Impactul Violentei Familiale Asupra Dezvoltarii Sociale a Minorului
INTRODUCERE
Am ales această temă deoarece este încă, din păcate, una de mare actualitate în țara noastră. Violența domestică își găsește proveniența în structura socială, în tradiție, obiceiuri și mentalități care susțin superioritatea bărbatului asupra femeii.
Societățile moderne continuă să fie societăți patriarhale, ce acordă mai multă importanță muncii efectuate de bărbați decât celei efectuate de femei. Inegalitățile dintre femei și bărbați se manifestă în legătură cu fragilizarea poziției femeiilor pe piața muncii, cu creșterea diferențelor între câștigurile salariale ale femeilor și bărbaților.
Asistenții sociali, cei ce lucrează în dorneniul sănătății precum și cei ce educă copii de toate vârstele, se confruntă zilnic cu familii care nu oferă o îngrijire adecvată copiilor lor. Copiii sunt expuși unor tipuri și grade de neglijare diferite, precum și unor comportamente abuzive din punct de vedere emoțional, fizic și/sau sexual. La adulții care prezintă probleme de personalitate și probleme: maritale, acestea se datorează parțial faptului că ei înșiși au fost expuși în timpul copilăriei unor comportamente similare, incorecte și abuzive.
Trăirea unor comportamente abuzive în copilărie, poate duce la formarea unor copii sau adulți, care să nu știe prea multe despre ceea ce înseamnă siguranța și recunoștința-părinți care nu sunt capabili să transmită spropriilor copii ceea ce nu au primit ei înșiși și copii care sunt în pericol de a fi copleșiți de sarcina creșterii și educării generației viitoare.
Copiii își folosesc propriile resurse pentru a supraviețui și a face față cât pot de bine haosului zilnic, lipsei de siguranță, indiferenței, respingerii și exploatăriilor de către adulți. Adulții, prea îrnpovărați de propriile lor conflicte, crize și trebuințe nesatisfăcute, sunt incapabili în a reuși să fie niște părinți atât de buni precum și-ar dori să fie.
Procesul de recunoaștere a acestor probleme, atât de către profesioniști, cât și de societate, în general nu începe nici pe departe cu momentul în care, pur și sirnplu, problemele, situația și suferințele vieții acestor copii și ale părinților lor sunt luate în considerare.
Tennenul de maltratare va fi folosit aici într-un sens foarte larg. Prin maltratare înțelegem faptul că părinții sau cei ce au copilul în îngrijire, îl expun unui comportament abuziv emoțional, fizic și/sau sexual, sau îl neglijează într-atât încât sănătatea fizică și/sau emoțională și dezvoltarea acestuia sunt în pericol. Copilul poate fi, deasemenea, în pericol și datorită abuzului de alcool sau droguri al părinților, a tarelor psihiatrice serioase precum și datorită retardării mentale.
Ne confruntăm cu mai multe probleme, atunci când încercăm să facem fața problemelor maltratării. Iar aceasta se întamplă din mai multe motive. Maltratarea este ascună adesea atât de părinți, cât și de copii. Părinții își recunosc rareori lor înșiși sau altora faptul că și-au neglijat sau și-au abuzat copiii. Copiii, de cealaltă parte, încearcă adesea să ascundă nefericirea lor. Ei sunt de multe ori surprinzător de credincioși părinților lor care i-au părăsit. Se simt adesea responsabili și vinovați pentru îngrijirea inadecvată la care sunt expuși. Copiii transmit mesaje prin care semnalizează nevoia de ajutor pe care, în același timp, ei încearcă să o ascundă. În cazul situațiilor de abuz sexual încercările de ascundere a problemei predomină.
Dacă problematica violenței domestice a fost inițial asociată cu zona mai largă de dezbatere asupra drepturilor omului, mai recent s-a apelat la o nouă dimensiune de analiză, violența domestică fiind abordată din perspectiva efectelor imediate asupra sănătății publice.
Ocrotirea și sprijinirea familiei, dezvoltarea și consolidarea solidarității familiale, bazată pe prietenie, afecțiune și întrajutorare morală și materială a membrilor familiei, constituie un obiectiv de interes național, iar potrivit legii 217/2003, violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală, săvârșită cu intenție de un membru al familiei împotriva altui membru al aceleiși familii, care provoacă o suferință fizică, psihică sexuală sau un prejidiciu material.
Această lege contribuie în mod semnificativ la evoluția legislației romanești în ce privește protecția drepturilor omului, ținand cont de frecvența cazurilor de violență în familie și consecințele fizice și psihice deosebit de grave ale acestui fenomen. Violența casnică a crescut alarmant în contextul unei societați generatoare de nemulțumiri și frustrări, ce oferă premisele unui comportament violent în familie.
Conform legii, violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material și, în același timp, împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale.
Atacul fizic sau sexual poate fi însotit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparțin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potențiale surse de sprijin; amenințări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului si a altor surse de îngrijire și protecție.
Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni și familie, amenințări și atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri.
Violența domestică este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplul motiv că unele fapte nu sunt raportate poliției sau spitalelor. În aceste familii este evidentă izolarea socială a soției de către soțul violent, care nu dorește ca soția lui să aibă relații sociale în cadrul cărora să-și poată mărturisi suferința și eventual să poată primi un sprijin.
Aceste cazuri de violență în familie trebuie supuse medierii la cererea părților, mediere realizată de către persoane specializate, prin consiliul de familie format din rude sau de către mediatori autorizați. Acestă mediere însă nu oprește desfășurarea procesului penal sau aplicarea de sancțiuni pentru cei care au săvârșit abuzuri. De asemenea, legea prevede și înființarea de Centre pentru adăpostirea victimelor violenței în familie, care sunt unitați de asistență socială ce asigură proteție, găzduire, îngrijire și consiliere victimelor violenței în familie, nevoite să fugă de acasă. În același timp, este interzis accesul în incinta adăpostului a agresorului, acestă izolare a victimelor se face cu consimțământul acestora.
Adăposturile publice sau private asigură gratuit atât victimei, cât și minorilor aflați în îngrijirea acesteia: protecție împotriva agresorului, îngrijire medicală, hrană, cazare, asistență psihologică și consiliere juridică, pe o perioadă determinată, până la rezolvarea situației familiale. În cazul persoanelor care nu își pot asigura singure cazarea și hrana, acestea vor avea drept de ședere în adăpost până la rezolvarea acestor probleme de către stat sau de către organizațiile neguvernamentale, prin cursuri de calificare profesională.
La primirea în adăpost, victima este ajutată din punct de vedere legal să-și protejeze bunurile rămase la agresor. Acest ajutor este gratuit, la fel ca și îngrijirea medicală și psihiatrică, oferită victimei pentru a o ajuta să treaca peste șocul și trauma unei astfel de violențe. Însă, în același timp cu adăpostirea și protejarea victimei, se poate începe urmărirea penală și judecarea în instanță, la cererea victimei sau din oficiu, ori de câte ori există probe sau indicii temeinice care dovedesc că un membru al familiei a săvârșit un act de violență cauzator de suferințe fizice sau psihice asupra unui alt membru.
Din studiul situației violenței în familie, majoritatea infracțiunilor săvârșite între membrii familiei le constituie cele de omor, tentativă de omor, loviri cauzatoare de moarte, pruncucidere, vătămare corporală gravă, vătămare corporală, viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală, coruptie sexuală, incest, abandon de familie – art. 305 Cod penal (numai litera „a” părăsirea, alungarea sau lasarea fără ajutor, prin expunerea la suferinte fizice sau morale), rele tratamente aplicate minorului și punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji.
Important este ca toate persoanele care ajung victime ale violenței în familie să-și cunoască drepturile și să apeleze cu încredere la instituțiile și persoanele care le pot ajuta (centre de adăpost, avocat, medic, psiholog, familie, prieteni etc.), fără teamă și fără a-și ascunde suferința, de care, în multe cazuri, se consideră tot ele vinovate.
Deși violența domestică e un fenomen care a însoțit dintotdeauna construirea și dinamica familiei, intrarea ei în atenția stiințelor juridice și sociale este de data recentă. Doar în ultimii 20 de ani, stiințele sociale și reglementările legale internaționale fac referință la violența domestică.
Abordarea fenomenului de violență domestică s-a petrecut, ulterior generalizării, în rândurile profesioniștilor și ale comunitaților, a interesului privind prevenirea maltratării copilului. Este interesant de remarcat faptul că majoritatea femeilor implicate într-o relație violentă conștientizează amploarea pericolului violenței pe care o suportă, abia în momentul în care manifestarile copiilor le trezesc sentimentul responsabilității parentale.
CAPITOLUL I: FAMILIA
Familia este una dintre realitățile sociale cele mai intime nouă. Este, poate, fenomenul social cel mai…familiar. În toate societățile oamenii întemeiază familii, deși deseori aceste familii sunt diferite de tipul de familie cu care suntem obișnuiți în prezent.
Definind mai mult afectiv decât rațional, orice individ ar putea spune ce este o familie, acest lucru fiind posibil datorită faptului că fiecare om a avut de-a face în decursul vieții sale cu familii, fie că este vorba de familia în care s-a născut, de propria lui familie, sau de cele din comunitatea în care trăiește.
Familia este unul din cele mai răspândite tipuri de grupuri sociale și, cu toate acestea, încercarea de a o defini nu este deloc ușoară, ci, dimpotrivă, marea diversitate de tipuri de familie care s-au succedat de-a lungul timpurilor sau care coexistă în societățile contemporane, impune găsirea unor caracteristici comune.
Din perspectivă sociologică, familia – ca formă specifică de comunitate umană – desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, de sentimente, aspirații și interese, apărând astfel ca o realitate socială distinctă, ca un grup natural și social fundamental, caracteristic tuturor societăților, în care se manifestă multiple relații, fundamentale fiind cele de căsătorie și rudenie.
În sens juridic, familia este un grup de persoane, reglementat prin norme legale între care s-au stabilit drepturi și obligații Aceste norme stabilesc modul de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternității, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii etc. Din această perspectivă, familia este un grup formal, reglementat prin legi și alte acte normative.
Cele două sensuri ale noțiunii de familie, de regulă, se suprapun dar, există în realitate și situații în care nu apare această corespondență. De exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relațiile în fapt, în sens sociologic încetează, între soți nemaiexistând comunitate de viață și interese. Cu toate acestea, unele drepturi și obligații rămân valabile deci, relațiile de familie în sens juridic continuă să existe. Ele se referă la administrarea bunurilor comune, menținerea numelui, întreținerea copiilor, la creșterea și educarea lor. Este necesar a se face distincție între raporturile faptice, sociologice de familie și raporturile juridice, cu atât mai mult cu cât viața demonstrează că oamenii se asociază și în uniuni consensuale (concubinaje) ale căror consecințe sunt eludate juridic de cele mai multe ori.
În astfel de situații, sensul sociologic al noțiunii de familie este mult mai larg decât sensul juridic. Un exemplu semnificativ îl constituie cuplurile consensuale, considerate de către sociologi familii. Dar, acestea nu se pot încadra în noțiunea de familie definită juridic, pentru că raporturile dintre parteneri nu sunt sancționate prin căsătorie legală.
Cele două perspective juridică și sociologică, se completează reciproc în unele situații, perspectiva sociologică poate conduce la modificarea perspectivei juridice și, implicit, la schimbarea reglementărilor legale privind familia.
Sociologul trebuie să cunoască reglementările juridice ale relațiilor de familie, să țină cont de ele în studiile sale, dar să pătrundă dincolo de normele juridice pentru a surprinde viața de familie în întreaga ei complexitate.
Analizând definițiile familiei date de autori consacrați în studiul acesteia, putem stabili caracteristicile sale și tipurile de relații pe care le implică.
George Peter Murdock definea familia drept grupul social ai cărui membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopție și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii.
A. Giddens consideră că familia este „un grup de persoane legate direct prin relații de rudenie, ai cărei adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor”. E. Burgess și H. Locke delimitează în cadrul familiei unitatea de interacțiuni și intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soț și soție, mamă și tată, fiu și fiică, frate și soră, iar A. Berge, prin comparație cu personalitatea individuală, definește familia ca un fel de personalitate colectivă a cărei armonie generală influențează armonia fiecăreia dintre părți.
Pentru C. Levi Strauss în Les Structures elementaires de la parente (19d.9), familia este un grup care își are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soț și soție și copiii născuți din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga și alte rude), pe care-i unesc drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale ( inclusiv drepturi și interdicții sexuale).
Relațiile din cadrul familiei pot fi reduse la următoarele categorii:
Relațiile dintre soți (parteneri) reglementate prin căsătorie sau prin consens;
Relațiile dintre părinți și copii (dintre ascendenți și descendenți);
Relațiile dintre descendenți (copiii aceluiași cuplu);
Relațiile de rudenie între membrii cuplului familial și alte persoane (părinții din familia de origine, socri, cumnați, etc.)
În orice societate familia s-a distins ca grup specific, caracterizat printr-o puternică sudură internă, menținută datorită forțelor interne. Forțele interne care unesc familia sunt sentimentele puternice și atașamentul emoțional al soților, precum și al părinților și copiilor, respectul reciproc, solidaritatea.
Principalul mecanism de construire a familiei este căsătoria, având două aspecte: legal (sancționarea uniunii conjugale printr-o decizie luată de persoane autorizate și transcrierea acestei decizii în acte de stare civilă) și religios (sancționarea unei uniuni conjugale de către un cleric). În reglementările juridice contemporane, căsătoria are ca scop întemeierea unei familii, ea are la bază liberul consimțământ al partenerilor, este monogamă (cu excepția unor țări islamice), are caracter solemn și se bazează pe egalitatea în drepturi a soților.
1.1. Caracteristicile familiei
Familia se distinge de alte forme de asociere umană prin următoarele caracteristici:
este formată din persoane unite prin relații de căsătorie, sânge sau adopție;
membrii familiei, de regulă, locuiesc sub același acoperiș, alcătuind un singur menaj;
este compusă din persoane ce interacționează, comunică în cadrul rolului de soț – soție, mamă-tată;
menține și perpetuează o cultură comună, derivată în principal din cultura societății date.
Familia este unicul grup social caracterizat prin determinări naturale, biologice, în care legăturile de dragoste și consangvinitate capătă o importanță primordială. Familia este în societatea contemporană singurul grup întemeiat pe iubire. Condițiile juridice sau normele practice nu intervin în general decât pentru a consolida legăturile reciproce de înțelegere, unitatea de aspirații și scopuri. În prezent, afecțiunea și iubirea nu-și au locul la serviciu, de exemplu, sau la școală, sau atunci când facem cumpărături. Multe dintre relațiile pe care le avem cu ceilalți oameni în afara familiei sunt impersonale.
În secolele trecute (dar și în multe societăți tradiționale contemporane) lucrurile stau cu totul altfel: viața publică era impregnată de afecțiune sau ură, în timp ce viața familială se desfășura în mare măsură din datorie sau din nevoie, nu neapărat din iubire. Mai mult, după cum arată istorici ai familiei precum Philippe Aries sau Jean-Louis Flandrin (1998), iubirea pasională și sexuală era rezervată exclusiv legăturilor extraconjugale; era imoral și dovedea lipsă de respect să îți tratezi soția ca pe o amantă.
Putem defini familia și ca un grup de persoane între care există drepturi și obligații care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopții) precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest caz, accentul cade pe elementele juridice implicate în viața de familie.
1.2. Tipuri de familie
În limbajul comun, termenul de familie este folosit în mod nediferențiat, atât pentru familia din care provine un individ, cât și pentru propria familie, constituită prin căsătorie. Analiza sociologică impune însă distincția între tipurile de familii existente, o primă diferențiere fiind cea între familia de origine și familia de procreare.
Familia de origine – desemnează familia în care te naști și crești, fiind formată din mamă, tată, frați, surori, cunoscută sub numele de familie de orientare, familie cosanguină.
Familia de origine este grupul din care face parte individul prin naștere, în acest caz raporturile parentale și filiale sunt dominante, familia de origine asigurând protecția și socializarea descendenților.
Familia de procreare mai poartă numele de familie proprie, familie conjugală, fiind stabilită prin propria căsătorie și incluzând soțul, soția, fiii și fiicele lor. Acest tip de familie este cunoscut ca fiind forma elementară, baza sistemului de înrudire în orice societate. Pornind de la relațiile existente în interiorul acestei familii, putem delimita conceptul de familie extinsă sau lărgită, care vizează unirea mai multor familii nucleare în linie verticală, cu generații succesive adiacente.
Familia conjugală este constituită prin alegerea partenerului și are ca fundament căsătoria, înțeleasă ca uniune liber consimțită între două persoane de sex opus, în condițiile legii și cu scopul întemeierii unei familii. În studiile antropologice efectuate de Radcliffe-Brown acest tip de familie numită elementară este considerată bază a sistemului de înrudire în orice societate. Existența familiei elementare produce trei feluri speciale de relații sociale: aceea dintre părinți și copii, dintre copiii acelorași părinți și dintre soț și soție ca părinți ai acelorași copiii.
Pentru definirea tipurilor de familie, un alt criteriu poate fi locuința, distingând familiile de rezidență (persoanele care locuiesc în aceeași casă, au locuință comună și desfășoară unele activități economico gospodărești în comun) și familiile de interacțiune care semnifică, relații de întrajutorare, schimburi reciproce, vizite cu celelalte rude.
În raport cu modul de exercitare a autorității în cadrul familiei, sistemele familiale pot fi patriarhale, matriarhale sau egalitare. În sistemul patriarhal, autoritatea în cadrul familiei este deținută de bărbatul cel mai vârstă (la familia extinsă), sau de soț (în familia nucleară). În sistemul matriarhal, autoritatea este deținută de femeia cea mai în vârstă sau de soție. În societățile moderne este răspândit sistemul egalitar: puterea și autoritatea fiind sensibil egal distribuite între soț și soție.
Din analiză nu poate fi omis criteriul normalității vieții de familie, înțelegând prin aceasta îndeplinirea tuturor funcțiilor pe care familia și le-a asumat; delimităm în acest sens familii normale și familii carențele, dezorganizate, vulnerabile.
1.3. Structura familiei
Structura și funcțiile familiei reprezintă coordonate esențiale în definirea și descifrarea mecanismului complex al familiei, concepte cheie ale înțelegerii evoluției formelor istorice de organizare familială. Structura familiei vizează caracteristicile permanente ale familiei considerată în ansamblul ei și pe care nu le identificăm la membrii acesteia. Conceptul de structură are două semnificații care, la rândul lor, cuprind mai multe elemente componente.
Ca grup social primar, familia are o anumită structură ce poate fi caracterizată în raport cu două criterii:
cantitativ (componența numerică, structura pe generații, rețeaua de statusuri
și roluri familiale);
calitativ (diviziunea rolurilor în cadrul familiei și modul de exercitare a
autorității).
În fapt, fiecare din aceste elemente au cunoscut anumite particularități care au marcat istoria familiei, au diferențiat formele de constituire și organizare familială în diferite perioade istorice și în contexte naționale diverse.
1.3.1.Componența numerică
Sistemele familiale pot fi foarte diferite de la o societate la alta, dar ele au existat și există dintotdeauna și oriunde în lume. Sistemele familiale se diferențiază între ele după gradul de cuprindere a grupului familial, forma de transmitere a moștenirii, modul de stabilire a rezidenței noilor cupluri, modul de exercitare a autorității în cadrul familiei.
Fiecare societate și-a format modele proprii cu privire la mărimea optimă a populației, la numărul dezirabil de copii pentru o familie, modele în care se regăsesc în forme specifice tradițiile, aspirațiile, cutumele, un întreg specific național și cultural. Numărul mare de descendenți poate semnifica o sursă de securitate pentru părinți, de siguranță și confort la bătrânețe, dar și dificultăți materiale greu de asumat și depășit.
Evoluția formelor de viață familială evidențiază influențele sociale și culturale multiple. În plan structural, familia a trecut de la o formă mai largă cu descendență mare, cu cel puțin trei generații, cu o strictă diviziune a rolurilor și autorităților familiale, la formă restrânsă de tip nuclear, alcătuită din două generații și cu o descendență redusă.
Componența numerică, talia variază de la tipul larg al. familiei extinse (unde sunt reunite 30 – d.0 de persoane într-o singură unitate familială) la tipul restrâns – nuclear, alcătuit din 3 – d. persoane.
În prezent, familia nucleară se răspândește tot mai mult în lume. Antropologi precum G.P. Murdock au avansat ideea generalizării familiei nucleare care permite realizarea a patru funcții fundamentale, pentru viața socială, și anume: funcția sexuală, economică, reproductivă și educațională. Fără realizarea primei funcții și celei reproductive, societatea s-ar stinge, fără cea economică, viața ar înceta, fără cea educațională, cultura s-ar sfârși.
Pe plan economic în societățile tradiționale, familia era deplin autonomă, se ocupa de exploatarea agricolă și asigura existența tuturor membrilor ei prin munca în comun în gospodăria familială. Socializarea prin familie comporta atât formarea profesională propriu-zisă, cât și transmiterea către descendenți a unor principii, norme și reguli morale și religioase necesare integrării lor optime în viața familială și în cea socială. Solidaritatea membrilor familiei făcea posibilă asigurarea protecției și îngrijirii copiilor, infirmilor, bolnavilor și bătrânilor, împărțirea resurselor între membrii grupului, asigurarea securității tuturor. Copiii nu constituiau un scop în sine, ci, mai degrabă, un mod de asigurare a perenității grupului, pentru participarea la sarcinile cuplului și gospodăriei. Individul se estompează în folosul instituției căreia îi aparține și care există atât timp cât există patrimoniul care-i asigură continuitatea.
În societatea modernă, ca urmare a unor puternice mutații economice și sociale, structura și funcțiile familiei se restructurează, se redimensionează și se reorientează. Mobilitatea geografică și socială a restructurat familiile care au devenit mai mobile și mai adaptate noilor cerințe. Secolul al XX-lea a scindat unitatea dintre familie și muncă, a antrenat schimbarea modelelor tradiționale, apariția unor noi modele familiale. Dintre acestea, tot mai frecvente sunt familiile monoparentale și cele fără descendenți, considerate cu deficit de structură.
Structurile familiale atipice pot avea următoarele forme:
mamă cu copil (copii);
tată cu copii (copii);
un cuplu marital fără descendenți;
doi sau mai mulți frați (surori) orfani neinstituționalizați;
Primele două situații indică tipuri de familii monoparentale, rezultate prin: decesul unuia din părinți, părăsirea, abandonul familiei, nașterea în afara familiei (cazul fetelor mame).
Diversitatea și complexitatea realității ne oferă tipuri și frecvențe diferite de la o zonă geografică la alta, de la o comunitate socială la alta. Prezența mai multor tipuri de structuri familiale ne obligă să folosim concepte și definiții operaționale în care să includem diversitatea întâlnită. Un criteriu pentru stabilirea acestor tipuri (și altele) de structuri familiale rezultă din considerarea grupurilor de rude care trăiesc în aceeași familie. Grupul de rude poate fi extrem de mare, cum este cazul familiilor vechi (familia romană trăind în domus, șatrele de țigani, familiile slave sadrugale sau forma lor restrânsă inocosma și, în genere, întregul grup de familii pe care Frederic Le Play le-a numit famille souche), sau, dimpotrivă, poate fi foarte mic, restrâns la soți și copiii lor, cum este cazul familiei numită de Durkheim conjugală.
La noi în țară în fazele preindustriale ale dezvoltării sociale, familia se caracteriza printr-o descendență numeroasă apreciată pozitiv ca brațe de muncă necesare unei economii casnice închise. Secolul nostru și, în special, procesele de industrializare și urbanizare au determinat mutații în sfera vieții de familie prin antrenarea masivă în producție a femeilor, mobilitatea socială , creșterea duratei de instruire au contribuit la scăderea natalității, la schimbarea opticii față de mărimea familiei, la asumarea unor riscuri și la găsirea unor subterfugii pentru eludarea legislației interzicerii avorturilor, abrogată în decembrie 1989.
1.3.2.Structura pe generații
Dimensiunea generațională a structurii variază de la tipul extins la cel restrâns, de la societățile tradiționale la cele moderne, purtând amprenta istorică și social-culturală. Dacă luăm în considerare factori biologici cum ar fi : durata medie de viață, vârsta la căsătorie, perioada necesară procreării etc. într-o familie pot coexista patru-cinci generații.
Traiul laolaltă al mai multor generații antrenează o serie de probleme specifice de ordin material (locuință, venituri), psihic și social concretizate în posibile neînțelegeri, diversiuni și opinii, conflicte etc. Unele dintre aceste tensiuni și discrepanțe sunt explicabile prin experiențe de viață diferite, nivele de instrucție și educație, atitudini și convingeri determinate de emanciparea economică a tinerilor, de procese de modernizare și schimbare.
În multe studii de specialitate întâlnim opinii după care unor națiuni, popoare le sunt caracteristice tipul extins de familia sau, dimpotrivă, tipul conjugal, restrâns.
În țările africane, dar și în China ar domina tipul larg al familiei, în timp ce în S.U.A. întâlnim frecvent modelul nuclear. În familiile nucleare structura pe generații este simplă: două generații, cea a soților și cea a urmașilor lor. O astfel de structură are un număr mic de persoane și o viață de familie specifică, construită în jurul acestui nucleu restrâns.
Avantajele tipului extins pot fi sistematizate astfel:
Capacitatea sporită de a furniza servicii sociale membrilor familiei (îngrijirea copiilor, bolnavilor, vârstnicilor);
Posibilitatea de a acumula resurse mai mari;
Durabilitatea și continuitatea acestei forme de asociere, vizibile în condițiile dispariției unuia dintre membrii familiei;
Influența mai mare pe care o poate exercita asupra comunității locale (mai ales în mediul rural);
Forma extinsă a familiei prezintă și unele inconveniente sau dezavantaje, cum ar fi:
Dificultăți în conducerea acestui tip de familie;
Satisfacerea limitată a cerințelor materiale ale tinerilor;
Surse sporite de conflicte:
Aceste caracteristici favorabile sau nu, acceptate sau respinse nu au un caracter universal, de obligativitate pentru toate societățile și situațiile date. Ele trebuie luate în considerare ca elemente analitice ale fenomenului, dar familia ca atare există în forme concrete extrem de diverse, cu multiple trăsături specifice.
În societatea modernă, ca urmare a impactului cu fenomene și procese sociale ce antrenează și dislocă mase mari de oameni dintr-un mediu în altul, dintr-o zonă sau localitate în alta, asistăm la un proces marcat de nuclearizare a familiei. Specialiștii vorbesc chiar de o creștere mai rapidă a numărului de familii în raport cu numărul populației (ca urmare a scindării familiei la momentul căsătoriei descendenților, a reducerii dimensiunilor medii ale familiei).
1.3.3.Statusuri și roluri familiale
Familia (ca și alte grupuri sociale) se prezintă ca o rețea complexă de poziții, status-uri și roluri sociale. Viabilitatea și specificitatea familiei sunt date de aceste status-uri și roluri, de întrepătrunderea lor, de aspirații și împliniri, de deziderate și fapte rezultate din acest complicat organism social.
Rolul reprezintă ansamblul de comportamente normate standard asociate status-urilor. R. Linton definea rolul printr-un mod tradițional de a face lucrurile, într-un sistem de comportamente relativ permanente și consistente între ele, iar status-ul unei persoane ca fiind constituit din totalitatea drepturilor și obligațiilor ce-i revin acesteia într-un grup social.
În familie, status-urile și rolurile sunt asociate indivizilor după cum urmează: soț, soție, tată, mamă, fiu, fiică, bunic, nepot etc. Mecanismele status-rol asociate pozițiilor mai sus menționate dau viață și sens familiei, pun în mișcare acest univers, îl permanentizează. De exemplu, statusului de mamă pe care o femeie îl obține în raport de nașterea și îngrijirea copiilor.
Potrivit acestui status, rolul fundamental al mamei se concentrează spre asistența și protecția oferite copiilor, asociind însă și alte roluri particulare specifice, care pot determina anumite comportamente materne (o mamă poate fi tandră, iubitoare, înțelegătoare, grijulie sau dimpotrivă, rece, distantă, indiferentă).
Diviziunea rolurilor reprezintă o componentă importantă a vieții de familie ce antrenează o bogată și diversificată rețea de relații sociale. Varietatea și complexitatea relațiilor sociale, direcțiile și modalitățile specifice în care îi orientează pe membrii grupului să participe efectiv la viața acestuia – asigură unitatea și coeziunea familie.
Rolurile conjugate sunt marcate de relațiile natural-biologice ale cuplului, de complexitatea și profunzimea celor spiritual-psihologice, morale, juridice, economice. Unele dintre acestea domină într-o anumită fază a constituirii cuplului, altele au o manifestare lentă în traiul cotidian, dobândind accente într-o direcție sau alta, funcție de o suită de factori obiectivi și subiectivi. În momentele de început ale creării cuplului erotic interindividual, partenerii se cunosc destul de puțin în ceea ce privește aspecte valorice și de esență ale personalității lor, dominanta constituind-o atracția și preferința irezistibilă pe care o exercită partenerul și care, la nivelul individual dezvoltă puternice stări emoțional afective.
Relațiile natural-biologic sunt marcate de atracția sexuală dintre cei doi soți, de necesitățile biologice ale acestora și de tendința naturală de menținere și de perpetuare a speciei umane. Relațiile sexuale îi apropie pe soți, le dă sentimentul împlinirii dragostei conjugale, armoniei și echilibrului atât de necesare oricărui cuplu. Realizarea descendenței – consecință firească a raporturilor sexuale dintre soți – contribuie la împlinirea rosturilor fundamentale ale instituției familiei, la apariția status-urilor și rolurilor parentale, antrenează obligații și responsabilități noi, modalități diverse și complexe de raportare la ei înșiși, unul la celălalt și la proprii lor copii.
Dorința de a avea urmași se împletește cu dragostea pentru aceștia, cu interesul și preocuparea pentru creșterea lor normală și armonioasă. Modurile diverse în care soții îți asumă responsabilitățile paterne au conotații sentimental-afective și psihologice ce marchează socializarea copiilor, formarea personalității lor.
Din această perspectivă R. Vincent realizează o clasificare a modelelor de conduită conjugală și a efectelor acestora pentru descendenți:
părinți excesiv de preocupați doar de dragostea lor, neglijând celelalte aspecte ale vieții de familie și percepând apariția copiilor ca pe un element perturbator al relației conjugale;
părinți indiferenți, neglijenți, preocupați de ie înșiși, ducând o viață aparte, separată de cea a copiilor, frustrându-i de orice control și îndrumare parentale;
părinți infantili, cu o personalitate slabă, care oferă descendenților modele de comportament necorespunzătoare;
părinți conflictuali care prin viața și exemplul lor perturbă dezvoltarea copiilor, orientându-i spre comportamente deviate.
Rolurile conjugale sunt extrem de complexe și antrenează sentimente, gesturi, acțiuni, mobiluri dintre cele mai diverse, conferind familiei particularități pe care nu le regăsim la alte grupuri sociale. Partenerii dezvoltă o relație intimă care le permite să-și satisfacă trebuințele biologico-sociale, dar și pe cele sentimental-afective, facilitând comunicarea, înțelegerea, încrederea și receptivitatea reciprocă în asumarea responsabilităților și grijilor familiale. Încărcătura psihologică a relațiilor și rolurilor conjugale declanșează nu doar preocuparea pentru sex, ci și suportul emoțional al afecțiunii fizice și spirituale, comunicarea ca suport al viabilității grupului, al formării unui climat optim de viață, premisă a integrării sociale corespunzătoare a tuturor membrilor.
Viața de familie este marcată de relațiile spiritual-psihologice ale membrilor grupului întemeiate, în principal, pe componenta afectivă, pe sentimente ce leagă grupul. Diversitatea relațiilor spiritual-psihologice și morale este întemeiată pe sentimente de dragoste ale membrilor familiei care, la rândul lor, pot fi stratificate astfel:
dragostea conjugală (dragostea erotică dintre parteneri, dublată de sentimente de respect, stimă, încredere);
dragostea maternă și paternă (dragostea părinților față de progenituri);
dragostea filială (dragostea descendenților față de ascendenți);
dragostea fraternală (dragostea dintre frați și surori);
Tabloul acestor relații și sentimente dobândește viață și consistență în traiul cotidian în care se regăsesc – în formă latentă sau manifestă – funcție de momentele de bucurii, satisfacție, eșecuri, neîmpliniri etc.
Relațiile menționate cunosc anumite forme de manifestare în funcție de morala și moralitatea cuplului, de tradiții, obiceiuri, interdicții, tabuuri. Tipul legiferat de căsătorie ca și ansamblul dezvoltării socio-culturale în care sunt plasate familiile își pun amprenta asupra relațiilor conjugale. Astfel, familia monogamă implică fidelitatea conjugală, principiu statuat în norme, în coduri morale și juridice, în conduitele partenerilor.
Interesul societății față de instituția familiei se concretizează și prin diversitatea sancționărilor morale și punitive ale adulterului. Criteriile sexuale după care oamenii s-au asociat au evoluat pe linia excluderii de la aceste relații a diferitelor grade de rudenie. Pe diferite trepte ale dezvoltării sociale, viața de familie s-a desfășurat pe baza tabuului incestului și a altor interdicții sexuale. De asemenea, viața de familie presupune respectul reciproc al partenerilor, încrederea și solidaritatea lor – sentimente ce vor influența relațiile cu descendenții. Relațiile de sânge, de rudenie dintre părinți și copii, ca și între descendenți au o încărcătură morală excepțională, caracterizând esența acestei forme de asociere umană.
Rolurile conjugale sunt puternic diferențiate în societățile în care familia îndeplinește o multitudine de funcții și nu doar cele de reproducere și socializare. Astfel, în societățile tradiționale, familia reprezenta o unitate de producție în cadrul căreia sarcinile și responsabilitățile erau riguros precizate și atribuite după sex, vârstă, rangul nașterii. Bărbatul, soț și părinte absolut, avea un rol economic privilegiat, cu o mare responsabilitate, și anume aceea de a asigura buna desfășurare a întregului mecanism economic și social al familiei. Constituirea familiei conjugale implică și crearea unor condiții materiale necesare desfășurării firești a vieții de familie și împlinirii rosturilor ei pentru fiecare individ și pentru societate. Existența unei locuințe, dotarea acesteia cu mijloace gospodărești și tehnice necesare ca și asigurarea unui buget cu care să satisfacă necesitățile materiale și spirituale ale membrilor grupului formează coordonatele economice fundamentale. Rolurile conjugale se manifestă diferențiat în plan economic; bărbatul va avea obligații de procurare a mijloacelor necesare traiului familiei și va concentra activitățile gospodărești spre satisfacerea nevoilor familiei, iar soția va prelua muncile casnice tradiționale: pregătirea hranei, îngrijirea copiilor, curățenia, spălatul rufelor etc. Copiii, potrivit sexului, vârstei, rangului nașterii aveau o serie de obligații casnice precum și legate de munca la câmp, îngrijirea vitelor etc.
Schimbările sociale determinate de procesele de mobilitate, industrializare, urbanizare, modernizare au antrenat o mobilitate a rolurilor familiale, o ruptură față de modelele tradiționale, un declin al diferențierii rolurilor.
Istoria familiei atestă diversitatea modurilor de relaționare a partenerilor în cuplu, de satisfacere a rolurilor conjugale pe fondul varietății tipurilor de personalitate ale indivizilor și a unor factori interni și extrafamiliali.
Azi, putem vorbi de o mobilitate a rolurilor conjugale, de o ruptură față de modelele tradiționale, chiar de un declin al diferențierii rolurilor. Din această perspectivă, se pot distinge:
Familii în care rolurile conjugale sunt asumate corespunzător cerințelor și exigențelor normalității funcționale a cuplului. Acestea constituie pentru indivizii în cauză premise ale adaptării și integrării sociale, moduri de relaționare optimă cu mediul social larg, surse de satisfacții și condiții pentru performanțe profesionale și sociale.
Familii în care rolurile conjugale sunt realizate parțial și nesatisfăcător, pe fondul unei stări de indiferență sau tensiuni. În aceste familii, relaționarea interpersonală este deficitară și disfuncțională antrenând și agravând conflicte, manifestări violente ale căror efecte se resimt în viața profesională și socială a partenerilor, în dezechilibre și lacune de socializare ale copiilor.
Reușita maritală este dependentă în mare măsură de capacitatea partenerilor de a-și asuma rolurile conjugale, de a satisface aspirațiile și trebuințele specifice, de a armoniza și stabiliza unitatea grupului.
În literatura de specialitate (mai ales în studiile psihologice și psihiatrice) se insistă asupra dezechilibrelor generate de lipsa de seriozitate și interes în asumarea rolurilor, de conflictele motivaționale care perturbă fenomenele de intercunoaștere și acomodare a partenerilor – conflicte de rol.
Sociologul este și el interesat de posibilele conflicte de rol, de discrepanța dintre manifestarea rolului și modelul expectat și aspirat, de măsura în care acestea duc la distorsiuni în viața conjugală, la orientarea spre alt partener sau la disoluția familiei. Situații cu finalitate asemănătoare se întâlnesc la soți puțin flexibili în asumarea rolurilor conjugale, rigizi și indiferenți față de partener. În toate aceste cazuri se simte nevoia de tact, răbdare, înțelegere, de acomodare și ajustare, de remodelare a personalității pentru păstrarea unității conjugale.
În familia conjugală se resimt și acționează influențe ale modelelor de rol din familiile de origine ale celor doi soți.
Structura de autoritate – vizează capacitatea familiei de a elabora norme și valori necesare funcționării familiei prin impunere sau consens.
Istoria familiei a consemnat două tipuri de autoritate și anume:
Autoritatea ascendenților asupra descendenților, deci a părinților față de copii, a bunicilor față de nepoți; acest tip implică respect, supunere din partea tinerilor, participare la sarcinile stabilite de adulți, preluarea unor responsabilități în cadrul familiei.
Forme secundare de autoritate, adică ale copiilor față de părinți, ale tinerilor față de vârstnici; tipul acesta de autoritate se întâlnește în societățile moderne în care are loc un accentuat proces de emancipare economică și socială a tinerilor, pe baza căreia se pot exprima poziții ca cele menționate mai sus.
În orice familie considerată normală din punct de vedere funcțional – autoritatea se exercită vertical (între generații diferite) și orizontal, între membrii aparținând aceleiași generații (autoritatea primului născut).
Exercitarea autorității este condiționată de o serie de factori de ordin economic, social, cultural, de tradiții și norme existente în comunitatea respectivă, dar și de factori interni familiali printre care amintim mărimea grupului și componența generațională.
Există diferite experiențe acumulate în viața de familie din diferite epoci care absolutizează rolul și autoritatea bărbatului. Din această perspectivă, în istoria formelor de viață familială, apreciem că s-au conturat două tipuri de autoritate:
Tipul autoritar, dominat de regulă de bărbat.
Tipul egalitar, în care autoritatea este dispusă între cei doi parteneri.
Tipul autoritar cunoaște la rândul său două forme:
forma absolută;
forma moderată.
În primul caz întâlnit în familiile patriarhale, tradiționale, bărbatul deține puterea absolută: el stabilește diviziunea rolurilor, hotărăște orientarea profesională și maritală a propriilor copii, reprezintă interesele familiei în raport cu biserica, școala, primăria etc. Rolul economic privilegiat al bărbatului a făcut posibilă autoritatea sa excesivă, poziția de șef absolut al familiei.
Forma moderată reprezintă o combinație a elementelor autoritare absolute cu unele momente de egalitarism, de deschidere în raporturile dintre soți și dintre generații.
Tipul egalitar sau „familia de parteneri” este mai des întâlnit în comunitățile urbane în perioada modernă, fiind asociat proceselor de dinamică și de schimbare socială, creșterii nivelului de educație, antrenării femeii în activități productive și social-culturale. Proceselor de urbanizare și modernizare le sunt asociate schimbări în viața de familie, în sensul democratizării relațiilor conjugale, participării bărbatului la muncile casnice, interesului sporit al acestora față de problemele gospodărești ca și față de cele pedagogico-educative.
Structura familiei este diferită de la o comunitate la alta, funcție de condiții istorice, economice, sociale, morale, de tradiții și norme dominante, de personalitatea soților. În cercetările de teren se identifică tipurile de familii după modul în care sunt asumate rolurile și autoritatea partenerilor. Într-un studiu realizat de Elisabeth Bott sunt depistate câteva astfel de tipuri existente în Marea Britanie:
Familii în care ambii soți îndeplinesc separat și independent o serie de roluri familiale. În aceste familii, soțul contribuia doar cu o parte din venitul său pentru activitățile curente ale familiei, delimitarea rolurilor fiind clară: soțul asigură resursele financiare și soția îndeplinește rolurile casnice gospodărești. Cea mai mare parte a timpului liber este petrecută separat cu prieteni, colegi și rude.
Familii în care ambii soți îndeplinesc cât mai multe din treburile casnice împreună și petrec împreună timpul liber. Unele activități domestice erau îndeplinite alternativ de către soți, realizându-se un schimb de roluri. Identificând aceste tipuri de familii, cercetătoarea engleză a căutat să stabilească relațiile acestora cu mediul social și, mai concret, cu tipul ocupațiilor profesate, cu aria rezidențială și cu grupul de prieteni și vecini. Dacă primele două repere nu s-au dovedit a fi semnificative, în ce privește grupul de prieteni, cercul social frecventat, corelațiile sunt mai clare. S-a constatat că relațiile sociale stabilite între diferite familii se realizează sub forma unor relații sociale.
În formația de rețea socială fiecare membru (fiecare familie) stabilește relații sociale doar cu anumiți membri din rețea, care nu se cunosc neapărat între ei. Observația autoarei menționate poate fi rezumată în felul următor: modul de efectuare a rolurilor conjugale dintr-o familie depinde de numărul de legături sociale dintre membrii rețelei sociale căreia îi aparține familia. Altfel spus, cu cât rețeaua socială respectivă cuprinde mai multe legături între familiile din care este formată, cu atât numărul de roluri efectuate separat de fiecare soț este mai mare. Este evident că, dacă nevoia de comunicare a partenerilor este satisfăcută în familie prin intermediul schimbului de rol, a petrecerii împreună a timpului liber, frecvența relațiilor cu persoane din afara cuplului este mai mică.
O familie este cu atât mai coezivă, sentimentul de dragoste, încredere este mai prezent, cu cât distribuția sarcinilor, a deciziilor se împarte între parteneri. Participarea la activitățile domestice, la îngrijirea copiilor asigură bunul mers al familiei, echilibrul și armonia indispensabile unei funcționalități normale.
CAPITOLUL II: VIOLENȚA FAMILIALĂ
Violența în cadrul familiei sau ăntre locuitorii aceleiași case a fost denumită violență domestică. Încercarea de a defini fenomenul se lovește de dificultatea cuprinderii tuturor aspectelor pe care acesta le implică. Într-o primă instanță, violența domestică poate fi definită astfel: “orice act violent comis de o persoană de pe poziția unui rol marital, sexual, parental sau de ocrotire asupra altor persoane cu roluri reciproce”.
Violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru al familiei împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material.
Violența intrafamilială poate fi exercitată de orice persoană aflată pe o poziție de putere față de ceilalți membri. Ca și arie de cuprindere, violența domestică se referă la: abuzul copilului în familie; violența la nivelul relației de cuplu (violența maritală); violența între frați; abuzul și violența asupra părinților/ membrilor vârstnici ai familiei.
Conform cercetărilor efectuate este mult mai probabil ca o persoană să fie lovită sau ucisă în propria familie de un alt membru al familiei, decât oriunde altundeva, de oricine altcineva.
Conceptul de violență domestică a fost introdus destul de recent, prin anii 1970. Termenii de violență în familie și de violență între rude, sunt folosiți pentru a se referi la orice act, care este săvârșit cu intenția de a răni sau a face rău din punct de vedere fizic, individului cu care o persoană se înrudește din punct de vedre legal ori este rudă apropiată de sânge. Hartmann 1981 menționează că familia este locul în care convețuiesc „oamenii care au activități și interese diferite și care, în acest proces, intra adesea în conflict”. Alți specialiști definesc violența domestică „ca orce act violent comis de o persoană de pepoziția unui rol marital, sexual, pariental sau de ocrotire asupra altor persoane, cu roluri reciproce”.
Din punct de vedere clinic, o definiție larg acceptată a vilenței domestice este aceea formulată de Stark și Fliteraft (1996), care consideră că aceasta „este o amenințare sau provocare, petrecută în prezent sau trecut, a unei răniri fizice în cadrul relației dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu.
2.1.Forme ale violenței în familie
a) Abuzul fizic. Orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul din membrii acestuia, care aduce atingere vieții, integrității corporale sau psihologice, ori libertății altui membru al aceleiași familii, periclitează în mod serios dezvoltarea personalității lui sau a familiei.. Exemple de agresiune fizică: lovire cu palma, pumnii, obiecte contondente, trasul de păr, ruperea oaselor, arsuri, zgâriere, izbirea victimei de pereți sau de mobilă, aruncarea de obiecte și folosirea armelor albe sau de foc. Constituie de asemenea agresiune fizică negarea trebuințelor de bază, deprivarea de somn și/ sau alimentație.
b) Abuzul sexual. Orice contact sexual nedorit de către partener.Violența sexuală în familie este considerată o formă de violență domestică. Contactul sexual fără consimțământ este considerat atac sexual. Atacul sexual nu presupune neapărat folosirea forței fizice, el poate fi realizat prin metode de intimidare, amenințare, hărțuire și constrângere.
c) Abuzul psihologic (emoțional) cuprinde, ca și comportamente manifestate de către abuzator, degadarea continuă și umilirea partenerei, sarcasme, luarea în derâdere a acesteia, amenințări, dispreț, insulte în public, observații umilitoare. Acest tip de comportament este în general resimțit ca o atingere la identitate și la încrederea în sine, mai ales dacă este persistent. În cele mai multe cazuri agresiunea emoțională este adesea cea mai distructivă, deoarece are repercusiuni asupra mândriei personale și a încrederii în sine.
d) Abuzul economic poate fi definit drept exercițiul unui control inechitabil asupra resurselor comune, fie că se referă la controlul accesului la buget pentru menaj, fie la împiedicarea partenerei de a-și lua o slujbă sau de a-și continua educația, fie chiar de negare a drepturilor femeii asupra bunurilor comune .
e) Abuzul social este una dintre cauzele cele mai frecvente care duc la izolarea victimei și incapacitatea ei de a ieși din situația de violență. Această formă de violență este strîns legată de abuzul economic și conține obstacolele invizibile și intangibile care se opun la realizarea oportunităților potențial oferite femeilor și la exercițiul drepturilor lor fundamentale. Pe lângă cele menționate mai sus, abuz social asupra femeii pot fi considerate și următoarele comportamente: abuz verbal în fața altor persoane, glume, critici referitoare direct la aspectul fizic al femeii, la inteligența sa, acuzații de infidelitate, comportamente de control (urmărirea femeii la serviciu, la prieteni, telefoane de verificare, etc.), încuierea femeii în casă, sau înafara ei, etc. Rezultatul este umilirea publică a femeii și izolarea ei de prieteni și membrii familiei sale.
Violența morală asupra femeii rezultă din comportamente care minimizează sau distrug credințele culturale sau religioase ale femeilor ridiculizându-le, penalizându-le sau forțând femeile să adere la un sistem diferit.
Chiar dacă toate formele de abuz menționate mai sus sunt specifice violenței maritale (între cei doi soți/ parteneri /concubini), ele fac obiectul violenței intrafamiliale și se manifestă deseori la nivelul următoarelor subsisteme familiale:
• violența îndreptată asupra copiilor (abuz asupra copiilor);
• violența îndreptată asupra membrilor de vârsta a-III-a ai familiei;
• violența îndreptată asupra persoanelor cu nevoi speciale, membri ai familiei.
2.2.Cauzele violenței
Există anumiți factori de risc ai apariției violenței intrafamiliale, întâlniți foarte frecvent în astfel de situații:
statut educațional scăzut;
status ocupațional scăzut (lipsa unui loc de muncă);
dificultăți materiale, financiare, venituri reduse;
existența unor abuzuri în copilăria agresorului;
martor la violență în familia de origine;
stimă de sine scăzută;
unele norme religioase;
consumul cronic de alcool sau substanțe nocive (droguri);
prezența copiilor în familie;
dependența materială a soției de soț;
toleranța femeii față de violență;
tradiția care favorizează poziția bărbatului;
insuficienta informare a femeii-victimă cu privire la existența alternativelor și a posibilităților de sprijin.
Violența domestică poate fi definită ca un atac sau o înlănțuire de atacuri verbale, psihice, fizice, sexuale, sociale produse prin forță, care au un caracter repetitiv, sunt intenționate și care se manifestă în cadrul unei relații de cuplu, oficiale sau neoficiale. Violență domestică este considerată și maltratarea copiilor și a persoanelor de vârsta a –III- a în cadrul familial.
Violența în familie poate lua următoarele forme: abuz fizic, verbal, psihic, economic, social, sexual. Violența domestică reprezintă o problemă complexă de:
încălcare a drepturilor omului;
încălcare a drepturilor la egalitate dintre femei și bărbați;
de sănătate fizică și mentală a individului;
de boală social
Violența în familie se regăsește în toate mediile sociale, indiferent de statutul, nivelul educațional, ocupația partenerilor, tipul de familie (legal constituită sau nu). Ea afectează atât relația celor doi parteneri, dar și pe ceilalti membri ai familiei, în special copiii. Specialiștii practicieni au diferențiat factorii care pot proteja sau favoriza violența.
Factori de protecție :
– sprijin din partea familiei lărgite (resurse umane) ;
– lipsa unui model parental agresiv ;
– situație materială bună (resurse materiale/ financiare) ;
– nivel de educație crescut ;
– o bună capacitate de rezolvare a problemelor și de a ieși din situațiile de criză;
– abilități de comunicare între parteneri ;
– existența unor instituții sociale care oferă protecție și suport ;
– introducerea în legislație a unor reglementări care sprijină victima și sancționează agresorul.
Factori de risc:
– mentalitate tradițională care susține superioritatea masculină în raport cu cea feminină;
– acceptarea violenței la nivel societal ;
– toleranța femeii față de violență ;
– dependența materială a soției față de soț ;
– nivel de trai scăzut ;
– nivel educațional scăzut ;
– dependența de alcool/ droguri a partenerului;
– existența unui trecut agresiv în familia de origine ;
– stima de sine scăzută a femeii ;
– dorința partenerului de a deține autoritatea și controlul în familie ;
– gelozia și existența unor relații extraconjugale;
– lipsa unui loc de muncă, șomajul ;
– existența unor afecțiuni psihice ale partenerului.
Este important de menționat faptul că nici unul din factorii de risc enumerați, luați în mod separat, nu constituie o cauză a violenței în familie. Violența domestică apare în urma corelării/cumulării mai multor factori de risc care furnizează declanșarea conflictelor între parteneri.
2.3.Efectele violenței domestice asupra copilului
Violența intrafamilială afectează toți membrii familiei sub toate aspectele: social, psihologic, medical, profesional. Efectele violenței domestice sunt grave și de durată, femeia victimă a violenței având nevoie de asistență psihologică, socială și medicală pentru a ieși din situația de violență și mai ales de a depăși cu bine trauma. Repercusiunile violenței asupra femeii pot fi mai mult sau mai puțin intense, în funcție de natura și gradul abuzurilor suferite:
− izolare socială, jenă, vulnerabilitate socială;
− scăderea stimei față de sine și a sentimentului de control asupra propriei vieti;
− sentimentul de neajutorare, neputință;
− instalarea sentimentului de frică, angoasei și apariția stresului posttraumatic;
− apariția sau creșterea consumului de alcool/droguri;
− eșecuri la locul de muncă;
− tulburări psihosomatice(migrene, ulcer, fobii, etc.);
− furie și acțiuni necontrolate;
− neglijare personală în ceea ce privește nutriția, igiena;
− incapacitate de a-și exercita rolul de mamă și neglijarea copiilor;
− aparțtia abuzului asupra copiilor;
− tentative de suicid.
Consecințele violenței domestice nu se răsfrâng asupra copiilor mai ales. Violența în familie duce la tulburări comportamentale ale copiilor (agresivitate, fugă de acasă, consum de drog si alcool), probleme emoționale și mentale (sentimente de vinovăție, anxietate, izolare, mânie, depresie, nivel intelectual scăzut, deficit de atenție și concentrare, randament școlar scăzut).
Copiii care cresc într-o atmosferă de violență, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, prezintă tulburări mai profunde și de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor și neglijării din partea părintilor. Copiii martori, supuși indirect agresiunii intrafamiliale manifestă: nesiguranță, neîncredere, stimă de sine scăzută, complexe de inferioritate, timiditate etc. De asemenea, acești copii prezintă același grad de risc de a deveni dependenți de alcool sau droguri, de a fugi de acasă și de a se sinucide.
Familia în care se manifestă violența domestică nu este una de tip standard, cu profil bine definit, dar regăsim trăsături comune. Familii afectate de violență se regăsesc în toate straturile sociale, indiferent de nivel de școlarizare, poziție socială, vârstă sau etnie.
În general, familiile în care se manifestă violența se confruntă cu: dezechilibre de comunicare, instabilitate, stări de tensiune nervoasă, discuții în contradictoriu cu caracter repetitiv, violențe verbale (uneori reciproce), ce determină în final alterarea climatului familial. Ostilitatea devine manifestă și violențele verbale sau amenințările se materializează sub forma violenței fizice. Acest tipar se regăsește în mai toate cazurile de violență familială.
Există câteva trăsături care sunt definitorii pentru personalitatea agresivă. Acestea trebuiesc recunoscute în vederea intervențiilor de reabilitare. Dintre caracteristicile mai importante enumerăm:
• istorie personală cu abuz în copilărie;
• model parental abuziv;
• consum de alcool-droguri;
• nemulțumiri la locul de muncă;
• neîncredere în sine;
• temperament violent;
• gelos/posesiv;
• crede că puterea și controlul pot fi obținute prin violență;
• tradiționalist și rigid privind rolul bărbatului și al femeii;
• atitudine negativă față de femeie;
• dominant și agresiv în conversație;
• imaturitate emoțională;
• atracție pentru arme;
• instabilitate atitudinală.
Portretul femeii victime:
• sentimente de izolare și neputință;
• diminuarea/ pierderea sentimentului de control;
• apariția stresului și a fricii mărite față de agresor;
• apariția unor boli psihosomatice (ulcer, migrene);
• tendințe de suicid;
• neglijare personală ( igiena și nutriția);
• apariția/creșterea consumului de alcool/drog.
Consecințele violenței domestice asupra victimei sunt multiple și foarte serioase; ele apar de obicei pe toate planurile și includ impact și rezonanță în câmpul psihic al persoanei afectate.
• medicale
• psihologice
• profesionale
• economice
Exemple: boli psihomatice, afecțiuni genitale, nevroze, stimă de sine scăzută, depresie, anxietate, stres posttraumatic, fobii, tentative suicidare, tulburări de alimentație, de somn (coș maruri), insomnii, tulburări de memorie, izolare socială, marginalizare, dependență financiară și afectivă de agresor, sentimente de neputință.
Toate acestea conduc la vulnerabilitate și risc de repetare a abuzului. Agresarea copiilor se întâlnește mai ales în cadrul familiilor în care este prezentă violența în familie. Studiile arată că 50% dintre bărbații care își agresează în mod frecvent soțiile își agresează de asemenea și copiii. Copiii care sunt martori ai violenței domestice manifestă de multe ori probleme emoționale sau comportamentale, cum ar fi sentimente de vină și autoînvinovățire pe motivul cauzării violenței sau incapacității de a stopa violența. Ei pot deveni adulți introvertiți (închiși), frustrați, pot eșua în propria căsnicie sau pot deveni la rândul lor agresori.
Violența intrafamilială sau violența domestică este un fenomen social care ridică foarte multe probleme la ora actuală și pe care îl întâlnim la nivelul tuturor claselor sociale, fără excepție. Intervenția în cazurile de violență domestică solicită, poate mai mult ca în alte domenii, lucrul pe echipa interdisciplinară: asistenți sociali, psihologi, medici, juriști, polițiști, etc. În 90% dintre cazurile raportate de violență domestică, polițiștii sunt primii chemați să intervină.
Maltratarea copilului este un fenomen care, din păcate, a devenit foarte frecvent în societatea românească în ultimul timp. Aproape că nu trece zi fără să auzim sau să citim în presă despre un copil bătut înfiorător, abuzat sexual lăsat singur în casă, flămând, trimis să muncească la o vârstă la care prioritatea ar trebui să fie școala, supus unor tratamente greu de imaginat, și fără a exagera, chiar omorât. Aceste lucruri sunt cu mult mai grave cu cât părinții sunt cei care își tratează astfel copiii, cînd tocmai ei ar trebui să le ofere protecție și securitate în sânul familiei, după cum dictează regulile societății.
2.d..Legislație
LEGEA 272/200d.
Art. 28. – (1) Copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.
În alegerea măsurilor disciplinare trebuie să se țină cont de gravitatea greșelilor copilului și de reacția emoțională a copilului. Sunt interzise tratamentele umilitoare, poreclele, catalogările, pedepse jignitoare, închidere în camere întunecoase, privarea de hrană etc. Prin urmare, în familie și în toate instituțiile publice și private care au în îngrijire copii sunt interzise pedepsele corporale și tratamentele umilitoare. Potrivit dispozițiilor art. 28. din Legea 272/200d., – Copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.
Pentru prima dată în legea cadru privind protecția și promovarea drepturilor este prevăzută interzicerea pedepselor fizice aplicate copilului, în sensul că acest text se referă la interzicerea oricăror pedepse fizice ori de natură umilitoare sau degradante care ar putea fi aplicate copilului în familie, școli, grădinițe, etc. Chiar dacă unele pedepse fizice sunt apreciate ca fiind ușoare, efectele emoționale pe care acestea le pot produce pot fi pătrunzătoare și de durată, astfel încât nu se poate recomanda o soluție a pedepselor corporale ,,ușoare și acceptate“
Aplicarea de corecții fizice determină fie reacții de respingere și încăpățânare din partea copilului, fie reacții de insecuritate, deteriorarea imaginii de sine, etc. În unele cazuri copilul ar trebui lăsat să greșească fără a fi pedepsit, și să i se explice implicațiile faptelor sale, acest fapt făcând parte din procesul de învățare al copilului, din procesul de dezvoltare a autonomiei.
Art 28 – Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoțională a copilului.
Textul interzice în mod explicit aplicarea oricăror pedepse fizice precum și privarea copilului de drepturi care îi pot pune în pericol viața și dezvoltarea, oriunde și în orice context se află copilul. Articolul stabilește dreptul copilului de a-i fi respectată demnitatea și integritatea ca persoană, de a fi protejat împotriva oricăror forme de abuz fizic sau alte acte care îl pot pune în pericol în familie (naturală sau substitutivă) sau în orice instituție în care se află copilul (creșă, grădiniță, școală, centru de plasament etc.).
Art. 89. – Prin abuz asupra copilului se înțelege orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Abuzul asupra copilului presupune existența unor relații prin care abuzatorul deține controlul sau poate influența/manipula acțiunile copilului și în contextul realizării acestor relații pune în pericol, în mod voit și conștient, integritatea, dezvoltarea, sănătatea sau viața copilului.
Săvârșirea abuzului implică acțiunea voluntară a abuzatorului, care periclitează existența și dezvoltarea copilului, indiferent de existența unui posibil consimțământ al copilului. Există diverse tipuri de abuz: fizic (orice formă de pedeapsă corporală, imobilizarea fizică, reducerea alimentației), emoțional (rejectarea, intimidarea verbală prin diverse amenințări, abuzul verbal prin adresarea unor injurii sau cuvinte umilitoare, izolarea, interzicerea contactului cu propria familie etc.), sexual (act sexual cu copii, implicarea copiilor în producția, răspândirea, distribuirea unor materiale pornografice, expunerea organelor sexuale ale copiilor în scopuri sexuale, prezentarea unor materiale pornografice copiilor, realizarea unor acte sexuale în prezența copiilor). Aceste forme de abuz pot fi asociate și cu neglijarea copilului sau cu diverse forme de exploatare a acestuia. Abuzul se referă la orice formă de violență intenționată împotriva copilului sau orice tratament dăunător care nu implică întotdeauna violență.
De asemenea, studiile în domeniu au relevat consecințele pe termen lung ale abuzului asupra copiilor, concretizate în manifestări violente sau antisociale ale acestora în perioada vieții de adult și riscul reproducerii acestor comportamente violente.
Art. 90 – Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice forma, precum și privarea copilului de drepturile sale de natura sa pună în pericol viața, dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala, integritatea corporala, sănătatea fizica sau psihica a copilului, atât în familie cat și în orice instituție care asigura protecția, îngrijirea și educarea copiilor.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 89 din Legea 272/200d.. – Prin abuz asupra copilului se înțelege orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Abuzul asupra copilului presupune existența unor relații prin care abuzatorul deține controlul sau poate influența/manipula acțiunile copilului și în contextul realizării acestor relații pune în pericol, în mod voit și conștient, integritatea, dezvoltarea, sănătatea sau viața copilului
Săvârșirea abuzului implică acțiunea voluntară a abuzatorului, care periclitează existența și dezvoltarea copilului, indiferent de existența unui posibil consimțământ al copilului. Există diverse tipuri de abuz: fizic (orice formă de pedeapsă corporală, imobilizarea fizică, reducerea alimentației), emoțional (rejectarea, intimidarea verbală prin diverse amenințări, abuzul verbal prin adresarea unor injurii sau cuvinte umilitoare, izolarea, interzicerea contactului cu propria familie etc.), sexual (act sexual cu copii, implicarea copiilor în producția, răspândirea, distribuirea unor materiale pornografice, expunerea organelor sexuale ale copiilor în scopuri sexuale, prezentarea unor materiale pornografice copiilor, realizarea unor acte sexuale în prezența copiilor). Aceste forme de abuz pot fi asociate și cu neglijarea copilului sau cu diverse forme de exploatare a acestuia. Abuzul se referă la orice formă de violență intenționată împotriva copilului sau orice tratament dăunător care nu implică întotdeauna violență.
De asemenea, studiile în domeniu au relevat consecințele pe termen lung ale abuzului asupra copiilor, concretizate în manifestări violente sau antisociale ale acestora în perioada vieții de adult și riscul reproducerii acestor comportamente violente.
Totodată, dispozițiile art. 28 din legea 272/200d. prevăd ca – Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoțională a copilului.
Legea nr. 217/22 mai 2003 (*republicată*) pentru prevenirea și combaterea violenței în familie*) publicată în MO nr. 365 din 30 mai 2012
Violența în familie se manifestă sub următoarele forme:
a) violența verbală – adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte, amenințări, cuvinte și expresii degradante sau umilitoare;
b) violența psihologică – impunerea voinței sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune și de suferință psihică în orice mod și prin orice mijloace, violență demonstrativă asupra obiectelor și animalelor, prin amenințări verbale, afișare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieții personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, precum și alte acțiuni cu efect similar;
c) violența fizică – vătămarea corporală ori a sănătății prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înțepare, tăiere, ardere, strangulare, mușcare, în orice formă și de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum și alte acțiuni cu efect similar;
d) violența sexuală – agresiune sexuală, impunere de acte degradante, hărțuire, intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreținerii unor relații sexuale forțate, viol conjugal;
e) violența economică – interzicerea activității profesionale, privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existență primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate, acțiunea de sustragere intenționată a bunurilor persoanei, interzicerea dreptului de a poseda, folosi și dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor și resurselor comune, refuzul de a susține familia, impunerea de munci grele și nocive în detrimentul sănătății, inclusiv unui membru de familie minor, precum și alte acțiuni cu efect similar;
f) violența socială – impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate și de prieteni, interzicerea frecventării instituției de învățământ, impunerea izolării prin detenție, inclusiv în locuința familială, privare intenționată de acces la informație, precum și alte acțiuni cu efect similar;
g) violența spirituală – subestimarea sau diminuarea importanței satisfacerii necesităților moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspirațiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, impunerea aderării la credințe și practici spirituale și religioase inacceptabile, precum și alte acțiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare.
2.d.. Instituții responsabile
2.d..1. Agenția Națională pentru Protecția Familiei și rolul ei în rețeaua instituțională
Constituită în baza Legii 217/2003, modificată prin OG 95/2003, Agenția Națională pentru Protecția Familiei este organizată și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse.
Conform legii, obiectul principal de activitate al Agenției îl reprezintă prevenirea și combaterea violenței în familie. ANPF coordonează implementarea politicilor publice stabilite prin HG nr. 686/2005 pentru aprobarea Strategiei naționale în domeniul prevenirii și combaterii fenomenului violenței în familie.
Conform prevederilor art. 8 din lege, Agenția Națională pentru Protecția Familiei are ca obiective:
promovarea valorilor familiale, a înțelegerii si întrajutorării în familie, prevenirea și combaterea violenței în relațiile dintre membri;
sprijinirea membrilor de familie aflați în dificultate ca urmare a actelor de violență în familie;
sprijinirea victimelor prin programe de recuperare a sănătății și de reinserție socială;
asistarea agresorilor prin tratamente de dezalcoolizare, dezintoxicare, psihologice și psihiatrice;
protejarea victimelor și, în special, a copiilor, prin măsuri de păstrare a confidențialități identității lor, precum si prin măsuri de protecție psihologică a acestora, în timpul instrumentării cazului;
inițierea si coordonarea parteneriatelor sociale, în scopul prevenirii și combaterii violenței în familie.
2.d..2. Colaborarea inter-instituțională la nivel central, județean și local
Pe lângă președintele Agenției funcționează un Consiliu Consultativ format din 7 membri, care are în componența sa câte un reprezentant al MMFEȘ, MSP, MECT, MIRA, MJ, ANPDC și ANPH. La lucrările Consiliului Consultativ pot fi invitați să participe reprezentanții altor instituții ale administrației publice centrale și locale, precum și reprezentanți ai societății civile implicați în prevenirea și combaterea violenței în familie.
Agenția are în coordonare metodologică, la nivelul fiecărui județ și al municipiului București, un compartiment cu atribuții privind combaterea violenței în familie înființat în cadrul DMSSF județene. Nevoia de abordare interdisciplinară a problematicii violenței în familie este recunoscută și susținută de ministerele cu responsabilități în domeniu: Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Sănătății. Cele trei ministere au emis Ordinul comun nr. 38d./306/993 din 12 iulie 200d., prin care au aprobat procedura de conlucrare în prevenirea și monitorizarea cazurilor de violență în familie. În baza ordinului comun menționat, s-a stabilit procedura concretă de conlucrare, încheiată la nivel județean, respectiv al municipiului București între: inspectoratele de poliție, comandamentele de jandarmi, direcțiile de sănătate publică, compartimentele combaterea violenței în familie din cadrul DMMSSF, serviciile de probațiune, DGASPC-urile, inspectoratele școlare, serviciile medico-legale, unitățile pentru prevenirea și combaterea violenței în familie și altele.
În anul 2006, la nivelul fiecărui județ precum și la nivelul municipiului București s-au constituit Grupuri de Lucru Consultative în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie, care funcționează în baza unui Regulament de Organizare și Funcționare (ROF) propriu și care au elaborat și adoptat Planuri Județene de Acțiune (PJA).
Agenția a inițiat la sfârșitul anului 2007 un proiect de act normativ, care prevede transferarea atribuțiilor compartimentului privind violența în familie de la Direcția de Muncă și Prortecție Socială la Direcția Generală de Asistență și Protecție a Copilului de la nivelul fiecărui județ, respectiv de la nivelul municipiului București, conform dispozițiilor Legii-cadru nr. 195/2006 a descentralizării. În virtutea acestei modificări, receptorii prezentului Ghid vor considera ca element central al activităților de prevenire și combatere, compartimentul cu atribuții în prevenirea și combaterea violenței în familie, care se va regăsi în structura organizatorică a D.G.A.S.P.C.
Victima violenței în familie se poate adresa următoarelor instituții:
– Poliției – pentru a depune o plângere;
– Unității de Primiri Urgențe din cadrul Spitalului / Medicului de familie – pentru a obține îngrijiri medicale;
– Institutului/Serviciului/Laboratorului de Medicină Legală – pentru a obține un certificat medico-legal;
– Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului – pentru a beneficia de servicii sociale complexe, mai ales în cazul în care sunt implicați și copiii victimei;
– Centrului de Violență în Familie (adăpost sau centru de recuperare pentru victimele violenței în familie) – pentru a beneficia de găzduire temporară, asistență socială, consiliere psihologică și juridică, reinserție socială și profesională, informare, îndrumare către alte instituții;
– Unui ONG care oferă servicii sociale specializate pentru victimele violenței în familie;
-Direcției de Muncă și Protecție Socială – Compartimentului combaterea violenței în familie – pentru a obține informare, consiliere și îndrumare către instituțiile competente.
Punctul focal județean asigură coordonarea intervenției diferitelor instituții la care apelează victima și managementul de caz, evaluând situația victimei pentru a identifica serviciile de care are nevoie aceasta și referind cazurile către instituțiile competente. Rolul de punct focal județean îl joacă Centrul de Violență în Familie (CVF) în județele în care acesta există, iar în județele în care nu funcționează un CVF, acest rol îl asigură Direcția de Muncă și Protecție Socială prin Compartimentul de Violență în Familie din cadrul său.
Instituțiile responsabile de prevenirea și combaterea violenței în familie de pe raza unui județ formează o rețea de tip cibernetic, instituțiile reprezentând puncte nodale, CVF/DMPS reprezentând punctul focal, iar legăturile dintre nodurile rețelei și punctul focal sunt absolut necesare, asigurând o intervenție completă, complexă și de calitate în cazurile de violență în familie. Comunicarea interinstituțională asigură schimbul de informații, care poate facilita și îmbunătăți intervenția specifică a fiecărei instituții implicate în soluționarea unui caz de violență în familie și efectul global asupra cazului.
Se recomandă instituțiilor care se confruntă cu victime ale violenței în familie ca, după furnizarea serviciilor specifice ariei lor de intervenție, să refere cazul către cel mai apropiat Centru de Violență în Familie, pentru a sprijini victima în a găsi cele mai bune soluții de ieșire din situația de violență.
2.5. Serviciile sociale și centre destinate prevenirii și combaterii violenței în familie
Conform Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, și al H.G. nr. 539/2005 pentru aprobarea Nomenclatorului instituțiilor de asistență socială și a structurii orientative de personal (…), în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie funcționează cinci tipuri de unități, respectiv:
2.5.1. Centre pentru adăpostirea victimelor violenței în familie (adăposturi)
Adăposturile sunt unități de asistență socială, cu sau fără personalitate juridică, care asigură protecție, găzduire, îngrijire și consiliere victimelor. Primirea în adăpost se face numai în caz de urgență, cu scopul de a izola victima de agresor. Adăposturile trebuie să asigure securitatea și siguranța victimelor, să aibă paza asigurată, în cazul adăposturilor publice aceasta fiind de competența Poliției Comunitare. De asemenea, fiecare adăpost are obligația de a încheia o convenție de colaborare cu un spital sau cu o altă unitate sanitară, în vederea asigurării îngrijirii medicale și psihiatrice.
Locația adăposturilor este secretă, atât angajații centrului, cât și ceilalți specialiști care intră în contact cu victimele având obligația de păstrare a confidențialității cu privire la locația adăpostului și la datele de identificare ale victimelor și copiilor acestora. Confidențialitatea poate fi încălcată doar cu acordul beneficiarului.
Servicii minime oferite în cadrul unui adăpost:
– găzduire (între 7 – 60 zile);
– asistență socială;
– consiliere psihologică;
– consiliere juridică;
– îngrijire medicală.
2.5.2. Centre de recuperare pentru victimele violenței în familie
Centrele de recuperare sunt unități de asistență socială, cu sau fără personalitate juridică, care asigură găzduirea, îngrijirea, precum și reabilitarea și reinserția socială a victimelor violenței în familie. Centrele de recuperare au obligația de a încheia convenții cu agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene în vederea acordării suportului pentru integrarea în muncă, readaptarea și recalificarea profesională a persoanelor asistate.
Servicii minime oferite în cadrul unui centru de recuperare:
• găzduire (maxim 90 zile; în situații excepționale maxim 180 zile);
• asistență socială;
• consiliere psihologică;
• consiliere juridică;
• reinserție socială și profesională;
• asistență și îngrijire.
2.5.3. Centre de asistență destinate agresorilor
Centrele de asistență a agresorilor sunt unități de asistență socială, cu sau fără personalitate juridică, care asigură în regim rezidențial sau semirezidențial reabilitarea și reinserția socială a agresorilor familiali, măsuri educative, precum și consiliere și mediere familială. Centrele pentru agresori colaborează cu serviciile de probațiune înființate pe lângă tribunalele județene.
Servicii minime oferite în cadrul unui centru pentru agresori:
• consiliere psihologică;
• consiliere juridică;
• medierea conflictului;
• tratamente psihologice, psihiatrice, de dezalcoolizare și dezintoxicare (acordate în spitalele sau unitățile sanitare cu care s-a încheiat convenția de colaborare);
• informare și orientare.
2.5.d..Centre pentru prevenirea și combaterea violenței în familie
Servicii minime oferite:
• consiliere psihologică;
• informare și orientare;
• consiliere juridică.
2.5.5.Centre de informare și sensibilizare a populației
Servicii minime oferite:
• informare și educare;
• linie telefonică de urgență.
Tipurile de centre menționate pot fi publice, private și în parteneriat public-privat, putând fi înființate doar de către furnizorii de servicii sociale acreditați în condițiile legii, în urma obținerii avizului de înființare de la Agenția Națională pentru Protecția Familiei.
Centrele își desfășoară activitatea cu respectarea prevederilor Ordinului ministrului muncii, solidarității sociale și familiei nr. 383/200d. privind aprobarea standardelor de calitate pentru serviciile sociale din domeniul protecției victimelor violenței în familie și ale Ordinului ministrului muncii, solidarității sociale și familiei nr. 385/200d. pentru aprobarea instrucțiunilor de organizare și funcționare a unităților pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.
Asistarea, respectiv internarea victimelor ori a agresorilor în centrele menționate se face numai cu acordul acestora. În cazul în care constată că actele de violență s-au manifestat în prezența copiilor sau că mama este însoțită de copii la internarea în centru, personalul care deservește centrul are obligația de a sesiza serviciul public specializat pentru protecția copilului de la nivel local.
Atât personalul centrului, cât și voluntarii care activează în cadrul acestora au obligația de a păstra confidențialitatea asupra identității și dificultăților persoanelor asistate. Centrele vor colabora cu autoritățile administrației publice centrale și locale în campaniile de informare și promovare a serviciilor oferite.
Una din atribuțiile centrelor o constituie elaborarea rapoartelor statistice privind activitățile desfășurate și categoriile de beneficiari ai serviciilor oferite.
2.6. Recomandări pentru victimele violenței în familie
Specialiștii care intervin în cazurile de violență în familie vor recomanda victimelor violenței în familie să:
• pregătească într-un loc ușor accesibil documentele importante ale sale și ale copiilor (certificate de naștere, cărți de sănătate, informații medicale, rețete, etc.) o geantă cu lucruri strict necesare, o sumă oarecare de bani, de care se va folosi în eventualitatea în care trebuie să plece imediat de acasă, pentru a-și salva viața.
• stabilească din timp pe cine poate chema din vecini în ajutor, unde să se ducă și ce să facă exact dacă situația scapă de sub control. Etapele exacte pot fi discutate în detaliu cu consilierul dacă acesta este prezent în timpul evaluării inițiale sau al întâlnirilor următoare.
• elaboreze un plan de securitate care să includă schimbarea/adăugarea de încuietori la uși/ferestre, informarea prietenilor, rudelor, școlilor, colegilor de serviciu, proprietarilor și vecinilor cu privire la situație
• adauge pe formare rapidă numerele de telefon care trebuie utilizate în caz de urgență, inclusiv 112, al consilierului specializat în domeniul violenței în familie, al adăpostului și să le prezinte și copiilor sau celorlalți membrii ai familiei care pot deveni victime
• refuze întâlnirile cu partea adversă, în ciuda rugăminților si promisiunilor de a rezolva problemele, de a returna obiecte sau îndeplini promisiuni, întrucât asemenea invitații pot constitui adesea capcane pentru noi acte de violență și pot mări riscul pentru victimă.
• țină un jurnal scris al tuturor contactelor, hărțuirilor sau abuzurilor, inclusiv datele și orele incidentelor și eventualii martori, pentru eventualitatea întocmirii unui raport de către poliție.
• să păstreze și să înregistreze casetele robotului telefonic, listele cu numerele de telefon formate și telefoanele date pentru a le anexa unei plângeri adresate poliției
Recomandări pentru victimele violenței în familie privind pașii de urmat în cazul în care au suferit o agresiune fizică sau sexuală:
1.Victimele violenței în familie ce au suferit o agresiune fizică trebuie să știe că:
Daca au fost victime ale unei agresiuni fizice, atunci trebuie mai întîi să meargă la spital pentru a-și îngriji de urgență starea de sănătate probabil alterată de bătaia primită. După aceasta să solicite consultul medico-legal, în caz contrar își pot pune în pericol viața, vătămările suferite putând evolua neașteptat și rapid, uneori grav.
Consultul medico-legal se face întotdeauna retroactiv și este valabil legal astfel încât victima nu trebuie să fie în cursă cu medicina legala, ci cu propria stare de sănătate. Să nu uite să ceară din spital acte medicale care să dovedească că ați fost examinat/ă (pe foi cu antet original, datate, cu ștampila instituției și parafa medicului), precum și rezultatele de la orice alt tip de investigatție (radiografie, ecografie, etc.), în cazul în care ați fost supus/ă la astfel de examinări.
Dacă trebuie să se interneze, să dea curs recomandării medicilor și sub nicio formă să nu plece din spital împotriva indicației medicale (își risca viața, numeroase lovituri putându-se complica ulterior). După ieșirea din spital poate să își caute dreptatea, și nu înainte!
a. Poate cere ea însăși/el însuși o consultatie medico-legală de constatare a vătămărilor corporale sub forma unui certificat medico-legal.
Se duce la cea mai apropiată instituție medico-legală (institut, serviciu, cabinet medicolegal) pentru a solicita o examinare medico-legală de constatare a leziunilor pe care le-a suferit. Are timp 30 zile sau până când leziunile au dispărut de pe corpul său. Va primi contra cost un certificat medico-legal în termen de 7 zile.
În continuare trebuie să se gândească bine ce vrea să facă: doar să îl sperie pe agresor, vrea să divorțeze, vra să îl reclame la poliție sau vrea doar să dețină o dovada și apoi să decidă ce dorește să facă mai departe? Daca dorește să meargă mai departe, trebuie să de ducă la secția de poliție pe raza căreia s-a întâmplat evenimentul și declară ce a pățit. Se va deschide un dosar de urmărire penală și se angrenează sistemul juridic.
Dacă din anumite motive (nehotărâre, boală) nu ai putut să te prezinți spre a fi examinat/consultat medico-legal sau între timp, deși nu au trecut 30 zile, leziunile de pe corpul tău au disparut, trebuie să se ducă în mod obligatoriu la poliție și să anunțe ce a pățit, explicând de ce a întârziat. Va primi o adresă cu care se va prezenta la instituția medico-legală în vederea examinării. Va fi examinat/ă oficial în baza adresei de la poliție, în cadrul unei constatări sau expertize medico-legale care nu îi va fi înmânată personal, ci va fi trimisă poliției. Poliția va desfășura o anchetă la fața locului (acasă), la serviciu, în vecini, etc.
Să nu uite, chiar daca vine cu adresă din partea poliției, să aibă bani în buzunar pentru a fi consultat/examinat/ă medico-legal, întrucât orice examinare medico-legală este contra cost, conform legii.
b. Dorește de la început să anunțe poliția, întrucât consideră că este insuportabil, inadmisibil și periculos pentru viata sa și a copiilor săi ceea ce s-a întâmplat:
Merge la secția de poliție pe raza căreia s-a întâmplat evenimentul și declară ce a pățit. Se va deschide un dosar de urmărire penală și se angrenează sistemul juridic. Va primi o adresă cu care sa se prezinte la instituția medico-legală în vederea examinării. Calea este oficială, poliția fiind în cunoștință de cazul său încă de la început, ea fiind cea care cere examinarea. Să nu uite să aibe bani în buzunar, intrucat orice examinare medico-legală este contra cost. Mai departe, se va desfășura o anchetă la fața locului (acasă), la serviciu, în vecini, etc. Să nu uite că și în această etapă se poate împăca cu agresorul dacă consideră că merită. Trebuie să analizeze situația și să se gândească bine.
2. Victimele violenței în familie ce au suferit o agresiune sexuală (viol, perversiune sexuală) și/sau agresiune fizică trebuie să știe că:
Dacă are probleme de sănătate, trebuie să se ducă mai întâi să-și îngrijească starea de sănătate probabil alterată de agresiunea suferită. În spital trebuie să anunte ce a pățit. Medicii sunt obligați să anunțe poliția care, în cazul în care se va interna, vor veni să îi ia declarația în spital. Să nu uite să ceară din spital acte medicale care să dovedeasă că a fost acolo (pe foi cu antet original, datate, cu ștampila instituției și parafa medicului), precum și rezultatele de la orice alt tip de investigație (radiografie, ecografie, etc.). Dacă trebuie sa se interneze, va urma indicația medicilor și se va interna; de-abia la ieșirea din spital își va căuta dreptatea!
Dacă nu are probleme de sănătate, trebuie să se ducă în primul rând la poliție. Ei o/îl vor îndruma ce să facă. În plus, o/îl vor însoți pentru a face examinarea de constatare a leziunilor traumatice la instituția medico-legală. În problemele grave trebuie să ia obligatoriu legătura cu poliția, și numai după aceea poate veni la instituția medico-legală.
Victima ar trebui să aibă și un avocat care sa o consilieze. Nu trebuie să încerce să rezolve singură/singur cele întâmplate. Legea îi dă dreptul să solicite sa vină singur/ă spre a fi examinat/consultat/ă medico-legal, dar în cazul agresiunilor sexuale este de dorit ca victima să anunțe poliția de la început. Legea pedepsește sever agresiunea sexuală, atât în afara familiei, cât și în familie. Oricum medicul legist, daca va constata că a fost victim unui viol/perversiuni sexuale, etc., este obligat să anunțe la rândul său poliția, dar în acest fel se pierde mult timp prețios.
CAPITOLUL III: CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ
3.1.Documentare teoretică
Cercetarea sociologică rareori prezintă interes doar pentru comunitatea intelectuală a sociologilor. Rezultatele sale sunt adesea larg răspândite. Așa s-a întâmplat cu lucrarea lui Wallis, care i-a preocupat atât de mult pe scientologi. Trebuie subliniat că sociologia nu reprezintă doar studiul societăților moderne; ea reprezintă un element semnificativ în continuarea existenței acelor societăți. Să luăm ca exemplu transformările care au loc și care afectează căsătoria, sexualitatea și familia. Puțini sunt aceia care, trăind într-o societate modernă, nu posedă cunoștințe despre aceste transformări, ca rezultat al filtrării cercetării sociologice. Gândirea și comportamentul nostru sunt afectate de cunoașterea sociologică în moduri complexe și deseori subtile, remodelând în acest fel însuși câmpul investigației sociologice. O modalitate de a descrie acest fenomen, folosind conceptele tehnice ale sociologiei, este aceea de a afirma că sociologia se află într-o relație reflexivă.
Cercetarea științifică fiind ea însăși un tip specific de acțiune umană trebuie concepută și desfășurată în baza unui program riguros elaborat, în cadrul căruia se disting mai multe etape, fiecare din acestea presupunând un ansamblu de demersuri metodologice specifice. În literatura de specialitate există mai multe modalități de a clasifica etapele unei cercetări psihosociologice; importantă este, însă, respectarea cu rigoare a logicii generale de desfășurare a cercetării științifice, astfel încât să nu se omită nici unul din demersurile care ar putea să afecteze calitatea analizei întreprinse:
3.1.1.Stabilirea problemei sociale (obiectul analizei)
Starea de fapt caracterizată prin imposibilitatea de a determina prin intermediul cunoașterii comune cauzele care dau noi direcții evoluției proceselor reale o denumim problema socială. Prin această formulare nu avem în vedere orice fel de schimbare, ci numai acele schimbări care au o semnificație deosebită pentru realizarea obiectivelor din programele de acțiune pentru satisfacerea intereselor fundamentale ale grupurilor umane implicate în activitățile ce fac obiectul analizei.
Cunoașterea exactă a stărilor de fapt este benefică în două situații:
dacă se constată existența unei stări conflictuale, a unor factori care dereglează sistemele organizate și limitează câmpul de acțiune și, implicit, eficiența acestei acțiuni, analiza științifică se impune ca una dintre modalitățile de depistare a cauzelor care au generat astfel de situații.
atunci când elementele nou apărute prefigurează evoluția unor structuri în cadrul cărora acțiunea poate să devină eficientă, cunoașterea cauzelor și a factorilor stimulatori în vederea evaluării posibilității generalizării lor.
3.1.2.Analiza ipotezelor științifice
Ipoteza constituie un element indispensabil al construcției teoretice științifice și, în același timp, al investigației de teren. Stabilirea ipotezelor științifice – moment cheie al cercetării științifice – pune în evidență interdependența dintre abordarea teoretică și cercetarea concretă, care se condiționează reciproc. Etimologic, ipoteza înseamnă „ceea ce se pune dedesubt, temelie, bază” (derivând din termenii grecești „hypo” – dedesubt și „thesis” – acțiunea de a pune).
Principiul și ipoteza reprezintă ambele începutul, temelia unei construcții teoretice. Spre deosebire de ipoteză, principiul (în limba latină „principium” desemnând pe acela care este primul) este enunțul unei explicații temeinic verificate; ipoteza științifică funcționând și ea ca început, temelie – este explicație anticipată, plauzibilă pentru a susține o construcție teoretică ce urmează să fie ulterior supusă testării, verificării empirice.
Trebuie subliniat faptul că justificarea teoretică a problemei sociale în discuție, respectiv prezentarea obiectivelor de cercetare sunt momente ale cercetării științifice anterioare elaborării ipotezelor de lucru – primele reprezentând un sistem de ipoteze indirect testabile (teoretice) din care sunt derivate logic enunțuri direct testabile (ipoteze de lucru) a căror confirmare sau infirmare va fi redată de datele empirice (informațiile furnizate de cercetarea de teren).
În consecință, în cercetarea sociologică, nu orice enunț despre relația probabilă dintre fenomene constituie o ipoteză științifică. Pentru a fi validă ipoteza empirică trebuie să fie direct testabilă, respingând încă de la început acele enunțuri pentru care nu există posibilitatea de verificare a adevărului lor. Numai prin testare, prin confruntare cu realitatea socială, se ajunge, în investiga]ia sociologică, la confirmarea sau infirmarea ipotezelor științifice. Se impune o precizare: în cercetarea socioumană nu se pleacă de la premisa doar a confirmării (sau doar a infirmării) ipotezelor empirice. Cercetătorul formulează enunțuri ce urmează a fi verificate. Numai datele empirice (date ce vor fi recoltate în cadrul cercetării empirice cu ajutorul metodelor și tehnicilor de investigație sociologică) vor confirma (sau infirma) ipotezele cercetării; acest aspect urmând a fi analizat în etapa cercetării sociologice de analiză și interpretare a datelor recoltate pe teren.
Exprimând adevăruri probabile și îndeplinind un dublu rol: metodologic și cognitiv-explicativ, ipotezele științifice constituie, în esență, explicații plauzibile bazate pe teorii explicative validate științific, care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observație.
3.1.3.Recoltarea informațiilor (cercetarea de teren)
Toate demersurile descrise mai sus sunt premergătoare deplasării în teren, contactului nemijlocit cu realitatea ce urmează să fie cercetată. Pentru sociolog, munca la masa de lucru nu presupune izolarea de realitate deoarece formularea problemelor sociale care solicită cu prioritate să fie cercetate, descrierea câmpului de atribute al fenomenelor circumscrise conceptelor prin care se formulează tema de cercetare și multe alte demersuri teoretice sau tehnice, presupun o legătură permanentă a sociologului cu lumea faptelor și fenomenelor sociale reale, o anumită experiență rezultată din cercetările științifice anterioare efectuate de el sau de alți specialiști. Având în vedere că viața socială este în permanentă schimbare, se recomandă ca înainte de a declanșa cercetarea propriu-zisă să se procedeze la o anchetă pilot. În această fază cercetătorul testează mai întâi validitatea instrumentelor de cercetare.
După ce ne-am convins că problemele asupra cărora solicităm informații sunt și problemele reale ale oamenilor, că întrebările sunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv interesați în a coopera cu noi, putem considera că se poate trece la activitatea de recoltare a informațiilor de la întreaga populație din eșantion. În cazul în care apar erori, în legătură cu oricare dintre problemele menționate, se procedează la corectarea lor și numai după aceasta deplasăm centrul activității noastre pe terenul faptelor concrete.
3.1.d..Prelucrarea informațiilor
În cadrul cercetărilor sociologice se recoltează, de obicei, un mare volum de informații. Pentru ca acestea să poată fi analizate este necesară o prelucrare prealabilă a lor. Prelucrarea poate fi făcută manual sau cu ajutorul calculatorului electronic.
Informațiile se prelucrează în mod diferit în funcție de sursa de la care au fost obținute și de instrumentele cu ajutorul cărora au fost recoltate.
Prelucrarea informațiilor rezultate din ancheta sociologică (prin intermediul chestionarului și interviului) solicită un efort mult mai mare și o cunoaștere exactă a cerințelor teoretico-metodologice pe care le presupune această etapă a cercetării. În cele ce urmează, vom reține principalele momente ale unei astfel de prelucrări:
a) verificarea și validarea informațiilor care urmează să fie reținute pentru prelucrare. Aceasta presupune lectura fiecărui chestionar, în scopul de a stabili dacă este sau nu valid pentru prelucrare. De regulă, nu se validează acele chestionare care au un număr mare de întrebări fără răspuns sau în situația când lipsesc răspunsurile la întrebările care solicită informații referitoare la caracteristici obiective ale persoanelor chestionate. Fără aceste informații, devin inutilizabile toate celelalte, deoarece caracteristicile obiective (sex, vârstă, profesie, calificare etc.) se constituie, în cele mai multe cazuri, în variabile independente, în funcție de care se face analiza celorlalte informații. Există însă situații când sunt eliminate din prelucrare numai unele întrebări (itemi), dacă se constată că răspunsurile nu aduc nici un plus de cunoștințe noi cu privire la problemele pe care le vizează întrebările respective sau atunci când la aceleași întrebări nu se răspunde într-un număr mare de chestionare.
b) în ansamblul prelucrări un loc deosebit îl ocupă codificarea informațiilor. Codificarea este definită ca fiind operația de reprezentare convențională a unei informații sau, cu alte cuvinte, codul stabilește o corespondență riguroasă între natura calitativă a informației și cifrele (codificarea numerică) sau literele (codificarea alfabetică) atribuite.
3.2. Ancheta propriu-zisă
3.2.1.Stabilirea problemei sociale (obiectul analizei);
Disciplina bazată pe violența fizică este o parte din modul de a face educație al multor părinți. Este vorba de acei părinți care consideră că bataia este ruptă din Rai și că micuții trebuie să știe de frica lor pentru a fi politicoși și manierați. În realitate aceasta metodă nu face decât să formeze adulți violenți și potențiali agresori.
Trebuie să se înlocuiască violența, atât de prezentă peste tot, cu un limbaj civilizat, cu modele comportamentele demne de urmat, deoarece este dovedit faptul că violența generează violență.
Nu mai putin de 38% dintre părinți recunosc faptul că își abuzează fizic copii, în timp ce 63% dintre copii afirmă că sunt bătuți acasă de către părinții lor. Metodele de corecție aplicate celor mici, cum ar fi “lovitul cu palma” sau “urecheala” nu sunt considerate de părinți ca fiind o formă de abuz fizic, același lucru considerând și copiii. În Romania, 20% dintre părinți consideră că bătaia este un mijloc eficient de educație a copiilor, iar 18% dinre cei mici au mărturisit că au fost loviți cu diverse obiecte: curea, băț, lingura din lemn, nuia.
Din nefericire, este foarte răspândită ideea conform căreia, copiii trebuie din când în când bătuți pentru a înțelege unele lucruri sau pentru a-și schimba comportamentul. Însă, părinții nu conștientizează faptul că, dincolo de trauma fizică pe care o provoacă celor mici, impactul asupra psihicului este unul extrem de negativ, care în timp poate să ducă la transformarea copilului într-un adult violent și cu același mod de gândire ca părintele său.
Consecințele abuzului fizic asupra copiilor
Cele mai importante consecințe pe care le are pedeapsa fizică și emoțională asupra copiilor:
• Afecteaza dezvoltarea emoțională a copiilor
• Poate sa creeze resentimente, ostilitate, teamă față de părinți, copii devenind frustrați, existând riscul ca aceștia să se închidă în ei și să nu mai comunice
• Slăbeste legăturile de atașament dintre copil și părinte
• Bataia are efecte negative pe termen lung și afectează modul de gândire a viitorului adult, care la rândul său poate deveni violent.
Ancheta prin chestionar a fost utilizată în scopul evaluării dimensiunii fenomenului de violență în familie și al evidențierii perspectivei pe care o au copiii asupra acestui fenomen. Chestionarul adresat părinților s-a concentrat asupra următoarelor aspecte:
– caracteristici ale familie: tipul de familie (monoparentală, biparentală), mediul din care provine (urban/rural), nivelul material ș.a.;
– tipurile de violență, în cadrul fiecărui caz au fost investigate cauzele și intensitatea manifestărilor violente; chestionarul a urmărit, de asemenea, identificarea diferitelor măsuri de prevenire și intervenție dezvoltate la nivelul familie. Chestionarul adresat copiilor a vizat următoarele aspecte:
– tipurile manifestărilor de violență; locul desfășurării; actorii implicați și intensitatea/ frecvența acestora;
– factorii de risc și cauzele violenței (individuale, familiale, școlare, de context social);
– caracteristicile mediului familial (tip, statut social, relații intra-familiale, valorizarea școlii și a educației).
Starea financiară slabă, saracie, somaj, nivelul de educație scăzut părinților favorizează apariția fenomenului de violență domestică. Pentru efectuarea cercetării vom pleca de la următoarele ipoteze: situația materială dificilă și condițiile improprii de trai; educația precară; familie dezorganizată; consumul de alcool sau droguri cresc riscul de a dezvolta un comportament violent asupra copilului.
3.2.2. Obiectivele cercetării
În accepțiunea prezentei cercetări, violența în familie cuprinde orice formă de manifestare a unor comportamente precum: violență verbală și psihologică (jignire, tachinare, amenințare, hărțuire); violență fizică (lovire, impingere, etc).
Pornind de la această definiție, obiectivele cercetării au fost următoarele:
• Evaluarea dimensiunilor fenomenului de violență în familie;
• Identificarea situațiilor de violență domestică și elaborarea unei tipologii a fenomenului;
• Identificarea cauzelor generatoare ale violenței domestică;
• Elaborarea unui set de recomandări, destinate cadrelor didactice și părinților, cu scopul de ameliorare a fenomenului violenței domestice.
Chestionarul următor a fost aplicat unui număr de 10 copii cu vârste cuprinse între 10-18 ani, cuprinzând 1d. de întrebări ce vizează următoarele aspecte:
Percepții, atitudini și mentalități referitoare la fenomenul violenței în familie, cuprinde întrebări referitoare la modul în care oamenii percep și se raportează la violența intrafamilială:
Percepția gravității comportamentelor violente în familie
Cauzele neînțelegerilor și conflictelor violente din familie
Gradul de toleranță față de comportamentele violente între membrii familiei
Modalități percepute de rezolvare a conflictelor intrafamiliale
Caracteristicile definitorii ale conflictelor intrafamiliale violente Cuprinde întrebări referitoare la:
Caracteristicile socio-demografice și psihosociale ale victimei și agresorului
Reacțiile victimei la comportamentul violent și suportul primit de aceasta din partea rudelor, prietenilor, vecinilor, instituțiilor abilitate.
Cauzele și factorii favorizanți ai comportamentelor violente din familie
Efectele violenței asupra sănătății fizice și psihice a victimelor violenței domestice
Date factuale despre respondent și ceilalți membri ai gospodăriei Cuprinde întrebări referitoare la:
Date socio-demografice și economice ale fiecărui membru al gospodăriei (structura gospodăriei după numărul de membri și numărul minorilor, sex, vârstă, ultima școală absolvită, ocupație, etnie, religie)
Veniturile familiei (surse de venit, mărimea veniturilor etc.)
Date despre locuință și condițiile de locuire
Starea de sănătate a subiectului
3.2.3. Prelucrarea informațiilor
Tabelul 1.1. Răspunsuri obținute
În concluzie, copiii din mediul rural sunt supuși, cu mai mare intensitate decât în mediul urban, violenței. Majoritatea subiecților care sunt supuși la violență domestică provin ori din familii discunționale, cu un singur părinte sau cu problem cu alcoolul. Oservăm că 40 % dintre părinții abuziv provin din familii în care educația s-a făcut prin violență și au copiat acest comportament. Deși consecințele violenței asupra copiilor pot varia în funcție de natura și de gravitatea acesteia, repercusiunile pe termen scurt și pe termen lung sunt foarte grave, 40 % dintre subiecții chestionați afirmă că au devenit inhibați, fricoși, timizi, iar 30 % dintre ei spun că observă o mai mare agresivitate la ei înșiși.
Violența poate duce la o mai mare vulnerabilitate la probleme pe plan social, emoțional și cognitiv și la comportamente care pun în pericol sănătatea, cum sunt dependența de substanțe și inițierea precoce privind comportamentul sexual. Problemele legate de sănătatea mentală și cele sociale pot include anxietatea și tulburările depresive, halucinațiile, afectarea capacității de lucru, tulburările de memorie, precum și comportamentul agresiv. Expunerea timpurie la violență este asociată mai târziu cu boli de plămâni, ale ficatului și ale inimii, cu bolile cu transmitere sexuală și cu moartea intrauterină în timpul sarcinii, precum și cu violențe asupra partenerului intim și cu tentative de suicid.
Violența asupra copiilor produsă în familie poate avea loc în mod frecvent și ia forma pedepselor fizice sau umilitoare. Tratamentele brutale și pedepsele în familie sunt obișnuite, atât în țările industrializate, cât și în țările în curs de dezvoltare. Violența fizică este adesea însoțită de violență psihologică. Insultele, apelativele, izolarea, respingerea, amenințările, indiferența emoțională și subaprecierea sunt toate forme de violență care pot afecta dezvoltarea psihologică și bunăstarea copilului, în special atunci când provine de la un adult pe care îl respectă, cum ar fi unul dintre părinți. Exte extrem de important ca părinții să fie încurajați să folosească în mod exclusiv metode non-violente de disciplinare.
Neglijarea, inclusiv eșecul în a veni în întâmpinarea nevoilor fizice și emoționale ale copiilor, în a-i proteja de pericole sau în a beneficia de servicii medicale sau de alt tip, atunci când este nevoie, contribuie la mortalitatea și la morbiditatea la copiii de vârste mici. În anumite regiuni, fetele prezintă un risc deosebit la neglijare, precum și la violență.. De asemenea, dizabilitatea mărește gradul de neglijare.
Conform unui studiu al ONU din anul 2001, privind violența asupra copiilor, se estimează că între 133 și 275 de milioane de copii din lume sunt în fiecare an martori ai violenței domestice. Expunerea copiilor la violență în propriile locuințe, în mod regulat, în special prin certuri între părinți sau între mamă și partenerul său, pot afecta în mod grav bunăstarea copilului, dezvoltarea personală și interacțiunea socială în copilărie și în viața de adult.
Statul trebuie să acționeze urgent pentru a-și îndeplini obligațiile legate de drepturile omului și alte angajamente pentru a asigura protecția împotriva tuturor formelor de violență. În același timp, consecințele violenței asupra copiilor variază conform naturii și gravității acesteia și, prin urmare, eforturile de a preveni și de a combate astfel de violențe trebuie să fie îndreptat în mai multe direcții, conform tipului de violență, mediului și abuzatorului/ abuzatorilor, ținând seama întotdeauna de interesul superior al copilului.
Principii, care sunt reflectate în recomandări:
(a) Nicio violență împortriva copiilor nu este justificată. Copiii nu ar trebui niciodată să beneficieze de mai puțină protecție decât adulții.
(b) Toate formele de violență asupra copiilor pot fi prevenite. Statul trebuie să investească în politici bazate pe dovezi și în programe care să se adreseze factorilor care dau naștere violenței asupra copiilor.
(c) Statul are principala responsabilitate să susțină drepturile copiilor la protecție și accesul la servicii și să sprijine familiile pentru a fi capabile să asigure îngrijirea copiilor într-un mediu sigur.
(d) Statul au obligația să se asigure răspunderea în toate cazurile de violență.
(e) Vulnerabilitatea copiilor la violență este legată de vârsta acestora și de cpapcitatea lor în dezvoltare. Unii copii sunt mai vulnerabili din cauza sexului, rasei, originii etnice, dizabilității sau statutului social.
(f) Copiii au dreptul să-și exprime opiniile și aceste opinii să fie luate în considerare în implementarea politicilor și programelor.
CONCLUZII
Se estimează că rata omuciderilor în rândul copiilor a fost în anul 2002 de două ori mai mare în tările cu venituri mici, comparativ cu țările cu venituri mari (2,58, respectiv 1,21 la 100,000 de persoane). Cele mai mari rate de omucideri în rândul copiilor apar la adolescenți, în special băieți cu vârste între 15 și 17 ani (3,28 pentru fete, 9,06 pentru băieți) și în rândul copiilor între 0 și 4 ani (1,99 pentru fete, 2,09 pentru băieți).
Conform studiilor, copiii cu vârste mici prezintă un grad mai ridicat de risc la violența fizică, în timp ce violența sexuală îi afectează predominant pe cei care au ajuns la pubertate sau sunt adolescenți. Băieții prezintă un grad mai ridicat de risc la violența fizică decât fetele, dar fetele prezintă un risc mai ridicat la violența sexuală, neglijare și la prostituția forțată.
Anumite grupuri de copii sunt deosebit de vulnerabili la violență. Acestea includ copiii cu dizabilități, pe cei aparținând minorităților și altor grupuri marginalizate, copiii străzii și cei în conflict cu legea, copiii refugiați și cei dislocați din anumite zone. Inegalitatea din ce în ce mai mare a veniturilor, globalizarea, migrația, urbanizarea, amenințările la adresa sănătății, în special HIV/SIDA, progresul tehnologic și conflictele armate afectează modul în care tratăm copiii.
Cercetarea elaborată de OMS a identificat o serie de factori care par să faciliteze reziliența copiilor care au suferit violențe. Acești factori de reziliență includ atașamentul clar al copilului față de un membru adult al familiei, o atentă îngrijire paternă în timpul copilăriei, o relație caldă și de susținere cu un părinte non-abuziv, precum și relațiile de susținere cu cei de aceeași vârstă, care nu sunt dependenți de substanțe și care nu au un comportament delincvent, capacitatea de a fi un bun părinte și disciplinarea pozitivă non-violentă.
Deși consecințele violenței asupra copiilor pot varia în funcție de natura și de gravitatea acesteia, repercusiunile pe termen scurt și pe termen lung sunt foarte grave. Violența poate duce la o mai mare vulnerabilitate la probleme pe plan social, emoțional și cognitiv și la comportamente care pun în pericol sănătatea, cum sunt dependența de substanțe și inițierea precoce privind comportamentul sexual. Problemele legate de sănătatea mentală și cele sociale pot include anxietatea și tulburările depresive, halucinațiile, afectarea capacității de lucru, tulburările de memorie, precum și comportamentul agresiv. Expunerea timpurie la violență este asociată mai târziu cu boli de plămâni, ale ficatului și ale inimii, cu bolile cu transmitere sexuală și cu moartea intrauterină în timpul sarcinii, precum și cu violențe asupra partenerului intim și cu tentative de suicid.
Violența asupra copiilor produsă în familie poate avea loc în mod frecvent și ia forma pedepselor fizice sau umilitoare. Tratamentele brutale și pedepsele în familie sunt obișnuite, atât în țările industrializate, cât și în țările în curs de dezvoltare. Copiii au scos în evidență vătămările fizice și psihologice pe care le suferă ca urmare a acestor tratamente și au propus forme alternative de disciplinare, pozitive și eficiente. Violența fizică este adesea însoțită de violență psihologică. Insultele, apelativele, izolarea, respingerea, amenințările, indiferența emoțională și subaprecierea sunt toate forme de violență care pot afecta dezvoltarea psihologică și bunăstarea copilului, în special atunci când provine de la un adult pe care îl respectă, cum ar fi unul dintre părinți. Exte extrem de important ca părinții să fie încurajați să folosească în mod exclusiv metode non-violente de disciplinare.
Neglijarea, inclusiv eșecul în a veni în întâmpinarea nevoilor fizice și emoționale ale copiilor, în a-i proteja de pericole sau în a beneficia de servicii medicale sau de alt tip, atunci când este nevoie, contribuie la mortalitatea și la morbiditatea la copiii de vârste mici. În anumite regiuni, fetele prezintă un risc deosebit la neglijare, precum și la violență.. De asemenea, dizabilitatea mărește gradul de neglijare. Copiii cu dizabilități pot fi abandonați, o practică ce poate fi uneori acceptată și încurajată.
Apariția violenței sexuale în mediul familial este recunoscută din ce în ce mai mult. O trecere în revistă a studiilor din 21 de țări (cele mai dezvoltate) a arătat că 7-36% dintre femei și 3-29% dintre bărbați au declarat o victimizare sexuală în timpul copilăriei, iar majoritatea studiilor au arătat că fetele au fost abuzate de 1,5-3 ori mai mult decât băieții. Cele mai multe abuzuri au apărut în cercul familiei. În mod similar, un studiu realizat de OMS în mai multe țări, care a inclus țări dezvoltate și în curs de dezvoltare, a arătat că între 1% și 21% dintre femei au declarat că au fost abuzate sexual înaintea vârstei de 15 ani, în cele mai multe cazuri de membri de sex masculin ai familiei, alții decât tatăl sau tatăl vitreg.
În anumite țări, absența unor vârste minime stabilite de legislație pentru consimțământul sexual și pentru căsătorie poate expune copiii la violențe din partea partenerilor. Se estimează că 82 de milioane de fete se căsătoresc înainte de vârsta de 18 ani Un număr semnificativ de fete se căsătoresc la vârste mult mai mici, frecvent în mod coercitiv, și se confruntă cu un risc ridicat la violență, inclusiv să fie forțate să întrețină relații sexuale.
Conform Raportorului Special privind practicile tradiționale care afectează sănătatea femeilor și a fetelor, mutilarea genitală feminină, care conform OMS, se produce la fete din ce în ce mai tinere, predomină în Africa și, de asemenea, apare și în anumite părți din Asia și în rândul comunităților de emigranți în Europa, Australia, Canada și Statele Unite ale Americii Alte practici vătămătoare tradiționale care afectează copiii includ legarea, înspăimântarea, arderea, rituri violente de inițiere, îngrășarea, căsătoria forțată, așa-numitele crime pentru a-și apăra „onoarea” și violențele legate de zestre, exorcismul sau „vrăjitoria”.
Se estimează că între 133 și 275 de milioane de copii din lume sunt în fiecare an martori ai violenței domestice. Expunerea copiilor la violență în propriile locuințe, în mod regulat, în special prin certuri între părinți sau între mamă și partenerul său, pot afecta în mod grav bunăstarea copilului, dezvoltarea personală și interacțiunea socială în copilărie și în viața de adult.
În multe state, legislația privind violența asupra copiilor se concentrează pe violența sexuală sau fizică și nu ia în considerare violența psihologică. Există o concentrare pe protecție și pedepse, în timp ce reabilitării, reintegrării și redresării li se acordă mai puțină atenție.
Există planuri naționale de acțiune, programe și politici legate de violența asupra copiilor. Acestea se concentrează adesea pe exploatarea sexuală și pe traficul de copii. Mai multe state au creat structuri care includ tribunale pentru minori sau familii care să se ocupe de problema protecției copilului și de alte probleme referitoare la copil. Multe state au informat că inițiative legate de advocacy, conștientizare și formare privind drepturile copilului au fost implementate și au comentat privind rolul pozitiv al mass-media în conștientizare, în informare, diseminare și în mobilizarea societății.
Mecanismele privind drepturile omului ale Consiliului Europei, inclusiv ale Curții Europene privind Drepturile Omului și Comitetului European privind Drepturile Sociale au emis judecăți și decizii importante privind violența asupra copiilor, inclusiv pedepsele corporale și abuzul sexual. Instrumente referitoare la traficul de copii și la violența asociată cu noile tehnologii de informare au fost, de asemenea, dezvoltate de aparatul Consiliului Europei.
Statele Membre UE și-au luat deja angajamente de a proteja copiii împotriva tuturor formelor de violență. Ele trebuie să acționeze urgent pentru a-și îndeplini obligațiile legate de drepturile omului și alte angajamente pentru a asigura protecția împotriva tuturor formelor de violență. În același timp, consecințele violenței asupra copiilor variază conform naturii și gravității acesteia și, prin urmare, eforturile de a preveni și de a combate astfel de violențe trebuie să fie îndreptat în mai multe direcții, conform tipului de violență, mediului și abuzatorului/abuzatorilor, ținând seama întotdeauna de interesul superior al copilului.
Ar trebui ca toate statele să dezvolte un cadru multidirecțional și sistematic pentru a combate violența asupra copiilor, care să fie integrat în procesele naționale de planificare. Trebuie formulată o strategie națională, o politică sau un plan de acțiune privind violența asupra copiilor, cu ținte realiste și cu termene clare, coordonat de către o agenție care are capacitatea de a implica multiple sectoare în implementarea unei strategii cuprinzătoare. Legislația națională, politicile, planurile și programele trebuie să corespundă în totalitate cu drepturile omului așa cum au fost stabilite la nivel internațional și cu actuala cunoaștere științifică. Implementarea strategiei națioanle, a politicii sau a planului trebuie să fie evaluată în mod sistematic, în conformitate cu țintele și cu termenele stabilite și trebuie să i se aloce resurse umane și financiare corespunzătoare pentru a susține implementarea.
Statele trebuie să acorde prioritate prevenirii violenței asupra copiilor, abordând cauzele acesteia. Așa cum resursele alocate pentru a interveni după ce violența s-a produs sunt esențiale, statele trebuie să aloce resurse adecvate pentru a interveni în ceea ce privește factorii de risc, cum sunt lipsa atașamentului dintre părinți și copii, destrămarea familiei, dependența de alcool sau de droguri și accesul la arme de foc sau la alte arme. Conform Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, atenția trebuie să se concentreze asupra politicilor economice și sociale referitoare la sărăcie, gen și alte forme de inegalitate, inegalitatea veniturilor, șomajul, supraaglomerarea urbană și alți factori care subminează societatea.
Statele trebuie să se asigure că drepturile copilului sunt diseminate și înțelese, inclusiv de către copii. Campaniile de informare publică ar trebui folosite pentru a sensibiliza publicul privind efectele vătămătoare pe care le are violența asupra copiilor. Statele trebuie să încurajeze mass-media să promoveze valorile non-violenței și să aplice principii care să asigure respectarea deplină a drepturilor copiilor în mass-media. Trebuie asigurată formarea inițială și la locul de muncă pentru a disemina informații și a respecta drepturile copilului. Statele trebuie să investească în educarea și în programele de formare sistematice, atât pentru specialiștii, cât și pentru personalul auxiliar care lucrează cu și pentru copii, în vederea prevenirii, depistării și combaterii violenței asupra copiilor. Ar trebui formulate și implementate coduri de conduită și standarde clare de practică, ce includ interzicerea și respingerea oricăror forme de violență.
Având în vedere faptul că familia are principala responsabilitate privind creșterea și dezvoltarea copilului și că statul trebuie să îi sprijine părinții și pe cei care îi au în îngrijire, ar trebui să:
(a) Să dezvolte sau să consolideze programele de sprijin pentru părinți sau pentru cei care au copiii în îngrijire în rolul lor de a crește copiii. Investițiile în sistemul medical, educație și în serviciile de bunăstare socială trebuie să includă programe de dezvoltare de calitate care să vizeze mica copilărie, vizite acasă, servicii prenatale și postnatale și programe pentru generarea de venituri pentru grupurile dezavantajate.
(b) Să dezvolte programe destinate familiilor care se confruntă cu situații deosebit de dificile. Acestea pot fi familii al căror cap de familie este o femeie sau un copil, familii ale minorităților naționale sau ale altor grupuri care sunt discriminate și familii care au în îngrijire copii cu dizabilități.
(c) Să dezvolte programe de educație pentru părinți sensibile la problemele de gen, care să se concentreze pe formele non-violente de disciplinare. Aceste programe trebuie să promoveze o relație sănătoasă părinte-copil și să orienteze părinții spre forme pozitive și constructive de disciplinare și de abordare a dezvoltării copilului, luând în considerare capacitățile în plină dezvoltare ale copiilor și importanța respectării opiniilor lor.
Principala responsabilitate pentru implementarea recomandărilor revine statelor. Totuși, participarea altor actori la nivel național, regional și internațional este deosebit de importantă pentru a asista statele în îndeplinirea acestei sarcini. Acestea includ entitățile ONU, organizațiile societății civile, inclusiv instituții naționale privind drepturile omului, asociații profesionale, cum sunt cele ale medicilor și asistentelor medicale, asociații ale comunității, educatori, părinți și copii.
BIBLIOGRAFIE
ANCUȚA M., CĂNILĂ A., CONSTANTIN M., MOISII G., TĂTĂRĂȘANU M., TOMA C., Stop violența în familie, Ed. Expert Projects, Iași, 2009
ANGHELESCU C., Zi de zi cu copilul, Editura Medicală, București, 1989
BOGDAN T.; STĂNCULESCU I., Psihologia copilului și psihologia pedagogică Manual pentru liceele pedagogice de învățători, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973
CELCEA S., MĂRGINEAN I. și CAUC I., Cerecetarea sociologică. Metode și tehnici, Deva, Editura Destin, 1998
CELCEA S., Metodologia cercetării sociologice, Editura Econimică, București, 2007
DIMA S., Copilăria: Fundament al personalității, Revista Învățământul Preșcolar, București, 1997
DINCĂ M., Adolescenți într-o societate în schimbare, Editura Paideia, București, 2004.
DUMITRAȘCU H., Teoria și practica consilierii, Universitatea din București, Facultatea de sociologie și asistență socială, Suport de Curs, București, 2006
FERRÉOL G.; NECULAU A., Violența, Aspecte psihosociale, Editura Polirom, Iași, 2003
GEORGIADE C-TIN, Psihologia gândirii copilului, București, Societatea Română de Filosofie, 1934.
GRUNBERG L., MIRUOIU M., Gen și societate. Ghid de inițiere, Editura Alternative, București, 1997
IGNAT A., Copilul tău, școala și rolul tău de părinte, Editura Universității din Suceava, Suceava, 2007
IRIMESCU G., Asistența socială a familiei și copilului, curs IDD, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2003
IRIMIA C., GHEORGHE D., ȘERBAN M., Copilul tău – cum să-l înțelegi și să-l ajuți, , Editura Limes, București, 2001
KILLEN K., Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara, 1999
KING G., KEOHANE R. și VERBA S., Fundamentele cercetării sociologice,Iași, Editura Polirom, 2000
KRAIOPOULOS S. A., Părinți și copii Abordare teologică, duhovnicească și psihologică, Editura Bizantină, București, 2005
Liga Apărării Drepturilor Omului (LADO), Drepturile femeii: Culegere de documente internaționale și acte normative de drept intern, București, 1997
MACAVEI G., Drepturile femeii la sfârșit de mileniu II, LADO, București, 1997
MARIAN C., Agresivitatea în școală, Determinări, mecanisme și traiectorii, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011
MIFTODE V., Metodologia sociologică. Metode și tehnici de cercetare sociologică, Editura Porto-Franco, Galați, 1995
MIROIU M., Women in Education, în „Status of Women in Romania 1997 – 1998”, UNDP Romania, 1999
MOROIANU ZLĂESCU I., Drepturile femeii. Egalitate și parteneriat, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1997
MUNTEAN A., Violența domestică și maltratarea copilului, Editura Revoluției din 1989, Timișoara, 1999
NEAMȚU G., STAN D., Asistența Socială. Studii și aplicații, Ed. Polirom, București, 2005
NEAMȚU G., Tratat de asistență socială, Ed. Polirom, București, 2003
RĂDULESCU A., Managementul de caz în asistența socială, Universitatea din București, Facultatea de sociologie și asistență socială, Suport de Curs, 2003
RĂDULESCU S., BANCIU D., Violența domestică în România, în „Revista Română de Sociologie”, nr. 1-2, 1997
RĂDULESCU S., Sociologia violenței (intra)familiale Victime și agresori în familie, Editura Lumina Lex, București, 2001
ROTH – SZAMOSKOZI M., Protecția copilului – dileme, concepții și metode, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999
SÎNZIANU S. G., Violența în familie prezentată în presa din România, Iași, Editura Lumen, 2006
STOIAN M., Dreptul la bătaie? Dilemele adulților, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967
THÉODULE R., Voința și patologia ei, București, Editura Iri, 1997
ZAMFIR C., Politicile sociale în România: 1990 – 1998, Editura Expert, București, 1999
ZAMFIR E., Politici sociale de suport pentru familie și copil, Universitatea din București, Facultatea de sociologie și asistență socială, Suport de Curs, 2006
ZAMFIR E., Sistemul de asistență socială, Universitatea din București, Facultatea de sociologie și asistență socială, Suport de Curs, 2007
http://blog.pentru-copii.net/2013/03/efectele-negative-ale-violentei-asupra-copiilor-campania-copiii-fara-etichete/
http://www.educatiefaraviolenta.ro/uploads/pdf/rezumat_studiul_ONU_privind_violenta_%20romana.doc.
http://www.educatiefaraviolenta.ro/uploads/pdf/rezumat_studiul_ONU_privind_violenta_%20romana.doc.
http://www.lege-online.ro/lr-LEGE-217%20-2003-%28138532%29.html
http://www.mpublic.ro/minori_2008/minori_5_11.pdf
http://www.unicef.org/romania/ro/Violenta_in_scoala.pdf
https://docs.google.com/file/d/0B-iOqOKLc35PYWY0MjYyNmMtYzZlMC00OGZmLThjMTctODBkYjE0MTE2NmZj/edit?ddrp=1&hl=en_US#
ANEXE
CHESTIONAR
Consideri că ești victima unor acte de violență?
Niciodată
Uneori (din întâmplare)
Des (săptămânal)
Foarte des (zilnic)
Consideri că violența în familie este un mod prin care agresorul își impune autoritatea?
Da
Nu
De ce crezi că oamenii recurg la violența domestică?:
Este cea mai simplă metodă pentru a te impune
Pentru că își pierd răbdarea
Datorită viciilor (consum de alcool)
Deoarece așa au văzut că e firesc în familiile lor
Pentru că doar așa îi dai o lecție de viață
Consideri că se justifică abuzul la care ești subus?
Da, sunt lovit doar atunci când greșesc.
Nu, nimic nu justifică bătaia.
Ai încercat să apelezi la ajutorul rudelor, prietenilor, vecinilor, instituțiilor abilitate? Care a fost suportul primit?
Da
Nu
Ce modalități de rezolvare găsești pentru situațiile de violență în familie?
Plec de acasă
Răspund cu aceeași monedă
Aștept să mă răzbun
Merg să cer ajutor la instituțiile specializate
La cine ai apela în cazul în care ai fi victima violenței domestice?
Poliție
Protecția Copilului prin TELEFONUL COPILULUI – 0236/983
Prieteni
Alte persoane
Care consideri că sunt motivele prin care persoanele agresate nu apelează la ajutor?
Teamă
Jenă/rușine
Teama de a-l afecta pe părintele non-agresiv
Dependența economică
Șantaj
Critica celorlalți/bârfa
Lipsa de suport/soluții reale din partea autorităților
Consideri că violența de acasa îți afectează caracterul și comportamentul în societate?
Da, am devenit mai retras și timid
Da, am devenit agresiv
Nu
Locuiești în mediul:
Rural
Urban
Ultima formă de educație absolvită a părinților
Școala primară
Gimnazu
Liceu
Facultate
Master
Ultima formă de educație absolvită a ta
Școala primară
Gimnaziu
Liceau
Am abandonat
Părinții lucrează:
Doar unul dintre ei
Amândoi
Niciunul
15. Veniturile familiei sunt:
0-1000 lei/lună
Între 1000-2000 lei/lună
Între 2000-3000 lei/lună
Între 3000-d.000 lei/lună
Mai mari
16. Familia de origine:
Disfuncțională (divorț, părăsire, decesul unuia dintre părinți, infidelitate, consum de alcool, drog, jocuri de noroc)
Funcțională
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impactul Violentei Familiale Asupra Dezvoltarii Sociale a Minorului (ID: 121522)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.