimarea în bani a unui capital tehnic, adică a mijloacelor de producție. Acestea sunt imobile, materiale, instalații, brevete etc., deci creații ale omului, un capital antropic la care se adaugă un element natural, terenul, ca proprietate bine definită a unui posesor. în aceeași măsură, și alte elemente naturale sunt considerate capital, de exemplu, un zăcământ mineral exploatabil sau o pădure, dar tot în raport cu un proprietar bine precizat.
Începând din anii '60 s-a constatat că există factori generali ai mediului ce nu aparțin nimănui, dar care, prin deteriorarea lor, pot aduce prejudicii sănătății omului, echilibrelor ecologice și chiar intereselor economice. De exemplu, apa poluată a unui râu, captată de o uzină, poate determina deteriorări ale instalațiilor, după cum diminuarea efectivelor de balene din oceane aduce în impas industria de prelucrare respectivă. Să nu mai vorbim despre modul în care tendințele de creștere ale capitalului antropic (de exemplu, dezvoltarea unei uzine metalurgice sau chimice) afectează viața lucrătorilor respectivei uzine, diminuându-le capacitatea de lucru.
S-a conturat astfel idea că, în afara capitalului antropic, luat în calcul în gândirea economică clasică, există și un capital natural, care nu este proprietatea nimănui și nu este contabilizat ca atare, având însă un rol considerabil în mersul vieții pe pământ, în conservarea ecosistemelor (inclusiv a celui uman) și în realizarea capitalului antropic.
Prin capital natural se înțeleg factorii de mediu fără de care viața pe planeta noastră nu poate fi concepută și cu atât mai puțin dezvoltarea societății omenești. Ei sunt energia solară, aerul, apa curgătoare, cea subterană și cea marină, solul și subsolul, precum și biosfera. Raporturile dintre capitalul făcut de om, antropic, și cel natural sunt complexe și s-a spus adesea că sunt antagonice. Într-adevăr, nu se poate produce nimic de către om fără să se aducă un prejudiciu mediului. Pentru a obține termoenergie sunt eliberate în atmosferă tot felul de gaze, ce nu pot fi reduse decât prin cheltuieli suplimentare; orice activitate umană produce deșeuri a căror îndepărtare necesită costuri speciale; pentru a avea o industrie a lemnului, trebuie tăiată o pădure.
Ultimul exemplu ne arată că, de fapt, în multe cazuri, cele două forme de capital sunt complementare. Inutil să avem o fabrică de cherestea dacă nu avem și pădurea care să fumizeze lemnul; după cum inutil un pescar din Delta Dunării are drept capital o barcă dacă nu există și peștele din apă. Acest lucru nu a fost totdeauna bine înțeles și cele două forme de capital au fost tratate separat sau, mai bine zis, capitalul natural a fost ignorat.
Mult timp, capitalul antropic a fost factorul limitativ al progresului economic. Aceasta într-o vreme când capitalul natural era nelimitat și fără să pună constrângeri de utilizare. Acum însă, factorul limitativ al creșterii capitalului antropic a devenit cel natural. De exemplu, factorul limitativ al producției de pește nu este numărul vaselor de pescuit, ci al stocului de pește ce poate fi capturat, după cum nici numărul de rafinării nu hotărăște producția de produse petrolifere, ci existența zăcămintelor de petrol. Dacă se fac calcule inverse, plecând de la capitalul antropic și nu se ține seama de cel natural, se ajunge în situația Malaysiei, unde tăierile de pădure masive au determinat crearea unei mari industrii de prelucrare a lemnului, iar acum, când volumul pădurilor a scăzut îngrijorător, se importă lemn pentru a da materie primă industriei. Și ce să mai dăm exemple din străinătate când îl avem pe cel al industriei petroliere de la noi, mai precis al rafinăriilor, gândită dincolo de producția noastră de petrol, pe care îl importăm cu bani grei pentru a nu lăsa să moară o ramură industrială greșit concepută!
În afara capitalului antropic (creat de om) și a celui natural, se poate vorbi și despre un capital uman, reprezentând omul propriu-zis. Acest tip de capital este cel mai departe de definiția clasică a capitalului, dar nu poate fi ignorat, deoarece el este motorul, creatorul capitalului antropic. EI cuprinde capacitatea de lucru a oamenilor, priceperea lor, investițiile făcute pentru educație, cultură, sănătate. Capitalul uman nu poate fi cumpărat sau vândut, dar poate fi închiriat (prin angajare, salarizare). EI poate fi acumulat, dar nu poate fi moștenit, fiecare generație trebuind să-și dezvolte singură acest capital. în general, el nu este luat în calculele economie decât privind plata mâinii de lucru.
Revenind la capitalul natural, el poate fi împărțit în capital regenerabil (aerul, apa, pădurea etc.) și neregenerabil (materiile prime minerale). Există, pe de altă parte, și clasificarea în capital natural vandabil (de exemplu, apa sau pădurea) și nevandabil (de exemplu, stratul de ozon, diversitatea biologică). Mai există și un capital natural cultivat, constând din pădure plantată, recolte de cereale, șeptel de vite, peștii din crescătorii etc., care reprezintă o combinație de capital natural și antropic. Prin el se completează stocul de materii prime fără ca el să aibă aceeași valoare. Un exemplu sunt plantațiile de eucalipt ce pot completa necesitatea de masă lemnoasă și de a acționa pentru protejarea solului, dar fără a avea virtuțile de adăpost pentru biocenozele naturale. protejarea animalelor sălbatice etc.
Fără a recunoaște calitatea de capital de mediu ca atare, economiștii au simțit nevoia să introducă în calculele lor și deteriorarea factorilor de mediu, iar numeroasele lucrări elaborate în anii '60-'70, menționate anterior, au avut ca scop tocmai precizarea calculelor prin care costurile pentru protecția mediului trebuie contabilizate. Conceptul de dezvoltare durabilă afirmă însă că generația de astăzi trebuie să lase generațiilor viitoare un stoc de bunuri nu mai mic decât cel pe care l-a moștenit. Or, prin stoc de bunuri trebuie înțelese toate tipurile de capital, antropic și natural.
Idea de bază este astfel aceea de a cuprinde în calculele economice un capital total, compus din cele două elemente esențiale, capitalul antropic și cel natural. Problema care se pune este raportul dintre ele, adică modul în care trebuie tratate simultan sau dacă pot fi schimbate între ele. În ceea ce privește resursele, ele sunt interschimbabile uneori: pentru a face fire electrice, putem înlocui cuprul cu aluminiu sau pentru a produce termoelectricitate, putem înlocui cărbunele cu petrol. De asemenea, capitalul poate fi înlocuit uneori cu munca. De exemplu, pentru a construi o casă pot fi întrebuințați mai mulți dulgheri și gatere mai puține sau pot fi mai multe gatere și dulgheri mai puțini. Dar într-o întreprindere de transport nu poți folosi mai mulți șoferi decât numărul mașinilor existente. Cu alte cuvinte, resursele pot fi schimbate între ele, deoarece joacă rol de materii prime care se transformă într-un produs. Dar schimbarea între resursele materiale și agentul transformator este mult mai limitată. Oricâți dulgheri sau oricâte gatere am avea la dispoziție, nu putem face casa cu jumătatea de cantitate de cherestea. Este drept că putem schimba cheresteaua cu cărămida, dar atunci avem nevoie de zidari, raportul dintre materiile prime și agentul transformator rămânând însă același.
Cele de mai sus au darul să ne arate că cele două tipuri de capital, antropic și natural (materii prime) nu sunt interschimbabile, ci sunt complementare. Faptul nu este însă recunoscut în economia clasică.
Se consideră că, dacă interesul economic o cere, capitalul natural poate fi compensat în bani sau schimbat într-altul antropic. Evident că lucrurile nu stau așa și un prim exemplu este acela al rezervației de dune de la Agigea, cu o biocenoză extrem de valoroasă științific, pusă tocmai de aceea sub ocrotirea legii. Mărirea Portului Constanța spre sud a dat peste rezervație, proiectanții portului oferind crearea unei alte rezervații în altă parte! De asemenea, distrugerea stratului de ozon prin noxele emise de uzine nu poate fi compensată și nici plătită, cum nici scăderea stocului de biodiversitate prin supraexploatare economică.
De altfel, nici teoretic înlocuirea capitalului natural cu cel antropic nu este posibilă. Conform legii conservării materiei și energiei, oricât capital de transformare (antropic) am investi, nu se pot obține mai multe bunuri (output) decât ceea ce s-a investit (input). Și dacă, într-adevăr, capitalul natural poate fî schimbat cu cel antropic, și inversul ar trebui să fie valabil și am putea spune că resursele naturale ar putea înlocui perfect capitalul antropic. Este o idee scumpă ecologiștilor extremiști, ce doresc o protecție integrală a naturii și eliminarea cât mai mare a intervenției omului, dar care este la fel de falsă.
Este evident însă că nu se poate concepe crearea de capital antropic fără nici o folosire a celui natural. Deoarece capitalul total trebuie să rămână constant, pentru menținerea principiului durabilității se impun unele măsuri de precauție. Acestea sunt:
Nu se poate lua din capitalul natural pentru transformarea lui în capital antropic decât până la o limită critică peste care este periclitat echilibrul general al mediului (al ecosistemului).
Se poate lua din capitalul natural doar atât cât poate fi înlocuit cu unul similar. De exemplu, Consiliul Municipal București a luat hotărârea să nu permită tăierea unui copac din oraș decât cu condiția ca acela care o face să planteze alți patru arbori în locul indicat de Municipalitate. Principiul ar trebui să funcționeze mai ales în domeniul resurselor neregenerabile și să se permită utilizarea de metal în măsura în care cel folosit este și recuperat pentru refolosire (de exemplu, cutiile metalice de băuturi sau vechile vagoane de cale ferată pentru fabricarea unora noi) sau să găsească suplinitori de altă natură (de exemplu, mase plastice).
Dacă este necesar într-un caz dat să fie schimbat tipul de capital, adică să avem în același timp și dezvoltare, și mediu, este necesară evaluarea foarte corectă a bunurilor de mediu puse în joc.
Desigur, este greu a concepe dezvoltarea fără a afecta mediul. Vor fi necesare în continuare defrișări, construcții de baraje, exploatări miniere, secări de mlaștini, extinderi urbane în detrimentul naturii. În astfel de cazuri este imperios necesar ca echilibrul dintre capitalul antropic și cel natural să se conserve în totalitate, ceea ce este atacat într-o parte trebuind să fie compensat în partea cealaltă.
H. Daly (1992) consideră că sistemul economic mondial s-a dezvoltat mult timp într-o lume „goală”, în care resurse suficiente susțineau o societate nu foarte mare, creșterea economică fiind limitată de capitalul antropic. Acum trăim intr-o lume „plină”, cu o populație mare și resurse mai reduse, ceea ce face ca factorul limitativ al dezvoltării economice să fie condiționat de capitalul natural. Ca atare, eforturile pentru o dezvoltare economică trebuie să fie îndreptate spre o creștere a capitalului natural, și nu a celui antropic. Aceasta se poate face pe trei căi:
(a) Creșterea resurselor naturale pe unitate de stoc natural, dar ea este limitată de rata de creștere biologică a resurselor regenerabile și de epuizarea celor neregenerabile.
(b) Creșterea produsului final (output) pe unitate de resurse introduse în sistem (input), limitată însă de legea conservării materiei și energiei.
(c) Creșterea eficienței de folosire a produsului final, care depinde de îmbunătățiri tehnologice.
După cum se vede, singura soluție rămâne ultima, efortul trebuind îndreptat spre o mai bună utilizare a resurselor în vederea obținerii unor produse mai performante. Pe de altă parte, trebuie făcute eforturi pentru dezvoltarea „capitalului natural cultivat” prin împăduriri, dezvoltarea pisciculturii, îmbunătățirea pășunilor și creșterea șeptelului de vite, dezvoltarea agriculturii. De asemenea, este necesară efectuarea de investiții pentru conservarea capitalului natural necomercial, cum ar fi protecția stratului de ozon, combaterea efectului de seră, conservarea biodiversității, conservarea zonelor umede, protecția apelor oceanice și a celor terestre.
3.3 Formularea unei eco-economii
Scopul este construcția unei economii care să fie suportabile de către mediu, nu una care se auto-distruge. Dar asta este problema ca specialiștii în ecologie fac evaluarea efectelor proiectelor după ce economiștii au decis ce investiții să facă. Oamenii de știință pot sugera niște pași pentru a ameliora pagubele provocate în mediu prin proiectele selectate de economiști.
Un economist nu poate creeze în mod independent proiecte care, apoi, împreună, să formeze o economie care să fie suportabilă de către mediu?
O economie este suportabilă, doar dacă respectă principiile ecologiei. Pentru ca o economie să susțină progresul, ea trebuie să satisfacă principiile fundamentale ale ecologiei. Dacă nu le satisface, atunci economia se va desfășura în declin și în cele din urmă va colapsa. Nu există nivel de mijloc. O economie este fie suportabilă de către mediu, fie nu este
Economia globală de azi a fost formulată de forțele de piață și nu de principiile ecologiei. O economie distorsionată care este în disonanță cu ecosistemul planetei – o economie care își distruge propriile sisteme suport naturale.
Piața nu recunoaște conceptele ecologice de producție suportabilă și nici nu respectă echilibrul naturii.
O eco-economie este o economie care satisface cerințele noastre, fără a nimici perspectivele generațiilor viitoare de a-și realiza cerințele lor
3.3.1 Transformarea economiei în eco-economie
Convertirea economiei într-o eco-economie constituie o provocare extraordinară. Nu există precedent în acțiunea de transformare a unei economii bazate în mare măsură pe forțele pieței, într-o economie formulată pe principiile ecologiei.
Scara creșterii economice prevăzute evidențiază dimensiunile provocării. Creșterea producției mondiale de bunuri și servicii de la 6.000 de miliarde de dolari în 1950 la 43.000 de miliarde de dolari în 2000 a provocat o devastare a mediului la o scară pe care cu greu ne-am fi putut-o imagina cu o jumătate de secol în urmă.
Dacă economia mondială va continua să se dezvolte cu rata de 3 procente pe an, producția de bunuri și servicii va crește de 4 ori în următoarea jumătate de secol, atingând valoarea de 172.000 de miliarde de dolari.
Construirea unei eco-economii în intervalul de timp pe care îl avem la dispoziție impune schimbări sistemice rapide. Nu vom reuși această schimbare cu un proiect ici și un proiect colo. Acum câștigăm micile bătălii, dar pierdem războiul mare, deoarece nu avem o strategie pentru schimbările sistemice din economie care vor trebui să pună omenirea pe o cale de dezvoltare care sâ fie suportată de mediu.
Deși conceptul de dezvoltare suportabilă de mediu a apărut cu un sfert de veac în urmă, nici o țară nu are o strategie de construire a unei eco-economii pentru a reechilibra balanța de carbon, pentru a stabiliza populația și cotele apelor și pentru a-și conserva pădurile, solurile și diversitatea regnului vegetal și animal.
Putem găsi anumite țări care au succes într-unul sau mai multe elemente de restructurare, dar nici una dintre ele nu progresează în mod satisfăcător pe toate fronturile.
Cu toate acestea, mici germeni ai eco-economiei sunt în mod clar vizibili în unele țări. Spre exemplu, 31 de țări din Europa plus Japonia, și-au stabilizat dimensiunea populațiilor, satisfăcând una dintre condițiile de bază ale eco-economiei. Europa și-a stabilizat populația în limitele capacității sale de producție alimentară, cu un surplus de cereale calculat pentru export în vederea compensării deficitelor țărilor în curs de dezvoltare. Mai mult, China – cea mai populată țară a planetei – are acum o creștere demografică mai joasă ca a Statelor Unite și se îndreaptă câtre o stabilizare a populației sale.
Dintre toate țările, Danemarca este liderul eco-economiei. Ea și-a stabilizat populația, a interzis construirea de termocentrale pe cărbune, a interzis utilizarea recipientelor de unică folosință pentru băuturi, și, acum, 15 procente din energia electrică o produce folosind forța vântului. În plus, și-a restructurat rețeaua de transport urban: 32 de procente din toate deplasările prin Copenhaga se fac cu bicicleta. Danemarca, însă, încă nu este aproape de un echilibru între emisia de carbon și fixarea lui, dar se îndreaptă înspre această direcție.
Alte țări au atins și ele diferite obiective specifice. Programul de reîmpădurire, început cu mai mult de o generație în urmă în Coreea de Sud, a acoperit dealurile și munții țării cu copaci. Costa Rica are un plan de trecere în totalitate pe energie neconvențională până în 2025. Islanda, în colaborare cu un consorțiu de corporații condus de Shell și Daimler-Chrysler, planifică să fie prima economie din lume bazată pe centrale electrice cu hidrogen.
Astfel, sub ochii noștri, putem vedea cum apar diferite porțiuni ale eco-economiei, dar o schimbare sistemică impune o deplasare fundamentală a semnalelor pieței, semnale care să respecte principiile suportabilității ecologice. Dacă nu suntem pregătiți să ne deplasăm taxele pe venit în taxe pe activitățile care degradează mediul, cum ar fi emisia de carbon și utilizarea nerațională a apei – nu vom reuși să construim o eco-economie
Refacerea echilibrelor naturii este o provocare uriașă. Pentru energie, reechilibrarea depinde de trecerea de la o economie bazată pe carbon la o economie bazată pe hidrogen. Chiar și cele mai avansate companii petroliere, cum ar fi BP și Royal Dutch Shell, care vorbesc intens despre construirea unei economii bazate pe energie solară și pe hidrogen, continuă, totuși, să investească enorm în petrol, în timp ce fondurile dirijate către sursele inofensive pentru climă reprezintă doar o mică fracțiune a investițiilor lor.
Reducerea eroziunii solului la ritmul formării noului sol va implica schimbări ale practicilor agricole. În unele cazuri, asta va însemna trecerea de la cultura intensivă la cultura minimă sau chiar la absența ei totală. Intr-o eco-economie, industria agro-forestieră se va impune, în mare măsură ca un domeniu nou.
Regenerarea pădurilor, care au rolul de a recicla precipitațiile înspre interior și de a controla inundațiile, este ea însăși o imensă provocare. Este ca și cum am derula invers decenii de-a rândul, în care copacii au fost tăiați și pădurea a fost defrișată, pentru a reface pădurile. Această activitate va necesita milioane de oameni care să planteze miliarde de copaci.
Construirea unei eco-economii va afecta fiecare colțișor al vieții noastre. Ea ne va modifica modul de iluminare a locuințelor, cu ce ne hrănim, unde locuim, cum ne folosim timpul liber și câți copii avem. Eco-economia ne va da o lume în care vom face parte integrantă din natură, în loc să ne înstrăinăm de ea.
3.3.2 Restructurarea eco-economiei
O economie care este în consonanță cu ecosistemul planetar, va contrasta profund cu economia de astăzi poluantă, distructivă și, în final, auto-distructivă – o economie risipitoare bazată pe combustibilii fosili și centrată pe automobile. Una dintre atracțiile modelului economic occidental o reprezintă faptul că a ridicat standardul de viață pentru o cincime a umanității la un nivel pe care predecesorii noștri nici nu 1-ar fi putut visa, furnizând un regim alimentar de o diversitate remarcabilă, nivele fără precedent ale consumului de materiale și o mobilitate fizică inimaginată. Dar, din nefericire, acest mod de viață nu va funcționa pe termen lung nici măcar pentru acea cincime înstărită, cu atât mai puțin pentru întreaga omenire.
Dintre sectoarele economice cheie – energie, materiale și alimente – cele mai profunde schimbări se vor produce în domeniul energetic și al materialelor. Este dificil să ne imaginăm o restructurare fundamentală mai importantă decât aceea din sectorul energetic, prin trecerea de la petrol, cărbune și gaze naturale la vânt, celule solare și energie geotermală.
În sectorul materialelor, schimbarea nu este atât în tipul de materiale folosite, cât în însăși structura sectorului, prin trecerea de la modelul economic liniar – în care materialele merg de la uzină sau pădure înspre gropile de gunoi, la modelul de reutilizare și reciclare. În acest sistem cu buclă închisă, care copiază natura, industriile de reciclare vor înlocui, în mare măsură industriile extractive.
În sectorul alimentar, marile schimbări nu vor fi în structura sa, ci în modul lui de gospodărire. Aici, provocarea este cum să gospodărim mai bine capitalul natural, pentru a stabiliza acviferii prin creșterea productivității apei și pentru a conserva solul fertil prin modificarea practicilor agricole. Și, mai presus de toate, înseamnă menținerea creșterii productivității terenului în vederea evitării pe viitor a defrișării pădurilor pentru a produce hrană.
Acum putem vedea cum arată o eco-economie. În loc să funcționeze pe combustibili fosili, ea va fi alimentată de la surse de energie care derivă de la soare, cum sunt vântul, lumina soarelui și energia geotermală din interiorul Pământului. Eco-economia va fi bazată pe hidrogen, în loc să se bazeze pe carbon. Automobilele și autobuzele vor funcționa cu motoare celulare alimentate cu energie produsă printr-un proces electrochimic folosind hidrogenul drept combustibil, în locul motoarelor cu combustie internă. Prin utilizarea celulelor de combustie alimentate cu hidrogen, nu mai există bioxidul de carbon care distruge clima și nici noxele poluante care atacă sănătatea; se emite numai apă. În noua economie, nivelul atmosferic de bioxid de carbon va fi stabil. În contrast cu economia energiei din prezent, în care rezervele mondiale de petrol și cărbune sunt concentrate într-o mână de țări, în eco-economie sursele de energie vor fi larg răspândite – pe cât de răspândite sunt vântul și lumina soarelui. Dependența întregii omeniri, de o singură zonă geografică – Orientul Mijlociu – pentru o mare parte a energiei, va scădea puternic pe măsură ce noile surse inofensive pentru climă și motoarele celulare le vor devansa.
Economia energiei va fi în principal o economie solară și va fi bazată pe hidrogen, cât și pe diferite surse de energie derivate de la Soarele folosit fie direct, pentru încălzire și răcire, fie indirect, pentru producerea electricității. Electricitatea eoliană – care pare a fi cea mai ieftină sursă de energie – va fi folosită pentru electroliza apei, producând hidrogenul. Aceasta furnizează o modalitate atât de depozitare, cât și de transport al energiei eoliene. Inițial, gazoductele existente vor fi folosite pentru distribuția hidrogenului. Dar, în timp, atât rețelele de conducte de gaz, cât și de petrol vor putea fi adaptate pentru transportul hidrogenului, pe măsură ce omenirea va trece de la economia bazată pe carbon la economia bazată pe hidrogen.
Sistemele de transport urban se vor schimba – ele deja o fac. În locul sistemelor actuale centrate pe automobile gălăgioase, poluante, și care provoacă congestionarea traficului, orașele vor avea sisteme de transport centrate pe șine și vor fi prietenoase față de bicicliști și pietoni, oferind mai multă mobilitate, mai mult exercițiu, aer mai curat și mai puțină frustrare. Istoricii – privind în urmă la sistemul de azi – îl vor vedea probabil ca pe întunecatul Ev Mediu al evoluției urbane.
Sistemele de transport urban vor avea aceleași componente ca și cele de azi: automobile, tramvaie, autobuze și biciclete. Diferența va consta în mixaj. Pe măsură ce tot mai mulți urbaniști recunosc conflictul inerent între automobil și oraș, se vor dezvolta noi sisteme de transport mai eficiente, mai curate. Mobilitatea individuală urbană va crește o dată cu reducerea utilizării automobilelor și scăderea congestiei traficului.
Sectorul materialelor din eco-econornie va arăta, și el, complet diferit. Economia industrializată matură, cu o populație stabilă, poate funcționa în mare măsură prin reciclarea materialelor deja utilizate. Bucla materialelor se poate închide fără producerea de deșeuri și fără să dea nimic la gropile de gunoi.
Una dintre pârghiile pentru inversarea acțiunilor de defrișare a pădurilor planetei o reprezintă reciclarea hârtiei; aici potențialul a fost doar parțial realizat. O a doua pârghie o reprezintă dezvoltarea surselor neconvenționale de energie, care vor reduce cantitatea de lemn folosit drept combustibil. În plus, sporirea eficienței arderii lemnului poate ușura semnificativ povara care apasă pădurile.
O altă opțiune promițătoare este folosirea plantațiilor de arbori proiectate cu grijă, administrate ecologic și cu o înaltă productivitate. O mică suprafață dedicată plantațiilor poate fi vitală pentru protejarea pădurilor la nivel global. Plantațiile pot produce de câteva ori mai mult lemn la hectar, decât o pădure naturală.
În economia viitorului, utilizarea apei va fi în echilibru cu sursa care o produce. Cotele apelor vor fi stabile și nu în scădere. Restructurarea economică va fi destinată creșterii productivității apei în fiecare sector al activității economice.
În această economie suportabilă de mediu, recoltele strânse în zonele piscicole oceanice – o sursă majoră de proteine animale pentru regimul alimentar uman – vor fi reduse la producția suportabilă. Cererea suplimentară va fi satisfăcută de către fermele piscicole. În fond, aceasta va fi versiunea acvatică a transmutației care a apărut în timpul trecerii de la vânătoare și seceriș la producția industrială agricolă în ferme. Policultura crapului fitofag de apă dulce, pe care chinezii se bazează puternic pentru vasta lor producție din fermele piscicole, oferă un model ecologic pentru tot restul omenirii.
O situație oarecum similară apare în cazul pășunilor. Una dintre pârghiile folosibile pentru diminuarea presiunii excesive care apasă asupra pășunilor este de a hrăni șeptelul cu reziduurile cerealiere care, altfel, sunt arse drept combustibil sau pentru eliminare. Această tendință, deja pornită în India și China, poate oferi soluția pentru stabilizarea pășunilor planetei.
Și, în cele din urmă, trebuie să precizăm că noua economie va avea o populație stabilă. Pe termene lungi, singura societate suportabilă este una în care cuplurile au, în medie, câte doi copii.
3.3. Noi industrii, noi locuri de muncă
Descrierea unei eco-economii este, în mod evident, o provocare cumva speculativă. în final totul, nu este așa de neconturat, cum ar părea, deoarece trăsăturile generale ale eco-economiei sunt definite de principiile ecologiei.
Scopul descrierii restructurării întregii economii este de a lămuri dinamica funcționării ei. Tendințele specifice și transformările descrise nu sunt proiecte ale ceea ce se va întâmpla, deși termenul „se va” este adesea folosit de dragul eficienței. Nimeni nu știe dacă aceste treceri „se vor” întâmpla în fapt, dar noi știm cu certitudine că ceva de genul acesta trebuie să se întâmple, dacă vom purcede la construirea unei eco-economii.
Ceea ce nu este foarte clar, este cum vor putea fi traduse în formularea economică principiile economiei deoarece, spre exemplu, fiecare țară are o combinație unică de surse neconvenționale de energie care vor alimenta economia sa. Unele țări s-ar putea baza larg pe toate sursele lor neconvenționale de energie, în timp ce altele s-ar putea concentra puternic pe cea care abundă, să zicem vântul sau energia solară. O țară cu o abundență de energie geotermică ar putea opta să își restructureze economia energiei în jurul acestei surse subterane de energie.
Construcția unei economii noi implică o puternică recesiune a vechilor industrii, restructurarea celor existente și crearea unora noi. Consumul de cărbuni este deja în recesiune pe plan mondial, diminuându-se cu 7 procente față de maximul atins în 1996. El este înlocuit prin creșterea randamentului în unele țări, prin gaze naturale în altele, cum ar fi Marea Britanie și China, și prin puterea vântului în altele, cum ar fi Danemarca.
Exemple de industrii înfloritoare în eco-economie.
Tabelul 16
Industria automobilelor se află în fața unei restructurări majore, pe măsură ce se schimbă sursele de energie, trecând de la motorul cu combustie internă alimentat cu benzină, la motorul celular alimentat cu hidrogen. Această tranziție de la energia generată prin explozii, care rezultă în urma aprinderii vaporilor de benzină, la reacția chimică care generează electricitate, va implica atât o reutilare a uzinelor de motoare, cât și recalificarea personalului mecanic auto de ingineri și mecanici.
Noua economie va dezvolta, de asemenea, noi mari industrii, printre care unele fie nu există încă, fie sunt în stadii incipiente. Generarea electricității eoliene este o asemenea industrie (Tabelul 17). Acum în fază embrionară, ea promite să devină fundația noii economii a energiei. În curând milioane de turbine vor converti vântul în electricitate, devenind o parte a peisajului terestru. în multe țări, vântul va fumiza atât electricitate, cât și hidrogen, prin electroliza apei. Împreună, electricitatea și hidrogenul pot satisface tot necesarul electric al unei societăți modeme.
În fapt, vor exista trei noi industrii derivate, asociate cu energia eoliană: producția de turbine, instalarea și întreținerea lor. Unități de producție se vor găsi într-o serie de țâri atât industrializate cât și în curs de dezvoltare. Instalarea – care este, de fapt, o industrie de construcții va fi mai localizată. întreținerea, deoarece este o activitate zilnică, va fi o sursă continuă de locuri de muncă.
Robustețea industriei de turbine eoliene a fost relevată în anii 2000 și 2001 – când produsele hi-tech erau cădere în întreaga lume. În timp ce afacerile firmelor hi-tech mergeau prost, vânzările turbinelor eoliene urcau, ridicând, astfel, câștigurile constructorilor de turbine eoliene în topul listei. Pentru următoarele câteva decenii, este așteptată o creștere continuă a acestui sector.
Deoarece forța eoliană se profilează ca o sursă ieftină de electricitate și ca una dintre sursele fundamentale de energie, ea va genera o altă industrie – producția de hidrogen. De îndată ce turbinele eoliene vor ajunge de largă folosință – va rămâne o capacitate mare nefolosită pe timpul nopții când consumul de electricitate scade. Această energie electrică, în mare măsură liberă, va putea fi folosită de către proprietarii turbinelor eoliene pentru a pomi generatoarele de hidrogen, convertind puterea vântului în hidrogen, combustibilul ideal pentru motoarele celulare. Generatoarele de hidrogen vor începe să înlocuiască rafinăriile de țiței. Turbina eoliană va înlocui atât mina de cărbuni, cât și sonda de țiței ( Tabelul 17). Pe măsură ce țările vor începe folosirea resurselor eoliene locale, turbinele eoliene și generatoarele de hidrogen vor atinge o largă răspândire.
Exemple de industrii în recesiune în eco-economie.
Tabelul 17.
Schimbările din economia alimentară a omenirii vor fi, de asemenea, substanțiale. Unele – cum ar fi fermele piscicole – sunt deja în dezvoltare. Subsectorul economiei mondiale alimentare cu cea mai rapidă creștere, în timpul anilor 1990, a fost piscicultura, care s-a extins cu mai mult de 11 procente pe an. Fermele piscicole vor continua, probabil, să se extindă, pur și simplu pentru eficiența lor în reconvertirea cerealelor în proteine.
Chiar presupunând o creștere mai lentă în viitor a acvaculturii, producția fermelor piscicole va depăși, probabil, producția de came de vită în timpul acestui deceniu. Poate, în mod și mai surprinzător, producția industrială de pește ar putea în cele din urmă depăși chiar pescuitul oceanic. Într-adevăr, pentru China – cel mai mare consumator de produse marine de pe glob – producția industrială de pește din fermele piscicole furnizează deja două treimi din produsele marine, restul de o treime fiind fumizat de pescuitul oceanic.
Odată cu această dezvoltare apare necesitatea unei industrii de alimentație mixtă, similară celei care fumizează rațiile de nutriție echilibrată, folosite în prezent de industria de pasări. Vor fi necesari, de asemenea, ecologiști marini, nutriționiști piscicoli și veterinari marini.
O altă industrie care se va dezvolta puternic în viitor este producția de biciclete și serviciile aferente. Deoarece bicicleta este nepoluantă, ocupă spațiu restrâns și dă posibilitatea practicării exercițiului fizic, atât de necesar în societățile sedentare, este de așteptat o creștere a ponderii acestui mijloc de transport. Nu mai demult de 1965 producția de automobile și cea de biciclete erau practic egale, dar, în prezent, numărul de biciclete produs anual depășește numărul de automobile. Faptul că dintre țările industrializate, modelul de transport urban este realizat în pionierat în Țările de Jos și Danemarca unde bicicletele se remarcă puternic, relevă rolul viitor al bicicletei pe întreaga planetă.
Pe măsura răspândirii bicicletelor, va crește și interesul pentru bicicleta prevăzută cu motor electric. Similară bicicletei actuale, cu excepția unui minuscul motor electric alimentat de la o baterie, care poate fumiza total sau parțial forța de deplasare a bicicletei pentru călătorii vârstnici sau care trăiesc în zonele deluroase, vânzarea ei progresivă este de așteptat să continue să crească și în următorii ani.
Încă o altă industrie rezultată este ridicarea productivității apei. Așa cum ultima jumătate de secol a fost dedicată creșterii productivității agricole a terenurilor, următoarea jumătate de secol se va concentra pe creșterea productivității apei. În mod real, toate societățile se vor îndrepta către gospodărirea apei la nivelul orizontului de apă, pentru a eficientiza sursele de apă disponibile. Tehnologiile de irigație vor deveni mult mai eficiente. Reciclarea apei pluviale urbane va deveni o activitate de uz comun. În prezent, apa tinde să curgă înspre și dinspre orașe, ducând deșeurile cu ea. În viitor, apa va fi folosită și refolosită și niciodată evacuată. Deoarece apa nu se uzează, nu există limită în timp pentru folosirea ei, atâta timp cât este purificată înainte de reutilizare.
O altă industrie care va juca un rol preponderent în noua economie, și care va reduce consumul de energie, este teleconferința. Din motive de mediu și pentru economisirea timpului, oamenii vor „participa” electronic la conferințe, atât audio cât și video. Pentru a o face posibilă, această industrie implică atât dezvoltarea infrastructurii globale, cât și a serviciilor. În viitor, probabil că vor fi chiar mii de firme organizatoare de conferințe electronice.
Restructurarea economiei globale va crea, nu numai industrii noi, dar și noi locuri de muncă – într-adevăr, profesii complet noi , dar și specialități noi în interiorul profesiilor ( Tabelul 18). De exemplu, pe măsură ce vântul va deveni o sursă de energie din ce în ce mai importantă, vor fi necesari mii de meteorologi pentru a analiza pozițiile cu potențial eolian, astfel, fiind posibilă o monitorizare a vitezei vântului. Cu cât mai bune vor fi datele despre resursele eoliene, cu atât mai eficientă va deveni industria.
Strâns legată de această nouă profesie va fi ingineria eoliană care va proiecta turbinele eoliene. Din nou, mărimea și aspectul adecvat al turbinei vor varia larg în conformitate cu amplasamentul acesteia. Va fi sarcina inginerilor eolieni să creeze proiecte pentru regimuri specifice de vânt – în scopul de a eficientiza generarea electricității.
Arhitectura de mediu este o altă profesie în dezvoltare rapidă. Printre semnalizatoarele unei economii suportabile de mediu se găsesc și clădirile aflate în relații armonioase cu mediul. Arhitecții de mediu proiectează clădiri care sunt eficiente din punct de vedere energetic și al materialelor folosite și care maximalizează încălzirea, răcirea și iluminarea naturală.
Într-un viitor în care este previzibilă lipsa apei, hidrologii orizonturilor de apă vor fi ceruți intensiv. Va fi în responsabilitatea lor sa înțeleagă ciclul hidrologic, inclusiv mișcarea apei subterane, să cunoască adâncimea la care sunt poziționați acviferii și să determine producția lor suportabilă. Ei se vor găsi în centrul regimurilor de gospodărire a orizonturilor acvatice.
Profesii care se vor dezvolta într-o eco-economie
Tabelul 18.
Pe măsură ce omenirea părăsește economia de risipă, inginerii vor fi nevoiți să proiecteze produse reciclabile – de la automobile la calculatoare. De îndată ce produsele sunt proiectate pentru a fi dezasamblate repede și ușor în părțile lor componente – reciclarea comprehensivă este relativ simplă.
Tehnologiile folosite în reciclare sunt uneori complet diferite in producția din materii prime virgine. În cadrul industriei siderurgice a Statele Unite, de exemplu, în care aproximativ 60 de procente din oțel este produs din fier vechi, tehnologiile folosite diferă în funcție de sursa de alimentare. Oțelul produs în furnalele cu arc electric din fier vechi, folosește de departe mai puțină energie decât furnalele tradiționale deschise care folosesc minereul de fier. Va fi în responsabilitatea inginerilor de reciclare să închidă bucla de circulație a materialelor, convertind economia de circulație liniară a materialelor într-o economie de reciclare comprehensivă.
În țările cu o abundență mare a energiei geotermale, va fi în sarcina geologilor geotermali să localizeze cele mai bune poziții pentru, centralele electrice sau pentru a dirija energia geotermală direct către 5 încălzirea locuințelor. Reorientarea geologilor petroliști înspre geologia geotermală este una dintre căile de a satisface probabila cerere imperativă de geologi geotermali.
Cât mai curând posibil, omenirea va trebui să stabilizeze populația și, în acest scop, va avea nevoie de mult mai multe moașe specializate în planificare familială pentru Lumea a Treia, decât au acestea în prezent. Acest sector în dezvoltare se va concentra în principal pe țările în curs de dezvoltare, unde milioane de femei nu au acces la planificarea familială. Aceeași consilieri de planificare familială care dau recomandări pentru sănătatea reproducerii și de folosire a contraceptivelor vor putea juca un rol central în controlul răspândirii SIDA.
O altă necesitate presantă, în special în țările în curs de dezvoltare, se referă la inginerii sanitari care pot proiecta sisteme de însămânțare care nu depind de apă. Deoarece devine limpede că folosirea apei pentru spălarea deșeurilor constituie o utilizare nechibzuită a unor resurse slăbite, va apare curând o cerere largă pentru o nouă clasă de ingineri sanitari. Spălarea deșeurilor este, în prezent, chiar mai greu de acceptat, deoarece ecosistemele marine sunt supraîncărcate de curenți nutritivi. În afară de degradarea mediului, realizată printr-o metodă care risipește apa, există priorități mult mai mari de utilizare a apei, cum ar fi băutul, spălatul și irigațiile.
Încă o nouă specialitate care, probabil, se va extinde repede în agricultură, deoarece fermele de producție vor duce lipsa unor agronomi, o reprezintă specialiștii în culturi multiple și în culturi alternative. Aceasta necesită experiență atât în selectarea cerealelor care s-ar potrivi într-o rotație imediată în diferite locuri, cât și în practicile agricole care facilitează culturile multiple.
3.4 O economie bazată pe soare și hidrogen
Economia energetică a omenirii este în pragul unei transformări majore. Din punct de vedere istoric, secolul al XX-lea a fost secolul combustibililor fosili. Cărbunelui, stabilit deja în 1900 ca fiind sursa majoră de energie, i s-a alăturat petrolul după apariția pe scenă a automobilului. Totuși, abia după 1967, petrolul a reușit să înlocuiască cărbunele, în calitate de „cal de tracțiune” al întregii economii mondiale. Gazele naturale au câștigat în popularitate în timpul ultimelor decenii ale secolului, în care s-a accentuat lupta împotriva poluării aerului în orașe, pe de o parte, și modificarea climei planetei pe de altă parte. Consumul de gaze naturale a depășit consumul de cărbune în 1999. Odată cu începutul noului secol, Soarele marchează apusul erei combustibililor fosili. Ultimele câteva decenii au marcat o trecere constantă de la cărbune – cel mai mare poluant și cel mai puternic distrugător al mediului dintre toți combustibilii fosili – la petrol, care produce o degradare mai puțin intensă a mediului, și apoi la gazul natural – cel mai curat și mai puțin distrugător pentru climă. Motorul tranziției globale către era solară și a hidrogenului îl constituie dorința pentru utilizarea unor combustibili curați și inofensivi pentru climă, și nu epuizarea resurselor.
După ce în 1996 consumul mondial de cărbune a atins o valoare maximă, în acest deceniu sau în următorul, se așteaptă recrudescența de după maximul de consum pentru petrol. Consumul de gaz natural se va menține în urcare ceva mai mult timp, din cauza rezervelor generoase și din cauza popularității lui prin caracteristica de a produce o ardere curată. În plus, fiind un gaz, reprezintă combustibilul ideal pentru efectuarea tranziției de la o economie bazată pe cărbune, către o economie bazată pe hidrogen.
Companiile petroliere încep să recunoască acum, că a sosit momentul pentru o tranziție energetică reprofilare a economiei de la energia bazată pe carbon la una bazată pe hidrogen.
Un consorțiu de corporații condus de Shell Hydrogen și Daimler Crysler au ajuns, în 1999, la un acord încheiat cu guvernul Islandei, pentru a face Islanda prima țară din lume cu o economie bazată pe hidrogen.
Semnele de restructurare a economiei globale a energiei sunt foarte clare. Evenimentele se succed cu mult mai mare repeziciune decât ar fi fost de așteptat cu numai câțiva ani în urmă, în parte provocate de evidenta problemă crescândă că planeta se încălzește și că responsabilitatea acestui fapt o poartă arderea combustibililor fosili.
3.4.1 Valorificarea vântului
Industria eoliană modernă a luat naștere în California la începutul anilor 1980, ca urmare a celor două vârfuri de creștere a prețului petrolului din anii 1973 și 1979.
Valorificarea energiei eoliene
Sub conducerea guvernatorului Jerry Brown, statul a adăugat propriul său venit din taxe peste cel federal pentru a dezvolta resursele energetice neconvenționale, care să producă în tot statul suficientă capacitate de generare eoliană pentru a satisface cerințele rezidențiale ale orașului San Francisco. Dar, după un debut rapid în California, interesul Statele Unite privind energia eoliană a scăzut puternic, aproape dispărând timp de un deceniu.
În timp ce interesul pentru energia eoliană se diminua în Statele Unite, el a continuat să crească în Europa, poziția cea mai avansată având-o inițial Danemarca, care a construit multe din turbinele eoliene care au fost instalate în California. Din 1995 până în 2000, după cum s-a observat mai devreme, energia eoliană a crescut de aproximativ 4 ori – cu rata de creștere a industriei de computere (Figura 14). Și Statele Unite au revenit în cursă, AWEA prevăzând o creștere de 60 de procente a capacității de generare eoliană pentru anul 2001.
Azi, Danemarca obține 15 procente din energia sa electrică de la forța vântului. Pentru Schleswig-Holstein, cel mai nordic stat al Germaniei, cifra este de 19 procente – unele părți ale acestui stat având impresionanta cifră de 75 procente. Statul industrializat Navarra din Spania, pornind de la câteva cazuri izolate cu 6 ani în urmă, are acum 22 procente de energie eoliană. Dar, în discutând în termenii capacității absolute de generare, Germania s-a desprins ca lider mondial, cu Statele Unite pe locul doi (Tabelul 19). Spania, Danemarca și India completează cei cinci fruntași.
Capacitatea eoliană de generare a energiei electrice în anumite țări selectate, în
anul 2000.
Tabelul 19.
Fig. 14: Capacitatea mondială de generare a energiei electrice,
în perioada 1980-2000.
Dezvoltarea tehnologiei turbinelor eoliene, bazate puternic pe industria aerospațială, au redus prețul energiei eoliene de la 38 de cenți pe kilowattoră la începutul anilor 1980, la mai puțin de 4 cenți pentru țările fruntașe (Figura 15). În unele locuri, vântul este deja mai ieftin ca petrolul sau energia produsă prin arderea gazelor naturale. În contextul în care corporații majore ca ABB, Royal Dutch Shell și Enron își investesc resursele în acest domeniu, se așteaptă noi reduceri de pret.
Fig. 15: Prețul mediu pe kilowattoră al energiei electrice eoliene în Statele Unite, în anii 1982, 1990 și 2000.
Vântul este o vastă sursă de energie existent pe întreaga planetă. Marile Câmpii ale Statelor Unite reprezintă Arabia Saudită a forței vântului. Trei state bogate în vânturi – Dakota de Nord, Kansas și Texas – au suficient vânt pentru a acoperi necesarul național de energie electrică. China își poate dubla capacitatea de generare a energiei electrice pe care o are în prezent, utilizând doar forța vântului. Dens populata Europă Occidentală își poate satisface întregul necesar de energie electrică folosind forța vânturilor dinspre uscat spre larg pe distanța de 30 metri de la țărm.
Pe măsură ce scad costurile de generare eoliană a energiei electrice și pe măsură ce crește îngrijorarea privind schimbarea climei, din ce în ce mai multe țări se urcă în trenul energiei eoliene. Începând din decembrie 2000, scala dezvoltării mondiale a energiei eoliene a sărit la un nou nivel. La începutul lunii decembrie, Franța a anunțat că va dezvolta 5000 megawați de energie eoliană până în 2010. La sfârșitul lunii, Argentina a anunțat un plan de dezvoltare a 3000 de megawați eolieni în Patagonia până în anul 2010. Apoi, în aprilie 2001, Marea Britanie a acceptat provocarea vântului spre larg pentru 1500 megawați. În luna mai, un raport de la Beijing a anunțat că, până în anul 2005, China va instala 2500 megawați eolieni.
Creșterea actuală a producției de energie eoliană depășește în mod consecvent estimările anterioare. Asociația Europeană pentru Energia Eoliană care, în 1996, și-a propus ca țintă instalarea în Europa, până în anul 2010, a 40.000 de megawați, a anunțat recent ridicarea obiectivului său la 60.000 de megawați.
În Statele Unite, energia eoliană era considerată o caracteristică a Californiei, dar centralele eoliene apărute în ultimii trei ani în Colorado, Iowa, Minesota, Oregon, Pennsylvania, Texas și Wyoming au ridicat capacitatea energetică eoliană a Statelor Unite cu 50 la sută de la 1.680 de megawați la 2.550 de megawați. Un megawatt de energie eoliană poate alimenta, în mod obișnuit, 350 de locuințe. Capacitatea instalată de 1.500 de megawați, sau chiar mai mult, care se va adăuga în anul 2001, va fi localizată în nenumărate state. O centrală eoliană de 300 de megawați, de genul celei care este în construcție la frontiera dintre Oregon și Washington, având mărimea maximă realizată în prezent pe glob, poate alimenta 105.000 de locuințe (case) cu energie electrică.
Dar acesta este numai începutul. Administrația Bonneville Power (BPA), o agenție federală de fumizare a energiei electrice din Statele Unite, a anunțat în februarie 2001 că are în plan instalarea unei capacități eoliene de 1.000 de megawați și a cerut propuneri. Spre surprinderea ei, a primit suficiente propuneri de proiecte pentru a instala o capacitate de 2.600 de megawați în cinci state, cu posibilitatea extinderii acestora la peste 4.000 de megawați. BPA, care poate accepta majoritatea acestor propuneri, se așteaptă ca cel puțin una dintre aceste capacități să fie în funcțiune până la sfârșitul anului 2001.
O centrală eoliană de 3.000 de megawați, aflată în stadiul de proiect în estul zonei centrale a statului Dakota de Sud, lângă frontiera cu statul Iowa, este de 10 ori mai mare ca centrala eoliană de la frontiera dintre Oregon și Washington. Acest proiect, numit Rolling Thunder – inițiat de Dehlsen Associates și proiectat sub conducerea lui Jin Dehlsen, un pionier al energiei eoliene din California – este destinat să alimenteze eu energie electrică zona din jurul orașului Chicago, din Midwest. Proiectul este mare nu numai raportat la standardele eoliene actuale, dar constituie unul dintre cele mai mari proiecte energetice de orice tip existent în prezent pe glob.
Venitul produs de electricitatea generată prin forța vântului tinde să rămână în cadrul comunității, sprijinind economiile locale prin furnizarea unei surse locale de venit, locuri de muncă și cote din taxe. O turbină mare, modern proiectată, care ocupă un sfert de acru de teren, poate aduce cu ușurință proprietarului o rentă din cesionare de 2.000 de dolari anual, în timp ce comunitatea încasează costul energiei electrice fumizate la valoarea de 100.000 de dolari anual.
Pentru fermieri sau proprietari de terenuri, descoperirea valorii resurselor lor eoliene este ca descoperirea unui zăcământ de țiței – cu excepția faptului că vântul nu se epuizează niciodată. Una dintre marile atracții ale vântului este că turbinele împrăștiate pe terenul unei ferme nu interferează cu utilizarea terenului pentru cultura cerealelor sau ca pășuni. Pentru crescătorii de vite cu poziții adecvate pentru instalarea turbinelor eoliene, venitul obținut prin exploatarea vântului poate depăși venitul obținut prin vânzarea vitelor. Exploatarea vântului poate face să înflorească comunitățile rurale de pe întreaga planetă.
Odată ce obținem energie electrică ieftină de la vânt, o vom putea utiliza pentru a face electroliza apei, descompunând-o în elementele sale componente hidrogen și oxigen. Hidrogenul este cel mai simplu combustibil și, spre deosebire de cărbune sau petrol, nu conține deloc carbon. Hidrogenul reprezintă combustibilul ales pentru alimentarea noilor motoare Celulare, extrem de eficiente, la care lucrează în prezent toate marile firme de automobile. Daimler Chrysler planifică vânzarea pe piață a primelor automobile cu motoare celulare în anul 2003. Ford, Toyota și Honda îl urmează, probabil, îndeaproape.
Surplusul de energie eoliană poate fi stocat ca hidrogen și apoi folosit în celulele de combustie sau în turbinele cu gaz pentru a genera energie electrică, compensând diminuarea producției de energie eoliană provocată în perioadele de variație a intensității vântului. Vântul, odată identificat ca piatra de temelie a noii economii, va deveni, probabil, chiar fundația sa.
Bazându-ne pe tehnologiile avansate pentru exploatarea vântului și alimentarea cu hidrogen a motoarelor vehiculelor, putem vedea un viitor în care agricultorii și crescătorii de vite din Statele Unite vor fumiza nu doar cea mai mare parte a energiei electrice a țării, dar și hidrogenul necesar parcului său de automobile. Pentru prima dată, Statele Unite au tehnologia necesară pentru a divorța pe veci de petrolul Orientului Mijlociu.
În Statele Unite se dezvoltă un nou lobby pentru forța vântului. În plus față de promovarea industriei eoliene și a științelor mediului, agricultorii și crescătorii de vite din Statele Unite presează acum Senatul pentru legiferarea susținerii dezvoltării acestei alternative generoase la combustibilii fosili.
În producția de turbine care convertesc vântul în curent electric, Danemarca este liderul mondial. Șaizeci de procente din toate turbinele instalate în anul 2000 au fost produse fie direct de companiile daneze, fie sub licența lor. Acest fapt ilustrează modalitatea prin care o țară poate traduce o viziune cu orizont larg și o puternică dedicare pentru mediu, într-o poziție dominantă în cadrul noii eco-economii care se dezvoltă rapid. Statele Unite, deși realizează o creștere extraordinară în dezvoltarea energiei eoliene, se luptă să intre în cursa pentru producerea turbinelor eoliene. Prima unitate productivă de turbine eoliene la scară mare din Statele Unite, în afara Californiei, a intrat în funcțiune în Champaign, Illinois, în inima zonei cerealiere Com Belt.
Lumea începe să recunoască vântul pentru ceea ce reprezintă o sursă de energie atât vastă, cât și inepuizabilă, o sursă de energie care poate furniza atât energie electrică, cât și hidrogen drept combustibil. În Statele Unite, agricultorii învață că două recolte – cereale și energie sunt mai bune decât una singură. Liderii politici realizează că exploatarea vântului poate contribui atât la siguranța energetică, cât și la stabilitatea climei. Iar consumatorii care optează pentru energia verde învață că ei pot ajuta la stabilizarea climei. Aceasta reprezintă o combinație câștigătoare.
3.4.2 Transformarea luminii soarelui în curent electric
După forța vântului, a doua sursă de energie cu extindere rapidă – celulele solare – reprezintă o idee relativ nouă. în 1952, trei cercetători de la Laboratoarele Bell din Princeton, New Jersey, au descoperit că razele Soarelui care cad pe un material pe bază de siliciu produc curent electric. Descoperirea acestei celule solare sau fotoelectrice a deschis o nouă și vastă posibilitate de generare a curentului electric. Captarea energiei solare
La început foarte scumpe, celulele solare au putut fi folosite doar pentru scopuri foarte valoroase, cum ar fi sursele de alimentare a sateliților. O altă utilizare economică timpurie a fost alimentarea calculatoarelor de buzunar. Pe vremuri alimentate de la baterii, calculatoarele de buzunar sunt, în prezent, în mod obișnuit alimentate de o bandă subțire de siliciu.
Următoarea utilizare de viitor economic a fost furnizarea electricității în locuri izolate, cum ar fi casele de vară montane în țările industrializate și satele din țările în curs de dezvoltare, neconectate încă la o rețea electrică. în cele mai izolate comune, în prezent este mult mai rentabil din punct de vedere economic să se instaleze celule solare, decât să se contruiască o centrală electrică și să se conecteze apoi toate satele printr-o rețea. La sfârșitul anului 2000, circa un milion de case de pe întregul glob erau alimentate cu energie electrică produsă de instalațiile cu celule solare. Un număr estimat la 700.000 dintre acestea se află în satele din Lumea a Treia.
Pe măsură ce prețul celulelor solare continuă să scadă, această sursă de energie devine competitivă cu sursele mari centralizate. Pentru mulți din cele 2 miliarde de locuitori ai globului care nu au acces la curent electric, micile panouri cu celule solare le oferă o sursă convenabilă de energie electrică. în satele din ținuturile înalte din Peru, de exemplu, familiile de țărani cheltuiesc lunar 4 dolari pe lumânări. Pentru doar ceva mai mult, ei pot avea o iluminare de calitate superioară de la celulele solare. în unele comunități din Lumea a Treia, lipsite de un sistem energetic centralizat, antreprenorii locali investesc în unități productive cu celule solare și vând energia electrică familiilor de țărani.
Probabil cel mai entuziasmant progres tehnologic a fost înregistrat prin realizarea, în Japonia, a unui material cu proprietăți fotoelectrice destinat pentru construcția acoperișului. Un efort conjugat, care implică industria de construcții, industria producătoare de celule solare și guvernul Japoniei, s-a materializat printr-un plan de instalare a unei capacități de generare a energiei electrice de 4.600 de megawați până în anul 2010, suficient pentru a satisface întregul necesar energetic al unei țări ca Estonia.
Construit cu un material fotoelectric, acoperișul unei clădiri devine o centrală electrică. În unele țări, incluzând Germania și Japonia, clădirile noi au un sistem dublu-sens – vând către unitatea energetică locală energia electrică produsă în exces și cumpără energie electrică atunci când nu se produce suficientă local.
Noile clădiri de birouri din Statele Unite, Germania și Elveția au încorporate în fațadele lor materiale fotoelectrice pentru generarea electricității. Nimic din aspectul acestor clădiri nu indică unui privitor oarecare faptul că pereții de sticlă și ferestrele sunt, de fapt, mici uzine, electrice.
Creșterea vânzărilor de celule solare a prezentat o medie anuală de 20 de procente, din 1990 până în 2000. Apoi, în anul 2000, vânzările au sărit brusc cu 43 de procente. În ultimul deceniu, vânzările mondiale de celule solare au crescut de mai mult de șase ori – de la 46 de megawați capacitate energetică în 1990 la 288 de megawați capacitate energetică în 2000 (Figura 16).
Pilonii principali ai producției de celule solare sunt Japonia, Statele Unite și Uniunea Europeană. în 1999, numai în Japonia, producția de celule solare a sărit la 80 de megawați, promovând țara pe primul loc, înaintea Statelor Unite. O fracțiune mare din producția de celule solare a Statelor Unite, care, în 1999, se ridica la aproximativ 60 de megawați, a fost exportată în țările în curs de dezvoltare. Europa se află în prezent pe locul al treilea, cu 40 de megawați producție în 1999, dar capacitatea ei s-a extins cu mai mult de jumătate după ce Royal Dutch Shell și Pilkington Glass au deschis unitatea productivă de celule solare la volumul de 25 de megawați anual în Germania.
Când s-a produs fuziunea dintre BP și Amoco, a fost înglobată și Solarex, unitatea productivă de celule solare din Amoco, ceea ce a făcut ca BP să devină peste noapte al treilea producător de celule solare pe plan mondial, după Sharp și Kyocera, ambele din Japonia. Siemens/Shell se află pe locul patru. Piața mondială de celule solare este marcată de o competiție strânsă între companii și între țări. Unul dintre motivele pentru care țările industrializate au programe ambițioase de acoperișuri solare este de a ajuta dezvoltarea propriilor industrii producătoare de celule solare.
Fig. 16. Echipamentul mondial fotoelectric, în perioada 1971-2000.
Japonia, Germania și Statele Unite au toate programe bine întocmite pentru susținerea acestei industrii. Noua unitate productivă Shell/Pilkington din Germania a fost construită ca răspuns la puternicul program german elaborat pentru a extinde utilizarea energiei solare, în special pe acoperișuri. În contrast cu Japonia, care se bazează pe o subvenționare financiară a cumpărătorilor de acoperișuri cu sisteme solare, guvernul german oferă un preț cu bonus pentru consumatorii de electricitate solară și utilizează credite cu dobândă scăzută pentru încurajarea investitorilor. Germania are un program, numit „100.000 de acoperișuri”, care are scopul de a instala 300 de megawați de celule solare până în 2005. Programul Statelor Unite numit „Un milion de acoperișuri solare” a fost lansat în 1997. Deși reprezintă un scop impresionant, suportul financiar guvernamental nu este nici pe departe atât de solid ca în Japonia sau Germania. Italia, de asemenea, a început să înainteze pe frontul solar, cu programul numit „l 0.000 de acoperișuri solare”.
Potențialul arenei solare este enorm. Fotografiile aeriene arată că până și în climatul noros de notorietate al insulelor britanice, instalarea celulelor solare pe acoperișurile existente din țară ar putea genera 68.000 de megawați într-o zi însorită, ceea ce reprezintă jumătate din necesarul maxim britanic de energie electrică.
Prețurile celulelor solare au scăzut de la mai mult de 70 de dolari pe watt de capacitate productivă în anii 1970, la mai puțin de 3,50 dolari pe watt în prezent. în contextul actual, în care tehnologia avansează continuu și capacitatea de producție se extinde, este de așteptat ca prețul să scadă în continuare, posibil chiar până la 1 dolar pe watt. Cercetările privind optimizarea tehnologiei fotoelectrice se desfășoară intens în sute de laboratoare. Practic, nu trece lună fără să se anunțe diferite noutăți fie în domeniul proiectării, fie al tehnologiei de producție a celulelor solare.
3.4.3 Căldura Pământului
În contrast cu alte surse neconvenționale de energie, cum ar fi forța vântului, celulele solare sau forța apelor, care se bazează direct sau indirect pe lumina Soarelui, energia geotermală vine din interiorul Pământului. Această căldură, produsă prin radioactivitatea din interiorul scoarței terestre și sub presiunea gravitației, reprezintă un rezervor vast, aflat în mare parte în adâncul planetei. Energia geotermală poate fi extrasă cu rentabilitate economică atunci când ea se află aproape de suprafața terestră, ca în cazul izvoarelor calde, a gheizerelor și a activității vulcanice.
Această sursă de energie este practic inepuizabilă. Băile calde sau fierbinți au fost folosite de mii de ani. Este posibilă extragerea căldurii mai repede decât a fost ea produsă în orice loc de pe glob, dar asta este o problemă de potrivire între extracția căldurii și cantitatea generată. În contrast cu câmpurile de țiței, care, în cele din urmă se epuizează, câmpurile geotermale bine administrate produc nelimitat în timp.
În unele părți ale planetei, energia geotermală este mult mai abundentă decât în altele. Cea mai bogată regiune este marele Cerc de Foc al Pacificului. În Pacificul de Est, resursele geotermale se găsesc de-a lungul zonelor de coastă al Americii Latine, Americii Centrale și Americii de Nord până în Alasca. Pe partea de Vest, ele sunt distribuite în Rusia Orientală, Japonia, Peninsula Coreea, China și țările insulare ca Filipine, Indonezia, Noua Guinee, Australia și Noua Zeelandă. Prima dată utilizată pentru producerea energiei electrice în 1904 în Italia, energia geotermală este acum folosită într-un număr mare de țări, deși în multe cazuri ea este utilizată numai la nivel primar pentru alimentarea cu apă caldă a băilor. În primele șapte decenii ale secolului al XX-lea, creșterea capacității electrice geotermale a fost modestă, atingând doar 1.100 de megawați în 1973. După cele două salturi ale prețului petrolului, în 1973 și 1979, totuși, utilizarea energiei geotermale a început să ia amploare. În 1998, ea s-a extins aproape de opt ori, până la 8.240 de megawați (Figura 17).
Fig. 17: Producția mondială de energie electrică geotermală,
în perioada 1950-2000.
Statele Unite, cu mai mult de 2.800 de megawați capacitate instalată, este liderul mondial în exploatarea acestei surse de energie. Din punctul de vedere al fracțiunii de energie electrică generată la scară națională, alte țări, mult mai mici, sub mult avansate. În timp ce Statele Unite iau numai un singur procent din energia electrică din surse geotermale, Nicaragua ia 28 de procente și Filipine 26 de procente.
Majoritatea țărilor de abia au început să-și exploateze tezaurul de energie geotermală. Pentru țările bogate în energie geotermală, cum sunt țările din Cercul de Foc al Pacificului, cele de pe malurile Mării Mediterane și cele din lungul Marii Falii a Africii, căldura geotermală poate reprezenta o imensă sursă de energie – și una care nu distruge clima planetei. În Japonia, abundența energiei geotermale este aproape de suprafață, așa cum o atestă miile de izvoare de ape minerale din țară. Se estimează că în Japonia, capacitatea de energie electrică geotermală potențială se ridică la 30 de procente din necesarul țării. Unele țări sunt așa de bine dotate că ar putea să-și desfășoare întreaga activitate economică pe baza energiei geotermale.
Într-o perioadă de îngrijorare crescândă în privința schimbării climei planetei, multe guverne încep să-și exploateze potențialul geotermal.
Departamentul de Energie al Statelor Unite, de exemplu, a anunțat în anul 2000 că lansează un program de dezvoltare a bogatelor resurse de energie geotermală din statele vestice. Scopul este de a produce 10 procente din energia electrică necesară în aceste state, din surse geotermale, până în anul 2020.
3.4.4 Gazele naturale
În ultima jumătate de secol, consumul de gaze naturale a crescut de 12 ori. Într-adevăr, în 1999, gazul natural eclipsa cărbunele ca sursă mondială de energie, urcând pe locul al doilea după petrol. Această extindere a utilizării gazelor naturale este benefică, deoarece, odată cu dezvoltarea acestei surse de energie, crește și sistemul de depozitare și distribuție – de la gazoductele de mare distanță, la rețelele urbane de distribuție a gazului natural la locuințe – construind puntea de trecere către economia pe hidrogen.
Gazul natural ar putea depăși petrolul ca sursa principală de energie pe plan mondial în următorii 20 de ani, în special dacă scăderea anticipată a producției de petrol intervine în acest deceniu și nu în următorul. Gazul natural a câștigat în popularitate atât din cauză că este o sursă de energie cu ardere curată, cât și pentru că este mai puțin poluantă cu carbon decât cărbunele sau petrolul. Pentru fiecare unitate de energie produsă, gazul natural emite mai puțin de jumătate din cantitatea de carbon emisă de cărbune. Spre deosebire de cărbune și petrol, care, adesea, la ardere emit bioxid de sulf și nitrați, gazul natural arde curat.
Caracteristica de ardere curată a fost aceea care a atras guvernele, ca reprezentând o cale de reducere a poluării aerului. În China, de exemplu, trecerea de la cărbune la gazul natural atât pentru uz casnic, cât și pentru uz industrial, a produs o reducere a poluării aerului urban care, literalmente, a salvat milioane de vieți în ultimii ani. Ca parte a programului său pe termen lung, China construiește un nou gazoduct de la câmpurile de gaze descoperite în nord-vestul îndepărtat al țării, până la orașul Lanzhou din provincia Gansu. Guvernul a aprobat, de asemenea, importul de gaze naturale și acum planifică realizarea unui gazoduct care să lege câmpurile de gaze din Siberia rusească, cu orașele Beijing și Tianjin, ambele mari centre industriale.
Potențialul pe care îl are gazul metan, pentru a juca un rol central în tranziția din era combustibililor fosili spre era Soarelui și a hidrogenului, nu a scăpat atenției celor mai progresiști lideri din această industrie. De exemplu, Gasunie, societatea de gaze naturale din Olanda, se așteaptă să fie un pion important în această tranziție. Deși, în prezent, Gasunie transportă gazele naturale din câmpurile de gaze din Marea Nordului traversând toată Olanda către alte țări din Europa, firma are în plan ca, în cele din urmă, să utilizeze forța vântului dinspre coastă înspre larg pentru a genera curent electric, pentru a-l converti apoi în hidrogen, pe care îl va transporta prin sistemul de gazoducte folosit în prezent pentru gazele naturale.
În Statele Unite, Enron, o companie de gaze naturale din Texas, care, în ultimii ani a devenit o companie globală de energie, de asemenea este extrem de conștientă de partea care îi poate reveni în tranziția către noua economie energetică. Recent, ea a achiziționat două companii eoliene, care îi conferă capacitatea de a exploata vastele resurse de vânt ale Texasului. Această abundență eoliană pentru generarea unei energii electrice ieftine și, în continuare, pentru producerea hidrogenului îi oferă firmei Enron opțiunea ca, într-un viitor oarecare, să furnizeze hidrogenul prin aceeași rețea de gazoducte pe care, în prezent, o utilizează pentru distribuția gazului natural în Northeast și Midwest.
O situație similară apare și în China, unde dezvoltarea industriei de extracție a gazelor naturale din nord-vest și sistemul de gazoducte folosite pentru transportul gazelor spre orașele industriale din est, ar putea fi, în viitor, utilizate pentru transportul hidrogenului produs cu ajutorul bogatelor resurse eoliene ale regiunii. (Instalarea turbinelor eoliene, împreună cu șirurile de copaci pentru tăierea vântului, în regiunile în care solul este vulnerabil la eroziunea vântului, ar putea ajuta și la controlul eroziunii și al furtunilor de praf care suflă peste toată țara către Beijing și alte orașe).
Companiile de gaze naturale au cea mai poziție pentru a deveni lideri în construirea economiei solare și a hidrogenului. Ele pot, în timp, investi în generarea energiei electrice eoliene în zone izolate vântoase, și apoi să utilizeze această energie la electroliza apei pentru a produce hidrogen. Acesta poate fi apoi exportat în stare lichidă, tot așa cum este acum lichefiat gazul natural pentru a fi încărcat în cisterne.
3.4.5 O economie bazată pe hidrogen
Tranziția de la combustibilii fosili către o economie bazată pe Soare și hidrogen poate fi observată în ratele de dezvoltare diferind puternic ale diverselor surse de energie (Tabelul 20).
Tendințe ale utilizârii energiei, clasifîcate după sursâ, în perioada 1990-2000.
Tabelul 20.
Sursa: Worldwatch Institute, Vital Signs 2001
(New York: W.W. Norton & Coropany, 2001), pp. 40-47.
În eco-economie hidrogenul va fi combustibilul predominant, înlocuind petrolul, tot așa cum petrolul a înlocuit cărbunele, după ce cărbunele a înlocuit lemnul. Din momentul în care hidrogenul poate fi stocat și utilizat după necesități, el asigură suportul perfect pentru o economie a energiei sprijinite pe puterea vântului și a soarelui ca piloni principali. Dacă această sursă de energie nepoluantă și complet lipsită de carbon va putea fi dezvoltată curând, multe dintre problemele actuale legate de energie vor putea fi rezolvate. Electricitatea și hidrogenul pot asigura, împreună, toate formele de energie necesare pentru funcționarea unei economii moderne, vizând alimentarea calculatoarelor, a automobilelor sau a producției de oțel.
La prima vedere, un asemenea sistem energetic ar putea părea o idee trăsnită. Dar, numai două decenii în urmă, idea computerelor desktop sau laptop și a comunicării prin Internet părea la fel de trăsnită. După cum observă Seth Dunn de la Institutul Worldwatch, este complet de neconceput ca economia erei informaționale să fie alimentată de sistemul energetic primitiv al erei industriale. Pe măsură ce factorii de decizie ai corporațiilor și ai guvernelor încep să înțeleagă necesitatea imperativă a restructurării economiei energetice, precum și cât de economic și de practic poate fi un sistem energetic nepoluant, cu emisie nulă de carbon, ei vor putea, în final să convoace demobilizarea efortului care a sprijinit ultima mare tranziție energetică – aceea de la lemn la combustibilii fosili, cu un secol în urmă.
Tranziția de la o economie bazată pe combustibili fosili sau, cu alte cuvinte, bazată pe carbon la o economie de înaltă eficiență, bazată pe hidrogen va asigura investiții enorme și oportunități imense de locuri de muncă pe tot globul. Întrebarea nu este dacă va avea loc o revoluție energetică. Ea este deja în curs de desfășurare. Singura întrebare este cât de repede se va desfășura această revoluție, dacă mișcarea va fi suficient de rapidă pentru a preveni scăparea hățurilor în modificările de climă la nivel planetar și cine va beneficia cel mai mult de această tranziție.
Cheia pentru accelerarea tranziției la o economie pe hidrogen o reprezintă constrângerea peții să includă costurile ecologice în prețuri. Specialiștii pledează că există necesitatea de a nivela terenul de joc, pentru ca apoi piața să fie lăsată liberă: „De exemplu, aceasta înseamnă a desființa nenumăratele subvenții care propulsează cărbunele și alți combustibili fosili. Mai înseamnă introducerea unei taxe de carbon sau un mecanism similar pentru asigurarea că prețurile combustibililor fosili reflectă dezastrul pe care îl produc asupra sănătății omului și asupra mediului.” Din ce în ce mai mulți analiști ajung la aceeași concluzie. Un studiu recent, efectuat de Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OECD) pledează de asemenea pentru restructurarea taxelor în scopul reducerii emisiilor de carbon. Impunerea unei taxe pe carbon pentru ca arderea combustibililor fosili să reflecte costul lor total pentru societate ar accelera tranziția la energia eoliană, la celulele solare și la energia geotermală, extinzându-le mult mai rapid în cursul acestui deceniu, în raport cu deceniul anterior.
3.5 Urmărirea, îmbunătățirea și adaptarea principalelor idei din planul Marshall
Civilizația omenească este acum atât de complexă și de diversă, atât de întinsă și de masivă, încât e dificil să înțelegem cum putem reacționa într-un mod coordonat, colectiv la criza mediului înconjurător. Dat circumstanțele ne forțează la tocmai o astfel de reacție; dacă nu putem adopta păstrarea Pământului ca pe noul nostru principiu de organizare, însăși supraviețuirea civilizației va fi îndoielnică.
Pare greu de imaginat o bază realistă pentru speranța că mediul poate fi salvat, nu numai pentru că încă ne lipsește largul consens asupra necesității acestei sarcini, dar pentru că n-am lucrat niciodată împreună global în vreo problemă care măcar să se apropie de aceasta în grad de dificultate. Chiar și așa, trebuie să găsim un mod de a ne alătura acstei cauze comune, deoarece criza pe care o avem în față este, în analiză finală, o problemă globală și poate fi rezolvată doar pe o bază globală.
Deși este adevărat că nu există precedente reale la acest răspuns global care se cere acum, istoria ne oferă cel puțin un model puternic de efort în cooperare: Planul Marshall. Într-o colaborare strălucită care însăși a fost fără precedent, câteva națiuni relativ bogate și câteva națiuni relativ sărace – animate de un scop comun – s-au alăturat pentru a organiza o întreagă regiunea lumii și a-i schimba modul de viață.
Ceva similar Planului Marshall – un Plan Marshall Global, dacă vreți, este urgent necesar astăzi. Scopul și complexitatea acestui plan depășesc cu mult pe cel inițial; acum este necesar un plan care să îmbine la scară largă, pe termen lung, ajutorul financiar acordat cu atenție țărilor în curs de dezvoltare, eforturi masive pentru elaborarea și apoi transferarea către țările sărace a unor noi tehnologii, necesare pentru susținerea progresului economic, un program mondial de stabilizare demografică și o nouă legislație elaborată de țările industrializate pentru a accelera propria lor tranziție către un mod de viață responsabil ecologic.
Cu toate diferențele fundamentale între situația anilor ’40 și cea de astăzi, modelul Planului Marshall poate fi de mare ajutor când începem să depășim dificultățile enorme cu care ne confruntăm acum. un Plan Marshall Global, ca și cel inițial, trebuie să se concentreze pe orientările strategice și să sublinieze acțiunile și programele posibile pentru îndepărtarea disfuncționalităților care inhibă în prezent funcționarea sănătoasă a economiei globale. Noua economie globală trebuie să fie un sistem integrator, care să nu lase regiuni întregi pe dinafară – cum este sistemul actual care exclude Africa și cea mai mare parte a Americii Latine. Într-o economie integrată, de exemplu, țările bogate n-ar trebui să insiste ca țările Lumii a Treia să mai plătească sume uriașe din datoriile vechi, întrucât sacrificiile necesare pentru a le plăti cresc presiunea asupra populației care suferă atât de mult încât tensiunile revoluționare scapă de sub control. Planul Marshall a avut viziunea cea mai cuprinzătoare asupra problemelor Europei, noi trebuie să facem același lucru la o scară globală.
Unul din cele mai mari obstacole ale unui Plan Marshall Global este cerința ca însăși economiile avansate să sufere o transformare profundă. Noul plan va cere națiunilor dezvoltate să aloce bani pentru transfer de tehnologii curate ecologic către Lumea a Treia și să ajute națiunile sărace în realizarea unei populații stabile și a unui nou model de progres economic susținut. Pentru ca un astfel de efort să se finalizeze favorabil, este necesar ca națiunile dezvoltate să sufere transformări mult mai radicale decât țările Lumii a Treia, pentru simplul motiv că trebuie schimbate modele adânc înrădăcinate. Acest nou plan trebuie sa accentueze cooperarea – în diferite regiuni ale lumii și global – cu respectarea atentă a integrității statelor-națiuni individuale.
În orice acord global cea mai dificila relație este aceea dintre națiunile bogate si cele sărace: trebuie sa existe un echilibru foarte atent între sarcinile si obligațiile impuse ambelor grupe de națiuni. Daca, de exemplu, un anumit acord are un impact mai mare asupra națiunilor sărace, acesta poate fi contrabalansat de un acord simultan care are un impact mai mare asupra națiunilor bogate.
Proiectul unui Plan Marshall Global trebuie , de asemenea, sa tina seama ca multe tari se afla in diferite stadii de dezvoltare, si fiecare nou acord trebuie sa fie foarte sensibil la decalajul dintre tarile implicate, nu numai sub aspectul ponderilor lor relative, dar si a diferitelor lor stadii de dezvoltare economica, politica si culturala.
Exista cinci obiective strategice trebuie sa orienteze eforturile noastre pentru protecția globala a mediului.
Primul obiectiv strategic ar fi stabilizarea populației lumii, cu o legislație destinata sa creeze in fiecare din națiunile lumii condițiile necesare pentru așa-zisa tranziția demografica – schimbare istorica, bine documentata de la un echilibru dinamic, cu rata ridicata a natalității si mortalității, la un echilibru stabil, cu rate de natalitate si mortalitate scăzute. Acest proces are loc in majoritatea tarilor industrializate (care au niveluri mici de mortalitate infantila si niveluri mari de instrucție si educație), si practic in niciuna din tarile in curs de dezvoltare (in care este valabila situația inversa).
Al doilea obiectiv strategic ar tebui sa fie crearea si dezvoltarea rapida a unor tehnologii corespunzătoare ecologic – in special in domeniul energiei, transportului, agriculturii, construcției de locuințe si proceselor de fabricație – capabile sa se adapteze la progresul economic susținut, fără sa contribuie apoi sa fie rapid transferate națiunilor – si în special din Lumea a Treia, care ar putea plăti pentru ele prin achitarea de anume obligații pe care acestea si le asuma ca participante la Planul Marshall Global.
Al treilea obiectiv strategic ar trebui sa fie o transformare radicala si cuprinzătoare a direcțiilor economice prin care se măsoară impactul deciziilor noastre asupra mediului. Trebuie sa stabilim – printr-un consens global – un sistem de cuantificare economica pentru a atribui valori corespunzătoare consecințelor ecologice atât in alegerea piețelor indivizilor sau companiilor cat si opțiunile macroeconomice, ale națiunilor.
Al patrulea obiectiv strategic ar trebui sa fie negocierea si aprobarea unei noi generații de acorduri internaționale, care se vor materializa intr-un cadru legislativ, interdicții speciale, mecanisme de constrângere, planificare cooperativa, angajamente reciproce, stimulente, penalizări, obligații reciproc necesare pentru realizarea planului general. Aceste acorduri trebuie sa fie deosebit de sensibile la marile decalaje de capacitate si necesitate intre națiunile dezvoltate si acelea nedezvoltate.
Al cincelea obiectiv strategic ar trebui sa fie stabilirea unui plan de cooperare pentru educarea cetatenilor lumii asupra problemelor globale de mediu – mai întâi prin elaborarea unui program cuprinzător pentru cercetarea si monitorizarea modificărilor care au loc acum in mediu, intr-un mod care sa implice popoarele tuturor națiunilor si, in special, studenții: si in primul rând, printr-un efort masiv de răspândire a informațiilor privind orientările locale, regionale si strategie asupra mediului înconjurător. Scopul final al acestui efort ar trebui sa fie elaborarea unui nou mod de gândire asupra relației dintre civilizație si problemele globale ale mediului înconjurător.
Fiecare dintre aceste obiective este strâns legat de celelalte si toate ar trebui sa fie urmărite simultan in cadrul mai larg al Planului Marshall Global. In fine, planul ar trebui sa aibe ca obiectiv integrant mai general stabilirea condițiilor politice si sociale care sa contribuie cat mai urgent la promovarea societarilor avansat – ca o justiție sociala; o legislație asupra drepturilor omului; nutriția adecvata, ocrotirea sănătății si locuinței; rate mari de instrucție si libertate politica mai mare, participare si responsabilitate. Trebuie sa fie alese toate masurile specifice pentru a contribui la realizarea principiului organizatoric central de protecție globala a mediului înconjurător.
=== capitolul IV ===
CAPITOLUL IV
FORMAREA UNUI CADRU JURIDIC
4.1 Ocrotirea mediului prin lege
Separația pe care o facem între ocrotirea naturii și a mediului este oarecum artificială, căci nu se poate pune o limită între ele. În cele spuse anterior am înțeles prin ocrotirea naturii, natura sălbatică, neatinsă de om, fie că este vorba de elemente neanimate (biotopul în sens larg), fie că elementele aparțin biosferei. Prin ocrotirea mediului înțelegem modul în care s-a reacționat împotriva deteriorărilor aduse de om mediului său ambiant, inclusiv elementelor biosferei și modul m care se acționează, prin instrumente legislative, pentru prevenirea deteriorării lui mai departe. În esență, este vorba despre lupta pe cale legislativă împotriva poluărilor de orice fel, a aerului, a apei, a solului și a subsolului, precum și a distrugerii elementelor biosferei.
Pentru protecția împotriva poluărilor există vechi tradiții și M. Duțu amintește în fundamentalele sale cărți, pe care le urmăm îndeaproape, câteva cazuri interesante. De exemplu, acela al fabricanților de brânzeturi, miere, și cel al tăbăcarilor din Franța secolului al XVIII-lea, cărora le era interzisă practicarea meseriei m apropierea orașelor din cauza poluărilor induse, fiind consemnați în locuri speciale. În antichitate, la Roma, poluatorii râurilor erau denunțați de locuitorii din aval și urmăriți de autoritățile publice. Este citată apoi ordonanța emisă de Eduard al III-lea al Angliei împotriva poluatorilor cu fum de cărbune, cel al Marii Ordonanțe a lui Colbert din 1681, prin care erau urmăriți și pedepsiți cu amenzi cei ce aruncau gunoaiele în porturi, în apă sau le depozitau pe mal. în sfârșit, marea problemă a deșeurilor menajere din marile aglomerări urbane a făcut și ea obiectul unor decizii legislative, cum este cea privind obligativitatea de a aduna gunoaiele Parisului în recipiente, emisă în 1884 de prefectul de Sena, Eugene-Rene Poubelle, de unde numele comun dat acestor recipiente, de pubele.
Pentru modul în care era privită problema ecologică a orașelor este semnificativ și următorul fapt. În 1865, Camera Lorzilor a Angliei a admonestat pe un cetățean care se plângea de fumul urban dăunător sănătății, argumentând că nu are dreptul să se plângă în justiție pentru aceasta, deoarece a optat pentru a trăi în oraș, acceptând și riscurile pe care viața citadină le incumbă.
Cum remarcă M. Duțu, în această primă fază, de conturare a unui drept al mediului, singura protecție acordată era dată unui individ victimă a unei poluări, dar nu unei colectivități. Pe de altă parte, primele protecții au vizat doar un proprietar amenințat de poluare, dreptul de proprietate putând fi singurul invocat. Dar aceasta și în detrimentul mediului, căci un poluator al unei ape sau al unui teren care îi aparține nu putea fi tras la răspundere decât tot pe baza dreptului de proprietate. Se constată astfel că mediul nu era tratat ca atare din punct de vedere juridic.
O dată cu dezvăluirile făcute de presă și de diferiți oameni de știință privind gravele probleme pe care le ridică poluarea, după cel de-al doilea război mondial au început să fie promovate legi specifice de protecție a diferiților factori de mediu. Legea de protecție a aerului (Clean Air Act) din 1970, apoi cea pentru apă (Clean Water Act) din 1972, din SUA, au fost dintre primele, fiind urmate de numeroase altele.
Pentru a examina modul în care legislația intervine în conservarea mediului și, implicit, în protecția omului, să definim în primul rând mediul care, după „Convenția privind răspunderea civilă pentru daune rezultând din exercitarea de activități periculoase pentru mediu” din 1993, dă următorul enunț – „Mediul cuprinde resursele naturale abiotice și biotice, cele precum aerul, apa, solul, fauna și flora și interacțiunea acestor factori, a bunurilor care compun moștenirea culturală și aspectele caracteristice ale peisajului”. Noua lege română a protecției mediului din 1995 dă de asemenea o bună definiție, mediul fiind considerat a fi „ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul și subsolul, toate stratele atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale” .
A doua noțiune importantă este cea de poluare care, după Recomandarea OECD din 1974, este „ introducerea de câtre om, direct sau indirect, de substanțe ori energie în mediu, care antrenează consecințe prejudiciabile de natură să pună în pericol sănătatea umană, resursele biologice și sistemele ecologice, să aducă atingere agrementelor ori să jeneze alte utilizări legitime ale mediului”.
Lăsând deoparte protecția naturii, despre care a fost vorba anterior, și referindu-ne strict la protecția mediului, în sensul de apărare de poluări, se pot stabili următoarele modalități de acționare (după M. Duțu, 1996 a):
Protecția mediului, adică prevenirea și combaterea poluării prin stabilirea unor interdicții.
Conservarea mediului, adică întreținerea valorilor naturale ale lui și păstrarea integrității și asigurarea funcționării lui echilibrate.
Ameliorarea calității mediului înseamnă intervenția omului m vederea restaurării unor condiții inițiale deteriorate.
Gospodărirea rațională a resurselor mediului, adică o utilizare rațională care să nu impieteze asupra moștenirii care este lăsată urmașilor.
În decursul timpului legislația a evoluat de la protecție la conservare și doar în ultimul timp au apărut preocupări pentru ameliorarea calității și gospodărire rațională, ultimele două mai ales sub impulsul ecologiștilor.
(1) În ceea ce privește protecția, există diferite tipuri de acționare prin stabilirea unor parametri privind producția și produsul unui agent economic, fie din sectorul primar, cel secundar sau terțiar, ele aplicându-se însă cel mai bine în sectorul secundar, de prelucrare. Aceste moduri de acționare sunt, de fapt, stabilirea unor norme a căror respectare devine obligatorie prin lege. Ele sunt:
Norme de emisie, prin care se stabilesc cantitățile de poluant admise a fi emise de o unitate productivă. Este vorba despre poluantul emis în aer, de exemplu, pe un coș de uzină, sau în apă de o fabrică ce utilizează apa, atât cantitativ, cât și în ce privește concentrarea. Pentru emisii se stabilesc niveluri maxime admise, standarde, depășirea lor aducând penalități, putându-se însă opera prin diverse instrumente economice, financiare sau nefinanciare, după cum s-a arătat anterior.
Norme de imisie, care stabilesc de asemenea cantitățile și concentrarea unor poluanți m mediul specific (aer, apă, sol), însumate de la mai mulți poluatori. Aceste norme arată de fapt starea mediului și ele pot duce la penalizări dacă se poate identifica contribuția fiecărui poluator. Sau asupra lor se operează prin negocieri de permise sau conform principiului bulei de poluare, arătată de asemenea anterior. Valorile de emisie se stabilesc pe baza unui sistem de monitorizare integrată a factorilor de mediu, realizat la nivel local, național sau chiar internațional.
Norme de procedeu, prin care sunt definite metode și aparatura impusă prin lege pentru combaterea poluării, fie pentru stăvilirea ei, fie pentru ameliorarea calității mediului.
Norme de calitate a produsului prin stabilirea proprietăților fizice, chimice și biologice ale unui anumit produs. Ele cad, de obicei, în grija unor unități specializate pentru controlul calității produselor.
(2) În ceea ce privește conservarea și ameliorarea condițiilor de mediu, dreptul mediului este mai puțin exigent din cauza diversității problemelor. Există însă legi foarte drastice, mai ales m ceea ce privește reconstrucția ecologică care, de exemplu, obligă o întreprindere minieră la zi să refacă, după închiderea exploatării, condițiile de mediu cât mai apropiate de cele inițiale. Este remarcabilă m acest sens refacerea terenului și transformarea lui în teren fertil realizată după închiderea unor cariere de cărbuni din Germania (zona Rinului), așa cum nu se face la noi în zona carierelor de lignit din Oltenia.
(3) Gospodărirea rațională a resurselor face și ea obiectul a numeroase legi specifice, cum ar fi pentru cele miniere Legea minelor, în care se stipulează, de pildă, modul în care se extrage minereul dintr-un zăcământ pentru a se atinge maxima eficiență, dar și de protecția zăcămintelor învecinate. Sau pentru păduri stabilirea și modul ecologic de exploatare, conform Codului silvic. Pentru ape există norme de exploatare a resurselor și managementul respectiv, cuprinse în Legea apelor. Toate acestea trebuie gândite integrat, conform cerințelor unei dezvoltări durabile.
Normele juridice create pentru protecția mediului (înțeleasă în sens larg, inclusiv conservarea, ameliorarea și gospodărirea mediului) au la bază mai multe principii fundamentale derivate din însăși legislația în vigoare în diferite țâri, cum ar fi la noi Legea pentru ocrotirea mediului (nr. 137/1995). În ea se stipulează în primul rând că „protecția reprezintă o problemă de interes național”, că este „un obiectiv de interes major” și că prevederile ei sunt de „ordine publică” nepermițând derogări de la prescripțiile ei.
M. Duțu (1996 a, lucrare din care am extras numeroase pasaje) citează următoarele principii:
a) Principiul conservării, care în lege se referă la „conservarea biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural”, privește mai mult ocrotirea naturii în sensul expus de noi anterior, dar se aplică și acțiunilor împotriva poluărilor prin modul în care acestea afectează natura sălbatică. Dar conservarea privește și menținerea și ameliorarea calității mediului, reconstrucția ecologică a zonelor afectate, resursele neregenerabile și utilizarea tuturor factorilor de mediu în perspectiva dezvoltării durabile.
b) Principiul prevenirii pleacă de la constatarea că este mult mai ușor și mai puțin costisitor a preveni decât a remedia. În acest sens, legea prevede diverse modalități de a împiedica sau diminua efectele negative asupra mediului prin acțiuni economice sau sociale necesare (construcții de uzine, de căi de comunicații etc.). Se prevăd astfel efectuarea de studii de impact pentru evaluarea riscurilor ecologice, bilanțul de mediu și programele de conformare, precum și stabilirea unor norme speciale pentru activități periculoase, cum ar fi gospodărirea deșeurilor toxice, a materialelor radioactive, a pesticidelor și a îngrășămintelor chimice.
c) Principiul precauției în luarea deciziilor cere ca înaintea luării unei decizii să fie analizate toate consecințele posibile, chiar dacă ele sunt perfect identificate și cuantificate. în acest sens, din punct de vedere economic sunt necesare studiile de cost-beneficiu, cu internalizarea prețurilor de mediu, precum și luarea unor decizii în vederea prevenirii unor eventuale consecințe, încă înainte ca pragul de risc ecologic să fie atins. în această privință există o mare dispută între ecologiștii și oamenii de afaceri privind efectul de seră, care ar putea duce la modificări climatice dezastruoase, fără a se putea spune deocamdată cu siguranță care este evoluția procesului. El este negat de oamenii de afaceri, nedispuși să-și reducă producțiile conform cerinței teoretice de schimbare a climei, dar este aprig susținut de ecologiști, care demonstrează că atunci când efectele vor fi într-adevăr simțite, dacă nu se iau măsuri acum, va fi mult prea târziu. Cei din urmă au avut câștig de cauză prin semnarea la Rio, în 1992, a Convenției privind schimbările climatice.
d) Principiul „poluatorul plătește” este un concept nou în legislația mondială, datând din 1972, când a fost adoptat de țările OECD. După cum arată și titlul, este vorba despre taxarea celui care aduce prin poluare un prejudiciu mediului. Am discutat anterior pe larg implicațiile economice ale principiului, plecând de la forma cea mai amplă, a fixării unor standarde maxime admisibile peste care urmează penalizările, precum și instrumentele financiare pentru stimularea producțiilor ce generează poluări mai reduse. Aici se pune și problema imputării poluatorului, a costului social al poluării pe care o generează, internalizarea costurilor pentru externalitățile negative afectând mediul, stabilirea unor mecanisme de compensație din partea statului etc.
În ceea ce privește ultimul caz, al compensațiilor, este de reținut că un sistem de subvenționare a poluatorilor prin finanțarea de către stat a producătorului, pentru a-1 ajuta să-și amelioreze producția, este împotriva principiului „poluatorul plătește”, căci încurajează de fapt pe poluator.
Principiul se pune și pe plan internațional, deoarece legislații diferite de la o țară la alta pot determina inechități și distorsionări ale prețurilor de piață. Este cazul dumpingului pe care îl facem acum noi pe piețele vestice cu produse care nu conțin în preț și costurile de mediu, așa cum cer reglementările UE și care s-ar putea să ne creeze dificultăți o dată cu acceptarea noastră în comunitate, când vom fi obligați a respecta legile comunitare.
Din extrem de numeroasele probleme pe care le ridică acest prejudiciu, în aparență clar, dar care are multe ascunzișuri, mai menționăm una, luând un exemplu foarte clar. Este cazul poluării cu metale grele de la Copșa Mică, pătrunse adânc în sol și care constituie un pericol pentru viața comunității. Acum, când va trebui să se privatizeze și această fabrică, se pune problema costurilor de depoluare. Cine le va suporta? Poluatorul care a fost statul ca proprietar unic și care ar trebui să le ia asupra sa, sau scăzând din prețul de cedare a drepturilor de proprietate valoarea depoluării, sau le ia noul beneficiar asupra sa, sau vor fi pur și simplu uitate și nimeni nu va mai răspunde sau acționa pentru remedierea situației?
Cu acestea ajungem la ultimul punct al acestui capitol privind relația dintre ecologie și constrângerile juridice. În diferite acte normative din legislația multor țări este exprimată, mai mult sau mai puțin explicit, obligația statului de a asigura calitatea factorilor de mediu și echilibrul ecologic. Aceasta ca o necesitate de a asigura condiții de viață sănătoasă societății umane, grija pentru mediu derivând dintr-unul dintre drepturile fundamentale ale omului.
Constituția României din 1991 nu se referă direct la dreptul cetățeanului la un mediu sănătos, dar se poate considera că este făcută o trimitere prin art. 22 (1) care garantează „dreptul la viață, precum și dreptul la integritatea fizică și psihică ale persoanei”. Se specifică, de asemenea, obligația statului de a lua măsuri care să asigure „refacerea și ocrotirea mediului înconjurător și menținerea echilibrului ecologic” (art. 134/2/e/). De asemenea, în Legea mediului se spune că „statul recunoaște tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos”.
După cum s-a văzut în capitolele anterioare, statul impune, în vederea asigurării unui mediu adecvat vieții, anumite constrângeri în ceea ce privește poluarea și degradarea naturii și a peisajului. Dar cât de departe poate merge această limitare a libertății individuale, frizând drepturile fundamentale ale omului, așa cum sunt înscrise în actele fundamentale, ,Declarația universală a drepturilor omului” (1948) și în „Pactul internațional privind drepturile sociale și politice ale cetățeanului” (1969)?
După M. Duțu (1996 a), există autori care consideră că legile de ocrotire a mediului și naturii pot aduce o lezare a drepturilor fundamentale ale omului prin:
Restrângerea libertății de mișcare, cum se prevede pentru unele rezervații naturale, mergându-se până la interzicerea accesului omului.
Restrângerea dreptului de rezidență, prin interzicerea de a locui în zone protejate.
Restrângerea dreptului de proprietate, prin impunerea unor reguli de gospodărire a unui bun personal aflat pe lista de obiective protejate (de exemplu, o peșteră) sau interzicerea utilizării și construcției pe un teren personal, dar aflat, de asemenea, pe lista obiectivelor de protecție.
Restrângerea dreptului de dezvoltare, din cauza poluării induse, de exemplu, de o uzină și impunerii unor tehnologii pentru care unitatea nu era prevăzută.
Restrângerea dreptului la muncă, în cazurile în care o uzină este obligată să-și încheie activitatea sau să se mute în locuri mai puțin periclitate de poluarea pe care o generează, muncitorii pierzându-și locul de muncă.
Restrângerea libertății de management a unei unități productive, prin impunerea unor norme de calcul al eficienței, cum este cazul internalizării costurilor sociale.
Există astfel statuate prin legi tot felul de interdicții, obligații, restrângeri, condiționări etc. care vin m contradicție sau limitează drepturi fundamentale ale omului. Motivația este binele public care trebuie să transgredeze binele individului, cel care este în general lezat. Se pune astfel problema de a se găsi un echilibru între drepturile omului și exigențele colectivității.
Este adevărat că drepturile civile și politice au mai puțin de suferit prin îngrădirile impuse de protecția mediului, în raport cu drepturile de natură socială și economică. Dar nu este mai puțin adevărat că, în definitiv, întreaga legislație, dreptul ca instituție socială sunt create m vederea stabilirii unor constrângeri fără de care viața în societate ar fi imposibilă. Problema este ponderea ce trebuie acordată mediului și a limitărilor ce sunt impuse pentru echilibrul ecologic. În acest sens, este interesant a menționa un gând al lui F. Dore (citat de M. Duțu în cartea ce ne-a călăuzit în mai toate considerente de mai sus), și anume că trebuie acordată o întâietate dreptului la mediu în raport cu celelalte drepturi ale omului, care ar avea chiar, ca urmare, o așa-numită „dictatură ecologică “. Și este probabil că, așa cum se prefigurează viitorul omenirii, o astfel de dictatură va fi tot mai necesară și tot mai amplă pentru a asigura supraviețuirea civilizației noastre.
4.2 Ocrotirea mediului și a naturii ca subiect de Drept Internațional
Necesitatea de a oferi oamenilor un trai mai sigur și mai sănătos în raport cu factorii de mediu a generat și reglementări pe plan internațional, ceea ce a dus la conturarea unui Drept internațional al mediului.
Dreptul internațional al mediului s-a constituit treptat din necesitatea de protejare a unor elemente ale biosferei. Acest din urmă aspect a preocupat la început din punct de vedere strict economic, prima convenție internațională referindu-se la ocrotirea păsărilor utile agriculturii (Paris, 1902), a focilor cu blană (Washington, 1911), a balenelor (1935) și, în sfârșit, mai general, Convenția pentru protecția faunei și a florei în locul lor natural (Londra, 1933).
A doua categorie de reglementări internaționale au fost convențiile bilaterale privind anumiți factori de mediu, cum ar fi Convenția referitoare la apele de frontieră dintre SUA și Canada (Washington, 1909) sau dintre SUA și Mexic în aceeași problemă (1944).
De la astfel de reglementări sectoriale s-a trecut la cele mai generale, recunoscându-se faptul că există anumite activități care privesc mai multe țări, dacă nu întreaga comuniune de state. La început au fost convenții care s-au referit doar colateral la problema mediului, cum au fost cele cuprinse în Convenția meteorologică internațională (1947) sau Convenția maritimă internațională (1948), dar, începând din 1950, când poluarea mediului a devenit o preocupare primordială, au început și reglementări internaționale de mediu cu bătaie mai lungă. Așa, de exemplu, în 1954 a fost semnată Convenția pentru prevenirea poluării oceanelor cu petrol, iar din 1960 au început să curgă nenumărate convenții cu importante repercusiuni asupra gestionării mediului privind energia nucleară, transportul deșeurilor, tehnicile dăunătoare mediului, protecția stratului de ozon etc.
Pentru a intra în temă, prezentăm două cazuri interesante. Primul este cel al Acordului privind schimbările climatice, semnat la Rio în 1992 și care prevede, pentru a combate efectul de seră, limitarea emisiilor de dioxid de carbon, fapt menționat deja anterior. împotriva unei astfel de reglementări s-au ridicat producători și au invocat chiar netemeinicia teoriei care stă la baza respectivului acord, considerând că nu există suficiente dovezi științifice care să ateste relația cauzală dintre emisiile de dioxid de carbon și schimbările climatice.
Al doilea caz este cel al Declarației de principiu asupra conservării și exploatării pădurilor care trebuia să devină tot o convenție internațională a Conferinței UNCED de la Rio, dar ea nu s-a finalizat ca atare din cauza divergențelor care s-au ivit între statele lumii întâia și cele ale lumii a treia. Cele dintâi, considerând că dispariția pădurilor tropicale ar amenința omenirea prin lipsa oxigenului furnizat de ele prin fotosinteză, voiau să oprească tăierea în continuare a acestor păduri. Cei din lumea a treia, deținătorii acestor păduri, au cerut libertatea de a dispune de propria lor avuție, de altfel una dintre cele mai importante pe care o dețin, prin comerțul cu lemn pe care îl fac. De asemenea, ei au cerut ca politica de tăiere a pădurilor cerute de cei din lumea întâi să fie aplicată și la propriile lor păduri, știut fiind marele comerț care se face cu lemnul din Canada, Finlanda etc. Se pare că cei bogați voiau, prin propusa convenție, să elimine de fapt concurența celor săraci de pe piața lemnului.
De data aceasta disputa nu a mai fost între o reglementare internațională și persoane fizice, ca în cazul efectului de seră, când erau vizitați producătorii industriali cu emisii de dioxid de carbon, ci între două grupe de state ce vroiau să impună o anumită politică internațională.
Ca și în cazul Dreptului mediului pe plan intern, când problema se pune asupra prevalenței interesului privat sau a celui public, și pe plan internațional se pune aceeași problemă: cât de departe se poate impieta asupra dreptului unei țări de autogestionare a propriului teritoriu sau a propriilor resurse în numele unui interes universal?
Pentru a se putea invoca o intervenție juridică este necesar să existe un prejudiciu determinat de o faptă ilicită și culpabilă, cu stabilirea unei relații cauzale între faptă și prejudiciu. În general, răspunderea revine celui care a comis culpa (răspundere subiectivă). Există însă cazuri în care răspunderea intervine independent de culpă și este suficient să se stabilească raportul cauzal între fapta produsă și prejudiciul cauzat (răspundere obiectivă). Răspunderea subiectivă intervine mai ales în litigiul dintre persoane fizice sau juridice, în schimb, răspunderea obiectivă revine statelor, în calitate de subiect de drept internațional în cazul violării unor obligații internaționale precise, fie prin acțiune directă, fie prin inacțiune (omisiune sau abținere).
Răspunderea obiectivă intervine mai ales în problemele legate de mediu, căci, după cum arată I.G. Sion (1990), „mediul natural nu este subiect-victimă care să reclame reparații, ci o valoare fundamentală care începe să fie ocrotită pe plan internațional”. Subiectul îndreptățit la reparații este, în principiu, „titularul”, mediul sau comunitatea internațională, în cazul în care mediul afectat are statutul de „patrimoniu comun”. „Titularul” nu apare numai ca subiect de drept asupra unui „patrimoniu”, în cadrul limitelor jurisdicției sale, ci și ca subiect având „misiunea” protecției mediului și a conservării resurselor naturale, chiar dincolo de aceste limite.
Primul caz, al răspunderii pentru fapte ce aduc prejudicii altui stat, generate pe teritoriul național, poate fi exemplificat prin poluarea transfrontieră a apei de râu (responsabilitate subiectivă), al doilea caz prin emisiile de substanțe dăunătoare (de exemplu, CO2) generate de uzinele de pe un teritoriu național, dar care afectează întreaga comunitate umană (responsabilitate obiectivă). În acest din urmă caz, problema de principiu care se pune este dacă există o obligație a statelor de a proteja factorii de mediu și care ar genera o răspundere. Ea este rezolvată în Declarația Conferinței ONU pentru Mediu de la Stockholm, din 1972, în care se spune: „Statele au îndatorirea de a se asigura că activitățile exercitate, în limitele jurisdicției lor sau sub controlul lor, nu cauzează daune mediului în alte state sau în regiuni care nu țin de nici o jurisdicție națională”.
Chestiunea pare astfel rezolvată, dar există numeroase aspecte care pun întrebări particulare, dintre care menționăm câteva:
Răspunderea pare evidentă în cazul unor activități ilicite, dar în cazul celor licite? Întrebarea nu este inutilă, deoarece, m ceea ce privește mediul, numeroase activități sunt licite, deși afectează negativ unii factori ai lui. Este cazul, de pildă, al vânătorii de balene, permisă, deși pune în pericol existența speciei și deci este periclitată diversitatea biologică. Sau, alt exemplu, diminuarea poluării cu o substanță pentru care nu există standarde de emisie.
Pe plan internațional, există o răspundere pentru orice prejudiciu sau numai pentru cele grave? Desigur, nu se poate face o departajare graduală a prejudiciilor de principiu, ci doar în aplicarea penalităților, dar și așa, iată două exemple contradictorii. Marile poluări datorate accidentelor de navigație ale petrolierelor Amoco Cadiz (1978) sau Exxon Valdez (1989) s-au soldat cu plata unor despăgubiri acordate locuitorilor coastelor Bretaniei, respectiv Alaskăi. în schimb, cea mai mare catastrofă nucleară înregistrată până acum, Cernobîl, care a adus prejudicii grave locuitorilor a numeroase state, nu s-a soldat cu nici o sancționare a statului răspunzător, URSS.
Cât de departe merge răspunderea statului pentru agenții poluatori de pe teritoriul său și care aduc prejudicii locuitorilor altui stat? Chestiunea în cadrul Dreptului internațional este încă nerezolvată și chiar dacă există unele rezolvări, ele sunt punctuale, pe caz. Dar chestiunea ia un aspect particular pentru statele cu economie centralizată, în care toți agenții economici aparțin statului, care trebuie, ca atare, să răspundă pentru totalitatea deteriorărilor factorilor” de mediu cu repercusiuni transfrontaliere.
Cât de departe poate fi extinsă responsabilitatea unui stat pentru prejudiciile aduse cetățenilor altui stat? Doar statelor limitrofe sau chiar mai departe? Este cazul, de exemplu, al ploilor acide determinate de industria din Germania de SE (Saxonia) și care se fac simțite în Cehia, Ungaria și până în România. Un caz extrem este cel al apelor Dunării, poluate de toate țările riverane, începând din Germania, de către Austria, Slovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, pentru a se repercuta în final în România, în Deltă.
Există o responsabilitate pentru afectarea globală a spațiului ce nu aparține nimănui sau, altfel spus, pentru daune aduse patrimoniului comun? Se pare că astfel de cazuri sunt tot mai des identificate și reglementate prin convenții internaționale, cum sunt cele privind protecția stratului de ozon, a schimbărilor climatice, pentru protecția oceanelor, a diverselor specii de animale etc. Responsabilitatea revine fiecărui stat în parte, statul fiind considerat subiect juridic, ce va fi tras la răspundere. El urmează să realizeze normele și legile interne prin care toți agenții economici sau persoanele fizice să fie făcute responsabile de nerespectarea lor.
Se poate vorbi despre „crime internaționale” în domeniul mediului cu răspundere materială penală? Termenul de crimă internațională există în domeniul violării păcii și securității, al limitării popoarelor de a dispune de ele însele sau al genocidului. Dar el apare și în unele documente referitoare la mediu (proiectul C.D.I./U., O.N.U. lit. d) în care se vorbește despre violarea gravă a unei obligații internaționale privind protecția și conservarea mediului printr-o poluare masivă a aerului și a mărilor. Deci, dincolo de delictele internaționale de poluare care rezidă m încălcarea obligației de a nu afecta în nici un fel factorii de mediu, în cazul unei poluări masive se poate vorbi despre crimă internațională împotriva mediului.
După cum se vede, există nenumărate cazuri particulare, cu consecințe variate, de afectare a mediului unui stat sau al bunului comun, care intră în sfera Dreptului Internațional al Mediului. Ceea ce este de subliniat că tocmai în acest domeniu ecologii militanți s-au afirmat cel mai mult și cel mai intens, încercând să împiedice acțiuni care aduc prejudicii mediului. De exemplu, cazul de litigiu între două state pe teme de mediu poate fi ilustrat cu marea acțiune a ecologiștilor unguri împotriva construirii la granița cu Slovacia a barajelor de pe Dunăre, Gabcicovo-Nagymaros, litigiu nesoluționat nici astăzi. În ceea ce privește acțiunile împotriva agresării unui bun comun, sunt de subliniat multiplele acțiuni ale asociației Greenpeace împotriva vânătorii de balene, a experiențelor nucleare din Pacific, a transportului pe mare a deșeurilor radioactive etc.
Moto: „Omul a pierdut capacitatea de a
prevedea și de a preîntâmpina .Până
la urmă , el va distruge Pământul”
INTRODUCERE
Numeroase studii și cercetări efectuate de pe sol sau din spațiu, au ajuns la aceeași concluzie privitoare la situația critică în care se găsește azi Planeta Pământ. Criza ecologică, dublată de o puternică instabilitate economică, și toate acestea pe fundalul unei accentuate crize spirituale, a lipsei de ideal, creionează apropierea unui punct critic în evoluția omenirii.
Aer, apă și sol poluate, despăduriri și deșertificări, mări și râuri contaminate, deșeuri netratate, contaminare radioactivă – acestea sunt numai câteva din problemele grave cu care se confruntă omenirea.
Criza ecologică a fost provocată de tendința omului contemporan, de a impune naturii înconjurătoare propriile lui legi, care intră în contradicție cu legile lui Dumnezeu aflate la baza întregului univers. Din aceeași dorință de a se considera stăpânul absolut al lumii în locul lui Dumnezeu, omul zilelor noastre a căutat să impună naturii legea industrializării masive, care a poluat în mod catastrofal mediul înconjurător. În numai doua sute de ani de la începutul erei industriale, s-a reușit să se distrugă în mod iremediabil ceea ce natura a creat pe parcurs de milioane de ani.
Deosebit de un război nuclear, care ar putea pulveriza planeta noastră în câteva secunde, criza ecologică evoluează progresiv și sigur, punând sub semnul întrebării supraviețuirea omului pe pământ și în special pe cea a generațiilor viitoare, fiindcă și ea a ajuns să dobândească dimensiuni planetare.
Ce ne va aduce viitorul? Dispariția vieții organice de pe planeta noastră? Prin urmare, trebuie să reflectăm. Este amenințată existența tuturor ființelor umane de pe planeta. Se pune întrebare: A fi sau A nu fi. Răspunsul este unul și categoric, trebuie să fim! Trebuie să unim toate ființele exploatate, asuprite de pe întreaga planetă, pentru a salva lumea, a instaura justiția socială, pentru un viitor fericit de bunăstare pentru toate ființele umane de pe globul pământesc.
Termenul de eco-spasm
Conform dicționarului explicativ al limbii române, termenul spasm provine din franceză și are următoarea definiție: contracție involuntară, bruscă (și violentă ) a unui mușchi sau a unui grup de mușchi; convulsie ; grimasă .
"Ecospasm" este format din grecescul "oikos" care înseamnă "casă" și cuvântul spasm. Termenul de ecospasm, potrivit dicționarului enciclopedic, a fost introdus în analiza ecologică pentru a descrie starea unui ecosistem exploatat de om dincolo de pragul critic al legii fertilității descrescânde. O asemenea depășire pune în primejdie capacitatea de refacere a unui ecosistem, distrugând ireversibil echilibrul dintre biocenoză și biotop .
Noțiunea de ecospasm a fost introdusă de către renumitul Alvin Toffler autorul celebrelor cărții " Socul Viitorului" , "Raport despre ecospasm", " Previziuni și Premise". "A crea o noua civilizație – Politica în noul val" și multe altele….
Cum a apărut ?
În anul 1974, redactorii revistei "Esquire" i-au cerut lui Toffler, să efectueze o cercetare amănunțită asupra depresiunii economice viitoare. Cu o oarecare ezitare, acesta a început să se documenteze, să călătorească, să discute cu membri de guvern, cu economiști, oameni de afaceri, studenți și ecologisti. Astfel a apărut lungul articol intitulat "Dincolo de depresiune", care analiza criza națiunilor industriale numind-o, în lipsa unui termen adecvat, un ecospasm . Datorită lipsei de spațiu, articolul nu era complet, îi lipseau variantele pozitive și posibilitatea de a le folosi. Era foarte dramatic, pesimist și nu lăsa loc de discuții despre modalitățile de combatere a crizei, fapt pentru care cititorii au fost dezamăgiți .
Acest articol însă, a fost punctual de plecare al cărții "Raport despre ecospasm", care era de trei ori mai lungă și îmbunătățită și care mai conținea și strategiile de tranziție pentru a face față crizei.
Ecospasmul, sau economia spasmodică, se refera la o economie clătinându-se în pragul dezastrului, așteptând numai convergența arbitrară a anumitor evenimente critice care nu s-au produs simultan – până acum . Este o economie în cadrul căreia puternice forțe ascendente și descendente se ciocnesc precum armatele în război, în care crizele economiilor naționale transmit unde de șoc globale, în care fostele puteri coloniale și colonii încep să-si inverseze rolurile, în care colapsurile sistemice agravează dezordinea economică iar dezordinea economică intensifică și accelerează colapsurile sistemice, în care bombardează economia din diferite direcții, în care schimbările se îngrămădesc unele peste altele cu viteze tot mai mari, creând tensiuni pe care societățile de înalta tehnicitate nu le-au mai întâlnit niciodată .
Harold Strudler, de la Institutul pentru Viitor, care folosește termenul "ecospasm" în acest sens, o mai numește și "economie hysteresis" – o economie în care toate sistemele se decalează în ritmuri diferite, generând o dezordine și o incertitudine crescânde .
Dar dacă dorim să înțelegem un ecospasm complet dezvoltat, trebuie să privim acest peisaj economic extraterestru într-un context de evenimente ecologice, militare, sociale și culturale extrem de arbitrare .
Astfel, în această lucrare am încercat să conturez situația în care se află omenirea astăzi, o realitate de care puțini sunt conștienți, dar care va marca tot mai pregnant anii și generațiile ce vor veni.
În structura cuprinsului lucrării se regăsesc câteva din problemele majore cu care se confruntă omenirea aflată în pragul unei crize ecologice dar și economice.
Am analizat probleme privind creșterea demografică în raport cu creșterea nevoii de hrană, acestea pe fondul industrializării și a nevoii de materii prime.
Pe lângă acestea, sunt trase semnale de alarmă cu privire la deteriorarea elementelor naturale: defrișarea pădurilor, distrugerea solului, distrugerea solului, deșertificare, schimbări climatice, inundații, colapsul zonelor piscicole, dispariția speciilor, degradarea pășunilor, creșterea diferitelor forme de poluare, care dovedesc faptul că trăim în plină criză ecologică în ceea ce privește mediul înconjurător din punct de vedere fizic.
Realitatea în care trăim este tulburătoare și în același timp îngrijorătoare, încadrându-se aici încă un motiv care tinde să sporească aceasta teamă și îngrijorare a noastră și anume lupta dintre Nord și Sud sau mai bine zis, prăpastia creată între Nord, reprezentând „lumea întâi”, respectiv bogații, și Sud, reprezentând „lumea a treia”, respectiv săracii, prăpastie care odată cu adâncirea ei mărește decalajul dintre aceste două categorii, lumi, care tinde spre mărimi de nerecuperat pentru lumea a treia.
Din ce în ce mai alarmante sunt și constatările privind hrana și lipsa acesteia, lipsa apei, precum și cele privind sănătatea oamenilor: creșterea incidenței cancerelor, malformațiilor la copii, boli datorate aerului viciat, poluat sau apei infestate, epidemii din cauza deșeurilor.
Concluziile sunt grave deoarece se pare că am ajuns la capătul suportabilității globului în ceea ce privește necesarul pentru vițuire a unei populații în creștere exponențială și a absorbirii deșeurilor create de ea.
Raporturile dintre om – societate – natură s-au deteriorat, ceea ce impune o nouă orientare a acțiunii umane.
Un lucru de remarcat este însă faptul că omenirea a început să devină cât de cât conștientă de acest fapt, iar termenul de „ecologie” și-a croit un drum din ce în ce mai bine bătut.
Oamenii de știință din aceste domenii se preocupă acum de formularea unei eco-economii adică o economie care să fie suportabilă de către mediu, care să respecte principiile ecologice; de regândirea nevoilor; de formularea unor strategii de tranziție sau de construirea unei economii bazate pe soare și hidrogen care să marcheze apusul erei combustibililor fosili, în dorința utilizării unor combustibili curați și inofensivi pentru climă și nu a epuizării resurselor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impasul Economic Si Ecologic la Nivel Mondial (ID: 108388)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.