Impactul Turismului Asupra Deltei Dunarii

Impactul turismului asupra DELTEI DUNARII

Lucrare de licență –

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1. Delta Dunării,asezare si intindere

1.1. Geneza si evolutie

1.2. Relieful

1.3. Clima

1.4. Hidrografia

1.5. Vegetația, fauna și solurile Deltei Dunării

1.6. Populația si asezarile omenești

Capitolul 2. Turismul și mediului înconjurător

2.1. Impactul mediului asupra turismului

2.2. Impactul turismului asupra mediului

2.3. Acțiuni de protecție și conservare a mediului și a potențialului turistic

2.4. Relațiile dintre turism și mediul înconjurător

2.5. Principalele aspecte ale degradării mediului prin turism

Capitolul 3. Amenajarea turistică a teritoriului

3.1. Rolul, importanța și conceptul de amenajare turistică

3.2. Amenajarea turistică a teritoriului – analiza diagnostic a teritoriului

3.4. Strategii de amenajare turistică

Capitolul 4. Studiu de caz – Delta Dunării

Poluarea – cauza majoră a degradării mediului înconjurător

Capitolul 5. Poluarea – cauza majoră a degradării mediului înconjurător

5.1. Surse de poluare a mediului înconjurător

5.2. Forme de poluare

5.3. Nivelul poluării mediului înconjurător în România

Introducere

Rezervația naturală ,,Delta Dunării’’ prezintă importanță și interes multinațional din varii motive,cateva dintre ele ar fi:protejarea naturii,a resurselor naturale,a structurilor ecologice,a potențialului turistic,a diversitatii biologice sau a raritătți acestora care o definesc.Acestea joaca un rol,economic si social extrem de important,mai ales in prezent cand prezervarea resurselor si protejarea lor a ajuns la nivel de preocupare globală.

Chiar dacă multe zone cu importanță sporită au fost influențate macar la nivel vizual, Delta Dunării este încă un paradis salbatic cu o frumusețe aproape magnetică, fiind un mediu propice pentru felurite tipuri de oameni, de la pictori, muzicieni și sculptori până la oameni de știință și/sau afaceri .Rezervația are acest efect hipnotic asupa vizitatorilor, tocmai pentru ca are un aspect unic oferit de întregul ecosistem deltaic danubian.

Însă acest paradis este amenințat constant de acțiunea antropică,construindu-se tot mai multe clădiri sau restructurand vechile asezări umane. Și odată cu evoluția omului și a turismului nivelul de poluare crește. Fenomene neașteptate conduc la consecințe nefaste ale unei dezvoltări industriale realizate in defavoarea naturii și arată că mediul înconjurător nu se reface la nesfarsit , deversarea multiplelor deșeuri rezultate din diferitele activități industriale trebuind oprită . Diversitatea biologică a Deltei este afectată și de modificarea sau distrugerea unor habitate prin modificarea regimului hidrologic, datorată deschiderii unor canale artificiale, prin transformarea unor mari suprafețe în zone agricole, piscicole sau prin schimbarea calității apei . Deci amenajarea turistică este un lucru extrem de complicat, implicarea economiei, organizarii turismului, ecologiei, științelor naturii, arhitecturii, geografiei, psihologiei și geologiei fiind extrem de importante în vederea maximizării potențialului turistic al zonei.

Prin lucrarea de față vreau sa scot in evidență potențialul turistic al deltei și impactul turismului asupra acesteia.

Lucrarea este structurată pe cinci capitole:

CAPITOLUL 1:

1.Delta Dunarii ,așezare și întindere

Dunărea, izvoraste din munții Pădurea Neagră ai Germaniei și adună afluenți din zece țări și traversează patru capitale, după un traseu de 2860 Km, formează la vărsarea sa in Marea Neagră o deltă.

Raportată la teritoriul Romaniei, Delta Dunării este situată in S-E țării, având forma literei grecești "A" (delta) și fiind limitată la Sud-Vest de podișul Dobrogei, la Nord trece peste granița cu Ucraina, iar la Est cu Marea Neagră. Delta Dunării este traversată de paralela de 45° lat N și de meridianul de 29° long. E

Împreună cu complexul lagunar Rasim-Sinoe insumează o intindere,de 5050 Km, din care 732 Km sunt ai Ucrainei. Delta propriu-zisă are o suprafață de 2540 Km, suprafață ce crește anual cu 40m, datorită celor 67 milioane tone de aluviuni depuse de către fluviu.

Formarea Deltei, a început in cuaternar in glaciatia vurniană având două faze distincte:

– o fază continentală cauzată de regresiunea marină când țărmul era mult retras si brațele Dunării au lasat canioane vizibile in actuala platformă continentală;

– o fază de golf care a urmat unei transgresiuni. Ipoteza limanică emisă de Grigore Antipa și continuată de V. P. Zencovici, admite prezența unui golf, barat de către curenții marini prin grinduri transversale și transformat in liman. Dunărea a adunat acest spațiu, în condițiile unei maree reduse de ~70 cm. Calmatarea continua a dus la actualul aspect.

Privita de pe Dealurile Tulcei, Delta Dunării apare ca o intindere de verdeață strabatută de suvite argintii.

Delta Dunării este o campie in formare, cu altitudine medie de 50 cm, formată din: relief pozitiv (grinduri, ostroave si ) si relief negative: brațele Dunarii, canalele, gârlele, mlaștinile, bălțile și lacurile.

Uscatul deltaic reprezinta 13% din suprafață și este reprezentat prin:

-grinduri fluviatile, care insoțesc brațele Dunării și sunt orientate pe direcția vest-est, având altitudini de 0,5-5m

-grinduri maritime orientate pe direcția nord-sud, remarcabilă fiind Letea cu altitudinea de 124m – altitudine maximă pentru deltă, Caraorman, Saraturile, Ivancea, Dranov, etc.

-grinduri continentale ce reprezintă resturi din uscatul predeltaic: Chilia si Stipoc.

Cantitatea de aluviuni adusă anual de către Dunăre, la care se adaugă resturile organismelor moarte, praful eolian, etc., vor face ca procentul uscatului sa crească, în detrimentului reliefului negativ.

Geneza si evolutie 1.1

Atât timp cât vorbim despre morfohidrografie, Delta Dunării s-a format datorită existenței unor condiții specifice : platforma continentală marină cu adâncime și înclinare mică spre est; golful de tip limanic dintre horstul dobrogean și platforma Bugeacului;volumul apreciabil de aluviuni aduse de Dunăre (circa 58 mil. tone/an); curenții marini circulari la țărmul mării; amplitudinea foarte mică a mareelor în parte de nord-vest Mării Negre (7-11 cm). La aceste condiții de bază s-au adăugat altele, de ordin climatic (oscilațiile de nivel ale Mării Negre – mișcări eustatice) și tectonic (mișcări epirogenetice în zonele limitrofe).

Istoria formării Deltei Dunării se poate împărți în două etape distincte: predeltaicăși deltaică.

Etapa predeltaică se caracterizează printr-o alternare a fazelor de submersiune și emersiune a teritoriului, ca urmare a evoluției climatului în pleistocen, cu fazele glaciare și interglaciare corespunzătoare. Acestei etape aparțin depozitele loessoide care s-au găsit sub patul brațelor principale și în substratul grindurilor Letea și Caraorman. În depozitele leossoide din grindul Caraorman, la adâncimea de 3-6 m, s-au găsit resturi de Elephas primigenius (mamut) (Gh. Murgoci, 1912).

Etapa deltaică, adică de liman fluvio-marin, a început atunci când Dunărea a ajuns la limita actuală a Pontului Euxin și depunea materialul transportat în acest spațiu marin. Procesul de acumulare și, respectiv, de consolidare a teritoriului deltaic a fost influențat de variațiile de nivel ale mării. Astfel, în timpul regresiunii din Würm și, îndeosebi, celei din stadiul neoeuxin (circa 18.000-15.000 de ani înainte de perioada actuală), când nivelul mării a scăzut cu 100 m, au avut loc procese de eroziune, fiind îndepărtate cele mai multe dintre depozitele cuaternare vechi. O mică parte din depozitele acestei perioade (pleistocenul superior) a mai rămas în spatele unor martori de eroziune, cum sunt cei pe care s-au fixat și au evoluat gridurile Letea și Caraorman.Odată cu revenirea nivelului marin spre cota 0, la începutul holocenului, a avut loc acumularea depozitelor care alcătuiesc Delta Dunării, în golful limanic.

Momentul de început al Deltei Dunării se datorează formării cordonului inițial Letea-Ceamurlia-Caraorman, extins între promontoriile Jibrieni, în partea nordică, și Murighiol-Dunavăț, în cea sudică, sprijinit pe martori de eroziune din substratul deltei holocene, care s-a consolidat în intervalul de timp 11.700-7.500 î.e.n. (N. Panin, 1974, 1983).Materialul constitutiv al acestui cordon inițial provenea din abraziunea falezei marine, din nordul golfului limanic, și din sectorul de vărsare a râurilor Nistru, Bug și Nipru, transportat de curenții litorali care aveau același sens de circulație ca și în zilele noastre (Nord-Sud).În faza de consolidare a cordonului inițial, pe seama materialului transportat de curenții litorali, aluviunile dunărene se depuneau în golful limanic, micșorând din adâncimea acestuia și, respectiv, din capacitatea de acumulare atât a volumului de apă, cât și a celui de aluviuni. Ca urmare a acestei diminuări a avut loc forțarea și străpungerea cordonului inițial de către apele fluviului, fapt ce a dus la formarea unor delte secundare în partea estică a acestuia, în spațiul marin.

1.2 Relieful

Relieful deltei Dunării este reprezentat printr-o succesiune de câmpii litorale continuate spre selful continental al Mãrii Negre printr-un front litoral. In cadrul câmpiei litorale se disting douã forme de relief care dau nota specificã : grindurile si câmpurile.

Grindurile fluviale sunt forme de relief rezultate din acumularea aluviunilor de o parte si de alta a bratelor fluviului sau a unor gârle mai mari. Sunt creste aluviale lungi de zeci de Km. ridicate deasupra nivelului mediu al apelor cu 1,5-2m , foarte subțiri (rar peste 100m lãtime), cu tendința de înãlțare si extindere lateralã. Prin dezvoltarea lateralã grindurile juxtapun, devin mai înalte, pierzându-si specificul geomorfologic si transformându-se în câmpuri fluviale. Grindurile marine sunt creste nisipoase lungi (pânã la 20 Km) formate prin acumularea nisipului pe linii de țãrm active. Se mai utilizeazã frecvent, cu sens impropriu,termenul de mlastinã, care nu desemneazã o formã de relief, ci un ecosistem. Câmpia deltaicã este delimitatã spre nord de abrupturile podisului Bugeac, spre sud înaintând pânã la contactul cu laguna Razelm și canalul Periteasca. In cadrul câmpiei deltaice pe parcursul evolutiei s-au diferentiat douã tipuri de câmpii : fluvialã și marinã.

Câmpia deltaicã fluvialã se extinde pe 61% din suprafața deltei, fiind delimitatã spre est de contactul cu câmpia marinã pe aliniamentul vestic al câmpului Letea-grindurile Rãducu-Ceamurlia-marginea vesticã a câmpului Caraorman-grindul Ivancea-marginea vesticã a câmpului Crasnicol. Relieful câmpiei se dezvoltã pe o stivã de sedimente nisipoase, nisipo-lutoase și luto-nisipoase cu origine fluvialã acumulate sub controlul fluviului.

Altitudinea medie a întregii câmpii fluviale este de 0,6m. Sesurile deltaice sunt usor fragmentate de gârle, sahale și canale, precum și de crestele grindurilor fluviale.

1.3 Clima

Încadrându-se în climatiul temperat-continental cu influențe pontince, clima se personalizează ca un topoclimat complex. Acesta fiind configurat pe poziția geografică (45° latitudine nordică), de altitudine redusă (0-12 m), de grinduri și cordoane marine formate din nisipuri cu grad mare de acoperire, de suprafețe întinse cu apă și vegetație palustră, cu vegetație lemnoasa și ierboasă, de largă deschidere spre bazinul Mării Negre.

Cantitatea mare de căldură este dată de durata medie anuanlă de strălucire a soarelui care este aproximativ 2,300-2,500 ore, iar radiația solară anuală însumează anual 125-135 km2 , fiind printre cele mai mari din țară.

Advecția aerului marin umed este determinată de circulația generală a atmosferei care este zonală și din vest în cea mai mare perioadă a anului. Din cauza invaziilor de aer continental care apațin periferiei sudice ale anticiclonului est-european, pe perioada iernii sunt simțite raciri masive. O evoluție particulară o au ciclonii mediteraneeni care intră în Marea Neagră și care, determină precipnale, precum și de crestele grindurilor fluviale.

1.3 Clima

Încadrându-se în climatiul temperat-continental cu influențe pontince, clima se personalizează ca un topoclimat complex. Acesta fiind configurat pe poziția geografică (45° latitudine nordică), de altitudine redusă (0-12 m), de grinduri și cordoane marine formate din nisipuri cu grad mare de acoperire, de suprafețe întinse cu apă și vegetație palustră, cu vegetație lemnoasa și ierboasă, de largă deschidere spre bazinul Mării Negre.

Cantitatea mare de căldură este dată de durata medie anuanlă de strălucire a soarelui care este aproximativ 2,300-2,500 ore, iar radiația solară anuală însumează anual 125-135 km2 , fiind printre cele mai mari din țară.

Advecția aerului marin umed este determinată de circulația generală a atmosferei care este zonală și din vest în cea mai mare perioadă a anului. Din cauza invaziilor de aer continental care apațin periferiei sudice ale anticiclonului est-european, pe perioada iernii sunt simțite raciri masive. O evoluție particulară o au ciclonii mediteraneeni care intră în Marea Neagră și care, determină precipitații abundente și vânt puternic din direcția est-nord-est.

Astfel, temperatura aerului are valori moderate cu o ușoară creștere de la vest spre est. Temperatura medie anuală crește de la 11,0°C la Tulcea, 11,2°C la Gorgova și 11,6°C la Sulina.

Temperatura maximă absolută a fost de 39,0°C la Tulcea în 20 august 1945 și de 37,5°C la Suloina în 2 august 1946.

Temperatura minimă absoluta a fost de -27,2°C la Tulcea în 18 ianuarie 1963 și de 25,6°C la Sulina în 29 februarie 1929.

Precipitațiile atmosferice înregistrează o micșorare de la vest spre est fiind influențate de bazinul Mării Negre și de uscatul nord-dobrogean.Pe suprafața uscatului limitrof deltei se formează nori care produc precipitațiilor, în timp ce în interiorul deltei, mulțumită proceselor de evapotranspirație și evaporație, se formează curenți descedenți, fapt care determină destrămarea norilor și deci, lipsa precipitațiilor.

Suma precipitațiilor medii minianuale este de 450mm la Tulcea, 400mm pe grindurile Letea și Caraorman și de 343mm la Sulina.

Precipitațiile sub formă solidă (zăpadă) se produc, în medie, în a doua decadă a lunii decembrie și se pot manifesta până la mijlocul lunii martie, fără a se înțelege că în acest interval există un strat de zăpadă, acesta realizându-se accidental doar pe grindurile bine consolidate.

Umezeala aerului ca urmare a suprafețelor cu apă și mlăștinoase, a bazinului marin din apropiere, este ridicată (peste 80%), Delta Dunării împreună cu litoralul marin, fiind cu valorile cele mai ridicate din România.

Valorile umezelii cresc de la vest (78% la Tulcea) spre est (84% la Sulina) și de la vară la iarnă. în anotimpul rece, umezeala ajunge la 86% și 90% la Sulina. Numărul de zile senine și cu cer acoperit, de asemenea, înregistrează cele mai mari și mai mici valori din țară. Astfel, zilele senine ating cifra de 66 la Tulcea și 80 la Sfântu Gheorghe, iar zilele acoperite scad de la 98 la Tulcea la 90 la Sfântu Gheorghe.

Regimul eolian (vântul), se caracterizează în Delta Dunării prin două aspecte și anume: o frecvență mare, calmul reprezentând sub 20% din timpul anului și bate din toate direcțiile cu frecvențe relativ apropiate. Totuși, dintre principalele direcții, vântul dominant este cel de nord-vest (15,4% la Tulcea; la 19,7% la Gorgova; 17,5% la Sfântu Gheorghe), urmat de cel din nord (12,3% la Tulcea, 18,6% la Gorgova, 13,1% la Sfântu Gheorghe).

Viteza medie anuală este în funcție de poziția față de mare și de rugozitatea suprafeței active. Viteza medie fiind mai mare în apropiere de mare, în Sulina viteza ajunge la 8,4m/s pe direcția nord, în Sfântu Gheorge viteza de 5,5m/s pe direcția nord-est ia Gorgova cu viteza de 3,6m/s pe nord-est.

Clamul atmosferic este redus considerabil de mult de la vest spre est(Tulcea 23%, Gorgova 10,5% și numai 1,8% la Sulina).

Brizele sunt o caracteristică a Complexului lacustru Razim-Sinoie și a zonei litorale limitofe deltei, ca urmare a contrastului termic dintre uscat și apă. Din analiza principalilor parametri climatici a reieșit o diferențiere a valorilor de la vest spre est, pe măsura diminuării influenței uscatului continental și a creșterii influenței acvatoriului marin.
A.N.M. s-a ocupat cu elaborarea de studii si cercetări aplicative specializate de grometeorologie, in contextul noilor cerințe de dezvoltare durabilă a agriculturii. Astfel din figura de mai jos putem trage concluzia că resursele de umiditate pentru perioada aprilie-octombrie de-a lungul a 40 de ani (1961 – 2000) sunt reduse pentru Delta Dunării. Mai exact, mai mult de jumătate din suprafața Rezervației Delta Dunării se afla in clasa de Excesiv de secetos cu precipitații <250mm. Restul teritoriului se afla in clasa a II-a de inferioritate de umiditate si anume Extrem de secetos cu precipitații cuprinse intre valorile 251-300 mm.

Tabel nr 1. Parametrii agrometeorologici

Deasupra Deltei Dunării și a Complexului lagunar Razim-Sinoie, unde încălzirea este puternică în timpul verii și la inceputul toamnei, convecția termică este foarte activă. Cantitatea maximă pe țară cazută in 24 ore a fost inregistrata la C. A. Rosetti cu o valoare de 530,6 mm în 30 august 1924. Aceasta, împreună cu cantitatea cazută in ziua precedenta, adună 690,6 mm, și reprezintă cea mai mare cantitate de precipitații acumulate în secvența temporală scurtă din România. În zona de litoral a Dobrogei maximele diurne sunt apreciabile (Constanța Far 111,6 mm, Constanța Coasta 112,3 mm in august), ca urmare a ciclogenezei de coastă marină.

Principala caracteristică a ploilor torențiale este intensitatea. La ploile semnificative acesta depășește valoarea de 6 mm/min în regiunile cele mai joase, scăzând pe masura creșterii altitudinii până la valori mai mici de 3 mm/min, in regiunile înalte.

Din analiza acesteia se constată că în România, valorile cele mai mari medii ale intensităților maximale pluviale unt produse in regiunile joase de câmpie cu grad mare de ontinentalism sau la limita inferioara a barajului orografic al Carpaților. Cele mai mici valori sunt reduse la 3-4 mm/min și chiar sub 3 mm/min, în cuprinsul unor areale restrânse situate în regiunea muntoasa înalta în Podișul Sucevei, vestul Podișului Someșan și mai ales in Delta Dunării și pe litoralul de nord, unde sunt caracteristice mișcări descendente ale aerului.

România este prima țară europeană situată la nord de Paralela 44 confruntată cu deșertificarea.

Cauzele care au dus la aceste fenomene în România sunt schimbările curente de climă (cu apariția secetei puternice din ultimii zeci de ani) și degradarea solului datorită unor practici necorespunzătoare. Inregistrările meteorologice pe o perioada mai mare de 100 de ani arată o tendință evidentă de deșertificare pe o suprafață de 3 mil. ha in Dobrogea, Estul Munteniei si Sudul Moldovei, din care 2,8 mil ha teren arabil (20% din fondul agricol al României). Teritoriul cu o deșertificare intensă și un risc mare de secetă include toata Câmpia Română, Sudul Moldovei în lungul râului Prut până în orașul Iași, Podișul Dobrogei, Delta Dunării și într-un procent mai mic Câmpia Vestică. Zona afectată de seceta este și mai mare, ea acoperind întregul fond arabil al României, iar zonele afectate de degradarea solului acoperă cca. o jumatate din teritoriul național. Zonele cele mai afectate de eroziune sunt Podișul Moldovei, Podișul Transilvaniei, Podișul Getic, Trotuș-Olt. Observațiile pe termen lung arată o tendință evidentă de amplificare și agravare a fenomenului de degradare a solurilor in România.

Mediul inconjurător reprezentat prin factorii săi de mediu este un tot unitar și orice perturbare a unuia dintre acești factori se propagă și asupra celorlalți, determinând diferite răspunsuri, funcție de intensitatea și durata perturbației. Având în vedere acest lucru, degradarea terenurilor, deșertificarea și seceta sunt factori inseparabili din cauza legaturilor strânse dintre ei la apariție, manifestare și consecințele pe termen scurt/lung pe care le au asupra mediului și dezvoltării comunităților umane. Fenomene ca eroziunea hidrică amplifică puternic seceta in Dobrogea (cea mai afectată de deșertificare), Podișul Bârladului, Podișul Getic delimitat de râul Dâmbovița, fluviul Dunărea, Subcarpații Getici si Câmpia Română, iar eroziunea eoliana are efecte importante asupra secetei in zonele cu soluri nisipoase din sudul si sud-estul României (Oltenia, Bărăgan, Tecuci). Salinizarea și alcalinizarea accentuează seceta în ariile cu soluri sărăturate din Bărăgan, estul României și vestul țării. Seceta amplifică puternic deșertificarea și degradarea terenurilor. În schema de alături sunt prezentați succint factorii care produc deșertificarea, degradarea terenurilor, seceta și efectele acestora asupra mediului.

La nivel global se constată o perioadă de tranziție a climei procesului de încalzire globală prin care trece planeta, produs in principal de CO2 generat de arderea combustibililor și a gazelor de eșapament. Pădurile au un rol foarte important în acumularea carbonului, iar defrișarea masivă a lor duce la creșterea accentuată a concentrației de carbon în aer. Conform studiilor, dacă emisia de CO2 in atmosferă nu va scadea, in cca. 60 de ani, temperatura medie va crește pe Glob cu cel puțin 3 grade. O creștere cu jumatate de grad față de temperatura medie poate duce la deșertificarea unor zone de sute de kilometri patrați și la dispariția unor fâșii întinse de țărm prin crețterea nivelului oceanelor. Clima temperată, caracteristică și țării noastre, aflată în curs de transformare poate ajunge la stadiul de climă tropicală având ca efecte pierderi economice uriașe și grave consecințe asupra sănătății publice (favorizarea condițiilor de dezvoltare a virușilor tropicali, cum ar fi malaria).

.

1.4 Hidrografie

Zona studiată se află în bazinul Dunăre-Litoral. Cea mai importantă apă curgătoare este fluviul Dunăre. Debitul maxim care are probabilitatea de depășire de 1% (o dată la 100 de ani), variază între 16.000 m3/s la intrarea în județul Tulcea și de 19.000 m3/s la Ceatal Izmail. Scurgerea medie multianuală a cursurilor de apă este micșorată, de 1.01 l/s km 2. Masa rețelei hidrografice (exclusiv Delta Dunării) este cuprinsă între 0.1-0.3 km/km2. Rețeaua hidrograficîă a zonei studiate se împarte în două mari grupe:

I.Grupa danubiană, care are ca principal curs de apă fluvial Dunărea. Debitul mediu multianual la vărsare fiind de aproximativ 6300m la vărsare fiind de aproximativ 6300m3/s, care se distribuie pe cele trei brațe astfel: : pe brațul Chilia 62,5%, pe Sulina 16,9%, iar pe Sf. Gheorghe 20,6%.

II.Grupa maritimă, care este formată dintr-o serie de râuri, care se varsă în complexul lagunar Razim-Sinoe, și anume: Taița (cursul cel mai lung fiind de 47 km), Telița (având 41 km), Slava (cu 41 km) și Ceamurlia.

Rețeaua hidrografică interioară este caracterizată prin cursuri de apă reduse și cu un regim neregulat al debitului de apă. Regimul hidrologic este torențial care se caracterizează prin viituri scurte, cu debite de vârf foarte ridicate și prin perioade îndelungate în care debitele sunt foarte scăzute, iar râurile cu bazine hidrografice mai mici de 100 km2 prezentând o secare prelungită.

Lacurile naturale reprezintă un alt element al rețelei hidrografice din zona studiată. Principalele lacuri și tipuri sunt:

de luncă: Jijilei, Crapina Lacul Rotund, Telincea, Parcheș;

de deltă (deltaice): Lacul Alb (109,5ha), Babina (432,25ha), Băclăneștii Mari (241,5ha), Belciug (127,5ha), Bogdaproste (435ha), Dranov (2170ha), Isac (1101,5ha), Gorgova (137705ha), Merhei (1057,5ha), Lumina (1367,5ha), Lacul Roșu (1445ha), Puiu (865ha);

lagune: Golovița (11870ha), Nuntași (1050ha), Razelm (Razim – 41500ha), Sinoe (17150ha), Zmeica (5460ha), Periteasca (3550ha), Istria (560ha);

limanuri fluvio-maritime: Țăpașu(2335ha), Babadag (2370ha), Corbu de Jos (520 ha), Agighiol (1070ha).

Formarea lacurilor, grindurilor, gârlelor a terenurilor amfibii, respectiv a ecosistemelor s-a realizat datorită evoluției în timp a spațiului deltaic.. La nivelul Rezervației Biosferei Delta Dunării, compusă din Delta Dunării, complexul Razelm (Razim) – Sinoe și lunca Dunării dintre Isaccea și Tulcea, sunt delimitate două mari categorii de sisteme hidrografice:

Sisteme naturale parțial modificate de om;

Sisteme a antropice.

Principalele sisteme care se înscriu în prima categorie sunt:

Dunărea și brațele ei principale, care include Dunărea (de la Cotul Pisicii la Ceatalchioi), cele trei brațe principale Chilia, Sulina, Sf. Gheorghe și brațele secundare Tătaru, Cernovca, Babina, Musura), Gârla de Mijloc, Gârla Turcească;

Gârle și canale cu circulație activă a apei, reprezentat prin brațele abandonate ale Dunării: Dunărea Veche, canalele Mila 35, Sireasa-Șontea, Crânjeală, Eracle, Căzănel, Bogdaproste, Litcov, Crișan- Caraorman, Dunavăț, Dranov. Aceste canale, care sunt legătura dintre brațele principale și complexele lacustre, prezintă viteză variabilă a apei și sensurile de curgere reversibile față de faza de regim hidrologic (ape mari de primăvară, ape mici de vară-toamnă), precum și turbiditate descrescătoare de la brațe către interior;

Gârle și canale în ariile cu circulație a apelor redusă dar cu regim liber, dintre care se menționează gârlele : Sulimanca, Perivolovca, Litcov-Împuțita, Puiu-Erenciuc, Crasnicol și canalele: Stipoc- Ocolitor, Dovnica, Magearu, Ivancea, Lejai, Palade, Buhuz-Zătoane. Viteza de curgere a apei este mult redusă, fiind în majoritate reversibilă. În perioadele cu ape mici, când viteza apei scade și mai mult, gârlele și canalele se acoperă cu vegetație plutitoare;

Lacuri cu acvatoriu întins și/sau cu schimb activ de ape între ele și rețeaua hidrografică secundară. În această categorie intră cele mai importante lacuri și complexe lacustre, și anume: Matița, Razelm, Trei Iezere, Căzănel, Bogdaproste, Sinoe, Isac, Uzlina, Puiu, lumina, Roșu, Furtuna, Roșuleț, Babina , Golovița, Zmeica, Gorgova. Lacurile au o particularitate morfologică, și anume delimitarea malurilor se face prin vegetație de stuf, papură și plaur.

Lacuri cu un schimb redus de ape parțial acoperite cu vegetație plutitoare. În această categorie sunt incluse lacurile Merheiul Mare, Merheiul Mic, Roșcova, Poliacova, Nebunu, Ligheanca, Dovnica, Răducu, Porcu, Tătaru, Murighiol, care se caracterizează printr-un schimb redus de ape, fapt care duce la creșterea gradului de împotmolire prin creșterea cantității de material organic;

Amenajări piscicole cu schimb controlat de apă, lacuri izolate (cu schimb redus da apă și concentrație mare de săruri);

Apele marine costiere, care corespund platformei continentale marine până la izobata de 20m, exceptând Golful Musura și Meleaua Sf.Gheorghe. Cea mai mare parte a acestor ape este sub influența apelor deversate de Dunăre, care se reflectă în gradul de mineralizare, turbiditate și substanțele poluante care au determinat modificări esențiale în asociațiile floristice și faunistice. Procesul de eutrofizare, datorat cantităților mari de fosfați și azotați (substanțe nutritive), asociat cu cantitățile mari de poluanți din apele costiere constituie cauza reducerii biodiversității

Rețeaua actuală (tabel numarul 2.) de canale datează, în principal, din deceniul al șaptelea când s-a pus problema exploatării stufului prin incinte amenajate. Principalele canale din Deltă sunt:

Tabel nr 2. Principalele canale ale Deltei Dunării

Din categoria sistemelor hidrografice antropice fac parte:

I.Amenajări agricole, care sunt estimate la 53.000ha ( în anul 1990). Din această suprafață au mai rămas în exploatare cca. 36.880ha. Amenajările agricole mai importante sunt Pardina (27.000ha), Sireasa (7.550ha), Ostovul Tătaru (2.600ha), Murighiol – Dunavăț (2.540ha), Tulcea – Nufăru (2.350ha). Aceste amenajări sunt ecosisteme care funcționează potrivit scopului pentru care au fost realizate, astfel lucrările de desecare efectuate au dus la dispariția ecosistemelor naturale anterioare. În funcție de nivelul de întreținere,de utilizare și organizare a îngrășămintelor și pesticidelor acestea pot fi socotite ca areale scoase de sub acțiunea legităților de funcționarea sistemului deltaic;

II.Amenajări silvice au fost realizate în scopuri economice și ca atare nu au avut în vedere aspectul ecologic, în sensul de a realiza un spectru floristic diversificat care să asigure biotopul pentru fauna deltaică.

III. Amenajările piscicole, care dacă ar fi respectat normele de funcționare ar fi fost amenajările cele mai adecvate în perimetrul Deltei Dunării;

IV.Așezările urbane și rurale, care se caracterizează printr-o discontinuitate evidentă, au fost primele ecosisteme antropice apărute și care au modificat ecosistemele naturale ale zonei.

Rețeaua hidrografică interioară este reprezentată de pârâuri mici: Taița (L=52km, S=580km2), Telița (L=42 km, S=290km2) care se varsă în lacul Babad și Slava (L=35km, S=333km2), Hamangia (L=27km, S=220km2) care se varsă în lacul Ceamurlia.

In anul 2004 s-au efectuat analize fizico-chimice și biologice în secțiunile următoare:

– pr. Slava , vărsare și amonte sat Fântâna Mare;

– pr. Hamangia , vărsare și amonte sat Vasile Alecsandri;

– pr. Taița , vărsare și amonte sat Nifon;

– pr. Telița , vărsare și amonte sat Telița.

Calitatea acestor pâraie, în conformitate cu normele în vigoare, se încadrează după cum urmează:

– pr. Slava la vărsare are calitatea I și calitatea a II-a (pentru azotați);

– pr. Hamangia la vărsare are calitatea a II-a, iar în amonte V. Alecsandri calitatea I;

– pr. Taița la vărsare are calitatea I și calitatea a II-a (pentru azotați);

– pr. Telița la vărsare are calitatea I și calitatea a II-a (pentru azotați).

Rezultatele analizelor pentru apa Dunării s-au raportat la clasa a II-a de calitate, clasa care reflectă condiția de calitate pentru protecția ecosistemelor acvatice.

Resursa de apă subterană în zonă este exploatată prin intermediul următoarelor captări:

Tabel nr 3. Resursa de apă subterană.

Pânza freatică din Delta Dunării se află sub 2,0 m adâncime (1,05-1,35m) fiind puternic influențată de nivelul hidrostatic și fluctuațiile nivelelor apelor Dunării. Apele freatice de adâncime sunt în legătură directă cu stratul acvifer de suprafață, datorită permeabilității mari a pământurilor caracteristică zonei, fapt ce favorizează mineralizarea puternică a acestora. De asemenea, apele de adâncime sunt ape clorurate, cu concentrație mare. Datorită acestei situații apa subterană este nepotabilă.

Din cele 20 de foraje analizate de S.G.A. Tulcea în cursul anului 2003, cinci au prezentat valori ridicate pentru nitriți, cuprinse între 59,66 și 2449,48 mg/l, deci o depășire de până la cincizeci de ori a concentrației maxim admise pentru apa potabilă..

1.5 Vegetația, fauna și solurile Deltei Dunării

Flora, vegetația și fauna

Teritoriul Delta Dunării se caracterizează printr-o varietate mare de elemente areologice, atât din punct de vedere al refugiilor postglaciale cât și al împărțirii geografice actuale a speciilor. Se poate aprecia că, la originea varietății ridicate a florei și faunei teritoriului RBDD(Administratia Biodiversitatii Deltei Dunarii), un rol însemnat l-a avut poziția geografică sud-est-europeană, apropiată de refugiile postglaciare mediteraneene, precum și influențele refugiilor estice, mai nuanțate față de teritoriile central-europene.

Sub aspect fitogeografic se încadrează în provincia danubiano-pontică, formând o unitate proprie, și anume districtul Delta Dunării (V. Ciocârlan, 1994). Sub aspectul zoogeografic al faunei de apă dulce, subregiunea euromediteraneană este împărțită în provincia ponto-caspică, districtul nord-ponto-caspic, iar în ceea ce privește Marea Neagră, aici se întâlnesc specii aparținând atât regiunilor marine litorale cât și celor pelagice (P. Bănărescu, N. Boșcaiu, 1973).

Caracteristici ale biodiversității

Față cu alte delte ale Europei, Delta Dunării a păstrat o biodiversitate mai ridicată, respectiv, un număr mare de specii dintr-o mare varietate de unități sistematice, pornind de la plantele inferioare și până la cele superioare, de la animalele unicelulare și până la vertebratele cele mai dezvoltate.

Numărul speciilor ce viețuiesc pe acest teritoriu este cu certitudine mai mare decât cel cunoscut în prezent, deoarece inventarele făcute în trecut și după întemeierea RBDD nu au ocupat toate zonele, nici sub aspect sistematic și nici teritorial.

Până acum au fost inventariate 3 768 specii de animale și, 1 642 specii de plante dintre care aproximativ 1 530 specii de insecte, 70 specii de melci, 190 specii de pești, 16 specii de reptile, 8 specii de broaște, 325 specii de păsări și 34 specii de mamifere.

Multe specii de plante și animale sălbatice din habitatele naturale sunt valorificate de om, constituind o resursă naturală regenerabilă.

Un număr relativ mare de specii de plante și animale, chiar dacă nu sunt de interes economic, prin frumusețea lor reprezintă adevărate „nestemate” ale naturii, obișnuite aici și rare în alte zone. Indiferent de valoarea economică sau cea estetică, oricare specie deține un rol ecologic bine stabilit în ecosistemele deltaice, prin poziția ce o are în cadrul lanțurilor trofice.

În ecosistemele dulcicole stagnante, flora microalgală și macrofitică ce reprezintă producătorii primari, ca și multe specii de protozoare, garantează continuitatea consumatorilor animali pentru foarte multe specii din verigile inferioare ale lanțului trofic: viermi rotiferi, unele specii de moluște, entomostracei planctonici, hidracarieni, insecte și pești algo- și fitofagi, amfibieni în stadiile larvare (mormoloci), păsări ierbivore (lebede, unele specii de rațe, lișiță, gâște etc.).

În al doilea „front” al consumatorilor intră unele specii de entomostracei carnivori (copepode), insecte acvatice carnivore (larvele și adulții unor coleoptere ditiscide, larvele libelulelor, ploșnițele de apă), peștii zoofagi, toți amfibienii, două specii de șerpi, păsările acvatice zoofage, mamiferele acvatice carnivore, și lanțul trofic acvatic poate continua până pe la treapta a cincea.

De menționat este și nivelul consumatorilor detritivori printre care amintim viermii nematozi și oligocheți, moluște mai ales bivalve, unele insecte în stadiul larvar (chironomidele) și chiar unii pești (carasul argintiu).

Ierarhia consumatorilor cuprinde numeroase specii detritofage din categoria viermilor edafici nematozi și oligocheți, acarieni, insecte colembole etc., ce repun în circuit, alături de bacterii, numeroase substanțe minerale necesare dezvoltării vegetației. În etajul superior găsim speciile fitofage, printre care cele mai numeroase sunt insectele ca: ortoptere (cosași și lăcuste), stadiile larvare (omizi) ale tuturor lepidopterelor (fluturi). Dintre coleoptere mai multe sunt curculionidele (gărgărițele), apoi croitorii (cerambicide), homoptere (cicade) etc.

Pe langă aceasta, unele specii de păsări ierbivore și granivore se hrănesc în aceste zone (gâște, fazan, mai multe specii de păsări cântătoare), iar dintre mamifere toate speciile de rozătoare (șoareci și șobolani, iepuri), ca și căpriorul și porcul mistreț.

Majoritatea păsărilor cântătoare sunt consumatoare de insecte, iar dintre mamifere menționăm pe cele de talie redusă din ordinul insectivorelor (chițcani, arici, cârtiță) și al chiropterelor (lilieci).

Pe treapta superioară sunt carnivorele (consumatoare de vertebrate și uneori nevertebrate): mamiferele carnivore (vulpe, enot, șacal auriu, dihor, hermelină, nevăstuică), șerpii (șarpele de casă, șarpele rău, vipera de stepă), păsările de pradă de noapte (cucuveaua, ciuful, striga, huhurezul) și cele de zi (șoimulețul de seară, șoimul rândunelelor, vânturelul), fiind specii frecvent întâlnite în teritoriul RBDD.

Flora

În comparație cu flora regiunii continentale limitrofe (Dobrogea), care acoperă peste 1.900 specii de cormofite (peste 50% din flora întregii țări), flora Deltei Dunării și a Complexului lagunar Razim – Sinoe este mai săracă (779 specii), acoperind în majoritatea lor taxoni cu areal larg: elemente eurasiatice – cca 30%; continental-eurasiatice – aproximativ 15%; cosmopolite – aproximativ 10 %).

Plante superioare acvatice și palustre

În fitocenozele (comunități de plante) acvatice și palustre se ridică deasupra altora elementele floristice eurasiatice și circumpolare. În compoziția asociațiilor acvatice și hidrofile intră circa 120 specii de plante.

În cazul lacurilor destul de adânci se găsesc mai multe tipuri de categorii vegetale, grupări naturale ce au forma unor fâșii paralele cu linia țărmului. Aceste asociații constau din specii ce au cereri bine determinate față de habitat (tipul solului, grosimea și consistența mâlului, adâncimea apei etc.). Dintre plantele acvatice fac parte speciile submerse (cu rădăcinile fixate în substrat, tulpina și frunzele subacvatice, numai floarea se ridică deasupra apei pentru polenizare): penița apei, brădișul, cosorul, sârmulița, pașa, broscarița, moțul. Unele plante plutesc în masa apei, neavând contact cu substratul, floarea fiind singurul organ ce se arborează deasupra apei (în timpul fecundației): otrățelul de baltă, aldrovanda.

Mai aproape de țărm trăiesc speciile cu frunzele natante. Unele au rădăcinile fixate în mâlul de pe fundul cuvetei lacustre (nufărul alb ; nufărul galben; plutnița; iarba broaștelor; troscotul de baltă).

Următoarea centură de plante, care face conexiunea dintre ape și uscat, o reprezintă stufărișul, asociație vegetală caracteristică mlaștinilor cu exces permanent de apă. Stufărișul, ce ocupă suprafețe mari în Delta Dunării și Complexul lagunar Razim – Sinoe, având în cadrul mediului un rol însemnat, simbolizează un filtru biologic eficient pentru ape și un element de sprijin a malurilor împotriva bătăii valurilor. Stufărișul apare în habitate cu ape puțin adânci (până la 1 m), cu aluviuni fine pe fund, în care sunt prinși rizomii și rădăcinile speciei prepoderente, stuful, cu care se grupează diferite specii hidrofile ca: papura, feriga de baltă, pipirigul, gălbinele, răchitan, măcriș de baltă, tătăneasa etc.

Plante superioare terestre

Pe grindurile din Delta Dunării și Complexul lagunar Razim – Sinoe, în depresiunile cu sol salinizat se găsesc specii halofile, adaptate să nu cedeze la conținutul ridicat în săruri ale substratului: brânca, pătlagina albăstrica. Pe malurile mai uscate ale depresiunilor cu sol sărăturat viețuiesc elementele mezo-higro-halofile: ghirinul, săricica, Aeluropus littoralis etc. Nisipurile grindurilor fluvio-maritime sunt populate de specii psamofile, specii adaptate la viața pe nisip.

Pe cordoanele nisipoase litorale se poate vedea o clară zonare a vegetației. Plaja ce se află în afara bătăii valurilor (și care are o lățime de aproximativ 5 – 20 m) este populată de exemplare răzlețe de varză de mare, ridichioară de nisip, vitrigon, morcovul sălbatic.

Dintre plantele caracteristice acestor dune, principalul rol de fixator al nisipului îl joacă perișorul, iar pe solurile mai bogate în humus trăiește cârcelul. Pe porțiuni cu umiditate mai redusă trăiesc volbura de nisip, vinețelele de nisip, siminocul.

Plante endemice( tabel nr 4.). Flora din RBDD cuprinde patru specii endemice și o subspecie endemică (Elymus pycnanthus deltaicus)

Specii de plante endemice din RBDD

Tabel nr 4. Plante endemice

Plante periclitate.

Dintre speciile vegetale, identificate în perioada 1991 – 1996, un număr de 95 de taxoni sunt considerați specii periclitate, adică specii la care s-a constatat un regres (în special din cauza activităților umane), specii al căror populații sunt răspândite pe arii reduse, astfel încât orice presiune asupra lor ar putea duce la dispariția acestora sau specii care au un areal redus pe plan mondial. La plantele terestre, factorul limitativ este apa: scăderea nivelului apelor freatice a afectat pădurile de pe grindurile fluvio-maritime (în special pădurea Caraorman). Dintre speciile periclitate fac parte și plantele ce au populații reduse pe plan european sau mondial.

Pajiștile de luncă

Pajiștile mezofile de luncă se găsesc în lungul rețelei hidrografice în zonele inundate temporar pe soluri aluviale gleizate și soluri gleice. În delta fluvială pajiștile de luncă se întrepătrund cu pădurile de luncă cu păduri sud- europene de salcie, plop alb și negru. Pajiștile mezoxerofile cu Cynodon dactylon si Chrysopogon gryllus se găsesc în partea de aval a deltei, unde efectul inundațiilor este mai mic și climatul mai secetos (350 mm/an precipitații față de cca 400 – 450 mm în amonte).

Vegetația litorală și halofilă

Vegetația litorală de nisipuri nefixate este redată îndeosebi de Petasites spurius + Eryngium maritimum, Elymus giganteus, Argusia sibirica, Crambe maritima, Cakile euxinia. Această vegetație nord-pontică de nisipuri slab salinizate se gasește în lungul litoralului și este acompaniată de vegetație halofilă pontică pe psamosolurile salinizate sau pe solonceacurile marine.Vegetația halofilă acoperă suprafețe importante pe grindurile Sărăturile, Caraorman și Letea.

Vegetația acvatică

În mod frecvent lacurile sunt mărginite cu Typha angustifolia sau Typha angustifolia, Schoenoplectus lacustris și vegetație acvatică de Trapa natans și Nymphoides peltata în lacurile cu sedimentare minerală, și Nymphaea alba în lacurile cu turbă sedimentară. Principalele asociații de macrofite acvatice (M. Godeanu, 1974, A. Popescu, V. Sanda, 1976) sunt reprezentate de Charion fragilis, Potamogetion, Nymphaeion, Ceratophylletum demersi, frecvent întâlnite în lacurile mărginite cu Scirpo-PhragmitetumLa marginea canalelor și gârlelor se dezvoltă asociațiile Hydrocharitetum morsus-ranae, Nymphoidetum peltatae, Stratiotetum aloides, Lemno-Salvinetum natantis, Myriophylletum spicati, Lemno-Utricularietum

1.6 Populația si asezările omenești

Majoritatea așezărilor vechi din Delta Dunării s-au transfomat în sate mici de pescari cu circa 14.000-15.000 de locuitori, cu o viață centrată asupra unor ocupațiilor tradiționale cum ar fi pescuitul, creșterea animalelor, agricultura și recoltarea stufului pe perioada iernii.

Se găsesc urme ale vieții omenest înca din epoca preistorică, ce este atestată de exemplu de cultură neolitică de timpul Hamangia. Drept mărturii ale unei civilizații geto-dace sunt ruinele unor cetăți de pa Deștepte, tezarului găsit într-un mormânt din Agighiol sau mormintele unor oameni înstăriți de la Murighiol.

Cei pasionați de istorie sau de artă, pot găsi, în Delta Dunării, urme ale civilizațiilor si culturii romana, grecești sau bizantine în așezări ca Tulcea, Chilia Veche, Enisala, Sulina, Histria, Babadag etc.

Modul de viață al populație din Deltă nu s-a schimbat de câteva secole. Numărul mic al locuitorilor (in jur de 22000 de locuitori) este explicat de către intinderea mare a apei cu toate ca sporul natural este mult peste media țarii (7%-8%). Mobilitatea teritoriala cunoaste deplasari definitive si deplasari temporare pentru lucru, studii etc.

Tulcea reprezintă poarta de intrare in Deltă, oraș cu mai putini de 100 000 de locuitori, care a fost construit pe locul așezării geto-dace Aegyssus, stabilit acum 2 600 de ani, stabilit cu actualul nume in 1595 pe harta lui Paolo Giorgici. Este un oraș cu funcție navală, industrială si turistică.

Situat la gura brațului Sulina, fiind cel mai mic oraș al țarii.

După “istoria nescrisă”, Sulina ar fi existat între secolele VI – VII î.Hr, cănd au aparut primele colonii pe malul Pontului Euxin. Deci, Sulina ar putea avea aproximativ 2700 de ani vechime, ceea ce ar clasa-o între cele mai vechi așezări din România. Cu circa 1000 de ani mai târziu, aici se afla graița dunăreană a Imperiului Roman. Documentele prezintă Sulina începând cu perioada bizantină.

În partea centrală a județului Tulcea este situată comuna Valea Nucarilor, la o distanța de 25 km de minicipiul Tulcea și la 40 km de Babadag. Comuna este compusă câteva sate și anume: Valea Nucarilor, Iazurile și Aghihiol. Numele de Valea Nucarilor a fost stabil din 1954, acesta fiind cunoscut sub denumirile de Sarighiolul de Vale și mai apoi I.G. Durca.

Pe cursurile superioare ale râurilor Topol și Valea Rostilor, în partea centrală a Podișului Babadag se afla comuna Topolog. Satele ce compun această comună sunt: Topolog, Cerbu, Calfa, Luminița, Făgărașul Nou, Sâmbăta Nouă și Măgurele. În 1573 a fost menționat în Defterul Otoman cum că, comuna Topolog era formată din Topologul Roman (Topal-Ava) și Topologul Tătar (Topal-Ak).

Menționată în defterul General Otoman din anul 1573, localitatea Stejarul este situată în partea de sud-est a județului Tulcea. Comuna este alcătuită din satele: Stejarul, Tepe, Mina Altin și Vasile Alecsandri. Eski este fosta denumire a comunei Stejarul, de origine turcă și care se traduce ca vechi și tata.

Situată la o distanța de 12 km de județul Tulcea se află localitatea Somova. Denumirea comunei Somova provine, după unele păreri, din specia de pește somn, care era frecvent întâlnit în lacurile din apropierea comunei. Comuna este alcătuita din satele: Somiva, Parches și Mineri. Arheologii afirmă că în locul acestei comune exista un important centru dac.

Pe malul brațului Macin al Dunării, la distanța de 89 km fața de orașul Tulcea, este situată localitatea Smardan. În această comună, pe malul Dunării, a fost înălțat un monument comemorativ închinat vitejiei acelui grup de români în lupta generală pentru independență.

În Podișul Babadag, pe cursul superior al râului Slava, este situată comuna Slava Cercheza la o distanță de 55 km față de orașul Tulcea. Satele componente ale comunei sunt: Slava Cercheza și Slava Rus.

Localitatea Sfântu Gheorge este situată la vărsarea brațului Sfântu Gheorge în Marea Neagră, la distanța de 120 km de Tulcea. Menționată pe harta genovezului Visconti ca localitatea San-Giorgio, a fost atestată înca din secolul XIV-lea.

Comuna Sarichioi este o localitate situată în partea de E-NE a Podisului Babadag, pe țărmul de NV al lacului Razim. Satele care intră în componența comunei sunt : Sarichioi, Visterna, Zebil , Enisala si Sabangia. Numele este de origine turcă, însemnând “Sat Galben”. Populația predominantă este entic rusă, fiind si comuna cu cei mai mulți etnici ruși din România, care își păstrează până în ziua de astăzi tradițiile și portul tradițional.

Fiind localizată în sud-vestul județului Tulcea, la 70 km față de municipiul Tulcea, se află comuna Peceneaga care a fost comsemnată pentri prima dată în Registrele turcești în 1573.

Localitatea Pardina este situată pe malul drept al brațului Chilia Veche, în județul Tulcea și are o lungime de 6 km. Denumirea provine din ucraineană și înseamnă “umbreală”. Principalele ocupații ale populației sunt creșterea animalelor, cultura agricolă dar și pescuitul, fiind compusă din etnici ucrainieni și moldoveni.

Pe malul drept al brațului Sfântu Gheorge, în partea de nord-est a județului Tulcea, se află localitatea Nufăru. Satele care intră în componența acestui sat sunt: Nufăru, Victoria, Malcoci și Ilganii de Jos. Denumirea istorică a satului, Prislava, este menționată ca fiind localitatea prin care a traversat cneazul Svitaslav Igorevici al Kievului în drumul sau spre Bulgaria. În lucrarea “Începurile vieții române la gurile Dunării”, Vasile Parvan arată că la Prislava se aflau clădiri însemnate cu ziduri foarte puternice, de o grosime neobișnuită și construcții antice cu zugrăveli pe pereți.

La o distanță de 32 km de orașul Tulcea, în partea de E-NE a Podișului Niculițel, se află localitatea Niculițel. Comuna nu are sate componente datorită împărțirii administrativ teritorială din anul 1968.

Situată în județul Tulcea, comuna Nalbant are drept sate componente următoarele: Nalbant, Trestenic și Nicolae Bălcescu.Atât comuna cât și Nicolae Bălcescu au un profil economic agrar, dar își desfașoară activitatea și îm comerț si prestări de serviciu. Râul Telișa.

La 4 km de Uzlina și 39 km de Tulcea, între tărmul de Est al Lacului Razim și malul drept al brațului Sfântu Gheorge se află localitatea Murghiol având drept sate componente: Murighiol, Dunăvățu de Jos, Colina, Dunăvățu de Sus, Sarinasuf, Plopul și Uzlina. Denumirea provine din turcă, însemnând lac violet, datorită reflexelor liliachi ale apei. În unele documente, localitatea a fost menționată sub numele de Salmorus. Karamurat, actual Mihail Kogălniceanu, este o localitate din județul Constanța, situata spre NW la distanța de 25 km. Satele ce compun comuna sunt: Mihail Kogălniceanu, Lăstuni și Rîndunica. Comuna Mihai Bravu este situata in partea centrala a judetului Tulcea iar în componența acesteia intră satele: Mihai Bravu, care este și resedința comunei, Satu Nou și Turda. La limita de est a ostrovului Maliuc, la 25 km de orașul Tulcea este situată localitatea Maliuc. În componența comunei intră satele: Maliuc, Ilganii de Sus, Gorgova, Vulturu și Partizani.

Cea mai mare comunitate de pecari din Deltă se află în localitatea Jurilovc, care este centru de colectare și prelucrare a peștelui dar și punct de atracție turistică. Este situată pe malul lacului Razelm, județul Tulcea, iar prima atestare documentară provine din harta rusă (1828-1829). Satele componete ale comunei sunt: Jurilovca, Vișina și Sălcioara.

Situată la distanța de 39 km se află localitatea Horia, o asezare de tip adunat, dispusă de-a lungul șoselei naționale Tulcea-Macin. Prima denumire a comuei a fost Regina Maria urmând sa se schimbe în anul 1947 în denumirea actuală. Satele care intră în componența comunei sunt: Horia, Florești și Cloșca. Localitatea Hamcearca este situată la 55 km față de județul Tulcea. În componența comunei intră satele: Hamcearca, Căprioara, Nifon si Balabancea. Localitatea este strabatută de râul Cernita și formează o acumulare de apă de 77ha. Fiind situată la 19 km de municipiul Tulcea și la 25 km de Babadag se află localitatea Frecăței în componența careia intră satele: Frecăței, Telița și Posta.

Consemnată fiind înca din epoca precreștină de către arheologi, localitatea Daeni a fost atestă de Alvise Radbrad în 1603. Este situată la 90 km de municipiul Tulcea și comuna Daeni are o singură localitate.

Având o întindere de peste 7 km este localitatea Crișan, care este situată ăe ambele maluri ale brațului Sulina în partea centrală a Deltei Dunării. În componența comunei intră satele: Crișan, Mila și Caraorman.

Cea mai populată așezare din Delta Dunării este Chilia Veche, numarând peste 3600 de locuitori. Este situată la 66 km de orașul Tulcea. În prezent se mai observă doar șanturile de apărare ale cetății, în trecut fiind un punct important în activitatea negursotrilor genovezi. Chilia Veche adăpoștește o mare varietate de etnii precum: români, ucrainieni, turci, rromi, germani, maghiari, tătari, ruși și evrei.

Capitolul 2. Turismul și calitatea mediului înconjurător

2.1. Impactul mediului asupra turismului

Mediul înconjurător este un factor care influențează cererea turistică. Având în vedere faptul că cererea pentru produsele turistice este parțial determinată de calitatea acestuia, mediul înconjurător poate avea un impact pozitiv sau negativ asupra turismului. Condițiile oferite de cadrul natural, prin componentele sale – relief, climă, hidrografie, vegetație, faună, monumente naturale, rezervații – contribuie la atragerea de fluxuri turistice și își exercită influența asupra activității turismului, determinând,la rândul lor, forme particulare de manifestare a acestuia.

Totodată, potențialul turistic antropic – vestigii arheologice și monumente de artă, elemente de etnografie și folclor, instituții și evenimentecultural-artistice, realizări tehnico-economice și științifice contemporane, așezările umane – atrage la rândul său fluxurile de turiști.

Componentele potențialului natural și antropic prezintă interes prin valoarea estetică, cognitivă și recreativ-distractivă, calitatea factorilor naturali de cură, posibilitatea practicării unor sporturi, aportul formativ și instructiv-educativ.

Calamitățile naturale care s-au abătut asupra lumii în ultimul timp reprezintă un avertisment dramatic pentru oamenii care trăiesc în conflict cu mediul înconjurător. Scenele televizate surprinse în zonele distruse de inundații sau furtuni, imaginile nenumăratelor localități invadate de ape sau, pur și simplu, spulberate de alte urgii îi pun pe turiști pe gânduri, aceștia orientându-se către destinații liniștite și care să le ofere siguranță.

Pentru altele, dezvoltarea durabilă înseamnă limitarea numărului construcțiilor noi, în special în zonele vulnerabile, înălțarea structurilor pentru micșorarea pericolului de inundații sauconstruirea altora mai solide, mai rezistente, mai putin expuse la riscuri. Un lucru e cert: este imperios necesară adoptarea unor măsuri care să reducă pierderile în viitor. (Minciu R., 2001, p.36)

Noi, europenii, ne-am confruntat – și ne confruntăm în continuare – cu mari calamități naturale, americanii suportă consecințele unor atacuri teroriste și a nenumărate cutremure, iar locuitorii țărilor nordice, renumite pentru clima lor rece, cunosc acum o vară călduroasă și însorită care bate toate recordurile de temperatură înregistrate în aceste zone din1860 încoace.

( Baron P., Snak O., Neacșu N., 2001, p. 468)

Clasificarea mediului are în vedere mai multe criterii, date fiind varietățile foarte mari:

După componentele biologice se disting: mediul biotic conținând viețuitoarele și mediul abiotic cu componentele lipsite de viață sau azoic ce cuprinde craterele vulcanice, apele poluante puternic;

După natura fizică: mediul terestru, aerian și acvatic;

După natura chimică: medii dulcivole (lac, bălți), salmastre (ape cu salinitate medie), sărate (mări, oceane) și foarte sărate (Marea Moartă).

După Ph, mediile pot fi: medii acide (natural sau după poluare), alkaline și neutre;

După influența populației umane: mediul urban, rural, formațiuni de contact (afectată de activitatea umană) și natura neafectată de om;

După J. Sonnenfeld: mediu geografic, operațional, perceptual și comportamental. (Vișan S., 2000, p. 18)

Prin calitatea mediului se înțelege starea acestuia la un moment dat, rezultată din integrarea tuturor elementelor sale structural și funcționale, capabile să asigure o ambianță satisfăcătoare necesităților multiple ale vieții omului. Cunoașterea calității mediului înconjurător implică cunoașterea și analiza unui număr foarte mare de aspecte (factori sau variabile).

Inițial se aprecia doar prin potențialul natural al mediului, delimitat de zone geografice: polare, subpolare, temperate, ecuatoriale, deșerturi, regiuni muntoase înalte. Odată cu dezvoltarea puternică a civilizației umane, cu manijestări profunde, complexe, conceptual de calitate a mediului s-a diversificat, referindu-se la calitatea apei, aerului și a solului. Standardele la nivel național și internațional referitoare la protecția mediului au character obligatoriu într-o țară și respectiv în țările membre ale Uniunii Europene.

Mediul natural are potențial pentru a rezista la diferite forme și intensități de presiune umaă. Deci are un câmp de toleranță cu limite date de starea sa natuală și un câmp de împrăștiere a diferitelor valori pe care le iau factorii considerației în determinarea calității mediului. Omenirea este preocupată de menținerea calității mediului de valori apropiate de cele inițiale, natural și de aceea măsoară și analizează o multitudine de factori.

În programele de activitate care urmăresc calitatea diferitelor component ale mediului se remarcă intervenția statelor și a unor organism internaționale, petru că poluarea nu recunoaște granițele administrative – politice. (Vișan S., 2000, p. 21)

2.2. Impactul turismului asupra mediului

Turismul cu toate componentele sale, face parte integrantă din sectoarele care trebuie avută în vedere în acțiunea de sistematizare constituind o cale de dezvoltare și de valorificare a unor regiuni cu resurse specifice.

În România se pot oferi multe posibilități de practicare a turismului, avem peisaje superbe, sate cu un trecut îndelungat, obiective unice naturale și culturale, oameni care dau dovada unei ospitalități autentice. Toate acestea reprezintă capitalul turistic ce trebuie valorificat. (Bran F., Marin D., Simon T., 1997, p.12)

Impactul pozitiv

Turismul este una dintre cele mai importante industrii și cunoaște o dezvoltare continuă. Din ce în ce mai mulți oameni sunt interesați în explorarea destinațiilor și culturilor noi și cât mai îndepărtate. Astfel, zonele care dispun de resurse naturale deosebite atrag tot mai mulți vizitatori, cu atât mai mult dacă ele oferă și posibilitatea de a cunoaște tradiții și obiceiuri ale altor culturi.

Când turismul și mediul înconjurător coexistă în armonie, mediul beneficiază de pe urma turismului. Există multe exemple de acest gen, majoritatea intrând în unul din cele două tipuri: conservarea și reabilitarea mediului.

Conservarea înseamnă păstrarea și utilizarea în cunoștință de cauză a mediului natural și antropic. Conservarea și turismul merg de multe ori mână în mână.

Reabilitarea însemnă redarea vieții unei clădiri sau unei zone și renașterea acesteia ca și ceva diferit de starea sa inițială. În timp ce conservarea presupune păstrarea mediului înconjurător într-o formă cât mai apropiată de cea originală, reabilitarea implică o schimbare majoră în utilizarea mediului. Multe clădiri și zone au fost salvate prin turism fiind reabilitateca atracții turistice sau ca spații de cazare turistice.

Trebuie avut mereu în vedere faptul că atât resursele naturale cât și cele antropice trebuie păstrate deoarece acestea sunt disponibile o singură dată; odată consumate, capacitatea de existență a destinației turistice este terminată. De aceea dezvoltarea turismului trebuie orientată către beneficiul social net și mai puțin către contul de profit și pierdere. Conceptul de beneficiu social net presupune acea combinare a activităților care să determine o dezvoltare locală cu deteriorarea cât mai puțin posibilă a mediului natural și social. Pentru a ține subcontrol acest fenomen trebuie ca toți participanții să înțeleagă nevoia de dezvoltare durabilă și să recunoască faptul că succesul afacerii depinde de resurse și de protecția acestora. (Baron P., Snak O., Neacșu N., p. 470)

Turismul este un consumator de resurse naturale și culturale de servicii directe și indirecte, fiind la rândul său generator de servicii proprii. Aportul pe care îl poate aduce la dezvoltarea economică generală, în unele țări, demonstrează că turismul poate deveni un factor dinamizator al sistemului economic global. Acest lucru presupune satisfacerea cererii specifice de tehnologii, de bunuri și de servicii produse de diferite ramuri economice.

Activitatea turistică valorifică în timp și spațiu acele resurse naturale și antropice ce constituie „materia primă” necesară pentru formele și produsele turistice.

Comparativ cu sectoarele industriale, poluante, turismul presupune dezvoltarea ecologică a zonelor, implică o exploatare mai rațională a resurselor, putându-se adapta mult mai ușor măsurilor de protecție a mediului.

Dezvoltarea sectorului turistic într-o anumită zonă are efecte positive și asupra unor ramuri economice, prin cererea de bunuri și servicii adresate acestora putând stimuli modernizarea structurilor turistice și stimularea sectoarelor și a ramurilor participante.

Impactul negativ

Acțiunile distructive ale unor activități turistice se manifestă, în principal, prin folosirea necorespunzătoare a mediului ambiant, în scopuri recreative și de agrement, dublatăde o intervenție brutală a omului asupra peisajului și resurselor naturale.

Turismul este un consumator de spațiu și resurse turistice, participând implicit la degradarea și poluarea mediului înconjurător și a potențialului turistic. Această degradare se realizează fie prin presiunea directă a turiștilor asupra peisajului, florei și faunei sau altor obiective turistice pe care turismul le poate deteriora parțial sau total, fie prin concepția greșită de valorificare a unor zone, puncte și obiective turistice.

Presiunea omului asupra mediului natural crește zi de zi, oamenii deplasându-se mai des și pe distanțe mai mari față de trecut. Petrecerea timpului liber oferă prilejul unei exploatări mai intense și unei cuceriri a mediului natural, cea mai mare parte a timpului liber  petrecându-se în afara orașului, în natură. Ieșirea periodică din oraș spre zonele verzi – sub forma excursiilor, a week-end-urilor sau a vacanțelor – a devenit un obicei social cu efecte negative asupra mediului. Multe din pagubele provocate de turism mediului sunt cauzate de numărul mare de vizitatori sosiți la destinațiile a căror capacitate optimă de primire a fost depășită. Mediulînconjurător scapă rareori de efecte negative atunci când numărul de turiști este foarte mare. Calitatea apei și a aerului și diversitatea florei și faunei sunt inevitabil afectate într-un fel, ca și peisajele, orașele și monumentele.

În zonele de mare atractivitate este favorizată desfășurarea de activități care pun în pericol calitatea mediului. Astfel de zone sunt, de obicei, obiectivele turistice situate în afara traseelor marcate și special amenajate, unde circulația turistică tinde să fie necontrolată.

Aspectele analizate sugerează că alături de celelalte activități economico-sociale, turismul constituie o importantă sursă de poluare ceea ce impune o dezvoltare ecologică a acestuia.

Recifele de corali sunt amenințate, suferind de pe urma declinului și degradării datorate unei combinații de factori naturali și antropogenici.

Comunitatea științifică este deacord cu acest lucru, iar presa vorbește despre asta. 58% din recifele de corali sunt potențial amenințate de activitatea umană. Supra-exploatarea și dezvoltarea costală prezintă cea maimare potențială amenințare. (Nedelea A., 2003, p. 56)

Impactul activităților turistice include atât efecte fizice directe (cum ar fi pagubele aduse de scufundări și de ancorări), cât și efecte indirecte provenite din dezvoltarea infrastucturii turistice în general.

2.3. Acțiuni de protecție și conservare a mediului și a potențialului turistic

Protecția și conservarea potențialului turistic și a mediului se conturează ca o activitate distinctă, având probleme specifice, care solicită colaborarea specialiștilor din domenii variate. Această acțiune poate avea o eficiență satisfăcătoare, numai în condițiile asigurării unui cadru de desfășurare juridico-administrativ adecvat care impune organizarea administrativă, existența unor resurse economice, un suport legislativ eficient și o susținută activitate de educație cetățenească.

Pe plan internațional, țări cu vechi tradiții turistice adoptă o planificare turistică șa nivel național fundamentată pe aspectul protejării resurselor turistice proprii. În vederea dezvoltării unui turism durabil, ele au luat în calcul trei obiective principale:

economic – esențial în identificarea, valorificarea și creșterea gradului de exploatare a resurselor turistice;

social – deosebit prin permanentizarea populației, creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, susținerea practicării unei meserii tradiționale și atragerea populației în practica turismului;

ecologic – important pentru evitarea degradării, a poluării mediului și asigurarea unei exploatări echilibrate și pe termen lung a resurselor turistice.

Formarea în contextul unei dezvoltări durabile trebuie să înceapă cu școala, mai bine zis, cu grădinița, căci exemplul părinților și apoi al educatoarelor este prima lecție pe care o învață copiii. Ori, dacă părinții nu au o formare respectuoasă față de mediu, dacă mai ales cei care lucrează în turism nu au pregătirea necesară pentru a face față unui turism durabil, degeaba vom dori să avem în viitor oameni cu o educație durabilă. Dintre principalele acțiuni de protecție și conservare a mediului și a potențialului turistic se desprind următoarele:

»conservarea resurselor turistice naturale și antropice în scopul unei utilizări continue și în perioada viitoare;

»creșterea nivelului de trai al comunităților locale;

»mai buna cunoaștere și conștientizare, atât de populația locală, cât și de vizitatori, a ideii de conservare a mediului;

»intervenția autorităților și agenților economici în realizarea tuturor componentelor unui turism durabil;

»implicarea mass-mediei de care industria turistică a devenit tot mai mult dependentă.

Pe lângă acestea, nu trebuie ignorat faptul că turistul actual este tot mai preocupat de problemele mediului înconjurător. În consecință, organizatorii de vacanțe (touroperatori, linii aeriene și lanțuri hoteliere) și guvernele trebuie să dea dovadă de un management al mediului corespunzător. Nu are sens economic să se trimită turiști la destinații care nu pot răspunde criteriilor de mediu necesare.

În ceea ce privește potențialul turistic al României, principalele acțiuni care vizează protejarea și conservarea mediului și a resurselor turistice sunt următoarele:

«exploatarea științifică, rațională a resurselor turistice astfeel încât ritmul de exploatare să nu depășească ritmul de reciclare și regenerare;

«soluționarea resurselor cu valențe turistice în contextul valorificării tuturor resurselor naturale și a protecției mediului ambiant;

« amenajarea și organizarea adecvată și la nivel superior a zonelor, traseelor și obiectivelor de interes turistic;

« organizarea și exploatarea turistică rațională a parcurilor naționale și rezervațiilor naturale, cu asigurarea protecției lor;

« organizarea corespunzătoare a zonelor montane;

« înnoirea bazei tehnico-materiale a turismului menită să asigure un turism competitiv și ecologic;

« acțiuni de educație cu privire la mediu și la potențialul turistic orientate la nivelul întregii țări.

« dezvoltarea unei cunoștințe ecologice în rândul populației și a sentimentului de gragoste și respect pentru națură, pentru locuri istorice și monumente de artă și arhitectură create de-a lungul timpului. Aceasta se poate realize printr-o susținută acțiune de educație cu privire la mediu și la potențialul turistic, acțiune ce trebuie întreprinsă la nivelul întregii țări, prin insuflarea unei atitudini de respect și comportament responsabil față de resursele natural, în vederea ocrotirii lor.

Problema conservării și protejării mediului și resurselor turistice trebuie văzută ca o concepție situată la același nivel de importanță ca și problemele de dezvoltare generală a economiei.

Educația ecologică pentru ocrotirea naturii și a potențialului touristic trebuie să aibă un caracter permanent, să debuteze încă din perioada copilăriei și să fie consolidată de instituțiile de învățământ de toate genurile și gradele. Ulterior, ea se paote perfecționa prin intermediul mass- media în cadrul unor cercuri de “ prieteni ai naturii”, prin diverse publicații de specialitate sa ude către ghizi și însoțitori, pe perioada desfășurării unor excursii. (Nistoreanu P., 2005, p. 114)

2.4. Relațiile dintre turism și mediul înconjurător

Relația turism – mediu înconjurător are o importanță deosebită, ocrotirea și conservarea mediului reprezentând condiția primordială de desfășurare și dezvoltare a mediului. Această legătură este una complex și se manifestă în două direcții: mediul natural prin componentele sale reprezintă resursele de bază ale turismului, iar pe de altă parte activitatea turistică are influență atât pozitivă cît și negativă asupra mediului ecologic, modificându-i elementele component.

Anul 2002 a fost un an cu semnificații majore în turism.

În parallel cu declararea sa ca An Internațional al Muntelui, anul 2002 a fost, de asemenea, drept Anul Internațional al Ecoturismului. Turismul ecologic definit drept acea călătorie în care să te bucuri și să apreciezi natura – mediul, în general presupune o responsabilitate sporită față de acestea. Responsabilitatea în turism reprezintă o premisă de bază turismului asupra mediului înconjurător. Lumea se află într-o continuă schimbare și transformările din domeniul valorilor sociale, economice și politice au loc în timpul celei mai îndelungate perioade de stagnare economic prin care trec multe țări din lumea dezvoltată: dezvoltarea industrial continuă a determinat apariția unui puternic impact asupra mediului înconjurător.

În consecință, a apărut necesitatea unei conduceri noi, profesionale a turismului care să atragă mai mult guvernele și partenerii din sectorul privat și public pe baza unor principia de dezvoltare a mediului și anume:

• mediul are o valoare intrinsecă care este deosebit de mare pentru turism, de care trebuie să se bucure și generațiile viitoare;

• turismul trebuie văzut ca o activitate pozitivă de care să beneficieze: mediul ambient, comunitățile locale și vizitatorii;

• relația dintre mediu și turism poate fi dezvoltată astfel încât mediul să susțină activitatea turistică pe termen lung, turismul, la rândul său, fiind “ obligat “ să nu cauzeze prin derularea sa degradarea mediului înconjurător;

• dezvoltarea activității de turism trebuie să respecte caracteristicile ecologice, sociale, economice, politice, cultural ale spașiului geographic în care se desfășoară;

• scopul dezvoltării turismului trebuie să fie întotdeauna echilibrarea nevoilor turiștilor cu cele ale destinațiilor și gazdelor acestora;

• industria turistică, guvernele autoritățile responsabile cu protecția mediului și organismele internaționale trebuie să respecte aceste principia și să conlucreze pentru a le pune în practică. (Istrate L., Bran F., Roșu A.G., 2000, p. 131)

Pentru ca turismul să nu devină dintr-o șansă pentru economie risc pentru întreaga comunitate este bine ca totul să fie făcut cu măsură. În dezvoltarea turismului distingem două etape importante:

≈ prima etapă constă în decizia de a include în circuitul touristic o anumită zonă și construirea echipamentelor turistice necesare amenajărilor turistice respective;

≈ a doua etapă constă în desfășurarea progresivă a activității turistice, în parallel cu responsabilitatea protecției mediului înconjurător și respectării turismului.

În prima fază daca activitățile turistice sunt planificate și desfășurate cu grijă, problemelede mediu pot fi rezolvate încă din aceeași fază. În acest sens, alegerea zonei, a amenajării ecoturistice, este decisivă pentru a evita conflictele ulterioare în relația cu mediul înconjurător de exmplu:

► limitarea daunelor aduse peisajului prin :

amplasarea stațiunii

organizarea transportului

arhitectură

► respectarea responsabilităților ce le revin:

autorităților locale

agenților economici

populației locale

► evaluarea impactului de mediu, conform directivelor Uniunii Europene, fiecare țară membră fiind ogligată să introducă în legislația națională prevederi referitoare la impactul marilor proiecte turistice și de altă natură, în mediu.

2.5. Principalele aspecte ale degradării mediului prin turism

Acțiunile distructive ale unor activități turistice se manifestă, in principal prin folosirea necorespunzătoare a mediului ambient, în scopuri recreative și de agreement, dublată de o intervenție brutal a omului asupra peisajului și resurselor naturale. Aceste practice nocive se întâlnesc mai ales în zonele de mare atractivitate, situate în spațiile populate, sau în imediata apropiere a marilor aglomerări urbane. De asemenea, absența unor reglementări privind comportamentul vizitatorilor, însoțite de o monitorizare a zonei sa uobiectivelor, favorizează desfășurarea activităților care afectează calitatea mediului și pun în pericol integritatea și conservarea obiectivelor. Astfel de cazuri se întâlnesc mai frecvent, în următoarele situații:

1. În zonele sau la obiectivele turistice situate în afara traseelor marcate și special amenajate, care atrag fluxuri importante de vizitatori, în principal în perioada de week-end, și unde se derulează o circulație turistică necontrolată. Prejudiciile pricinuite pot avea un character ireversibil. Dintre acestea pot fi menționate: distrugerea vegetației și florei, ruperea copacilor, braconajul, terasarea solului. Este de semnalat de asemenea dispariția unor specii floristice, cauzată de colectarea abuzivă a florei, în special a plantelor declarate monumente ale naturii.

Circulația turistică necontrolată efectuată la obiectivele turistice natural sau antropice provoacă, de cele mai multe ori, distrugerea ireversibilă a unora dintre elementele care le-au consacrat ca atracții turistice, dar care asigură valoarea intrinsecă, uneori având caracter de unicat.

2. Fenomenul poluării s-a amplificat odată cu pătrunderea turismului automobilistic în locuri care nu demult erau inaccesibile pentru acest mijloc de transport. Abătându-se de la traseele special amenajate de acces, turiștii pătrund pe , locuri ocolite, oprindu-se în poieni pitorești și provocând distrugerea pajiștilor,a arbuștilor, a florei, în general , prin strivirea acestorasa usub influența gazelor de eșapament, scurgerilor de ulei.

Efectul nociv al turismului automobilistic se face resimțit și pri nintensificarea circulației în stațiunile balbeoclimaterice. În absența unor restricții de acces în stațiuni, a unor zone de amenajate de parcare, turismul automobilistic alterează calitatea aerului, influențând negative și tratamentele balneare specifice.

3. Concepția greșită de valorificare a resurselor naturale și, în special a factorilor naturali de cură afectează potențialul touristic, prin exploatarea științifică și nerațională a acestuia și realizarea necorespunzătoare a obiectivelor de investiții cu character touristic, care se concretizează prin:

– supradimensionarea stațiunilor din punctual de vedere al capacităților de primire și tratament, comparativ cu potențialul resurselor destinate unei exploatări raționale;

– nerespectarea principiilor generale de protecție și exploatare a substanțelor minerale balneare, cu deosibire a apelor minerale și termominerale.

4. Dezvoltarea nesistematizată a localităților turistice, în special a stațiunilor, neajuns care se concretizează prin:

● proiectarea necorespunzătoare a obiectivelor de investiții cu caracter turistic;

● stabilirea de amplasamente neadecvate pentru baza material turistică;

● realizarea de construcții inestetice, neadaptate specificului architectonic tradițional sau specificului etnografic și natural a lzonei;

● ocuparea intensivă a spațiului cu construcții turistice.

5. Amenajări deficitare pentur vizitarea peșterilor – obiective de mare atractivitate turistică, executate fără respectarea tehnicii specific unor astfel de lucrări. Efectele rezultate constau în degradarea totală sau parțială a acestora. (Stănciulescu G., 2001, p. 87)

Capitolul 3. Amenajarea turistică a teritoriului

3.1. Rolul, importanța și conceptul de amenajare turistică

Din a doua jumătate a secolului XX, turismul a devenit cea mai complexă ramură a economiei din întreaga lume. În mod evident, turismul este unul dintre punctele căruia i se acordă cea mai mare considerație în politica de dezvoltare economio-socială a țărilor din întreaga lume, prin prisma ramurilor sale comerciale, ca factor recreator, de instruire și cunoaștere. Ritmurile înalte de dezvoltare pe care le-a cunoscut turismul reprezintă consecința directă a dezvoltării celorlalte laturi economice. Așadar, dezvoltarea muncii și a protecției a impulsionat creșterea veniturilor și a puterii de cumpărare. Din punct de vedere economic, dezvoltarea turismului se caracterizează prin cererea unei game sporite de servicii și bunuri de consum, cerere ce stimulează sectoarele productoare și prestatoare de servicii, alternând o creștere a activităților economice și a consumului.

Ca efect al tendinței generale de evoluție a societății omenești, fenomenul turistic determină o fază accelerată de creștere, producând o interacțiune complex, specific, la nivelul mediului geographic, factorii ce sunt implicați în amenajarea turistică manifestă interes pentru dezvoltarea zonelor turistice prin elaborarea unor principia ce încearcă să combine atât solicitările turiștilor, cât și cele legate de protecția mediului înconjurător. (Boghean C., 2011, p. 8)

Amenajarea turistică este un process continuu de proiectare a noilor dotări turistice, de recondiționare a celor existente, de rentabilizare economic a activității practicate în turism.

Pe parcursul anilor, în literature de specialitate, s-au creionat mai multe puncte de vedere în ceea ce privește amenajarea turistică a teritoriului. Astfel Prikvil F. consideră că amenajarea turistică reprezintă “ un efort de dezvoltare planificată aplicată la diferite sectoare ale economiei naționale, în vederea realizării unei soluții optime ale economiei naționale, în vederea realizării unor soluții optime pentru dezvoltarea coordonată a unei zoone, într-un ansamblu complet.”

În lucrările seminarului interregional O.N.U. asupra planificării și dezvoltării regionale a teritoriului (Dubrovnik, 1970) se arată că amenajarea teritoriului în zonele turistice reprezintă un process dinamic și complex de organizare științifică a spațiului turistic, luând în considerare relațiile dintre mediu și colectivitățile umane, toși factorii ce duc la influențarea acestor relații.

Înglobată în politica de sistematizare a teritoriului, amenajarea turistică urmărește valorificarea resurselor specific, asigură armonizarea dezvoltării anumitor regiuni, stimulează creșterea echilibrată și în ritmuri superioare a ansamblului economiei naționale. ( Berbecaru I., Botez M., 1977, p. 38)

Într-o abordare modernă, amenajarea turistică se cere a fi condusă într-o viziune sistemică, unitatea taxonomică de amenajat, fiind considerată ca sistem recreativ socio-spațial. La modelarea sa contribuie atât propriile structuri – poziția în teritoriu, căile de acces, valoarea resurselor turistice, dotările de bază materială cât și elementele definitorii ale cererii turistice din zonele eminente precum venituri, populație, structure socio-economice.

Conceptul de amenajare turistică prin combinarea informațiilor referitoare la cele două grupe de component presupune:

Amenajarea turistică, parte a sistematizării, se integrează în ansamblu systemic al turismului românesc, încorporând o serie de subsisteme cum ar fi: subzone, localități și punte turistice;

În vederea creșterii eficienței economice și sociale a investițiilor între subsistemele ale aceluiași system sau între diferite sisteme (zone) se stabilesc legături funcționale ce pot lua forma cooperării;

Structura zonelor turistice trebuie concepută ca un system transformabil, care să permit dezvoltări continue și adaptabil în funcție de mutațiile intervenite în structura cererii;

Prin dotări și echipări corespunzătoare, prin repartiția funcțională optimă a acestora în teritoriu, se asigură protecția și conservarea calității mediului înconjurător;

Evitarea amplasării unor obiective economice cum ar fi agricole, industrial, în apropierea arealelor turistice, obiective ce pot stânjeni derularea activității turistice;

Amplasarea în teritoriu a dotărilor se realizează prin menținerea unor proporții corespunzătoare, astfel încât acestea să nu producă degradarea perimetrelor cu resurse turistice valoroase.

Amenajarea turistică este parte componentă a procesului de sistematizare și se integrează în sistemul de ansamblu al turismului românesc, înglobând o serie de subsisteme (subzone, localități, puncte și obiective turistice).

Pentru creșterea eficienței economice și sociale a investițiilor între subsistemele aceluiași sistem, sau între diferite sisteme (zone) se stabilesc legături funcționale de cooperare.

Structura zonelor turistice trebuie concepută ca un sistem multifuncțional, care să impună, atât o dezvoltare continuă, cât și modificări corespunzătoare evoluțiilor de pe piață.

Repartiția spațială a dotărilor trebuie realizată prin menținerea unor proporții corespunzătoare pentru a păstra calitatea resurselor turistice.

Păstrarea unui raport optimal între dotările și echipările turistice din teritoriu și nevoia de păstrare curată a mediului. ( Erdeli G., Gheorghilaș A., 2006, p.39)

Principiile de bază legate de sistematizarea teritorială și a localităților formează cadrul general în care se va realize și procesul de amenajare turistică a zonelor turistice.

Dezvoltarea unei zone turistice este necesar să fie gândită într-o concepție globală de dezvoltare a turismului, corelată cu creșterea celorlalte ramuri ale economiei naționale. La amenajarea și dezvoltarea zonelor turistice este important să se pornească de la o serie de procese cum ar fi: industrializarea ce are ca și consecință urbanizarea, ridicarea nivelului de trai și mărirea timpului de odihnă.

Zona turistică de mâine trebuie să-și modeleze activitatea în funcție de evoluția factorilor economici, sociali și spiritual ice configurează viitorul.

Într-adevăr organizarea rațională a spațiului turistic este o activitate vastă care leagă omul de mediul său natural și artificial necesitând conceperea unor modele de dezvoltare într-o viziune modernă de sistematizare. Prin creșterea dimensiunilor urbane asistăm la o “deruralizare totală a orașului”, dispare contactul omului cu natura. Citadinul resimte o nevoie de evadare într-un spațiu de odihnă și recreere. Această nevoie impune măsuri deosebite de amenajare a teritoriului pentru a restabili “ un contact cât mai concret posibil între citadinul care trăiește într-o carcasă de beton și de asphalt și o imagine a naturii”.

Putem menționa că problemele turismului și a amenajării turistice, cunosc contribuțiile unor domenii foarte variate cum ar fi ecologia, arhitectura, economia, organizarea turismului, marketing, sociologia, științele naturii, psihologia și altele.

Localizarea sau amenajarea turistică înglobează majoritatea elementelor care constituie activitatea acestei industrii, definită, mai ales, în funcție de componentele naturii, istorice și cultural a unei zone. Acestea reprezintă, de fapt, pentru vizitatori, atracțiile principale care motivează din punct de vedere o călătorie.

În unele cazuri deosebite, în funcție de poziția și resursele unei regiuni, factorii de dezvoltare pot să fie și alte activități, ca de pildă turismul. Experiența dobândită până acum în planificarea dezvoltării unor regiuni turistice, demonstrează că și turismul poate devein factor de dezvoltare într+o regiune mai slab dezvoltată. Turismul paote să devină un factor de creștere a celorlalte activități cum ar fi industria, agricultura, comerțul într-o anumită regiune. Turismul fiind o industrie de servicii, solicită dezvoltarea unor aptitudini și cunoștințe complexe, care sunt aplicate în contactul permanent cu categoriile de clienți având necesități și motivații diferite.

Amploarea dezvoltării turismului a determinat pe promotorii acestei activități să pună un accent deosebit pe latura “spațial – design”. ( Bran F., Marin D., Simon T., 1997, p.34)

Apărută în Monitorul Oficial nr. 373 din 10 iulia 2001, Legea privind amenajarea teritoriului și urbanismul, include prevederi referitoare la procedurile de elaborare a planurilor și regulamentelor de urbanism și amenajare a teritoriului, precum și la procesul de avizare și aprobare a acestor documentații. Prezenta reglementare conține modificări ale Legii 453/2001 pentru completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor și definiții ale termenilor de specialitate utilizați în documentațiile de amenajare a teritoriului.

Activitatea de amenajare a teritoriului trebuie să fie: globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat; funcțională, trebuind să țină seama de cadrul natural și construit bazat pe valori de cultură și interese comune; perspectivă, trebuind să analizeze tendințele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor și intervențiilor economice, ecologice, sociale și culturale și să țină seama de acestea în aplicare; democratică, asigurând participarea populației și a reprezentanților ei politici la adoptarea deciziilor.

Scopul de bază al amenajării turistice a teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice și cultural, stabilite la nivel național și local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale țării, urmărindu-se creșterea coeziunii și eficienței relațiilor economice și sociale dintre acestea.

Activitatea de amenajare a teritoriului se exercită pe întreg teritoriu al României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii și integrării spațiale, la nivel național, regional și județean.

Obiectivele principale ale amenajării teritoriului sunt:

dezvoltarea economic și social echilibrată a regiunilor și zonelor, cu respectarea specificului acestora;

îmbunătățirea calității vieții oamenilor și colectivităților umane;

gestionarea responsabilă a resurselor naturale și protecției mediului;

utilizarea rațională a teritoriului. (Roșca E. R., 2002, p. 108).

3.2. Amenajarea turistică a teritoriului – analiza diagnostic a teritoriului

Reprezintă o parte componentă a politicii generale de organizare și amenajare a teritoriului. Aceasta urmărește valorificarea resurselor specifice, asigură armonizarea dezvoltării echilibrate a zonelor țării în consens cu natura resurselor de care dispune, stimulează creșterea activității turistice. Din acest motiv, amenajarea turistică trebuie concepută într-o viziune sistemică, unitatea taxonomică de amenajat (zona,regiunea turistică), fiind considerată ca sistem recreativ socio-spațial.

La conturarea unei zone turistice se iau în vedere o serie de elemente, cum ar fi :

-poziția în teritoriu;

-căile de acces;

-valoarea resurselor turistice;

-dotările cu bază tehnico-materială specifică;

-populație, venituri.

În esență, analiza diagnostic a teritoriului evidențiază factorii favorizanți pentru turism într-o zonă, precum și cei restrivtivi, arătând măsurile necesare pentru asigurarea optimului în dezvoltare. Din literatura de specialitate precum și din experiența unor instituții specializate, s-au conturat unele elemente ce trebuie menționate în cadrul analizei diagnostic pentru amenajarea turistică a teritoriului:

Așezare geografică, accesibilitate, mijloace de transport, căi de acces, legături cu alte subsisteme;

Condiții de relief, lacuri, râuri, rezervații și parcuri naționale, monumente ale naturii;

Condiții meteorologice, vânturi, precipitații, frecvența zilelor însorite, durata și grosimea stratului de zăpadă, puritatea aerului, climat și sezonalitate;

Frumusețea peisajului natural;

Condiții demografice, forța de muncă, migrații, numărul structura și dinamica populației;

Condiții politice;

Condiții social-economice și influența lor asupra activității de turism, (demografie, locuința, nivelul de trai, argicultură, artizanat),;

Patrimoniul cultural – istoric, locuri istorice și vestigii (locuri, săpături), monumente de artă, istorice, de arhitectură, folclor, etnografie, obiceiuri, tradiții;

Valoarea terapeutică a unor elemente naturale: nămoluri terapeutice, izvoare de ape minerale și termale, topoclimat și microclimat;

Calitatea și protecția mediului;

Infrastructura tehnică (transport, economia apelor, energie);

Echipament turistic, așezăminte de găzduit (capacități, categorii și exploatare);

Echipament recreativ și sportiv ( teatre, cinema, stadioane, peste de slalom, golf, tenis, patinoare);

Echipament de primire (agenții de voiaj, locuri de parcare);

Cadrul natural, geomorfologie, geologie (materii prime, sol, subsol), climatologie (vânt, temperatură), biologie (faună, covor vegetal), hidrologie ( curenți, planuri de apă, ape subterane), igiena (poluarea aerului, apei , solului, factori negativi diferiți, situația igienică, situația epidemiologică). ( Berbecaru I., Botez M., 1997, p. 88)

La elaborarea unei strategii de amenajare și dezvoltare turistică trebuie să se țină cont, în primul rând, de realitățile teritoriale ale țării și zonelor ei și de determinările cantitative și caltiative ale acestora.

Pentru a fi viabilă, zona turistică ce se prefigurează este important să-și modeleze funcțiile în parallel cu dimensiunile viitoare ale factorilor economici, sociali și prihologici.

Figura 1. Conținutul analizei diagnostic a teritoriului

Din cele prezentate în figura 1. se desprinde concluzia că amenajarea turistică a teritoriului reprezintă organizarea științifică a stațiului turistic, în scopul asigurării unor condiții tot mai bune de odihnă și recreare, parllel cu obținerea unei eficiențe economice și sociale ridicate. Pe linie de organizare și de conducere, aceasta impune mai multe etape, legate între ele, culminând cu idea de trecere la acțiune, de implementare a studiilor, a soluțiilor și proiectelor de amenajare. În amenajarea turistică, precum și în sistematizare, în general, sunt necesare studiile privind evoluția fenomenului de amenajare a teritoriului. ( Erdeli G., Gheorghilaș A., 2006, p. 69).

3.4. Strategii de amenajare turistică

Prin strategii, înțelegem o modalitate de acțiune concepută și menită să atingă un scop bine definit. Atunci când avem în vedere o firmă oarecare, noțiunea de strategie se definește printr-un plan conceput pentru a fixa și detalia modul în care își va derula, desfășura activitatea cu scopul țintă de a obține profit, o extindere a pieței pe care operează o îmbunătățire a imaginii proprii sau a lucrării pe care o are.

Obligația întocmirii acestui plan de acțiune revine conducerii firmei, iar în unele cazuri, fie pentru confruntarea ideilor, fie pentru îmbunătățire a liniilor de acțiune, se apelează la liniile specializate.

Când se stabilește o strategie de amenajare turistică se are în vedere mai mulți factori :

resursele turistice naturale si antropice si gradul lor de valorificare;

resursele material umane și financiare, aferente turismului;

obiectivele politice și economice pe termen scurt, mediu și lung;

rezultatele obținerii în domeniul turismului până în acel moment, din punctul de vedere al bazei tehnico-materiale specifice;

circulația turistică și rezultatele economice obținute.

Pe baza acestor elemente se stabilesc obiectivele principale ale strategiei de amenajare turistică, care pot consta în :

– valorificarea superioară a potențialului turistic;

– diminuarea efectelor sezonalității;

– echiparea teritoriului cu dotări funcționale tot timpul anului;

– atragerea unui număr mare de turiști;

– lărgirea ariei geografice de proveniență a turiștilor străini;

– creșterea eficienței economice și sociale a activității de turism;

– amplificarea formelor de manifestare a turismului;

– păstrarea și conservarea mediului înconjurător și a obiectivelor turistice. (Neacșu N., Glăvan V., Baron P. și Neacșu M., 2011, p. 74)

În literatura de specialitate, în elaborarea și aplicarea strategiilor de amenajare turistică s-au conturat următoarele principii:

Principiul integrării armonioase a condițiilor natural cu suprafețele construite, cu structura și baza material turistică, conform acestui principiu se impune necesitatea armonizării construcțiilor turistice cu elementele arhitecturii locale, integrate în mediul geografic;

Principiul structurilor evolutive pentru care structura unei zone turistice este necesar să reprezinte un system multifuncțional și transformabil, care să permit dezvoltări continuie și adaptări în funcție de cerințele cererilor turiștilor;

Principiul realizării de servicii turistice de bază: cazare, alimentație, transport, și a celor suplimentare care accentuează elemental recreativ, dinamic al unei zone, subzone sau punct turistic, pe diversificare;

Principiul rețelelor independente între activitățile și construcțiile turistice și populația autohtonă, cu activitățile ei social – economice;

Principiul funcționalității optime a întregului sistem turistic, orice dereglare în funcționarea uneia dintre elemente conduc la efecte în lanț, cu consecințe necontrolabile asupra teritoriului și în general asupra activității turistice;

Principiul rentabilității directe și indirect, sau orice amenajare turistică a teritoriului ce nu generează efecte economice și sociale positive, substanțiale, n use justifică, practice și teoretic, ca soluție de dezvoltare.

În funcție de principiile amintite, strategiile de amenajare turistică pot fi :

1. pe termen scurt(1-2 ani), direcție de moment impusă de cererea turistică;

2. pe termen mediu(3-5 ani), cu dezvoltări și modernizări ale spațiului amenajat;

3. pe termen lung(6-10 ani), ce vizează amenajarea unor noi puncte, stațiuni.

Amenajarea turistica a unui teritoriu este o acțiune interdisciplinară, la care contribuie economia și organizarea turismului, ecologia, geografia, arhitectura, știintele naturii, geologia, sociologia, psihologia, etc., care pornesc de la studii de detaliu și se încheie cu explicația economică a zonei la care se referă.

Amenajarea turistică a unui teritoriu se integrează în amplul proces de punere a lui în valoare. Amenajarea turistică a teritoriului trebuie să privească această acțiune în mod sistemic, în cadrul sistemului general al turismului și în strânsă legătură cu celelalte sisteme (politic, social, economic), pentru obținerea unui echilibru dinamic. (Cândrea M., Erdeli G., Simion T., 2003, p. 86)

Norme de amenajare turistică a teritoriului

Se înscriu în conceptul de dezvoltare durabilă și sunt grupate în mai multe categorii:

– planificarea locațiilor care se referă la amplasarea echipamentului și sistemelor turistice în afara ariilor cu risc natural, menținerea unui echilibru între construcțiile și spațiile verzi;

– norme de dezvoltare aplicabile în realizarea echipamentelor și instalațiilor turistice cum ar fi:

« densitatea construcțiilor în raport cu ariile de recreere;

« limitarea în înălțime a clădirilor în raport cu mediul natural cu arhitectura locului pentru o armonioasă încadrare în teren;

« retragerea clădirilor și amplasarea lor față de elementele generale ale stilului (artere rutiere, căi ferate, aeroporturi);

« amenajarea parcărilor pe exteriorul căilor de acces;

« spațiile de acces la plaje, pârtii de schi, spre bazele și sursele de tratament;

« reglementări referitoare la securitatea fizică a turiștilor;

« respectarea stilurilor arhitecturale tradiționale, locale, naționale. Se impune respectarea unei armonii între clădiri;

« configurația acoperișurilor care influențează aspectul construcțiilor;

« utilizarea mat de construcții locale;

« respectarea condițiilor climaterice;

« adaptarea construcțiilor turistice pentru primirea batrânilor și a persoanelor cu deficiente motorii.

– amenajarea peisagistică și estetică a echipamentelor turistice și a siturilor conferă un aspect atrăgător estetic și relaxant. Scopul unor asemenea amenajări este dublu estetic dar și pentru umbră, protecție contra intemperiilor, cunoașterea vegetației locale, mascarea unor elemente mai puțin plăcute.

– ingineria infrastructurii care trebuie să corespundă normelor internaționale pentru a putea garanta securitatea și calitatea mediului.

-ingineria constructiilor turistice impuse de un set de norme de securitate mondiale cum ar fi:

« respectarea reglementărilor tehnice, de construcție, rezistență;

« de calitate a instalațiilor: apa încălzire climatice;

« de facilitate a circulației în condiții de pericol.

– norme de calitate a echipamentelor turistice care sunt definite atât la scară națională cât și regională și se regăsesc în toate structurile de primire turistică prin norme de clasificare și întreținere, pe baza cărora se obține licența de funcționare la categoria respectivă. (Minciu R., 2007, p. 91)