Impactul Televiziunii Asupra Prescolarilor Si Scolarilor Mici
IMPACTUL TELEVIZIUNII ASUPRA PREȘCOLARILOR ȘI ȘCOLARILOR MICI
CUPRINS
ARGUMENT
I. CARACTERISTICI ALE PERSONALITĂȚII COPILULUI
I. 1. Definire, caracterizare și teorii ale personalității
I. 2. Caracteristici ale personalității copilului preșcolar
I. 3. Caracteristici ale personalității școlarului mic
II. SPECIFICUL EDUCAȚIEI PRIN MASS-MEDIA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
II. 1. Valorile și modelele transmise prin mass-media
II. 2. Mass-media între comunicare, cultură și educație
II. 3. Educația prin mass-media și față de mass-media
II. 4. Televiziunea – catalizator cultural
II. 5. Posturile TV și programele lor mai mult sau mai puțin cultural – educative
II. 6. Televiziunea pentru copii
II. 7. Violența din desenele animate și pericolul pentru sănătatea psihică a copiilor
III. METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE
III. 1. Chestionarul
III. 2. Interviul
III. 3. Metodologia cercetării
IV. CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
REZUMAT
În primul rând am ales această temă deoarece este una de actualitate. În zilele noastre tot mai mulți copii ajung să petreacă tot mai multe ore în fața televizorului fără a li se interzice acest lucru.
Capitolul întâi este o introducere a temei despre care voi vorbi. Aici am redat modelele care sunt urmate de copii, ce anume se asimilează la această vârstă, importanța pe care o au cei „7 ani de acasă” și nu în ultimul rând limbajul folosit de televiziuni.
Al doilea capitol redă personalitatea preșcolarilor și școlarilor mici.
Capitolul al treilea l-am rezervat televiziunii. Care sunt valorile pe care aceasta le transmite, ce educație oferă celor care o privesc, ce impact au posturile și programele TV asupra personalității copiilor, televiziunea destinată copiilor, violența transmisă prin desenele animate.
Următorul capitol l-am destinat cercetării. Aici am realizat un interviu cu ajutorul căruia am aflat câte ore atribuie preșcolarii și școlarii mici vizionării televiziunii. Am folosit tabele și figuri pentru a reprezenta cât mai fidel informațiile culese.
În cadrul ultimului capitol am scris concluziile la care am ajuns în urma cercetării, unele recomandări și sugestii cu privire la îndreptarea anumitor greșeli.
Motto:
„Canalele de televiziune (…) sunt un instrument public în seviciul binelui comun; (…) Un sector atât de decisiv al societății nu poate într-adevăr să fie abandonat jocului pieței, ci trebuie, în mod oportun, tutelat; aceasta, atât pentru a garanta o confruntare echilibrată și democratică de opinii, cât și pentru a proteja drepturile fiecărui membru al comunității, îndeosebi ale celor mai tineri și ale celor mai puțin înzestrați cu spirit critic.”
Papa Ioan Paul al II-lea
CAP. I. INTRODUCERE
Copilăria presupune sinteza celor mai de preț valori ale vieții: binele, frumosul, adevărul, iubirea, bucuria, fericirea. Farmecul și prospețimea vârstei copilăriei ne oferă resurse și mai târziu în viață. De aceea este necesar ca orice acțiune educativă să cultive frumusețea morală prin modelele de conduită ale celor din jur, prin transmiterea unor norme, reguli și valori morale.
Preșcolaritatea și școlaritatea mică este un stadiu al dezvoltării umane deosebit de dinamic, care aduce schimbări importante în viața copilului atât din punct devedere somato-fiziologic, dar și sub aspectul achizițiilor intelectuale, al impetuozității trăirilor afective, al asimilării de modele comportamentale și relațional-sociale. Mediul educativ din grădiniță și școala îi învață pe copii să-și asimileze reguli și norme de conduită și să le respecte, le oferă modele, îi învață cu o disciplină cotidiană.
Modelele educativ-comportamentale din familie, din grădinița de copii, școală și din alte medii la care preșcolarul și școlarul mic are acces emisiuni de televizor, povești și povestiri, sunt preluate de către acesta, de cele mai multe ori neselectiv, fiind învățate prin imitare.
Copilul asimilează o multitudine de conținuturi: noțiuni, coduri, relații, operații și structuri cognitive, tipuri afective și atitudini, conduite, scheme acționale, reacții, sisteme de valori, comportamente sociale. Educatorul și învățătorul sunt cei care fac selecția de conținuturi ale învățării pentru preșcolar și școlar, adaptate posibilităților de înțelegere ale copilului și capacității lui de a și le însuși. Se oferă pe sine ca model comportamental și propune modele de conduită selectate și accesibilizate, pentru a forma comportamentul dorit.
Atitudinea față de celălalt este imitată de copil și, prin repetare, devine o constantă caracterială și comportamentală. Copiii sunt ca niște radare care receptează toate semnalele din mediu, le însușesc și le reproduc în situații diverse. Agresivitatea și violența sunt comportamente care, la această vârstă se învață prin imitarea modelelor. Un mediu educativ care are ca dominantă relaționalo – socială agresivitatea, violența verbală și atitudinală, dezordinea din mediul fizic și comportamental, va da societății un copil agresiv și violent, care va genera în jurul lui conflicte, care se va opune normelor de conviețuire sub semnul toleranței și înțelegerii cu semenii și va respinge orice regulă de ordonare și disciplinare comportamentală.
Iubirea și toleranța, acceptatea celuilalt cu deficiențele și calitățile sale, stima de sine și de altul, atitudinile față de muncă, față de oameni și societate se învață prin imitarea și asimilarea modelelor culturale care i se oferă copilului la vârsta preșcolarității și școlarității mici.
Primii șase-șapte ani de viață ai copilului au o importanță covârșitoare asupra personalității lui, a viitorului lui. De aceea, trebuie ca familia, grădinița-școala, mass-media și alți factori să fie conștienți continuu de responsabilitatea pe care o au în calitate de ofertanți de modele culturale pentru copil. Dacă în cadrul instituționalizat al școlii, educatorul face o selecție pertinentă a modelelor culturale oferite copiilor, nu același lucru se întâmplă în ceea ce privește modelele oferite de mass-media. În demersul nostru , am plecat de la premiza elementară că televiziunea este cel mai activ modelator de atitudini și mentalități. Deși în ultimii ani televiziunea a început să aibă un concurent redutabil – computerul, ea rămâne unul dintre mijloacele mass-media cel mai la îndemâna copilului.
Prin intermediul televiziunii, care este tot mai mult conectată la sistemele comunicării prin sateliți ai planetei noastre, Terra a fost transformată într-un „sat mondial”, deoarece cu ajutorul ei au fost desfințate granițele dintre țări și popoare, dintre categorii sociale, distanțele spațiale și temporale s-au micșorat.
Televiziunea a permis ca, simultan, aproape întreaga populație a Terei să poată urmări programe de interes deosebit din toate domeniile de activitate. Televizorul oferă unor categorii largi de oameni posibilitatea de a cunoaște elemente ale vieții, ale culturii și civilizației altor semeni de-ai lor din cele mai îndepărtate colțuri ale planetei. Acest mijloc de comunicare în masă a redat omului contemporan una din valorile vieții sociale ale vechilor greci: viața în „agora”, sentimentul participării la viața cetății prin intermediul pieței „publice”, aceea în care se confruntă și astăzi, ca și altă dată, oameni și idei, se aduc la cunoștintă evenimentele politice și culturale, dar și dureroasele sale eșecuri. Tot televiziunea este și una dintre șansele viabile pentru grupurile de oameni care trăiesc în localități izolate, greu accesibile de a avea acces la informații. Astfel, televiziunea dobândește cert perspective să devină cel mai solicitat instrument al celor care vor să-și autodesăvârșească pregătire pentru viață, pentru muncă, pentru cei care vor să se cultive, de aceea este considerat și prietenul casei.
Limbajul televizorului este mai direct și mai sugestiv, mai plastic și mai convingător chiar decât limbajul obișnuit. Este știut faptul că o singură imagine valorează mai mult decât o mie de cuvinte. Ecranul televizorului se transformă din acest punct de vedere într-un „ochi ciclopic” care uneori pur și simplu ne hipnotizează, ne introduce în lumi imaginare, conferindu-ne senzația că evoluăm, pe moment în aceste lumi. Și cel care este în cea mai mare măsură absorbit de spectacolul TV este indiscutabil copilul, preadolescentul, adolescentul. Foarte receptiv la mesajul vizual, el urmărește la maximum „spectacolul”, devenind captivul unei particulare stări fiziologice și perceptiv-motorii, adesea cu efecte stresante.
Desigur, televizorul poate fi considerat, în general un prieten, un puternic factor educativ, o sursă de modele culturale. Dar nu de puține ori apar pe micul ecran emisiuni care oferă modele culturale ce nu sunt în concordanță cu adevăratele valori .Televiziunea zilelor noastre preferă „cultura” modernă care se bucură de succes în rândul tinerilor. Sub presiunea spiritului comercial, al obținerii de publicitate și luând exclusiv în considerație logica audienței, cultura clasică este pur și simplu „fugărită” și eliminată parțial sau total din televiziune.
Ne formăm în ritmul videoclipurilor, adică rapid și superficial, fiind extrem de receptivi la sugestii. Violența este din ce în ce mai prezentă pe micul ecran. Este evidentă creșterea numărului de emisiuni în care agresivitatea verbală, sexualitatea, monstruozitatea sunt difuzate constant, aproape abuziv. Există studii care atestă legătura certă între difuzarea „violenței” și comportamentul agresiv. Cazurile de agresiune, omucidere, viol, sinucidere vizionate pe micul ecran pot inspira, pot fi „experimentate”. Psihologii avertizează că astfel de programe pot avea efecte dăunătoare asupra psihicului copiilor și tinerilor care sunt consumatori fideli.
Modelele comportamentale prezentate în astfel de emisiuni reflectă non-valoarea, iar pericolul imitației unor atitudini violente transmise de televiziune există. Se poate induce și prelua violența de limbaj și de comportament.
Măsurile luate de Consiliul Național al Audiovizualului, concretizate în clasificarea emisiunilor difuzate pe micul ecran pentru copii și tineri după gradul lor de periculozitate, sunt insuficiente. În aceste condiții se impune necesitate unui efort din partea fiecăruia în direcția unei foarte serioase analize a posturii de telespectator. Printr-o riguroasă selecție a emisiunilor demne de interes se va obține un control asupra atracției pe care o reprezintă televizorul. Deoarece simplul argument că o emisiune sau alta nu sunt recomandate pentru o anumită vârstă nu poate să convingă, este necesar ca împreună, copii, tineri, părinți și nu în ultimul rând educatori și învățători să selecteze acele emisiuni care merită să fie urmărite, care pot constitui un aport substanțial la lărgirea orizontului cultural și științific, la formarea personalității sau care pur și simplu „ne distrează” cu un umor de calitate.
O responsabilitate revine, în acest sens educatorilor (din familie sau grădiniță-școală), care ar trebui să insiste pe însușirea unor criterii de apreciere și selecție a programelor, pe formarea conduitei raționale de telespectator a copiilor și tinerilor. Pentru că, ne place sau nu, trebuie să recunoaștem că televizorul (și în ultimul timp computerul) a pus stăpânire pe timpul liber al copiilor și al tinerilor, în detrimentul lecturii, al jocului în aer liber. Se impune, de asemenea, și o atenție mai mare din partea părinților asupra timpului petrecut de copii în fața televizorului precum și asupra calității emisiunilor pe care le urmăresc, chiar și atunci când este vorba de controversatele desene animate, care ridică multe semne de întrebare.
„Căci, televizorul este un extaordinar instrument de deconectare și mai ales de îmbogățire spirituală, fiind considerat cu adevărat marele pedagog al epocii noastre. Se pare că la televizor nu vom renunța, pentru multiplele sale valențe pozitive, după cum omenirea nu a renunțat și nu va renunța nici la avioane, deși ele serveționale de telespectator a copiilor și tinerilor. Pentru că, ne place sau nu, trebuie să recunoaștem că televizorul (și în ultimul timp computerul) a pus stăpânire pe timpul liber al copiilor și al tinerilor, în detrimentul lecturii, al jocului în aer liber. Se impune, de asemenea, și o atenție mai mare din partea părinților asupra timpului petrecut de copii în fața televizorului precum și asupra calității emisiunilor pe care le urmăresc, chiar și atunci când este vorba de controversatele desene animate, care ridică multe semne de întrebare.
„Căci, televizorul este un extaordinar instrument de deconectare și mai ales de îmbogățire spirituală, fiind considerat cu adevărat marele pedagog al epocii noastre. Se pare că la televizor nu vom renunța, pentru multiplele sale valențe pozitive, după cum omenirea nu a renunțat și nu va renunța nici la avioane, deși ele servesc uneori pentru transportul bombelor ucigașe.” (DilemaVeche 2003, 2).
Cap. II
CARACTERISTICI ALE PERSONALITĂȚII COPILULUI
II. 1 Definire, Caracterizare și Teorii ale Personalității
În psihologie omul este definit prin diferiți termeni: individ, individualitate, ins, persoană, personalitate. Fenomenul de personalitate implică și depășește calitativ acești termeni.
Omul este desigur, un individ, o unitate definită în principal biologic și care nu poate fi segmentată fără a-și pierde specificitatea. La individul uman calitatea de unitate insolubilă este și mai pregnantă deoarece include și organizarea psihică, conștiința (P. Popescu-Neveanu, 1978, 40) specială, diferențiată, ireductibilă, irepetabilă, o individualitate: ansamblul de priorități somatice, psihice și psihosociale cu o structură specifică, singulară și prin care respectivul individ se deosebește de ceilalți.
Termenul cel mai adecvat care să-l vizeze numai pe om și devenirea sa este cel de ins, noțiune care se referă doar la ființa umană. Psihologic, arată I. Alexandrescu (1988), insul este amul în cadrul vieții umane, este om ca om, în esența și specificitatea sa, dar nu ca schiță mentală, ci ca om viu, așa cum îl cunoaștem din multitudinea de cazuri în mod concret.
Participând la viața socială, insul dobândește conștiința de sine, îndeplinește roluri și dispune de statusuri sociale. Toate acestea îi conferă o identitate socială. În această ipostază, omul se afirmă ca persoană. Persoana este o construcție adoptată din mediul social și în special din rolul profesional al insului, este insul luat în accepțiune psihologică, cu o viață psihică superioară, în cadrul căreia conștiința are un rol important (nu numai sub aspectul cunoașterii, dar și ca atitudine).
Personalitate, simetrică cu individualitatea, etimologic, derivă din latinescul „persona” care desemnează masca pe care o purtau actorii pe scenă în timpul reprezentației teatrale (Oprescu, 1983, 20).
J. P. Guilford (1959, 45) arată că încă din lucrările lui Cicero termenul a fost folosit cel puțin în patru sensuri:
Ansamblul de calități personale, ea definind persoana așa cum era în realitate; în acest sens personalitatea se referă la individualitatea corporală și psihică;
Modul în care persoana se înfățișează altora și nu cum este ea în realitate; în acest sens personalitatea se referă la masca, la costumația prin care actorii simbolizau pe cineva pe scenă;
Rolul pe care-l îndeplinește persoana în viață (social, profesional) sau în teatru ca personaj;
Calitățile unei persoane (demnitate, virtute) evidențiind valoarea mprală a persoanei.
Au fost inventariate peste 100 de definiții, toate controversate. Lipsa unei definiții acceptate unanim este explicabilă deoarece persoana umană constituie fenomenul cel mai complex din univers.
U. Șchiopu le clasifică în trei categorii cu sens: juridic, moral, psihologic.
M. Zlate (1997, 27) descrie patru perspective sau modalități de abordare în evoluția ideilor, concepțiilor și toeriilor asupra personalității:
Atomistă, bazată pe descompunerea personalității în elementele sale componente în vederea studierii legităților lor de funcționare, descoperirea elementului primar, ultim sau a constituantului fundamental al acestei.
Structurală, pornește de la întreg, de la modul de organizare, ierarhizare a elementelor în cadrul sistemului sau structurii globale. Personalitatea este interpretată în termeni de trăsături sau de factori: ansambluri configurate de trăsături. Unicitatea personalității provine din modul concret de organizare, structurare și interrelaționare a trăsăturilor.
Sistemică, interpretează personalitatea ca un sistem, ca un ansamblu de elemente aflate într-o interacțiune ordonată. Principalul cadru de referință îl constituie sistemul dar nu este neglijat nici elementul. Personalitatea apare ca unitate integrativă superioară care servește drept cadru de referință pentru interpretarea diferitelor dimensiuni ale sistemului psihic, ca sistem supraordonat, hipercomplex.
Psihosocială, este orientată spre surprinderea personalității concrete, așa cum se manifestă ea în situațiile și conjucturile sociale particulare, în sistemul interrelațiilor și al psihologiei colective, în funcție de atributele psihosociale ale omului.
Omul ca ființă socială prin excelență, nu poate exista decât în cadrul relațiilor sociale, iar „esența personalității” lui rezultă din modul în care ansamblul relațiilor sociale a fost preluat, interiorizat și sedimentat de către fiecare ins. Calitatea personalității depinde de calitatea relațiilor sociale. De aceea, pentru formarea personalității este nevoie săă construim și să amenajăm corespunzător relațiile sociale din mediul în care copilul își desfășoară activitatea.
Pentru cunoașterea personalității concrete a copilului este necesar să știm cum se raportează ea la alții, ce preia și ce respinge (Zlate 1997, 45).
Cele două perspective unite într-una singură (perspectiva sistemico-psihosocială) oferă posibilități explicativ-interpretative mult mai ample referitoare la:
Problematica procesului instructiv-educativ. Școala și grădinița constituie organisme sociale, sisteme sociale, organizații sociale de sine stătătoare, create pentru instruirea și educarea copiilor.
Personalitatea preșcolarilor și școlarilor mici se prezintă ca un sistem alcătuit dintr-un ansamblu de subsisteme, structurate la diferite nivele și funcționând intercorelat. Aici trebuie să avem în vedere următoarele lucruri:
Personalitatea așa cum se manifestă, așa cum este în realitate, cum și-o imaginează/dorește persoana respectivă;
Modul cum personalitatea copiilor este văzută de alții;
Părerea (imaginea pe care o au copiii despre alții – ca produs al propriei personalități.
Personalitatea umană, ca „abstracție” psihologică extrem de complexă și cu determinari multiple este greu de definit în mod exthaustiv, până în prezent numărul definiților depășind cifră de o sută. Cele mai multe definiții dezvoltă o concepție integrativă și dinamică, relevând caracterul specific uman, unitar și sintetic al personalității, legătura ei strânsă cu conduita, determinarea ei biologică și socială.
Personalitatea este subiectul uman ca unitate dinamica bio-psiho-socio-culturală (Neveanu 1978, 534), înzestrat cu funcții cognitive, axiologice, proiectiv-creative, dinamico-ernergetice, afectiv-emoționale și volitiv-caracteriale, programatice și operaționale, manifestate în comportament.
Ca sistem suprastructurat deschis, personalitatea este rezultatul dezvoltării unitare prin procesul învățării a însușirilor înnăscute și dobândite sub influența mediului socio-cultural, asigurând fiecărei individualități o adaptare originală și activă, la mediul înconjurator.
Personalitate este expresia socio-cultulală a individualității umane. În limbajul comun, personalitatea este sinonimul individualității puternice, impunătoare prin creație sau prin autoritatea de lider. Principalele contribuții la dezvoltarea acestui concept le-a adus psihologia. Personalitatea a fost definită drept „organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic” de către Gordon W. Allport), sau „agregatul organizat de procese și stări psihice aparținând individului” de Ralph Linton), sau, „ceea ce permite prezicerea modului de a acționa al unei persoane într-o situație dată” după Raymond B.Cattell (Neveanu 1978, 534). S-au detectat însă peste o sută de definiții ale personalității. Multitudinea definițiilor vorbește de la sine despre complexitatea fenomenului.
Personalitatea e darul cel mai de preț pe are omul și-l poate oferii lui însuși prin autocunoaștere și voință de autodepășire, prin efort propriu și cu sprijinul factorilor educaționali. „Spun și magii, spun și regii că din câte-n lume avem, personalitatea e binele suprem”, scria Goethe în opera Faust.
II. 2. Caracteristici ale Personalității Copilului Preșcolar
Preșcolaritatea este perioada formării inițiale a personalității, perioada apariției primelor relații și atitudini, ce constituie un nivel de organizare a vieții psihice a copilului. Datorită modificărilor esențiale ce au loc în structura activității psihice, copilul preșcolar se detașează, se desprinde de câmpul perceptiv, comportamentele lui fiind mai organizate, stabilizate.
Motivele biologice sunt înlocuite de motive și trebuințe sociale, legăturile dintre acestea sunt generate de propria interioritatea a copilului, iar motivele se supun treptat unui proces de ierarhizare, subordonându-se unele altora. Toate acestea contribuie la creșterea coerenței și a unității comportamentelor copiilor.
Una dintre cele mai importante achiziții ale acestei perioade la nivelul personalității este expresia eului. În preșcolaritate, simțul corporal devine mai fin, separarea de ceilalți capătă consistență datorită unui început de reciprocitate, acestea permițându-i copilului să înțeleagă și punctele de vedere ale celorlalți.
Extensia eului echivalează cu lărgirea sferei sale de cuprindere și devine un criteriu important al determinării gradului de dezvoltare a personalității copilului (Golu, 1991, 50). Imaginea de sine, un alt aspect important al eului, se caracterizează printr-un început de conștiință a copilului care începe să înțeleagă ce se așteaptă de la el.
Strâns legată de imaginea de sine a copilului este apariția conștiinței morale. Ea reprezintă de fapt atitudinile, exigențele, interdicțiile și așteptările părinților, interiorizate de copil așa cum le înțelege, cum le „traduce” el. Aceasta este și perioada în care apare minciuna intenționată. Dacă până la 4 ani copilul nu poate face o distincție între realitate, tendințe și intenții, după această vârstă începe să utilizeze uneori circumstanțele atenuante și încearcă să iasă din culpabilitate prin minciună, de cele mai multe ori spontană.
Așa cum am mai menționat, contextul în care are loc socializarea conduitei preșcolarului este contextul social, relațional. Copilul intră în contact cu persoane noi, trăiește noi experiențe sociale, experi,mentează direct un număr mare de conduite interrelaționale. În preșcolaritate, copiii încep să caute prezența covârstnicilor, să fie sensibili la prezența celorlalți, chiar dacă fiecare ăși urmărește propria activitate, să relaționeze din ce în ce mai frecvent și pentru perioade tot mai lungi de timp.
Pe acest fond interrelațional încep să se formeze unele trăsături caracteriale sub forma unor trăsături și deprinderi de conduită, neintegrate încă într-un sistem unitar. Factorul care le generează îl reprezintă nu atât contradicțiile care apar la această vârstă, cât modul lor de soluționare. Contradicția dintre dorințele și aspirațiile extinse ale copilului și posibilitățile lui limitate de satisfacere, precum și contradicția dintre constrângerile realității și libertatea oferită de fantezie pot duce la instalarea unor trăsături caracteriale fie pozitive (sensibilitatea pentru adevăr, încrederea în forțele proprii), fie negative (minciună, laudă).
La vârsta preșcolară, aptitudinile se dezvoltă în strânsă legătură cu activitatea pe care o desfășoară. La intrarea în grădiniță, copilul dispune de o anumită sensibilizare față de noua formă de activitate, dar în formă difuză, nestabilă încă. În cea ce privește atitudinea față de muncă, ea se manifestă la preșcolar mai ales ca atitudine față de sarcinile impuse la grădiniță, putând lua forma conștiiciozității, perseverenței, sârguinței sau, dimpotrivă, a lenei, neglijenței, superficialității.
Din punct de vedere educativ, deosebit de important este mecanismul prin care se ajunge de la înclinații la atitudini, în acest context evidențiindu-se mai ales rolul jucat de imitație. Educatoarea, părinții, alți adulți semnificativi din viața copilului îi trezesc acestuia dragostea, stima, atașamentul, iar aceste atitudini, relații duc la înclinația preșcolarului către activitatea de învățare.
În acest proces sunt importante nu numai reușitele, ci și atitudinea adulților față de aceste succese ale lui. În educarea aptitudinilor este necesar să se îmbine aprecierea externă pozitivă cu stimularea atitudinii exigente a copilului față de propria lui activitate.
Contactul și interrelaționarea cu ceilalți, cât și contactul cu literatura, cu eroii diferitelor povestiri îi oferă preșcolarului o multitudine de modele de viață și de comportament. El încearcă să transpună în propria conduită spiritul din exemplele întâlnite, dar aceasta nu se face însă automat și liniar. Deși copilul știe foarte bine ce înseamnă o anumită trăsătură și își definește corect atitudinea față de ea, atunci când este pus în situația de a acționa efectiv, nu face acest lucru în concordanță cu cunoștințele pe care le are. Aceste situații apar deoarece caracterul lui nu este suficient de elaborat sub aspectul unificării într-un tot al faptelor și cuvintelor, a cunoștințelor teoretice și conduitei efective.
În efortul de educare a caracterelor copiilor trebuie avută în vedere nu numai latura exterioară a faptei, ci mai ales motivul care a stat în spatele faptei sau al acțiunii respective.
Dezvoltarea trăsăturilor caracteriale și a caracterului, ca structură psihică unitară, coerentă este necesară și pentru a permite copilului să-și ia în stăpânire prorpriul temperament.
Însușirile tipologice și temperamentale se manifestă foarte expresiv la vârsta preșcolară în conduita cotidiană a copilului, în jocurile lui și în comunicarea cu ceilalți. În grădiniță se observă, încă de la început, marea diversitate temperamentală. În timp ce unii copii sunt vioi, expresivi, comunicativi, gata în orice moment de acțiune, alții sunt retrași, lenți, greu de antrenat într-o discuție sau la o acțiune. În timpul activităților, unii sunt tot timpul activi, ridică mâna chiar dacă nu știu, în timp ce alții, chiar dacă știu, încearcă să nu iasă în evidență, sunt tăcuți. O observație poate face un copil să izbucnească în lacrimi, în timp ce altul va rămâne oarecum rece.
Aceste deosebiri se observă și în ceea ce privește capacitatea de efort intelectual și fizic. În timp ce la unii se instalează repede oboseala, alții au o rezistență mai mare. Acestea depind și de robustețea diferită a organismului, de capacitatea de efort a organismului infantil.
Treptat însă, pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, aceste însușiri înnăscute ale sistemului nervos se împletesc tot mai strâns cu influențele vieții și ale educației.
În formarea personalității, o foarte mare importanță o are jocul „de-a familia”, ca urmare a caracterului intens proiectiv și a marii variabilități datorate faptului că familia oferă experiența cea mai nuanțată și mai trăită intens de către copii. Acest joc oglindește atmosfera, stilul de comunicare și modul de manifestare a afecțiunii, responsabilitățile asumate de membrii acesteia, dar și tensiunile ce se consumă în familie, evenimentele care le traversează.
Jocul copilului de 3 ani este legat de obiecte și cuprinde elemente numeroase de manualitate activă, în jocurile cu rol și subiect, păpușa detașându-se ca personaj, dar rolul ei rămâne pregnant pasiv. Rolul copilului capătă contur, este din ce în ce mai bne profilat, se diferențiază rolurile de medic, părinte, educator și se integrează într-un subiect.
La 4 ani, jocul nu mai este izolat, partenerul concret este solicitat, dar preșcolarul are numeroase intervenții în afara jocului pentru a-i spune acestuia ce să facă. În general se joacă mai bine cu un partener de vârstă diferită: dacă acesta este mai mare, inițiativele lui vor dinamiza jocul, iar dacă este mai mic, copilul de 4 ani își asumă rolul de animator.
La 5 ani, jocul cu subiect și rol atinge un important nivel de dezvoltare, sunt evidente adaptările la posibilitățile partenerului, apar acordurile și proiectele de joc, conduitele verbale sunt tot mai dese, jucăriile și accesoriile ai o participare mai puțin pregnantă, substituțiile și adaptarea lor la condițiile jocului fiind evidentă.
În joc mai apare imitația creatoare, jocul răpunzând trebuinței de creație a personalității, dar și a sinelui în raport cu viața și ipostezele ei. Din analiza jocului se pot evidenția statutul mental, ccel afectiv și cel de sănătate ale copilului, dar și structura experiențelor și a mediului de cultură.
În perioada preșcolară se observă o dezvoltare a trebuinței de expresie creativă. Desenul modelajul și colajul încep să-l intereseze pe copil, după 4 ani, mai ales, fiind atras de culoare. Ca funcție de expresie, desenul se leagă direct de sfera personalității globale a copilului, al cărui conținut îl face comunicabil.
Deosebit de importantă este legătura desenului cu latura afectivă a personalității. Desenul este expresia directă a sensibilității emoțional-afective a copilului care l-a produs. Prin tematica sa, prin structura sa compozițională, dar mai ales prin paleta cromatică aleasă, desenul exprimă trăirile afective ale preșcolarului, structura sa temperamentală, gusturile sale, dispoziția tipică.
Desenul nu are un caracter întâmplător, el este dirijat și susținut de tendințele și pulsiunile personalității copilului. Tendințele, dorința de a exprima în desen anumite trăiri sau porniri individuale sunt mobilul declanșator al activității de expresie plastică. Astfel desenul devine limbaj al personalității. Exprimând personalitatea, atât forma, cât și conținutul au un caracter original, unic, irepetabil. Datorită acestei caracteristici, desenul poate depăși adesea limbajul ca posibilitate de exprimare, exprimând conținuturi psihice de care copilul nu este conștient, pe care nu poate sau nu știe să le verbalizeze.
II. 3. Caracteristici ale Personalității Școlarului Mic
Bazele personalității copilului se pun încă de la vârsta preșcolară, când se schițează unele trăsături mai stabile de temperament și caracter. Intrarea în școală, trecerea la o nouă formă de activitate și la un nou mod de viață vor avea o influență determinantă asupra formării în continuare a personalității. Statutul de școlar, cu noile lui solicitări, cerințe, sporește importanța socială a ceea ce întreprinde și realizează copilul la această vârstă. Noile împrejurări lasă o amprentă puternică asupra personalității lui, atât în ceea ce privește organizarea lui interioară, cât și în ceea ce privește conduita sa externă.
Pe plan interior, datorită dezvoltării gândirii logice, capacității de judecată și raționament, se pun bazele concepției despre lume și viață, care modifică esențial optica personalității școlarului asupra realității înconjurătoare. Ca urmare a dezvoltării capacității de a-și dirija conduita, de a anticipa solicitările externe și de a-și planifica activitatea, personalitatea școlarului mic devine din ce în ce mai dornică de independență și autodeterminare. Ca rezultat al instalării unor noi trăsături de caracter, pe care le reclamă viața și relațiile școlare, personalitatea școlarului tinde să încline tot mai evident spre atitudini mai mature și spre manifestări mai controlate. Formarea atitudinii pozitive față de învățătură face ca personalitatea școlarului mic să fie mai ,,competentă’’ decât aceea a preșcolarului.
Un rol important în reglarea activității și relațiilor școlarului mic cu ceilalți îl joacă atitudinile caracteriale. Activitățile oferă cadrul formării unor calități cum sunt: sârguința, conștiinciozitatea, punctualitatea, perseverența, spiritul de organizare, făcând ca elevii, chiar și cei mai puțin dotați intelectual, să se realizeze bine profesional. Nu sunt excluse, însă, nici cazurile de indiferență, neglijență, superficialitate, dezorganizare, ca atitudini care pot împiedica concretizarea unui potențial intelectual bun, mai ales atunci când ele se asociază cu trăsături de-a dreptul reprobabile: minciuna, prefăcătoria, înșelătoria.
Contactul școlarilor mici cu literatura, cu eroii diferitelor povestiri le dă acces la multe exemple și modele de viață. Ei încearcă, și de multe ori reușesc să transpună în conduita lor câte ceva din spiritul de întrajutorare și răspundere al exemplelor întâlnite, din tactul și delicatețea comportamentului celorlalți. Transpunerea aceasta însă nu se face automat. Putem întâlni situații când școlarul mic știe foarte bine ce înseamnă o anumită trăsătură și își definește corect poziția față de ea și, totuși, când este pus în situația să acționeze efectiv, nu procedează în concordanță cu atitudinile și cunoștințele pe care le are.
Educatorul trebuie să cunoască diversitatea caracterelor copiilor, observând atent, meticulos – la clasă și în afara clasei (în recreație, în timpul jocului, acasă) – faptele copilului nu atât latura exterioară a faptei (ce anume a făcut copilul: a rupt cartea unui coleg, a spart un geam, a răspuns necuviincios la o întrebare, a venit cu lecția nefăcută) ci, mai ales, care a fost motivul faptei. În funcție de aceasta, măsura educativă poate să meargă de la sancționarea faptei exterioare până la reatructurarea sistemului de relații care l-au determinat pe copil să se comporte astfel.
Personalitatea școlarului mic se distinge și prin modul cum se manifestă el în planul relațiilor cu ceilalți. Activitățile din grădiniță au contribuit mult la socializarea copilului, la cultivarea trebuinței și plăcerii de a veni în contact cu alți copii și de a comunica cu ei. Școala este o continuare a dezvoltării contactele sociale dintre copii, se amplifică nevoia copilului de a se afla în colectivitate, de a stabili relații interpersonale cu cei de o vârstă, de a forma, împreună cu ei, grupuri, echipe, care să se întreacă cu alte echipe.
Interacționând și comunicând cu ceilalți, școlarul mic ajunge să înțeleagă mai bine decât preșcolarul ce înseamnă cinste, sinceritate, corectitudine, curaj, mândrie, modestie. Crește indicele de socializare a copilului și se amplifică șansele de integrare intrând în viața socială. Un rol deosebit în procesul integrării elevului din clasele mici în colectivul școlar revine sistemului de interrelaționare cu ceilalți, climatul socio-afectiv care se dezvoltă în cadrul grupului. În interiorul microgrupului școlar se formează trăsături ale personalității, cum sunt: simțul onoarei, al demnității personale, onestitatea, simțul adevărului și al dreptății. Cooperarea, întrajutorarea, întrecerea influențează personalitatea copilului și activitatea lui. Este știut că o funcționare deficitară a mecanismelor psihosociale poate duce la o serie de fenomene neprielnice integrării socioeducaționale: relații competitive exagerate, relații conflictuale, accentuarea disonanței dintre aprecierea colectivă și cea individuală. De obicei necesitatea cunoașterii situației reale a climatului psihosocial din grupurile de elevi, în vederea găsirii unor procedee metodice de orientare a evoluției grupului și de cunoașterea dinamicii factorilor psihosociali din microgrupurile educaționale din clasele primare permite intervenții constructive în vederea creșterii acțiunii structurante a acestor factori asupra personalității școlarului mic.
Cercetările efectuate cu ajutorul unor instrumente sociomerice și psihodiagnostice asupra grupurilor din clasele mici au scos în evidență, între altele, locul central pe care îl ocupă, ca motiv, în dispozitivul conduitei preferențiale și interapreciative a elevilor din clasele mici, randamentul școlar. Atitudinile interpersonale din aceste grupuri se disting printr-o anumită simplitate, membrii grupului făcând din criteriul reușitei la învățătură valoarea cea mai de preț, în care cred și căreia tind să-i acorde o semnificație universală.
Învățarea este un gen de activitate care solicită intens operările în plan convențional, simbolic, bazat pe norme de substituție și mediere, de transfer și transformare, de corespondență. Obiectele și situațiile reale sunt înlocuite prin semne, reprezentări grafice, simboluri, care, cel puțin în cazul unor obiecte fundamentale – citit-scrisul și matematica – devin pentru preșcolarul mic materia nemijlocită a percepțiilor și instrument al demersurilor cognitive.
Învățarea de tip școlar își are rădăcinile în formele de experiență spontane ale vârstei preșcolare, care se împletesc când cu manipularea obiectelor, când cu jocul, când cu unele forme elementare de muncă.
Deși se implică și se întrepătrund, situându-se într-o ordine de succesiune genetică, jocul și învățarea se află în raporturi antinomice: primul – o activitate liberă, spontană, bazată pe comunicarea nemijlocită și pe simpatie interpersonală, pe,, jocul” dispersional al atenției, care admite migrarea rapidă de la o secvență la alta a activității realizându-se un aport de noutate, creativitate și autodirijare ce nu lasă loc instalării oboselii și plictiselii; cea de-a doua – o activitate obligatorie, cu program stabilit și cu efort dozat, cu operații frecvent repetitive și cu prestații măsurate prin raportarea la note, asistată de un adult care intervine, supraveghează, observă.
Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai mare rolul, în învățare și cunoaștere, al proceselor senzoriale și al acțiunilor practice. Odată cu intrarea în școală, elevii au prilejul să participe sistematic la activitatea de învățare ca activitate dominantă, care, prin conținutul, durata și semnificația sa, restructurează poziția morală și conduita individuală a copilului.
Învățarea la vârsta școlară mică se distinge, de asemenea, prin aceea că îl pune pe copil în fața necesității unor acțiuni de control, de confruntare și comparare a rezultatelor obținute cu modelele corecte.Pe baza concordanței sau neconcordanței rezultatelor cu modelele, cu cerințele situației de învățare, devine posibilă o anumită apreciere, sancționare pozitivă sau negativă a conduitei de învățare.
La formarea personalității copilului de vârstă școlară mică, pe lângă instruirea școlară, contribuie și colectivul școlar. Viața de colectiv îl determină pe fiecare elev să țină seama de interesele grupului, să țină la onoarea clasei și a școlii, să înțeleagă semnificația socială a modului său de comportare, a succeselor și a insucceselor sale. Sub îndrumarea învățătoarei elevul începe să se simtă treptat membru al colectivului, începe să se intereseze de comportarea colegilor, de succesele lor, de semnificația lor pentru colectivul respectiv, pentru clasa lor. În cadrul colectivului, elevul își formează trăsăturile personalității: hotărârea, cinstea, disciplina, conștiinciozitatea în activitate.
O dimensiune psihică integratoare a profilului personalității umane o reprezintă creativitatea, care exprimă disponibilitatea procesuală a elevului de a căuta și produce valori noi, produse originale pentru sine și pentru societate. Învățătoarea trebuie să folosească adecvat în procesul instructiv – educativ diferite metode și procedee pentru dezvoltarea creativității elevilor.
Cunoașterea acestor particularități anatomo-fiziologice, dar mai ales a celor psihice ale copiilor de vârstă școlară mică este de o mare importanță pentru învățătoare. Activitatea școlară se desfășoară în bune condiții numai dacă se pornește de la cunoașterea trăsăturilor individuale ale fiecărui copil. Pentru a-i dezvolta personalitatea elevului, trebuie să știi care-i sunt posibilitățile, să cunoști realitatea asupra căreia vei acționa și pe care îți propui s-o transformi.
Nivelul și volumul cunoștințelor care se transmit elevilor, numărul exercițiilor pentru formarea deprinderilor, cantitatea și durata efortului cerut la lecții și activitățile extrașcolare trebuie să corespundă posibilităților pe care le au elevii și celor pe care le are fiecare elev în parte. Învățătoarea trebuie să cunoască particularitățile vârstei școlare mici pentru a putea alege mijloacele educative cele mai potrivite pentru dezvoltarea lor. Dacă ea știe prin ce se caracterizează memoria, imaginația,gândirea, sentimentele, voința elevilor va ține seamă de aceste particularități în activitatea sa.
Învățătoarea/învățătorul trebuie să cunoască aspectele individuale ale elevilor săi. Prin observarea activității și comportării obișnuite ale copiilor, prin aplicarea de teste, prin convorbiri cu elevii, cu părinții, cu prietenii lor, prin studierea produsului activităților lor (desene, compuneri), prin măsurarea unor indicii ai dezvoltării fizice, învățătoarea/învățătorul pot ajunge la o cunoaștere profundă a fiecărui elev.
Cunoașterea copilului este un mijloc de a îndruma corect și științific activitatea învățătoarei/învățătorul, de a face educație ,,pe măsura” individualității elevului.
La nivelul învățământului primar, jocurile didactice reprezintă un mijloc eficient pentru învățarea activă, participativă.
Cap. III
SPECIFICUL EDUCAȚIEI PRIN MASS-MEDIA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
III. 1 Valorile și Modele Transmise prin Mass Media
Cultura epocii în care trăim este relaționată de media. Cultura imaginii care s-a dezvoltat în modernitate presupune interrelaționarea imaginii, sunetului și cuvântului în forme care crează structuri semnificative.
Cultura media se distinge prin varietatea ei îmbogățită necontenit prin noi ameliorări tehnologice, penetrarea ei în cele mai intime spații ale cotidianului, ale experiențelor individuale și colective. Cultură a imaginii, cultura media se adresează unui public foarte larg, purtând în consecință o diversitate de mesaje care nu se pot înscrie într-un singur tipar. Este dificil să clasificăm cultura media într-un model care să fie recunoscut în diversitatea sa.
Cultura media nu își propune o asemenea organizare, ci după cum se poate ilustra prin varietatea ei de forme, se orientează spre replicarea imediată, de aceea poate mai puțin tipologizată a ramurilor ei. Faptul că media se adresează tuturor are o deosebită importanță pentru modelarea imaginarului colectiv și individual. Specializarea survenită în capacitatea de informare a unui public global în cazul televiziunilor internaționale, implicit accesul la standarde internaționale de informare și comunicare au condus la crearea unui alt tip de audiență culturală, a cărei așteptări sunt formate, modelate și trebuiesc deservite profesional.
Există un spectator al culturii media, dispus să preia totalitatea mesajelor care sunt puse în circulație. Chiar dacă anumite imagini nu plac ori nu convin, dorința de a avea imagini despre lume, despre sine ca și despre celălalt este imposibil de substitutit în modernitate. Omul are nevoie de imagine, ca premiză a educării, comunicării și comprehensiunii sale.
În construcția personalității oricărei persoane, construcție ce se desfășoară între educație și cultură, un rol decisiv îl are modelul cultural. De altfel pentru școala culturalistă americană (Margaret Mead, Ruth Benedict), tipurile de comportamente sunt funcții ale modelelor culturale (patterns) în vigoare în grupurile de apartenență.
Consider că nu putem înțelege socializarea și cum se desfășoară fenomenul educației dacă nu se face apel la conceptele de status, rol, model cultural, ideal cultural al personalității și ideal educativ. „Aceste concepte ne ajută să avem acces la educație, la dialectica rafinată a transmiterii culturii”(Antonesei 2004, 55).
Ralph Linton definește conceptele mai sus amintite în mod rațional. Acesta percepe procesul de socializare ca pe rezultatul unor permanente „negocieri” și al unor repetate „compromisuri”, și nu ca o simplă „integrare”, cum o percepe Durkheim.
Dacă statusul reprezintă locul, poziția ocupată într-un sistem de relații sociale de un subiect oarecare, rolul se referă la modelele culturale asociate respectivului status. Cele trei concepte, modelul cultural, statusul și rolul, se află într-o strânsă interdependență. Modelul cultural conferă substanță statusului, îl definește, iar statusul se manifestă prin intermediul rolului, ca „un joc de rol”. (Antonesei 2004, 57).
De-a lungul maturizării sale, individul se află sub incidența unui număr practic indeterminat de modele culturale care contribuie la formarea personalității sale. În procesul de socio-culturalizare, jocul în general și jocul de rol în special au un rol fundamental. Referitor la cele de mai sus au convenit psihologi, pedagogi, sociologi și antropologi în unanimitate. Până la 3-4 ani copilul se formează socio cultural sub influența familiei, a jocurilor, predominând cele ficționale. De la 4 la 6 ani rolul socializator al jocului este evident. Vârsta de 6-7 ani reprezintă intrarea în școală, care multiplică mediile socializatoare. Jocul însăși își păstreză o pondere importantă și mai departe, între 8-12 ani cunoscând o perioadă de apogeu. Această perioadă coincide cu o atracție profundă a individului către viața colectivă. Grupul de joc oferă copilului modele și centre de interes pe care nici familia și nici cadrul instituționalizat nu le oferă. Prin apelul la teoria jocurilor, G. H. Mead, consideră că formarea sinelui (self) adică a personalității se datorează procesului social de interacțiune și de interiorizare a rolului celuilalt.
Intrarea în Europa nu este o lozincă, ci o realitate, un proces dificil care presupune asimilarea unui anumit model cultural și de civilizație la scara întregii comunități, ceea ce este o chestiune de educație națională. Când vorbim despre educație, vorbim de fapt de cunoaștere, autocunoaștere, intercunoaștere și autoeducație. Dat fiind faptul că subiectul educației este activ și conștient, putem considera educația drept rezervorul de oferte adresate subiectului de către principalele instituții educative: de la familie, educația instituționalizată la mass media.
Dacă în centrul culturii stau valorile, iar educația este un proces de transmitere a culturii, atunci ea este centrată pe valori. Modelele sunt niște „reîncarnări” ale valorilor. Metaforic spus, valorile sunt „scheletul” educației, iar modelele „masa ei musculară”. (Antonesei 2004,.65). De exemplu, subiectul educației, copilul, nu ajunge direct la conceptul de „om bun”. El află mai întâi că părinții sunt buni pentru că au grijă de el, că Făt – Frumos e bun pentru că face fapte bune, că Ștefan cel Mare a fost un om bun pentru că a apărat țara de dușmani. El ajunge la conceptul mai sus amintit datorită modelelor reale, ficționale și ideale cu care intră în contact prin cultură și educație.
Nu există valori importante care să nu poată fi modelate. Referitor la modele se cuvine să precizăm influența polară a lor dat prin faptul că există doar modele pozitive sau negative și nici de cum neutre. De asemenea trebuie precizată și influența multidimensională a modelelor. Unele sunt active în socializarea primară, altele în cea secundară. Din punctul de vedere al funcțiilor modelelor culturale în maturizarea socio-culturală a ființei umane, pentru orice sistem educativ, problema cea mai redutabilă este cea a calității lor. Educația este cea care, prin modelele oferite, structurează idealul cultural al personalității. „Fundamentul necesar viitorului om de lume este dat de cele opt valori cadru: primele moștenite de la greci, celelalte inventate de modernitate: adevărul, binele, frumosul, sentimentului sacrului, legalitatea, libertatea, egalitatea și solidaritatea”(Popescu 2004, 11).
Dacă în cadrul instituționalizat al școlii, sunt selectate acele modele care într-adevăr reprezintă valorile morale pozitive, demne de prezentat subiecților în formare, nu același lucru se poate spune despre modelele prezentate în mass-media.
Modele mediate sunt persoane care nu se află în contact direct cu subiecții în formare, ci prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă și al istoriei. De la Alexandru Macedon și până la vedetele mediate de astăzi, este vorba despre o categorie de modele nu doar foarte extinsă, ci și în continuă extindere. Dacă în urmă cu câteva decenii, principalii furnizori ai acestei categorii de modele erau istoria culturală, biografiile persoanelor remarcabile și presa scrisă, explozia mijloacelor de comunicare a provocat o multiplicare a surselor, adesea în dauna calității modelelor. „De la personajul istoric, poet sau savant și până la vedeta de cinema, și ulterior, la cea sportivă, mondenă sau mediatică, nu înregistrăm neapărat un alt progres în afara acelui cantitativ” (Antonesei 2004, 63). Explozia numerică pare să fie însoțită de o scădere a consistenței acestor modele și de apariția „perisabilității”.
Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem o mai sporită adecvare a acestor modele la exigențele lumii în care subiecții urmează să se integreze. Brad Pitt, Ilie Năstase sau Gheorghe Hagi par modele mai potrivite lumii contemporane decât Napoleon sau Ștefan cel Mare, ceea ce nu înseamnă că modelele din urmă și-au pierdut complet forța de modelare, dat fiind că ele continuă să poarte valorile pe care le-au generat. În fond, întotdeauna și în toate privințele, există o anumită tensiune între continuitate și schimbare, între relativ permanent și trecător. În cazul acestei categorii de modele, pe lângă capitalul cultural pe care ele îl dețin și pe care îl împărtășesc contacților, trebuie să avem în vedere și influența modelatoare exercitată de însăși mediile de comunicare ca atare.
Probabil că McLuhan exagera atunci când afirmă că „media este mesajul”, dar e mult mai naiv să credem că nu există o metamorfoză culturală a mass-media și un efect cultural propriu-zis al acestora asupra subiecților ce le utilizează. Mulți dintre noi am făcut, de altfel, experiența aceasta prin trecerea de la scrisul de mână la cel pe mașina de scris și, ulterior, la computer, comportamentul cultural se metamorfozează substanțial.
III. 2. Mass Media între Comunicare, Cultură, Educație
Mass media este un termen generic, de origine engleză, care denumește „ansamblul mijloacelor și modalităților tehnice moderne de informare a maselor”.(DEX 1998, 598)
Mass media cuprinde presa scrisa, (ziare, reviste), radioul, televiziunea, rețeaua internet, precum si alte instrumente de stocare si transmitere a informației (discuri, compact-discuri, casete).
Pe plan mondial, mijloacele de comunicare în masă au cunoscut o dezvoltare și o răspândire remarcabilă în secolul nostru odată cu crearea posibilităților tehnice pentru transmiterea și accesul relativ ușor la informația scrisă, vorbită (radio) și televizată.
În zilele noastre, un nou instrument mass-media ia o amploare tot mai mare. Este vorba de internet, un sistem mondial de interconectare a calculatoarelor electronice. Principalele facilități pe care le ofera rețeaua internet abonaților săi, sunt:
accesul la baze de date din întreaga lume (publicații, programe TV, pagini speciale);
poșta electronică – posibilitatea comunicării ieftine cu un alt abonat din orice parte a lumii;
posibilitatea efectuării de tranzacții comerciale.
În țara noastră, dacă în perioada comunistă, informația și mijloacele de transmitere a ei erau ținute strict sub control, după anul 1989, am asistat la o adevarată explozie informațională pe fondul apariției a numeroase ziare și reviste, posturi de radio și canale de televiziune. De asemenea, rețeaua internet este accesibilă deținătorilor de calculatoare electronice.
După cum o arată și numele, mass-media mijlocește accesul informatiei la mase. Așadar se adresează maselor și nu persoanelor concrete, se adresează colectivităților de indivizi care reacționează solidar la anumiți stimuli. Pe de altă parte reprezintă un mijlocitor, un sistem în care transmiterea se face într-un singur sens: de la cel ce deține controlul asupra mijlocului de comunicare, spre mase.
La modul ideal, este de asteptat ca un mijloc de comunicare să transmită cât mai fidel realitatea, astfel încât să refacă cât mai global receptarea ei de către cel ce primește informația. Dar, nici o tehnică reproductivă nu poate transmite autenticitatea absolută și de aceea, întotdeauna vor apărea distorsiuni ale realității.
Trăim într-o epoca dominată de mass-media. Omul contemporan este condiționat de mass-media, este supus unei presiuni continue din partea ideologiei propagate de mass-media.
Statele moderne, inclusiv cel român, își propun să garanteze libera circulație a informațiilor, dreptul la informație fiind considerat unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Problema care se ridica este daca în lipsa unei valorizări a informațiilor, acest drept nu se întoarce împotriva omului.
Epoca în care trăim face lumea să fie avidă de informație, iar mass-medis are grijă să-i alimenteze continuu această sete, stimulându-i curiozitatea, o curiozitate de multe ori sterilă dacă nu chiar malefică. Într-o formă sau alta, mass-media este omniprezentă în societate întinzându-și influența direct sau indirect asupra tuturor.
Omul modern, omul de masă, este supus unui bombardament continuu de informații, care-l depersonalizează, îl face să-și piardă conștiința de sine. Dezvoltarea tehnicii a dus la apariția de instrumente mediatice tot mai atractive, de natură să creeze o adevărată fascinație asupra destinatarului. Oamenii devin dependenți de mass-media și reacționează în masă la semnalele primite. Mass-media ajunge astfel să impună valori și comportamente.
În aceste condiții s-a remarcat că mass-media reprezintă o putere în stat. Ea nu este însă o putere în sine, ci o putere în mâna cuiva. Atâta timp cât cei ce dețin această putere sunt de bună credință, urmărind dezvoltarea personalității umane; educarea în spiritul valorilor autentice totul este în regulă. Din păcate, experiența ne dovedește că lucrurile nu stau așa.
Dintre toate mijloacele mass media, televizorul este cel mai la îndemâna românului, cu toate că internetul câștigă tot mai mult teren. Concurența între diferitele canale mediatice și dorința de câștigare a unei audiențe cât mai largi, duce la difuzarea unor mesaje tot mai nocive, prin exaltarea violenței și a erotismului, cultivarea orgoliului și a lăcomiei, a derizorului și a lipsei de sens.
Se promovează mitul vedetelor, idolii lumii contemporane, propuse ca modele universale. Omul ajunge să nu mai trăiască el însuși ci să-și cedeze trăirile modelelor, încadrându-se în clișee. Efectul este distrugător, mai ales asupra tinerilor aflați la vârsta căutării modelelor și a identificării cu acestea; putând fi constatat în întreaga atitudine a adolescenților, de la îmbrăcăminte pâna la comportament.
„Ceea ce numim mass-media, adică totalitatea mijloacelor de informare a maselor, (radio, televiziune, presa, computer) apare în formă embrionară, sub forma ziarelor în Europa secolelor XVII – XVIII în țări din Europa Apuseană, care pășea în epoca modernă, capitalistă” (Zamfir&Vlăsceanu 1998). În noua societate, ca urmare a achizițiilor din secolele anterioare, și în special a inventării tiparului și a creării unor rețele de școli de masă, se răspândește și scrisul și cititul curent în rândul unei populații tot mai numeroase.
Complexitatea mai mare a muncii industriale și tehnologia tot mai sofisticată folosită în tot mai multe domenii de activitate solicită oameni cu o educație mai complexă decât în epocile anterioare și mai ales în număr din ce în ce mai mare. Se creează astfel necesitatea informării și pregătirii unei mase de oameni care să lucreze eficient în industrie, navigație, agricultură de tip comercial (ferme), activități sociale tot mai diverse și mai complexe, știința, artă, cultură.
În ultimul secol economia industrială s-a transformat într-o economie a serviciilor. Liberalismul care domina sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XXI-lea a impus noi reguli în domeniul economiei și drept consecință și în sectorul audiovizualului. Europenii, și în primul rând francezii, consideră că produsele culturale nu sunt o marfă obișnuită, în vreme ce americanii consideră că și cultura trebuie să capete același statut de liberă circulație ca orice altă marfă.
Disputa Europa – Statele Unite în privința tratamentului ce urma să fie aplicat materialului audio – vizualului s-a concretizat în mai multe documente comunitare, care urmăresc difuzarea cu prioritate a producțiilor europene. În timp ce producția audio-vizuală americană se bazează pe standardizare și o extraordinară eficiență a producției, europenii pun accentul pe diversitate și calitatea actului cultural – artistic.
Lumea audiovizualului este domintă de americani, cei mai mari producători de programe, de asiatici, în special japonezi, cei mai mari producători de echipamente electronice, europenilor revenindu-le doar activități de asamblare, distribuție și servicii.
Dacă însăși Uniunea Europeană spre care ne îndreptăm cu multiple speranțe și așteptări a cam pierdut competiția producției de imagini cu Statele Unite, în privința României situația este cu atât mai precară.
Producția de filme românești de după revoluție, oricum redusă se caracterizează, în general, prin mediocritate, vulgaritate, exacerbarea negativului, patologicului, mizeriei. Excepțiile de filme decente sau chiar bune nu fac decât să confirme regula.
Avem și câteva filme care au primit premii importante („Moartea domnului Lăzărescu” în regia lui Cristi Puiu, care a luat unul din principalele premii de la Cannes, și multe alte premii). Avem și în Timișoara un excelent regizor de filme documentare, Florin Iepan, premiat și el pentru mai multe pelicule. De fiecare dată însă când are ocazia să-și expună experiența căpătată, Iepan nu reușește să-și epuizeze toate nemulțumirile cauzate de sistemul corupt și obstrucționist de producție cinematografică din România, dominat de „moguli”.
Se pare că ceea ce nu reușesc nici cum regizorii români să facă e să atragă spectatorii, care preferă mult mai comodul televizor de acasă. Cele mai vizionate filme românești din ultimul deceniu și jumătate, abia dacă au fost văzute de câteva zeci de mii de spectatori. Dar avem filme care n-au reușit să atragă nici măcar câteva sute de spectatori în sălile de cinema.
Cât despre produsele neaoșe de televiziune, ce să mai vorbim. „Prima impresie a spectatorului despre aceste producții este, în general, defavorabilă. Mulți s-au oripilat în fața vulgarității serialului „Vacanța Mare”, până la urmă precursorul producțiilor pe linie comică. Ori s-au arătat cel puțin neinteresați de aventurile lui Costel și Nelu de „La bloc”, ori ale „Trăsniților în NATO”. Ba nici măcar nu au reușit să plângă la scenele sensibile, sau chiar horror din “Numai iubirea”. Victime cad doar inocenții și anume copiii și adolescenții, așa cum ne arată sondajele de opinie, care din lipsa de opțiune și de o tutelă înțeleaptă, sfârșesc în fața producțiilor în cauză.
Datoria producătorilor este ca în cadrul genului, „să ducă la bun sfârșit producții profesionale, bine structurate și legate, cu adevărat, de realitatea românească a momentului.” (Popovici 2005, 17).
După revoluție, pe măsura înmulțirii în special a programelor TV comerciale, românii au devenit, poate și datorită posibilităților bănești mult mai reduse, unii dintre cei mai mari consumatori europeni de programe de televiziune, în special de transmisiuni de competiții sportive în direct, telenovele, în special latino-americane, dar în ultimul timp și autohtone, de programe de „divertisment” și mult mai rar de adevărat divertisment, de filme „de acțiune”. Cât despre programele pentru copii, de exemplu desenele animate, s-a spus de nenumărate ori și de către nenumărate persoane, adeseori membre în Comisia pentru Audiovizual că mustesc de violență, ceea ce se răsfrânge în comportamentul și nervozitatea celor mici. Mutarea unora dintre aceste filme la ore mai puțin accesibile, nu rezolvă decât în mică măsură problema.
Fără discuție că mass media contribuie foarte mult la informarea populației. Indiscutabil românii sunt mai informați decât în perioada comunistă. Dar oare sunt mai bine informați? Desigur că intervine aici problema alegerii, a capacității de discernământ a fiecărui individ. Cum s-a repetat de nenumărate ori de către diverși (în general persoane interesate și implicate în producția audiovizuală de nivel cel mult îndoielnic) n-ai decât să apeși pe butonul telecomandei și să cauți altceva. Rămâne însă faptul că abundența programelor de slabă calitate și nu numai pe posturile românești, care s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie și cam tot atât de puțin deosebite între ele, face de multe ori acest demers iluzoriu.
Prima mare transformare în domeniul televiziunii din România, după 1989 este apariția unui mare număr de canale de televiziune. Imensul deficit de informare și comunicare din perioada comunistă a fost un factor suplimentar de vulnerabilitate pentru populație, care astfel a devenit mult mai ușor de manipulat. A doua mare transformare a televiziunii în România a fost apariția canalelor digitale (România Internațional, România Cultural, Realitatea).
A treia mare schimbare din televiziune a fost accesul relativ ieftin la televiziune prin abonament la cablu, satelit. A patra transformare majoră a fost segmentarea publicului datorită diversificării, cel puțin ca număr, a programelor. „Principalul beneficiu al multiplicării programelor este că ascunderea unor informații de interes public este mult mai dificilă (Stavre 2004, 37).
Între informare și manipularea cu ajutorul mass mediei cetățeanul obișnuit rămâne adeseori dezorientat și nehotărât. Mulți dintre oamenii obișnuiți încetează să se mai intereseze de problemele publice, pierzându-și încrederea că le mai pot influența în vreun fel. Așa se explică în mare măsură absenteismul de la vot din ce în ce mai mare din ultimii ani. La aceasta se adaugă lipsa de încredere în statul de drept și autoritățile care-l reprezintă. E adevărat că deși e mai mare, a mai scăzut și încrederea populară în media.
Adeseori televiziunile sunt mai interesate în loc să informeze corect populația, să promoveze anumite interese particulare sau de grup (ale patronilor, anumite interese economice sau politice mai mult sau mai puțin oculte). În România, poate mai mult decât în democrațiile occidentale consolidate și probabil și decât în alte state foste comuniste, membre ale Uniunii Europene, multe televiziuni, posturi de radio sau ziare reprezintă dorințele unor grupuri de interese și nu un interes mai general pentru majoritatea cetățenilor. Așa se și explică numărul totuși mult prea mare de televiziuni și radiouri private, atât la nivel național, cât și la nivel provincial, județean și local.
În condițiile actuale, jurnalistul de televiziune nu mai poate conta pe fidelitatea telespectatorului, care dată fiind marea diversitate a ofertei este mereu în căutarea informației și programului preferat, nerămânând captiv și culegând ceea ce dorește din mai multe surse. Ca urmare, el obține mai puțin succesul profesional prin informarea corectă a cetățenilor decât prin eficacitatea cu care reușește să crească „raitingul” printr-o anumită punere în scenă a informației folosind procedee străine informării tradiționale, cum ar fi procedeele discursive, umorul, interpelarea telespectatorului, apelul la afecte.
Sporirea transmisiunilor în direct, sau creearea iluziei participării în direct la diferite evenimente din cotidian, sau chiar crearea „evenimentului”, folosind tehnologia digitală, atrage după sine absența profunzimii, reducerea sau lipsa de rigoare, obiectivitatea relatării are de suferit, impune presiune asupra reporterului, imprevizibilitate, întreruperi în timpul transmisiei și inserții de imagini (Stavre 2004, 60-64).
Structura emisiunilor pe genuri arată preferința românilor pentru fotbal, film (de regulă superproducții americane gen „Titanic” sau filme „de acțiune” cu multă violență, telenovele), divertisment îndoielnic („Vacanța Mare”, „Te pui cu blondele”, „Las Fierbinți”, „Acces direct”, „Noră pentru fiul meu”), știri (Pro TV de la ora 17, Antena 1 la ora 16). Nivelul multor programe preferate de români, în special al celor de „divertisment”, este submediocru, nedepășind brigăzile artistice de cămin cultural.( Stavre 2004, 158)
III. 3. Educația prin Mass Media și față de Mass Media
Cultura și educația prin mass media sunt un domeniu foarte important, poate mai puțin ca realitate și mai mult ca necesitate și deziderat. Televiziunile și radiourile au datoria să facă educație și cultură tocmai datorită impactului uriaș pe care îl au la nivelul populației. Cred că nici măcar posturile comerciale nu se pot sustrage acestei obligații. Ca să nu mai vorbim de posturile naționale, care sunt susținute în cea mai mare măsură din taxele populației și din subvenții de stat. Cum însă prin cultură oamenii înțeleg de multe ori lucruri foarte diferite din ignoranță sau din interes, să definim despre ce discutăm aici.
Potrivit DEX-ului cultura înseamnă „totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a instituțiilor create necesare pentru comunicarea acestor valori. Faptul de a poseda cunoștințe variate în diverse domenii, totalitatea acestor cunoștințe, nivel ridicat de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva”(DEX, 1998, p.248). Vorbim deci despre valori, de instituțiile acreditate să răspândească și să dezvolte aceste valori și oamenii care prin capacitățile și acumulările lor pot contribui la ridicarea standardului general de cultură și educație. Evident, nu mai împărtășim iluziile iluministe că educația și cultura sunt panacee universale. Dar nici nu putem subestima necesitatea acestora, cum încearcă, mai ales din motive comerciale și în general financiare, tot mai mulți și din păcate nu rareori chiar și unii intelectuali cu pretenții.
Putem discuta despre prezența culturii în domeniul audiovizualului cel puțin din două perspective: una mai generală și o a doua mai restrânsă, mai aplicată strict la ceea ce numim cultură înaltă (fie academică sau nu, mai mult sau mai puțin canonizată). În primul sens înseamnă cultură orice lucru care atinge un anumit standard valoric, lucrul bine făcut. Orice emisiune TV sau radio, indiferent că este vorba de transmisiuni sportive, divertisment, filme, talk-show-uri, ca să ne referim la preferințele telespectatorilor noștri, devine în bună măsură un act de cultură, dacă este făcut cu profesionalism, de către oameni care-și fac datoria cu pasine și talent. Exemplu: emisiunea culinară a regretatului Radu Anton Roman și Florin Busuioc de pe Pro TV, sau unele dintre transmisiile sportive de pe vremuri făcute de Cristian Țopescu, ori majoritatea programelor de divertisment făcute tot pe vremea „răposatului regim” de către Alexandru Bocăneț.
Schimbările apărute după 1989 au determinat proliferarea unui mare număr de televiziuni, care din goana după rating și profit, inundă piața audiovizuală cu producții aproape în totalitate submediocre, pe cât de lipsite de calitate, pe atât de agresive și dăunătoare. Au fost copiate, fără discernământ, un număr uriaș de emisiuni străine, după principiul cu cât mai excentric și extravagant și mai străin de cultura și tradiția noastră, cu atât mai de efect.
Noile televiziuni, ca și televiziunea publică de altfel, au fost și sunt folosite ca resursă de mediatizare și deci de putere a grupărilor (adeseori dubioase), care le controlează din punct de vedere economic și politic. Abuzurile, corupția, traficul de influență, spălările de bani și multe alte afaceri necurate sau cel puțin îndoielnice au avut adeseori ca obiect, ori și-au pus amprenta asupra mass media.
Reconstrucția societății românești cu ajutorul audiovizualului se desfășoară în condițiile în care mentalitatea românească în transformare poate mai puțin rapidă și profundă decât am dori, este influențată de numeroși factori economici, politici, sociali și militari. În funcție de acești factori oamenii sunt mai conservatori sau doresc schimbarea. Cei care au un statut economic, social și politic convenabil se vor opune schimbării, sau vor încerca să păstreze și în noua societate un statut similar. Aceasta este și cauza rămânerii în urmă a României, în urma altor țări foste comuniste, întrucât clasa noastră politică provine în cea mai mare parte sau a păstrat puternice legături de castă cu vechea elită politică și economică comunistă.
Mulți dintre potentații actuali ar prefera menținerea apelor tulburi în locul regulilor mult mai riguroase ale Uniunii Europene (chiar dacă și acolo e destulă birocrație și nici corupția nu le este necunoscută). Acești „moguli”, care controlează o mare parte din mass-media, încearcă să cultive teama de concurență și regulile greu de ocolit europene. Responsabilitatea pentru reușita schimbării aparține elitei. Costurile, ca să nu mai vorbim de un eventual eșec, sunt platite întotdeauna de populație, responsabilă totuși și ea de lipsa de implicare și penuria de responsabilizare. Schimbarea dorită de elită trebuie să coincidă cu transformarea dorită de populație pentru a produce o modificare reală a mentalităților. Mass media poate să contribuie în mare măsură la realizarea acestui deziderat, făcând legăturile necesare și influențând inercondiționările celor doi poli sociali implicați în evoluția țării și integrarea ei europeană.
Rămânând la sensul general al conceptului de cultură, trebuie să menționăm că înmulțirea și diversificarea posturilor de televiziune și de radio, e adevărat mai mult cantitativ, decât calitativ, are ca urmare și crearea unor posturi care urmăresc, evident pe lângă scopuri comerciale, și răspândirea unor bunuri și informații cu caracter general cultural, în sensul de civilizație.
Astfel de programe pot fi considerate: Fashion, Euforia, numeroasele programe muzicale pentru tineret, programele Etno și Favorit, într-un anumit sens chiar și programul Taraf, programele sportive, programele de filme (unele dintre ele ca HBO, TV 1000, care difuzează multe filme și seriale de calitate, atingând uneori și standardele culturii înalte), programele de tip Discovery (Discovery Chanel, Discovery Civilisation, Discovery Science, Discovery Travel and living, Animal Planet, Explorer, History), care sunt o combinație de material documentar de popularizare și informație culturală, științifică și tehnică și nu rareori atingând prin unele dintre filme un nivel cultural – artistic ridicat.
Desigur, multe dintre aceste programe, și în special cele de muzică de divertisment pentru tineret și populară, mai ales cele românești, dar nu numai, păcătuiesc prin monotonie, repetarea până la epuizare a acelorași producții, în general de nivel scăzut, dacă nu de-a dreptul sub orice critică. Există însă și posturi de acest gen cu nivel mai ridicat, care dau și multă muzică de calitate și unde amatorii de muzică pop, rock, hip-hop, disco chiar își pot face o cultură inclusiv din istoricul muzicii preferate (Vh1, Vh1 Classic, History, acesta din urmă difuzând multe filme din istoria muzicii country, Jazz, rock).
O poziție aparte o ocupă postul TVRM, care își asumă deliberat o importantă componentă educativă și difuzând cursuri universitare diverse, în special umaniste (istorie, filozofie, literatură) dar și de altă natură (economie, management). Prin intermediul acestui post, Universitatea „Spiru Haret” difuzează în aproape toată țara (cel puțin acolo unde există rețea de cablu) cunoștințe de nivel universitar, putându-se lăuda, cu temei, ca cel puțin sub aspect spațial și poate chiar și prin numărul celor care urmăresc, mai mult sau mai puțin consecvent aceste cursuri, este universitatea cu cea mai largă difuzare în țară. Ceea ce în condițiile lumii de azi, când este necesară o învățare permanentă, indiferent de vârstă și de locul în care trăiești, nu este puțin lucru, acoperind în același timp și o importantă necesitate socială și cultural – educativă. Curios este că nu s-au răspândit cursurile de acest gen și la alte posturi. Probabil că nu este prea rentabil sub aspect financiar sau politic, așa cum sunt interesați majoritatea proprietarilor de televiziuni.
Despre programele și emisiunile culturale în sensul restrâns de cultură înaltă, academică sau nu, destinată unei elite mai educate și mai obișnuite cu consumul cotidian de carte, artă, teatru, muzică clasică (simfonică, clasică, jazz), voi discuta într-un alt capitol. Nu înainte de a menționa câteva idei cu caracter mai general. În primul rând, ceea ce se întâmplă nu numai la noi, ci în toată lumea, dovedește că este o iluzie să se creadă că masa are acces la această cultură. În primul rând datorită televiziunii, presei, calculatorului și internetului, dar și din sărăcie, comoditate, lipsă de educație, sau inteligență, tot mai puțini oameni citesc cărți de literatură, chiar și dacă vorbim de lecturile școlare „obligatorii”, sau de știință adevărată, preferând, în cel mai bun caz, ziarele cotidiene sau cărțile cu o presupusă utilitate imediată (dicționare, reviste de modă, horoscoape, cărți de bucate, cărți de popularizare, în general de nivel scăzut și mai rar cărți de specialitate).
Sigur că multă lume și în special tineretul, folosește pe scară largă calculatorul, CD-urile, internetul. care sunt instrumente de o valoare inestimabilă. Întrebarea care se pune este dacă aceste extrem de importante achiziții tehnico-științifice sunt utilizate măcar în proporția în care se spune că ne utilizăm creierul (dacă nu mă înșel nu mai mult de 10%) pentru a deveni mai eficienți, mai cultivați și mai bine informați și nu pentru pierderea timpului cu jocuri mai mult sau mai puțin inteligente.
Oricum, internetul este cel mai democratic mijloc de difuzare a opiniilor și creației. Ceea ce, cel puțin ca potențial, este un lucru foarte bun. Reversul medaliei este că toți au un teren practic nelimitat în timp și spațiu pentru a produce kilometri de maculatură și a discuta infinit despre tot soiul de nimicuri.
Consumatorilor de artă li se adresează, în afara unor posturi specializate (Mezzo, Euforia, Fashion, TVR Cultural, TVR Inrternațional) și unele emisiuni mai ales la unele posturi comerciale (ProTV, Acasă, Realitatea, Național), referitoare la locuință și decorarea ei, automobil, amenajarea curților și grădinilor, turism.
Cele mai răspândite mijloace de informare sunt presa scrisă, televiziunea și radioul. Acestea ocupă primele locuri ca popularitate, deoarece informația este transmisă ușor individului. Din pacate, acestea sunt și principalele mijloace de dezinformare, pentru că informația greșită poate să ajungă rapid la individ. Mass-media este cea mai bună cale de manipulare a indivizilor, prin prezentarea repetată a unor idei, principii, opinii.
O altă caracteristică a mass-mediei este că aceasta poate forma caracterul unui individ, adeseori eronat. În acest caz este vorba de televiziune. Datorita faptului ca individul se uita exagerat de mult la televizor, acestuia îi pot fi intiparite idei sau opinii transmise de programul vizionat.
De exemplu, s-a studiat impactul vizionarii programelor violente. Rezultatele studiului diferă în funcție de cantitatea vizionată și de vârsta individului. Cel mai interesant rezultat este acela în care o cantitate mare de programe cu conținut ridicat de violență este vizionată de un individ cu o vârstă fragedă: acesta încearcă să copieze ce vede și ceea ce i se pare interesant. De obicei, prin faptul că filmele de acțiune conțin scene violente, implicit spectaculoase, aceste producții atrag audiența tânără. Rezultatul constă în formarea unui individ cu un caracter violent, eventual o persoană cu o cultură joasă (timpul alocat vizionării de filme, programe este mult mai mare decât cel alocat citirii unei cărți).
De aceea este importantă, în primul rând, educația primită de la părinți despre valorile culturale ale vieții. Pe lângă aceasta, individul, al cărui caracter este în formare, trebuie controlat și privat de anumite programe ce nu sunt potrivite formării lui.
Datorită rolului important pe care îl au mijloacele mass-media în informarea populației, este absolut necesară o instituție care să monitorizeze informația expusă publicului. Aceste instituții crează un regulament, ce impune anumite restricții, limite, cenzuri. Rolul acestui gen de instituție este să controleze tipul de informație transmis publicului larg și să impună o anumită decență în domeniul mass-media.
Mass-media poate avea un impact pozitiv sau negativ asupra individului, acest lucru depinzând de alegerea lui. Cu cât un individ deține mai mult control asupra informației primită de el, cu atât impactul mass-mediei asupra acestuia este mai puțin negativ.
Sigur că se impune și o educație față de mass media, în sensul de a selecta programele care merită urmărite. Această educație trebuie făcută în primul rând copiilor, care au o capacitate redusă de discernământ. Educația față de mass media vizează „formarea și cultivarea capacității de valorificare culturală a informației furnizate de radio, televiziune, presă, în condiții de diversificare și de individualizare care solicită o evaluare pedagogică responsabilă la scara valorilor sociale” (Marinescu&Dinescu 2003, 93)
Acest tip de educație își propune nu numai formarea unei atitudini adecvate și selective față de informația care îl asaltează pe om în societatea contemporană, ci și de cultivarea receptivității față de valorile culturale și de sensurile spirituale ale vieții.
Este bine știut faptul că elevii noștri nu mai citesc, ci preferă mijloacele mai comode de informare: presa, radioul, televiziunea. Important și interesant este dialogul cu ei despre rolul și influența televizorului în viața lor. O temă de discuție ar putea fi, în cadrul orelor de dirigenție sau de educație moral civică „Televizorul – prieten sau dușman”.
Trebuie să discutăm cu ei despre programele TV pe care le urmăresc în mod constant sau doar accidental. Important de subliniat este dacă părinții selectează programele pe care copiii le vizionează, dacă impun restricții în urmărirea unor programe TV de către copii. Acest lucru se poate discuta în cadrul ședințelor cu părinții, lectoratelor, consultațiilor săptămânale și ori de câte ori educatorul consideră necesar.
III. 4. Televiziunea – Catalizator Cultural
Televiziunea este și mai ales ar trebui să devină mai mult decât un catalizator cultural. Dar în primul rând ea trebuie să trezească interesul pentru actul de cultură, într-un fel să-l provoace pe telespectator să citească o carte, să meargă la un film bun, la un spectacol de teatru, la o expoziție de pictură, la operă, concert simfonic sau de jazz, la un spectacol stradal, la un muzeu, într-o excursie cu obiective cultural-istorice. Nu se poate face o cultură temeinică și sistematică și nici o educație serioasă doar uitându-te la televizor.
Cu o bună alegere a programelor se pot îmbogăți considerabil cunoștințele de cultură generală, se poate ameliora folosirea unor limbi străine, se pot perfecționa deprinderile de exprimare, limbajul, gândirea sau diverse cunoștințe de utilitate practică. Pentru aceasta e necesară o bază anterioară solidă pe baza căreia telespectatorul să fie în stare de discernământ, altfel devine captivul unor emisiuni de proastă calitate.
Pe urmele cărții lui Mihai Coman, suntem de acord că „televiziunile în primul rând ca și mass-media în general contribuie în zilele noastre la crearea unor mituri și ritualuri care guvernează în mare măsură, modelează și domină personalitatea omului contemporan” (Coman 2003, 56). Indiferent de nivelul de educație, inteligență, poziție socială sau avere nu se poate despărți cu totul influența mai mare sau mai mică a acestor mituri și ritualuri moderne. Foarte mulți însă, devin, în mod inconștient sclavii noii mitologii și riturilor contemprane. Autorul menționat mai sus consideră că întregul sistem de ritualuri ale mass-media pivotează în jurul conceptului de media events, fie că acestea sunt ceremonii publice: sărbători naționale, comemorări, parade, nunți, înmormântări, fie că e vorba de evenimente politice puternic formalizate: vizitele demnitarilor, congresele partidului, alegeri, conferințe sau manifestări publice periodice, evenimente sportive sau culturale, să zicem festivalul Enescu sau Cerbul de Aur, ori altele, preluate după modelul unor țări occidentale și pe cale de a deveni tradiție cum sunt festivalurile berii, Valentine’s Day, festivalul medieval de la Sighișoara. (Coman, 2003, 59-75). „Media events” solicită nu numai consimțământul privitorilor, ci și implicarea lor activă ceea ce duce la un consum ritualizat de mass media ca de exemplu, la refacerea la domiciliu în fața televizorului a comportamentului ritual de la locul evenimentului: luarea poziției de drept în fața unui șef de stat sau îmbrăcarea în doliu în cazul unei înmormântări, imitarea comportamentului de pe stadion, de pildă sărirea în picioare în cazul unui gol.
Televiziunea este bogată în programe care încurajează consumul ritualizat, care determină în foarte multe familii un comportament standardizat: pregătiri pentru asigurarea liniștii, rezolvarea unor probleme cotidiene în așa fel ca acestea să nu împiedice sau să întrerupă vizionarea. Prin programele sale: transmisiuni sportive, seriale, telenovele, televiziunea contribuie la ordonarea temporală, spațială și semnatică a ritmului vieții familiei.
Cu toate că părerile cercetătorilor sunt foarte diferite, marea majoritate găsesc similitudini și analogii, cel puțin între miturile civilizațiilor vechi sau rămase în stadiul premodern și mass media. În bună măsură jurnaliștii, mai ales în perioadele de criză, dar nu numai, ci și în rutina cotidiană a activității lor, funcționează ca niște „Mythss-makers” (Coman 2003, 105). Din motive ideologice, culturale, politice ei povestesc fapte adeseori disperate sau chiar haotice conferindu-le o semnificație care de multe ori este departe de a fi un produs științific și creând astfel „miturile” cotidiene.
Adresându-se unui public larg, în general cu un nivel de cunoaștere și înțelegere destul de limitat, jurnalistul trebuie să aducă informația la un numitor comun care s-o facă înțeleasă pentru consumatorul popular. Ca intermediar între elita cu acces la informația de primă mână și masa populației de rând, jurnalistul este creditat, pe măsura ce reușește să devină un „formator de opinie” cu anumite calități (accesul la adevăruri la care nu poate ajunge un profan oarecare, expertiza în folosirea unor surse și relații mai mult sau mai puțin oculte, capacitate de sinteză, analiză și extragere a semnificației), care-l apropie de vraciul sau preotul vechilor culturi. Chiar dacă omul zilelor noastre este foarte diferit de omul din vremea „gândirii presocratice” sau a „gândirii sălbatice”, el devine de cele mai multe ori prizonierul unor stereotipuri și prejudecăți, care-i lasă impresia unei înțelegeri a lumii în care trăiește, dar care sunt departe de realitate și care îl apropie de omul premodern. Miturile, ca produs mass media și mai ales ale televiziunii, chiar dacă sunt mult mai efemere decât miturile propriu zise, au același rol de a face o realitate inexplicabilă sau foarte greu de înțeles, adeseori înfricoșătoare și stresantă, să devină mai puțin terifiantă și mai ușor de suportat.
De altfel chiar elitele științifice au trecut de mult peste entuziasmele Renașterii, Iluminismului și secolul al XIX-lea, când se credea că știința și tehnica, noii demiurgi ai lumii moderne, pot rezolva totul. Noile spaime și provocări (cataclismele pe care știința nu poate încă să le prevadă, bolile noi și fără soluție încă, autodistrugerea planetei prin poluare și încălzire globală, războaiele care nu încetează niciodată complet pe planetă, mizeria și nesiguranța unei mari părți din populație) îl face pe omul obișnuit vulnerabil chiar la zvonistica și superstiția comună, și cu atât mai mult la influența din partea unor persoane creditate cu o anumită cunoaștere, autoritate și credibilitate, cum sunt jurnaliștii lideri de opinie sau posturile de televiziune urmărite ritualic de ani de zile.
Chiar dacă unii dintre aceștia își pierd din credibilitate sunt înlocuiți cu alții, care le iau locul, pentru că nevoia omului de integrare și găsirea unei semnificații pentru realitatea mai apropiată sau mai îndepărtată, dar care îl presează într-un fel sau altul, este permanentă și nu rareori chiar obsedantă.
III. 5. Posturile TV și Programele lor mai mult sau mai puțin Cultural-Educative
Prin forța sa extraordinară de penetrare și prin accesibilitatea sa, audiovizualul are posibilități foarte mari educative și culturale. Mass media este un mediu ideal prin care li se pot oferi, în general tuturor celor dornici de cunoaștere, materiale complementare, într-o mare diversitate, în modalități atractive și cu o mare capacitate persuasivă.
Televiziunile au un rol extrem de important în creearea valorilor ordinii sociale. Printre acestea ar trebui să fie pe prim plan: „adevărul, libertatea, proprietatea (respectarea și garantarea ei, ceea ce implică și reducerea și pedepsirea celor vinovați de corupție, fenomen care în România amenință să scufunde în nelegiuire și anarhie întreaga societate), cooperarea, responsabilitatea, discernământul și autocontrolul, valorile familiei, cinstea, competența, educația, sănătatea, integrarea socială, valorile democratice, caritatea.”(Stavre 2004, 155-157).
În anii de după revoluție s-a produs o eroziune lentă, dar ireversibilă, a televiziunilor publice din România (care înainte de 1989 dețineau monopolul în materie de televiziune, erau extrem de ideologizate, sau mai exact serveau cu o obediență demnă de o cauză mai bună, interesele clanului Ceaușescu și emiteau un număr foarte limitat de ore pe zi). Deși în prezent sunt mai multe posturi publice decât în perioada comunistă, deși emit un număr foarte mare de ore, deși sunt instituții gigantice, cu mii de salariați, radioul și televiziunea publică nu mai dețin cote atât de semnificative de piață care să justifice subvențiile mari de la fondul de stat, plus taxele obligatorii plătite de orice deținător de aparat de radio sau televiziune, persoană fizică sau juridică.
Declarativ, radioul și televiziunea publică și-au întemeiat activitatea pe rațiunea de a fi a serviciului public, adică accesul facil și generalizat, educație, cultură elevată. Televiziunea publică, care n-a fost concurată semnificativ până la jumătatea anilor nouăzeci de către competitori semnificativi, s-a diversificat și modernizat lent. O perioadă de timp grila ei de programe a fost mixtă, cu un număr important de programe culturale și educative: teatru, documentare științifice, filme de artă, emisiuni de dezbatere culturală.
După aproximativ 1996, când concurența posturilor private a început să crească semnificativ, „supremația sa fiind serios amenințată, a abandonat aproape total acest rol educativ și cultural care-i justifică subvențiile și taxele obligatorii pentru toți posesorii de aparate de recepție” (Coman 2003, 97-98). De fapt TVR are patru surse de finanțare: subvențiile bugetare, destinate în creerea și întreținerea infrastructurii tehnice, abonamentele, publicitatea și veniturile din activități proprii. La noi distincția dintre stat și public nu operează încă, atunci când vine vorba de finanțare publică confuzia între stat (asimilat de cele mai multe ori cu partidul de guvernământ), și interesul public este dacă nu corectă, tradițională și profund înrădăcinată în mentalul colectiv. Statutul televiziunii publice și independența ei au fost puse în ultimii ani din ce în ce mai des în discuție.
De la începutul anilor nouăzeci când se striga prin piețe lozinca „Ați mințit poporul cu televizorul”, sloganele împotriva televiziunii publice n-au încetat niciodată. Dialogul cu societatea civilă a televiziunii publice a fost mai degrabă o conversație a surzilor (evident, dintre cei care nu cunosc limbajul special al surdo-muților). Timp de mulți ani (adică mai tot timpul) TVR s-a constituit într-o citadelă, la care privești, în jurul căreia te aduni ca să-ți strigi nemulțumirile și frustrările, dar care, de la înălțimea ei, te ignoră, cu mai multă sau mai puțină bunăvoință.
Televiziunea publică s-a construit în baza unor concepții, unor contracte de management și a unor criterii de performanță mai degrabă secrete și personale. „Capii televiziunii nu au considerat să întrebe publicul spectator și plătitor ce așteptări are de la un post public” (DilemaVeche 2005, 7).
Canalul TVR 2, care nu acoperă nici azi întregul teritoriu al țării, a avut o evoluție contradictorie, fiind considerat când o anexă a TVR 1, când un program pentru tineret, când unul de divertisment, când un post cu predilecție culturală. Crearea canalului TVR Cultural a însemnat o nouă redistribuire a rolurilor, provocând celui de-al doilea post public o criză de identitate nerezolvată încă.
Postul TVR Internațional, înființat în 1997, deși are și unele emisiuni destinate în special românilor tot mai numeroși care trăiesc în străinătate, își umple programele mai ales cu reluări de pe celelalte posturi naționale, TVR Sport, deși nu transmite în direct competițiile cele mai vizionate încearcă să completeze informațiile de gen prin reluări, diversificarea temelor sportive și transmisii din competiții internaționale, talk-show-uri specifice.
Canalul TVR Cultural, creat în 2001, a fost conceput de la început ca un program pentru o elită. Ca urmare, audiența sa este relativ redusă. „Nici o emisiune a sa nu se plasează, de exemplu pe parcursul anilor 2002-2003 în topul primelor 200 de locuri” (Stavre 2004, 159). Audiența redusă a postului, pe lângă caracterul specific, prin definiție destinat unei minorități educate și cu anumite aspirații intelectuale, mai poate fi explicată și prin răspândirea teritorială mai redusă a postului, atât datorită faptului că se distribuie mai ales prin rețelele de cablu cât și prin faptul că multe din acestea nu cuprind în pachetele lor acest program.
Dincolo de mersul la minimă rezistență sub aspect cultural și educativ în materie de televiziune, trebuie să depistăm aici o componentă netă a scăderii nivelului școlii în ultimul deceniu și jumătate.
În prima perioadă după apariție, TVR Cultural a redifuzat o serie de filme al căror succes și calitate fusese verificat de TVR 1: „Forsyte Saga”, „Linia maritimă Onedin”, „Război și pace”, „Familia Paliser”. Ulterior însă, probabil din lipsă de fonduri, serialele de acest nivel s-au redus, sau au fost înlocuite de altele de mâna a doua. Deși, urmărind programele, oferta pare variată: film, teatru, operă, limbi străine, istorie, muzică diversă, dans, informare culturală, modă, documentare cu caracter geografic, istoric, turistic, istoria limbii române, talk-show-uri de dezbatere culturală (de idei, general culturale, literare, istorie), când urmărești unele dintre ele rămâi adesea cu impresia de prăfuit, de deja-vue, sau de coborâre a standardului, de încropeală, ca să nu mai vorbim de nesfârșitele intervale și pauze mai mult sau mai puțin publicitare, enervante mai ales pentru genul de public pe care îl are ca target. Probabil că finanțarea din punga mare a TVR se face în funcție de audiență. Subfinanțarea TVR Cultural se vede în scăderea nivelului filmelor și serialelor difuzate și în ponderea relativ redusă a emisiunilor proprii și în precaritatea acestora. Totuși, trebuie menționate o serie de talk-showuri, meritul revenind în primul rând personalităților intelectuale care le fac sau le moderează (în trecut, unele dintre ele și prezent): Neagu Djuvara (istorie polemică), Horia Roman Patapievici (dezbatere de idei), Eugen Negrici (dezbatere pe teme de critică literară), Constantin Bălăceanu Stolnici.
O serie de emisiuni cu prezentarea unor personalități, în primul rând culturale, dar nu numai, a făcut și face în prezent („Profesioniștii”) Eugenia Vodă, în mod admirabil, e adevărat în primul rând pe TVR 1, la ore nu prea accesibile, cu reluare pe celelalte programe naționale (Internațional și Cultural).
Din programele actuale ale TVR Cultural, fără să mai repetăm emisiuni sau nume pomenite anterior ar fi: „Istoria cuvintelor românești”, făcută cu profesionalism de profesorul Marius Sala, seria de piese antice grecești în interpretări prestigioase („Ifigenia”, „Antigona”, „Oedip”), documentarul „Istoria Islamului”, „Festivalul de jazz Sibiu”, filme și seriale ca „Idiotul”, „Mizerabilii”, „Mark Twain”, „Churchill”, documentare (despre Marea criză economică, 1929-1933, despre marea cale ferată, Al doilea război mondial). Din nou însă trebuie să menționăm că multe alte programe, în special documentarele și filmele au fost preluate de pe alte programe, mai ales de pe televiziunile gen Discovery, deci chiar dacă unele dintre ele sunt bine făcute, sunt repetate destul de des, lăsând impresia de pauperitate.
Din programul săptămânal al TVR Internațional, în afara unor reluări de pe TVR Cultural, spicuim: piesa „Othello”, filmul „Moromeții”, „Memorialul durerii”, „Oameni care au fost” (în limba engleză), „Românii de lângă noi” (producție TVR Iași).
Trecând la posturile private, nu din patriotism local, ci pentru că întradevăr merită o mențiune cu totul specială emisiunea postului Analog TV Timișoara „A cincea roată – emisiune culturală prin excelență”, realizată de Robert Șerban.
De mulți ani de când durează această emisiune, unică în țară prin continuitate, durată și nivelul invitaților, susținută la început de către doi mediatori, pe la acest post au trecut probabil cei mai de seamă reprezentanți ai culturii românești, mulți dintre aceștia de anvergură internațională ca: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Nicolae Manolescu, Vladimir Tismăneanu, Andrei Șerban, Marcel Iureș, Victor Rebengiuc, Maia Morgenstern, Mircea Dinescu. Ca să nu mai vorbim de personalitățile timișorene printre care: Cornel și Dan Ungureanu, Mircea Mihăieș, Adriana Babeți, Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Marcel Tolcea.
În plus, emisiunile au avut un caracter echilibrat fiind dedicate atât literaturii cât și artelor frumoase (în special pictură și sculptura), teatrului, cinematografiei, dar și istoriei, religiei și altor componente ale culturii și civilizației românești. Nu în ultimul rând, într-o vreme în care se citește din ce în ce mai puțin (cel puțin carte), la fiecare emisiune se prezintă un număr mare și diversificat de cărți și se fac alte numeroase referințe la librăriile și bibliotecile orașului.
Postul Pro TV, campion, încă de la înființare a unui stil penetrant și agresiv de câștigare a audiențelor, alunecând adeseori în promovarea unor producții mai mult decât dubioase, dar care creează rating („Vacanța Mare”, „Las Fierbinți”, „La bloc”, faimoasele știri scandaloase de la ora 17), spre deosebire de alte posturi comerciale concurente (Antena 1 în primul rând), a știut în cea mai mare parte a anilor de când funcționează să echilibreze parțial situația prin crearea unor emisiuni și aducerea unor personalități culturale de valoare. Remarcabilă a fost, de exemplu emisiunea culturală făcută de Nicolae Manolescu.
În trecut în fiecare duminică avea loc talk-show-ul „Parte de carte”, realizat de Cristian Tabără. Emisiunea prezintă pe larg câte o carte pe teme foarte actuale și foarte disputate iar pe parcursul emisiunii și alte titluri de cărți. Dezbaterea este susținută fie de autori, dar mai adesea de diferite persoane cu o anumită experiență în domeniul respectiv, de cele mai multe ori având notorietate publică și un statut cultural-științific recunoscut. Atât în timpul acestui talk-show, cât și zilnic, doar în câteva minute, în cadrul rubricii „Omul care aduce cartea”, Dan C. Mihăilescu, unul dintre cei mai activi critici literari, prezintă cărți pe care la considera importante, în primul rând de literatură, dar și cărți cu un impact cultural general.
De remarcat că și pe TVR Cultural, la emisiunea realizată de Cristina Modreanu, sunt prezentate cărți, piese de teatru, filme, dar care nu sunt recomandate, ci prezentate cu cartonașe roșii sau galbene. Între noi fie vorba, dacă s-ar chinui cineva, nu să citească, că e imposibil și mai ales dăunează sănătății psihice și intelectuale, tot ceea ce scriu nenumărați veleitari dornici de afirmare culturală, s-ar umple televiziunile de asemenea cartonașe. De fapt, în prezent se scrie mult mai mult decât se citește. Dacă în primii ani de după revoluție toată lumea vorbea și nimeni nu asculta, în prezent toată lumea scrie și aproape nimeni nu mai citește.
Dacă televiziune principală concurentă a Pro TV-ului, Antena 1, atât în materie de audiență cât și de producții de „divertisment”, gen „Te pui cu blondele”, Știrile de la ora 16 și alte emisiuni prezentate de Dan Negru, nu are emisiuni de cultură, fie și numai ca să nu fie mai prejos, puiul și mai mic, Antena 3, în cadrul „cafelei cu sare” prezintă și unele informații și personalități culturale.
În orice caz momentele culturale cât de cât reușite, sunt, dacă există, mici insule în oceanul de mediocritate, banalitate și vulgaritate al televiziunilor noastre atât publice cât și particulare. Iată o mostră: Pro TV „a înnebunit” lumea cu „Vacanța Mare” și alte emisiuni variate din ea. Cică au haz, rating. Au, dar ce dacă au? Fiindcă altceva n-au. Nici haz, nici miez… TVR 1, cu noua echipă de conducere, a apelat cu sârg la aceleași trucuri vechi. Nu i-au reușit nici programul de Crăciun nici acela de Revelion. Trebuie să recunoaștem că o mai mare lipsă de imaginație în noaptea Anului Nou n-a fost niciodată, nici înainte, nici după 1990, pe micul ecran.
Momente, mai mult sau mai puțin reușite de cultură și educație întâlnim și pe alte posturi naționale (publice) sau comerciale. Cu atât mai mult trebuie evidențiate reușitele și chiar încercările promițătoare.
Printre aceste încercări și reușite uneori sunt și emisiunile de pe TVR Timișoara cu caracter cultural. S-a creat un bun obicei, o competiție benefică între Analog și TVR Timișoara în invitarea personalităților care trec prin oraș. E reconfortant, bunăoară, ca să discutăm despre actualitatea imediată, după ce „Analogul” a prezentat o discuție de o oră și jumătate cu Marcel Iureș sâmbăta (reluată și duminica), să-l vezi din nou luni la emisiunea lui Daniel Vighi. Mă îndoiesc că o persoană normală și relativ alfabetizată va considera că e prea mult, ca după noianul de trivialitate și murdărie care ne inundă zilnic de pe micile ecrane, să audă un mare actor, în același timp om inteligent și cultivat, discutând cu un alt om inteligent, el însuși un scriitor remarcabil, despre teatrul lui Becket, despre semnificația etimologică a poeziei de creație prin definiție, despre cinematografia adevărată, chiar dacă această discuție a fost relativ scurtă.
Un post de televiziune interesant sub aspect cultural este Senso (fost Pax). În perioada dinainte de a-și schimba denumirea remarcabile la această televiziune erau talk-show-urile și documentarele foarte diverse și numeroase, multe referitoare la religie și istoria religiei, dar în mod surprinzător biografii, despre care te întrebai ce caută aici (de pildă viața lui Fidel Castro), precum și foarte multe documentare cu aspect social. Senso pare să fie mai puțin ancorat în religie, în schimb prezintă o mai mare diversitate de filme, nu numai obișnuitele filme americane, ci și filme sau seriale franceze, rusești, italiene, britanice.
Despre posturile numeroase de muzică ușoară (sau ce-o mai fi ea?), populară (din nou în sensul cel mai larg al acestui gen de muzică: folclorică, etno, de petrecere, folclor universal), manele (difuzate, într-un fel cam pe toate programele de muzică ușoară și populară), primul lucru care se poate spune este că dau zi și noapte același lucru încât vei abandona mai repede sau mai târziu postul respectiv. Sunt convinsă că în foarte multe case românești (probabil în majoritatea) televizoarele sunt deschise dacă nu în permanență, în orice caz foarte multe ore zilnic pe Taraf, Etno, Favorit, Kiss TV, MTV România. Dar la aceste posturi rar și poate chiar accidental vei găsi muzică autentică și interpreți valoroși. Și aici, ca și pe alte posturi comerciale și publice se merge la minima rezistență, adică la nivelul cel mai de jos. Curios că cei de la Comisia Audiovizualului nu și-au propus să combată prostul gust și să dea amenzi și pentru așa ceva. Sau poate că nu e curios, dacă spălarea creierelor prin difuzare de muzică proastă e rentabilă. La polul opus este televiziunea „Mezzo” care transmite muzică (simfonică, operă, jazz) și dans (balet clasic și modern, alte tipuri de dans) de nivel înalt. Pe lângă faptul că prin natura lucrurilor înțelegerea și aprecierea acestor genuri de muzică și dans este apanajul unei minorități cu o educație mai serioasă și cu preocupări culturale accentuate, accesul telespectatorilor este limitat și de faptul că emisiunile nu sunt titrate, așa cum e cazul cu multe altele, mai puțin instructive și educative, în limba română.
Televiziunile, numeroase, care se bazează pe documentare, gen „Discovery”, au fără îndoială un rol cultural-educativ important. Ele au totuși, în cea mai mare parte rolul de vulgarizare, în sensul acceptabil al termenului, fiind adresate unui public cu o pregătire medie și în general celor dornici să-și îmbogățească cultura generală, și nu specialiștilor. Ca urmare afirmații de genul „Așa e, pentru că am văzut pe Discovery” are un anumit grad de relativitate. În plus și subiectele prezentate sunt influențate de interesul unui public larg. Astfel „Discovery Chanel” și „Discovery Civilisation”, de exemplu, par a fi fascinate de Egiptul Antic și în special de misterele piramidelor și ale faraonilor (în special Tutankamon, Ramse al II-lea, Keops, Ekhnaton, Nefertiti, Cleopatra). De asemenea și aceste posturi și „Discovery Science” prezintă foarte multe emisiuni despre OZN-uri și fantome, publicul occidental, mai puțin hărțuit de problemele traiului zilnic și din ce în ce mai puțin credincios, căutând în aceste domenii răspunsul la unele întrebări fundamentale ale omului.
O mențiune specială merită programul „History”, care are o tematică mai diversificată: documentare despre teme și mari personalități istorice, istoria traiului cotidian, evoluția tehnicii și armamentului, istoria muzicii de diverse genuri (în special dintre cele cu mare popularitate), dar și filme artistice cu tematică istorică, îndeosebi despre personalități.
Televiziunile care difuzează filme și seriale (specializate în acest domeniu), sunt din ce în ce mai numeroase. „HBO” are meritul că difuzează filme relativ noi și nu întrerupe difuzarea lor prin spoturi publicitare, așa cum se întâmplă la majoritatea filmelor transmise prin televiziune. Sunt reluate chiar destule filme românești, mai vechi sau mai noi. De asemenea se pot vedea filme care altfel, pe baza succesului comercial n-ar avea cum să fie cunoscute de români: suedeze, daneze, olandeze, chiar din țările baltice.
Sigur aceste producții trebuie căutate cu atenție în programe, pentru că, evident, predomină filmele americane, urmate la mare distanță de celelalte țări de limbă engleză: Marea Britanie, Canada, Australia. Problema și acestui post de televiziune, altfel de excepție, este reluarea, probabil din lipsă de fonduri, prea de multe ori a acelorași filme.
De aceeași boală suferă și „Hallmark”, specializat se pare pe probleme sociale și mai ales de familie, care se autointituleză televiziune de înalt nivel calitativ. Dacă despre nivelul calitativ al filmelor și serialelor Hallmark se poate discuta și pro și contra, e incontestabil că filmele sale pot fi urmărite cel puțin din două motive: nu sunt întrerupte de publicitate și mai ales evită, atât cât se poate, violența și sexul exagerate, putând fi urmărite fără probleme de către copii.
ProCinema pare în ultimul timp cam prăfuit, rareori putând fi văzut aici un film sau un serial mai de doamne ajută, care să nu fi fost difuzat înainte de către fratele mai mare, Pro TV.
Cine vrea să urmărească vedetele mai vechi americane și mai ales holliwoodiene, le putem găsi, dacă nu trebuie să se trezească de dimineață, după ora 22 pe TCM. În plus își va spori de voie de nevoie cunoștințele de limba engleză, pentru că filmele nu sunt titrate.
Apărut mai recent în componența pachetelor de programe locale, TV 1000 Viasat, difuzează, mai ales seara, filme de calitate, de multe ori cu mari actori, fără să le întrerupă prin publicitate.
Ar putea fi enumerate și alte posturi interesante prin anumite programe, sau dimpotrivă putând fi luat ca exemplu negativ. Ne oprim la unul singur din această ultimă categorie, dar care bate orice altă televiziune în materie de improvizație de cel mai jos nivel și kitch: OTV. Din păcate, în ultimul timp (cam un an doi), cu toate că a rămas la același nivel suburban, de improvizație de cămin cultural (poate mai corect ar fi calificativul de după blocuri sau din mansardă) a căpătat un vag aer de onorabilitate prin prezența unor persoane publice atât de doritoare de publicitate cu orice preț, că nu se jenează să frecventeze și asemenea ganguri. Poate că din această cauza a ajuns ca astăzi să i se retragă licența de difuzare de către Consiliul Național al Audiovizualului.
În concluzia acestei enumerări, prin forța lucrurilor sumară, putem susține cu convingere că, în ciuda predominării emisiunilor și programelor de nivel scăzut pe cele mai multe posturi de televiziune, orice persoană cu un anumit discernământ, educație și nivel de inteligență poate găsi, chiar dacă diversitatea nu e direct proporțională cu numărul televiziunilor, suficiente programe interesante, instructive și de un nivel acceptabil.
În plus, fiecare telespectator poate contribui la îmbunătățirea programelor, sporind ratingul (noul zeu al audiovizualului) programelor de calitate și reducându-l pe al celor cu nivel cultural-educativ scăzut. Mă tem însă că acesta este un proces foarte lent și mai ales depinde de o serie de factori (în primul rând școala și cultura), care cel puțin în prezent nu par a progresa deloc, ba dimpotrivă.
O ideologie culturală este necesară mai ales într-o cultură debusolată și traumatizată de comunism ca a noastră, în care predomină confuzia criteriilor, vedetismul și comoditatea călduță. Dacă privim ideologia ca pe un sistem de valori, atitudini și criterii, atunci ar trebui să depășim mentalitatea potrivit căreia „ideologizarea” este o moștenire a comunismului ce trebuie eradicată. „Pluralitatea și diversitatea nu au de-a face cu ideologia unică și obligatorie”(Dilema Veche 2004, 4).
Lipsa de criterii, devălmășia promiscuă caracterizează și producțiile de tot felul ale televiziunilor noastre, fie ele culturale sau nu. O bună și sănătoasă ideologie culturală bazată pe valori și criterii stabilite de profesioniștii din fiecare domeniu ar fi absolut necesară în haosul amorf al produselor din mass-media de la noi.
Haotică și debusolată axiologic, mass-media audiovizuală este totuși creatoare de idoli și modele. Creează niște idoli efemeri cu o magie precară, care sunt într-adevăr „chipuri cioplite”, cum le spune Biblia, care nu sunt prea cizelate în sensul profunzimii și nici prea elevate spiritualicește. „Idolii modernității tardive, spre deosebire de zeii antici, de eroi, de sfinți, de marii războinici, de filantropi sau de poeți, nu sunt decât figuri efemere care își epuizează aura odată cu mărfurile consumate” (DilemaVeche 2003, 20).
Idolii tradiționali, să ne gândim de pildă la Alexandru cel Mare sau la Carol cel Mare, aveau o rezistență de secole. Astăzi trăim într-o societate a spectacolului. Astăzi idolii pot fi mai degrabă vedetele de televiziune: fotbaliștii, baschetbaliștii, top-modelele, vedetele de cinema. Chiar și politicienii sunt receptați tot ca vedete ale spectacolului, în măsura în care au apariții mai ales televizate. Idolii sunt necesari mai ales în perioadele de criză. Criza din primul război mondial, când cea mai mare parte din România era ocupată, iar situația din Moldova era groaznică a dus la crearea mitului reginei Maria, care avea merite, dar mult sub nivelul mitologiei create în jurul ei, și cel al „salvatorului” Averescu, un personaj de altfel departe de a fi popular și carismatic. La fel criza revoluției din 1989 a dus la crearea mitului Iliescu iar pentru cei din tabăra opusă, care-l detestă pe acesta, s-a născut o mitologie a celui care salvează România de comunism în jurul lui Constantinescu.
Acum fervoarea cvasi-religioasă de la începutul anilor `90 a cam dispărut. Idolii au fost înlocuiți de „modele de succes”, în general personaje care sunt în centrul atenției și fac bani, nu contează cum: Adrian, copilul-minune (care mai nou își zice Adi de Vito), Gigi Becali, Cătălin Botezatu, Andreea Marin. De fapt, poate că nu mai există modele individuale, persoane reale cu succese, drame și eșecuri. Există doar modelul superficial al omului care cu cât câștigă mai mulți bani cu atât devine mai abstract. Adică mai inuman. Probabil că la asta se referea Malraux când spunea: „secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”.
III. 6. Televiziunea Pentru Copii
Funcția educativă a televiziunii în formarea personalității copiilor ar trebui să ne preocupe pe toți deopotrivă.
În România mass-media este o putere. Dintre mijloacele mass-media cel mai mare impact îl are televizorul. Ca aparat, televizorul este o invenție a minții omenești – care în sine nu este nocivă.
Copiii urmăresc televiziunea pentru că doresc să înțeleagă lumea preluând necritic tot ceea ce li se transmite. Copiii sunt prezentați la televiziune adesea ca niște mici adulți. Dacă amintim doar emisiunea „Copiii spun lucruri trăsnite” a postului “Prima TV”, vom constata cabotinismul precoce al copiilor, rolul lor esențial fiind acela de a suscita râsete. Vedem, la cealaltă extremă copii, victime ale drogurilor și alcoolului. Vedem din ce în ce mai rar emisiuni cu copii echilibrați, îmbrăcați normal și bucurându-se de copilărie. (Stavre 2004, 93-94)
Familiile care populează majoritatea producțiilor de import difuzate de posturile românești de televiziune se înscriu de asemenea într-o rețetă simplă: mama, tata și doi copii, eventual și un câine. Stereotipul sugerează familia ideală.
Violența de pe micul ecran generează, de obicei, imagini spectaculoase și din acest motiv este prezentă în filme, mai ales în cele polițiste, de război, în programele de știri și nu în ultimul rând în desenele animate.
Principalele victime ale mass-mediei, în special ai televiziunii, sunt copiii și tinerii, ei neavând puterea discernamântului și preluând necritic tot ceea ce li se transmite. Studii realizate arată că majoritatea acestora, deși caută și divertismentul, urmaresc televiziunea pentru că doresc să înțeleagă lumea. Copiilor le vine mai greu din cauza puterii lor limitate de înțelegere să discearnă între fapte și ficțiune, fiind mult mai vulnerabili decât adulții.
Copilul imită ceea ce vede la televizor. Dacă omul matur este prins în lumea iluzorie a televizorului, cu atât mai mult copilul care preia fără discernamânt tot ceea ce vede reacționând sincer la imagini și învățând să trăiască după legile lumii ecranului. Copilul face cunoștință cu viața în mod activ prin imitație. Privind la televizor, va căuta să imite ceea ce vede acolo.
Privind cu asiduitate televiziunea unde violența, terifiantul, monștrii sunt atotprezenți, începând chiar cu desenele animate, sensibilitatea copilului se tocește devenind crud, insensibil, agresiv. De la o vârstă fragedă se cultivă în el pornirile pătimașe, violența, erotismul, goana după avere, mânia, mândria apărând ca fiind „normalitatea”. S-a remarcat la acei copiii care urmăresc cu asiduitate televiziunea sunt mai agresivi, dornici de o îmbogațire cât mai ușoară, indiferenți față de problemele semenilor și față de valorile morale creștine.
Televiziunea are o tendință tot mai accelerată și mai accentuată de a nu mai îndeplini funcția educativă prin divertisment, informație, cultură. Funcția educativă a televiziunii în formarea personalității copiilor ar trebui să ne preocupe pe toți deopotrivă.
Omul/copilul intră în contact cu lumea prin cele cinci simțuri: văz, auz, miros, gust, pipăit. Dintre aceste simțuri, vederea este cea prin care intră cele mai multe imagini și informații. Personalitatea copilului, prin facultăți ale ei precum sunt: cunoașterea, înțelegerea, memoria, imaginația, este foarte dependentă de ceea ce primește prin acest simț. Acesta este motivul pentru care nu ne ocupăm de radio, care nu are puterea de înrâurire a televizorului. Radioul se adresează auzului. Televizorul se adresează văzului, în primul rând, dar și auzului. Imaginile de la televizor sunt vii, mișcătoare: de aici puterea lor.
Copilul este un mare consumator de televiziune. Posturile de televiziune cele mai urmărite de către copii, conform statisticilor sunt: Boomerang, Cartoon Network, posturi care transmit în exclusivitate desene animate, și posturi ca: Discovery, Național Geografic, ultimele fiind cele prin care televiziunea își poate atribui o funcție educativă, în sensul dezvoltării comportamentului cognitiv, verbal și socio-afectiv al copilului și adolescentului.
Cu siguranță și alte posturi sunt urmărite de aceștia, unde se prezintă emisiuni mai mult sau mai puțin pentru copii, respectându-se, de asemenea, mai mult sau mai puțin măsurile impuse de CNA. La noi, în România, crimele îngrozitoare săvârșite de unii copii i-au făcut pe responsabilii de la Televiziune să însemneze, prin buline, cercuri, triunghiuri și pătrate colorate, filmele sau emisiunile nocive pentru copii. Dar aceasta este oare de ajuns spre a opri vizionarea acestor emisiuni de către copii? Emisiunile (programele) tv urmărite, de obicei, de copii sunt destul de diverse: desenele animate, filmele artistice, divertismentul, emisiunile sportive, filmele seriale, emisiunile muzicale, telenovelele, concursurile, filmele documentare și emisiunile pentru copii care sunt tot mai puține. Emisiunile cele mai vizionate de copii și nu numai sunt cu certitudine desenele animate. Desenele animate – nevinovate numai în aparentă, au un caracter hipnotic, înrobesc sufletul copilului.
Ne cultivăm prin televizor? Nimeni nu ajunge om de cultură pierzând timpul în fața micului ecran, ci în primul rând citind cărți.
Un studiu asupra lecturii în rândul tinerilor de azi pune în discuție un număr mare de prejudecăți, îndeosebi pe aceea care susține că „tinerii nu mai citesc”. La aceasta se adaugă ideea, susținută de statistici, că din ce in ce mai mulți copii ajung la gimnaziu fără a stăpâni noțiunile fundamentale și că din universul cotidian al adolescenților cărțile tind să dispară. Numărul celor care citesc puțin sau deloc (22%) este aproape egal cu numărul celor care citesc asiduu (23%), aceasta configurație rămânând neschimbată de 10 ani.
Scăderea interesului pentru citit în rândul copiilor și adolescenților este, din păcate, o realitate tristă, pe care Ministerul Educației a încercat să o combată prin Proiectul Educațional –„Să citim pentru mileniul III”, proiect care a fost implementat cu succes și în județul nostru și la care am participat cu grupa la care predau.
Și totuși, nu putem nega întru totul funcția educativă a televiziunii. Lăudabilă este inițiativa inedită de educație ecologică a postului de desene animate „Jetix” din trecut.
În perioada 1 iunie – 15 iulie, 2005 orice copil cu vârsta cuprinsă între 8 si 14 ani care a dorit să știe mai multe despre pădurile României, protecția mediului și ecologie, a putut să-și implinească visul! Cum? Participând la campania “Jetix Salvează Planeta – Copiii pot salva pădurea!” inițiată de Jetix – Televiziunea Copiilor, în colaborare cu UPC Romania, Canalul Național Geographic România și Asociația „Organizația Salvați Copiii – Filiala București”.
Iată ce a afirmat Maciek Bral, Managing Director for Poland & Central and Eastern Europe – JETIX Europe: „Televiziunea Copiilor – JETIX este cunoscută în întreaga lume pentru promovarea fairplay-ului și a schimbului cultural, precum și pentru implicarea sa în toate aspectele care privesc copiii de astăzi, inclusiv conștientizarea mediului înconjurător. De aceea, Jetix Salvează Planeta reprezintă o continuare naturală a misiunii noastre, unde ne unim forțele cu partenerii noștri de proiect pentru o cauză mai bună. Sunt în mod deosebit mândru pentru că România este prima țară care pune în aplicare proiectul Jetix Salvează Planeta”. (Bral 2005,)
„Ne bucurăm să fim parteneri cu postul de televiziune Jetix în acțiunea lor de promovare a unui mediu înconjurător curat și sănătos. Proiectul „Jetix Salvează Planeta – Copiii pot salva pădurea!” este o completare a proiectelor de implicare socială ale UPC, dintre care cele mai cunoscute sunt parcurile UPC amenajate cu spații de joacă pentru copii și pentru sporturile cu role. Le urăm mult succes tuturor participanților”, a declarat Raluca Milin, Director de Marketing și Vânzări UPC Romania.
Lăudabile sunt astfel de inițiative, însă ele sunt mult prea puține pentru ca televiziunea să-și poată atribui pe deplin o funcție educativă. Poate o implicare mai susținută a opiniei publice, coroborată cu o mai mare responsabilitate a celor ce conduc destinele televiziunii în țara noastră și a realizatorilor de emisiuni pentru copii și nu numai, și nu în ultimul rând, responsabilizarea părinților și a educatorilor vor face din televiziune un factor educativ important.
În prezent numai în România există circa șaptezeci și șapte de societăți de televiziune ce dețin licența, dintre care doar câteva sunt cunoscute și vizionate de majoritatea populației (www.cna.ro).
Conform legii 41 din anul 1994, articolul 4: Televiziunea trebuie să promoveze valorile creației culturale, științifice, naționale și universale, ale minorităților naționale, precum și valorile democratice, civice, morale și sportive.
Potrivit legii Audiovizualului nr. 48 din 21 mai 1992, atribuirea de licențe, activitatea de control și de monitorizare a audiovizualului este indeplinită de douăzeci și trei de inspectori și experți care sancționează televiziunile care nu respectă dispozițiile legale. Tot CNA (Consiliul Național al Audiovizualului) poate retrage licența unei televizuni dacă programul elaborat de aceasta nu este conform cerințelor legii.
Televiziunea are și părțile ei bune, există programe care sunt destinate dezvoltării culturii generale a copiilor și nu numai. Problema nu este prezentul, ci viitorul; oare numărul acestor emisiuni este acum în folosul oamenilor, sau nu? Cum și cât va fi influențată viața oamenilor care vizionează astăzi aceste programe? Prezentul își pune întradevăr amprenta asupra educației copiilor, dar ce se va întampla în viitor nu poate prevedea nimeni. Un lucru este cert: cel mai bine este să previi decât să tratezi.
III. 7. Violența din Desenele Animate și Pericolul pentru Sănătatea Psihică a Copiilor
Alături de calculator și jocuri video, televizorul a devenit un substitut foarte la îndemână pentru restul activităților de recreere și educative, acestea din urmă fiind abandonate mai nou și de către copii.
Astfel, de dragul unui film animat ori a emisiunilor special destinate celor mici, ei preferă să renunțe la sport, jocuri logice sau de construcții, fotbal, ieșiri în natura. Într-un timp relativ scurt, televizorul devine un drog, de care cu greu se mai poate scăpa și ale cărui efecte pot influența dezvoltarea normală: atat cea fizică, cât și psihică a copiilor.
Psihosociologul Anca Gheorghiu identifică un set de cauze obiective și unul de motive subiective pentru care copiii pot deveni dependenți de tubul catodic. Dintre primele, cea mai importantă este absența părinților din viața cotidiană a puștiului, programul încărcat la serviciu interferând cu timpul pe care adultul și copilul ar trebui să-l petreacă împreună.
„Se întâmplă de foarte multe ori ca obișnuirea micuțului de a sta în fața micului ecran să fie provocată tocmai de un părinte prea ocupat și prea obosit să mai acorde maximum de atenție odraslei după ce a muncit toată ziua. Astfel, responsabilitatea petrecerii timpului într-un mod constructiv este abandonată, iar adultul își vede de ale lui în timp ce copilul este prins de imaginile de pe ecran” (Gheorghiu, 2005).
Spuneam mai sus că fenomenul are și cauze subiective. Acestea provin din ideea greșită a părintelui că desenele animate sau emisiunile pentru copii nu au cum să-i facă rău copilului. Efectele negative nu se înregistreză numai la nivel psihic și din punct de vedere al dificultății de relaționare corectă cu ceilalti copii, ci și medical. Există milioane de studii științifice care arată că există o legătură netă între consumarea imaginilor violente și comportamentul agresiv. Reprezentările mediatice au un efect indiscutabil asupra fiecăruia dintre noi, adulții, dar mai ales asupra copiilor și tinerilor. Expunerea la imagini violente și pornografice poate să aibă consecințe dezastruoase asupra dezvoltării personalității.
În fața acestei „maltratări audiovizuale„ ne convine să dăm vina în primul rând pe industria mass media care, ca și toate industriile, arată prea puțin interes pentru aceasta. Față în față cu această iresponsabilitate, puterea opiniei publice trebuie să intervină pentru ca drepturile omului să fie respectate, pentru protecția copilăriei și a constrângerilor educative, printr-o reglementare a diverselor suporturi: cinema, video, televiziune, jocuri video, presă, radio, internet. Este de asemenea util să sensibilizăm părinții la efectele negative ale unor imagini și de a-i încuraja să se preocupe de ceea ce-i vizează pe copiii lor, să vorbim cu ei despre aceasta. În plus, toate inițiativele care îi învață pe copii să descifreze imaginile, sunt binevenite. Dar situația nu va putea evolua într-un mod semnificativ fără o reacție puternică a opiniei publice și mai ales a lumii educative și a celor din domeniul sănătății publice.
CNA-ul a sancționat în repetate rânduri calitatea desenelor animate transmise de posturile specializate de la noi. În luna august 2003, Consiliul Național al Audiovizualului adresa Fox Kids (Boomerang de astăzi) o scrisoare despre violența desenelor animate. Conferința Anuală a Operatorilor de Cablu din România a oferit prilejul întâlnirii cu mai mulți responsabili pentru Europa de est ai posturilor străine de televiziune.
Printre aceștia s-a numărat Maciek Bral, managing director pentru Europa centrală și de est al Fox Kids. Bral afirmă că oficialii de la Fox Kids nu au mai avut discuții cu autoritățile din alte țări cu privire la violența de limbaj, România fiind singurul stat în care s-au semnalat plângeri. „Programele sunt diferențiate pentru fiecare țară în parte. România este una dintre cele mai mari piețe din zonă. Avem în jur de două milioane de abonați aici, așa că trebuie să respectăm alegerile făcute de public.” În ceea ce privește avertismentele CNA-ului, Bral ne-a declarat: „România este un caz unic. Eu, personal, nu am discutat decât cu organismul care supraveghează audiovizualul în România. Acum câțiva ani cred că nimeni nu se gândea la unele aspecte legate de televiziune. Cred că mai important a fost să stabilim un dialog”. (Bral 2004).
Bral a uitat, se pare, că scrisoarea adresată postului său conținea afirmații de genul „considerăm dăunătoare acele producții care insistă pe descrierea luptelor violente în care sunt folosite arme de foc, roboți, monștri”. Chiar și în răspunsul pe care îl formulase oficial pentru autoritățile din România, Bral susținea că „și în Marea Britanie, și în alte țări europene sunt reguli foarte stricte privind televiziunea. Dar niciodată nu au fost probleme. Nu am discutat decât despre limbă, traducerea în română se pare că făcea probleme”.
Ralu Filip, președintele de atunci al CNA, a declarat că „cercetările referitoare la violența în desenele animate continuă într-o a doua fază, cu laboratorul de sociologie. Ni s-au cerut păreri avizate și vom oferi părerile specialiștilor. Au fost studiate și programele de la Fox Kids, și cele de la Cartoon, și cele de la Minimax”. Președintele CNA a afirmat că se primesc în continuare reclamații de la părinți în legătură cu programele pentru copii.
Se cunoaște importanța pe care o au poveștile în dezvoltarea imaginației și în crearea unei percepții despre cultura proprie și despre lume pentru copii. Aceștia află astfel care sunt valorile vehiculate într-un spațiu cultural specific, se familiarizează de mici cu principalele mituri; mai învață că lumea e o scenă a luptei dintre bine și rău, că trebuie să fii curajos și perseverent, că există magie si frumos. (Chira 2004)
Acest rol a fost transferat în ziua de astăzi asupra televizorului, care a convertit basmele în desene animate, veritabile felii de imaginație adultă servite drept posibile realități copiilor. Acest fenomen de înlocuire a poveștilor e unul ce se desfășoară la nivelul tuturor societăților în care televizorul face parte din rutina zilnică.
Cazul cel mai reprezentativ pentru peisajul cultural românesc este cel al canalului de desene Jetix (Boomerang). Gradul mare de accesibilitate îl face un adevărat modelator de tinere minți, de personalități în formare, pentru că un copil care se uită peste patru ore pe zi la desene animate va recepta subconștient unele pattern-uri repetate obsesiv la nivel de mesaj, de imagine sau de personaje (Chira, 2004).
Revenind la Jetix (Boomerang), acest post TV are cei mai tineri și mai devotați fani. Potrivit directorului executiv al sucursalei pentru Europa de Est a companiei, audiența este de 90% printre copiii între trei și zece ani, care îl urmăresc zilnic și care, numai după patru luni de la lansarea postului la noi în tară, cunoșteau deja numele personajelor.
Chiar dacă cifrele sunt exagerate, cert este că mulți dintre viitorii adulți se formează urmărind zilnic desenele animate de pe acest post. Și ce văd ei de la ora șapte dimineața până la opt seară? Aproximativ douăzeci de seriale animate care nici unul nu seamănă cu imaginea noastră despre desene animate, imagine hrănită de personajele magice ale lui Disney sau Hanna și Barbera. „Lăsați-i deoparte pe simpaticul Mickey Mouse, pe irascibilul Donald Duck sau pe Tom și Jerry, Tweety și Silvester. Ei sunt departe de realitatea de pe Jetix, care găzduiește în schimb un amalgam de seriale prost desenate, îngrozitor dublate și extrem de agresive, chiar violente”(Chira 2005, 5). Pentru o imagine cuprinzătoare vom prezenta o succintă descrie a lor.
E interesant faptul că toate desenele din aceastã categorie sunt producții americane, deci opereazã în subtext cu paradigme sociale sau imaginare specific americane. Aici se încadreazã „Omul de Fier”, „Omul Păianjen”, „Oamenii X” și „Biroul de detectare a extratereștrilor”. Au scenarii similare filmelor de acțiune, în care un supraom salvează Orașul sau Planeta de forțele Răului. Și le salvează printr-o violență distructivă, dar justificată de intenții onorabile.
Omul de Fier e un geniu al informaticii cu fizic de Rambo, care devine supererou îmbrăcând un costum, din fier, bineînțeles. Acesta se poate adapta pentru orice mediu: apă, foc, aer sau spațiu cosmic și este dotat cu arme laser, grenade și forță imensă. Cu aceste atuuri, „Omul de Fier” face față tuturor „răilor” care pun în pericol Comunitatea.
În fiecare episod sunt distruse clădiri, rănite persoane, sunt anihilați sau uciși răufăcători. Ca om obișnuit, el conduce Stark Enterprises, cea mai mare fabrică din Oraș, în care își materializează ideile. Această inserție a fabricii în firul epic principal reprezintă pe un alt plan efortul de a crea o imagine de industrie binevoitoare față de orășean, chiar vitală pentru supraviețuirea lui, idee născută din dezvoltarea industrială a Americii.
Omul Păianjen e un supererou „accidental”, de când a fost mușcat de un păianjen radioactiv. E un tânăr american atrăgător, cu superputeri de care se simte responsabil și pe care le folosește pentru a face bine orașului, în aceeasi manieră războinică. Se luptă și el cu monștri mutanți sau cu răufăcători, folosindu-se de raze radioactive și de plasa de păianjen.
Oamenii X trăiesc într-o lume născută din obsesiile Americii. Ei sunt o minoritate persecutată și neînțeleasă, sunt mutanți genetic cu superputeri care îi fac temuți de oamenii obișnuiți. Se găsesc în postura negrilor din anii 1960: au de ales între a se face acceptați prin violență sau prin conduită ireprosabilă. Eroii noștri au ales a doua variantă, dar nu le este deloc ușor pentru că toată lumea se ferește de ei și îi persecută. Între timp se luptă cu mutanți malefici pentru a salva Comunitatea.
O trăsătură comună a acestor personaje este capacitatea de a zbura sau de a se deplasa prin aer prin forțe proprii, ceea ce ne duce cu gândul la Icar și la eterna obsesie a subconștientului colectiv în ceea ce privește zborul. E natural astfel ca toți supraoamenii plăsmuiți de mintea noastră să răscumpere simbolic această veșnică neîmplinire.
Conflictul cu Răul ia proporții cosmice în „Biroul de detectare a extratereștrilor”, unde o echipă de cinci supersoldați americani, în mâinile cărora stă soarta lumii, luptă pentru anihilarea entităților extraterestre răuvoitoare care amenință specia umană. „Ei extermină creaturi hidoase, verzi, cu două guri cu dinți uriași și cozi de dinozaur, care aduc surprinzător de mult cu totemurile indienilor americani, care erau și simboluri pentru Răul primordial” (Chira 2005, 10).
În toate serialele scenele de luptă nu includ niciodată oameni obișnuiți, care să participe la alungarea sau distrugerea răului. Ei sunt ori figuranți fără chip care fug cuprinși de panică să se ascundă, ori nu apar deloc, insinuând ideea că indivizii obișnuiți nu au nici un fel de putere și că nu pot supraviețui fără protecția oferită de autoritate. Dintr-o altă perspectivă se pune în act mitul Salvatorului care ridică de pe umerii cetățeanului povara responsabilității față de comunitate. Copilului i se transmite subliminal că nu are nici putere, nici responsabilitate față de celălalt, că alții vor rezolva problemele Orașului și că violența este necesară.
În plan real se transmit mesaje de conformism social, de acceptare a violenței autorității, despre care se presupune că luptă pentru binele societății. Fiecare episod mimează o perpetuă așa-zisă realitate: Răul amenință siguranța Cetățeanului, iar atentul paznic (autoritatea) își face datoria îndepărtându-l, violența folosită fiind necesară.
Mai există un mesaj pe care micul telespectator neavizat îl receptează: toate personajele negative sunt portretizate ca urâte, diforme sau monstruoase. De aici nu e decât un pas până la a insinua că toți cei neatrăgători, cu handicap sau cu diformități sunt încarnarea răului și în realitate.
Ecranizările animate după „Peter Pan”, „Mica Sirenă”, „Pinocchio”, „Oliver Twist”, „Prințesa Sissi” și „Denis pericol public”sunt adaptări ce se abat foarte mult de la povestea originală prin modificarea scenariului inițial, devenind adevărate telenovele de sute de episoade care nu duc nicăieri.
Astfel pe mica sirenă o cheamă Marina (în loc de Ariel), ea luptă împreună cu prințul ei împotriva unei vrăjitoare hidoase. Pinocchio e o păpușă amnezică care face aceleași erori de judecată în fiecare episod în efortul de a deveni om, se căiește la fiecare final, ca să o ia de la capăt cu prima ocazie. Oliver Twist e un cățel aventuros, care are ca prieteni un purceluș leneș și un iepure zăpăcit; el luptă alături de prietenii săi împotriva pisicilor malefice care conduc casa și împotriva aristocraților (care, ciudat, sunt oameni).
Printesa Sissi e bunătatea întruchipată și în acelasi timp un acrobat desăvârșit: ea merge pe frânghie la douăzeci de metri înălțime, învingându-i pe nobilii cei răi. Iar Denis e un copil inconștient care are parte de aventuri extrem de periculoase, dar care niciodată nu pățește nimic.
Și aici sunt câteva teme recurente: adulții sunt absenti, incapabili sau răi („Peter Pan”, „Mica Sirenă”, „Oliver Twist”, „Denis pericol public”), aristocrații sunt invariabil răi sau corupți („Denis pericol public”, „Prințesa Sissi”, „Pinocchio”), iar personajele malefice sunt ușor de recunoscut după figura urâtă (în toate serialele). În plus se amestecă fãră scrupule perioade istorice diferite: Evul Mediu cu Modernitatea, Antichitatea cu prezentul într-un caleidoscop halucinant, care, alături de greșelile de geografie de genul inserarea unui templu aztec în jungla amazonianã, răpesc orice tentă educativă dată de familiarizarea publicului tânăr cu unele opere clasice.
Toate desenele animate prezintă agresivitate în exprimare, în gestica personajelor și în imagini. Violența de limbaj apare în toate tipurile de desene animate. Câinii detectivi discutã în termeni de genul „fund jegos”, „fund împuțit”, „câine prost”, „animal tâmpit”, „porcăria asta” și cu expresii ca: „Miscă-ți fundul!”, „Sterge-ți zâmbetul tâmp de pe mutră!”. Biroul de detectare a extratereștrilor se confruntă cu entităti care se gratuleazã în engleză cu termeni ca „larvă”, „vierme”, „câine”. Jack piratul, în buna tradiție a branșei sale, urlă: „scoțian dement”, „cal cretin”, „tembelule”, „tâmpit”, „boule”, „fraierul ăsta năsos”, „Ceva împuțit mi s-a lipit de gheată” și, apoteotic, „Ce sfârșit împutit!” În „Mica Sirenă” vrăjitoarea e chiar rea (de gură): „caracatiță nemernică”, „prinț netot”, „ticălos tâmpit” rostește ea.
Monștrii de la fermă își spun frecvent unul altuia „prostule” sau „prostovanule”, cu variațiuni de genul „ticălosul”, „cocoș idiot”, „jegoșii ăștia”, „aurolacul ăla”.
Palierul violentei lingvistice e deci relativ redus, restrâns la o gamă de apelative referitoare la lipsa de inteligentã: „prost”, „prostovan”, „prostănac”, „idiot”, „cretin”, „netot”, „tâmpit”, „tembel”, „dement” și „fraier”, la câteva apelative care coboară în bestial, gen „bou”, „câine”, „vierme”, „larvă“; completat de expresii precum: „fund”, „împutit”, „jegos”, „aurolac”. Multe dintre ele se datoreazã traducerii mot-à-mot din engleză, dar faptul că sunt ascultate de copiii de la 3-4 ani în sus conferă gravitate acestor acte gratuite de limbaj. Am omis aici injuriile banalizate de practica cotidianã, de genul „La dracu!”, „Ce dracu”?”, care sunt și ele foarte frecvente.
În fiecare episod din 90% din seriale există cazuri de violență imagistică. Avem din acest punct de vedere cadre cu explozii, lupte, foc, arme ultrasofisticate, distrugeri imobiliare care se repară până în episodul următor, ca totul să poată să înceapă de la capăt. Personajele pozitive alungă, omoară sau distrug monștri inimaginabili care au ucis și au distrus la rândul lor. În cursul acestui proces, numeroase personaje sunt legate, închise, schilodite, bătute, chiar torturate, fără ca în realitate să fie cu adevărat în pericol.
Tonalitatea vocii, expresiile feței și gestica personajelor de desene animate în situații de stres, frică sau entuziasm sunt în mod surprinzător asemănătoare între ele și agresive. Fiecare personaj, chiar Mica Sirenă, Pinocchio, Peter Pan și prietenii săi, inofensiva Căpșunică, (ca să nu mai vorbim de supereroi), strigă, se strâmbă, face grimase grotești, se agită caricatural, pentru a simula cât mai veridic emoțiile umane și realitatea. „Se creează astfel un mini-univers de nevrotici și isterici care le este servit micilor telespectatori drept realitate coerentă”. (Chira 2005,14)
Această trecere în revistă a desenelor animate de pe “Jetix (Boomerang)” prin prisma imaginarului colectiv și a violenței de care se uzează se dorește o panoramă critică a celui mai vizionat post de desene animate din România. Desenele animate sunt un subiect neglijat de cercetători și de aceea ramificațiile și sensurile găsite sunt numeroase.
Centrarea generală pe paradigme sociale americane este justificată de proveniența serialelor și este o concluzie implicită asupra gradului de „americanizare” a desenelor animate dominante pe piața media româneascã. Nu în ultimul rând gradul ridicat de violentă și inoculcare de pattern-uri cognitive tipic americane sunt trăsăturile definitorii ale serialelor difuzate de Jetix (Boomerang) și preferate de copiii din România.
Un efect de cerc vicios, caracterizat de tendința de a se indentifica cu personajele agresive, de a acționa asemenea lor și de a căuta mereu emisiuni prea brutale, tendință observabilă la copiii care urmaresc programe cu caracter violent – deoarece copilul nu poate lua distanță față de aceste imagini ale agresivității.
Și totuși, nu toți copiii reacționează în același fel la același film, aici intervenind și educația primită de la părinții și educatorii lor. Cei mai vulnerabili sunt copiii cu vârste sub 10 ani, care nu prea sunt constienți de faptele lor și care prind din zbor lucruri noi și captivante, iar cei mai puțini vulnerabili sunt totuși adolescenții care au o oarecare noțiune dintre limita între bine și rău.
Cap. IV
METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE
În sens larg, prin metodologie se înțelege ansamblul unor metode folosite în cercetarea științifică sau, pur și simplu, știința efectuării cercetării. Etimologia cuvântului ne conduce către cuvintele grecești metodos (drum, cale) și logos (știință).
De fapt, prin metodologia cercetării înțelegem existența unei discipline în care se dezvoltă modalitățile de realizare a cunoașterii științifice și privește ansamblul elementelor care intervin în cercetarea vieții sociale. Scopul fundamental al metodologiei este acela de a ne ajuta să înțelegem, în termeni cât mai largi posibili, nu atât produsele științei, cât procesul de cunoaștere însuși.
Pentru a-și putea îndeplini funcția sa, metodologia cercetării științifice cuprinde, deopotrivă, definirea adecvată a domeniului studiat, o serie de principii și reguli de desfășurare a investigațiilor, instrumentele de lucru pentru culegerea și interpretarea datelor, precum și strategii de construcție sau reconstrucție teoretică.
Prin metodă, în științele socioumane, înțelegem modul de cercetare, sistemul de reguli și principii de cunoaștere a realității sociale. Se vorbește astfel de metode cantitative, metode calitative, metoda statistică, metoda inductivă sau deductivă. Tehnica de cercetare este subsumată unei metode și reprezintă maniera de utilizare a diferitelor instrumente de investigare, cu ajutorul cărora se culeg sau se prelucrează datele, iar instrumentul este materializarea unei metode (exemplu: chestionarul este instrumentul anchetei, ghidul de interviu este instrumentul interviului structurat sau semistructurat, ghidul de observație este instrumentul pentru metoda observației).
În cadrul cercetării pe care am efectuat-o, am folosit ca instrumente chestionarul și ghidul de interviu dirijat.
IV. 1. Chestionarul
Definire
Provenind din franceză (questionnaire), chestionarul reprezintă o tehnică și un instrument de investigare, constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și imagini grafice, ordonate logic și psihologic care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin auto-administrare, determină din partea celor anchetați răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris (Zamfir, C. & Vlăsceanu, L., 1993,95).
În cercetările sociologice chestionarul este utilizat atât pentru culegerea datelor obiective (vârstă, sex, nivel de școlaritate, venituri) cât și a celor subiective (opinii, atitudini, aspirații, trebuințe). Întrebările scrise și, eventual, imaginile grafice (desene, fotografii, schițe) au funcție de indicatori. Succesiunea acestora este logică (de la particular la general sau invers; de la trecut la prezent și apoi la viitor), dar și psihologică (de la întrebările de stabilire a contactului psihic la cele esențiale pentru verificarea ipotezelor cercetării; de la cele neutre la cele încărcate emoțional).
Tipologii
Clasificarea chestionarului poate fi făcută după mai multe criterii:
conținutul întrebărilor;
forma întrebărilor,
modul de administrare a chestionarului;
Astfel, se poate face distincție între:
chestionare de date factuale (de tip administrativ)
chestionare de opinie (vizând nu numai opiniile, dar și aspirațiile, trebuințele și valorile, atitudinile și interesele).
Structura chestionarului depinde de:
conținutului lor;
de problema cercetată;
George Gallup, care a fondat în 1935 primul institut de cercetare a opiniei publice (American Institute of Public Opinion), a stabilit următoarea schemă pentru elaborarea chestionarului de opinie:
se începe cu câteva întrebări filtru pentru a afla dacă persoanele anchetate cunosc problema pusă în discuție;
urmează una sau mai multe întrebări deschise privind atitudinea față de respectiva problemă;
apoi, un set de 7 întrebări închise referitoare tot la atitudinea celor anchetați.
în finalul chestionarului sunt formulate mai multe întrebări deschise vizând motivarea opiniilor exprimate;
chestionarul se încheie cu un set de întrebări închise care au ca scop măsurarea intensității opiniilor exprimate;
După numărul temelor abordate, se face distincția între:
chestionare speciale, cu o singură temă;
chestionare ,,omnibuz", cu mai multe teme;
Această distincție are o importanță deosebită în elaborarea chestionarului, când trebuie urmarită ,,dramaturgia" succesiunii întrebărilor și plasarea întrebărilor esențiale în prima parte a chestionarului, presupunându-se că pe măsura desfășurării anchetei concentrarea atenției persoanelor intervievate scade.
După forma întrebărilor, chestionarele pot fi clasificate în:
chestionare cu întrebări închise;
cu întrebări deschise;
chestionare mixte (cu întrebări închise și deschise).
Chestionarele cu întrebari închise sau precodificate nu permit decât alegerea dintre două sau mai multe răspunsuri prestabilite, indicându-se răspunsul care corespunde cel mai mult situației sau opiniei celui intervievat. Întrebările închise implică un proces de recunoaștere, astfel că ele sunt mai puțin adecvate când se urmărește evaluarea cunoștințelor. Chestionarele cu întrebări deschise sunt recomandabile în studierea problemelor complexe, oferind în afara conținutului răspunsurilor informații bogate despre personalitatea celor anchetați (coerența logică, nivelul de cultură, particularități temperamentale). Acest tip de chestionar. impune adesea apelul la tehnica analizei conținutului pentru prelucrarea răspunsurilor.
După modul de aplicare, se face distincție între chestionare:
autoadministrate;
chestionare administrate de către operatorii de anchetă;
Autoadministrarea elimină posibilitățile de distorsionare a informațiilor datorită prezenței operatorilor de anchetă, dar introduce o anumită incertitudine în legatură cu persoana celui care efectiv răspunde la întrebările din chestionar. Chestionarele poștale, ca și cele publicate în reviste și ziare au multiple avantaje: număr mare de persoane care pot răspunde concomitent, diminuarea efectului de interviu, eliminarea influenței operatorilor de anchetă, sporirea gradului de concentrare în formularea răspunsurilor, asigurarea anonimatului.
Structura chestionarului vizează tipurile de întrebări și raporturile dintre ele. După funcția pe care o au, întrebările pot fi:
introductive;
de trecere;
bifurcate;
,,de ce", de control;
de identificare;
În ordonarea întrebărilor trebuie avute în vedere ,,efectul halo” și ,,efectul de poziție”. Formularea corectă a întrebărilor în chestionare presupune alegerea judicioasă a cuvintelor astfel încât să fie ințelese de întreaga populație anchetată, să nu aibă sensuri multiple și să nu fie afectogene. De asemenea, se vor evita termenii tehnici, cuvintele ambigue, ca și cele de jargon sau argou. Utilizat în cadrul unor metodologii complexe, cu respectarea principiilor deontologiei sociologice, chestionarul asigură obținerea unor informații utile pentru cunoașterea fenomenelor și proceselor sociale.
IV. 2. Interviul
Definire
Termenul de „interviu” provine din limba engleză (interview, „întrevedere”, „întrunire”) și este o tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri a informațiilor verbale de la indivizi și grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socio-umane (Zamfir C. & Vlăsceanu L., 1993, 310).
Interviul se bazează pe comunicarea verbală și presupune întrebări și răspunsuri la fel ca și chestionarul. Spre deosebire însă de chestionar, unde întrebările și răspunsurile sunt de regulă scrise, interviul implică obținerea de informații verbale.
Sunt detectabile trei tipuri majore ale interviului:
interviul spontan;
interviul deliberat, semiorganizat (fără scop științific);
interviul ca metodă în disciplinele socio-umane.
Un gen aparte de interviuri îl constituie interviurile clinice.
Tipologii:
După conținutul comunicării, R. Duverger face distincție între:
Interviu de opinie
Interviu documentar
În funcție de calitatea informațiilor se disting:
Interviu extensiv
Interviu intensiv
Madeleine Grawditz prezintă interviul clinic ca tehnică de intervenție terapeutică
Septimiu Chelcea face următoarea clasificare:
După gradul de liberatate în formularea întrebărilor de către cercetători în cursul convorbirii:
Interviu structurat
Interviu semi-structurat
Interviu nestructurat
După genul convorbirii:
interviu față-în față
interviu telefonic
Dupa numărul de participanți:
Interviul individual
Interviul de grup
Interviul structurat sau de tip cantitativ presupune ca întrebările și ordinea lor să fie dinainte stabilite. De obicei sunt date și alternativele de răspunsuri, subiectul având sarcina de a alege varianta sau variantele de răspuns ce i se par potrivite. Orice interviu total structurat este în fond aplicarea prin convorbiri față în față sau telefoane a chestionarului standardizat și este deci o formă de anchetă.
Interviul semistructurat presupune prestabilirea doar a temelor în jurul cărora se va purta discuția. Așa se face că operatorul va pleca pe teren cu un ghid de interviu și nu cu un instrument elaborat în detaliu. Acest lucru nu înseamnă că sarcina intervievatorului va fi mai ușoară. Ghidurile de interviu cunosc o mare varietate de forme, începând de la unele care cuprind doar câteva teme, până la altele care cuprind o listă lungă de subiecte și întrebări.
Interviul individual calitativ (nestructurat) presupune ca cercetătorul să poarte discuții total libere cu anumiți membri ai comunității pe una sau mai multe probleme. Interviurile nestructurate se desfășoară de obicei în mai multe întâlniri, iar o întâlnire poate dura mai multe ore. Conținutul și forma interviului individual diferă în funcție de problemele discutate, de caracteristicile socio-democratice ale populației (intervievarea copiilor, de exemplu, reclamă anumite procedee și comportamente ale intervietorului). La încrucișarea diverselor criterii se pot desprinde mai multe tipuri de interviuri individuale:
interviu calitativ de tip clasic utilizat în cercetările etnografice, în cercetările din antropologia culturală, dar și din sociologie;
studiile de istorie orală au ca suport metodologic tot interviul nestructurat;
G. Douglas dorind să sublinieze caracterul deschis al interviului nestructurat propune expresia de interviu creativ care presupune o exprimare cât mai liberă și creativă renunțându-se de ambele părți la orice regulă de gândire și conduită formală;
interviul polifonic prin intermediul căruia se urmărește ca spusele fiecărui subiect să fie inregistrate cât mai fidel;
Interviul interpretativ;
În viziunea calitativistă inerviul nu trebuie să umeze reguli fixe, ci trebuie doar să fie flexibil și inteligent condus în acord cu împrejurările și perosanele concrete.
Interviul de grup și de focus grup ca și cel individual se poate realiza în cele trei forme: structurat, semistructurat, nestructurat. Dacă în cazul celui individual structurat înseamnă aplicarea chestionarului standardizat situându-ne în perimetrul anchetei ca metodă cantitativă, interviul de grup chiar cel structurat este o metodă calitativă.
Interviul de grup nestructurat implică cele mai multe probleme de organizare și conducere. Pentru o cât mai bună reușită, sunt necesare câteva condiții psihologice deosebite: ora, locul de desfășurare, calitatea participanților. Interviul nestructurat poate fi considerat și o reuniune de brainstorming, care are ca scop producerea de idei și soluții pe marginea unei probleme.
Interviul de grup structurat s-a concretizat sub denumirea de focus grup. Organizarea și conducerea focus grupului presupune aceleași principii și probleme ca și interviul de tip clasic. Dintre acestea, experții recomandă ca fiind foarte importante următoarele: întrebările să fie relativ puține, să fie foarte bine alese și clar formulate.
Interviul are importante funcții legate de anchete și sondaje. În preanchetă prin interviu se pot rezolva probleme legate de alegerea întrebărilor și formularea lor, testarea chestionarului elaborat, durata aplicării lui.
În calitate de co-anchetă, interviul se utilizează în obținerea de date empirice referitoare la tema cercetării, paralel cu desfășurarea anchetei propri-zise.
În postanchetă, interviul se folosește în două modalități:
ca discuție cu unele persoane din populația anchetată în vederea lămuririi informației rezultate din ancheta bazată pe chestionar, fiind deci un fel de prelungire a acesteia.
ca discuție cu experții, pentru a interpreta datele condensate în procente, tabele, grafice, etc.
În cazul unor probleme mai complexe ideal ar fi ca aceste interviuri să fie interdisciplinare.
IV. 3. Metodologia Cercetării
Întrucât există puține informații despre timpul alocat de o persoană vizonării TV, de atitudinea pe care o ia față de o emisiune care instigă la violență și acte imorale, de răspunsul indirect oferit într-o situație similară cu cea vizionată la TV, am optat pentru realizarea unui astfel de studiu în rândul copiilor. Acesta include atât cotele de audiență a programelor TV, cât și imaginile calitative ale influențelor aduse de acestea, în scopul identificării influențelelor negative și pozitive ale modelelor culturale promovate de emisiunile TV, asupra formării și dezvoltării personalității copilului.
Obiective specifice:
O1. Determinarea raportului dintre perioada de timp alocată activităților practice și perioada de timp alocată activităților recreative
O2. Măsurarea cotelor de audiență a posturilor de televiziune și a programelor TV
O3. Evaluarea nivelului de cunoaștere a semnelor distinctive pentru emisiunile interzise copiilor și tinerilor
O4. Decelarea modelelor promovate de televiziune și preferate de copii.
O5. Identificarea opiniilor privind influența vizionării programelor TV asupra dezvoltării personalității copiilor
Ipotezele cercetării:
Dacă modelele culturale promovate de TV sunt apreciate pozitiv de copii, atunci televiziunea dovedește o puternică funcție educativă asupra dezvoltării personalității copilului.
Dacă copiii sunt educați să discearnă în selectare emisiunilor TV pe baza unor criterii juste de valoare, atunci impactul TV asupra dezvoltării personalității lor va fi unul pozitiv .
Designul cercetării
Designul cercetării este unul non – experimental, desfășurându-se pe două eșantioane independent, denumite în continuare, eșantionul școală primară și, repectiv, eșantionul grădiniță.. Selecția subiecților a fost una aleatoare, realizându-se în cadrul Școlii cu clasele I-VIII Nr. 13, Timișoara și la nivelul Grădiniței Primii Pași, din Timișoara.
Caracteristicile eșantioanelor au fost următoarele:
Eșantionul Școală primară:
Volum : N =100
Gen: masculin/feminin
Tabelul 1. Distribuția subiecților după criteriul gen
Figura 1. Distribuția subiecților după criteriul gen
Au fost chestionați atât fete cât și băieți, în proporție de 53% fete și 47 % băieți, așa cum se observă în reprezentările de mai sus.
Vârsta: subiecții au fost incluși în diferite categorii de vârstă, prezentate mai jos
Tabelul 2. Distribuția subiecților după criteriul vârstă
Figura 2. Distribuția subiecților după criteriul vârstă
Nivel de educație (%): subiecții sunt elevi în clasele I-II
Eșantionul Grădiniță
Volum : N =30
Gen:
Tabelul 1 : Genul subiecților
Figura 1 : Genul subiecților
Au fost chestionați atât fete cât și băieți, în proporție de 50% fete și 50 % băieți, așa cum se observă în reprezentările de mai sus.
Tabelul 2: Vârsta subiecților
Figura 2: Vârsta subiecților
Nivel de educație (%): subiecții sunt preșcolari de grădiniță
Instrumente utilizate:
Am utilizat în studiul de față ancheta pe bază de chestionar și ghidul de interviu semistructurat prezentate în detaliu la Anexe. Ambele instrumente au vizat următoarele teme:
– Timpul alocat televizorului, într-o zi
– Topul posturilor TV
– Emisiuni preferate
– Personaje / modele TV preferate
– Implicarea părinților în selecția emisiunilor TV
– Cunoașterea semnelor distinctive care interzic vizionarea emisiunilor de către copii
Metode statistice:
În analiza și interpretarea datelor am utilizat ca indicatori statistici frecvența răspunsurilor subiecților investigați, la instrumentele utilizate.
Procedura de lucru:
După ce subiecții au fost selectați inițial, acestora li s-a prezentat scopul studiului, au fost asigurați de caracterul confidențial al rezultatelor individuale și li s-a prezentat instructajul verbal pentru instrumentele utilizate.
Chestionarele au fost administrate în grup, la sfârșitul orelor de clasă, pentru elevii din eșantionul școală. În cazul copiilor din eșantionul grădiniță, interviurile au fost individuale, derulate în perioada programului de dimineață, utilizându-se în cazul acestora ghidul de interviu semistructurat, conceput în cadrul acestui studiu.
Răspunsurile înregistrate au fost ulterior sintetizate și prelucrate statistic, prezentarea rezultatelor fiind efectuată mai jos.
Cap. V. Prezentarea și INTERPRETAREA REZULTATELOR la eȘantionul Școală primară
Mass-media și în special televiziunea are o influență deosebită asupra populației, aceasta fiind observată în urma efectuării anchetei asupra unui număr reprezentativ de subiecți, elevi ai Școlii cu clasele I-VIII Nr. 13,Timișoara.
Timpul alocat televizorului, într-o zi
Referitor la întrebarea (Q1) privind cât timp petrec în fața televizorului într-o zi, dintre subiecții chestionați, 44% au răspuns că petrec foarte mult timp, 30% – mult, 16% – puțin și doar 10% au recunoscut că petrec foarte puțin. (Tabelul 3, figura 3)
Tabelul 3. Prezentarea procentuală a timpului petrecut la TV
Figura 3. Reprezentarea grafică a timpului alocat TV / zi
Topul posturilor TV
Posturile de televiziune în ordinea preferințelor copiilor se reflectă astfel: – 37 % – Disney Channel, 28 % – Pro Tv, 20 % – Antena 1; și 15 % – alte posturi Tv. (Tabelul 4, figura 4)
Tabelul 4. Prezentarea procentuală a preferințelor posturilor TV
Figura 4. Topul posturilor TV
Emisiuni preferate de elevi
Topurile emisiunilor preferate de copii se prezinta în felul următor: desenele animate – 43 %; Telenovele – 27 % (Pariu cu viața, Iubiri secrete); divertisment (Serviciul român de comedie, Schimb de mame, Las fierbinți, Cârcotașii) – 15 % ; Muzica – 13 % ; Altele – 2 % (Tabelul 5, figura 5).
Tabelul 5. Emisiuni TV preferate de elevi
Figura 5. Topul emisiunilor TV
Personaje / modele TV preferate de elevi
Personajele / modelele preferate ale copiilor, cu care ar dori să se identifice, sunt următoarele: „Ben 10” – 34%; „Spartacus” – 21%; „Cristina Ciobănașu” – 18%; „Alina Eremia” – 15%; „Cristina Gavriloiu” – 9%; „Ronaldino” – 3%, „Shakira” – 1%. (Tabelul 6, figura 6).
Tabelul 6. Personaje / modele preferate de elevi
Figura 6. Personaje / modele TV preferate de elevi
Criterii de apreciere utilizate de copii :
Copiii apreciază cel mai mult la personajele preferate: comportamentul – 41%; îmbrăcămintea – 25%; modul de exprimare – 18%, cum acționează – 10%; cum dansează – 2 %; altceva – 4%. (Tabelul 7, Figura 7)
Tabelul 7. Criteriile de apreciere ale copiilor pentru modelele vizionate la TV
Figura 7. Reprezentarea grafică a criteriilor de evaluare utilizate de elevi
Cunoașterea și respectarea semnelor CNA pentru vizionarea emisiunilor TV
Referitor la cunoașterea semnelor care interzic vizionarea unui anumit gen de emisiune TV de către copii (bulina din colțul ecranului), aprobate de Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), răspunsurile au fost următoarele: 44% – cunosc aceste semne și restul de 56% – nu le cunosc. (Tabelul 8, figura 8)
Tabelul 8. Cunoașterea semnelor CNA
Figura 8. Reprezentarea grafică a cunoașterii semnelor CNA
Deși cunosc semnele impuse de CNA, doar 28% le respectă, iar 72% le ignoră. (Tabelul 9, figura 9)
Tabelul 9. Respectarea semnelor CNA
Figura 9. Respectarea semnelor CNA
Implicarea părinților în selecția emisiunilor TV vizionate de copii
Dintre subiecții chestionați doar 41% recunosc că părinții le atrag atenția asupra emisiunilor vizionate, iar diferența de 59% nu sunt controlați de părinți. (Tabelul 10, figura 10)
Tabelul 10. Modul de implicare al părinților în selecția emisiunilor TV
Figura 10. Reprezentarea grafică a implicării părinților în selecția emisiunilor TV
De asemenea, se preferă emisiunile și filmele cu un grad ridicat de violență fizică 21% și cu un grad scăzut 60%, 19% – fără violență fizică. (Tabelul 11, figura 11)
Tabelul 11. Preferința elevilor față de emisiunile violente de la TV
Figura 11. Reprezentarea grafică asupra preferinței elevilor față de emisiunile violente de la TV
77% dintre subiecții chestionați urmăresc constant o emisiune, pe când doar un procent de 23% nu urmăresc o emisiune în mod constant. (Tabelul 12, Figura 12)
Tabelul 12. Urmărirea constantă a unei emisiuni
Figura 12. Reprezentarea grafică a urmăririi constante a unei emisiuni
Cele mai des urmărite emisiuni de către subiecții chestionați sunt: „Ben 10” – 30%; „Orășelul leneș” – 25%; „Pariu cu viața”15%; „Iubiri secrete” – 13%; „Schimb de mame” – 12%; „Altele” – 5%. (Tabelul 13, figura 13)
Tabelul 13. Emisiuni urmărite cel mai des
Figura 13
EMISIUNI TV URMĂRITE CONSTANT
Dacă nu ar exista televizorul, 30% dintre subiecții chestionați ar utiliza calculatorul în acest timp, 22% s-ar juca în aer liber, 18% ar citi, 15% ar învăța, 10% și-ar ajuta părinții la treburile casnice, iar diferența de 5% au altă opțiune. (Tabelul 14, figura 14)
Tabelul 14
Figura 14
OPȚIUNI ALTERNATIVE EMISIUNILOR TV
Puși în postura de director al unui post de televiziune pentru o zi, subiecții chestionați au propus următoarele emisiuni în grila de programe: desene animate – 39%; emisiuni pentru copii – 18%; emisiuni muzicale – 15%; emisiuni despre plante și animale – 13%; divertisment – 6%; modă – 4% ; utilizarea computerului – 3%; altele – 2% (Tabelul 15, figura 15)
Tabelul 15
Figura 15
GRILĂ TV PROPUSĂ DE COPII
Se remarcă faptul că părinții copiilor chestionați au: studii elementare – 4%; studii medii – 68%, studii superioare – 28%. (Tabelul 16, figura 16)
Tabelul 16
Figura 16
STUDIILE PĂRINȚILOR
Prezentarea și interpretarea rezultatelor asupra eșantionului gradiniță
Ghidul de interviu semistructurat a fost aplicat pe un eșantion de 30 de subiecți cu vârsta cuprinsă între 3-6 ani dintre care 15 fete, respectiv 50% și 15 băieți – reprezentând 50% din eșantionul studiat. Referitor la vârstă, avem aceleași date, respectiv 15copii cu vârsta cuprinsă între 3-4 ani, reprezentând 50 %, și același număr și procentaj pentru subiecții de 4-6 ani.(Tabelul 1, 2, figura 1, 2)
Tabelul 1
Figura 1 : GENUL SUBIECȚILOR
Tabelul 2
Figura 2: VÂRSTA SUBIECȚILOR
Posturi TV PREFERATE DE COPII
Din discuțiile avute cu subiecții, referitoare la prima temă propusă în cadrul ghidului de interviu semistructurat s-au conturat clar ordinea preferințele copiilor pentru posturile de televiziune. Cantitativ, acestea se reflectă astfel: Boomerang – 60%, Cartoon Network – 30%, altele 10%. (Tabelul 3, figura 3)
Tabelul 3
Figura 3
TOPUL POSTURILOR TV
TOPUL EMISIUNILOR PREFERATE DE COPII
A doua temă propusă eșantionului cercetat a dus la următoarele rezultate: copiii preferă desenele animate în proporție de 56,67%, telenovele 26,67%, restul de 16,66% optând pentru alte emisiuni.(Tabelul 4, figura 4)
Tabelul 4,
Figura 5
TOPUL EMISIUNILOR TV PREFERATE
PERSONAJELE- MODELELE PREFERATE DE COPII
Personajele preferate sunt: Ben 10 – 40%, Gormiții – 31%, Tom & Jerry – 14%, Scooby Doo 8%, altele 7%.(Tabelul 6, figura 6)
Tabelul 6
Figura 6
PERSONAJE / MODELE TV PREFERATE
Ghidul de interviu semistructurat aplicat unui număr de 30 de subiecți, 15 preșcolari cu vârsta cuprinsă între 3-6 ani de la Grădinița Primii Pași, Timișoara și 15 școlari de clasa I de la Școala cu clasele I-VIII Nr. 13 Timișoara a cuprins următoarele teme de discuție:
1. Posturi Tv preferate
2. Emisiuni TV preferate
3. Personaje îndrăgite din emisiunile TV
Toți subiecții intervievați sunt încântați de posibilitatea de a urmări emisiunile televizate și mai ales dacă acest lucru se întâmplă fără restricții, care sunt foarte puține după câte am înțeles din discuțiile cu subiecții. Părinții fiind ocupați cu alte probleme, dau multă libertate copiilor în a mânui telecomanda televizorului, prea puțini fiind cei care se ocupă și se responsabilizează în privința selecției programelor TV urmărite de copiii lor. Copiii vizionează cu predilecție programele de desene animate și cele care prezintă telenovele de producție autohtonă: „Pariu cu viața”, „Iubiri secrete”, care nu sunt recomandate copiilor și care sunt difuzate la ore târzii, când ar fi de dorit ca aceștia să se odihnească.
De asemenea, sunt urmărite emisiuni precum „Ochiul din umbră”, „Noră pentru fiul meu” care nu sunt deloc instructiv-educative, fiind incluse în categoria emisiunilor interzise de CNA copiilor sub 12 ani. Cu toate acestea copiii vizionează, fără strictețe emisiunile difuzate la ore târzii, chiar împreună cu părinții, modelele comportamentale oferite de aceste emisiuni nefiind cele mai potrivite pentru vârsta lor.
Personajele preferate ale subiecților la această vârstă sunt cele din desene aimate și, îmbucurător este faptul că, mai mult de jumătate dintre subiecți și-au manifestat preferința pentru „Orășelul leneș”. Personajele din aceste desene sunt pozitive și luptă pentru adevăr, bine, frumos și au șanse de a influența benefic comportamentul acestor copii, întărind preferința pentru acest gen de personaje. Copiii au remarcat și frumusețea fizică a personajelor precum și felul cum se îmbracă. Acest lucru a fost remarcat cu precădere de fete, băieții relatând mai mult modalitățile de rezolvare a problemelor care apar în special în eternul conflict dintre Tom și Jerry și care, nu de puține ori, prezintă violență fizică.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Prin lucrarea de față am încercat să evidențiez impactul cultural al televiziunii asupra dezvoltării personalității individului, cu precădere asupra personalității în formare a copiilor, utilizând o serie de considerații teoretice și rezultatele unei cercetări aplicative, efectuate pe un eșantion de 30 de subiecți, aflați în etapele de preșcolaritate și școlaritate mică. Acești copii se numără printre consumatorii cei mai fideli de televiziune, dar și în categoriile cele mai vulnerabile, întrucât sunt personalități în formare, iar învățarea prin imitație, preluarea de modele comportamentale sunt caracteristice acestor vârste.
Am încercat, prin lucrarea de față, să privesc și să analizez televiziunea în mod obiectiv, să văd binele și răul din ea, ca să putem folosi aspectele sale pozitive și să le respingem sau să le contracarăm pe cele negative.
Prin prelucrarea datelor obținute în urma aplicării chestionarelor și a ghidului de interviu pe eșantioanele studiate, am obținut următoarele concluzii ale cercetării:
copiii petrec mult timp în fața televizorului, vizionând cel mai des posturile Disney Channel (37%), Cartoon Nework, PRO TV, Antena1;
cele mai vizionate emisiuni sunt: desenele animate (43%), telenovelele (27%), emisiunile de divertisment gen “Serviciul român de comedie”, “Schimb de mame” (15%), emisiuni de muzică, emisiuni sportive;
personajele cele mai îndrăgite de copii sunt cele din desene animate (34%), telenovele, muzică, sport;
copiii imită modelele preferate în compotament (41%), atitudini și limbaj;
majoritatea copiilor cunosc semnele impuse de CNA, care interzic vizionarea unor emisiuni, dar nu toți le respectă;
doar o parte din părinți sunt interesați de programele pe care le urmăresc copiii lor;
un număr important de copii (6o%) preferă emisiunile cu grad potrivit de violentă, 19% dintre copii preferă emisiuni fără violență, iar 21% dintre copii preferă emisiunile cu grad ridicat de violență;
lectura, jocul în aer liber, pregătitul lecțiilor, odihna sunt câteva din activitățile care pierd teren în fața televizorului, care acaparează copilului tronsoane orare importante din timpul zilei;
părinții se implică destul de puțin în selecția emisiunilor urmărite de copii;
Relația copil – televizor este personală, nu e filtrată de cenzura sau de evaluările obiective și responsabile ale părinților, îngrijitorilor. Copilul preia ceea ce-i place, fie că e bun sau rău. Au fost evidențiate, în cuprinsul acestei lucrări, efectele teribile pe care le are televizunea asupra caracterelor în formare ale copiilor.
Astfel, educația copiilor față de mass-media este absolut necesară. Recomandarea noastră este ca această educație să se desfășoare într-un parteneriat care să implice: educatori, psihologi, medici, părinți, opinia publică, televiziunile locale, CNA-ul.
Educația față de mass-media se înscrie în cadrul „Noilor educații” și câștigă tot mai mult teren în cadrul instituționalizat al școlii. Astfel, derularea unor proiecte de educație timpurie în grădinițe și școli pentru educarea copiilor în domeniul mass-media devine deosebit de actuală.
În cadrul acestor proiecte se pot desfășura activități interesante și atractive pentru copii gen:
cerc (lunar) de dezbateri: „Televizorul- prieten sau dușman”, „Ce poate fi rău în a naviga pe Internet?”, „De ce nu ne place să citim?”;
realizarea de proiecte documentare tematice: „Școala și mass- media”;
realizarea unei reviste a școlii: „Și noi știm să fim ziariști” (cu sprijinul părinților, specialiștilor);
realizarea unei emisiuni proprii la stația de radio a școlii care poate cuprinde muzică, glume, anunțuri, știri (cu sprijinul familiilor și a specialiștilor în domeniu);
realizarea propriei pagini web a grădiniței / școlii (cu sprijinul familiilor și a specialiștilor în domeniu);
expoziție cu afișe care reflectă efectele pozitive și negative ale impactului mass-media în viața copiilor și a familiilor lor sub genericul „Ce e rău și ce e bine, tu învață și socoate!”;
panou tematic „Micul critic” – în care să fie prezentate pe scurt, critic, aspecte pozitive și negative privind emisiunile vizionate de copii, elemente de distorsiune mass-media pe care copiii trebuie să le sesizeze chiar CNA-ului; monitorizarea poate fi săptămânală, fiecare clasă ocupându-se regulat de aceste aspecte;
concurs tematic tip cine știe, câștigă: „Cine găsește mai multe indicii în mass media cu privire la …”;
jocuri – întrecere de forma: „Cel mai bun crainic sportiv!”, „Reporter de o zi!”, „Știrile la fix!”;
concursuri literare, de grafică, de spot publicitar, dedicate copiilor.
Aceste tipuri de activități au șanse foarte mari de a educa pe cei mici în spiritul gândirii critice, al formării de atitudini și abilități de observare, evaluare și alegere obiectivă a modului de petrecere a timpului liber.
Puterea opiniei publice trebuie să intervină pentru ca drepturile omului, ale copilului, să fie respectate. De asemenea CNA-ul trebuie să fie mai prompt în sancționarea posturilor de televiziune care încalcă legea audiovizualului, în responsabilizarea celor care lucrează în televiziune.
Este de asemenea util să sensibilizăm părinții prin activități derulate de școală / grădiniță, referitoare la efectele negative ale unor imagini TV și să îi încurajăm să se preocupe de ceea ce vizionează copiii lor. În plus, toate inițiativele care-i învață pe copii să descifreze imaginile, sunt binevenite. Dar situația nu va putea evolua într-un mod semnificativ, fără efortul tuturor factorilor prezentați mai sus.
„Și dacă toate aceste fi-vor învățate”, societatea noastră se va confrunta, cu siguranță, cu mai puține situații de violență moderate prin mass-media, iubirea și toleranța, acceptatea „celuilalt” cu defectele și calitățile sale, stima de sine și de altul, atitudinile corecte față de muncă, față de oameni și societate vor constitui valori care ne vor ajuta să ne mișcăm fără probleme prin spațiul cultural european, ai cărui cetățeni ne pregătim să devenim.
Anexe
Anexa 1
Chestionar
Bună ziua!
Sunt studentă la Facultatea de Științe al Educației, Universitatea Vasile Goldiș, Arad și realizez o cercetare în legătură cu influența programelor TV asupra personalitatii copilului. Pentru aceasta vă rog să răpundeți la întrebările următorului chestionar. Vă asigur de confidențialitatea răspunsurilor dumneavoastră.
Q1. Cât timp petreceți la televizor într-o zi?
a) foarte mult
b) mult
c) puțin
d) foarte puțin
e) deloc
Q2. Dacă ar fi să apreciați timpul petrecut la TV într-o zi cu un număr de ore, care ar fi acesta?
Q3 Enumerați trei posturi TV, în ordinea preferințelor, pe care le urmăriți cel mai des!
Q4.Care sunt emisiunile voastre preferate? (enumerați trei emisiuni în ordinea preferințelor)
1.
2.
3.
Q5. Care sunt personajele / modelele voastre preferate, cu care ați dori să vă asemanați ?
1.
2.
3.
Q6. Ce vă place cel mai mult la personajele preferate?
Q7. Încercați să-l imitați?
Q8. Dați exemple de gesturi, atitudini, sau limbaj pe care le-ați reținut despre personajele preferate:
Q9. Dați exemple de gesturi, atitudini, sau limbaj ale personajelor preferate, pe care le imitați în viața voastră de zi cu zi.
Q10. Cunoașteți semnele care interzic vizionarea unor emisiuni TV de către copii (bulina din coltul ecranului)? Daca DA precizați ce înseamnă:
Q11. Dacă cunoașteți semnele, respectați codul de vârstă specificat când vizionați o emisiune?
Q12. Părinții vă atrag atenția asupra unor programeTV- emisiuni TV ce nu sunt indicate pentru vârsta voastră?
Q13 Ce fel de emisiuni preferați ?
a) cu grad ridicat de violență
b) cu grad scăzut de violență
c) fără violență
Q14 Ce fel de filme preferați ?
a) cu grad ridicat de violență
b) cu grad scăzut de violență
c) fără violență
Q15. Urmăriți constant o emisiune?
da
nu
Q16. Care este emisiunea urmărită de dumneavoastră cel mai des?
Q17. Dacă nu ar exista televizorul, ce ți-ar plăcea să faci în timpul acela?
Q18.Dacă ai fi directorul unui post de televiziune pentru o zi, ce fel de emisiuni ai stabili în grila de programe în acea zi?
Q19. Genul: 1. Masculin 2. Feminin
Q20. Vârsta:
Q21.Clasa:
Q22, Ocupația părinților : Mama Tata
Anexa 2
Ghid de interviu semistructurat
Q1. Genul: 1. Masculin 2. Feminin
Q2. Vârsta:
Q3. Clasa/grupa:
1. Posturi Tv preferate
2. Emisiuni TV preferate
3. Personaje îndrăgite din emisiunile TV
4. Implicarea părinților în selectarea emisiunilor vizionate de copii
B I B L I O G R A F I E
Dicționar explicativ al limbii române (1998) București, Ediția a-II-a, Ed. Enciclopedia
Dilema Veche (2003), nr.512
Dilema Veche (2004), nr.24
Dilema Veche (2005), nr. 55
Dilema veche (2005), nr.64
Adevărul (2004), 1 Februarie
Antonesei, L. (2004), O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice și trandisciplinare ale educației, Iași, Polirom
Anucuța, L. (2006), Revista Învățământului Preprimar Timișean, Orizonturi Universitare, Timișoara
Benedict, R. (1959), Patterns of culture, Houghton Mifflin Companz, Boston
Bourdieu, P. (1998), Despre televiziune, jurnalismul și politica. Întoarcere asupra televiziunii, în Contraofensive, trad. de Aliza Ardeleanu, București Ed. Meridian2
Chirițescu, D., Teșileanu, A. (2005), Competență în Mass Media. Ghidul profesorului, București, Ed. Humanitas Educațional
Coman, M. (2003), Mass Media în România post-comunistă, Iași, Ed.Polirom
Coman, M., (2003), Mass Media, mit și ritual. O prespectivă antropologică, Iași, Ed. Polirom
Consultații pentru activitatea educativă (1996) Ed. Eurobit,1996
Crețu,V. (1980), Educația elevilor prin și pentru film, București, E.D.P.
Defleur, Melvin L.; Ball Rokeach, Sandra, (1999), Teorii ale comunicării de masă, trad. de D. și C. Harabagiu, Iași, Ed. Polirom
Învățământul primar, nr. 3-4, (2005), București, Editura Miniped
Lull, James (1999), Mass-Media, comunicare, cultură, trad. De Mihnea Columbeanu, Oradea, Ed. Polity Press
Marinescu, S., Dinescu, R. (2003), Invitație la educație, Pitești, Ed.Carminis
Mărgineanțu, D., Buioan, M. (1999), Consiliere și dirigenție. Consultații, Timișoara, Ed. Eurobit
Mc Luhan, M. (1975), Galaxia Gutemberg, București, Ed. Politica
Mead, M. (2001), Coming of Age in Samoa. A Psychological Study of Primitive Zouth for Western Civilization, New York, HarperCollins
Mead, M. (1959), Geschlecht und Temperament in primitiven Gesellschaften, Rowohlt, Hamburg
Mead, M. (1950), Sex and Temperament, in three primitive societies, New York and Toronto, Mentor Book
Nicolescu, B. (1999), Transdisciplinaritatea. Manifest, Iași, Ed.Polirom
Oancea, I., Subțirelu, L. (2003) Psihiatrii avertizează: Televiziunea face din copii bestii violente, în Adevărul
Părintele Alexandru (2002), Copilul în lumea televizorului și a computerelor, Caraș-Severin, Mănăstirea Piatra-Scrisă
Popescu, Neveanu, P. (1978), Dicționar de psihologie, București, Ed. Albatros.
Popescu, V. (2004), Culegere de sfaturi pentru un om de lume, Chișinău, Ed. Prut Internațional
Revista Învățământul Preșcolar, nr 1-2 (2006), București, Editura Coresi
Sachelarie, O., M. (2002) Mass media sub imperiul violenței, Pitești, Editura Lică
Stavre, I. (2004), Reconstrucția societății românești prin audiovizual, București, Ed. Nemira
w w w.lett.ubbcluj.ro, Elisabeta Chira, Imaginar violent în desenele animate
w w w.pruteanu.ro, Televiziunea-generator de prost-gust și violență
www.cna. ro, Reprezentanții Jetix invitați la CNA, iunie,2005
Zamfir ,C., Vlăsceanu, L. (1993), Dicționar de Sociologie, Buburești, Ed. Babel
Zlate, M. (1973), Empiric și științific în învățare, București, ed. Didactică și pedagogică
B I B L I O G R A F I E
Dicționar explicativ al limbii române (1998) București, Ediția a-II-a, Ed. Enciclopedia
Dilema Veche (2003), nr.512
Dilema Veche (2004), nr.24
Dilema Veche (2005), nr. 55
Dilema veche (2005), nr.64
Adevărul (2004), 1 Februarie
Antonesei, L. (2004), O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice și trandisciplinare ale educației, Iași, Polirom
Anucuța, L. (2006), Revista Învățământului Preprimar Timișean, Orizonturi Universitare, Timișoara
Benedict, R. (1959), Patterns of culture, Houghton Mifflin Companz, Boston
Bourdieu, P. (1998), Despre televiziune, jurnalismul și politica. Întoarcere asupra televiziunii, în Contraofensive, trad. de Aliza Ardeleanu, București Ed. Meridian2
Chirițescu, D., Teșileanu, A. (2005), Competență în Mass Media. Ghidul profesorului, București, Ed. Humanitas Educațional
Coman, M. (2003), Mass Media în România post-comunistă, Iași, Ed.Polirom
Coman, M., (2003), Mass Media, mit și ritual. O prespectivă antropologică, Iași, Ed. Polirom
Consultații pentru activitatea educativă (1996) Ed. Eurobit,1996
Crețu,V. (1980), Educația elevilor prin și pentru film, București, E.D.P.
Defleur, Melvin L.; Ball Rokeach, Sandra, (1999), Teorii ale comunicării de masă, trad. de D. și C. Harabagiu, Iași, Ed. Polirom
Învățământul primar, nr. 3-4, (2005), București, Editura Miniped
Lull, James (1999), Mass-Media, comunicare, cultură, trad. De Mihnea Columbeanu, Oradea, Ed. Polity Press
Marinescu, S., Dinescu, R. (2003), Invitație la educație, Pitești, Ed.Carminis
Mărgineanțu, D., Buioan, M. (1999), Consiliere și dirigenție. Consultații, Timișoara, Ed. Eurobit
Mc Luhan, M. (1975), Galaxia Gutemberg, București, Ed. Politica
Mead, M. (2001), Coming of Age in Samoa. A Psychological Study of Primitive Zouth for Western Civilization, New York, HarperCollins
Mead, M. (1959), Geschlecht und Temperament in primitiven Gesellschaften, Rowohlt, Hamburg
Mead, M. (1950), Sex and Temperament, in three primitive societies, New York and Toronto, Mentor Book
Nicolescu, B. (1999), Transdisciplinaritatea. Manifest, Iași, Ed.Polirom
Oancea, I., Subțirelu, L. (2003) Psihiatrii avertizează: Televiziunea face din copii bestii violente, în Adevărul
Părintele Alexandru (2002), Copilul în lumea televizorului și a computerelor, Caraș-Severin, Mănăstirea Piatra-Scrisă
Popescu, Neveanu, P. (1978), Dicționar de psihologie, București, Ed. Albatros.
Popescu, V. (2004), Culegere de sfaturi pentru un om de lume, Chișinău, Ed. Prut Internațional
Revista Învățământul Preșcolar, nr 1-2 (2006), București, Editura Coresi
Sachelarie, O., M. (2002) Mass media sub imperiul violenței, Pitești, Editura Lică
Stavre, I. (2004), Reconstrucția societății românești prin audiovizual, București, Ed. Nemira
w w w.lett.ubbcluj.ro, Elisabeta Chira, Imaginar violent în desenele animate
w w w.pruteanu.ro, Televiziunea-generator de prost-gust și violență
www.cna. ro, Reprezentanții Jetix invitați la CNA, iunie,2005
Zamfir ,C., Vlăsceanu, L. (1993), Dicționar de Sociologie, Buburești, Ed. Babel
Zlate, M. (1973), Empiric și științific în învățare, București, ed. Didactică și pedagogică
Anexe
Anexa 1
Chestionar
Bună ziua!
Sunt studentă la Facultatea de Științe al Educației, Universitatea Vasile Goldiș, Arad și realizez o cercetare în legătură cu influența programelor TV asupra personalitatii copilului. Pentru aceasta vă rog să răpundeți la întrebările următorului chestionar. Vă asigur de confidențialitatea răspunsurilor dumneavoastră.
Q1. Cât timp petreceți la televizor într-o zi?
a) foarte mult
b) mult
c) puțin
d) foarte puțin
e) deloc
Q2. Dacă ar fi să apreciați timpul petrecut la TV într-o zi cu un număr de ore, care ar fi acesta?
Q3 Enumerați trei posturi TV, în ordinea preferințelor, pe care le urmăriți cel mai des!
Q4.Care sunt emisiunile voastre preferate? (enumerați trei emisiuni în ordinea preferințelor)
1.
2.
3.
Q5. Care sunt personajele / modelele voastre preferate, cu care ați dori să vă asemanați ?
1.
2.
3.
Q6. Ce vă place cel mai mult la personajele preferate?
Q7. Încercați să-l imitați?
Q8. Dați exemple de gesturi, atitudini, sau limbaj pe care le-ați reținut despre personajele preferate:
Q9. Dați exemple de gesturi, atitudini, sau limbaj ale personajelor preferate, pe care le imitați în viața voastră de zi cu zi.
Q10. Cunoașteți semnele care interzic vizionarea unor emisiuni TV de către copii (bulina din coltul ecranului)? Daca DA precizați ce înseamnă:
Q11. Dacă cunoașteți semnele, respectați codul de vârstă specificat când vizionați o emisiune?
Q12. Părinții vă atrag atenția asupra unor programeTV- emisiuni TV ce nu sunt indicate pentru vârsta voastră?
Q13 Ce fel de emisiuni preferați ?
a) cu grad ridicat de violență
b) cu grad scăzut de violență
c) fără violență
Q14 Ce fel de filme preferați ?
a) cu grad ridicat de violență
b) cu grad scăzut de violență
c) fără violență
Q15. Urmăriți constant o emisiune?
da
nu
Q16. Care este emisiunea urmărită de dumneavoastră cel mai des?
Q17. Dacă nu ar exista televizorul, ce ți-ar plăcea să faci în timpul acela?
Q18.Dacă ai fi directorul unui post de televiziune pentru o zi, ce fel de emisiuni ai stabili în grila de programe în acea zi?
Q19. Genul: 1. Masculin 2. Feminin
Q20. Vârsta:
Q21.Clasa:
Q22, Ocupația părinților : Mama Tata
Anexa 2
Ghid de interviu semistructurat
Q1. Genul: 1. Masculin 2. Feminin
Q2. Vârsta:
Q3. Clasa/grupa:
1. Posturi Tv preferate
2. Emisiuni TV preferate
3. Personaje îndrăgite din emisiunile TV
4. Implicarea părinților în selectarea emisiunilor vizionate de copii
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impactul Televiziunii Asupra Prescolarilor Si Scolarilor Mici (ID: 159520)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.