Impartirea Mostenirii Intre Ascendentii Privilegiati
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Secțiunea I.Terminologia specifică moștenirii legale
Prin „moștenire” se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în ființă (persoane fizice, persoane juridice ori statul) sau „o ereditate nu este nimic altceva decât succesiunea în toate drepturile pe care le avea defunctul” (nihil est aliud hereditas quam succesio în universum ins quod defunctus habuiî – Gaius, D, 50, 16, 24). Codul civil folosește cel mai frecvent termenul de moștenire (art. 953-956 ș.a.). Instanțele judecătorești folosesc constant cu același înțeles atât termenul de succesiune, cât și pe cel de moștenire. Observăm exprimarea legiuitorului conform căreia moștenirea reprezintă transferul patrimoniului unei persoane decedate către una sau mai multe persoane în ființă (și nu în viață), legiuitorul având, credem, în vedere și infans conceptus.
În cadrul dreptului civil, noțiunea de „succesiune” se întrebuințează și într-un sens mai larg, desemnând orice transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
În acest sens, de exemplu, cumpărătorul este succesorul cu titlu particular al vânzătorului (iar vânzătorul – autor al cumpărătorului).
Prin urmare, noțiunea de „moștenire” (și moștenitor) numai în sensul restrâns al cuvântului – transmisiune pentru cauză de moarte – este echivalentă noțiunii de „succesiune” (succesor).
Este însă evident că noțiunea de „succesiune” (succesor), utilizată totuși în domeniul dreptului de moștenire, are un înțeles restrâns, referindu-se numai la transmisiunea pentru cauză de moarte, iar noțiunea de „succesori”, la succesori în drepturi morțiș causa, indiferent că sunt moștenitori legali sau testamentari, cu vocație universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. Într-un alt sens, termenul „moștenire” poate avea semnificația de obiect al unei transmisiuni inter vivos (de exemplu, vânzarea moștenirii – art. 1747 C. civ.).
Constituția României utilizează termenul de „moștenire” (a se vedea, spre exemplu, art. 46 din Constituție), astfel încât opțiunea legiuitorului civil s-ar putea să fi fost influențată de opțiunea legiuitorului constituțional.
Termenul „de cuius”, „autor” – „Persoana decedată” (sau, mai corect, „decedatul”) al cărei patrimoniu se transmite prin moștenire poartă denumirea de cuius (îs de cuius succesione agitur – cel despre a cărui moștenire este vorba). Fiind impropriu să se vorbească de moartea defunctului, doctrină și jurisprudența folosesc termenul de cuius. Raportat la defunct, doctrina juridică și jurisprudența recurg deseori la termenul de „autor” (de exemplu, „autorul comun al moștenitorilor”).
Termenul de „succesibil”, „succesor”, „moștenitor”, „erede” – Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc „moștenitori” sau „succesori”, iar vechiul Codul civil în mod frecvent utiliza și termenul livresc de „erede”, „erezi”, „coerezi” (heredes – moștenitor). Codul civil actual nu a abandonat termenul „ereditate” (vezi petiția de ereditate) și, ca urmare, nici termenii erede, coerede, deși sunt mai rar utilizați. În cazul moștenirii testamentare, dobânditorul se numește de regulă „legatar”.
Termenul „succesibil” desemnează persoanele care au o vocație abstractă la moștenire, practic orice rudă a defunctului, în limitele legii, are calitatea de succesibil. „Prin succesibil se înțelege persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a putea moșteni, dar care nu și-a exercitat încă dreptul de opțiune succesorală”, precizează art. 1100 alin. (2) C. civ.
Termenul de „succesor” său „moștenitor” presupune deja selectarea din rândul succesibililor a persoanelor care, în condițiile principiilor devoluțiunii (devoluere – transmisiune) legale a moștenirii, au făcut dovada acceptării acesteia. Având în vedere însă faptul că transmisiunea patrimonială de la de cuius către moștenitorii săi,.. operează de drept (în baza legii sau a testamentului) din chiar momentul decesului, moștenitorii dobândesc această calitate din acel moment, sub rezerva nerenunțării la moștenire în termenul legal de exercitare a dreptului de opțiune succesorală.
Dacă termenii „moștenitor” sau.. erede” au o conotație strict legată de transmisiunile „morțiș causa”, termenul „succesor”, ar putea avea și o altă conotație, cum ar fi, spre exemplu, aceea de.. continuator” al unei persoane juridice (vorbim de succesorul în drepturi al unei persoane juridice, de succesor al unui stat etc.).
Chiar și în cazul transmisiunilor morțiș causa, exprimarea uzuală în cazul transmisiunii patrimoniului unei persoane fizice decedate este aceea de „moștenire”, său „moștenitor” în timp ce, în cazul persoanelor juridice care încetează de a mai avea ființă, exprimarea uzuală ar fi aceea de „succesiune” sau „succesor”.
Termenul de „masă succesorală” – În cadrul dreptului succesoral, noțiunea de „moștenire” sau „succesiune” (uneori ereditate) se întrebuințează nu numai în sensul de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă, dar și pentru desemnarea a însuși patrimoniului transmis pentru cauză de moarte, deci în sens de masă succesorală. În acest sens, se vorbește de moștenirea (succesiunea) lăsată de defunct, de moștenirea dobândită de moștenitori, de moștenirea sau succesiunea vacantă (hereditas iacens) sau fară stăpân (hereditas caduca) etc.
Dreptul francez, urmând dreptul roman, face distincție între succesiunea vacantă (succession vacante), caracterizată prin aceea că nu există moștenitori, și succesiunea fără moștenitori acceptanți (succession non reclamée sau succession en desherence), știindu-se faptul că termenul legal pentru acceptarea moștenirii este de 10 ani (art. 809 – 811-3C. Civ. fr.). Așadar, masa succesorală este formată din patrimoniul defunctului cu activ și pasiv, cu drepturi și obligații.
De la regula conform căreia toate drepturile cu valoare economică (drepturile patrimoniale) împreună cu obligațiile corespunzătoare fac obiectul transmisiunii succesorale, remarcăm și excepțiile de rigoare constând în:
– Drepturile patrimoniale cu caracter viager care se sting la moartea defunctului.
Asemenea drepturi ar putea fi: dreptul de uzufruct, obligația cu dreptul corelativ la întreținere, drepturile constituite intuitu personae, creanțele plătibile până la deces etc.
Sunt de asemenea netransmisibile prin succesiune:
– Dreptul moral de autor nu avem în vedere beneficiul patrimonial al dreptului de autor. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, drepturile patrimoniale, după moartea autorului, se transmit prin moștenire potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi dată la care operă a fost adusă la cunoștința publică în mod legal].
De precizat că, drepturile morale de autor nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări [art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996].
Exercițiul unor drepturi morale de autor (spre exemplu, exercitarea acțiunilor care tind la protejarea imaginii autorului), cele prevăzute în art. 10 lit. a), b), d), se transmite prin moștenire potrivit legislației civile, pe durată nelimitată [art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996].
Facem așadar distincție între drepturile morale, netransmisibile pe nicio cale, și exercițiul acestor drepturi, care este susceptibil de a fi transmis prin moștenire potrivit dreptului comun.
– Acțiunile cu caracter personal ale defunctului (de exemplu, acțiunea în revocare a unei donații pentru ingratitudine).
– Drepturile vizând personalitatea, cu acțiunile corespunzătoare (de exemplu, acțiunile vizând respectul vieții private a unei persoane). Asemenea acțiuni ar putea fi continuate de moștenitori dacă au fost promovate de defunct în timpul vieții sale.
Bunurile cu o afecțiune specială și pe care le vom regăsi în cadrul succesiunii anomale. Asemenea bunuri, așa cum vom vedea ulterior, deși se transmit prin succesiune, transmisiunea se va face după alte reguli ceea ce justifică definirea acestui tip de transmisiune ca fiind anomală (de la a nomos care în limba greacă semnifică „contrar regulii” și nu în afara regulii așa cum vom arăta ulterior).
Secțiunea a II-a. Condițiile moștenirii legale și cadrul legal acestora. Succintă prezentare
Condițiile cerute pentru ca o persoană să poată veni la moștenire în temeiul legii sunt: să aibă capacitate succesorală, să aibă vocație succesorală legală, să nu fie nedemnă și să nu fi fost exheredării (dezmoștenită) de defunct.
Capacitatea succesorală este o condiție generală a devoluțiunii succesorale, comună atât celei legale, cât și celei testamentare, ea a fost tratată în Secțiunea I a Capitolului al IV-lea din Titlul I.
Vocația la moștenire reprezintă acea calitate a unei persoane de a avea chemare la succesiunea unei persoane decedate, fie în temeiul legii, fie în temeiul voinței defunctului exprimată prin testament. Este calitatea prin care se delimitează terțele persoane de succesibilii lui de cuius.
Vocația generală, abstractă – Vocația Ia moștenire este acea aptitudine a unei persoane de a avea chemare la moștenire, fie în virtutea legii, fie în virtutea testamentului lăsat de defunct. Articolul 962 C. civ. Precizează că „pentru a putea moșteni, o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament”. Vocația (chemarea, calitatea cerută de lege) la moștenire are un dublu sens.
În sensul ei general, vocația desemnează aptitudinea potențială, eventuală a unor persoane de a culege moștenirea. În acest sens, se poate afirma că vocație potențială, generală, abstractă au toți succesibilii legali ai lui de cuius.
Vocația succesorală testamentară poate aparține, în principiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul cuprinzând legate, constituind temei al vocației la moștenire. Așa cum vom vedea, chiar și o persoană care nu există la data întocmirii testamentului va putea beneficia de acel testament dacă testamentul a fost făcut în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta de a transmite beneficiarului obiectul liberalității îndată ce va fi posibil [art. 989 alin. (2) C. civ.].
În sens concret, vocație efectivă, utilă au doar acele persoane care vor culege efectiv moștenirea lăsată de defunct. Așadar, deși toți succesibilii lui de cuius din cele patru clase de moștenitori stabilite de lege au o vocație succesorală abstractă, doar moștenitorii din clasa I de moștenitori vor avea vocație concretă la moștenire, în ipoteza în care aceștia acceptă moștenirea (spre exemplu).
Se observă astfel că vocația succesorală concretă presupune două condiții: una pozitivă (vocația succesorală generală) și una negativă (persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moștenire de un alt succesibil chemat de lege în rang preferabil sau de legatar).
În cazul moștenirii testamentare nu putem vorbi despre vocație succesorală generală ci doar despre vocație testamentară concretă.
Oricum vocația concretă rezultă din aplicarea principiilor care guvernează devoluțiunea legală a moștenirii (cum se va arăta ulterior). În cazul moștenirii testamentare, vocație concretă au doar legatarii universali, cu titlu universal sau cu dublu particular, beneficiari ai legatelor lăsate de defunct în condițiile legii • neputându-se vorbi despre o vocație testamentară abstractă decât în sens filozofic: orice persoană poate fi beneficiara unui legat).
Inexistența nedemnității succesorale – Nedemnitatea este o cauză de decădere a moștenitorului legal, vinovat de săvârșirea unei fapte grave – anume prevăzută de lege – față de de cuius sau față de memoria acestuia, din dreptul de a culege o moștenire determinată, inclusiv rezervă la care ar fi avut dreptul.
Nedemnitatea este o sancțiune civilă, care operează de plin drept sau judiciar, efectele sale putând fi înlăturate în anumite condiții, și care are o aplicabilitate numai în cazurile limitativ prevăzute de art. 958-959 C. civ., textele fiind de strictă interpretare.
Nedemnitatea poate fi invocată numai după deschiderea moștenirii. Odată ce se probează de către persoana interesată nedemnitatea unui moștenitor legal său testamentar, instanța doar va constata intervenirea acestei sancțiuni civile, hotărârea având efect declarativ.
În procedura necontencioasă, și notarul sesizat cu dezbaterea unei cauze succesorale poate constata nedemnitatea de drept a unora din succesibili și aplică normele legale privind nedemnitatea excluzând de la moștenire pe nedemn. În cazul nedemnității judiciare, instanța poate declara nedemnă de a moșteni persoana care a săvârșit una din faptele prevăzute în art. 959 C. civ., hotărârea judecătorească având și în acest caz efect constitutiv. Acest tip de nedemnitate nu poate fi constatat prin procedura necontencioasă.
Nedemnitatea succesorală se caracterizează prin faptul că este o sancțiune specifică atât a moștenirii legale, cât și celei testamentare, iar faptele care atrag aplicarea acestei decăderi sunt expres și limitativ prevăzute de lege.
Caracterul de sancțiune civilă determină și consecința că efectele nedemnității succesorale se produc doar asupra persoanei care se face vinovată de săvârșirea faptei, ea produce efecte relative în sensul că nedemnul este înlăturat numai de la moștenirea persoanei față de care s-a făcut vinovat de săvârșirea faptei încriminate, iar nu și de la moștenirea altei rude (de exemplu, în cazul succesiunilor succesive), cu excepțiile pe care le vom evoca ulterior în ipoteza prevăzută de art. 958 alin. (1) lit. b.) C. civ.
Sintetizând, nedemnitatea are următoarele trăsături generale:
– Este o sancțiune civilă, care se aplică numai în cazul faptelor strict reglementate de lege (art. 958-959 C. civ.);
– Operează de drept sau judiciar, instanța, verificând, va constata îndeplinirea tuturor condițiilor, inclusiv a vinovăției prevăzute de ipoteza legii;
Decăderea nedemnului din dreptul de a moșteni legal nu exclude gratificarea acestuia de către de cuius și, prin urmare, posibilitatea lui de a moșteni testamentar, înlăturându-se în acest fel efectele nedemnității.
– Are un efect relativ, intervenind doar față de cel asupra căruia au fost săvârșite faptele, neputând fi extinsă la alte persoane (cu excepțiile de rigoare);
– Nedemnitatea privește atât moștenirea legală, cât și cea testamentară (ceea ce nu exclude ingratitudinea în materie testamentară);
– Nedemnitatea produce efecte numai în privința autorului faptei, nu și față de alte persoane cUm ar fi fost copiii nedemnului.
Felurile și cazurile de nedemnitate succesorală
Atentatul la viața celui care lasă moștenirea
În conformitate cu art. 958 C. civ., este nedemnă de a moșteni:
A) Persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de i-l ucide pe cel care lasă moștenirea.
B) Persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului [art. 958 alin. (1)].
În cazul în care condamnarea pentru faptele menționate anterior este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate într-o hotărâre judecătorească definitivă.
Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanța de judecată, ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea [art. 958 alin. A) și (3)].
Așadar, primul caz de nedemnitate ce operează de drept este atentatul la viața defunctului, sau, altfel spus, făptuitorul a omorât sau a încercat să-l omoare pe cel de la a cărui moștenire a fost înlăturat. Pentru a opera acest caz de nedemnitate, este necesară condamnarea penală, definitivă, a făptuitorului, iar fapta trebuie săvârșită cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea
Rațiunea pentru care legea înlătură de la moștenire persoana care a atentat la «ața celui care lasă moștenirea sau a unui alt succesibil, este lesne de sesizat: ar fi moral, inechitabil ca prin săvârșirea unei fapte de o asemenea gravitate cineva să-și: deschidă calea spre o moștenire.
În acest caz se cere ca persoană să fi fost condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă în calitate de autor al faptei, pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe cel care a lăsat moștenirea, să fi acționat cu intenție (directă sau – directă) și să fi avut discernământ în momentul acționării. El va rămâne nedemn ie a moșteni chiar dacă – ulterior condamnării – a fost amnistiat, grațiat, reabilitat. Soluția se explică prin existența intenției de a ucide, care nu poate fi ștearsă prin măsurile de politică penală de clemență postcondamnatorie.
Omorul din culpă nu constituie o cauză de nedemnitate, de exemplu în cam unui accident de circulație, dacă soțul aflat în autoturismul condus de celălalt șoc este accidentat mortal, accidentul producându-se din culpă gravă a acestuia dm urmă.
Atentatul la viața unui alt succesibil – Acest nou caz de nedemnitate extinde efectele nedemnității și asupra făptuitorului care, fără a încerca să-l omoare pe cel care lasă moștenirea.
Ne putem imagina aici înlăturarea unui succesibil aflat într-un grad mă: apropiat de rudenie cu de cuius sau înlăturarea de la moștenire a unui rezervatar de către legatarul universal sau cu titlu universal, sau înlăturarea legatarului universal sau cu titlu universal de către moștenitorul legal rezervatar (spre exemplu, legatarul îl omoară pe copilul lui de cuius sau fratele lui de cuius îl omoară pe legatarul universal sau cu titlu universal etc.).
Și acest caz de nedemnitate presupune pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare penală, definitivă, pentru săvârșirea cu intenție a infracțiunii de omor sau tentativă de omor, a autorului faptei.
Chiar dacă condamnarea nu mai e posibilă întrucât autorul faptei a decedat anterior condamnării (s-a sinucis, spre exemplu), a intervenit amnistia ori prescripția răspunderii penale, nedemnitatea operează totuși dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească definitivă a unei instanțe civile. Așadar, nimic nu împiedică persoana interesată în constatarea nedemnității să promoveze un proces prin care cere să se constate cu titlu definitiv săvârșirea faptelor care atrag nedemnitatea de drept, în condițiile art. 958 lit. a) și b) C. civ.
Astfel, atunci când promovarea acțiunii penale nu mai este posibilă (din motivele mai sus evocate), totuși existența faptei, constatarea vinovăției autorului și, pe cale de consecință, nedemnitatea succesorală, ar putea rezulta și în urma promovării unui proces civil, a pronunțării unei hotărâri judecătorești de către instanța civilă, prin care în final se constată nedemnitatea succesorală.
Întrucât acest tip de nedemnitate operează de drept, nu este necesară constatarea acesteia printr-o hotărâre judecătorească. Aceasta nu exclude însă pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să constate nedemnitatea ce a operat ope legis de la data deschiderii succesiunii.
Într-o asemenea acțiune, ar avea calitate procesuală activă comoștenitorii legali sau testamentari ale căror drepturi ar fi fost restrânse sau care ar fi fost înlăturați de la moștenire, donatarii sau legatarii ale căror liberalități ar fi fost reduse prin existența nedemnului, creditorii comoștenitorilor legali și chiar moștenitorul nedemn, întrucât nedemnitatea operează de drept.
Calitatea procesuală pasivă ar avea: moștenitorul nedemn, succesorii acestuia în cazul în care moștenirea nedemnului a fost retransmisă moștenitorilor săi înainte de constatarea nedemnității.
Arătam anterior faptul că nedemnitatea are un caracter relativ, în sensul că intervine doar față de cel asupra căruia au fost săvârșite faptele, neputând fi extinsă la alte persoane.
Cu toate acestea, în ipoteza vizată de art. 958 alin. (1) lit. b) C. civ., autorul faptei penale comite fapta împotriva unui alt succesibil (al lui de cuius) în raport cu care autorul faptei nu are o vocație concretă de a-l moșteni, dar ar putea dobândi o asemenea vocație prin înlăturarea de la moștenire a victimei sale.
Avem în vedere următoarea speță: de cuius (D) are un unic copil (C) fară posteritate și un frate (F). Dacă F îl omoară pe C (de la succesiunea căruia este înlăturat ca nedemn sau nu are vocație dacă C are posteritate) dobândește vocație concretă la succesiunea lui de cuius. Prin aplicarea art. 958 alin. (1) lit. b), F va fi înlăturat tot ca nedemn și de la succesiunea lui de cuius, prin extinderea nedemnității de la victimă autorului faptei (C) la o altă persoană (D).
Desigur că această extindere a nedemnității și la un alt succesibil (care nu a fost victima autorului faptei) apare ca element de noutate absolută în materia nedemnității, dar este pe deplin justificată, întrucât este imoral și a devenit și nelegal, nedemn de a veni la succesiunea unei persoane spre a cărei moștenire calea urmată a fost, eufemistic vorbind, nedemnă.
Nedemnitatea judiciară. Cazuri de nedemnitate
Nedemnitatea judiciară este o noutate a dreptului succesoral românesc, introdusă prin Codul civil. Astfel, conform art. 959, poate fi declarată nedemnă de a moșteni:
A) Persoana condamnată penal, pentru săvârșirea cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea, a unor fapte grave de violență fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei.
B) Persoana care, cu rea-credință, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului.
C) Persoana care, prin doi sau violență l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul [art. 959 alin. (1) C. civ.]. Sub sancțiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanței judecătorești să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moștenirii. Introducerea acțiunii constituie un act de acceptare tacită a moștenirii de către succesibilul reclamant [art. 959 alin. (2) C. civ.].
Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se pronunță ulterior datei deschiderii moștenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare [art. 959 alin. (3) C. civ.].
Atunci când condamnarea pentru faptele menționate la alin. (1) lit. a) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariția cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moștenirii [art. 959 alin. (4) C. civ.].
În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c), termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moștenirii [art. 959 alin. (5) C. civ.].
Comună, orașul său după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile, la data deschiderii moștenirii poate introduce acțiunea prevăzută la alin. 2). În cazul în care, cu excepția autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. (1), au mai există alți succesibili. Dispozițiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător [art. 959 alin. (6) C. civ.].
Nedemnitatea judiciară este declarată de o instanță civilă care verifică existența tuturor elementelor de fapt care atrag acest tip de nedemnitate și pronunță o hotărâre judecătorească în acest sens, hotărâre care va avea caracter constitutiv și nu declarativ ca în cazul nedemnității de drept.
Au calitate procesuală activă aceleași persoane ca și în cazul constatării nedemnității de drept.
Articolul 959 alin. (6) prevede faptul că au calitate procesuală activă și comună, orașul său municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii succesiunii, evident în ipoteza în care în afara nedemnului tiu există alți moștenitori, astfel încât s-ar putea prefigura o succesiune vacantă.
Exemplu: în cazul în care soțul supraviețuitor este chemat în judecată de societatea la care a lucrat soția decedată pentru a răspunde, în calitatea sa de moștenitor, de lipsa constatată în gestiunea pe care a avut-o defuncta, instanța i respins apărarea pârâtului, care invocase nedemnitatea succesorală (o omorâse re soția sa), pe considerentul că nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnulix și nu de către acesta pentru a-i folosi, în vederea evitării plăților succesiunii.
Unii autori au considerat însă că din moment ce nedemnitatea operează œ drept, hotărârea instanței de judecată nu are caracter constitutiv ci constatator – moștenitorul fiind decăzut din dreptul de a succede ope legis, și nu ca urmare i intervenției justiției, astfel încât s-a considerat că este acceptabilă invocarea nedemnității de însuși nedemnul (precizăm, în cazul nedemnității de drept).
Secțiunea a III-a. Principiile generale ale devoluțiunii legale și excepțiile pe care acestea le comportă. Scurtă analiză.
Cercul foarte mare de persoane, cărora legiuitorul le recunoaște vocație succesorală generală, l-a determinat pe legiuitor să instituie o anumită ordine de chemare la moștenire în scopul stabilirii vocației succesorale legale concrete (efective). Așa cum am menționat anterior, în temeiul legii, sunt chemați la moștenire: rudele defunctului, soțul supraviețuitor și, în lipsa acestora, statul (comună, orașul său municipiul).
Ordinea de chemare la moștenire este guvernată de trei principii, în baza cărora sunt determinate persoanele cu vocație succesorală concretă:
De exemplu, copilul are vocație la moștenirea lăsată de ascendenții săi, dar și aceștia din urmă (părinții) au vocație la moștenirea copiilor lor.
Principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali;
Principiul proximității gradului de rudenie în cadrul aceleiași clase de moștenitori;
– Principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad chemate la moștenire.
Principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali
Acest principiu, cunoscut și sub denumirea de principiul priorității claselor, instituie regula de drept potrivit căreia clasele de moștenitori sunt chemate să culeagă patrimoniul succesoral, într-o ordine expres reglementată de Codul civil. Clasa de moștenitori reprezintă acel grup de rude apropiate defunctului și care sunt chemate la moștenire, în temeiul legii și în ordinea stabilită de către legiuitor și care, în mod colectiv, exclude de la moștenire o altă categorie de rude (sau este exclusă de cea din urmă).
Principiul proximității gradului de rudenie în interiorul aceleași clase de moștenitori
Articolul 964 alin. (3) C. civ. Stabilește regula potrivit căreia în cadrul aceleiași clase de moștenitori, de regulă, rudele de grad mai apropiat cu defunctul înlătură de la moștenire pe cele mai îndepărtate în grad (proximior excludit remotiorem). De exemplu, în cadrul clasei I, în linie directă descendentă, copiii defunctului (gradul I) exclud de la moștenire pe nepoții (gradul al II-lea), strănepoții acestuia (gradul al III-lea), iar în privința clasei a II-a, în linie colaterală, frații și surorile defunctului (gradul al II-lea) pe nepoții (gradul al III-lea) și strănepoții de frate sau soră (gradul al IV-lea) etc.
Rezultă astfel că acest principiu se aplică după ce a fost determinată clasa de moștenitori cu vocație concretă la moștenire, iar în cadrul clasei, vocația concretă la moștenire depinde de gradul de rudenie cel mai apropiat față de defunct [1].
Principiul proximității gradului de rudenie are două excepții:
A) Clasă mixtă a ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați. În cadrul clasei a lI-a de moștenitori, ascendenții privilegiați (părinții defunctului), deși sunt rude de gradul I față de defunct, nu înlătură de la moștenire colateralii privilegiați (frații sau surorile defunctului), care sunt rude de gradul al II-lea, și nici pe descendenții din frați și surori (nepoți de frate, strănepoți de frate), care sunt rude de gradul al III-lea sau al IV-lea. Astfel, legiuitorul a dispus ca aceste rude să vină împreună la moștenire, primind anumite cote prestabilite, după cum rezultă din cuprinsul art. 978 C. civ. Care reglementează împărțirea moștenirii în ipoteza venirii concomitente la moștenire a celor două categorii de moștenitori care alcătuiesc clasa a II-a.
B) Reprezentarea succesorală – art. 965 C. civ.
Principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad
Dispozițiile art. 964 alin. (4) C. civ. Instituie regulă, potrivit căreia rudele din cadrul aceleiași clase de moștenitori legali și cu același grad de rudenie în raport cu defunctul împart patrimoniul succesoral, în mod egal, pe capete. De exemplu, dacă la moștenire vin trei copii ai defunctului C1, C2 și C3 (clasa I, gradul I), fiecare dintre cei trei va primi câte 1/3 din moștenire.
Legea prevede două excepții de la acest principiu:
A) Împărțirea pe tulpini. În cazul în care rude de același grad vin la moștenire prin intermediul beneficiului reprezentării succesorale, împărțirea nu se va face pe capete, în mod egal, ci în funcție de numărul tulpinilor. De exemplu, defunctul D are doi descendenți C1 și C2. C1 are la rândul său urmași, care sunt nepoți ai defunctului N1 și N2. În situația în care C1 este nedemn față de defunct, nepoții defunctului N1 și N2 vor culege împreună partea de moștenire care i s-ar fi cuvenit ascendentului lor comun C1 și apoi o vor împărți în mod egal sau pe capete între ei, iar celuilalt descendent C2 îi va reveni restul de moștenire. Așadar, într-o astfel de situație vorbim despre împărțirea moștenirii pe tulpini, tulpina în cazul nostru fiind C1.
B) Împărțirea pe linii, linie maternă și/sau linie paternă, în cazul în care la moștenire sunt chemați doi sau mai mulți colaterali privilegiați: frați ori surori proveniți din părinți diferiți (adică frați buni, frați consangvini sau frați uterini cu defunctul) sau descendenții fraților ori surorilor de categorii diferite (indiferent dacă vin la moștenire în nume propriu sau prin reprezentare). Astfel, linia paternă va lua jumătate din cota-parte care se cuvine colateralilor privilegiați, iar linia maternă va culege cealaltă jumătate.
Jumătatea care revine liniei paterne se va împărți în mod egal între frații consangvini, iar jumătatea care revine liniei materne va fi împărțită în mod egal între frații uterini.
Frații buni (cei care sunt frate cu defunctul atât după tată, cât și după mamă) beneficiază de o cotă-parte pe ambele linii.
Secțiunea a IV-a. Rudele care au chemare la moștenirea defunctului. Enumerarea claselor de moștenitori
În cuprinsul Codului civil [art. 964 alin. (1) C. civ.] sunt reglementate patru clase de moștenitori legali, care reunesc rude ale defunctului în baza rudeniei firești sau a celei civile.
– Clasa I, clasa descendenților în linie directă, alcătuită din fiii, nepoții, strănepoții etc. ai defunctului (fără limită de grad);
– Clasa a II-a (mixtă), clasa ascendenților privilegiați (părinții defunctului) și a colateralilor privilegiați (frații și surorile defunctului și descendenții lor până la gradul al IV-lea inclusiv);
– Clasa a III-a, clasa ascendenților ordinari (bunicii, străbunicii etc. ai defunctului, fără limită de grad);
– Clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii și mătușile, verii primari și frații/surorile bunicilor defunctului).
Rudele sunt chemate la moștenire în ordinea claselor, fără a avea relevanță în acest moment gradul de rudenie. Astfel, la moștenirea defunctului vor fi chemați mai întâi descendenții (chiar și o singură persoană), înlăturând astfel componenții celorlalte trei clase de moștenitori.
Rudele din clasa a II-a sunt chemate la moștenire numai dacă nu există rude din clasa I sau cele existente nu pot (din cauza nedemnității) sau nu vor (întrucât sunt renunțători) să vină la moștenire.
În absența moștenitorilor din primele două clase sau dacă cei existenți pot sau nu vor să vină, rudele din clasa a ÎI l-a sunt chemate la moștenire, în ceea ce îi privește pe componenții clasei a IV-a, aceștia moștenesc mai în absența moștenitorilor din primele trei clase 111, în principiu, o rudă face parte dintr-o singură clasă de moștenitori, însă, excepție de la această regulă, este posibil că legătura de rudenie să fie dublă și persoana respectivă să facă parte în același timp din două clase moștenitori distincte (de exemplu, situația copilului născut din căsătoria încheiată între nepotul defunctului și nepotul de frate al defunctului, care va: e parte din clasa I ca strănepot al defunctului și din clasa a I l-a în calitate strănepot de frate și care, în acest caz, va putea opta pentru una dintre e două calități).
Codul civil instituie și excepții de la acest principiu:
A) Chemarea la moștenire a două clase de moștenitori
Potrivit art. 964 alin. (2) C. civ. [3], această excepție are în vedere situațiile în care apar astfel de conflicte, se dispune clar că vor avea prioritate dispozițiile cartei onu. pe de altă parte, art. 30 din convenția de la viena se referă la art. 103 luând în care testatorul, prin dispoziție cuprinsă în testament, dezmoștenește întreaga clasă de moștenitori legali, care însă, având totodată și calitatea moștenitori rezervatari, vor culege totuși, potrivit legii, cota de rezervă succesorală, chiar împotriva voinței lui de cuius.
Spre exemplu, dacă toți ascendenții defunctului, componenți ai clasei I, sunt dezmoșteniți prin testamentul lăsat de către de cuius, atunci ei vor avea dreptul să culeagă doar rezerva succesorală, cotitatea disponibilă revenind rudelor din clasa a II-a moștenitori legali.
B) Soțul supraviețuitor al defunctului, nefiind rudă cu acesta, nu face parte din nicio clasă, dar vine în concurs cu oricare dintre acestea chemate succesiune. Astfel, soțul supraviețuitor nu înlătură nicio clasă de moștenitori, dar nici nu este înlăturat de la moștenire (indiferent de clasa cu care ie în concurs).
CAPITOLUL II.
DREPTURILE SUCCESORALE ALE RUDELOR DEFUNCTULUI ÎN DREPTUL ROMÂNESC
Secțiunea I. Clasa întâi de moștenitori legali
1. Noțiunea descendenților
Potrivit art. 975 alin. (1) C. civ., prin descendenți înțelegem „copiii defunctului și urmașii lor în linie dreaptă la nesfârșit”, fără deosebire de sex și indiferent dacă sunt din aceeași căsătorie, din căsătorii diferite sau din afara căsătoriei (cu condiția ca filiația față de aceștia să fie stabilită potrivit legii).
Descendenții defunctului pot fi și din adopție. Adopția, în reglementarea actuală, conform art. 451 C. civ., reprezintă operațiunea juridică prin care se creează, pe de-o parte, legături de filiație între persoana adoptatorului și persoana adoptatului, iar pe de altă parte legături de rudenie între cel adoptat și rudele adoptatorului. Prin urmare, adopția este asimilată în totalitate rudeniei firești și, deci, în actuala reglementare, adopția poate fi numai cu efecte depline. Până la abrogarea O.U.G. nr. 25/1997 privind regimul juridic al adopției, după efectele produse, adopția putea fi: cu efecte depline sau cu efecte restrânse.
O reglementare asemănătoare conținea și vechiul Cod civil, care, în art. 669 teza I dispunea în următorul sens: „Copiii sau descendenții lor succed tatălui, mamei, moșilor, moașelor și oricărui alt ascendent, fără deosebire de sex și chiar de ar fi născuți din deosebite căsătorii
Comparând cele două texte de lege, identificăm aceeași circumscriere a clasei descendenților. Considerăm totuși că noua reglementare prezintă meritul de a preciza în mod expres că vocația succesorală a descendenților nu este limitată de gradul de rudenie.
Și în lumina dispozițiilor Codului civil din 1864, care nu conținea nicio referire expresă în acest sens, rudele defunctului în linie descendentă beneficiau de vocație succesorală, indiferent de gradul de rudenie.
De asemenea, comparând cele două texte de lege care determină componența clasei întâi de moștenitori legali, constatăm că noua reglementare nu preia dispozițiile Codului civil din 1864 potrivit cărora descendenții aveau vocație la moștenirea defunctului „ (…) fără deosebire de sex și chiar de ar fi născuți din deosebite căsătorii.Relativ la acest aspect, apreciem că autorii actualului Cod civil au procedat just, întrucât, reglementând filiația în Cartea a Il-a {Despre familie), Titlul III {Rudenia), Capitolul II (Filiația), Secțiunea a 3-a (Situația legală a copilului), au statuat, în art. 448, egalitatea în drepturi a copiilor, indiferent că aceștia provin din aceeași căsătorie, din căsătorii diferite sau din afara căsătoriei. Dacă noua reglementare civilă ar fi făcut referire la aceste aspecte, în Cartea a IV-a consacrată moștenirii și liberalităților s-ar fi realizat o suprapunere de texte, juxtapunându-se materia succesorală, celei a familiei. Or, un astfel de rezultat ar fi fost indezirabil.
În consecință, nu prezintă nicio importanță, relativ la problematica supusă analizei noastre, sexul descendenților sau căsătoria din care descendenții au rezultat sau faptul că descendenții au rezultat din afara căsătoriei. De asemenea, nu prezintă niciun efect juridic, în privința vocației succesorale a copiilor, anularea sau constatarea nulității căsătoriei părinților. Copiii rezultați din căsătorii diferite vor moșteni împreună numai pe părintele lor comun.
Aparțin în egală măsură acestei clase de moștenitori, așa cum am arătat deja, copiii rezultați din afara căsătoriei, dacă filiația față de tată a fost stabilită în condițiile legii. în ipoteza în care prezumtivul tată al copilului moare în timpul procesului de stabilire a paternității, ulterior stabilindu-se printr-o hotărâre judecătorească
filiația față de acesta, copilul rezultat din afara căsătoriei are, retroactiv, de la momentul concepției, vocație la moștenirea tatălui său și a rudelor acestuia.
De asemenea, fac parte din această clasă de moștenitori copiii adoptați. Precizările făcute cu ocazia tratării reprezentării succesorale (mai precis a reprezentării adoptatului) sunt valabile și în acest caz. Drept urmare, copilul adoptat în condițiile legii în vigoare vine la moștenirea adoptatorului, întrucât între aceștia se stabilesc, în temeiul adopției, relații de rudenie civilă.
Cu privire însă la vocația succesorală a copilului adoptat anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997, pot fi identificate următoarele ipoteze:
– moștenirea este lăsată de adoptator, caz în care adoptatul și descendenții săi pot veni la moștenire, indiferent de felul adopției;
– moștenirea este lăsată de o rudă a adoptatorului, caz în care adoptatul și descendenții săi pot veni la moștenire numai dacă adopția a fost cu efecte depline;
– moștenirea este lăsată de o rudă firească a adoptatului, caz în care adoptatul și descendenții săi pot veni la moștenire numai dacă adopția a fost cu efecte restrânse .
Dacă adopția a fost realizată cu scopul de a crea adoptatului vocație succesorală la moștenirea adoptatorului, aceasta este lovită de nulitate, vocația succesorală la moștenirea adoptatorului trebuind să fie efectul adopției și nu cauza acesteia [art. 480 alin. (l)-(2) C.civ.] .
Cu titlu de noutate, actualul Cod civil reglementează, prin dispozițiile art. 441-447, reproducerea umană asistată medical cu terț donator , analiza acesteia prezentând importanță și în materie succesorală, întrucât generează raporturi de rudenie între părinți și copil și, în consecință, vocație succesorală reciprocă între aceștia. Potrivit dispozițiilor art. 446 C.civ., „ Tatăl are aceleași drepturi și obligații față de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terț donator, ca și față de un copil născut prin concepțiune naturală cu atât mai mult, aceste drepturi și obligații subzistă în persoana mamei.”
În mod just, legiuitorul nici nu a mai considerat necesar a face o astfel de precizare. Drept urmare, copilul rezultat prin reproducerea asistată medical cu terț donator este asimilat de către Codul civil copilului natural.
Mai mult chiar, Codul civil dispune în mod expres, prin dispozițiile art. 441 alin. (1), că „Reproducerea umană asistată medical cu terț donator nu determină nicio legătură de filiație între copil și donator Drept urmare, la moștenirea defunctului are vocație descendentul acestuia rezultat prin reproducere umană asistată medical cu terț donator.Dimpotrivă însă, descendentul astfel rezultat nu poate culege moștenirea terțului donator.
Apreciem că fiind necesare și binevenite aceste dispoziții ale noii reglementări în materie civilă. În ceea ce ne privește, necesitatea unei reglementări legale, care să consfințească relațiile de rudenie care se stabilesc între părinții care au consimțit la reproducere și copil, nu poate fi pusă la îndoială. De asemenea, considerăm justă soluția adoptată de legiuitor, care a dispus în mod expres că, între donator și copilul rezultat prin metodă în discuție, nu se stabilesc raporturi de rudenie.
În concluzie, fac parte din clasa întâi de moștenitori legali următoarele categorii de descendenți:
– copiii din căsătorie și urmașii acestora;
– copiii din afara căsătoriei a căror filiație a fost stabilită potrivit legii și urmașii acestora;
– copiii adoptați de către defunct și urmașii acestora (mai puțin urmașii copiilor adoptați cu efecte restrânse anterior anului 1997);
– copiii rezultați prin reproducere umană asistată medical cu terț donator și urmașii acestora.
Prezența moștenitorilor din această clasă înlătură de la moștenire pe cei din clasele subsecvente, întrucât art. 975 alin. (2) C.civ. dispune în sensul că „Descendenții defunctului înlătură moștenitorii din celelalte clase și vin la moștenire în ordinea proximității gradului de rudenie. (…) ”.
În plus, potrivit dispozițiilor art. 964 alin (2) C.civ., „ Dacă în urma dezmoștenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moștenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condițiile pentru a moșteni ”. Așa cum am mai arătat, noua reglementare în materie succesorală permite expres că la moștenirea defunctului să vină moștenitorii din două clase: moștenitorii rezervatari dezmoșteniți din clasa preferată, în limita rezervei succesorale, și moștenitorii din clasa subsecventă, în limita cotității disponibile. De asemenea, pot veni la aceeași moștenire succesori din clase diferite, chiar când niciunul dintre aceștia nu este rezervatar. Avem în vedere ipoteza unei dezmoșteniri parțiale, permisă de art. 1074 C.civ., care ar face ca moștenitorii clasei preferate să nu poată culege totul, iar ceea ce ei nu pot culege va reveni erezilor din clasa subsecventă.
Art. 975 alin. (2) C.civ. prevede în mod expres că dispozițiile menționate ale art. 964 alin. (2) C.civ. se aplică în mod corespunzător și în cazul descendenților. Drept urmare, dezmoștenirea descendenților ale căror drepturi succesorale prezintă caracter rezervatar permite venirea la moștenire a rudelor din două clase de moștenitori: rudele din clasa întâi în limitele rezervei succesorale și cele din clasa a doua, care vor culege cotitatea disponibilă.
Se impune însă precizat faptul că dispozițiile art. 964 alin. (2) C.civ. devin aplicabile în cazul primei clase de moștenitori numai în măsura în care defunctul a dezmoștenit pe toți descendenții săi, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 1075 alin. (3) C.civ., „ Atunci când, în urma dezmoștenirii, un moștenitor primește o cotă inferioară cotei sale legale, moștenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoștenit". Așadar, dacă există mai mulți descendenți și numai unul dintre aceștia este dezmoștenit, acesta din urmă va culege numai rezervă, iar ceilalți vor culege restul moștenirii în cote egale. Dacă. însă. toți descendenții sunt dezmoșteniți, aceștia vor culege rezervă, restul moștenirii revenind rudelor din clasa subsecventă de moștenitori.
2. Împărțirea moștenirii între descendenți
Potrivit dispozițiilor art. 975 alin. (4) C.civ., „Moștenirea sau partea din moștenire care li se cuvine descendenților se împarte între aceștia în mod egal, când vin la moștenire în nume propriu, ori pe tulpină, când vin la moștenire prin reprezentare succesorală”.
Așadar, noua reglementare preia principiul statuat de Codul civil din 1864, care, în art. 669, dispunea astfel: „(…) Ei (copiii defunctului sau descendenții lor) succed în părți egale când se găsesc toți în gradul dintâi și sunt chemați după propriul lor drept; ei succed pe tulpină când sunt chemați toți sau unul din ei prin reprezentare .“
Din interpretarea literală a acestui text de lege ar rezulta că numai între descendenții de gradul întâi are aplicabilitate principiul egalității. însă, așa cum s-a arătat în întreaga literatură de specialitate, textul art. 669 C.civ. din 1864 trebuie interpretat extensiv, în sensul că beneficiază de împărțirea pe capete nu numai copiii, rude de gradul întâi, ci și ceilalți descendenți ai defunctului la infinit, când vin la moștenire în nume propriu.
Un astfel de caz poate fi următorul: defunctul are trei copii și doi nepoți, din partea celui mai mare dintre copii. în termenul de opțiune succesorală, cei trei copii ai defunctului renunță la moștenire, astfel încât nepoții vor culege moștenirea, în ipoteza în care o acceptă, în nume propriu și în mod egal, 1/2 fiecare.
Actualul Cod civil însă arată că moștenirea se împarte în mod egal între descendenți, când vin la moștenire în nume propriu, astfel încât nu limitează, precum Codul civil din 1864, regula împărțirii în cote egale, numai cât privește descendenții de gradul întâi.
Ca și în lumina vechiului Cod civil însă, dacă descendenții defunctului din gradele subsecvente vin la moștenire prin reprezentare, împărțirea acesteia se va face pe tulpini.
Dacă la moștenire vine și soțul supraviețuitor al defunctului, descendenții lui de cuius, indiferent de numărul lor, culeg împreună trei sferturi din moștenire [art. 975 alin. (3) C.civ.]. Relevăm două aspecte pozitive pe care, în opinia noastră, le prezintă noua reglementare în materie succesorală:
– în primul rând, este binevenită reglementarea în cadrul aceluiași act normativ, alături de drepturile succesorale ale rudelor defunctului din cele patru clase de moștenitori și a drepturilor succesorale ale soțului supraviețuitor. Mai mult, reglementând drepturile succesorale ale rudelor aparținând celor patru clase, Codul civil stabilește expres cota care se cuvine acestora în concurs cu soțul supraviețuitor.
Se evită astfel, considerăm noi, orice suprapunere sau neconcordanță, care ar putea caracteriza două reglementări separate, dar cu aplicabilitate conjugată;
– în al doilea rând, legiuitorul a procedat în modul cel mai potrivit preluând dispozițiile Legii nr. 319/1944. potrivit cărora soțului supraviețuitor îi revine o cotă fixă, reprezentând 1/4 din moștenire, în concurs cu descendenții. cel mai îndreptățit a culege o parte a moștenirii defunctului, chiar și în concurs cu descendenții, este soțul supraviețuitor, care i-a asigurat celui dintâi, în timpul vieții, când a acumulat de altfel și averea acum supusă partajului, cel puțin sprijin moral și, în general, ambianță adecvată activității care a determinat procesul de acumulare.
De asemenea, de lege lată, în caz de concurs între descendenții defunctului și soțul supraviețuitor al acestuia din urmă, se va stabili, cu prioritate, cota acestuia de 1/4 din moștenire, iar restul de 3/4 se va împărți descendenților, după regulile mai sus arătate.
3. Caracterele juridice ale dreptului la moștenire al descendenților
Dreptul la moștenire al descendenților prezintă următoarele caractere juridice:
a) descendenții pot veni la moștenire atât în nume propriu, cât și prin reprezentare (art. 965 C.civ.);
Copiii defunctului, rude de gradul întâi, pot veni la moștenirea acestuia numai în nume propriu. Descendenții defunctului de gradul al doilea și următoarele pot veni la moștenirea acestuia, ca regulă, prin reprezentare și, în mod excepțional, în nume propriu .
Acești descendenți pot veni la moștenirea defunctului în nume propriu, numai atunci când autorul lor este dezmoștenit sau devine străin de moștenire fie ca efect al renunțării la succesiune, fie ca efect al neexercitării în niciun sens, în termen de un an, a dreptului de opțiune succesorală.
În cazul în care autorul lor este nedemn (chiar și în viață) sau predecedat, descendenții de gradul al doilea și următoarele vin la moștenire prin efectul reprezentării.
b) descendenții sunt moștenitori rezervatari, potrivit dispozițiilor art. 1087 C.civ.;Aceștia beneficiază, în temeiul legii, de o parte din moștenire, numită rezervă
succesorală, chiar împotriva voinței defunctului, exprimată prin testament. în consecință, dacă defunctul dispune de patrimoniul său, prin liberalități inter vivos sau morțiș causa, aducând atingere rezervei succesorale a descendenților, acestea vor fi supuse reducțiunii.
De lege lată, rezerva descendenților este de 1/2 din moștenire, dacă aceștia nu vin în concurs cu soțul supraviețuitor al defunctului, și de 3/8 din moștenire (1/2 din 3/4), în ipoteza opusă. Aceste cote vor fi împărțite în mod egal de către descendenții defunctului dezmoșteniți, indiferent de numărul lor. Dacă, însă, numai unul dintre descendenții defunctului a fost dezmoștenit, acesta va culege numai rezerva de 1/2 din cota care i s-ar fi cuvenit dacă nu ar fi fost dezmoștenit, restul fiind cules de către ceilalți descendenți.
c) descendenții sunt moștenitori sezinari [art. 1126 alin. (1) C.civ.];
Drept urmare, până la atestarea calității de moștenitor prin certificatul de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească, descendenții (precum orice moștenitor sezinar) dobândesc de drept stăpânirea de fapt a moștenirii. Sezina conferă descendenților, pe lângă stăpânirea de fapt a patrimoniului succesoral și prerogativa de a administra acest patrimoniu și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului. într-o altă posibilă formulare, sezina conferă moștenitorilor care o au legitimitatea stăpânirii moștenirii, încă de la data morții lui de cuius .
a) descendenții sunt obligați la raportul (readucerea la masa succesorală) donațiilor primite de la defunct, făcute fără scutire de raport, când vin la moștenire efectiv unii cu alții sau împreună cu soțul supraviețuitor (art. 1146 C.civ.). Aceste categorii de moștenitori sunt obligate ca regulă, a raporta donațiile numai dacă ar fi avut vocație concretă la moștenirea defunctului, în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donației.
Renunțarea la moștenire înlătură, însă, în principiu, obligația descendenților de a raporta donațiile.
Secțiunea a II-a. Clasa a doua de moștenitori legali
Potrivit dispozițiilor art. 964 alin. (1) C.civ., ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați fac parte din clasa a doua de moștenitori legali. Așadar, clasa a doua de moștenitori legali păstrează, și în prezent, caracter mixt, cuprinzând rude în linii diferite și de grade diferite. Astfel, ascendenții privilegiați, reprezentați de părinții defunctului [art. 976 alin. (1) C.civ.], sunt rude în linie dreaptă, ascendentă, de gradul întâi, iar colateralii privilegiați, reprezentați de frații și surorile defunctului și descendenții acestora, sunt rude în linie colaterală, de gradele doi-patru [art. 976 alin. (2) și art. 963 alin. (2) C.civ.]. Asemănător reglementa și Codul civil din 1864, în art. 670-674, drepturile succesorale ale ascendenților privilegiați și ale colateralilor privilegiați.
Valorificându-se principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori, rudele din clasa a doua vin la moștenire numai dacă:
– defunctul nu are descendenți;
– defunctul are descendenți, însă aceștia au renunțat la moștenire;
– defunctul are descendenți, însă aceștia sunt nedemni de a moșteni și nu pot fi reprezentați;
– defunctul are descendenți, însă aceștia au fost dezmoșteniți, prin urmare culegând numai rezerva legală, restul revenindu-le moștenitorilor din clasa a doua.
În virtutea aceluiași principiu, prezența moștenitorilor din această clasă înlătură de la moștenire pe cei din clasele subsecvente (a treia și a patra).
Subsecțiunea I. Ascendenții privilegiați
1. Noțiunea ascendenților privilegiați
Ascendenții de gradul întâi, părinții, se numesc privilegiați, deoarece înlătură de la moștenire pe ceilalți ascendenți ai defunctului, de gradul al doilea până la infinit, bunici, străbunici etc.
Așadar, sunt ascendenți privilegiați, potrivit dispozițiilor art. 976 alin. (1) C.civ., tatăl și mama defunctului. Aceeași componență conferea subclasei ascendenților privilegiați și Codul civil din 1864, acest act normativ prezentând însă inconvenientul unei exprimări arhaice, specifică momentului adoptării sale și, de cele mai multe ori, într-o redactare nesistematizată.
Atât în lumina Codului civil din 1864, cât și a actualului Cod civil, în determinarea componenței acestei subclase de moștenitori, nu prezintă nicio importanță
faptul că părinții defunctului sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, rezultați din adopție, rezultați prin reproducerea umană asistată medical cu terț donator sau că au consimțit la aceasta.
Ca și în vechea reglementare, nu există în Codul civil în vigoare nicio dispoziție expresă a legii, care să confere vocație succesorală tatălui din afara căsătoriei. Numai indirect, art. 500 C.civ., preluând întrutotul dispozițiile art. 106 C.fam., dispune în sensul că „Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere.”
Chiar și în aceste condiții, atât în lumina vechiului Cod civil, cât și în prezent, nimeni nu-i poate contesta tatălui din afara căsătoriei dreptul de a veni la moștenirea copilului său .
Dacă însă filiația copilului din afara căsătoriei a fost stabilită prin recunoaștere și se dovedește că unicul scop al acesteia a fost crearea vocației succesorale a tatălui la moștenirea copilului său, atunci recunoașterea este lovită de nulitate.
Potrivit dispozițiilor art. 305 alin. (1) C.civ., părinții au vocație la moștenirea copilului lor, chiar în ipoteza anulării sau declarării nule a căsătoriei acestora, indiferent că au fost de bună sau de rea-credință, întrucât nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privința copiilor, aceștia păstrând situația juridică de copii rezultați din căsătorie.
De asemenea, fac parte din categoria ascendenților privilegiați părinții adoptatori ai defunctului. în cazul adopției încuviințată după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997 (așadar, și sub imperiul actualului Cod civil), precum și al adopției cu efecte depline, încuviințată înainte de acest moment, au vocație la moștenirea adoptatului numai părinții adoptatori, nu și părinții firești.
Dacă, însă, unul dintre soți adoptă cu efecte depline copilul celuilalt soț, legăturile de rudenie dintre copil și părintele său firesc se mențin, acesta din urmă păstrând vocația succesorală. Dimpotrivă, însă, în cazul adopției cu efecte restrânse, reglementată anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat, au vocație la moștenirea adoptatului, atât părinții adoptatori, cât și părinții firești .
De lege lată, au vocație la moștenirea defunctului rezultat prin reproducere umană, în calitate de ascendenți privilegiați, părinții care au consimțit în condițiile legii la această metodă. Această vocație nu subzistă însă și în cazul donatorului. De asemenea, au vocație la moștenirea defunctului ascendenții privilegiați ai acestuia, ei înșiși rezultați prin metoda reproducerii umane asistată medical cu terț donator.
2. Impartirea mostenirii intre ascendentii privilegiati
Cât privește împărțirea moștenirii în cazul ascendenților privilegiați, Codul civil distinge între următoarele ipoteze:
1) Ascendenții privilegiați vin la moștenire în concurs cu soțul supraviețuitor al defunctului și cu colateralii privilegiați ai acestuia;
Ca și Codul civil din 1864, actualul Cod civil consacră, în cazul clasei a doua de moștenitori, o excepție de la principiul proximității gradului de rudenie, ascendenții privilegiați, deși rude de gradul întâi, neînlăturând de la moștenire pe colateralii privilegiați, rude de gradele doi-patru. Cu atât mai mult, nu este înlăturat de la moștenire soțul supraviețuitor al defunctului, care, deși nu este rudă cu acesta din urmă, vine la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori [art. 971 alin. (1) C.civ.].
În ipoteza în care ascendenții privilegiați vin la moștenire în concurs atât cu soțul supraviețuitor, cât și cu colateralii privilegiați, pentru determinarea cotei care revine fiecărei categorii de moștenitori menționată, trebuie parcurse următoarele două etape:
a) determinarea cotei clasei a doua în concurs cu soțul supraviețuitor;
Potrivit dispozițiilor art. 977 alin. (1) C.civ., „Dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs atât cu ascendenții privilegiați, cât și cu colateralii privilegiați ai defunctului, partea cuvenită clasei a doua este de două treimi din moștenire”. Așadar, cunoaștem, după parcurgerea acestei etape, numai cota care revine întregii clase a doua în concurs cu soțul supraviețuitor. Drept urmare, se impune parcurgerea celei de-a două etape, pentru a determina cota care se cuvine numai ascendenților privilegiați.
b) determinarea în cadrul clasei a doua a cotei ascendenților privilegiați.
Potrivit dispozițiilor art. 978 C.civ., cota care se cuvine ascendenților privilegiați diferă în funcție de numărul acestora. Astfel:
– în cazul în care la moștenire vine un singur părinte, acesta va culege 1/4 din moștenire, iar restul de 3/4 va reveni colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor;
– în cazul în care la moștenire vin doi părinți, aceștia vor culege împreună 1/2 din moștenire, iar colateralii privilegiați, indiferent de numărul lor, vor culege cealaltă jumătate.
Se impune însă să precizăm că aceste cote vor fi raportate la 2/3 din moștenire, întrucât în ipoteza pe care noi am supus-o analizei, ascendenții privilegiați suportă și concursul soțului supraviețuitor al defunctului. Drept urmare, unicul părinte al defunctului va culege 1/4 din 2/3, adică 1/6 din moștenire, restul de 3/6 din moștenire revenind colateralilor privilegiați, iar cei doi părinți ai defunctului vor culege 1/2 din 2/3, adică 1/3 din moștenire, restul de 1/3 cuvenindu-se colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor.
Noua reglementare în materie succesorală preia cotele statuate de Codul civil din 1864, meritul celui dintâi act normativ invocat constând, în primul rând, în faptul de a reglementa. Într-o manieră conjugată, drepturile succesorale ale rudelor defunctului și ale soțului supraviețuitor. Se asigură, astfel, o privire clară asupra modului în care va fi împărțită masa succesorală a defunctului.
În condițiile în care Codul civil în vigoare prevede în mod expres că, la moștenirea defunctului, pot veni unul sau doi părinți, s-ar părea că nu mai poate fi întâlnită ipoteza în care categoria ascendenților privilegiați să fie circumscrisă la trei sau patru părinți. Este adevărat că, în prezent, nu putem întâlni decât situația în care defunctul are cel mult doi părinți, întrucât adopția, așa cum aceasta este reglementată de actualul Cod civil, generează încetarea raporturilor de rudenie dintre adoptat și familia firească a acestuia.
Numai adopția cu efecte restrânse, încuviințată anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997, permite întâlnirea ipotezei în care defunctul are trei sau patru părinți, întrucât defunctul adoptat cu efecte restrânse este moștenit atât de către adoptatori, cât și de către părinții firești, cu care menține relații de rudenie. Or, chiar și după intrarea în vigoare a actualului Cod civil, putem întâlni cazuri în care defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse, iar legea care va guverna situația juridică a acestuia va fi cea în vigoare la momentul adopției sale, adică cea care permite venirea la moștenire a mai mult de doi părinți. Așadar, și în prezent poate fi întâlnită situația în care la moștenirea defunctului vin trei sau patru părinți, caz în care, considerăm noi, aceștia trebuie să împartă în mod egal cota conferită de lege categoriei ascendenților privilegiați, așa cum a fost determinată mai sus.
2) Ascendenții privilegiați vin la moștenire numai în concurs cu soțul supraviețuitor al defunctului, caz în care cei dintâi vor culege o cotă de 1/2 din moștenire [art. 977 alin. (2) C.civ.], cealaltă jumătate revenind soțului supraviețuitor;
3) Ascendenții privilegiați vin la moștenire numai în concurs cu colateralii privilegiați, caz în care moștenirea se împarte, potrivit dispozițiilor art. 978 C.civ., astfel:
– în cazul în care la moștenire vine un singur părinte al defunctului, acesta va culege 1/4 din moștenire, restul de 3/4 revenind colateralilor privilegiați, indiferent de numărul acestora;
– în cazul în care la moștenirea defunctului vin doi părinți, aceștia vor culege 1/2 din moștenire, cealaltă jumătate cuvenindu-se colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor.
Și pentru ipoteza concursului ascendenților privilegiați numai cu colateralii privilegiați se păstrează actualitatea discuției făcute la ipoteza B) cu privire la existența a trei sau patru părinți ai defunctului. Regula împărțirii cotei legale în mod egal între ascendenții privilegiați, indiferent de numărul lor, este întrutotul potrivită și în această ipoteză și are ca suport legal, în noua reglementare, dispozițiile art. 980 C.civ., potrivit cărora moștenirea sau partea din moștenire cuvenită ascendenților privilegiați se împarte între aceștia în mod egal.
4) Ascendenții privilegiați vin la moștenire singuri, caz în care aceștia vor culege întreaga moștenire.
Ascendenții privilegiați vor culege întreaga moștenire în ipoteza în care defunctul nu are frați, surori sau descendenți ai acestora și nici soț supraviețuitor, precum și în cazul în care frații/surorile și soțul supraviețuitor al defunctului nu îndeplinesc condițiile de a moșteni. într-o asemenea situație, sunt aplicabile dispozițiile art. 979 alin. (1) și art. 980 C.civ., potrivit cărora ascendenții privilegiați vor culege moștenirea sau partea din moștenire cuvenită clasei a doua, în mod egal”.
Dacă, însă, de cuius are numai ascendenți privilegiați, iar pe soțul supraviețuitor l-a dezmoștenit, acesta din urmă va culege numai rezerva legală, restul moștenirii cuvenindu-se părinților defunctului [art. 1075 alin. (1) C.civ.]. Drept urmare, soțul supraviețuitor va culege 1/2 (reprezentând rezerva succesorală) din cota legală de 1/2 conferită de lege în concurs cu ascendenții privilegiați, adică 1/4 din moștenire, restul de 3/4 revenind părinților defunctului.
Dacă defunctul are atât părinți, cât și colaterali privilegiați, însă pe aceștia din urmă, moștenitori nerezervatari, i-a dezmoștenit, cei dintâi, venind singuri la moștenire, vor culege întreaga moștenire.
În cazul în care ascendenții privilegiați ai defunctului, moștenitori rezervatari, însă dezmoșteniți, vin la moștenire în concurs cu colateralii privilegiați, cei dintâi vor culege rezerva legală (1/2 din cota legală), iar restul va fi cules de către cei din urmă.
Drept urmare, dacă există un singur părinte al defunctului și acesta a fost dezmoștenit, el va culege 1/2 din 1/4, adică 1/8 din moștenire, restul de 7/8 revenind colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor, iar dacă la moștenirea lui de cuius vin doi, trei sau patru părinți, toți dezmoșteniți însă, aceștia vor culege împreună 1/2 din 1/2, adică 1/4 din moștenire, restul de 3/4 revenind colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor.
Așadar, cei doi, trei sau patru ascendenți privilegiați ai defunctului, dezmoșteniți vor culege din moștenirea defunctului următoarele cote:
– dacă sunt doi părinți, fiecare va culege câte 1/8 din moștenire;
– dacă sunt trei părinți, fiecare va culege câte 1/12 din moștenire;
– dacă sunt patru părinți, fiecare va culege câte 1/16 din moștenire.
3. Caracterele juridice ale dreptului la moștenire al ascendenților privilegiați
Dreptul la moștenire al ascendenților privilegiați prezintă următoarele caractere juridice:
– nu beneficiază de reprezentare, putând culege moștenirea numai în nume propriu;
– sunt moștenitori rezervatari (art. 1087 C.civ.);
– sunt moștenitori sezinari [art. 1126 alin. (1) C.civ.];
– nu au obligația de a raporta donațiile primite de la defunct.
Subsecțiunea a II-a. Colateralii privilegiați
1. Noțiunea colateralilor privilegiați
Colateralii privilegiați sunt denumiți astfel, întrucât înlătură de la moștenire pe ceilalți colaterali, numiți ordinari, reprezentați de unchi, mătuși, veri primari, frați și surori ai bunicilor defunctului.
Sunt colaterali privilegiați ai defunctului, potrivit dispozițiilor art. 976 alin. (2) C.civ., următoarele categorii de rude:
– frații și surorile defunctului, rude de gradul al doilea;
– copiii fraților și surorilor defunctului, rude de gradul al treilea;
– nepoții fraților și surorilor defunctului, rude de gradul al patrulea.
Așadar, meritul noii reglementări în materie succesorală rezidă în aceea că aceasta limitează vocația succesorală a rudelor colaterale, la gradul al patrulea inclusiv.
Așa cum am mai arătat, potrivit dispozițiilor art. 672 C.civ. din 1864, aparțineau categoriei colateralilor privilegiați: frații, surorile sau descendenții acestora.
Așadar, vechiul Cod civil nu condiționa apartenența colateralilor privilegiați la clasa a doua de moștenitori legali, de gradul de rudenie.
Este adevărat însă că, în art. 676, Codul civil din 1864 dispunea că rudele succed până la al doisprezecelea grad inclusiv. Acest text de lege a fost abrogat însă prin dispozițiile Legii asupra impozitului progresiv pe succesiuni din 1921, care, în art. 4, restrângea vocația succesorală a rudelor colaterale până la gradul al patrulea inclusiv. De altfel, acest principiu a fost reluat și de către Legea nr. 319/1944 privind drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor. Așadar, anterior datei de 1 octombrie 2011, nu Codul civil din 1864, ci o lege specială limita vocația succesorală a rudelor colaterale ale defunctului la gradul al patrulea inclusiv, inconvenient înlăturat însă de actualul Cod civil, prin dispozițiile sale complete.
Potrivit noii reglementări în materie succesorală, fac parte din subclasa colateralilor privilegiați, următoarele categorii de frați:
a) frații buni, care au aceeași mamă și același tată, fiind rezultați din aceeași căsătorie;
b) frații uterini, care au aceeași mamă și tați diferiți, respectiv frații consangvini sau consângeni, care au același tată și mame diferite, aceștia fiind rezultați din căsătorii diferite sau din afara căsătoriei;
c) frații rezultați din adopție;
În lumina dispozițiilor art. 451 și art. 470 alin. (2) C.civ., frații rezultați din adopție au vocație la moștenirea fratelui defunct, întrucât adopția generează relații de rudenie atât între adoptat și adoptator, cât și între adoptat și familia adoptatorului, încetând relațiile de rudenie dintre adoptat și familia firească a acestuia. Aceeași vocație la moștenire generează și adopția încuviințată în temeiul O.U.G. nr. 25/1997 și al actelor normative care i-au urmat, precum și adopția cu efecte depline reglementată anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.
Dimpotrivă, însă, copiii adoptați cu efecte restrânse, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997, nu pot veni la moștenirea celorlalți copii ai adoptatorului, întrucât acest tip de adopție generează relații de rudenie numai între adoptat și adoptator, nu și între adoptat și familia adoptatorului. Drept urmare, fratele adoptat cu efecte restrânse nu devine rudă cu ceilalți copii ai părinților adoptatori. Spre exemplu, părinții a trei copii rezultați din căsătorie au adoptat cu efecte restrânse un al patrulea copil. Unul dintre copiii firești ai soților adoptatori moare. La moștenirea acestuia, alături de părinți, vin numai frații firești, nu și fratele adoptat.
Similar, dacă ar muri adoptatul cu efecte restrânse, la moștenirea acestuia ar avea vocație rudele din familia firească (părinți și frați firești) și părinții adoptatori, nu însă și cei trei copii ai adoptatorilor. în schimb, însă, adoptatul cu efecte restrânse va putea moșteni pe frații săi firești.
Aceste reguli sunt întocmai aplicabile și în cazul descendenților din frați/surori, în ipoteza în care adopția cu efecte restrânse a fost încuviințată de fratele/sora defunctului sau de copilul acesteia. Spre exemplu, defunctul are nepoți de frate, adoptați cu efecte restrânse. Aceștia însă nu au vocație la moștenirea defunctului, întrucât, prin efectul adopției, între ei nu s-au stabilit relații de rudenie.
În practică, poate fi întâlnită, de asemenea, ipoteza în care adoptatorul a adoptat mai mulți copii. Vocația acestora la moștenire este diferită, în funcție de felul adopției.Astfel:
– dacă toate adopțiile au fost făcute cu efecte depline, frații adoptați vor avea vocație reciprocă la moștenire, întrucât prin efectul adopției au devenit rude;
– dacă toate adopțiile au fost cu efecte restrânse, frații adoptați nu se vor putea moșteni, întrucât nu au devenit rude. Prin excepție însă, se vor putea moșteni, deși au fost adoptați cu efecte restrânse frații firești;
– dacă adopțiile sunt diferite din punctul de vedere al efectelor produse, adoptații nu se moștenesc .
Similar, poate fi imaginată și situația în care părinții firești ai adoptatului adoptă, la rândul lor, alți copii. Copilul firesc va putea moșteni numai pe adoptații cu efecte depline.
d) frații/colateralii rezultați prin reproducere umană asistată medical cu terț donator.
Au vocație la moștenirea defunctului rezultat prin reproducere umană, în calitate de colaterali privilegiați, ceilalți copii ai părinților, care au consimțit în condițiile legii la această metodă. De asemenea, la moștenirea lui de cuius pot veni colaterali, frați, nepoți sau strănepoți de frate rezultați prin reproducere umană asistată medical cu terț donator.
De lege lată, copiii rezultați prin această metodă devin rude cu părinții care au consimțit la aceasta, precum și cu rudele acestora, dobândind astfel vocație succesorală față de aceștia. în schimb, însă, aceștia nu stabilesc nicio relație de rudenie cu terțul donator și cu rudele sale.
2. Împărțirea moștenirii între colateralii privilegiați
Cât privește împărțirea moștenirii în cazul colateralilor privilegiați, Codul civil în vigoare distinge, ca și în cazul ascendenților privilegiați, între următoarele ipoteze:
1) Colateralii privilegiați vin la moștenire în concurs cu soțul supraviețuitor al defunctului și cu ascendenții privilegiați ai acestuia;
Pentru determinarea cotei ce revine fiecărei categorii de moștenitori, în această ipoteză, ca și în cazul subclasei ascendenților privilegiați, trebuie parcurse următoarele două etape:
a) determinarea cotei clasei a doua în concurs cu soțul supraviețuitor;
Potrivit dispozițiilor art. 977 alin. (1) C.civ., aceasta este de două treimi din moștenire.
b) determinarea, în cadrul clasei a doua, a cotei colateralilor privilegiați.
Potrivit dispozițiilor art. 978 C.civ., cota care se cuvine colateralilor privilegiați
diferă în funcție de numărul ascendenților privilegiați cu care cei dintâi vin în concurs. Astfel:
– în cazul în care, la moștenire, colateralii privilegiați vin în concurs cu un singur părinte, cei dintâi vor culege, indiferent de numărul lor, 3/4 din moștenire, restul de 1/4 revenind unicului ascendent privilegiat al defunctului;
– în cazul în care la moștenire colateralii privilegiați vin în concurs cu doi părinți, cei dintâi vor culege, indiferent de numărul lor, 1/2 din moștenire, restul de 1/2 revenind ascendenților privilegiați ai defunctului.
Și în acest caz, vom preciza că aceste cote vor fi raportate la 2/3 din moștenire, întrucât, în ipoteza noastră, colateralii privilegiați suportă, pe lângă concursul ascendenților privilegiați și concursul soțului supraviețuitor al defunctului.
Pentru o mai bună înțelegere a modului în care este împărțită moștenirea defunctului, vom lua următorul exemplu: Au vocație concretă la moștenirea lui de cuius soțul supraviețuitor, cei doi părinți ai acestuia și cei trei frați buni. într-o asemenea situație, soțul supraviețuitor va culege 1/3 din moștenire, cei doi părinți vor primi împreună, de asemenea, 1/3 din moștenire (1/2 din 2/3), adică câte 1/6 fiecare, iar cei trei frați vor culege împreună restul de 1/3 (1/2 din 2/3), adică 1/9 fiecare.
Observăm, așadar, că noua reglementare în materie succesorală preia cotele statuate de Codul civil din 1864, reglementând, însă, într-o manieră conjugată, drepturile succesorale ale rudelor defunctului și ale soțului supraviețuitor.
2) Colateralii privilegiați vin la moștenire numai în concurs cu soțul supraviețuitor al defunctului, caz în care cei dintâi vor culege o cotă de 1/2 din moștenire [art. 977 alin. (2) C.civ.];
3) Colateralii privilegiați vin la moștenire numai în concurs cu ascendenții privilegiați, caz în care moștenirea se împarte, potrivit dispozițiilor art. 978 C.civ., astfel:
– în cazul în care colateralii privilegiați vin la moștenire în concurs cu un singur părinte al defunctului, aceștia vor împărți, în mod egal, indiferent de numărul lor, cota de 3/4;
– în cazul în care colateralii privilegiați vin la moștenire în concurs cu doi părinți ai defunctului, cei dintâi vor împărți, în mod egal, indiferent de numărul lor, cota de 1/2.
Așa cum am arătat și cu ocazia analizei drepturilor succesorale ale ascendenților privilegiați, cota colateralilor privilegiați nu este influențată în niciun fel de concursul a trei sau patru ascendenți privilegiați, întrucât aceștia din urmă, indiferent de numărul lor, vor culege împreună aceeași cotă de 1/2.
4) Colateralii privilegiați vin la moștenire singuri, caz în care aceștia vor culege întreaga moștenire.
În toate cazurile, partea din moștenire care revine colateralilor privilegiați se împarte, în mod egal, între moștenitorii de același grad [art. 981 alin. (1) C.civ.].Această regulă comportă, însă, următoarele două excepții:
– dacă descendenții fraților și surorilor defunctului vin la moștenire prin reprezentare, împărțirea se va face pe tulpini [art. 981 alin. (2) C.civ.];
– dacă la moștenirea defunctului vin atât frați buni, cât și frați uterini sau consangvini, împărțirea se va face pe linii [art. 981 alin. (3) C.civ.].
Frații buni sunt cei care au aceeași mamă și același tată, indiferent că aceștia sunt rezultați din aceeași căsătorie sau din căsătorii diferite, din afara căsătoriei, din adopția cu efecte depline încuviințată de ambii soți sau prin reproducere umană asistată medical cu terț donator.
Frații uterini sunt cei care au aceeași mamă, indiferent că sunt rezultați din aceeași căsătorie sau din căsătorii diferite, din afara căsătoriei, din adopția cu efecte depline încuviințată numai de mamă sau prin reproducerea umană asistată medical cu terț donator încuviințată numai de mamă .
Frații consangvini sunt acei frați care au același tată, indiferent că sunt rezultați din aceeași căsătorie, din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline încuviințată numai de tată.
În acest caz, cota care se cuvine colateralilor privilegiați se împarte în două linii egale – dimidia maternis și dimidia paternis. Linia maternă se va împărți între frații uterini, iar linia paternă între frații consangvini. Frații buni vor culege câte o linie atât din dimidia maternis, cât și din dimidia paternis, întrucât ei beneficiază de privilegiul dublei legături [art. 981 alin. (4) C.civ.].
Împărțirea pe linii se impune a fi aplicată, alături de împărțirea pe tulpini, în cazul reprezentării fraților/surorilor defunctului, buni, uterini sau consangvini. De asemenea, se impune a opera împărțirea pe linii și în cazul în care, la moștenirea defunctului, vin numai nepoții sau strănepoții de frate/soră (bun, uterin sau consangvin), în nume propriu.Acest fapt devine posibil dacă frații defunctului în mai multe linii sunt renunțători.
Pentru a opera împărțirea pe linii, este necesar ca frații/surorile defunctului să fie în linii diferite, neprezentând importanță faptul că descendenții acestora provin sau nu din căsătorii diferite sau că, la data deschiderii moștenirii, defunctul are sau nu ascendenți privilegiați și/său soț supraviețuitor.
Dacă însă defunctul are frați numai dintr-o linie, aceștia vor culege întreaga cotă a colateralilor privilegiați.
Constituie un exemplu de împărțire pe linii următorul: defunctul are, la data deschiderii moștenirii, 2 părinți (firești) și 6 frați (2 frați uterini, 3 frați consangvini și un frate bun). Moștenirea acestuia se va împărți astfel:
– părinții vor culege 1/2 din moștenire;
– restul de 1/2, constituind cota colateralilor privilegiați, se va împărți în două părți egale (1/4 fiecare), întrucât defunctul are frați pe mai multe linii;
– dimidia maternis va fi împărțită în trei linii egale (1/12 fiecare), întrucât defunctul are doi frați de mamă și un frate bun;
– dimidia paternis va fi împărțită în patru linii egale (1/16 fiecare), întrucât defunctul are trei frați de tată și un frate bun;
– fratele bun a cules două linii, una din partea mamei (1/12) și una din partea tatălui (1/16), întrucât are o dublă legătură cu defunctul.
Principiul egalității cotelor între rudele de același grad se aplică numai în interiorul liniilor.
Putem completa exemplul ales cu un alt element, pentru a arăta cum operează reprezentarea, în privința fraților de pe linii diferite. Astfel, presupunem că unul dintre frații de mamă ai defunctului și unul dintre frații de tată ai acestuia sunt decedați sau nedemni, la data deschiderii succesiunii. Din partea fratelui uterin predecedat sau nedemn, defunctul are trei nepoți, iar din partea celui consangvin are doi nepoți.
Nepoții, reprezentându-i pe ascendenții lor, vor culege partea acestora din moștenire astfel:
– cei trei nepoți de frate uterin vor culege împreună cota de 1/12, revenindu-i fiecăruia o cotă de 1/36;
– cei doi nepoți de frate consangvin vor culege împreună cota de 1/16, revenindu-i fiecăruia o cotă de 1/32.
Din analiza modului în care se împarte moștenirea defunctului între colateralii privilegiați, consacrat de Codul civil în vigoare, rezultă cu evidență că acest act normativ a preluat întocmai principiile și cotele statuate de Codul civil din 1864.
3. Caracterele juridice ale dreptului la moștenire al colateralilor privilegiați
Dreptul la moștenire al colateralilor privilegiați prezintă următoarele caractere juridice:
– pot culege moștenirea atât în nume propriu, cât și prin reprezentare;
Frații și surorile defunctului pot veni la moștenire numai în nume propriu, în timp ce descendenții acestora pot veni la moștenire atât în nume propriu, în ipoteza în care autorul lor renunță la moștenire, cât și prin reprezentare, în majoritatea cazurilor.
– nu sunt moștenitori rezervatari;
– nu sunt moștenitori sezinari;
– nu sunt obligați la raportul donațiilor.
Constatăm astfel că actualul Cod civil nu inovează cât privește caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiați.
Secțiunea a III-a. Clasa a treia de moștenitori legali
1. Noțiunea ascendenților ordinari
Clasa a treia de moștenitori legali este clasa ascendenților ordinari. Aceștia sunt denumiți astfel, întrucât sunt înlăturați de la moștenire de către ascendenții privilegiați.
Fac parte din această clasă, potrivit dispozițiilor art. 982 alin. (1) C.civ., bunicii, străbunicii și ceilalți ascendenți ai defunctului, fără limită de grad și indiferent de faptul că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, rezultați din adopție sau prin metoda reproducerii umane asistată medical cu terț donator.
De lege lată, la moștenirea defunctului adoptat, pot veni numai ascendenții ordinari din familia adoptatoare, nu și cei din familia firească. Similar, moștenirea adoptatului cu efecte depline, încuviințată anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997, va fi culeasă de către ascendenții ordinari ai adoptatorului. Dimpotrivă, însă, moștenirea adoptatului cu efecte restrânse, încuviințată anterior momentului mai sus menționat, va fi culeasă de către ascendenții ordinari ai acestuia din familia firească.
Potrivit dispozițiilor art. 982 alin. (2) C.civ., ascendenții ordinari pot veni la moștenire „ (…) dacă descendenții, ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni”. Deși actualul Cod civil asigură o reglementare corespunzătoare drepturilor succesorale ale rudelor defunctului aparținând clasei a treia de moștenitori legali, aceasta nu a avut în vedere însă toate situațiile în care ascendenții ordinari ai defunctului pot veni la moștenirea acestuia. în cele ce urmează, vom enumera exhaustiv, aceste situații. Astfel, ascendenții ordinari vin la moștenire în cazul în care:
– lipsesc moștenitorii din primele două clase;
– moștenitorii din primele două clase sunt renunțători;
– moștenitorii din primele două clase sunt nedemni și nu pot fi reprezentați;
– în afară de ascendenți ordinari, defunctul are colaterali privilegiați, pe care i-a dezmoștenit, însă. Prin dezmoștenire, colateralii privilegiați, nefiind moștenitori rezervatari, sunt înlăturați de la moștenire;
– defunctul are numai moștenitori rezervatari (descendenți și ascendenți privilegiați), însă aceștia au fost dezmoșteniți. Prin urmare, moștenitorii rezervatari exhe- redați vor culege numai rezerva legală, restul revenindu-le ascendenților ordinari.
Prezența moștenitorilor din această clasă înlătură de la moștenire pe cei din ultima clasă.
2. Împărțirea moștenirii între ascendenții ordinari
Ascendenții ordinari culeg moștenirea numai în lipsa rudelor din prima și a doua clasă. Ei vin la moștenire, potrivit dispozițiilor art. 982 alin. (3) C.civ., în ordinea gradelor de rudenie, mai întâi bunicii, rude de gradul al doilea, apoi străbunicii, rude de gradul al treilea și apoi ceilalți ascendenți, în ordinea gradelor, la infinit. Aceștia vor culege moștenirea, în cote egale [art. 982 alin. (5) C.civ.].
Dacă la moștenire vine și soțul supraviețuitor al defunctului, mai întâi se va stabili cota acestuia de 3/4 și apoi restul de 1/4 se va împărți, în mod egal, ascendenților preferabili în grad [art. 982 alin. (4) C.civ.].
3. Caracterele juridice ale dreptului la moștenire al ascendenților ordinari
Dreptul la moștenire al ascendenților ordinari prezintă următoarele caractere juridice:
– ascendenții ordinari nu pot veni la moștenire prin reprezentare;
– ascendenții ordinari nu sunt moștenitori rezervatari, putând fi înlăturați de la moștenire prin dezmoștenire: directă sau indirectă;
– ascendenții ordinari nu sunt moștenitori sezinari;
Așadar, Codul civil în vigoare aduce o altă noutate în materia drepturilor succesorale ale rudelor defunctului, excluzând ascendenții ordinari din categoria moștenitorilor sezinari. Criteriul avut în vedere de legiuitorul din 1864, în determinarea rudelor defunctului, beneficiare ale sezinei moștenirii, a fost rudenia în linie dreaptă. Noua reglementare în materie civilă. însă, renunță, just considerăm noi, la acest criteriu și îi consideră moștenitori sezinari, din categoria rudelor în linie dreaptă, numai pe descendenți și pe ascendenții privilegiați. Este reținut, de lege lată, acest caracter și pentru soțul supraviețuitor. persoanele incluse în prezent în categoria moștenitorilor sezinari sunt cele mai îndreptățite pentru a obține, pe lângă stăpânirea de fapt a patrimoniului succesoral și dreptul de a administra acest patrimoniu și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului, independent de eliberarea certificatului de moștenitor.
– ascendenții ordinari nu sunt obligați la raportul donațiilor primite de la defunct.
Secțiunea a IV-a. Clasa a patra de moștenitori legali
1. Noțiunea colateralilor ordinari
Clasa a patra de moștenitori este clasa colateralilor ordinari. Fac parte din această clasă, potrivit dispozițiilor art. 983 alin. (1) C.civ., „(…) rudele colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea inclusiv, cu excepția colateralilor privilegiați”.
Așadar, fac parte din clasa a patra de moștenitori următoarele categorii de rude:
– unchii și mătușile, rude de gradul al treilea;
– verii primari, rude de gradul al patrulea;
– frații și surorile bunicilor, rude de gradul al patrulea.
Rudele colaterale, care fac parte din această clasă, pot fi din căsătorie, din afara acesteia, rezultate din adopție sau prin reproducere umană asistată medical cu terț donator.
De lege lată, la moștenirea defunctului adoptat pot veni numai colateralii ordinari din familia adoptatoare, nu și cei din familia firească. Similar, în cazul adopției cu efecte depline, încuviințată anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 25/1997, vin la moștenire colateralii ordinari din familia adoptatoare. Dimpotrivă însă, în cazul adopției cu efecte restrânse, încuviințată anterior momentului mai sus menționat, vin la moștenirea defunctului numai colateralii ordinari din familia firească.
Colateralii ordinari pot accede la moștenire, potrivit dispozițiilor art. 983 alin. (2) C.civ., „(…) dacă descendenții, ascendenții privilegiați, colateralii privilegiați și ascendenții ordinari nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni”. Așadar, colateralii ordinari vin la moștenire în următoarele situații:
– lipsesc moștenitorii din primele trei clase;
– moștenitorii din primele trei clase sunt renunțători;
– moștenitorii din primele trei clase sunt nedemni și nu pot fi reprezentați;
– în afară de colaterali ordinari, defunctul are colaterali privilegiați și ascendenți ordinari, pe care i-a dezmoștenit, însă. Prin dezmoștenire, colateralii privilegiați și ascendenții ordinari, nefiind moștenitori rezervatari, sunt înlăturați de la moștenire;
– defunctul are numai moștenitori rezervatari (descendenți și ascendenți privilegiați), însă aceștia au fost dezmoșteniți. în consecință, în temeiul dispozițiilor art. 964 alin. (2) C.civ., moștenitorii rezervatari dezmoșteniți vor culege numai rezerva legală, restul revenindu-le colateralilor ordinari.
2. Împărțirea moștenirii între ascendenții ordinari
Colateralii ordinari vin la moștenire, în lipsa rudelor din celelalte clase de moștenitori. Colateralii ordinari în grad preferabil (unchii și mătușile defunctului) vor înlătura de la moștenire pe colateralii ordinari în grad subsecvent (verii primari și frații/surorile bunicilor defunctului), în temeiul dispozițiilor art. 983 alin. (3) C.civ. Colateralii de același grad vor culege moștenirea, potrivit dispozițiilor art. 983 alin. (5) C.civ., în cote egale.
În caz de concurs cu soțul supraviețuitor al defunctului, se va determina cu prioritate cota acestuia de 3/4, restul de 1/4 revenind, în mod egal, colateralilor ordinari, indiferent de numărul lor [art. 983 alin. (4) C.civ.].
3. Caracterele juridice ale dreptului la moștenire al ascendenților ordinari
Dreptul la moștenire al colateralilor ordinari prezintă următoarele caractere juridice:
– nu beneficiază de reprezentare;
– nu sunt moștenitori rezervatari, putând fi înlăturați de la moștenire de către defunct prin dezmoștenire, directă ori prin liberalitățile care epuizează moștenirea;
– nu sunt moștenitori sezinari, având nevoie de certificatul de moștenitor pentru a intra în stăpânirea de fapt a bunurilor succesorale, pentru a dobândi dreptul de a le administra și pentru a exercita drepturile și acțiunile defunctului;
– nu sunt obligați la raportul donațiilor primite de la defunct.
§5. Inventarul noutăților
în ceea ce ne privește, actualul Cod civil asigură materiei drepturilor succesorale ale rudelor defunctului o reglementare corespunzătoare, cvasi – completă, preluând principiile juste statuate de Codul civil din 1864, actualizând limbajul de specialitate, eliminând ceea ce, în vechea reglementare, era excedentar și aducând completările necesare.
Cu titlu de noutăți, reținem următoarele:
– în puterea legii, pot veni la moștenire, în același timp, rudele din două clase de moștenitori;
– este reglementată reproducerea umană asistată medical cu terț donator;
– este limitată vocația succesorală a rudelor colaterale până la gradul al patrulea inclusiv;
– ascendenții ordinari nu mai sunt considerați moștenitori sezinari.
CAPITOLUL III
DREPTURILE SUCCESORALE ALE RUDELOR DEFUNCTULUI ÎN DREPTUL ROMAN
Secțiunea I. Aspecte generale privind moștenirea în dreptul roman
Instituția succesiunilor este intim legată de cea a proprietății private , căci a apărut și s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producție și a produselor de către minoritatea dominantă , constituind principalul instrument juridic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste .
Privită în lumina semnificației sale istorice , moștenirea ne apare ca un sistem juridic prin care se înlocuiește o persoană printr-o altă persoană aparținând aceleiași clase , iar cel mai adesea chiar aceleiași familii.
Materia succesiunilor cuprinde totalitatea normelor ce reglementează transmiterea patrimoniului defunctului către moștenitorii săi .
Romanii au ajuns la această concepție abia mai târziu , în procesul evoluției generale a ideilor privind transmiterea patrimoniului . La origine , ei nu admiteau ideea transmiterii patrimoniului de la defunct către moștenitorii săi așa cum nu au admis nici ideea transmiterii proprietății între vii .
Plecând de la principiul că nu există patrimoniu fără titular , vechii romani considerau că patrimoniul unei persoane dispare o dată cu moartea sa .În acea epocă raportul dintre o persoană și patrimoniul său apărea ca o legătură materială întemeiată pe ideea de putere , care se stingea odată cu moartea titularului patrimoniului . Ca atare, dobândirea bunurilor defunctului de către moștenitori nu implică ideea de transmitere a unui patrimoniu . Întrucât dreptul defunctului se stinge odată cu personalitatea sa, romanii considerau că moștenitorii dobândesc un drept nou, un drept de proprietate – putere .
Așadar, succesiunea se întemeiază, la origine, nu pe transmiterea unui patrimoniu, ci pe stăpânirea dobândită de către moștenitori asupra bunurilor defunctului .
Numai astfel se explică faptul că cel mai vechi termen care desemnează pe succesor este „ heres ”, termen care vine de la „ herus ” (stăpân) . Termenii de succesiune și de succesor apar mai târziu, abia după ce romanii au admis principiul continuității persoanei defunctului .
S-a dovedit, atât pe baza unor texte, cât și pe baza cercetării modului de organizare a familiei romane, că moștenirea ab intestat este cea mai veche .
Moștenirea ab intestat a apărut odată cu stăpânirea individuală asupra unor bunuri, încă înainte de constituirea familiei patriarhale . Moștenirea acestor bunuri revenea ginților ( membrilor ginților ), desigur că avea în vedere un sistem succesoral în germene, întemeiat pe obiceiurile gentilice aflate în plin proces de juridicizare .
Odată cu apariția familiei patriarhale, când bărbatul dobândește o poziție dominantă în familie exercitând o putere nelimitată asupra persoanelor și a bunurilor de sub puterea sa, a apărut și moștenirea testamentară .
Testamentul apare ca un act juridic menit să asigure transmiterea puterii lui pater familias urmașilor săi . Pe această cale romanii au creat modalitatea prin care pater familias dispune de bunurile sale chiar și după moarte, ducând principiul proprietății putere până la ultimele sale consecințe .
După ius civile patrimoniul rămas la moartea unui cetățean roman se numea hereditas . Prin această denumire nu se înțelege numai totalitatea bunurilor al cărei titular a fost defunctul, ci se înțelege și îndrituirea celor rămași, de a succede în drept acest patrimoniu . De aceea Iulian a definit hereditas : „ succesio în universum ius quod defunctus habuit ”. Această succesiune are loc cu titlu universal, în sensul că moștenitorul intră deodată în întreaga situație juridică a defunctului cu așa efect, încât s-a spus că îi continuă personalitatea juridică. Prin urmare dobândește calitatea de proprietar, dreptul de creditor, de debitor ca și defunctul, răspunzând personal de întreg pasivul moștenirii.
Se exceptează de la succesiunea universală așa numitele iură personalissima.
Această categorie de drepturi fiind inseparabil legate de persoana decedatului, era fatal să se stingă odată cu moartea lui. De aceea moștenitorul nu dobândea nici uzufructul, nici usus, nici habitațio, nici calitatea de mandatar sau mandant, nici aceea de asociat. Nu se moșteneau nici acțiunile numite vindictam spirantes acordate unei persoane pentru a obține o satisfacție în urma atingerii personale precum actio injuriarum, actio calumniae, nu se moșteneau acele datorii cu caracter penal, care provin din vreun delict al defunctului conform regulii: „în poenam heres succedit”. Moștenitorul răspunde totuși față de asemenea acțiuni penale din punct de vedere persecutoriu, adică întrucât patrimoniul defunctului s-a mărit prin rezultatele delictului comis.
În afară de aceste excepții moștenitorii dobândesc moștenirea în tot întregul ei, compusă din activ și pasiv : cazul tipic de achiziție per universitatem.
Alături de principiul succesiunii în universum ius s-au dezvoltat și achizițiile morțiș causa cu titlu particular. Astfel sunt legatele și fideicomisele prin care beneficiarul dobândește lucruri sau alte valori izolate de moștenire fără a răspunde de datorii.
O succesiune se deschide prin moarte, dar spre deosebire de dreptul modern, la Romani nu trecea, în principiu, asupra moștenitorilor, ci numai li se oferea : „hereditas defertur” (moartea însemna pentru moștenitorii eventuali o chemare la moștenire, o vocație, de aceea comentatorii germani o numesc delațiune, Berufung), de aceea numele de delatio hereditatis. Prin simpla delațiune moștenirea nu s-a câștigat.
Rămâne ca moștenitorul să-și manifeste voința de a o dobândi pentru a avea loc aquisitio hereditatis.
De aceea urmează, că în dreptul roman putea să dureze un interval între delatio și aquisitio hereditatis, în care timp succesiunea neavând un stăpân se numea hereditas iacens și fiind res nullius putea fi ocupat de oricine fără a fi comis un furt.
Delațiunea sau chemarea la moștenire avea loc sau printr-un act de ultimă voință a defunctului, numit testament, sau în lipsa acestuia, prin normele dreptului pozitiv. În primul caz succesiunea se numea testamentară, în al doilea caz se numea ab intestat, pentru că „de cuius” murise fără testament, iar moștenitorii se numeau legitimi, pentru că erau chemați la moștenire prin lege.
În dreptul roman chiar în timpul celor XII Table se dădea preferință succesiunii testamentare față de succesiunea ab intestat.
De aici rezultă, pe de o parte, că de ori de câte ori se putea păstra un testament printr-o interpretare binevoitoare a voinței defunctului, de atâtea ori se întrebuința o astfel de interpretare favorabilă (favor testamenti),pe de altă parte, când testatorul și-a făcut testamentul numai cu privire la o parte din succesiunea lui, asupra părții rămase libere nu se deschidea succesiunea ab intestat ci se interpreta testamentul astfel că și cum s-ar fi dispus asupra întregului patrimoniu, conform regulii : „nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest”.
Așadar, moștenitorul deși instituit pentru o parte din succesiune, era considerat având vocație pentru întreaga moștenire.
Deci numai concurența mai multor moștenitori restrângea dreptul fiecăruia dintre ei și deci dispărând unul, în mod firesc, dreptul celui rămas se întindea și asupra părții rămase libere.
Un alt principiu în materia succesiunii este acela păstrat în fraza : „semel heres, semper heres” care înseamnă că odată câștigată calitatea de heres, aceeași calitate nu se poate transfera altei persoane și deci heredele continuă a figura față de terți și ca creditor și ca debitor al moștenirii. Mai târziu pe căi piezișe s-a făcut o abatere de la acea regulă în materie de fideicomise.
În evoluția dreptului succesoral se deosebesc două regimuri, a căror existență se poate constata până în epoca lui Iustinian, când s-au contopit într-un singur sistem. Și în materia succesiunilor ca și la bunuri și obligații se poate urmării regimul vechiului ius civile și mănunchiul de norme tot mai numeroase introduse de pretori. Și aici dreptul civil e dominat de formalismul care se manifestă la modurile de a face un testament, de a primi o succesiune este dominat de principiul agnațiunii, aplicat exclusiv la succesiunea ab intestat. Și aici dreptul pretorian înlătură pe de o parte cerințele formalismului, iar pe de altă parte cheamă la moștenire alături de agnați și rudele prin prin femei ale defunctului.
Dreptul de a succede ab intestat apare la Romani schițat, lapidar și fundamental în cuprinsul celor XII Table. Aici se consfințește dreptul celui mai depărtat urmaș agnatic de a moșteni, excluzând cea mai apropiată rudă de sânge, când între această și defunct se rupsese înainte de moarte, legătura agnațiunii .
Normele dreptului civil au fost modificate prin sistemul de reguli ale pretorului care constituie regimul cel nou numit bonorum possessio. Ideea fundamentală de care s-a călăuzit magistratul roman a fost să facă a se împărți din bunurile succesorale și rudelor prin femei. Neluând în considerație lipsa legăturilor de agnațiune a chemat la moștenire și pe cognați. Reforma s-a înfăptuit nu printr-o măsură radicală, fiind în contradicție cu spiritul conservator al Românilor, ci printr-o lentă evoluție de sute de ani, pe care Iustinian a încheiat-o ștergând orice deosebire între agnați și cognați.
Intervenția pretorului se poate urmări și la succesiunea ab intestat și la succesiunea testamentară. Aici a acordat fie bonorum possessio, fie în conformitate cu conținutul testamentului secundum tabulas (testamenti), fie în contra dispozițiilor acestui act de ultimă voință, contra tabulas.
„Ius borum possessionis introductum est a praetore emendandi veteris iuris gratia nec șolum în intestatorum hereditatibus vetus ius eo modo praetor emendavit, sicut supra dictum est, șed în eurom quoque, qui testamento facto decesserint. Sunt autem bonorum possessiones ex testamento quidem hae : prima, quae praeteritis liberis datur vocatur que contra tabulus; secundă, quam omnibus iure scriptis heredibus praetor pollicetur ideque vocatur secundum tabulas et cum de testamentis prius locutus est, ad intestatos transitum fecit”.
Felul cum s-a procedat dovedește aceeași metodă moderată întrebuințată spre a introduce concepții noi de drept : mai întâi a acordat bonorum possessio pentru a exclude normele dreptului civil, confirmandi iuris civilis grația, mai târziu pentru a împlini o lipsă dând o soluție într-un caz neprevăzut în dreptul civil, supplendi iuris civiis grația și în sfârșit pentru a se pune în contradictoriu cu acest drept care nu mai corespundea ideilor timpului, corrigendi iuris civilis grația.
Bonorum, possessio avea un efect definitiv, când se acorda unui moștenitor care putea invoca și dreptul civil, sau când se acorda unui moștenitor care era sigur că nu va avea un concurent după dreptul civil.
În acest caz se numea bonorum possessio cum re, cum effectu. Se acordă și în mod provizoriu, așa încât persoana instalată în moștenire era expusă la evicțiune din partea unui pretendent cu un drept mai întemeiat, bonorum possessio re, sine effectu .
Din punct de vedre al modului cum se acorda, s-a făcut deosebirea între bonorum possessio decretalis, dată printr-un decret după ce s-a făcut o cercetare prealabilă, causa cognita; și bonorum possessio edictalis dată conform edictului, care arată persoanele îndrituite și ordinea în care erau chemate ( edictum successorium ) fără a se mai face vreo cercetare. Pretorul o acordă de plano rămânând ca instalatul în posesie, dacă nu a avut drept, să fie deposedat prin proces.
În ce privește problema cum a luat naștere bonorum possessio și care i-a fost funcția primordială, părerile sunt împărțite .
Secțiunea a II-a.Succesiunea ab intestat
1. Regimul succesiunii ab intestat în vechiul drept roman
Cele XII Table conțineau următoarele dispoziții:
,,Și intestato moritur cui suus heres nec escit adgnatus proximus familiam habeto. Și adgnatus nec escit gentiles familiam habento’’ .
De aici concluzia că cel ce avea sui heredes nu putea să-și facă testament, fiind moștenit ab intestat de sui și că numai în cazul când nici nu avusese rude de acest fel și nici nu făcuse testament, i se deschidea moștenirea pentru agnatul cel mai apropiat și apoi pentru gentili.
O variantă a acestei doctrine crede că de cujus avea libertatea de a testa chiar când existau sui heredes, cu condiția de a institui pe unul din ei moștenitor. Alții se bazează pe textul legal spre a afirma că din el rezultă un drept de moștenire la bunuri în favoarea lui adgnatus proximus și al gentililor, calitatea de heres neavând-o decât heres suus care sigur continua cultul privat al defunctului și îi lua locul în domus.Dar toate aceste opinii precum și altele nu au decât valoarea unor ipoteze.
Clasa I Sui – Prin sui se înțeleg acele persoane care prin moartea lăsătorului moștenirii, ajung sui juris, adică persoanele care în clipa deschiderii moștenirii se găseau s-ar fi putut găsi sub puterea imediată a acesteia și care prin moartea lui ajung sui juris.
Sui sunt:Scoborâtorii firești în linie bărbătească, fie născuți, fie numai zămisliți (nascituri, postumi) și anume: la început numai fii și fiicele defunctului chiar și aceia care au căzut sub putere în urma unei causae probațio. Mai târziu jurisprudența a admis și pe scoborâtorii din fii (nu și aceia din fiice) dacă părinții lor muriseră înainte de deschiderea moștenirii ori fuseseră emancipați înainte de această dată, așa că acești nepoți și nepoate se găseau sub puterea defunctului.
Scoborâtorii fictivi: adrogații și adoptații. Scoborâtorii în linie bărbătească ai acestora, dacă tații lor erau emancipați în clipa deschiderii moștenirii ori erau morți în acea clipă. Femeia în manus căci este loco filiae (în locul, pe care îl are fiica), este fiică fictivă și prin moartea soțului său ajunge sui juris.
Nora (norus) dacă soțul său nu mai era în puterea aceluia care a lăsat moștenire căci este loco neptis (în locul pe care îl are nepoata).
În această clasă, dacă toți sui sunt de gradul întâi moștenirea se împarte în căpiță.Dacă sui sunt de grade diferite, unii fii, iar alții nepoți de fii, moștenirea se împarte în stirpes acela care e singur într-o tulpină va lua cota întreagă a acestei tulpini; iar dacă sunt mai mulți într-o tulpină, vor împărți între ei cota cuvenită tulpinilor.Mater familias nu poate să aibă moștenitori sui, fiindcă nu are nici o putere și deci nu poate avea pe nimeni sub puterea sa.
Clasa a II-a. Adgnati proximi – Moștenirea nu e deferită acestora decât în lipsă totală de sui.
Dacă este de față un suus și chiar de nu vrea să primească moștenirea, aceasta nu e deferită adgnaților celor mai apropiați, căci hereditas ab intestat ex lege duodecim tabularum este hereditas legitimă și cum s-a mai spus că ,,în legitimis hereditatibus successio ordinum non est’’.
Moștenirea este deferită adgnaților celor mai apropiați în șirul următor: mai întâi celor consangvini, în lipsă totală a acestora ea este deferită celor mai apropiați dintre ceilalți adgnați.
Adgnații consangvini sunt: frații și surorile firești ai defunctului și eventual văduva unui frate al defunctului, frații și surorile fictivi ai mortului (adică frații și surorile prin adrogație sau prin adopție), ceilalți sunt adgnați nonconsangvini, lor le este deferită moștenirea în lipsă totală de adgnați consangvini.
Moștenirea le este deferită după apropierea gradului lor de înrudire, fără deosebire de sex. Dar de la lex Vaconia, surorile neconsangvine sunt îndepărtate de la moștenirea vaconiana ratione pe temeiul legii Vaconia.
Clasa a III-a Gentiles – În lipsă totală de adgnați (și implicit de sui) moștenirea este deferită gentililor. Aceștia sunt atât de departe încât nu pot să-și stabilească gradul de înrudire.
Referitor la gentili nu se posedă informații abundente; căci dreptul lor a căzut destul de devreme în desuetudine.
Vocația lor succesorală apare ca o reminiscență a vechii faze precedând în istoria proprietății funciare nu numai în proprietatea individuală dar și pe cea a familiei. Când murea cineva fără urmași era natural ca pământul să revină obștei.
Dreptul gentililor constituie deci o adevărată reluare, redobândirea unui bun ce ieșise provizoriu din comunitate. De aceea se pare că moștenirea era atribuită la origine întregii gens, iar numai în urmă individual gentililor.
Clasa aceasta nu putea exista când era vorba de ereditatea unui dezrobit și aici se folosea soluția deja indicată pentru adgnați, înlocuindu-se prin gentilii patronului. Pe vremea lui Cajus clasa a III-a dispăruse.
Aceste reguli nu se aplică fecioarei vestale deoarece fecioara ajungând vestală ieșea de sub puterea părintească, fără să sufere o capitis deminutio și deci fără să piardă îndrituirile de adgnațiune. Dar ieșirea din familie, ne spune Aulus Gellius, avea ca efect că ea să nu poată moșteni ab intestat pe membrii fostei sale familii și că nici aceștia să n-o poată moșteni pe ea ab intestat. Moștenirea sa ab intestat era deferită tezaurului Statului (aerarium).
2. Regimul succesiunii ab intestat în dreptul pretorian Bonorum possessio
Regulile dreptului civil erau foarte aspre și nedrepte fiindcă nu se poate să aibă loc nici succesio ordinum și nici succesio gradum, fiindcă deferindu-se moștenirea adgnaților, de aceea mamei căsătorite liber (fără de manus) nu i se deferea moștenirea copiilor ei și deci nu-i putea moșteni. (Un copil dacă era emancipat, nu mai este adgnat și nefiind adgnat, de asemenea nu i se deferea moștenirea tatălui său și deci nu putea moșteni pe tatăl său.)
Referitor la aceste nedreptăți Cajus afirma: ,,Șed hae juris iniquitates edicto praetoris emendatae sunt’’ .
În modificările aduse pretorului s-a călăuzit și de gândul că trebuie făcut loc și rudelor de sânge prin femei la succesiunea ab intestat. El a introdus schimbări fie confirmandi, fie supplendi , fie corrigendi iuris civilis gratia acordând bonorum possessio, căruia încet încet prin mijloace de procedură i s-a atribuit același efect ca și succesiunii civile numite hereditas.
Reforma pretoriană a adus modificări în sistemul dreptului civil prin adăugarea unor clase noi de succesibili. Pretorul a stabilit următoarea ordine de moștenitori: ex edicto unde liberi vocantur, ex edicto unde legitimi vocantur, ex edicto unde cognati vocantur, ex edicto unde vir et uxor.
În clasa I: liberi pretorul a modificat ceea ce era în dreptul civil chemând la moștenire și pe acei copii care au suferit o capitis deminutio, pe fiul emancipat și descendenții lui.
Asupra copiilor adoptivi emancipați după emanciparea lor din puterea paternă a tatălui adoptant pretorul nu îi cheamă la moștenirea acestuia, ci la succesiunea tatălui său firesc.
Aici pretorul a procedat corrigendi iuris civilis grația. Cum însă emancipatul venea la împărăția unui patrimoniu, la a cărui sporire nu a contribuit cu propria lui muncă cum au făcut ceilalți frați, era de drept să vină la succesiune numai după ce va fi adăugat acea avere pe care el a câștigat-o în intervalul de emancipațiune până la moartea tatălui.
Astfel fără această contribuție, ar fi micșorat partea cuvenită fraților rămași în puterea paternă până la moartea tatălui lor.
Pentru a se evita o asemenea nedreptate s-a admis principiul colațiunii: ,,Totiens collationi locus est, quotiens aliqua incommodo adfectus est îs, qui în potestate est interventu emancipați, ceterum și non est, colatio cessabit.’’
El era obligat să pună la mijloc averea lui personală, în medium conferre; de aici termenul collatio bonorum pentru emancipat și collatio dotis pentru fata măritată, care dacă voia să participe la moștenirea deschisă, trebuie să raporteze dota.
Dacă emancipatul venea în concurență cu proprii lui copii, rămași sub puterea paternă a tatălui mare, el împărțea cu aceștia pe jumătate partea cuvenită lor per stirpe.
Această dispoziție a fost adăugată la edict de către Iulian prin așa numita clausuea nova de coniungendis cum emancipato liberis eius.
Reforma pretorului se mărginește la introducere în categoria heredes sui a unei persoane care a stat cândva sub puterea paternă. El a respectat totuși atât de mult principiul agnațiunii încât copii față de mamă nu sunt liberi și deci o moștenesc. A trebuit să intervină două senatus consulte din secolul al II-lea al erei creștine pentru a li se acorda drepturi reciproce de succesiune.
În clasa a II-a; legitimi intrau toate persoanele chemate după dreptul civil: și agnații și cei mai depărtați gentili.
Aici pretorul nu a adus nici o modificare, a lăsat neatins principiul că nu are loc nici successio gradum nici ordinum.
Deși s-a păstrat această normă a vechiului drept civil , totuși faptul că a fost încadrată în sistemul pretorian, constituia un progres; pentru că în caz de neacceptare a moștenirii de către agnatus proximus moștenirea numai devenea vacantă ca în vechiul ius civile, ci trecea la clasa pretoriană următoare, la cognați. Se deschidea prin urmare vocația de a veni la moștenire și rudelor de sânge. În clasa legitimilor pretorul acordă deci bonorum possessio confimandi iuris civilis grația, având de la început efect cum re pentru că era cert că nu se vor mai putea ivi pretendenți de drept civil.
În clasa a III-a a cognaților pretorul cheamă la posesiunea moștenirii rudele prin femei intrând în gradul al VI-lea, precum și persoană născută din sobrinus sau sabrina adică din vărul său vară a doua. În această clasă moștenesc și acei agnați care suferind o capitis deminutio au pierdut legătura de agnațiune cu defunctul, dar păstrează calitatea de cognați. Fiind chemate rudele de sânge, veneau și copii la succesiunea mamei, dar numai dacă nu exista nici un agnat oricât de depărtat.
În clasa cognaților are loc successio gradum. Împărțeala în această clasă se face întotdeauna în căpiță.
În clasa a IV-a a soțului supraviețuitor moștenește acesta dintr-un matrimonium iustum, încheiat prin simplu consens, pe când la căsătoria cum manu femeia vine la moștenirea soțului său ca heres sua a acestuia alături de proprii ei copii..
Bonorum possessio acordată de pretor prin interdictum quorum bonorum, pentru că praetor heres facere non potest; dar îi dă putința să uzucapeze moștenirea prin posesie de un an, așa încât după acest interval poate invoca un titlu de drept civil în virtutea căruia a devenit heres, continuator al personalității juridice a defunctului.
3. Regimul succesiunii ab intestat în epoca imperială
Acest regim are ca izvoare de drept senatus consulte și mai mult constituția. Tendință comună a fost de a se da rudeniei de sânge prin femei locul cât mai aproape de persoana defunctului, alături de agnați.
Prin senatus consultum Tertullianum din timpul lui Hadrian se admite mama la succesiunea copilului, nu ca cognată după clasa legitimilor cum era în sistemul pretorian, ci că legitimă cu o clasă mai aproape de defunct. Dacă copilul decedat avea frați, mama era exclusă; dacă avea surori consangvine mama concura cu ele; pe alți agnați îi excludea.
Acest drept s-a acordat mamei care se bucura ius liberorum, când avea trei copii că liberă sau patru că liberă; indiferent dacă erau născuți ex iustis nuptiis sau nu .
Prin senatus consultum orfitinianum de sub Marcu Aurelian din anul 178, moștenesc copii de mamă înaintea tuturor agnaților ei.
Prin contribuțiile imperiale din perioada bizantină s-a mai lărgit cercul cognaților chemându-i la moștenire conform afecțiunii prezumate a lui de cujus. Astfel se admite nepotes ex filia la moștenirea mamei mari, se admite ca frații și surorile emancipate să vină la moștenirea fratelui lor decedat alături cu frații și surorile acestuia, aici rudenia de sânge primează considerația că numai existase cu de cujus o legătură agnatică.
Același drept s-a acordat și fraților și surorilor uterini, care nu aveau decât mamă comună cu defunctul și unde nici nu a putut exista vreodată legătura de agnațiune.
Sub Iustinian au fost chemați la moștenire și descendenții de primul grad ai fraților și surorilor emancipate precum și ai fraților uterini.
4. Regimul succesiunii ab intestat în Novelae-le lui Iustinian
Până la Novelae-le 118 și 127 din 543 și 547 în afară de persoanele indicate toți ceilalți cognați erau excluși de la moștenire de către cei mai îndepărtați agnați. Prin reforma introdusă de aceste constituții s-a șters deosebirea între agnațiune și cognațiune, rămânând că singur criteriu legătura de sânge, s-au înlăturat și diferențele dintre heres și bonorum possessor.
Iustinian cheamă la moștenire, conform afecțiunii prezumate a defunctului trei categorii de moștenitori, împărțiți în patru clase: descendenți, ascendenți și colaterali. În acea perioadă pentru a se fixa mai bine și mai ușor în memorie, s-a exprimat ordinea succesorală după Iustinian în următoarele patru versuri:
,,Descendis omnis succedit în ordine primo.
Ascendens proprior, germanus, filius eius.
Tunc latere ex uno frater quoque filius eius
Denique proximior relinquorum quisque superstes’’.
Clasa I cuprinde pe toți descendenții, indiferent dacă au până la deschiderea succesiunii sub patria potestate sau nu. Împărțirea are loc: la egalitate de grad per căpiță; la inegalitate per stirpes. Vechea normă din cele XII Table domnea încă după zece veacuri.
Clasa a II-a cuprinde pe ascendenții, frații, surorile și copii lor. Toți aceștia concurează între ei împărțind per capița, dar copii fratelui mort înaintea defunctului vin la partea cuvenită tatălui lor. Așadar concurența nepoților aduce împărțirea per stirpes.
Când defunctul a lăsat numai ascendenți, împărțirea moștenirii se face per lineas, se divide în două părți egale, una pentru ascendenții paterni, alta pentru linia maternă.
Gradul mai apropiat exclude pe cel mai depărtat așadar tatăl defunctului exclude pe tatăl mare.
Clasa a III-a cuprinde frații și surorile ex uno latere, având sau numai tată sau numai mamă comună cu de cuius. Aici intră și copii fraților sau surorilor consangvini ori uterini.
Clasa a IV-a cuprinde ceilalți colaterali chemați după gradul cel mai apropiat.
Din reforma lui Iustinian nu rezultă că el a pus o limită dreptului de moștenire cum a făcut pretorul în rândul cognaților, nici nu rezultă că acest drept aparține și celei mai îndepărtate rudenii ce se poate dovedi, cum admitea ius civile pentru gentiles, chestiune discutabilă.
I. Descendens omnis succedit în ordine primo
Cazul succesiunii descendenților că dreptul de reprezentare în regimul lui Iustinian, ca și după cele XII Table în clasa heredes sui. A – primește ½., B și C – vin la partea ce s-ar fi cuvenit părintelui lor predecedat și ia fiecare ¼ , F – fiind exclus prin existența părintelui său, nu primește nimic.(fig. 1)
D
/ \ +
½ A A G
| ^
F ¼ B ¼ C
Fig.1
II. Ascendens propior, germanus, filius eius.
Cazul succesiunii ascendenților: M exclude pe B pentru că este mai apropiat în grad. (fig. 2)
+ C – B + A – D2 +
| |
+ T – – – M
|
D
Fig.2
¼ A – B ¼ ½ C – F +
| |
+ M – – – T +
|
D
Fig.3
Cazul succesiunii ascendenților, a bunicilor. Aici moștenirea se împarte în lineas: adică jumătate pentru bunicii paterni și jumătate pentru cei materni. Așa încât A și B primesc o jumătate, revenind fiecăruia ¼, C primește cealaltă jumătate pe care nu are cu cine să o împartă.
III Cazul concurenței ascendenților cu frații și surorile defunctului.
Moștenirea se împarte în căpiță, în cazul nostru (fig.1) în cinci părți.
C – G E – F +
| |
+ T – – – M +
/ | \
A D B
Fig.1
Dacă sunt și nepoți de frate sau soră, în concurență cu fratele defunctului, acești nepoți sunt reprezentați de tatăl lor predecedat. După figură 2 moștenirea se împarte în 3 părți: A – primește 1/3; B și C partea ce s-ar fi cuvenit tatălui lor mort înainte, adică 1/6 fiecare; N, E și G fiecare 1/9, are loc deci împărțirea în stirpes.
+ M – – – – – – T +
/ / \ \
⅓ F1 F2 + D F3 +
^ ^
1/6B C 1/6 1/9 N 1/9 E G1/9
Fig.2
IV Denique proximior relinquorum quisque supertes
Cazul succesiunii celorlalte rude din ultima clasă. Aici moștenesc rudele rămase cele mai apropiate în grad, prin urmare în cazul nostru (fig. 3): A, B, C și F primesc câte ¼ din moștenire; E nu moștenește nimic, fiind mai îndepărtat în grad, nu se admite reprezentarea.
+ B1 – – – B2 +
/ | \
+ M – T + + U1 U2 +
| ^ ^
D A + V1 B C F
1/4 | 1/4 1/4 1/4
E
Fig.3
În ceea ce privește dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor Iustinian a lăsat în vigoare dispoziția pretorului ex edicto unde vir et uxor. Femeia a fost oarecum pusă la adăpost prin instituția numită donațio propter nuptias făcută de bărbat ca un subsidiu în timpul văduviei; iar Iustinian prin Novellae 53 cap. 6. a acordat văduvei sărace (nulier inops et indotata) dreptul la a patra parte din succesiunea bărbatului; alături de copii, parte ce nu va fi mai mare decât porțiunea fiecărui copil, iar dacă copii sunt ai ei va avea numai uzufructul.
O moștenire care nu se moștenește de nici o persoană trece la stat ca bona vacanția.
Sistemul de succesiune ab intestat expus privește moștenirea cetățeanului născut liber, ingenuus. După alte norme se moștenește patrimoniul libertului. Conform dreptului civil el ținea încă de neamul patronului și de aceea numai o favoare i s-a acordat, că dacă murea fără testament în primul rând veneau heredes sui; în lipsa lor moștenea patronul cu descendenții lui agnatici și în lipsa acestora gentiles. În caz de emancipare, figurează ca patron manumissor ex mancipio sau parens manumissor. Averea rămasă de la latinul Iunian, care nu poate lăsa o hereditas după dreptul civil pentru că nu are ius commercii morțiș causa, se întoarce ca peculiu la patron sau la moștenitorii acestuia cu restricția menționată de Gaius III. 58. 63.
La aceste norme pretorul a făcut unele modificări spre a acorda bonorum possessio rudelor de sânge ale libertului defunct preferându-le familiei patronului. În acest scop a creat următoarele clase: unde liberi; unde legitimi; unde cognati; unde familia patroni; unde patronus patroni când manumitentul însuși era un libert; unde vir et uxor și unde cognati manumissoris.
În clasa unde liberi descendenții libertului moșteneau numai o jumătate, cealaltă jumătate revenea de drept patronului, fiilor sau nepoților lui (Gaius III, 41).
Aceleași norme s-au păstrat la succesiunea ab intestat a unui emancipat, cu deosebirea că pretorul în clasa unde legitimi a introdus zece persoane (bonorum possessio unde decem personae) cărora le-a acordat preferință înaintea agnaților și gentililor lui parens manumissor, când acesta ca persoană străină a servit numai ca instrument la emancipare. În astfel de cazuri nu s-a admis că acesta să înfrângă legea sângelui, numai pentru că a figurat la un act juridic: ne quis occasione iuris sanguinis necessitudinem vinceret.
Prin Novellae 118 succesiunea emancipatului se împărțea după dreptul comun. Pentru a nu se zădărnici dreptul patronului și a descendenților lui la jumătate din moștenirea libertului prin dispoziția inter vivos făcute de libert în frauda patronului s-a acordat acestuia actio fabiana când libertul a murit cu testament; actio calvisiana când a murit fără testament, prin care nu se cerea desființarea actelor frauduloase.
Secțiunea a III-a. Succesiunea deferitã contra testamentului
Succesiunea are loc contra conținutului testamentului, este admisã sau din considerații de formã privind testamentul defectuos fãcut sau din considerații de fond referitoare la dispozițiile testatorului, când acesta e considerat cã nu a putut sã hotãrascã în deplinãtatea facultãților lui mintale.
1. Omisiunea
Testatorul își putea manifesta oricum libertatea de a testa dacã a respectat formele cerute, dupã cum la instituția de herede, el era ținut sã întrebuințeze formele sacramentale, tot așa era obligat sã respecte formele obișnuite când voia sã dezmoșteneascã pe unul din descendenții sãi. Vechiul drept civil nu a contestat cetãțeanului roman dreptul de a exclude de la moștenire, chiar fãrã nici un motiv pe proprii sãi copii, dar i-a impus sã o facã cu formalitatea cerutã.
Simpla omisiune, trecere sub tãcere (praeterire) a descendenților care au trãit sub un acoperãmânt cu de cuius, nu era suficientã pentru a exclude de la moștenire pe heredes sui, care aveau cel mai întemeiat drept de a succede în patrimoniul lãsat. De aceea heredele sui trebuia sã fie sau instituiți sau exheredați în mod formal prin vorbe solemne.Forma cerutã le exheredare era diferitã.
La fii de familie dezmoștenirea trebuia sã se facã nominativ, fiul trebuia numit sau cel puțin trebuia indicatã calitatea de fiu prin una din formulele: Titius filius meus exheres esto sau Filius meus exheres esto.
Nerespectarea acestei forme sau omisiunea fiului aduceau nulitatea testamentului. Se deschidea prin urmare succesiunea ab intestat. Nulitatea nu o putea invoca nu mai exheredatul fãrã formã sau omisul, ci și persoana instituitã în deplinã regulã care avea interes ca testamentul sã devinã nul, pentru a se libera spre exemplu de sarcina legatelor.
La fete sau la nepoți era suficient o formã de dezmoștenire în bloc exhereditio inter ceteros precum ,,ceteri omnes exheredes sunto’’.
Omisiunea acestora nu aducea nulitatea ci numai rectificarea testamentului cu așa efect cã persoana trecutã cu vederea obținea o parte în concurențã cu heredes sui sau jumãtate din moștenire alãturi de strãini.
Treptat cu admiterea instituirii de herede a postumilor s-a impus și obligația de a exhereda postumi pãstrându-se aceeași formã.
În acest caz nu avea decât o acțiune în supliment. Iustinian generalizeazã ideea lui Constantin și decide cã dacã testatorul instituie pentru o parte oricât de micã se presupune cã a înțeles sã se completeze quarta boni vâri arbitratu. (acțiunea în supliment.)
Querela nu se poate intenta decât în timp de 2 ani, acțiunea în supliment în 30 de ani, iar querela nu poate fi intentatã de moștenitorii legitimarului decât în anumite condiții, acțiunea în supliment poate. Iustinian a complicat vechiul drept consuetudinar stabilit prin jurisprudențã și a hotãrât ca partea legitimã sã se ridice la 1/3 din partea ab intestat dacã erau cel mult 4 moștenitori, sã se ridice la 1/2 dacã numãrul moștenitorilor trecea de Querela inofficiosi testamenti avea un caracter exclusiv personal: acel care o intenta se plângea cã a suferit o injurie din partea testatorului prin faptul cã a fost exheredat sau omis fãrã motiv. Fiind o acțiune vindictam spirans, cu ținta de a sfãrâma actul de ultimã voințã, nu trecea la moștenitorii reclamantului. Se prescria în 5 ani socotiți de la adițiunea moștenirii.
Avea un caracter subsidiar: se acorda numai când nu existau alte mijloace de a satisface pe acela care se plângea de desconsiderația testatorului.
Prin urmare nu se acorda când, în alt mod reclamantul putea obține partea dorită debita porțio; spre exemplu: când prin ștergerea condiției suspensive, prin reducerea sau desființarea legatelor puse în sarcina reclamantului s-ar fi putut compune partea legitimã.Nu se admite querela la testamentul militar.
Aceastã acțiune conține un risc pentru reclamant; dacã nu câștigã procesul, este privit a fi comis o faptã care atinge memoria defunctului; și de aceea pierde în favoarea fiscului, ca indignus, orice libertate ce i s-a lãsat prin testament.
La socotirea pãrții legitime se scade orice donație fãcutã morțiș causa; iar în ceea ce privește donațiile între vii s-a admis sã se scadã din partea legitimã acele donații la care s-a prevãzut imputația de la început. În dreptul bizantin s-a admis imputația dotei precum și a darului fãcut fiului pentru a-și cumpãra o slujbã publicã. (ad emendam militiam).
Nu se mai cerea ca partea legitimã sã se lase prin instituția de herede era suficient dacã legitimarul, îndrituitul la porțio legitima și-a primit debita porțio prin orice fel de libertãți din partea testatorului.
2. Proba inoficiozitãții și cauze de stingere ale querelei.
Dacã cel ce intenteazã querela este un descendent atunci se presupune cã testatorul a avut un just motiv ca sã-l exheredeze și prin urmare descendentul va trebui sã probeze contrariul. Dacã querelans-ul e un ascendent atunci prezumția este cã testatorul nu a avut nici un just motiv sã-l omitã și prin urmare instituitul va fi cel dator sã probeze cã omisiunea a fost fãcutã cu just motiv de cãtre testator.
Querela se stinge prin moartea legitamarului. Dacã cel exheredat sau omis pe nedrept moare fãrã sã intenteze querele, moștenitorii nu au dreptul sã o intenteze ei, cãci se presupune cã legitimarul a iertat injuria.
Dacã legitimarul începuse urmãrirea moștenitorii pot sã o continue. Querela se stinge și prin trecerea a 2 ani, mai târziu de 5 ani stingea dreptul la querelã.
Querela se stinge și prin aprobarea datã testamentului, exemplu: legitamarul care reclamã un legat pe care îl lãsase de cuius, pierde dreptul de a mai intenta querela; și prin renunțarea, desistarea de la querelã.
3. Efectul querellei
În principiu querela inofficiosi testamenti face ca testamentul sã fie nul: toate dispozițiile testatorului sunt considerate ca inexistente și de aceea se poate cere restituirea a ceea ce s-a executat în virtutea acelui testament.
Situația juridică se prezintã astfel că și cum de cuius ar fi murit fãrã testament în caz când omisul era singura persoanã cãreia i-ar fi revenit moștenirea ab intestat. Când însã erau mai mulți instituiți și omisul a obținut câștig de cauzã numai fațã de unul din ei, se aplică o rescissio, o desființare a testamentului numai pentru partea aceluia care a pierdut procesul, iar restul dispozițiilor testamentare rãmâneau în vigoare. În asemenea cazuri s-a recunoscut cã testatorul a murit în parte cu testament, pentru cealaltã parte fãrã testament.
Prin querela se urmãrea repararea nedreptãții fãcute în testament. Asemenea nedreptate se putea comite și prin dispoziții între vii: prin donații sau constituiri de dotã așa încât se putea micșora debita porțio a moștenitorilor legitimări, prin aceasta s-a acordat acestora cãtre sfârșitul perioadei clasice querela inofficiosi donationis sive dotis spre a reduce acele dispoziții în mãsura necesarã pentru ca moștenitorul legitimar sã obținã partea cuvenitã.
4. Regimul lui Iustinian
Iustinian a cãutat sã punã la dispoziția moștenitorului legitimar un mijloc de a dobândi ceea ce i se cuvine, cu totul deosebit de querela.
Când testatorul a lãsat celui înditruit mai puțin decât debita porțio, acesta avea actio ad supplendam legitimam pentru a o completa. Se deosebește fațã de querela prin faptul cã nu e o acțiune vindictam spirans: tinde a rectifica o greșealã a defunctului, nu desființa un act care ar fi conținut o injurie pentru moștenitor. Neavând un caracter exclusiv personal, se moștenea și cum reclamatul nu urmãrea satisfacție pentru o atingere adusã, ci numai un adaos material acțiunea nu se stingea prin recunoașterea testamentului ca la querela unde asemenea recunoaștere însemna iertare; chiar în asemenea caz putea fi intentatã pentru a se obține ceea ce lipsea din debita porțio.
Acțiunea numitã și suppletoria, putea fi îndreptatã numai împotriva moștenitorilor instituiți în testament când querela se intenta oricui deținea bunuri succesorale sau prin dol încetase de a le poseda.
Spre deosebire de querela reclamantul nu devenea indignus și nu pierdea ceea ce i se lãsase prin testament, dacã nu obținea câștig de cauzã.
Iustinian a mai reglementat în Novellae 115 querela inofficiosi testamenti numai cu privire la descendenți și ascendenți fãrã a se pronunța asupra aceluiași drept cuvenit fraților și surorilor fațã de o persona turpis.
Pânã la el cazurile de dezmoștenire se judecau dupã aprecierea judecãtorului, el a determinat 14 motive pentru dezmoștenirea descendenților și 8 pentru excluderea ascendenților de la moștenirea descendenților.
Moștenitorul era obligat în procesul de atacare a testamentului sã dovedeascã dacă motivul de dezmoștenire arãtat de testator era întemeiat.
A mai hotãrât cã descendenților și pãrinților defunctului nu numai sã se lase legitima porțio, dar sã fie și numiți ca moștenitori în testament. Sub acest regim querela se aplica numai la cazurile când: sau moștenitorul legitimar nu i s-a lãsat nimic, sau deși i s-a lãsat nu a fost numit ca moștenitor.
În asemenea împrejurãri prin querela nu se desființa decât instituția de herede a adversarului care a pierdut procesul; restul testamentului își pãstra valabilitatea. Partea câștigãtoare îi lua locul în moștenire rãmânând însã obligatã a executa dispozițiile de ultimã voințã referitoare la partea dobânditã, în mãsura în care aceastã executare nu-i atingea legitima porțio. În ce privește cuantumul pãrții legitime el a părăsit vechiul sistem roman de 1/4 din partea ab intestat și a complicat calculul cel mai simplu, moștenitorul legitim primea 1/3 din partea ab intestat dacã erau 4 moștenitori sau mai puțini; 1/2 dacã trec de 4.
CONCLUZII
Dreptul de proprietate este un drept absolut, în virtutea căruia titularul are libertatea oricărei acțiuni sau inacțiuni în legătură cu dreptul său. Pe de altă parte, dreptul de proprietate privată are un caracter perpetuu.
El nu se stinge cât timp bunul care face obiectul său există. Unul dintre cele trei atribute ale dreptului de proprietate este dispoziția. Din punct de vedere juridic, dispoziția asupra unui bun proprietate privată poate lua forma unui act între vii sau pentru cauză de moarte.
Așadar, odată intrat în patrimoniul unei persoane, dreptul se supune dispozițiilor titularului atât pentru perioada în care acesta se află în viață, cât și după moarte. Caracterul absolut al dreptului de proprietate nu presupune implicit și libertatea absolută în exercitarea acestui drept, care trebuie să se înscrie, în limitele determinate de lege.
Libertatea testamentară, prelungire a dreptului de proprietate prin raportare la caracterele acestuia, este de asemenea supusă restricțiilor legale. în sistemul nostru de drept, „succesiunea testamentară, adică cea care este reglementată de însuși de cuius, este îngrădită de lege printr-o serie de restricții, dintre care cea mai importantă este instituția rezervei”.
Dreptul exclusiv și absolut al titularului patrimoniului de a dispune cu titlu gratuit de drepturile sale patrimoniale (inter vivos sau morțiș causa) ori chiar de întreaga universalitate juridică sau de o fracțiune din aceasta (numai morțiș causa) cunoaște o limită impusă nu de considerente de natură juridică cu valoare de principiu la nivelul legislației noastre civile, ci de grija pe care legiuitorul a înțeles să o acorde rudelor apropiate ale defunctului și soțului în viață al acestuia, împotriva voinței depunătorului manifestată în sensul înlăturării totale sau parțiale de la succesiune a unor astfel de moștenitori (limită materială).
Rezerva succesorală reprezintă acea parte a moștenirii ce se cuvine moștenitorilor stabiliți expres de lege, chiar împotriva voinței defunctului manifestată prin liberalități inter vivos sau morțiș causa, ori prin exheredări cuprinse în testament. Partea care excede rezervei succesorale poartă denumirea de cotitate disponibilă, defunctul putând dispune de ea în favoarea cui dorește. Cotitatea disponibilă se obține prin scăderea din masa succesorală a rezervei.
Prin urmare, atunci când există moștenitori rezervatari, iar defunctul a dispus de bunurile sale prin donații și/sau testament, masa succesorală se împarte în două părți: rezerva succesorală și cotitate disponibilă.
Rezerva succesorală este o parte a moștenirii (pârș hereditatis), atribuindu-se în mod imperativ moștenitorilor legali, în temeiul legii, împotriva voinței defunctului manifestată prin liberalități sau exheredări.
Rezerva succesorală are un caracter imperativ, în sensul că normele care stabilesc cercul moștenitorilor rezervatari și întinderea rezervei acestora sunt norme de ordine publică. Totuși moștenitorii rezervatari pot renunța la dreptul la rezervă, ulterior deschiderii moștenirii, în momentul exercitării dreptului de opțiune succesorală.
Dreptul la rezervă are un caracter propriu, în sensul că se naște direct în persoana moștenitorilor rezervatari de la data deschiderii succesiunii, în baza legii, nefiind dobândit odată cu patrimonial succesoral de la defunct.
Rezerva succesorală se acordă în natură și în plină proprietate. Moștenitorul rezervatar are numai dreptul de a pretinde rezervă în natură, și nu o obligație.
Rezerva succesorală are, în principiu, un caracter colectiv. Atunci când există mai mulți moștenitori rezervatari din aceeași categorie (de exemplu, descendenți), rezerva se va stabili și se va atribui în mod colectiv, deci unui grup de moștenitori, și nu unor moștenitori în mod individual.
Rezerva succesorală este indisponibilă. Partea din moștenire care constituie rezerva succesorală este lovită de indisponibilitate, dar numai după data deschiderii succesiunii (nu poate fi atinsă prin donații sau legate testamentare), pentru că, în timpul vieții, titularul patrimoniului poate dispune, chiar și cu titlu gratuit, de elementele active ale patrimoniului său.
În concluzie, pot afirma, pe deplin convins, că tema dezbătută în cadrul lucrării de față este pe atât de interesantă, pe cât de misterioase și contradictorii sunt relațiile dintr-o familie, dintre două persoane presupuse de a se iubi, căci temeiul filosofic și juridic al oricărei familii ar trebui să fie iubirea și numai iubirea.
BIBLIOGRAFIE
Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Editură. All Beck, București, 2003;
Al. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiunile, Editură. a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2006;
Alexandra Lelia Turza, Alice Cristina Tomescu, Octavian Minea, Mirela Haralambie, Ilioara Genoiu,Drept civil. Succesiuni,Editură.C.H. Beck ,2014;
Alexandra Lelia Turza, Ilioara Genoiu,Drept succesoral. Caiet de seminar,Editură.C.H. Beck,2011;
Barbu Vlad, Ilioara Genoiu, Cernat Cosmin,Drept civil. Contracte speciale,Editura C.H. Beck ,2009;
Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2012;
C. Fadda ,Concetti fondamentali del diritto eriditario romano, Napoli, 1900 ;
C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967;
D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București, 2003;
D.Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Editura All Beck, București, 2003;
D.C. F lorescu, Drept civil. Succesiunile, Editura Universității „Titu Maio- rescu”, București, 2001;
D.Genoiu, Dreptul la moștenire în noul Cod civil, Editură. C.H. Beck, București, 2012;
D.Stănciulescu, Curs de Drept civil. Succesiuni, Editură. Hamangiu, București, 2012;
Fl. Vădeanu, Transmisiunea moștenirii, Editură. Wolters Kluwer, București, 2010;
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, București, 1999;
Fr. Deak, Tratat de drept succesorial,Editură.a II-a,actualizata și competata,Editură.Universul Juridic,București,2002;
Gasto May , Elementes de droit romain, Paris, 1927;
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, București, 1928;
I.E. Cadariu-Lungu, Dreptul de moștenire în noul Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Ilioara Genoiu , Dreptul la moștenire în Codul civil. Ediția a 2-a ,Editură.C.H. Beck,București,2013;
Ilioara Genoiu,Ce drepturi are soțul supraviețuitor la moștenirea soțului decedat?,Editura C.H. Beck,2013;
Ilioara Genoiu,Drept civil. Succesiuni. Caiet de seminar. Ediția 2,Editura C.H. Beck,2014;
M. Popă, Drept civil. Succesiuni, Editura Oscar Print, București, 1995;
Macovei, Drept civil. Succesiuni, Editura „Ștefan Procopiu”, lași, 1995;
Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea, lași, 2005;
Petrică Trușca, Cristian Jora, Andrada Mihaela Trușca, Ilioara Genoiu, Uța Lucia, Bogdan Patrascu, Paraschiv Ramona,Curs selectiv pentru licența Drept civil – Partea generală. Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor. Contracte. Succesiuni, Editură.Universul Juridic,2014;
R. Popescu, Dreptul de moștenire, Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moștenirii, Editura Universul Juridic, București, 2004;
S. Neculaescu, L. Mocanu, Gh. Gheorghiu, Ilioara Genoiu, A. Tutuianu, Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licența, ediția a 2-a, revăzuta și adăugita, Editură. Universul Juridic, București, 2013;
Safta-Romano, Dreptul de moștenire, Ed Graphix, lași, 1995;
Timbal P.C., Droit romain et ancient droit francais ( Regim matrimoniaux, successions – Liberalites ) Paris, 1975;
U. Brassiello, Corsso di diritto romano, Milano, 1952;
V. Dobozi, Reproducerea umană asistată medical în viziunea noului Cod civil. în CJ nr. 10/2011;
V. Stoica, L. Dragu, Moștenirea legală în noul Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012;
V. Stoica, Soțul supraviețuitor moștenitor legal și testamentar, Editura Editas, București, 2004;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impartirea Mostenirii Intre Ascendentii Privilegiati (ID: 128074)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.