Imparatii Iustin I Si Iustinian

Pe numele său adevărat Flavius Iustinus, viitorul împărat Iustin I, primul din dinastia lui Iustinian, s-a născut lângă localitatea Bederiana din dioceza Dacia Aureliana, într-o familie de țărani daci, în jurul anului 450. S-a ridicat prin merite propri în rândurile armatei romane și la aproape 70 de ani, devine împărat (anul 51) deși era analfabet. A devenit celebru ca fiind unchiul lui Iustinian, cel care avea să-i succeadă pe tronul de la Constantinopol. Ca adolescent, Iustin alături de alți doi prieteni daci, Dityvistus și Zimarchus se refugiază în capitală în urma unei invazii a barbarilor în Balcani. Acolo, Leon I, despre care am arătat deja că era tot dac de origine, tocmai organiza un corp de excubitori, adică o gardă imperială de elită pentru a contrabalansa influența germanică la curte, unde imediat și-au găsit locul cei trei prieteni. Ascesiunea lui Iustin continuă și sub împăratul Anastasiu I, ajungând general și comandant al gărzii palatului. Grație acestei poziții – comandant al singurelor trupe armate din capitală și a unor bacșișuri grase, Iustin reușește să ajungă împărat la moartea lui Anastasiu I în 518. Iustin, deși nu se pricepea la treburile conducerii unui stat, a avut clarviziunea să se înconjoare de oameni de încredere și destoinici, printre care și nepotul său Flavius Petrus Sabbatius, pe care-l adoptă ca fiu și-i dă numele Iustinian. Istoricul Procopius spune că Iustinian conducea de fapt imperiul în numele unchiului său, dar toate celelalte dovezi demonstrează contrariul. De fapt, Iustin l-a numit co-împărat și succesor doar cu un an înainte de moartea sa survenită în 527, când starea de sănătate a împăratului s-a înrăutățit.

Orașul din Cilicia, sudul Asiei Mici, Anazarbus, a fost numit în 525 Iustinopolis, dar numele cel vechi avea să se reimpună, pentru că îl regăsim cu numele vechi, Anazarva în secolul XII, când devine capitala Armeniei de jos sub regele Thoros I.

În 525 retrage o lege care interzicea membrilor clasei senatoriale să se căsătorească cu femei din clasele sociale inferioare, inclusiv artistele de teatru, lucru considerat scandalos pe atunci. Se spune că anularea acestei legi a fost un gest cu dedicație pentru nepotul său Iustinian, care a permis acestuia să o ia de nevastă pe Teodora, o fostă mimă.

Unul dintre cei mai importanți împărați ai perioadei romane târzii a fost Iustinian. A fost considerat ultimul mare împărat roman. S-a născut la Tauresium în jurul anului 482, ”într-o familie traco-romană sau iliro-romană”, ”într-o zonă mai degrabă de limbă latină decât greacă”, cum sună limbajul de lemn al istoricilor, care evită să spună că era geto-dac, pentru că, oficial, dacii dispăruseră din istorie. La numai opt ani după ce îmbracă purpura imperială reconstruiește orașul natal pe care-l rebotează Justiniana Prima. A fost numit uneori ”ultimul dintre romani”.

Despre împăratul Iustinian, Romanides scrie: „Ce a fost Iustinian este o parte importantă a istoriei, deși puțin consemnată. Se presupune că el se trage dintr-o familie de limbă latină din Macedonia. Acum, o familie de limbă latină din Spania, să zicem, reprezintă oameni a căror limbă a evoluat eventual în spaniolă; în Galia, în franceză; etc. O familie vorbitoare de latină din Macedonia sunt cei a căror limbă a evoluat eventual în limba romanică numită «vlaha» la sud de Dunăre și la nord, româna. Pe scurt, Iustinian a fost un român, fie în sens modern, fie în sens antic. Un împărat român (Roman) al României (Romaniei) (The Vlach Connection, pag. 1)* .

Pe numele său adevărat, Flavius Petrus Sabbatius, Justinianus a fost un om energic și inteligent și a fost considerat ”împăratul care nu dormea niciodată”. În jurul anului 525 s-a căsătorit cu curtezana Theodora, de asemenea ambițioasă și inteligentă, care a jucat un rol important în istoria veacului. Am văzut deja că această cununie a fost posibilă pe baza legii date de Iustin I, care a anulat condiția de căsătorie doar între persoane de aceeași clasă, Teodora fiind de origine modestă.

Una din primele încercări la care a trebuit să facă față noul împărat a fost revolta nika în 532, la hipodromul din capitală. În timpul unei întreceri de atelaje, populația s-a revoltat împotriva eficienței colectării de taxe de către oficialii lui Iustinian. Revolta a dus la distrugerea unor părți importante din capitală, inclusiv catedrala Sfânta Sofia. Generalul Belizarie, omul de încredere al tânărului împărat, a reprimat brutal răscoala masacrând poate 30,000 oameni. Numele de nika, victorie, vine de la încurajările pe care le strigau suporterii celor două echipe de care, verzii și albaștrii, care se întreceau într-o competiție tradițională. Datorită importantelor distrugeri, Iustinian demarează ambițioase proiecte edilitare, inclusiv noua Sfânta Sofie.

Succesele sale militare s-au datorat unor generali destoinici, dintre care s-a distins în primul rând getul Belizarie, alături de Narses și Mundus. Datele istorice sugerează că Belizarie s-a născut în cetatea Germania, actual Sapareva Banya din SV Bulgariei, la granița dintre Iliria și Tracia, nu departe de locul de naștere al lui Iustinian și al unchiului său Iustin I. Belizarie a slujit în garda personală a lui Iustin I.

Belizarie îi învinge pe vandali în nordul Africii după ce îi ia prin surprindere. În 540 ostogoții, încercuiți, se predau lui Belizarie în nordul Italiei, dar acesta nu apucă să se bucure de victorie că trebuie să fugă în est să lupte împotriva perșilor care invadaseră Antiohia. În același an, în Balcani are loc un prim raid al bulgarilor și slavilor. Întinderera imperiului a fost cea mai mare de după prăbușirea granițelor din secolul al III-lea. Imperiul a fost ”restaurat”, de la Atlantic până la est de Marea Neagră – unde au supus pentru prima dată tribul caucazian al țanilor. Imperiul includea și nordul Africii. Visul său de readucere a Imperiului Roman la vechea glorie, a fost doar în parte realizat; în vest perioadele de cuceriri au fost urmate de perioade de stagnare. Italia a fost ruinată de războiul cu goții, iar în 568, la numai 3 ani de la moarte sa, cea mai mare parte a peninsulei avea să fie pierdută în favoarea longobarzilor; Spania este recuperată de ”vizigeții” regelui Suitilă în 624, iar Africa de Nord cade peste un secol și jumătate în mâinile califilor arabi.

În 541 ”ostrogeții” se regrupează și timp de 11 ani, cu resurse minime, Belizarie trebuie să-i înfrunte. Campania s-a încununat de succes, astfel că Iustinian avea să preia controlul și asupra unei părți din sudul Spaniei. Roma, ca de altfel întreaga Italie, au fost puternic afectate de acest război, mai mult decât de invazia vizigotă din 410, cea vandală din 455 sau cea ostrogotă din 493. Roma a fost puternic depopulată de cele trei cuceriri consecutive și de distrugerea sistemului de alimentare cu apă (J. Romanides, Rome and Romania).

Nici în Balcani nu a avut parte de liniște, fiind consemnate mai multe invazii ale triburilor turcice și slave. În 559 are loc o invazie a cutrigurilor (proto-bulgari) și sclavinilor sub hanul Zabergan, care a amenințat chiar Constantinopolul, dar bătrânul Belizarie, chemat de la pensie, le vine de hac cu nucleul său de 300 de veterani daci, căliți în lupte și fără frică de moarte.

În vremea sa orașele din est au prosperat prin reducerea corupției și reorganizarea teritorială, în timp ce colectarea taxelor a fost mult eficientizată. Aceasta nu a fost pe gustul multora; pe la finele anului 562, a avut loc o conspirație condusă de un cămătar bancher, Marcellus, care a fost foarte aproape de reușită, dar înțeleptul împărat a fost anunțat la timp de un om de încredere.

Fig. 1 Cel mai celebru portret al împăratului, un mozaic aflat la Biserica San Vitale din Ravenna, ctitorie a sa.

Dar 541 este anul când în Egipt izbucnește ciuma bubonică, care se răspândește în tot imperiul și care a făcut cam aceleași ravagii ca ciuma neagră din secolul al XIV-lea. Numai la Constantinopol se apreciază numărul victimelor la 200.000. Însuși împăratul a fost afectat, dar a supraviețuit.

În acest timp Iustinian se ocupă de treburile administrative, edilitare și legislative ale imperiului. El construiește cea mai mare biserică, Sfânta Sofia, redacteză codul civil roman și închide Academia lui Platon din Atena. În Ierusalim, construiește Biserica Nouă, ulterior demolată de arabi, dar ruinele i se mai văd și azi în Cartierul Ebraic.

Prigoana îndreptată împotriva ”păgânismului”, interzis chiar și în particular, trebuie pusă în relație cu dorința împăratului de a avea liniște și control în imperiu, conform principiului că unitatea imperiului presupune unitatea necondiționată a credinței. Din același motiv a luptat de partea ortodoxiei împotriva ereziilor, dintre care cele mai răspândite au fost monofizismul, samaritanismul și maniheismul. A restricționat și unele drepturi ale iudeilor, cărora le-a recomandat utilizarea Septuagintei în sinagogile din Constantinopol, dar nu putem vorbi de o prigoană împotriva lor. Dar când Ierusalimul cade sub perși la 614, iudeii au sărit imediat să pună umărul la masacrarea creștinilor (Evans, J. A. S., "Procopius and the Emperor Justinian," Historical Papers, The Canadian Historical Association, pag.240-247)

Procopiu în Istoria secretă, spune că în 562, Belizarie a fost acuzat de corupție și arestat, în ceea ce probabil nu era decât o persecuție politică. Iustinian îl iartă de condamnarea la moarte, dar îi scoate ochii vestitului general și fost prieten.

Opera cea mai prețioasă a lui Justinian a fost definitiva inventariere a legilor apărute până la acea dată în Imperiu, codificarea și transmiterea lor pentru posteritate în operele Pandectele și Digestele (530-533), fără îndoială cel mai important patrimoniu al culturii juridice latine. Pe dreptul roman al lui Justinan s-a clădit dreptul modern european. Până în 1926, dreptul lui Justinian a mai fost în vigoare subsidiară în Basarabia și la el se apela dacă nu existau alte dispoziții moderne (Iosif Constantin Drăgan, Idealuri și destine, pag. 61).

O atenție dosebită a acordat Iustinian graniței de pe Istru. Procopius din Cezareea a menționat în detaliu întăriturile și fortificațiile atât pe malul drept cât și stâng al fluviului. Iată ce scrie el despre anvergura lucrărilor de întărire a sistemului defensiv de la Istru: ”Dacă aș alcătui o listă a cetăților zidite de împăratul Iustinian la alți oameni…știu bine că vorbele mele ar părea o poveste cu totul de necrezut, din cauza numărului imens al lucrărilor” (Despre zidiri, IV, 4,1). Cifra este impresionantă: 90 de cetăți dintre care mai bine de jumătate în Dobrogea. Comparați vă rog cu ce au construit toate guvernele post decembriste, care au beneficiat de tehnologiile moderne! Asta ca să vorbim doar de teritoriul țării de azi, nu de întreg imperiul. Unele dintre aceste întăriri erau formate dintr-un singur turn, numit de autor monopyrgia, pe elinește, dar noi știm că ele se numeau cule. Era același tip de construcții pe care le putem vedea pe Columna lui Traian, dar și în vremurile de azi, renumite fiind culele lui Tudor Vladimirescu din Oltenia.

În paralel cu întărirea frontierei danubiene, au fost întreprinse și schimbări în domeniul bisericesc. În Scythia Minor se aflau 15 episcopate subordonate mitropoliei de la Tomis. Numărul mare de bazilici creștine (spre exemplu, numai la Tropaeum erau cinci) indică importanța ierarhiei ecleziastice zonale.

Teodora moare în anul 548, probabil de cancer. Iustinian a mai trăit aproape două decenii, timp în care s-a dedicat problemelor teologice și ale trăirilor creștine. La moartea sa, în 565, n-a lăsat în urmă nici un moștenitor. A fost urmat la tron de fiul surorii lui Vigilantia, Iustin al II-lea, care s-a căsătorit cu Sofia, nepoata împărătesei Teodora.

Ortodoxia l-a așezat în ceata sfinților. A fost înmormântat într-un mausoleu special construit din interiorul Bisericii Sfinților Apostoli in Constantinopol, care a fost profanat de armatele vestice ale ostașilor Cruciadei a IV-a care au cucerit Constantinopolul în 1204.

Fig. 2 Monumentul de marmură Barberini. În partea din stânga jos se observă chipuri inconfundabile de daci, cu ofrande (se distinge un colac sau poate roata vieții) aduse împăratului Iustinian din centrul sculpturii, deși istoricii noștri ne asigură că dacii dispăruseră din istorie de câteva sute de ani…

Marius Fincă

Acest articol a apărut în nr. 187, mai 2015 al Zig-Zag român-canadian