Impactul Vitezei de Rotatie a Diferitelor Elemente Patrimoniale Asupra Indicatorilor Economico Financiari Ai Unei Firme
C U P R I N S
I N T R O D U C E R E
Lucrarea „Impactul vitezei de rotație a diferitelor elemente patrimoniale asupra indicatorilor economico – financiari ai unei firme” prezintă o temă actuală, de interes pentru orice întreprindere indiferent de mărime sau domeniu de activitate în contextul economic și în mediul concurențial.
Lucrarea este structurată pe trei mari capitole unde am analizat atât din punct de vedere teoretic cât și din punct de vedere practic impactul pe care îl are viteza de rotație asupra gestiunii financiare a unei întreprinderi.
Primul capitol Analiza economico-financiară a întreprinderii stabiliește delimitările conceptuale ale domeniului analizei financiare, conținutul procesului de analiză precum și rolul și importanța realizării acesteia la nivelul oricărei întreprinderi în vederea fundamentării procesului decizional. De asemenea, au fost analizate și medodele și tehnicile utilizate în analiza, cunoașterea în profunzime a activității oricărei întreprinderi fiind o necesitate pentru adaptarea la cerințele pieței și rezistența la piața concurențială.
Cel de-al doilea capitol Determinarea, analiza vitezei de rotație a activelor imobilizate și circulate și impactul ei asupra indicatorilor economico-financiari plasează noțiunile teoretice generale în analiza activității întreprinderii prin prisma vitezei de rotație. S-au analizat indicatorii de gestiune denumiți și indicatori de activitate care cuantifică viteza de intrare sau de ieșire a fluxurilor de numerar implicate de derularea afacerii și capacitatea întreprinderii de a gestiona corespunzător capitalul circulant și activitățile comerciale de bază ale întreprinderii (analiza ratelor de gestiune a capitalurilor, analiza gestiunii stocurilor, analiza gestiunii creanțelor și datoriilor aferente exploatării). Scopul de bază al indicatorilor de gestiune este de cuantificare a vitezei cu care un anumit element bilanțier parcurge circuitul bani-produs-bani și se regăsește în final, proceselor de producție sau comercializare la care participă, în valoarea produselor sau mărfurilor oferite spre vânzare/
În capitolul trei Studiu de caz privind impactul vitezei de rotație a diferitelor elemente patrimoniale asupra indicatorilor economico-financiari ai S.C.CALILAB S.R.L. am analizat structura și stabilitatea financiară a a unei firme prin intermediul analizei ratelor de rotație și impactului acesteia asupra diferitelor elemente patrimoniale. Astfel, pe baza bilantului întreprinderii și a contului de profit și piedere din perioada 2012-2014 am analizat principalii indicatori economico-financiari (cifra de afaceri, producția exercițiului, valoarea adăugată, rezultatul din exploatare, rezultatul brut și rezultatul net al exercițiului). Dat fiind faptul că obiectivul principal al managementului oricărei întreprinderi trebuie să fie gestiunea eficientă a resurselor, prin intermediul analizei vitezelor de rotație se poate aprecia fluxul economic-informațional și se pot fundamenta decizii pentru a eficientiza procesul.
Analiza economico-financiară permite diagnoza și evaluarea companiei din punct de vedere financiar, atât la nivel general cât și pe centre de profit. Ea se realizează cu privire la potențialul financiar al firmei și eficiența utilizării resurselor financiare. Astfel pot fi urmărite și analizate evoluțiile prețurilor, tarifelor precum și elaborate măsuri și propuneri pentru reducerea continuă a costurilor și pentru îmbunătățirea acestora. Obiectivul de bază al analizelor financiare este comunicarea părților interesate informații obiective și cantitative care sunt utile în luarea deciziilor. De asemenea, ele stabilesc baza pentru impozite, evoluția profitului, utilizarea resurselor, informații fără de care o companie nu ar putea rezista prea mult timp.
Indicatorii financiari indică evoluția performanței unei firme și reprezintă un reper penru exprimarea performanței financiare reale, ajutând totodată la previzionarea evoluției viitoare a firmei.
Existența analizei economico-financiare este vitală în contextul economiei întrucât permite cunoașterea stării economice și financiare a unei întreprinderi, constituie baza reală pentru fundamentarea deciziilor viitoare și anticipează mișcările concurenței contituind un mijloc pentru realizarea obiectivelor.
1. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
1.1 DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Analiza economico-financiară a fiecărei întreprinderi a devenit necesară și utilă în actualul context economic, dinamic, concurențial și într-o continuă schimbare. Cunoașterea în profunzime a activității complexe a oricărei întreprinderi, analiza și urmărirea performanțelor ei în funcție de diverși factori ajută la menținerea ei pe piață, la luarea celor mai bune decizii raportate la cerințele pieței și la o anticipare a mișcărilor concurenței pentru o menținere permanentă și adaptare în domeniul și spațiul socio-economic în care activează.
1.1.1 Obiectul de studiu, tipologia, funcțiile și factorii analizei economico-financiare
Întreprinderea este definită ca fiind o entitate socio-economică de sine stătătoare, cu o structură proprie, delimitată în timp și spațiu. Pentru ca o întreprindere să reziste și să se mențină într-un mediu agresiv, ea intră în relații de intercondiționare cu un complex de cauze și factori care îi dirijează într-un fel sau altul activitatea. Existența analizei este, în primul rând, necesară pentru cunoașterea stării economice și financiare a unei întreprinderi și, în al doilea rând, pentru a fundamenta deciziile de tip operativ, tactic și strategic ce țin de alocarea resurselor și utilizarea și dimensionarea eficientă a lor. Analiza economico-financiară are în practică un caracter permanent fie dacă este realizată de un compartiment din interiorul întreprinderii sau în afara ei. Întrucât scopul principal al analizei este acela de a oferi soluții pentru fundamentarea deciziilor aceasta contituie un mijloc pentru realizarea obiectivelor.
Analiza economico-financiară reprezintă acea metodă rațională de cercetare care presupune descompunerea unui proces sau fenomen, în elementele componente pentru a identifica cauzele, condițiile precum și factorii care l-au generat și influențat. Prin studierea elementelor în esența lor, este implicit posibilă cunoașterea realității obiective în toată complexitatea ei. Complexitatea studierii relațiilor de tip cauză-efect este într-o mare măsură amplificată de condițiile analizei fenomenelor economice. Din caracterul complex al acestui tip de relație decurg o serie de aspecte, deosebit de importante și anume: același efect poate fi produs de cauze diferite, complexitatea și intensitatea unei cauze influențează atât intensitatea cât și calitatea fenomenului, aceeași cauză poate produce efecte diferite, în fenomenul analizat pot să apară caracteristici pe care nu le-a avut niciun element al fenomenului, în cadrul realității obiective însușirile esențiale se amestecă cu cele mai puțin esențiale sau întâmplătoare, se pot combina efecte diferite dând un rezultat a complexului de acțiuni.
Necesitatea analizei economico-financiare a întreprinderii decurge din importanța și utilitatea pe care o are la cunoașterea realității obiective și la interpretarea ei, contribuția pe care o are la fundamentarea programelor de activitate ale unei firme, identificarea resurselor și rezervelor interne și moduri în care se poate îmbunătăți performanța unei întreprinderi. Analiza se corelează cu sinteza în teoria și practica economică prin intermediul căreia se realizează reunirea elementelor unui obiect sau ale unui fenomen în unitatea lor, astfel realizându-se și cercetarea lor.
Cercetarea științifică a realității obiective presupune utilizarea corelată a analizei, sintezei, inducției (metodă logică care permite stabilirea unei metode general valabile pentru situații economice similare mergînd de la concret la general), deducției (operațiune rațională prin care se poate deduce o concluzie mergând de la general la particular) și abstractizării (metodă rațională prin care se face trecerea de la concretul ce se poarte percepe la concretul logic), datorită gradului de creștere a activității, a mecanismelor pieței care au implicații asupra deciziilor luate de manageri.
Tipologia analizei economico-financiare
Necesitatea utilizării mai multor tipuri de analiză pornește din diversitatea activităților desfășurate de către o întreprindere precum și de varietatea situațiilor întâlnite privind conținutul, nivelul și caracteristicile performanțelor economico-financiare ale acesteia. Structurarea tipurilor de analiză poate fi făcută după mai multe criterii:
În funcție de raportul dintre momentul în care se efectuează analiza și momentul desfășurării fenomenului se disting trei tipuri de analiză:
– analiza postfactum sau analiza realizării obiectivelor care constituie un element de “supraveghere și reglare” a modului de funcționare a unei întreprinderi. Aceasta definește o activitate, un eveniment sau un proces care s-a încheiat, ulterior producerii acestuia efectuându-se analiza lui. Concret, analiza postfactum presupune cercetarea rezultatelor, iar utilitatea ei în practică decurge din faptul că furnizează informații privind gradul de raelizare a obiectivelor programate precum și încadrarea sau din contră, neîncadrarea rezultatului obținut în limitele estimate ca fiind normale. Însă, dacă nu sunt luate în considerare și măsuri pentru a remedia unele situații nefavorabile pentru întreprindere acest tip de analiză nu este considerat suficient.
– analiza previzională sau analiza prospectivă presupune determinarea evoluției viitoare a unui fenomen economic pe baza cercetării factorilor (a relațiilor de cauzalitate) precum și acțiunilor în perspectivă. Acest tip de analiză constituie o etapă premergătoare în elaborarea strategiei activității economico-financiare a întreprinderii.
În vreme ce analiza post-factum se bazează pe variabile certe, cunoscute, analiza previzională ia în considerare variabile incerte, presupuse, de unde decurg deosebiri de ordin metodologic deoarece analiza activității economico-financiare studiază varianta de execuție a fenomenului iar analiza prospectivă studiază mai multe variante.
Din punct de vedere al studierii însușirilor esențiale ale fenomenului economico-financiar se deosebesc:
analiza calitativă are ca obiect de studiu esența fenomenului, însușirile de bază și factorii care sunt de aceeași natură cu fenomenul analizat.Principalul rol al analizei calitatove este elaborarea modelelor de analiză ăn care sunt surprinse elementele esențiale ale fenomenului, utilizând metoda abstractizării și stabilind totodată modelele cibernetice în care sunt prinse legăturile esențiale caracteristice fenomenelor economico-financiare.
analiza cantitativă presupune cercetarea fenomenelor economico-financiare prin determinări cantitative. Exactitatea soluțiilor oferite prin utilizarea acestui tip de analiză este condiționată de corectitudinea modelelor și relațiilor matematice folosite.
În funcție de nivelul la care se realizează analiza se disting:
analiza microeconomică este concentrată la nivelul întreprinderii precum și a compartimentelor funcționale din cadrul structurii acesteia, prin acest tip de cercetare a fenomenelor economico-financiare se vizează relevarea comportamentului întreprinderii privind realizarea produselor, lucrărilor și prestărilor de servicii potrivit obictului de activitate, în raport cu obligațiile asumate prin contractele încheiate cu beneficiarii, performanțele economico-financiare realizate etc.
analiza mezoeconomică prin care se studiază fenomenele la nivelul domeniului sau sectorului de activitate, cu scopul de a evidenția poziția firmei pe piață, a capacității concurențiale a acesteia, a situației produselor de substituție etc.
analiza macroeconomică ține de conjunctura internă și internațională, legislație și reglementări, factori demografici, nivel de dezvoltare și presupune studierea fenomenelor la nivelul economiei naționale sau mondiale. Acest tip de analiză opereză preponderent cu indicatori globali sau mărimi agregate (de exemplu produsul intern brut, produsul național brut etc.).
După modul de urmărire în timp a fenomenelor:
analiza statică studiază atât fenomenele cât și elementele și factorii care influențează asupra lor la un moment dat, pe baza relațiilor dintre acestea relevându-se o anumită poziție a fenomenului care este analizat. Întrucât, prin natura lor, fenomenele nu pot fi statice, denumirea acestui tip de analiză este legată de modul de efectuare a analizei (la un moment dat) și nu de natura fenomenelor.
analiza dinamică se ocupă cu studierea fenomenelor economice în mișcare și scoate în evidență poziția lor într-un șir de evenimente. Legătura dintre pozițiile succesive ale fenomenelor economice, are la bază cercetarea factorilor care au determinat aceste schimbări.
După orizontul de timp pe care se cercetează fenomenul se disting:
analiza pe termen scurt se referă la unitatea de timp mai mică de un an și este utilizată frecvent de managementul intern, operativ, operând preponderent cu modele de tip determinist.
analiza pe termen lung cu date care depășesc termenul de un an și utilizează metode de tip statistic sau stocastic.
După criteriile de studiere a fenomenelor:
analiza tehnico-economică îmbină caracterul tehnic cu cel economic. Creșterea producției fizice, creșterea rentabilității pe produs sau reducerea costului sunt rezultatul efectuării acestui tip de analiză la nivelul întreprinderii de către specialiști cu cunoștințe economice și cunoștințe tehnice.
analiza economico-financiară abordează corelațiile dintre activitatea economică (de exploatare) și cea financiară.
analiza financiară se referă la fluxurile financiare care se formează la nivelul întreprinderii, modul de gestionare și plasare a capitalului etc.
În funcție de poziția analistului există: analiza externă care este realizată de parteneri de afaceri sau externi ai întreprinderii (de exemplu furnizori, clienți) și analiza internă utilă pentru cunoașterea stării de fapt, pentru identificare stărilor de dezechilibru și soluții pentru acestea.
Funcțiile analizei economico-financiare
Analiza economico-financiară este văzută și înțeleasă în practică drept o metodă a cunoașterii a sistemului complex al unei întreprinderi. Totodată, aceasta constituie un instrument operațional de cunoaștere a stării de funcționare a sistemului, pentru ca, în caz de disfuncționalități să se poată lua din timp măsurile corecte pentru reglarea acestora.
În cadrul unei întreprinderi, indiferent de mărime sau domeniu de activitate, se identifică un sistem complex cu legături între elementele structural-funcționale. Astfel, o analiza economico-financiară oferă un diagnostic asupra stării de funcționalitate prin cercetarea sistemului sub raport de structură și cauzalitate. Indiferent de modul ăn care sunt obținute informațiile și tipul acestora se descoperă care sunt punctele critice din cadrul unui sistem și se pot avertiza organele de decizie pentru inițierea, atunci când este cazul, a unor măsuri de reglare.
Diagnosticul unui sistem este important să se efectueze nu numai atunci cțnd acesta prezintă semne de disfuncționalitate dar și atunci când, în raport de obiective starea de fapt relevă o funcționalitate normală. Se impune acest lucru întrucât, în interiorul unui sistem intervin acțiuni compensatoare care pot combate sau modera abaterile nefavorabile în funcționarea unui subsistem. Prelucrarea automată a datelor oferă posibilitatea de a căpăta, din punct de vedere cauzal, informația de stare a sistemului structurată tipic.
Indiferent de forma de proprietate, funcțiile întreprinderii cuprind totalitatea aspectelor activității economico-financiare ale acesteia, fiecare fiind și o condiție și o rezultantă a celorlalte.
În procesul conducerii, analiza economico-financiară realizează o serie de funcții:
funcția informațională este funcția care asigură valorificarea datelor furnizate privind situația economico-financiară de întregul sistem de evidență economică, cu scopul de a informa centrele de decizie asupra modului de realizare a performanțelor economico-financiare, precum și a cauzelor care au generat eventuale disfuncționalități în vederea reglării lor ulterioare.
funcția de evaluare a potențialului tehnico-economic al întreprinderii are ca rol principal de a pune în practică cerințele funcției informaționale. Pentru a echilibra funcționarea sistemului într-o organizație, funcția de evaluare a potențialului tehnico-economic se materializează prin cele două laturi ale sale, și anume diagnostic și reglare. Diagnosticul presupune reflectarea modului de valorificare a potențialului tehnico-economic al întreprinderii în nivelele de minime sau maxime ordonate de sistemul de conducere al acesteia. Reglarea sistemului se realizează în raport cu parametrii de funcționare în situațiile în care aceștia reprezintă valori potențiale sau, din contră, limite-restricții.
funcția de fundamentare a deciziei pe criterii de eficiență reprezintă o necesitate obiectivă a activității desfășurate din orice domeniu. Decizia este bazată pe calculul economic de eficiență, prin care, se pune în balanță obținerea unor efecte sau viceversa. Această funcție are aplicabilitate atât în faza de estimare a capacității de ofertare a întreprinderii cât și în faza post-factum pentru verificarea eficacității utilizării resurselor în raport cu efectele obținute.
funcția de reflectare a gestionării eficiente a patrimoniului și de evaluare a performanțelor managementului realizată cu ajutorul contabilității. Prin intermediul acestei funcții trebuie să existe o reflectare exactă și veridică a performanțelor și a dezechilibrelor economice, având rolul de a cuantifica aspectele de ordin calitativ precum și cantitativ și de a evalua calitatea managementului prin performanțele obținute. În actuala economie de piață și mediu concurențial, realizarea echilibrului financiar este un obiectiv permanenent al oricărei întreprinderi, condiția de bază pentru supraviețuire, sub aspect financiar, fiind menținerea solvabilității.
funcția de realizare a conexiunii cu mediul exterior economico-financiar se referă la analiza relațiilor ce se stabilesc cu diferiți parteneri directe sau indirecte. Termenul se referă la furnizori de capital care pot fi, de exemplu, acționari, investitori în obligațiuni, bănci, consultanți, clienți, furnizori, statul etc.
Factorii analizei economico-financiare
Definiți drept factori motrici ai dezvoltăriicare determină formarea și modificarea unui fenomen economic, a unui rezultat și acționează interdependent într-un sistem de legături cauzale. Cunoașterea acestora prin natura lor, precum și prin intermediul legăturilor care se stabilesc între ei este un element definitoriu al obiectului analizei economico-financiare. Pentru a identifica factorii este nevoie să se cunoască modul de formare al rezultatului și a relațiilor de condiționare dintre factori precum și dintre factori și fenomenul analizat.
Factorii se grupează, pentru înțelegerea esenței lor, după diferite criterii.
După natura lor factorii pot fi: tehnici, tehnologici, economici, biologici, demografici, psihologici, organizatorici, naturali, social-politici etc.
În cadrul unei relații cauzale se disting în funcție de caracterul lor: factori cantitativi, purtători materiel ai celor calitativi și multiplicatori ai acestora, factori calitativi care au aceeași natură cu fenomenul analizat și se deosebește de acesta prin gradul de extensie, factorii structurali care sunt conținuți de cei cantitativi și acționează prin intermediul celor calitativi, care apar atunci când rezultatul analizat se referă la mărimi agregate (compuse din mai multe elemente).
După modul în care acționează există factori cu acțiune directă și factori cu acțiune indirectă. În vreme ce factorii cu acțiune directă își exercită acțiunea asupra fenomenului analizat nemijlocit, factorii cu acțiune indirectă (de gradul 1,2,3…n) acționează prin alți factori.
În funcție de efortul propriu al societății se disting factori dependenți (acționează pentru economirea resurselor interne) sau independenți (proveniți din mediul în care întreprinderea își desfășoară activitatea) de efortul propriu.
După gradul de sintetizare sunt factori simpli ce nu pot fi descompuși în elemente componente și factori compuși care pot ajunge până la factori simpli prin descompunere.
În funcție de izvorul acțiunii sunt factori interni sau endogeni și factori externi care se mai numesc și exogeni. Cei endogeni care își au originea în interiorul societății precum organizarea internă, calitatea producției, disciplina muncii, iar cei externi, cu originea în mediu exterior societății (nivelul dobânzii, concurența, inflația, modificarea cursului de schimb etc.).
După stadiul circuitului economic în care acționezaă există factori specifici aprovizionării, specifici producției și factori specifici comercializării (distribuției) producției.
Factori previzibili (cerți sau determinabili) ce acționează în cadrul unor procese controlate fără să implice apariția de riscuri și factori imprevizibili sau aleatori determinați de forțe care nu pot fi dominate și acționează necontrolat ca urmare a unor abateri de la desfășurarea normală a proceselor sunt distinse după posibilitățile de previziune.
În funcție de intensitatea acțiunii lor există factori dominanți, principali sau cheie care au o influentă decisivă în obținerea rezultatelor și factori secundari cu o influență redusă sau neglijabilă.
După tipul de legătură între factori se disting factori cu mărime determinată a influenței precum și factori cu mărime variabilă a influenței.
1.1.2 Conținutul procesului de analiză economico-financiară
Analiza economico-financiară a unei întreprinderi pornește de la rezultatele procesului care s-a încheiat spre elementele și factorii care au contribuit la realizarea acestuia, parcurgând astfel drumul invers al realizării fenomenului.
Conținutul procesului de analiză economico-financiară presupune parcurgerea unei serii de etape.
Delimitarea obiectivului analizei precum și a scopului analizei care se fac în timp, spațiu, calitativ și cantitativ prin utilizarea anumitor metode de calcul și de evaluare. Concret această etapă constă în identificarea anumitor fapte rezultate sau fenomene care se exprimă sub forma unor mărimi absolute au a unor indicatori.
Determinarea elementelor, factorilor și cauzelor care au influențat fenomenul etapă care presupune o analiză structurală prin descompunere în elemente. Factorii se stabilesc succesiv trecând de la cei cu acțiune directă la cei cu acțiune indirectă până la stabilirea cauzelor finale.
Determinarea corelațiilor dintre fiecare factor și fenomenul analizat și între diferiți factori, fază în care este necesară determinarea relației cauză-efect și a raporturilor de condiționare.
Măsurarea influențelor factorilor și elementelor asupra fenomenului, etapă în care intervine analiza cantitativă, care, folosind modelele factoriale adecvate permite măsurarea influențelor precum și aprecierea cît mai exactă a rezultatelor.
Stabilirea concluziilor reprezintă etapa în care se întocmește raportul de analiză de către echipa de analiză din care trebuie să reiasă cunoașterea proceselor cercetate, utilizarea datelor și a informațiilor competent iar concluziile emise să fie logice și relevante pentru a se putea lua măsuri în caz de deficiențe.
Elaborarea măsurilor și luarea deciziilor pentru maximixarea randamentului utilizării resurselor și asigurarea viabilității firmei.
Analiza economico-financiară are un rol esențial în verificarea modului de realizare a obiectivelor prestabilite prin planul de afaceri și prin crearea bazei de date pentru elaborarea strategiilor atât pe termen scurt cât și mediu și lung și efectuării auditului financiar și a controlului de gestiune. Rezultatele analizei economico-financiare sunt, de asemenea folosite pentru evaluare societății sau elaborarea unor studii de fezabilitate.
Este necesară existența unui sistem informațional care să reflecte funcționalitatea sistemului complex, și să îi ajute pe decidenți să cunoască și să asigure condițiile de acțiune necesare.
1.1.3 Rolul și importanța realizării analizei economico-financiare
Analiza economico-financiară reprezintă selecția, analiza și interpretarea datelor financiare coraborate cu orice alte informații pertinente pentru a oferi suport decizional. Aceasta poate fi folosită intern pentru a evalua lucruri precum performanța angajaților, eficacitatea operațiunilor, politica creditelor sau extern pentru a evalua potențiale investiții, diverse împrumuturi etc. Analistul folosește diverse tipuri de date din mai multe surse. La nivelul unei întreprinderi sunt surse interne de informații, cele generate nde procesele interne de combinare și utilizare a factorilor producției și surse exterioare, ce includ informații privind piața, mediul concurențial etc.
Întreprinderea este considerată un sistem complex socio-economic, dinamic și deschis, procesul de conducere fiind caracterizat drept un ansamblu de intervenții prin care se prevede, organizează și coordonează activitatea întreprinderii. Astfel, cu respectarea criteriilor de eficiență economică și de utilitate social se iau decizii și se controlează activitatea în vederea realizării obiectivelor curente și de perspectivă.
Prin metodologia, procedeele și tehnicile specifice de care dispune, analiza economico-financiară participă la diagnosticarea stării diferitelor procese și fenomene, stabilește relațiile de cauzalitate și oferă conduceriiposibilitatea adoptării deciziilor privind îmbunătățirea activității în viitor.
Întreprinderea trebuie să-și probeze permanent viabilitatea, capacitatea de concurență și adaptare, performanța economico-financiară în spațiul socio-economic în care activează.
Pe lângă date financiare, economice sau legate de piață, trebuie de asemenea examinate și fenomenele care pot explica condiția actuală a companiei și poate avea o influență asupra evenimentelor viitoare. Exemple ar fi dacă compania a suferit de curând pierderi majore, dacă dezvoltă un nou produs sau dacă a achiziționat o nouă companie. Pentru ca analiza să fie cât mai exactă informația folită în această trebuie să fie în primul rând corectă, pertinentă, să servească unui scop, legăturile de tip cauză-efect să fie surprinse complet, actuală și exactă, întrucât se impune ca preluarea informațiilor din diferite surse să fie făcută corect.
1.2 METODE ȘI TEHNICI UTILIZATE ÎN ANALIZA ECONOMCO-FINANCIARĂ
Procedeele, metodele și tehnicile de analiză economico-financiară ocupă un rol esențial și important în evaluarea și valorificarea potențialului unui agent economic. Acestea reprezintă totalitatea procedeelor folosite de analiza economico-financiară în realizarea obiectivului său.
Privită ca sistem, întreprinderea, permite evidențierea legăturilor dintre relațiile cauzale sau generale dintre elementele structurale.
Analizarea în ansamblu a activității întreprinderii, în funcție de natura performanțelor economico-financiare, sau pe structuri organizatorice, presupune utilizarea unui complex de metode, tehnici și procedee, respectiv a unei metodologii de analiză.
Metoda este procesul teoretico-abstract prin care se stabilește calea ce trebuie urmată în ceea ce privește modul de studiere al unui proces sau fenomen, cu scopul de a obține informații asupra formei și conținutului acestuia.
Analiza economico-financiară utilizează o serie de metode, tehnici și procedee specifice sau împrumutate din domeniul altor științe menite să contribuie la realizarea obiectului ei. Se poate face, în acest sens, o grupare a metodelor în funcție de cele două laturi fundamentale ale analizei (latura calitativă și cea cantitativă).
1.2.1 Metode ale analizei calitative
Metodele de bază ale analizei calitative a fenomenelor economico-financiare au ca scop:
Stabilirea elementelor și a relațiilor structurale dintre ele
Stabilirea cauzelor și factorilor care explică fenomenul
Stabilirea relațiilor de condiționare dintre fiecare factor și fenomenul studiat
Construirea modelelor abstracte ale fenomenelor econimico-financiare
Metode de bază
Metodele de bază ale analizei calitative urmăresc determinarea relațiilor cauzale dintre fenomenele economico-financiare și sunt următoarele: metoda concordanței, metoda diferenței, metoda combinată, metoda variației concomtente și metoda soldului.
Metoda concordanței care spune că un fenomen economico-financiar poate fi considerat drept cauza altui fenomen economico-financiar numai dacă face parte din ansamblul de împrejurări care preced fenomenul economico-financiar studiat.
Metoda diferenței poate fi definită astfel: un fenomen economico-financiar poate fi considerat drept cauza altui fenomen economico-financiar doar dacă este prezent în ansamblul de împrejurări în care a apărut fenomenul economico-financiar studiat și este absent în ansamblul de împrejurări în care nu a mai apărut fenomenul economico-financiar studiat.
Metoda combinată între metoda concordanței și metoda diferenței se definește: un fenomen economico-financiar poate fi considerat cauza unui alt fenomen economico-financiar numai dacă este prezent în două sau mai multe ansambluri de împrejurări în care a apărut fenomenul economico-financiar studiat și este absent din alte două sau mai multe ansambluri de împrejurări în care nu a mai apărut fenomenul economico-financiar studiat.
Metoda variației concomitente presupune că: dacă variația unui fenomen economico-financiar determină întordeauna apariția unui alt fenomen economico-financiar, atunci primul fenomen este cauza celui de-al doilea.
Metoda soldului: dacă din cuantumul unui fenomen economico-financiar se scade acea parte care a fost determinată numai de unele fenomene economico-financiare, cealaltă parte a acestui fenomen trebuie să fie determinată de fenomenele economico-financiare care au rămas.
Metode complementare
Metodele complementare ale analizei calitative urmăresc determinări analitice privind modelele economico-financiare: metoda descompunerii ăn elemente componente, metoda diviziunii în timp și spațiu, metoda comparației și metoda grupării.
Diviziunea sau descompunerea rezultatelor este o metodă complementară a analizei econimico-financiare ce vizează latura structurală a fenomenului economico-financiar, iar rezultatele activității economico-financiare a întreprinderii fiind simbolizate cu ajutorul unor indicatori care se divid și se descompun constituind un suport concret al diagnozei fenomenelor petrecute în activitatea firmei.
Diviziunea și descompunerea rezultatelor și a abaterilor lor sunt de mai multe feluri:
diviziunea după timpul de formare al rezultatelor care permite evidențierea abaterilor de la tendința generală de desfășurare în timp a fenomenului;
diviziunea după locul de formare al rezultatelor decurge din funcția analizei de semnalare a locurilor unde se înregistrează atât rezultate bune cât și disfuncționalități. Aceasta presupune practic necesitatea stabilirii concrete a compartimentelor funcționale unde s-au înregistrat rezultate pozitive sau negative și determinarea influenței pe care aceștia au avut-o la modificarea a rezultatului;
diviziunea pe părți sau elemente componente constituie o condiție pregătitoare stabilirii legăturilor factorial-cauzale ce se reflectă atât în starea cât și mișcarea fenomenului.
Gruparea constă în separarea colectivității cercetate în categorii omogene de unități, după variația unei sau multe caracteristici. Alegerea acestora se face în funcție de esența fenomenului studiat și de scopul urmărit în analiză.
Comparația este extrem de utilă în analiza fenomenelor economico-financiare deoarece prezintă un mare interes comparațiile cu alte fenomene economico-financiare, pe lângă modul de comportare a fenomenului într-o altă împrejurare. Se utilizează în practică, în cadrul oricărei firme mai multe categorii de comparații:
comparații în timp, care se efectuează între valoarea efectivă a fenomenului sau informația de stare și valoarea de referință, considerată ca bază de comparație, în diferite momente ale evoluției;
comparații în spațiu, care pot fi efectuate între rezultatele obținute de societatea analizată cu cele ale altor întreprinderi cu activitate similară;
comparații mixte, comparații care se bazează atât pe criteriul de timp cât și pe criteriul de spațiu;
comparații în funcție de un nivel prestabilit (programe, norme, standarde, valori de normalitate stabilite de instituții specializate etc.);
comparații cu caracter special, care se realizează pe baza altor criterii.
1.2.2 Metode ale analizei cantitative
Metodele cantitative de analiză economico-financiară au rolul de a măsura contribuția factorilor și elementelor componente asupra variației fenomenului studiat față de un anumit criteriu de comparație și pentru a surprinde atfel finalitatea de mărime și sens a legăturilor cauzale.
Principalele metode ale analizei cantitative sunt: metoda balanțieră, metoda cercetării operaționale, metoda ABC, metode substituțiilor în lanț, metoda ratelor, metoda analizei regresionale, metoda scoring etc.
Metoda substituirilor în lanț
Substituirile în lanț sunt un procedeu tehnic de bază al metodei analizei economico-financiare. Metoda substituirilor în lanț își are aplicabilitatea pentru măsurarea influenței și contribuției diferiților factori atunci când între factori există relații de tip determinist ce îmbracă forma matematică de raport sau de produs.
Pentru aplicarea corectă a metodei substituirilor în lanț este necesară respectarea unor criterii de ordin procedural și anume:
obligativitatea substituirii factorilor în ordinea condiționării lor economice: întâi factorii cantitativi, apoi cei cu rol structural și după cei cu rol calitativ;
operațiunile de substituire se fac succesiv și nu simultan;
un factor substituit râmâne și în operațiile ulterioare în această poziție.
Utilizarea metodei substituirilor în lanț când între factorii care influențează asupra unui fenomen sunt relații de tip produs.
Analiza unui fenomen se poate efectua atât în mărimi absolute cât și în mărimi relative. Se consideră pentru exemplificare un model de trei factori dat de:
F=a x b x c
unde,
F este fenomenul analizat;
a, b, c elementele care influențează asupra fenomenului analizat;
Analiza fenomenului în mărimi absolute
Modificarea fenomenului analizat (F) se determină prin compararea valorii efective (F1) cu valoarea de referință (F0):
∆F=F1-F0
Măsurarea influenței fiecărui factor asupra fenomenului analizat are următoarele forme de exprimare:
Influența modificării elementului a:
∆F(a)=a1b0c0- a0b0c0=(a1-a0)b0c0
Influența modificării elementului b, acțiunea lui fiind determinată deja:
∆F(b)=a1b1c0- a1b0c0=a1(b1-b0)c0
Influența modificării elementului c, acțiunile factorilor a și b fiind determinate:
∆F(c)=a1b1c1- a1b1c0=a1b1(c1-c0)
Influența factorilor reprezintă sporul absolut (F):
∆F=∆F(a)+ ∆F(b)+ ∆F(c)
Analiza fenomenului în mărimi relative
Analiza fenomenului în mărimi relative se face pe bază de indici și permite generalizarea oferind baze certe pentru efectuarea de comparații în timp și spațiu.
Când rezultatul supus analizei cantitative este exprimat în procente:
Rezultă la măsurarea în mărimi relative a influenței celor trei factori:
Modificarea elementului a:
Modificarea elementului b, după ce influența lui a a fost stabilita:
Modificarea elementului c, după ce influențele lui a și b au fost stabilite:
Modificarea în mărime relative a fenomenului analizat se determină:
∆F%=∆F%(a)+ ∆F%(b)+ ∆F%(c)
Utilizarea metodei substituțiilor în lanț când între factori sunt relații de tip raport.
În funcție de locul unde este situat factorul cantitativ (la numărător sau la numitor aceasta metodei substituțiilor în lanț când între factori sunt relații de tip raport îmbracă două forme. Ca exemplu, se ia în considerare fenomenul economico-financiar F determinat de acțiunea a doi factoricare se află într-un raport de direct și inversă proporționalitate a și b cu următoarea formula de calcul:
Pentru perioada de bază este formula
iar pentru perioada curentă
.
De aici rezultă că modificarea fenomenului (F) poate fi scrisă:
Variația este determinată de acțiunea factorului a și de acțiunea factorului b:
Se verifica corelația:
∆F=∆F(a)+ ∆F(b)
Când factorul cantitativ se află la numitor, iar rezultatul supus analizei cantitative este exprimat în cifre absolute. Modificarea fenomenului (F) analizat poate fi scrisă:
∆F=F1-F0
Variația este determinată de acțiunea factorului a și de acțiunea factorului b:
Se verifica corelația:
∆F=∆F(a)+ ∆F(b)
Modificarea în mărime relativă a fenomenului analizat se determină în felul următor:
∆F=∆F%(a)+ ∆F%(b)
Metoda balanțieră
Denumită și metoda input-output, metoda balanțieră se folosește în analiza economico-financiară atunci când se urmărește asigurarea unui echilibru între resursele și necesitățile din diferite domenii de activitate. Astfel, ea își dovedește utilitatea în elaborarea de programe ce privesc atât activitatea curentă cât și activitatea de perspectivă. Prin aplicarea ei, legăturile ce există între elementele fenomenului analizat, explică cauzele modificării fenomenului prin evidențierea contribuției pe care fiecare factor o are asupra modificării fenomenului.
Modelul matematic al metodei balanțiere este:
F=a+b-c
unde,
F este fenomenul analizat;
a, b, c elementele care influențează asupra fenomenului analizat;
Analiza fenomenului se poate face în mărimi absolute și în mărimi relative.
Analiza fenomenului în mărimi absolute
Prin acest tip de analiză, modificarea oricărui fenomen (F) este stabilită ca și diferență între valoarea efectivă (F1) și valoarea de referință a acestuia, care este considerată drept bază de comparație (F0), astfel:
∆F= F1- F0
Dintre acestea sunt datorită:
Influenței modificării elementului a:
∆F(a)=a1+b0-c0-(a0+b0-c0)=a1-a0
Influenței modificării elementului b:
∆F(b)=a0+b1-c0-(a0+b0-c0)=b1-b0
Influenței modificării elementului c:
∆F(c)=a0+b0-c1-(a0+b0-c0)=(-c1)- (-c0)
Suma influențelor elementelor explică sporul absolut:
∆F=∆F(a)+ ∆F(b)+ ∆F(c)
Metoda este utilizată frecvent în analiza structurală a fenomenelor economico-financiare.
Analiza fenomenului în mărimi relative are formula structurată:
Variația este determinată de:
Modificarea elementului a:
Modificarea elementului b:
Modificarea elementului c:
â
Modificarea în mărime relativă a fenomenului care a fost analizat se determină în felul următor:
∆F%=∆F%(a)+ ∆F%(b)+ ∆F%(c)
Metoda ABC
Denumită și diagrama Pareto sau metoda 20/80 are la bază analiza selectivă a elementelor componenente ale unui fenomen, acordându-le o importanță proporțională în raport cu contribuția lor la formarea unui fenomen. Diagrama Pareto se folosește cel mai des în analiza stocurilor, analiza costurilor, analiza furnizorului și analiza cifrei de afaceri. Pentru aplicarea acestei metode se urmăresc etapele:
identificarea și definirea fenomenului precum și a parametrului specific acestuia;
stabilirea valorilor parametrului specific;
ordonarea elementelor fenomenului după legea ABC, mai exact în ordinea descrescătoare a parametrului specific;
calcularea valorii cumulate a parametrului specific;
determinarea celor trei zone de semnificație A,B,C;
reprezentarea grafică a fenomenului cu ajutorul curbei ABC.
Metoda ratelor
Ratele reprezintă un raport între două mărimi comparabile din punct de vedere logico-economic, aceastea valorând mai mult decât mărimile evaluate separat. Ratele au în teoria și practica economică o încărcătură informațională și o semnificație deosebită întrucâ ele reprezintă instrumente valoroase de analiză utilizate pentru cunoașterea anumitor fenomene economice și financiare, din punct de vedere previzional sau istoric și a elementelor și factorilor care le determină. Metoda ratelor este în procesul de analiză un instrument operațional ce servește atât evaluării interne a întreprinderii cât și scopului analizei externe financiare.
Ratele constituie corelații de eficiență economică fie a structurilor, fie a activităților pentru toate categoriile de analiză economică și financiară (post-factum, calitativă, curentă, previzională, statică, dinamică, cantitativă, micro și macroeconomică etc.).
În interpretarea ratelor este nevoie de prudență deoarece chiar dacă în aparență pot arata o situație bună, în realitate pot ascunde anumite riscuri. De aceea sunt calculate în special acele rate care permit fundamentarea deciziilor de menținere și dezvoltare a unei firme într-un context concurențial. Fiecare întreprindere utilizează în practică o gamă restrânsă care reflectă cel mai bine interesele sale financiare și economice. De asemenea, în funcție de ratele financiare și profilul financiar caracteristic domeniului de activitate există o gamă largă de utilizatori ai informației oferite.
În diagnosticul economico-financiar al întreprinderii pot fi utilizate următoarele categorii operaționale de rate ale potențialului și echilibrului financiar:
ratele de lichiditate și solvabilitate care exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile de plată pe termen scurt, cu o perioadă de maturitate mică;
ratele privind managementul datoriei, explică în ce măsură întreprinderea este finanțată prin credite;
ratele de rentabilitate, măsoară eficacitatea echipei manageriale, așa cum rezultă ea din veniturile obținute și din rentabilitatea investițiilor.
ratele de echilibru financiar evidențiază anumite proporționalități care se stabilesc în cadrul și între diferite fluxuri financiare;
ratele de gestiune, măsoară eficiența cu care întreprinderea își utilizează activele de care dispune;
De exemplu, ratele pot fi calculate prin raportarea unui stoc la alt stoc, raportarea unui stoc la un flux, raportarea unui flux la un stoc sau raportarea unui flux la alt flux. Stocurile se definesc ca și cantități fizice sau valori monetare care sunt exprimate la un moment dat iar fluxurile la cantități pe unitatea de timp. O rată de structură reprezintă raportarea unui stoc la alt stoc (de exemplu: calcularea ratei activelor imobilizate ca raport între activele imobilizate si activele totale).
Metoda analizei regresionale
Metoda analizei regresionale sau metoda corelației este aplicată atunci când între variabilele unui model economico-financiar există relații de cauzalitate de tip probabilist-statistic. Această metodă are utilitate practică atât în analiza post-factum cât și în analiza previzională, scopul principal fiind de a extrapola tendințele de evoluție a unor fenomene economice în viitor.
Pentru folosirea metodei analizei regresionale în analiza economico-financiară se parcurg etapele:
se identifică legăturile de cauzalitate între fenomenul supus analizei “y” și factorii care influențează asupra lui (x1, x2, …, xn);
se cunosc legăturile de cauzalitate dintre fenomen și factorii de influență și se alege ecuația de regresie care să exprime fidel corelația existentă între aceștia.
Clasificare corelație:
în funcție de numărul factorilor de influență sau al variabilelor luate în calcul corela’ia poate fi:
simplă (unifactorială sau bidimensională);
multiplă (multifactorială sau multidimensională).
în funcție de sensul legăturii dintre fenomenul analizat (variabila dependentă) și factorii care influențează asupra acestuia (variabilele independente):
directă;
inversă după cum modificarea variabilei independente determină o modificare în același sens sau de sens contrar a variabilei dependente.
după natura sau forma legăturii dintre fenomen și factorii care influențează, apreciată în funcție de alura graficului construit pe baza datelor empirice:
liniară
neliniară.
În practică, cu ajutorul corelației se pot exprima atât intensitatea și direcția legăturii cât și gradul de influență a diferiților factori, acesta vizând mai ales elaborarea prognozelor în ceea ce privește dezvoltarea fenomenelor. Eficiența ei ține de cunoașterea temeinică a bazelor matematice și logice ale corelației precum și a fenomenelor și proceselor care sunt studiate, prin rezolvarea problemelor ce țin de baza teoretică, semnificația indicatorilor de corelație, limitele de cunoaștere sau premisele calculelor de corelație.
Metoda scoring
Metoda scoring sau metoda scorurilor constituie o metodă de diagnostic extern ce constă în măsurarea și în interpretareariscului la care se expune investitorul și ca sistem, întreprinderea în activitatea viitoare. Metoda scoring este o tehnică de analiză discriminantă.
Primele funcții scor au fost elaborate în literatura de specialitate în anul 1968 de către economistul american Altman și în anul 1978 de economiștii francezi Connan și Holder. Analiza scorurilor poate fi apreciată drept o metodă care aparține etapei de maturizare a analizei economico-financiare ca disciplină științifică.
Funcția scor se notează cu Z și este de forma:
Z=ax1+bx2+….+zxn
în care:
x1,…… xn – ratele luate în calcul;
a,b,….,z – sunt coeficienții de pondere ai ratelor.
Această metodă este folosită mai ales în analiza echilibrului financiar însă ea nu înlocuiește alte metode ci le completează. Funcțiile de tip scor au un grad mare de predicție și indică gradul de vulnerabilitate la nivelul întreprinderii.
Scorul reprezintă într-o întreprindere o metodă de diagnostic extern. Acesta constă în a măsura și interpreta riscul la care se expune creditorul întreprinderii și are caracterul unui instrument de previzune bazându-se pe elaborarea unei judecăți de valoare prin combinarea liniară a unui grup de variabile semnificative.
Cea mai elaborată dintre funcțiile scor este astăzi, metoda Centralei Bilanțurilor din Banca Franței care are ca scop principal stabilirea unei sinteze a principalelor aspecte ale capacității unei întreprinderi de a face față falimentului prin utilizarea unei combinații de rate. Prin această metodă sistemului întreprinderii îi se asociază o probabilitate de faliment, de normalitate sau o probabilitate de risc și indică doar faptul ca o societate se încadrează într-una dintre cele trei situații. Această funcție își găsește aplicabilitatea în firmele industrial plătitoare de impozit pe profit cu aproximativ 500 de salariați.
Metoda cercetării operaționale
Metoda cercetării operaționale reprezintă unul din capitolele matematice. Aceasta cuprinde totalitatea metodelor științifice de analiză cantitativă pentru cele mai variate activități umane cu un scop bine determinat. Efectuarea analizei are un rezultat final prezentat sub formă de recomandare cu caracter practic și aplicabilitate pentru conducerea întreprinderii, referindu-se la obiective concrete și o perioadă reală de timp.
Caracteristicile principale ale acestei metode sunt:
fundamentarea științifică a deciziilor manageriale concentrându-se asupra procesului de luare al deciziilor;
ftilizarea cunoștințelor și metodelor din mai multe discipline și examinarea situațiilor decizionale dintr-o perspectivă mai cuprinzătoare;
fonstituie suport pentru metodele matematice.
Cercetarea operațională se desfășoară în mai multe etape. C. W. Churchman, R.L. Ackoff în lucrarea Introduction to Operations Research din 1957 identifică șase metode:
Formularea problemei și stabilirea unui comportament efficient în funcție de obiectivele urmărite, eficiența trebuind exprimată în termini comensurabili. Aici sunt delimitate elementele asupra cărora va fi influențată decizia (structura producției, condițiile marginale, dezvoltarea forței de muncă).
Proiectarea unui model matematic pentru sistemul ce formează obiectul cercetării și oglindește eficiența ca funcție de mai multe variabile, dat în formă generală de următoarea relație:
Z=f(xi,yi)
Z-eficiența sistemului;
xi-variabilele influențabile;
yi- variabilele neinfluențabile;
Etapa are la bază analiza efectuată pentru cunoașterea structurii și a conexiunilor din sistem se folosesc în conformitate cu problematica pusă modele standardizate sau modele noi.
Determinarea unei soluții optime prin metode matematice analitice sau prin soluții numerice ale modelului. Aceasta necesită formularea măsurilor operatorii pentru aplicarea soluțiilor și pentru precizarea influențelor lor asupra domeniului modelat și asupra domeniilor adiacente.
Testarea modelului și a soluției etapă în care se examinează care dintre rezultatele obținute sunt obținute prin calcule și care dintre ele nu mai corespund. Dificultatea etapei reiese din faptul că soluțiile modelului rămân valabile atâta timp cât se păstrează constanța elementelor și a relațiilor din sistem care nu sunt cuprinse în model precum și a coeficienților cu care s-a lucrat la modelare.
Controlul și adecvarea soluției etapă necesară deoarece soluția își poate păstra valabilitatea numai cu condiția ca variabilele care nu sunt cuprinse în model să își conserve valoarea și relațiile dintre variabilele cuprinse să rămână egale. Etapa este necesară în orice domeniu de aplicare a cercetării operaționale.
Transpunerea soluției în practică
Există o mare varietate de probleme studiate prin metodele cercetării operaționale ele putând fi grupate în probleme privind activitățile concurențiale, probleme de decizii secvențiale și probleme de corelație economică. Gruparea poate fi facută astfel:
probleme de alocare, ce pot fi rezolvate prin intermediul programării liniare (optimizarea producției și organizarea optimă a transporturilor);
programarea activităților complexe, care presupune alegerea din ansamblul programelor posibile a acelora care optimizează durata, costul sau pe amândouă. Procedeele sunt cunoscute sub denumirea generală de metoda drumului critic (Pert, Pergo, Pert/cost);
probleme de așteptare care vizează minimizarea costurilor aferente atât așteptării consumatorilor cât și timpului neutilizat al stațiilor de servire, probleme care se rezolvă potrivit “teoriei firelor de așteptare”;
decizii secvențiale asupra unor sisteme a căror evoluție în timp este supusă unor transformări care necesită o succesiune de decizii. Prin elaborarea unei succesiuni de decizii optime se realizează programarea dinamică utilizată, în mod frecvent, în controlul stocurilor reînnoite.
Metoda calculului marginal
Ideea de producție este fundamentală pentru analiza economică împreună cu conceptul de utilitate formând polii economiei neoclasice. Din combinarea factorilor de producție rezultă diferite niveluri ale producției, condiționalitatea dintre factori fiind reprezentată în teoria clasică. Rezultatul acestra cu ajutorul funcției de producție are forma generică:
Q=Q(K,L,T…)
în care:
K- factorul capital
L- forța de muncă
T- factorul pământ (natura în general).
Forma devine Q=Q(K,L) acolo unde factorul T nu are rol primordial în estimarea producției, renunțându-se la includerea lui, un exemplu de acest caz fiind firmele producătoare de bunuri și servicii ce folosesc pământul numai ca mijloc de amplasare a activității desfășurate.
Analiza ce se efectuează prin funcția de producție are ca principal obiect modelarea sa ca instrument de analiză matematică, funcția de producție, ca instrument metodologic, folosindu-se pentru calcularea dependenței funcționale dintre factorii care influențează realizarea producției. Cunoașterea funcțiilor de producție ajută producătorii să găsească cea mai avantajoasă alternativă. Această funcție este una matematică ce trebuie dedusă pe bază de date experimentale sau date statistice, fiind un instrument atât de analiză cât și de previziune. Culegerea informațiilor se face pe din informații statistice și contabile pe cale experimentală.
Pentru a utiliza funcțiile de producție se parcurc o serie de etape:
Analiza datelor concrete precum și precizarea variabilelor;
Identificarea și alegerea tipului funcției și estimarea parametrilor;
Verificarea compatibilităților funcțiilor matematice cu specificul problemei economice;
Folosirea funcțiilor în vederea adoptării deciziilor economice cu condiția ca acestea să aproximexe corect legătura dintre variabilele analizate.
2. DETERMINAREA, ANALIZA VITEZEI DE ROTAȚIE A ACTIVELOR IMOBILIZATE ȘI CIRCULANTE ȘI IMPACTUL EI ASUPRA INDICATORILOR ECONOMICO-FINANCIARI
2.1 ANALIZA ACTIVITĂȚII ÎNTREPRINDERII
Situația financiar-patrimonială reprezintă o anumită stare a capitalului, din punct de vedere al existenței, al structurii materiale precum și al rezutatelor obținute. De aceea, ea reprezintă atât o premisă, cît și o consecință a desfășurării proceselor care formează obiectul de activitate al agentului economic, constituind cadrul financiar al acesteia. Obiectivele analizei financiare sunt complexe ele invidualizându-se în funcție de subiect și de scopul urmărit. În general, de cunoașterea situației financiar-patrimoniale sunt interesați: proprietarii ( care vor să cunoască evoluția averii și câștigului), conducerea agentului economic ( pentru depistarea eventualelor situații de dezechilibru financiar care pot afecta securitatea financiară cu consecințele aferente), băncile (interesate să cunoască bonitatea agentului economic pentru creditele acordate precum și garanțiile pe care acesta le prezintă în recuperarea împrmuturilor acordate), partenerii de afaceri, instituțiile administrative locale și centrale, organele judecătorești, sindicatele.
Prin indicatori de activitate (indicatori de gestiune) se înțeleg indicatorii ce cuantifică viteza de intrare sau de ieșire a fluxurilor de numerar implicate de derularea afacerii și capacitatea întreprinderii de a gestiona corespunzător capitalul circulant și activitățile comerciale de bază ale întreprinderii.
Astfel, scopul de bază al indicatorilor de activitate este cel de cuantificare a vitezei cu care un anumit element bilanțier parcurge circuitul bani-produs-bani, regăsindu-se în final, prin intermediul proceselor de producție sau comercializare la care participă, în valoarea produselor sau mărfurilor oferite spre vânzare.
2.1.1 Vitezele de rotație prin cifra de afaceri
Patrimoniul reprezintă ansamblul drepturilor și al obligațiilor cu substanță economică ale unei societăți comerciale. În sensul în care bilanțul este un inventar al averii agentului economic o concepție a bilanțului este legată de starea patrimonială. Având un activ și un pasiv, patrimoniul este supus tuturor operațiunilor la care participă subiectul căruia îi aparține.
În esență, analiza structurii patrimoniale are ca obiect dinamica atât a lui cât și a raporturilor dintre diferite elemente patrimoniale și a schimbărilor intervenite în situația mijloacelor și surselor, determinate de activitatea care se desfășoară în cursul exercițiului în cadrul agentului economic.
Starea patrimonială la care întreprinderea ajunge la sfârșitul exercițiului financiar reflectă transformarea stării patrimoniale de la începutul exercițiului printr-o succesiune de fluxuri de încasări din vânzarea de produsele și servicii și de plăți ale datoriilor angajate de întreprindere. Astfel, în aceste încasări se regăsesc toate posibilitățile de acoperire a costului de fabricație, de rambursare a creditelor, de reînnoire a echipamentului tehnologic precum și de acoperire a altor nevoi de dezvoltare și de stimulare a personalului.
În aceste condiții, cel mai sigur echilibru financiar este cel care se realizează din cifra de afaceri (pe seama încasărilor din vânzări proprii). Cifra de afaceri (CA), este indicatorul care încorporează componentele valorice necesare și determină la finalul exercițiului modificarea stării patrimoniale. Cifra de afaceri are drept componente valorice: consumuri externe, cheltuieli cu personalul, amortizări și alte cheltuieli. Drept consecință, fiecare element de activ este reînnoit într-un anumit interval de timp prin intermediul cifrei de afaceri iar fiecare datorie este achitabilă, într-un interval de timp specific prin componentele valorice ale cifrei de afaceri. Duratele de rotație a capitalurilor prin cifra de afaceri sunt reprezentate de acești timpi necesari pentru reînnoirea activelor și plata datoriilor.
În vederea calculării ratelor de rotație sunt necesare diverse date. Acestea se preiau din bilanț (activele și datoriile), recomandându-se utilizarea unor solduri medii bilanțiere și contul de rezultate (cifra de afaceri anuală precum și componentele ei valorice).
Pentru stabilirea sistemului de rate cinetice (ratele de rotație) se pornește de la durata de rotație medie anuală și se utilizează regula de trei simplă: dacă cifra de afaceri este realizată în 360 de zile, atunci reînnoirea activelor (A) sau plata datoriilor (D) se face într-un număr de zile:
CA…………………………….360
A sau D……………………….
în care, Dr este durata unei rotații și anume numărul de zile în care cifra de afaceri anuală achită datoriile sau reînnoiește activele.
Ratele de rotație pot fi exprimate și ca număr de rotații prin coeficientul de rotație:
unde Kr reprezintă coeficientul de rotație, adică viteza de rotație globală exprimată în număr de rotații pe an.
Relația de determinare directă dintre cele două posibilități de exprimare a ratelor de rotație este demonstrată prin relațiile:
Duratele de rotație specifice pentru fiecare element de activ, respectiv de datorie, în raport cu partea corespunzătoare din cifra de afaceri se obțin prin descompunerea în elemente componente ale activelor respectiv datoriilor și în componente valorice ale cifrei de afaceri.
R1 R2
R1 este rata de rotație specifică care evidențiază numărul de zile de reînnoire a fiecărui element de activ sau achitare a datoriei din pasiv prin componenta valorică corespunzătoare din cifra de afaceri. Se poate calcula și direct în funcție de cifra de afaceri anuală prin formula de mai jos, în care E% reprezintă ponderea componentelor valorice în cifra de afaceri anuală:
R2 este rata de structură sau coeficient de ponderare care exprimă structura costurilor întreprinderii.
Între cifra de afcaeri și nivelul consumului de resurse este o condiționare reciprocă. Creșterea cifrei de afaceri la același consum de resurse sau obținerea aceluiași nivel al cifrei de afaceri cu un consum mai mic de resurse înseamnă creșterea eficienței utilizării resurselor.
Contribuția cifrei de afaceri și a elementelor de pasiv sau de activ la evoluția vitezei de rotație se poate exprima cantitativ pe baza unui model factorial specific care separă participarea celor doi factori la modificarea vitezei de rotație.
Pentru numărul de rotații:
factorii: cifra de afaceri; elemente de activ sau pasiv;
estimarea influenței:
modificarea cifrei de afaceri
modificarea nivelului mediu al elementului de activ sau pasiv
Pentru durata în zile a unei rotații
Abaterea duratei în zile a unei rotații
factorii: cifra de afaceri; elemente de activ sau pasiv;
estimarea influenței:
modificarea cifrei de afaceri
modificarea nivelului mediu al elementului de activ sau pasiv
Viteza de rotație a resurselor este elementul determinant al nivelului și evoluției eficienției economice, a rentabilității și maei profitului. Accelerarea sau încetinirea vitezei de rotație are ca efect direct eliberarea (E) sau imobilizarea (I) absolută sau relativă de resurse și creșterea sau diminuarea masei profitului.
Eliberările (E) sau imobilizările (I) se determină cu ajutorul relației:
În vreme ce eliberările de resurse sunt echivalente cu reducerea stocului de resurse material și creșterea resurselor financiare disponibile, imobilizările de resurse sunt echivalente cu creșterea stocurilor și creșterea necesarului de resurse financiare.
2.1.2 Gestiunea resurselor. Sistemul de rate de rotație (rate cinetice)
Obiectivul principal al managementului oricărei întreprinderi trebuie să fie gestiunea rațională și eficientă a resurselor pe care le are la dispoziție având în vedere caracterul limitat și epuizabil al resurselor în vedera asigurării unui nivel superior de eficiență și de renabilitate pentru întreprindere.
O gestiune eficientă a resurselor se realizează atunci când se obțin rezultatele scontate cu un volum cât mai limitat de resurse. Concret, vorbim despre obținerea aceluiași rezultat cu un volum mai mic de resurse sau obținerea unui rezultat mai mare cu același volum de resurse.
Exprimarea sintetică a modului de gestionare a resurselor se realizează prin intermediul ratelor de gestiune. Aceste rate exprimă de fapt viteza de rotație a surselor de finanțare sau a elementelor patrimoniale.
Viteza de rotație măsoară durata de transformare a activelor în lichidități și durata de reînnoire a datoriilor. Măsurarea vitezei de rotație se realizează cu ajutorul a doi indicatori: numărul de rotații și durata în zile a unei rotații.
Numărul de rotații (nr) arată de câte ori se rotește elementul de activ sau pasiv analizat prin cifra de afaceri înt-o perioadă de gestiune. Creșterea numărului de rotații înseamnă creșterea eficienței utilizării elementului.
Durata în zile a unei rotații (dz) arată durata medie în care elementul analizat parcurge întregul ciclu economic și revine în formă bănească. Reducerea duratei medii în zile a unei rotații înseamnă o scurtare a perioadei de imobilizare.
Ratele de gestiune pot fi separate în trei grupe principale:
rate de gestiune a capitalurilor;
rate de gestiune a stocurilor;
rate de gestiune a creanțelor și obligațiilor.
2.2 Analiza ratelor de gestiune a capitalurilor
Capitalul total al unei societăți poate fi definit atât ca o sumă de bani investită sau mobilizată la dispoziția unei afaceri cât (abbordare financiară) și ca o masă de bunuri în care a fost investit acel capital cu scopul derulării unor activități productive (abordare economică).
2.2.1 Analiza gestiunii activului total
Viteza de rotație a activului total reflectă eficiența utilizării capitalului total aflat la dispoziția societății, respectiv modul de gestionare a tuturor resurselor.
Indicatorul se calculează utilizând următoarea formulă:
numărul de rotații:
durata în zile a unei rotații:
Sunt considerate normale următoarele valori statistice:
nrAT< 1- eficiența foarte scăzută în gestiunea resurselor totale;
1< nrAT<1,4- eficiență mediocră în gestiunea resurselor totale;
1,4< nrAT<2- eficiență medie în gestiunea resurselor totale;
nrAT> 2- eficiență ridicată în gestiunea resurselor totale.
Reducerea vitezei de rotație are ca principal efect o presiune financiară degajată din creșterea gradului de imobilizare a activelor. Astfel, creșterea vitezei de rotație echivalează cu creșterea eficienței utilizării activelor, reducerea duratei lor de recuperare în formă bănească (creșterea gradului de lichiditate a activului), îmbunătățirea structurii activelor în corelație cu specificul activității, relaxarea financiară fiind principalul efect al aceelerării vitezei de rotație.
În vederea îmbunătățirii modului de gestionare a resurselor totale pot fi luate următoarele măsuri:
valorificarea superioară a imobilizărilor;
optimizarea structurii activului în acord cu obiectul de activitate și particularitățile tehnologice și tehnice ale activității de exploatare;
creșterea cifrei de afaceri;
fructificarea resurselor materiale și creșterea gradului lor de lichiditate.
2.2.2 Analiza gestiunii activelor imobilizate
Indicatorul se calculează pe baza formulei de calcul:
numărul de rotații:
durata în zile a unei rotații:
Viteza de rotație a activelor imobilizate (intensitate a capitalizării) exprimată ca număr de rotații reflectă eficiența utilizării imobilizărilor (investițiilor fimei). Analiza se poate extinde prin evidențierea separată a gestiunii pe grupe de imobilizări: corporale, necorporale și financiare. Atunci când imobilizările financiare au o pondere semnificativă în valoarea ctivelr imobilizate este recomandat ca ratele de gestiune să fie calculate cu ajutorul veniturilor totale. Aspectele de care depinde nivelul ratelor de gestiune a activelor imobilizate sunt domeniul de activitate, opțiunile strategice ale întreprinderii și nivelul de performanță a întreprinderii. Pentru aceste rate nu există un nivel prestabilit, însă un studiu efectuat pe patru zone economice reprezentative ( UE, USA, UK, Japonia) a evidențiat că nivelul mediu al vitezei de rotație a activelor imobilizate se situează între 3 și 4 rotații pe an.
În ceea ce privește dinamica ratelor de gestiune a activelor imobilizate aceasta se interpretează:
nrAi1> nrAi0 – crește viteza de rotație a activelor imobilizate, ceea ce este echivalent cu creșterea nivelului de eficiență în gestiunea acestora (ICA> IAi);
nrAi1< nrAi0 – scade viteza de rotație a activelor imobilizate, ceea ce este echivalent cu scăderea nivelului de eficiență în gestiunea acestora (ICA<IAi);
Există anumite restricții în utilizarea ratelor de gestiune a cativelor imobilizate. Dacă este analizată comparativ gestiunea activelor imobilizate la două întreprinderi cu aproximativ același volum de mijloace fixe, dar una dintre cele două firme utilizează într-o mai mare măsură leasingul atunci în fima respectivă dr vor înregistra nivele mai mari a ratelor de gestiune iar analiza comparativă va fi denaturată. O altă restricție apare având în vedere că activele imobilizate sunt înregistrate la costuri istorice, ratele de gestiune vor fi mai mari la întreprinderile care utilizează mijloace fixe vechi în comparație cu cele ce utilizează mijloace fixe noi.
Pentru creșterea vitezei de rotație a activelor imobilizate există ca factori și măsuri:
optimizarea structurii activelor imobilizate;
optimizarea structurii imobilizărilor fixe, în sensul creșterii ponderii imobilizărilor fixe active;
creștera randamentului utilizării activelor imobilizte ceea ce este echivalent cu reducerea consumului specific de imobilizări la un leu cifră de afaceri.
2.2.3 Analiza gestiunii activelor circulante
În procesul general de gestiune a resurselor la nivelul întreprinderii este foarte importantă gestiunea activelor circulante întrucât de soluționarea eficientă a cestei probleme depinde: asigurarea continuității procesului de exploatare, stabilirea corectă a nevoilor de finanțare și a surselor de acoperire a acestora, efectele politicii comerciale privind creditul comercial.
Formula de calcul a indicatorului este:
numărul de rotații:
durata în zile a unei rotații:
Volumul activelor circulante de care are nevoie o întreprindere depinde de factorii: volumul de activitate evidențiat prin cifra de afaceri și viteza de rotație a activelor circulante.
Viteza de rotație a activelor circulante este un indicator sintetic de apreciere a eficienței întrucât prin el se reflectă toate schimbările intervenite în activitatea financiară și de exploatare a firmei. Cu cât activele circulante vor parcurge mai rapid fiecare stadiu al procesului de exploatare și comercializare cu atât volumul de active circulante implicat în acest proces va fi mai mic, și implicit nevoile de finanțare a acestora vor fi mai mici.
Prin viteza de rotație a activelor circulante se pot sintetiza aspecte precum: desfășurarea procesului de aprovizionare și producție, reducerea costurilor, scurtarea ciclului de producție și a perioadei de desfacere, încasarea producție.
Un nivel prestabilit privind viteza de rotație a activelor circulante nu există, însă se consider că viteza de peste 4 rotații pe an asigură o gestiune eficientă a resurselor ce aparțin acestei categorii.
În ceea ce privește dinamica ratelor de gestiune a activelor circulante se apreciază:
nrAc1> nrAi0 – crește viteza de rotație a activelor circulante, ceea ce este echivalent cu creșterea nivelului de eficiență în gestiunea acestora (ICA> IAc);
nrAc1< nrAc0 – scade viteza de rotație a activelor circulante, ceea ce este echivalent cu scăderea nivelului de eficiență în gestiunea acestora (ICA<IAc);
Pentru îmbunătățirea nivelului și evoluției ratei pot fi luate următoarele măsuri: optimizarea activelor circulante, creșterea gradului de lichiditate a activelor circulante, gestionarea eficientă a stocurilor, gestionarea eficientă a clienților.
Există multiple căi de accelerare a vitezei de rotație a activelor circulante, proprii fiecărui stadiu al rotației capitalului investit. În stadiul aprovizionării există doi căi principale pentru a se accelera viteza de rotație, anume ca aprovizonarea să se fapcă la timp iar stocurile de materiale să fie reduse la un minim necesar. Acestea presupun:
încheierea la timp de contracte de aprovizonare, în care să se prevadă termene precise de primire a mateiilor și materialelor și să se asigure ritmicitatea în aprovizonare;
aprovizonarea cu materiale să se facă de la sursele cele mai apropiate și cu mijloae de transport economice;
reducerea pierderilor de material să fie făcută prin îmbunătățirea condițiilor de depozitare și de păstrare a materialelor, modernizarea operațiunilor de încărcare și descărcare, calificarea personalului de la magazii și depozite, precum și asigurarea securității bunurilor materiale.
În stadiul producției căile principale de accelerare a vitezei de rotație a activelor circulante au în vedere reducerea duratei ciclului de producție și diminuarea consumurilor specifice de materii prime și materiale prin:
perfecționarea procedeelor și a proceselor tehnologice;
organizarea rațională a transportului intern și a aprovizionării locului de muncă;
organizarea corespunzătoare a muncii;
reproiectarea produselor și asimilarea de produse noi, cu consumuri reduse și performanțe superioare;
În stadiul vânzării căile principale se referă la creșterea ritmului vânzărilor, lucru care determină reducerea stocurilor de produse finite și de semifabricate destinate vânzării și accelerarea ritmului de decontare (încasare) a produselor finite și semifabricate vândute.
Pe lângă o producție ritmică, creșterea ritmului vânzărilor presupune:
încheierea contractelor de livrare a producției cu cantități, dimensiuni, calitate și termene precis semnificate;
mecanizarea transportului produselor finite și semifabricatelor de la secțiile de producție la magaziile de produse finite;
urmărirea modului de executare a prestărilor de servicii de către firmele de transport, pentru livrarea în termen către clienți a produselor vândute;
controlul operativ și sistematic al modului în care sunt respectate clauzele contractuale atât de către firmele furnizoare, cât și de către clienți.
O importanță deosebită o are sporirea ritmului de încasare a producției livrate pentru asigurarea disponibilităților bănești necesare onorării obligațiilor agenților economici prin:
alegerea celei mai avantajoase forme de decontare pentru condițiile date;
gestionarea în timp real a documentelor de decontare, introducerea unei circulații raționale a acestora, în vederea accelerării întocmirii și predării lor în termen la bancă;
organizarea în mod juridic a urmăririi încasării sumelor în curs de decontare;
utilizarea decontărilor prin compensații;
urmărirea aplicării unor sancțiuni economice și financiare de tipul dobânzilor, amenzilor, despăgubirilor, în cazul neîndeplinirii condițiilor contractuale și a disciplinei decontărilor.
2.3 Analiza gestiunii stocurilor
Stocurile reprezintă cantități fizice de materii prime și materiale, de produse sau de mărfuri necesare fiecărei faze a ciclului de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere) pentru asigurarea continuă și ritmică a activității de exploatare, stocurile fiind necesare generării de venituri, indispensabile obținerii de profit.
Financiar, stocurile reprezintă alocări de capital ce nu pot fi recuperate până când aceste stocuri nu parcurg întregulciclu de exploatare și sunt valorificate prin vânzarea și încasarea produselor , serviciilor sau lucrărilor realizate de întreprindere.
O primă formă de determinare stiințifică a stocurilor a fost identificată în anul 1915 de
profesorii G.Hadley si T.M. Whitin, ulterior modelul fiind preluat si dezvoltat de R.H. Wilson, cunoscut în literatura economică sub denumirea de „formula lui Wilson”.
Principalele categorii de stocuri de mărfuri:
Stocurile pot fi clasificate în funcție de o serie de criterii, precum locul stocării, perioada în care sunt identificate, caracterul si destinația acestora, de nivelul atins de ele în procesul de reînnoiere, dar si de alte asemenea criterii.
după participarea stocurilor la procesul de circulație a mărfurilor, acestea pot fi grupate în stocuri active (curente, reprezintă cantitatea de mărfuri atrasă, consumată în procesul de vânzare și care asigură continuitatea desfacerilor) și stocuri pasive (reprezentat de cantitatea rămasă după vânzare, echivalentul stocului de siguranță; se reînnoiește permanent).
în funcție de locul stocării, clasificare ce scoate în evidență drumul pe care îl parcurg mărfurile în procesul distribuției lor:
stocuri aflate în curs de aprovizionare;
stocuri aflate în depozitele întreprinderii;
stocuri livrate dar nefacturate;
stocuri aflate la terți;
stocuri sosite fără factură;
stocuri facturate dar nelivrate.
în funcție de perioada în care sunt identificate stocurile se clasifică în stocuri inițiale și stocuri finale, respectiv, la începutul și la sfârșitul perioadei analizate.
în funcție de caracterul și destinația stocurilor acestea pot fi: sezoniere (mărfurile care se constituie în stoc în vederea vânzării lor într-o perioadă viitoare și se creează în scopul alimentării continue a consumului și pe perioada de întrerupere a exploatării și/ sau a transportului unor mărfuru, ca urmare a condițiilot naturale și de climă), stocurile cu destinație specială (pentru scopuri deosebite), stocurile curente (destinate satisfacerii cererii zilnice, normale, se reînnoiesc continuu pe măsura epuizărilor), stocul de siguranță (format din cantitatea de mărfuri necesară prevenirii unor eventuale rupturi de stoc, drept urmare a neritmicității livrărilor de la furnizori, creșterii neașteptate a cereii de mărfuri și a vânzărilor), stocul în curs de transport (mărfurile staționate în mijloacele de transport-navale, rutiere, feroviare-pe parcursul perioadei de deplasare a acestora de la sursa de furnizare la destinatar), stocul pentru transport intern (reprezintă cantitatea de mărfuri prevăzută pentru acumularea cu cadrul depozitelor întreprinderilor cu scopul asigurării continuității procesului de vânzare, în cazul în care sunt necesare transporturi de la un depozit central la punctele de vânzare, stocul de condiționare (cantitatea de mărfuri staționată la comerciant sau neexportată care după recepție pentru stocare sau vânzare necesită unele operațiuni de genul sortare, divizare, ambalare), stocul de recepție (depinde de durata recepției și are o mărime determinată de cantitatea mărfurilor ce urmează a fi recepționate și care sunt în proces de recepție), stocul strategic (reprezintă cantitatea de mărfuri stocată în perioade favorabile de preț în scopul comercializării acestora în momente de creștere a prețurilor), stocul anticipat (constitit în scopul evitării netrimiterii unor mărfuri la consumatori pe perioada când este prevăzută încetarea livrării de la furnizor), stocul de alertă (cu rolul de a declanșa o nouă lansare de comandă atunci când s-a ajuns la dimensiunile sale).
stocurile pot fi în funcție de apartenența la patrimoniu, stocuri care fac parte din patrimoniu propriu sau stocuri aflate în gestiune dar care nu fac parte din patrimoniu propriu.
în funcție de proveniența lor, stocurile se grupează în stocuri obținute ca urmare a procesului de aprovizionare și stocuri obținute din producție proprie.
în funcție de natura fizică a bunurilor și serviciilor ce presupune ca fiecare unitate să posede un nomenclator al stocurilor armonizat structurii nomenclatorului oficial de bunuri și servicii.
Stocurile de mărfuri pot fi exprimate și caracterizate cu ajutorul unui sistem de indicatori de natură absolută și relativă.
Indicatorii absoluți măsoară stocurile de mărfuri fie în unități naturale, fie în unități valorice. Prin acești indicatori pot fi exprimate stocurile existente la un moment dat, stocurile medii ale unei anumite perioade, calculate ca medie a stocurilor existente la anumite momente dintr-o anumită perioadă.
Stocul la un moment oarecare poate fi exprimat în mod relativ prin calcularea indicatorului denumit stoc în zile-rulaj, care exprimă numărul de zile pentru care stocul ar putea asigura vânzarea. Formula folosită pentru calcularea stocului este:
unde:
SZR- reprezintă stocul în zile rulaj;
S- reprezintă stocul la un moment;
Z- reprezintă numărul de zile pentru care se calculează acest indicator;
D- reprezintă desfacerea în perioada respectivă.
Stocurile medii ale unei perioade se pot calcula cu ajutorul mai multor indicatori.
viteza de circulație care exprimă numărul mediu de zile în care a stat o marfă în stoc de la sosirea sa în magazine și până la vânzarea sa.
Vc – reprezintă viteza de circulație în zile;
S – reprezintă stocul mediu al unei anumite perioade;
D – reprezintă desfacerea din aceiași perioadă;
Z- reprezintă numărul de zile al perioadei luate în calcul.
Dinamica indicatorului se manifestă prin accelerarea sau încetinirea circulației mărfurilor, respective printr-o creștere a numărului de zile (viteză lentă) sau o reducere a numărului de zile (viteză accelerată) cât mărfurile rămân sub formă de stoc. Viteza de circulație a mărfurilor reală diferă de la un produs la altul, de la un stadiu de circulație a mărfurilor la altul, precum și de la un agent economic la altul. Indicatorul relativ reflectă atât acțiunea factorilor de influențare a stocurilor cât și eficiența politicii manageriale în ceea ce privește aprovizionarea, stocarea și vânzarea mărfurilor.
Numărul de rotații ale stocului meiduarată de câte ori de reînnoiesc stocurile în cursul unei perioade date un an de regulă, de câte ori se cuprind ele în valoarea desfacerilor de mărfuri. Formula de calcul este următoarea:
NRS- reprezintă numărul de rotații ale stocului mediu;
S – reprezintă stocul mediu din perioada analizată;
D- reprezintă desfacerile din perioada analizată.
Cu cât numărul de rotații este mai mare cu atât activitatea desfășurată este mai bună, mai eficientă, fiind susținută de o aprovizionare ritmică, eficientă, lucru care favorizează susținerea afacerii cu un anumit capital.
Ratele de gestiune a stocurilor (viteza de rotație) arată rapiditatea cu care stocurile trec prin toate stadiile activității (aprovizionare-depozitare-producție-desfacere-încasare) până se întorc în forma bănească inițială.
Formula de calcul a indicatorului este:
numărul de rotații:
)
durata în zile a unei rotații:
)
Numărul de rotații a stocurilor ne arată de câte ori, într-o perioadă de gestiune, stocurile materiale trec succesiv prin procesele de aprovizionare-fabricare-vânzare.
Durata în zile a unei rotații complete va fi cu atât mai mică cu cât numărul de rotații va fi mai mare și mai mare cu cât numărul de rotații va fi mai mic.
O creștere a stocului mediu, la un volum identic de activitate, va duce la reducerea numărului de rotații respectiv la creșterea duratei în zile a unei rotații și invers, o scădere a stocului mediu va avea ca efect creșterea numărului de rotații, respectiv reducerea duratei în zile a unei rotații.
Există o serie de factori de care depinde nivelul ratelor de gestiune a stocurilor precum:
exactitatea cu care se realizează dimensionarea stocurilor;
eficiența măsurilor de gestiune a stocurilor;
domeniul de activitate al întreprinderii;
caracterul sezonier al activității.
Nivelul mediu al vitezei de rotație variază de la 40 de zile în UK și SUA și 60 de zile în UK, rezultat reflectat de un studiu efectuat în USA, UK, UE și Japonia.
Dinamica ratelor de gestiune a stocurilor:
nrSt1> nrSt0 – crește viteza de rotație a stocurilor, ceea ce este echivalent cu creșterea nivelului de eficiență în gestiunea acestora (ICA> ISt);
nrSt1< nrSt0 – scade viteza de rotație a stocurilor, ceea ce este echivalent cu scaderea nivelului de eficiență în gestiunea acestora (ICA< ISt);
Pentru accelerarea vitezei de rotație a stocurilor pot fi luate măsuri în diferite faze a proceselor.
În faza aprovizionării și depozitării se urmărește aprovizionarea ritmică a resurselor materiale și dimensiunea optimă a stocurilor care presupune:
selecția furnizorilor și stabilirea rețelei de aprovizonare proprie sau închiriată;
asigurarea unui stoc permanent de materii prime și materiale (stoul de siguranță);
asigurarea unei aprovizionări dinamice cu materii prime și materiale prin încheierea de contracte cu furnizori, unde să fie prevăzute clauze ferme cu privire la termenele de livrare;
aprovizionarea să fie făcută de la sursele cele mai apropiate, cu costuri de transport cât mai mici;
păstrearea calității și integrității materialelor pe timpul transportului și depozitării;
să fie reduse cheltuielile de depozitare, păstrare, manipulare;
recepția calitativă și cantitativă a materialelor.
În faza de producție scopul principal este reducerea costurilor și a ciclului de fabricație care se realizează prin:
înnoirea și modernizarea tehnologiilor de fabricație;
reproiectarea, modernizarea și înnoirea produselor;
folosirea integrală a timpului de lucru;
ridicarea calificării personalului și aprovizonarea ritmică a locurilor de muncă;
perfecționarea organizării activităților auxiliare (transport inter, reparații, utilități).
În faza de livrare (desfacere) accelerarea vitezei de rotație presupune reducerea stocurilor de produse finite printr-o bună corelare a ritmului de producție cu cel de livrare ce se poate realiza prin:
optimizarearea relațiilor cu beneficiarii și cu unitățile de transport;
organizarea compartimentului de livrări;
contractarea producției în vederea uniformizării și anticipării comenzilor, respectiv o acoperire mai bună a programului de fabricație;
asigurarea ritmicității desfacerii prin respectarea clauzelor contractuale;
evitarea fabricării unor produse fără asigurarea desfacerii.
Aceste măsuri de accelerare a vitezei de rotație a stocurilor materiale se pot concentra în două mari obiective și anume: dimensionarea optimă a stocurilor materiale în toate fazele ciclului de exploatare și reducerea cheltuielilor de exploatare și comercializare.
În analiza gestiunii stocurilor există anumite restricții. În primul rând, având în vedere că cifra de afaceri reflectă rezultatul cumulat al unei perioade de gestiune având un caracter de flux, față de stocuri care au caracter static, caracterizează o stare patrimonială aferentă unui moment din perioada de gestiune, este recomnadat ca la calculul ratelor de gestiune să se utilizeze nivelul mediu al stocurilor. În al doilea rând, pentru evaluarea stocurilor de materii prime și materiale, la darea lor în consum, metodele utilizate diferă de la o întreprindere la alta (FIFO, LIFO, NIFO), lucru care poate denatura analiza comparativă a gestiunii resurselor.
Procesul de stocare este caracterizat de o serie de elemente funcționale. Pe baza acestor indicatori se stabilesc metodele de gestiune a stocurilor cele mai adecvate cerințelor si specificului fiecărei unități patrimoniale. Acestea dau măsura managementului adoptat de unitatea patrimonială și sunt:
Cererea (necesarul) pentru consum se refera la categoriile și tipurile de resurse, cantitățile, ritmul de eliberare în consum, volumul si ritmul aprovizionărilor. Pentru determinarea acestui necesar se folosesc, în general, modele decizionale deterministe iar în cazul în care cererea de resurse este necunoscută dar previzibilă, se pot folosi modelele decizionale probabiliste.
Necesarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune luată în calcul exprimă volumul de bunuri care trebuie asigurat de la furnizor ;
Lotul de livrare reprezintă cantitatea de bunuri materiale care se aduce la un moment dat de la furnizori. Se mai numeste si lot de reaprovizionare;
Parametrii de timp care intervin în procesul de stocare si gestiune a stocurilor sunt: perioada de gestiune (an, trimestru, semestru), intervalul de timp dintre doua aprovizionări succesive, durata de aprovizionare, data calendaristică a începerii acțiunii de aprovizionare.
Costurile implicate în procesul de stocare cuprind: costurile de lansare a comenzii, care includ toate cheltuielile care se fac de la emiterea comenzii si până la onorarea ei (transport, delegații, negocieri etc.), costul de stocare, ce cuprinde suma cheltuielilor care se efectuează pe durata staționării resurselor cu recepția, manipularea, depozitarea, costurile suplimentare aferente lipsei materialelor din stoc, costurile care se acumulează cu ocazia plății unor penalizări când cererea este mai mare decât stocul disponibil.
2.4 Analiza gestiunii creanțelor și datoriilor aferente exploatării
În vederea necesității realizării și menținerii unui echilibru financiar este vitală gestiunea eficientă a creanțelor și datoriilor de exploatare precum și asigurarea unei corelații între durata medie de încasare a creanțelor și durata medie de achitare a datoriilor. Din categoria creanțelor, creanțele clienți sunt cele mai importante, în vreme ce din categoria datoriilor cele mai importante sunt cele față de furnizori.
2.4.1 Gestiunea clienților
Gestiunea clienților reprezintă un ansamblu de metode și instrumente utilizate pentru folosirea cât mai eficientă a creditului comercial, respectiv creditul-clienți.
Creanțele comerciale corespund drepturilor pe care întreprinderea le are față de clienții săi, ca urmare a vânzărilor pentru care acordă un termen de plată. Orice operațiune de vânzare pentru care se acordă un termen de plată, duce la constituirea de noi creanțe și invers, orice avand primit de la clienți face să se reducă creanțele întreprinderii.
Prin intermediul gestiunii clienților se vizează fie reducerea nivelului creditului comercial și implicit diminuarea creanțelor-clienți, măsură care poate totuși diminua reducerea vânzărilor întreprinderii, fie prelungirea duratei creditului-clienți, de natură să stimuleze vânzările, însă prelungirea duratei de încasare a clienților antrenează costuri de finanțare a creanțelor-clienți, amplificând riscul de insolvabilitate al întreprinderii.
Reprezintă un proces continuu de informare, analiză și evaluare a situației lor economico-financiare precum și a poziției concurențiale atragerea de noi clienți precum și păstrarea celor actuali. Băncile sunt cele care pot furniza un procent mare de informații, în principal clasificări de ordin general dar nu și date precise sau cifre pentru a nu afecta secretul profesional. Exemple pot fi: clienți cu incapacitate de plată, clienți cu scandențe dificile, clienți cu plăți neregulate.
Formula de calcul a indicatorului este:
numărul de rotații:
)
durata în zile a unei rotații:
)
Ratele de gestiune a clienților arată eficiența cu care sunt gestionate creanțele-clienți în procesul de exploatare. Acest lucru se poate evidenția atât cu ajutorul numărului de rotații cât și cu durata în zile a unei rotații. O mai mare relevanță informațională o are utilizarea duratei în zile a creditului-clienți. Durata medie de încasare a clienților exprimă creditul client acordat de întreprindere partenerilor săi, indicând practic decalajul mediu în zile între data facturării și data încasării contravalorii bunurilor vândute. În România, o viteză normală de rotație a clienților este de minim 12 rotații, ce corespunde unei durate medii de încasare a creanțelor de 30 de zile.
O modalitate de a măsura calitatea creanțelor, în sensul ușurinței cu care pot fi transformate în lichidități, o reprezintă calcului numărului de rotații în cadrul unei perioade, de regulă un an, sau numărul de zile al perioadei în care se încaseazăîn medie creanțele întreprinderii.Cu cât este mai mare numărul de rotații pe an sau cu cât mai scurtă este perioada de încasare, cu atât mai rapid se recuperează sumele ce apoi pot fi utilizate în onorarea obligațiilor ce devin exigibile.Din prisma managementului, acest indicator nu ar trebui să fie mult diferit de valoarea medie a ramurii.
Dinamica ratelor de gestiune a clienților:
dzc11> dzc10 – crește viteza de rotație a clienților, ceea ce este echivalent cu creșterea nivelului de eficiență în gestiunea acestora (ICA>ICl); are loc reducerea duratei medii de încasare a clienților ceea ce echivalează cu o îmbunătățire a gestiunii clienților.
dzc11< dzc10 – scade viteza de rotație a clienților, ceea ce este echivalent cu scăderea nivelului de eficiență în gestiunea acestora (ICA<ICl); are loc o creștere a creditului-client fără a exista o creștere a vânzărilor, lucru care poate fi semnul unei înrăutățiri a situației firmei care este nevoită să își modifice politica de credit pentru a-și păstra clientela, sau semnul unor dificultăți de plată pe care le au beneficiarii ca urmare a conjuncturii nefavorabile.
Gestiunea clienților și durata creditului comercial pot fi influențate de următorii factori:
domeniul de activitate precum și specificul activității derulate;
relația care există între întreprindere și clienții săi;
conjunctura economică (creșterea, stagnarea sau regresarea);
poziția pe piață a întreprinderii care acordă creditul comercial;
costul creditului bancar.
Conform studiului, nivelul mediu al creditului comercial este de sub 40 de zile în SUA (în medie pe sectoare de activitate 55 de zile în industria textilă, 30 de zile în comerț, 70 de zile în industria de utilaje) și UK, 75 de zile în Japonia și 90 de zile în UE.
2.4.2 Analiza gestiunii furnizorilor
Rata de gestiune a furnizorilor, viteza de rotație a furnizorilor, arată în câte zile întreprinderea își achită obligațiile sale față de furnizori. Aceasta exprimă creditul-furnizor primit din întreprindere, mai exact durata medie în zile de plată a contravalorii bunurilor achiziționate de la furnizori, indicând practic decalajul mediu în zile între data facturării și data plății contravalorii bunurilor cumpărate.
În finanțarea procesului de exploatare, întreprinderea este avantajată de un nivel ridicat al creditului-furnizori, fără însă ca acest lucru să afecteze raporturile cu aceștia, sau duratele medii de achitare să fie comparabile cu cele contractuale.
Formula de calcul a indicatorului este:
numărul de rotații:
)
durata în zile a unei rotații:
)
Pe piața românească, nivelul ratelor de gestiune care asigură o stare normală a gestiunii datoriilor față de furnizori trebuie să fie comparabile cu cele de încasare a clienților, nivelul fiind de cel puțin 8 rotații, ce corespunde unei durate medii de plată a facturilor de 30 de zile.
O viteză de rotație mică (durata mare în zile) înseamnă că întreprinderea folosește resursele furnizorului. Deși reflectă o situație favorabilă aceasta poate duce la înrăutățirea relațiilor comerciale cu furnizorii.
În cazul în care durata în zile a unei rotații este mai mare de 30 de zile și nu este efectul unor raporturi contractuale, întreprinderea trebuie să își analizeze condițiile de plată și cauzele lipsei de lichiditate. Dacă cumpărătorul se află în poziție dominantă față de furnizor atunci el poate negocia credite-furnizor în avantajul său.
Dinamica ratelor de gestiune a clienților:
dzFz1> dzFz0 – crește viteza de rotație a furnizorilor (ICA>IFz), situație normală atunci când crește lichiditatea activelor ceea ce perite încadrarea în termenele contractuale de onorare a obligațiilor față de furnizori;
dzFz1<dzFz0 – scade viteza de rotație a furnizorilor (ICA<IFz), situație normală dacă întreprinderea a reușit să obțină din partea furnizorilor extinderea creditului comercial.
2.4.3 Analiza comparativă a gestiunii clienților și furnizorilor
Importanța analizei comparative a gestiunii clienților și furnizorilor decurge din perspectiva asigurării și menținerii echilibrului financiar al întreprinderii și, de asemenea pentru fundamentarea strategiilor de finanțare. Astfel, pot exista două situații:
Durata medie de încasare este mai mare decât durata medie de achitare a furnizorilor (dzCl> dzFz) ceea ce poate însemna pe de-o parte că întreprinderea nu încasează banii de la clienți suficient de repede pentru a achita obligațiile față de furnizori lucru care poate conduce la un deficit de finanțare, sau dezechilibru pe termen scurt, sau din contră, dacă la nivelul întreprinderii se manifestă un echilibru financiar global, concret, dacă excedentul de nevoi ale exploatării este acoperit pe seama fondului de rulment, atunci procesul de exploatare nu este afectat de decalajul dintre încasarea clienților și plata furnizorilor.
Durata medie de încasare este mai mică decât durata medie de achitare a furnizorilor (dzCl<dzFz) lucru care poate însemna fie că întreprinderea beneficiază de un decalaj favorabil între durata de încasare a clienților și durata de plată a furnizorilor, fie poate fi considerată o situație favorabilă doar dacă durata medie de plată a furnizorilor este comparabilă cu duratele contractuale de achitare a acestora, adică raporturile cu furnizorii nu sunt afectate.
3. STUDIU DE CAZ PRIVIND IMPACTUL VITEZEI DE ROTAȚIE A DIFERITELOR ELEMENTE PATRIMONIALE ASUPRA INDICATORILOR ECONOMICO-FINANCIARI AI S.C. CALILAB S.R.L.
În contextul economic actual, obiectivul principal al oricărei întreprinderii este maximizarea profitului și implicit creșterea valorii întreprinderii. Nivelul performanțelor unei firme este strâns legat de potețialul resurselor umane, materiale, financiare și informaționale de care dispune și mai ales de modul de gestionare a acestora. Analiza economico-financiară este principala sursă de informații necesară fundamentării deciziilor strategice la nivel microeconomic. Practic, această analiză constă într-un ansamblu de instrumente și metode care permite aprecierea situației financiare (echilibru financiar, gestiune, structura financiară) și a performanțelor unei firme. Necesitatea efectuarii unei analize economico-financiară vine dintr-o serie de solicitări: dezvoltarea și diversificarea pieței financiare, necesitatea informațiilor financiare prelucrate în vederea îmbunătățirii gestionării întreprinderii precum și a luării deciziilor de participare pe piața financiară, interesul pentru studiul concurenței, informarea acționarilor asupra performanțelor întreprinderii. Astfel, în gestionarea și conducerea unei întreprinderi, analiza economico-financiară constituie un instrument de bază practic indispensabil. Analiza economico-financiară este instrument al mangementului întreprinderii cu funcția principală de diagnosticare a stării de performanță pe care o realizează întreprinderea la un moment dat, în vederea luării unor decizii privind evoluția viitoare a acesteia. Pentru analiza economico-financiară a unei întreprinderi sunt necesare o serie de informații preluate din conturile anuale. Acestea cuprind bilanțul și anexa la bilanț, contul de profit și pierdere. Datele cuprinse în bilanț răspund unor cerințe de ordin fiscal, contabil și juridic, fiind necesară o regrupare care să ordonze elementele de activ și de pasiv în funcție de gradul de lichiditate și de exigibilitate cu scopul finald e obținere a bilanțului financiar.
Studiul de caz prezintă un model de analiză economico-financiară, o reprezentare practică a modului de utilizare a instrumentelor analizei avand ca scop principal aprecierea principalilor indicatori economico-financiari ai intreprinderii, analiza structurii financiare, a gestiunii creanțelor și datoriilor. Prin aceastea se urmăreste analiza impactului vitezei de rotație a diferitelor elemente patrimoniale asupra indicatorilor economico-financiari ai unei firme.
3.1 PREZENTARE GENERALĂ A FIRMEI
3.1.1 Scurt istoric
S.C. CALILAB S.R.L. a fost înființată în anul 2010 cu obiect principal de activitate comercializarea și fabricarea de mobilă. În anul 2010 au început afacerea prin deschiderea unui magazin în centrul comercial Unirea, prin care se ofereau spre vânzare mobilier de import. În 2011 este deschisă prima fabrică a grupului, în cadrul căreia se produceau scaune de birou, iar mai târziu au fost deschise secții de canapele și mobilier modern melaminic. În anul 2013 compania a început programul de dezvoltare a unei rețele proprii de magazine și introducerea unor produse importate de la cunoscuți producători europeni. Compania își distribuie bunurile prin intermediul magazinelor cu depozite cu vânzare, care conțin mobilă și decorațiuni contemporane.
3.1.2 Obiectul de activitate
Obiectul de activitate al firmei îl reprezintă producerea și comercializarea mobilierului pentru casa și birou. Gama de produse de mobilier oferită clienților cuprinde: sufragerii, dormitoare, biblioteci, camere pentru copii și tineret, bucătării, grupe de colț, mic mobilier (comode, mese, masuțe, noptiere, taburete, garderobe, cuiere), mobilier tapițat: canapele, fotolii și saltele marca Relaxa, mobilier de birou, mobilier pentru hotel. La solicitarea clienților se poate executa și mobilier personalizat la comandă.
3.1.3 Principalii indicatori economico-financiari
Analiza fluxurilor de venituri și cheltuieli pe cele două domenii de activitate curentă (exploatare și financiară) și extraordinară, permite determinarea unor marje de acumulare bănească, marje de profit, destinate să remunereze factorii de producție și să finanțeze creșterea economică din perioadele următoare, marje care poartă denumirea de solduri intermediare de gestiune. Soldurile pornesc de la acumulările care se realizează prin vânzarea produselor, serviciilor, mărfurilor (cifra de afaceri) la care se adaugă succesiv celelalte categorii de venituri și se scad cheltuielile până se ajunge la profitul net (pierdere) ca ultim sold intermediar de gestiune.
Principalii indicatori economico-financiari ai S.C. CALILAB S.R.L. la sfârșitul celor trei exerciții financiare luate în considerare (2012, 2013, 2014) sunt:
Cifra de afaceri care reprezintă unul dintre obiectivele strategice ale societății fiind criteriul după care sunt evaluate performanțele în mediul concurențial. Aceasta reflectă rezultatul global al unei perioade de gestiune și este principala formă de venit a întreprinderii. Sursa de formare a cifrei de afaceri este activitatea de exploatare și nu include veniturile financiare și excepționale.
Producția exercițiului care reprezintă totalitatea serviciilor și bunurilor produse de întreprindere pe o perioada de un an. Elementele componente ale indicatorului sunt: producția vândută, producția stocată și producția imobilizată.
Valoarea adăugată care exprimă creșterea de valoare ce rezultă din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a factorilor de muncă și capital, peste valoarea materialelor, materiilor prime și serviciilor achiziționate de la terți. Acest indicator asigură remunerarea participanților direcți sau indirecți la activitatea economică a întreprinderii (personal, stat, creditori, acționari).
Rezultatul din exploatare care măsoară în mărimi absolute, rentabilitatea procesului de exploatare prin deducerea tuturor cheltuielilor exploatării din veniturile exploatării.
Rezultatul brut al exercițiului se obține prin diferența între veniturile și cheltuielile totale, fiind determinat de rezultatee activităților de exploatare, financiare și excepționale.
Rezultatul net al exercițiului reprezintă în mărimi absolute măsura rentabilității financiare a capitalului propriu subscris de acționari. Acesta urmează să se distribuie sub formă de dividente în raport cu numărul acțiunilor sau părților sociale deținute, sau să se reinvestească în firmă.
Tabel 3.1 Principalii indicatori economico-financiari
Figura 3.1 Evoluția principalilor indicatori financiari pe baza contului de profit și pierdere la S.C. CALILAB S.R.L.
Din graficul prezentat mai sus se observă:
Cifra de afaceri și producția exercițiului au înregistrat un trend crescător pe parcursul perioadei analizate;
Nivelul indicatorului valoare adăugată a înregistrat pe parcursul perioadei analizate o tendință oscilantă și a fost în creștere în anul 2014 față de 2012;
Rezultatul din exploatare a înregistrat o tendință oscilantă fiind în scădre în anul 2014 față de anul de referință;
Rezultatul brut al exercițiului a înregistrat o tendință oscilantă fiind în scădre în anul 2014 față de anul 2012;
Rezultatul net al exercițiului a înregistrat o tendință oscilantă fiind în scădre în anul 2014 față de anul de referință;
3.2 ANALIZA STRUCTURII FINANCIARE A S.C. CALILAB S.R.L.
Structura financiară a unei întreprinderi reprezintă raportul existent între finanțările per termen lung și finanțările pe termen scurt. Aceasta se analizează din punct de vedere al surselor de finanțare care sunt reflectate în pasivul bilanțului și din punct de vedere al utilizării acestora, reflectate în activul bilanțului. Structura financiară de capital este definită de elementele de pasiv în vreme ce elementele de activ defines structura economică a bilanțului. Pentru efectuarea calculelor surele informaționale sunt bilanțul financiar și contul de profit și pierdere.
3.2.1 Analiza stabilității financiare
Stabilitatea financiară este calculată cu ajutorul ratei stabilității financiare (Rsf) și reflectă ponderea capitalurilor permanente în totalul surselor de finanțare. Relația de calcul a stabilității financiare este:
Tabel 3.2 Analiza stabilității financiare
Figura 3.2 Evoluția ratei stabilității financiare pe baza contului de profit și pierdere la S.C. CALILAB S.R.L.
Nivelul minim admis al ratei de stabilitate financiară este de 50% iar aceasta este cu atât mai mare cu cât nivelul ratei este mai aproape de 100. Atunci când o întreprindere are un grad mai mare de stabilitate financiară ea poate realiza strategii pe termen lung în ceea ce privește procesul investițional și procesul de exploatare. După cum se observă în graficul de la Figura 1.2., pe întreaga perioadă analizată S.C. CALILAB S.R.L. dispune de un grad mediu de stabilitate financiară nivelul situându-se peste 50%, nivelul minim.Indicatorul a scăzut de la 65.16% în anul de bază la 51.04 % în anul curent, reflectând o scădere a stabilității financiare a întreprinderii, ceea ce caracterizează un trend descendent. Scăderea valorii indicatorului în perioada curentă față de perioada de bază arată scăderea ponderii resurselor stabilite în totalul surselor de finanțare ale firmei.
3.3 ANALIZA RATELOR DE ROTAȚIE
Ratele de rotație furnizează cele mai importante informații calitative privind elementele bilanțului financiar, asupra modului de folosire a resurselor, în special a celor temporare. În acest caz analiza ratelor de gestiune permite aprecierea comportamentului fiecărei componente a necesarului de fond de rulment, măsurând ritmul de înnoire a elementelor patrimoniale pe de o parte, lichiditatea stocurilor și creanțelor comerciale pe de altă parte exigibilitatea datoriilor de exploatare.
3.3.1 Viteza de rotație a activelor imobilizate
Viteza de rotație a activelor imobilizate exprimă numărul de rotații sau durata medie a unei rotații efectuate de activele imobilizate prin cifra de afaceri.
Tabel 3.3 Viteza de rotație a activelor imobilizate la S.C. CALILAB S.R.L.
Figura 1.3 Viteza de rotație a activelor imobilizate
Viteza de rotație a imobilizărilor oscilează de la un an la altul. Dacă în anul 2012 recuperarea capitalului investit în active corporale și necorporale necesită 134.73 zile, ceea ce înseamnă sub un an, investițiile în 2013 se recuperează în 107.39 zile și în 2014 în 110.90 zile, observându-se un trend descrescător. Se poate considera că durata de recuperare a investiției se încadrează în limitele de eficiență a gestiunii resurselor.
3.3.2 Viteza de rotație a activelor circulante
Analiza vitezei de rotație a activelor circulante exprimă numărul de rotații sau durata medie a unei rotații effectuate de activele circulante prin cifra de afaceri.
Tabel 3.4 Viteza de rotație a activelor circulante la S.C. CALILAB S.R.L.
Figura 3.4 Viteza de rotație a activelor circulante
Viteza de rotație a activelor circulante se află în fiecare an sub minimul admisibil. Este însă evidentă creșterea de la 2.47 în anul 2012, la 5.15 în anul 2013, pentru ca în 2014 să ajungă la 5.93.
3.3.1 Analiza vitezei de rotație a stocurilor
Rata stocurilor arată care este ponderea activelor circulante de natura stocurilor în total active circulante, respectiv în total activ. Rata stocurilor este influențată de mai mulți factori printre care: sectorul de activitate unde întreprinderea își desfășoară activitatea (rata stocurilor este mai ridicată la întreprinderile din producție și distribuție și mai scăzută în întreprinderile din sfera serviciilor), condițiile pieței și specularea fluctuațiilor de preț, durata ciclului de exploatare (rata stocurilor este ridicată la întreprinderile cu durata ciclului de exploatare lung și redusă la întreprinderile cu ciclu de exploatare scurt).
Rotația stocurilor arată rapiditatea cu care acestea trec prin toate stadiile activității până ajung în formă bănească inițială. Eficiența folosirii stocurilor este mai mare cu cât viteza lor de rotație este mai mare, având drept efect eliberarea de resurse financiare.
O eficiență acceptabilă a gestiunii stocurilor este dată de o valoare minimă de 8 rotații ce corespunde unui termen mediu de 45 de zile. Eliberările (E) sau Imobilizările (I) de resurse sunt efectele directe sau indirecte ale modului de gestionare a resurselor materiale, eliberările de resurse fiind echivalente cu reducerea stocului de resurse materiele și crelterea resurselor financiare disponibile, iar imobilizările de resurse sunt echivalente cu creșterea stocurilor și creșterea necesarului de resurse financiare.
E(-) sau I (+)=(Dz1- Dz0)*CA/T
Tabel 3.4 Viteza de rotație a stocurilor la S.C. CALILAB S.R.L.
Figura 3.5 Viteza de rotație a stocurilor
În anul 2012, stocurile se roteau prin cifra de afaceri de 65.15 ori, recuperându-se sub formă bănească inițială în 5.52 zile. Numărul de rotații a scăzut în 2013 la 51.41, cu 9.74 rotații față de annul precedent, durata în zile crescând până la 7. În anul 2014, stocurile se roteau de 63.43 de ori recuperându-se sub formă bănească inițială în 5.67 zile, ceea ce înseamnă o eficientizare a utilizării stocurilor. Căile de creștere a vitezei de rotație vor urmări mereu reducerea duratei de imobilizare în material consumabile în domeniul serviciilor.
3.4 ANALIZA GESTIUNII CREANȚELOR ȘI DATORIILOR
Rata creanțelor arată ponderea creanțelor pe care întreprinderea le are în total active circulante și respective total activ. O valoare ridicată a acestei rate creează, în general dificultăți de lichiditate dar poate contribui la dinamizarea cifrei de afaceri.
Rata creanțelor este influențată de domeniul de activitate, de natura relațiilor comerciale precum și de termenele de plată practicate.
Tabel 3.4 Evoluția ratei creanțelor la S.C. CALILAB S.R.L.
Tabel 3.5 Evoluția ratei creanțelor la S.C. CALILAB S.R.L.
În anul 2014 ponderea creanțelor a fost de 54.45% cu 31.06% mai mult decât în anul precedent și cu 20.47 mai puțin decât în 2013. Cauza este scăderea creanțelor cu 65.76% în 2014 față de anul 2012. Situația poate fi apreciată ca favorabilă deoarece cifra de afaceri a crescut cu 21.69% față de anul de referință.
3.4.1 Viteza de rotație a creditului-client
Viteza de rotație a creditului-client reprezintă durata medie în zile de încasare a contravalorii creanțelor curente și anume decalajul în zile dintre data facturării și data încasării creanței. Recomandat este ca durata în zile sp se reducă, respectiv să crească numărul de rotații și durata medie de plată a datoriilor curente să fie mai mare decât durata medie de încasare a creanțelor curente.
Controlul creditului-client are ca scop verificarea eficienței politicii adoptată de societatea comerciala în privința acestui tip de credit. Totodată, controlul are rolul de a supraveghea condițiile aprobate de conducerea firmei. Controlul se poate efectua prin metoda indicatorilor, metoda plafonului de credit sau metoda vechimii creantelor.
Tabel 3.6 Viteza de rotație a creditului client la S.C. CALILAB S.R.L.
Tabel 3.6 Viteza de rotație a creditului-client
Viteza de rotație a creanțelor pentru perioada analizată prezintă un trend ascendent, ceea ce a dus la efecte pozitive asupra trezoreriei în principal scaderea duratei medii a creditului comercial. Comparabil cu anul de referintă, în anul 2014 viteza de rotație a creditului client a crescut cu 14%, ceea ce înseamnă scaderea duratei medie de recuperare a creanțelor.
Modificarea duratei în zile a unei rotații de la o perioadă la alta se poate calcula cu ajutorul formulei:
Pe seama modificării cifrei de afaceri această abatere poate fi explicată, aplicând formula:
Pentru perioada 2012-2013
7.75-8.91= -1.16 zile
Pentru perioada 2013-2014
7.44-16.14= -8.7 zile
Pe seama modificării soldului creanțelor clienți această abatere poate fi explicată, aplicând formula:
Pentru perioada 2012-2013
207013/8362553*360-8.52= 0.36 zile
Pentru perioada 2013-2014
375080/9612975*360-7.75= 6.29 zile
Tabel 3.7 Analiza factorială a vitezei de rotație a clienților
Pentru perioada 2012-2013 se constată creșterea vitezei de rotație a clienților care a condus la scăderea a duratei în zile a unei rotații cu -0.8 zile. Această situație este favorabilă întreprinderii deoarece a micșorat durata de transformare a creanțelor clienți în lichidități. Pentru perioada 2013-2014 durata în zile a rotației cliențo scade cu -2.41 de zile, situație de asemenea favorabilă întreprinderii.
3. 4.2 Viteza de rotație a creditului-furnizor
Rata de rotație a furnizorilor ne arată în câte zile firma își achită obligațiile față de furnizori. Rata exprimă creditul furnizori primit de firmă, adică durata medie în zile de plată a contravalorii bunurilor. Ca și în cazul creditului-client, indică practic decalajul mediu în zile între data facturării și data plății contra valorii bunurilor achiziționate. O stare minimă acceptabilă acceptată a datoriilor față de furnizori este de cel puțin 8 rotații, ce corespunde unei durate medii de plată a facturilor de 45 de zile, valoarea optimă fiind de 30 de zile.
Tabel 3.7 Viteza de rotație a creditului-furnizor la S.C. CALILAB S.R.L.
Figura 3.7 Viteza de rotație a creditului-furnizor
În annul 2013 datoriile față de furnizori se roteau prin cifra de afaceri de 9.43 ori, achitându-se într-un termen de 38.13 zile. Față de 2012 valoarea indicatorului a scăzut cu 12.32 iar durata medie a unei zile a crescut cu -21.57 ceea ce înseamnă o micșorare a plăților furnizorilor, acest fapt generând efecte pozitive asupra trezoreriei, în sensul că întreprinderea a efectuat plăți la interval lungi de timp.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
În concluzie, analiza economico-financiară reprezintă prin definiție un proces complex de cunoaștere a starii economico-financiare a unei întreprinderi, în condiții concrete de loc și timp prin folosirea de metode adecvate și indicatori specifici, luând în calcul și posibili factori și cauze cu acțiune pozitivă sau negativă. De asemenea, constituie fundament pentru reglarea echilibrului dintre lichidatea și exigibilitatea elementelor de pasiv, a achilibrului funcțional între nevoile curente și resursele implicate.
Studiul de caz privind impactul vitezei de rotație a diferitelor elemente patrimoniale asupra indicatorilor economico-financiari ai S.C.CALILAB S.R.L. a relevat o eficientizare a utilizării stocurilor, o micșorare a duratei de transformare a creanțelor clienți în lichidități, o creștere a cifrei de afaceri situații favorabile pentru întreprindere.
Structura financiară a unei întreprinderi reprezintă raportul existent între finanțările pe termen lung și finanțările pe termen scurt și se analizează din punct de vedere al surselor de finanțare și utilizarea acestora reflectate în bilanț.
B I B L I O G R A F I E
Vâlceanu Gheorghe, Robu Vasile, Georgescu Nicolae, Analiza economico-financiara, Editura Economică, Bucuresti, 2004
Ișfănescu, C. Stănescu, A. Băicuși, Analiză economico-financiară, Editura Economică, București, 1999
Carmen Judith Grigorescu, Gratiela Ghic. Analiză economico- financiară. Repere teoretice și practice, Editura Universitară, București, 2013
Ișfănescu, C. Stănescu, A. Băicuși, op. cit, Editura Economică, București, 1999, p.13
Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiara, Editura ASE, Bucuresti, 2001, p. 16
Carmen Judith Grigorescu, Analiză economico- financiară la nivel microeconomic, Editura Pro Universitaria, București, 2013, p. 17
Dr. Marin Țole, Analiza economico-financiara a agenților economici, Editura Universitatea Romano-Americana, Bucuresti, 2004, p. 20
Analiza economico-financiara Prof.univ.dr.Vasile ROBU, Conf.univ.dr.Nicolae GEORGESCU, www.biblioteca-digitala.ase.ro
Dr. Marin Țole, Analiza economico-financiara a agenților economici, Editura Universitatea Romano-Americana, Bucuresti, 2004, p. 20
Analiza economico-financiara Prof.univ.dr.Vasile ROBU, Conf.univ.dr.Nicolae GEORGESCU, www.biblioteca-digitala.ase.ro
Carmen Judith Grigorescu, Analiză economico- financiară la nivel microeconomic, Editura Pro Universitaria, București, 2013
http://steconomiceuoradea.ro/anale/volume/2004/43.pdf
Carmen Judith Grigorescu, Gratiela Ghic. Analiză economico- financiară. Repere teoretice și practice, Editura Universitară, București, 2013, p.128
Analiza gestiunii resurselor, net
Roxana Arabela Dumitrașcu, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universitară, Bucuresti, 2013, p. 178-182
F. Tomescu, Managementul societăŃilor comerciale, Editura Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1998.
ASE, GESTIUNEA STOCURILOR
Vâlceanu Gheorghe, Robu Vasile, Georgescu Nicolae, Analiza economico-financiara, Editura Economică, Bucuresti, 2004, p. 378-380
A N E X E
Anexa 1: BILANTUL CONTABIL AL S.C. CALILAB S.R.L.
-mii lei-
ANEXA 2: CONTUL DE PROFIT SI PIERDERE AL S.C. CALILAB S.R.L.
-mii lei-
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impactul Vitezei de Rotatie a Diferitelor Elemente Patrimoniale Asupra Indicatorilor Economico Financiari Ai Unei Firme (ID: 141010)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.