Impactul Stilului Parental Educativ Asupra Dezvoltarii Cognitive a Copilului

Pedagogie

Impactul Stilului Parental Educativ Asupra Dezvoltarii Cognitive a Copilului

Byadmin ianuarie 1, 2024

IMPACTUL STILULUI PARENTAL EDUCATIV ASUPREA DEZVOLTĂRII COGNITIVE A COPILULUI

C U P R I N S

ITRODUCERE

CAPITOLUL I. ABORDĂRI CONCEPTUALE

I.1 Stilul educațional al părintelui.

I.2 Dezvoltarea intelectuală a copilului.Teoriea lui Jean Peaget.

I.3 Specificul dezvoltării psihice la copii de vîrstă preșcolară.

CAPITOLUL II. CERCETAREA DEZVOLTĂȚII COGNITIVE ALE COPILULUI

II. 1 Metodologia, scopul, ipoteza

II. 2 Rezultatele cercetării. Analiza cantitativă și calitativă

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ITRODUCERE

Tema lucrării este actuală deoarece este centrată asupra studiului copilului, are ca scop descrierea și explicarea dezvoltării copilului de la naștere la școlarizare. Psihologia dezvoltării este o ramură a psihologiei apărută din necesitatea de a înțelege modul cum se constituie caracteristicile, funcțiile, procesele psihice de la cele mai fragede vîrste și evoluția lor pe tot parcursul existenței umane, cu progresele ce caracterizează fiecare vîrstă. Psihologia vîrstelor analizează longitudinal și vertical ființa umană în contextul existenței sale sociale, a modificărilor psiho-fizice ce se produc sub influența condițiilor de mediu, a educației, a culturii, a statusurilor și rolurilor sociale pe care le îndeplinește. Termenul de „dezvoltare” este definit ca ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituțiile sociale ceea ce implică de asemenea noțiunile de „continuitate”, „finalitate” și „evoluție”.

Prin diversitatea de metode și tehnici care pot fi aplicate în cadrul activităților de cunoașterea mediului, a activitaților de dezvoltarea limbajului, a activitatilor de dezvoltare a logicii, a scrierii grafice, etc. Și în activitatea didactică de dimineață, contribuie la dezvoltarea intelectuală și cognitivă. Aceasta înseamnă că în cadrul fiecarei metode și tehnici aplicate accentul trebuie pus pe însușirea și aprofundarea de cunoștințe. Reușita acestora depinde în mare parte și de folosirea unui bogat material didactic, în cantitate suficientă pentru fiecare copil, cît și în mare măsură de implicarea și susținerea părinților în dezvoltarea cognitivă a copiilor, formând astfel la copii deprinderi de muncă intelectuală, satisfacerea curiozității de cunoaștere învățînd totodată să analizeze, să interpreteze, să utilizeze, să citească, să denumească anumite obiecte cu expresii literare dezvoltînd în același timp toate procesele cognitive.

Prin natura lor, activitățile desfășurate în gradiniță dezvoltă copiilor spiritul de observație și de investigație, cultivînd imaginația, gândirea creatoare, dezvoltă atenția, memoria, orientează activitatea psihică, disciplinează conduita și contribuie, în sfârșit, la formarea rapidă și mai eficientă a mecanismelor psihice, care înlesnesc și condiționează învățarea, munca, și dezvoltă capacitatea cognitivă.

Un motiv în plus pentru alegerea acestei teme este faptul că, rolul atitudinilor parentale în dezvoltarea cognitivă este importantă pentru pregatirii copilului de școală care este mereu în actualitate, iar scopul final al grădiniței este să mențină o strînsă colaborare pentru dezvoltarea cognitivă a relațiilor părinți-copii și instituție prin diferite forme, metode, mijloace.

Problema investigației: Particularitățile caracteristice dezvoltării cognitive al copilului.

Obiectul cercetării: Influența părinților în dezvoltarea cognitivă la preșcolari.

Scopul cercetării: Studierea atitudinilor parentale în dezvoltarea capacităților cognitive la preșcolari.

Obiectivele investigației:

Stabilirea tipurilor de părinți.

Stabilirea atitudinilor parentale asupra dezvoltării capacității cognitive la preșcolari.

Studierea experimentală a dezvoltării capacităților cognitive la preșcolari și elaborarea

profililor cognitive a preșcolarului.

Elaborarea concluziilor cu referință la studierea dezvoltării capacităților cognitive la preșcolari.

Un alt obiectiv a fost să delimităm ce se poate face pentru stimularea dezvoltării

atitudinilor parentale în raport cu evoluarea intelectuală la preșcolari.

Metode, procedee și tehnici de cercetare:

teoretice – analiza, sinteza, clasificarea, generalizarea.

de colectare a materialului empiric – în cercetarea empirică au fost administrate

următoarele tehnici psihometrice:

Gîndirea intuitiv- plastică

Gîndirea afirmarea și negarea

Comutarea atenției

Testul al 4-lea deprisos

Metoda nu se lipește

Testul atitudinilor parentale

de prelucrare statistică și interpretare a datelor- în scopul analizei cantitativ-calitativ

au fost utilizate coeficienții statistici: media aritmetică, mediana, modul, frecvența absolută, frecvența relativă, coeficientul de corelație Pearson Prelucrarea statistică a datelor a fost realizată cu ajutorul programului statistic SPSS.

Baza experimentală a cercetării: eșantion. Preșcolarii cu vîrsta cuprinsă în intervalul de 5-7 ani. Lotul experimental a cuprins 40 de subiecți din grădinița 165.

Etapele de cercetare

I-a etapă: analiza literaturii, determinarea bazelor științifice a cercetării, petrecerea experimentului de constatare.

II-a etapă: administrarea metodelor psihometrice, acumularea datelor cantitative, analiza cantitativă și calitativă a rezultatelor experimentului de constatare.

III-a etapă: aplicarea trainingului de dezvoltare comunicării dintre părinți- copii, analiza rezultatelor experimentului formativ.

Importanța teoretică: Din punct de vedere teoretic au fost analizate cele mai noi surse ce reflectă tema atitudinea părinților în dezvoltarea cognitivă la preșcolari, privind factorii care influențează dezvoltarea, s-au elaborat și argumentat teoretic strategiile de conlucrare a părinților cu copii.

Importanța practică constă în posibilitatea evidențierii particularităților individuale cu scopul de a progresa în dezvoltarea cognitivă la preșcolari, prin colaborarea părinților cu copii, prin dezvoltarea abilităților de comunicare.

Termenii – cheie: Dezvoltarea cognitivă: memoria, gîndirea, imaginația, atenția, tipuri de părinți: indulgenți, autoritari, indiferenți, protectori, democrați, materialiști, moștenitori, orgolioși., simbioză, control, coperare, acceptare-respingere.

CAPITOLUL I. ABORDĂRI CONCEPTUALE

I.1 Stilul educațional al părintelui.

Educația familială are un rol primordial în formarea caracterului și personalității individului pentru că familia este prima și cea mai importantă comunitate în care trăiește copilul.În această comunitate el învață valorile și principiile după care se va ghida în viața adultă, adună comportamente adecvate în diverse situații, opinii și păreri cu privire la diferite subiecte.

În educație, părinții utilizează stiluri parentale individuale sau combinate, care au diferite avantaje și consecințe asupra copilului,ulterior adultului[1, p. 26]. . Aceste stiluri sînt:

Indulgent-acest tip de părinte îi permite copilului să se manifeste cum vrea el,fără a-i impune prea multe restricții.Se consultă cu el cînd ia o decizie,îi dă libertate de exprimare,manifestă interes față de tot ce face copilul,iar cazurile în care îl pedepsește sînt foarte rare. Această atitudine îi permite copilului să aibă o personalitate distinctă, marcantă, originală, îi dezvoltă capacitatea de a lua decizii și îi dezvoltă creativitatea.

Copilului crescut într-o manieră indulgentă îi va fi greu să înțeleagă rolul interior al regulilor și să țină cont de ele atunci cînd situația o va cere de aceea pentru foarte mulți adulți el este un copil obraznic sau chiar un copil problemă. După Vincent părinții prea indulgenți ,acordă copilului tot ce își dorește, ducînd la apariția unei slabe toleranțe la frustrare din partea copiilor, însoțită uneori de un sentiment de vinovăție [ apud 1, p. 27]. .

Autoritar-părintele care adoptă acest stil se caracterizează prin faptul că îi cere copilului să respecte cu strictețe, fără să comenteze, regulile impuse și la cea mai mică greșeală este pedepsit. Intenția copilului de a-și manifesta independența este interpretată ca pe o formă de răzvrătire, fapt ce reprezintă o sursă importantă a conflictelor părinte-copil. Stilul autoritar al părintelui îl învață pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos, îi dezvoltă simțul critic, îl învață să devină perfecționist. Adoptarea acestui stil parental atrage după sine numeroase dezavantaje. Copilul crescut în acest mod va învăța foarte greu să devină maleabil, sensibil la dorințele altora. El va fi neiertător cu cei care greșesc, va întimpina dificultăți în realizarea unei comunicări eficiente, va fi lipsit de inițiativă, de curaj și veșnic nemulțumit, deoarece se teme în permanență că ar putea greși. Stilul autoritar este caracterizat prin ignorarea nevoilor copilului, indifirență, impunerea voinței părintelui, lipsa de comunicare [1]. .

Idiferent-un părinte indiferent neglijează copilul, nu este preocupat de realizările lui și nici nu manifestă trăiri emoționale pentru el. Copilul al cărui părinte se manifestă indiferent, învață că părerea lui nu contează prea mult, se simte lipsit de importanță și uneori absolvit de orice responsabilitate. El va deveni timorat și va avea un complex de inferioritate. Acest tip de copil se va baza doar pe experiența lui, va fi mai rezistent la greutățile vieții. Din cauza lipsei de afecțiune, copilul va fi mai rigid, mai insensibil, mai apatic. Unii îl vor considera un copil fără suflet, de gheață [2]. .

Protector-aparent acest tip de părinte pare a fi un model. El este extrem de atent la nevoile copilului și se dedică cu toată ființa lui meseriei de părinte. Îi oferă copilului în permanență securitate, sprijin și protecție. Are grijă să-și învețe copilul să fie precaut și rezervat față de tot ce vine din afara familiei. Din păcate protecția acordată copilului este exagerată, părinții devin veșnic îngrijorați, văd pericole la fiecare colț de stradă. Atunci cînd apare o problemă se grăbesc să caute vinovați, intră în panică, se consumă.

Dezavantajele pe care le atrage acest stil parental sunt numeroase. Cînd este mic copilul are stări de frică nejustificate. O dată cu trecerea timpului copilul se va simți sufocat și va manifesta tendința de a se îndepărta de părinți. El găsește că este dificil să comunice direct cu părintele despre anumite probleme personale, de teamă că acesta nu-l va înțelege și se va îngrijora. În acest fel copilul va învăța să ascundă informația, va avea o viață secretă, personală, nebănuită de părinte [2]. .

Democratic-părintele care se comportă democratic are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului să fie respectate, fără a omite stabilirea unor reguli care să fie aplicate consecvent și urmate de toți membrii familiei. Prin urmare părintele care îmbrățișează stilul democratic este suficient de indulgent, flexibil și deschis spre nou pentru a accepta tot ce ar putea ameliora viața copilului și a familiei, însă este în același timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplina riguroasă, a-l învăța pe copil să învețe reguli și să îndeplinească sarcinilile care i se dau. Părintele este și destul de protector pentru a-i oferi copilului securitatea și spijinul de care are nevoie. El este de asemenea și suficient de înțelegător și încrezător în capacitatea copilului de a lua unele decizii personale, îl încurajează să fie independent, îi respectă opiniile, interesele și personalitatea. Manifestă căldurăfață de copil , îl apreciază. Ca urmare a acestor atitudini parentale copilul își va dezvolta un echilibru emoțional care va sta la baza dezvoltării armonioase a personalității sale, va putea comunica eficient cu cei din jur, va manifesta creativitate, inițiativă, autonomie personală. Respectul pentru om cultivat de stilul democratic îl va învăța pe copil să respecte pe alții, să ia în considerare opinia celorlalți, să accepte observațiile, avînd totodată curajul să-și exprime punctul de vedere [9].

Cu toate că în aparență stilul democratic are multe avantaje, este bine de menționat faptul că un copil crescut în acest mod se va adapta cu greu unui stil autoritar pe , inițiativă, autonomie personală. Respectul pentru om cultivat de stilul democratic îl va învăța pe copil să respecte pe alții, să ia în considerare opinia celorlalți, să accepte observațiile, avînd totodată curajul să-și exprime punctul de vedere [9].

Cu toate că în aparență stilul democratic are multe avantaje, este bine de menționat faptul că un copil crescut în acest mod se va adapta cu greu unui stil autoritar pe care îl poate întîlni la școală, în grupul de prieteni, în armată, la locul de muncă. El ar putea fi considerat bleg pentru că nu execută promp sarcinile care i se dau sau dimportrivă, impertinent pentru că discută ordinile [2, p. 35].

Relația dintre părinți și copii aduce cele mai multe satisfacții unui om. Nici o experiență trecută sau viitoare nu se compară cu aceea de a avea un copil, de a te implica în creșterea și dezvoltarea lui, de a-i da cele mai bune sfaturi și de a-l călăuzi în viață. Întotdeauna oamenii se vor întreba cum să procedeze pentru a reuși să fie un părinte bun pentru copilul său. Nu există “rețeta perfectă”, ce funcționează la o familie, poate să nu dea roade în alta, însă sunt oricînd binevenite idei care să aducă un plus relației dintre părinți și copii. Iată opt lucruri esențiale pentru a fi un părinte bun [11].

Dragoste si afectiune- Daca dragoste nu e, nimic nu e, se zice din bătrîni. La fel de valabilă este și în relația dintre părinți și copii. Indiferent de cîte trăsnăi sau lucruri catalogate drept “rele” fac copiii, ei nu trebuie să uite niciodată că sunt iubiți de către părinți. Un “Te iubesc” și o îmbrățișare caldă fac mai mult decît o sută de predici.

Înțelegere- Să-ți asculți și să-ți înțelegi copiii este un al element-cheie în relația dintre părinți și copii. Ori de cîte ori au ceva de spus, fii acolo pentru ei. Încurajează-i să-ți vorbească despre orice: de la păpuși sau mașinuțe la pasiunea pe care a dezvoltat-o pentru vreun star TV. Încurajează copiii să-și exprime dorințele, frustrările, durerile, înțelege-le și învață-i cum să le gestioneze, cum să le rezolve.

Reguli clare- În încercarea de a fi un părinte bun, mai trebuie să fii cîteodată și “băiatul rău”. Copiii au nevoie și de reguli pe care trebuie să le respecte: reguli de igienă, de comportament, de bune maniere, reguli pentru siguranță și integritatea personală, reguli în ceea ce privește urmăritul programelor TV sau jocul pe calculator, reguli privind curățenia în casă etc. Toate acestea sunt lucruri de care va depinde viața lor, ca adulți.

Lauda- Părinții buni nu critică, părinții buni laudă. Sărbătorește fiecare mic “triumf” al copiilor tăi. E de-ajuns să spui “Bravo!” sau “Ai făcut o treabă bună!”. Dacă-i cerți de fiecare dată cînd fac ceva greșit și nu-i lauzi niciodată pentru o faptă bună, în mintea lor se va crea un complex de inferioritate bazată pe ideea că nu fac niciodată nimic bun, că tot timpul greșesc, că nu sunt buni de nimic [19].

Consecvență- E destul de greu să fii consecvent, însă nu imposibil. Odată ce ai setat o regulă, trebuie să o aplici de fiecare dată. Altfel vei deruta copiii și nu vor mai ști cînd și ce să facă. Copiii, mai ales cînd sunt mici, au nevoie de siguranță, de o oarecare rutină. Iar dacă schimbi de fiecare dată regulile, în primul rînd nu vei mai avea tu, ca părinte, credibilitate.

Implicare- Serviciu, casă, familie, prieteni, vase de spălat – iată numai cîteva activități care îți ocupă mai toată ziua. În tot acest amalgam de activități trebuie să rezervi un spațiu și copiilor tăi. Implică-te în viața copilului tău, fii tot timpul alături de el, fii informat cu privire la activitățile de la școală/grădiniță. Mergeți împreună la activități care implică participarea ca echipă “părinți și copii” sau practicați acasă astfel de jocuri. De exemplu împărțiți curățenia casei pe echipe.O vizită la muzeu, o seară la cinematograf sunt tot atîtea idei de a petrece mai mult timp cu copiii tăi, de a vorbi, de a crea legături puternice între voi, de a consolida relația părinți-copii.

Acțiune și reacțiune- La școală ai învățat că orice acțiune are și o reacțiune. Se mai întîmplă că cei mici să nu te asculte și să facă și cîteva trăsnăie. Ce e de făcut? Îi explici că după faptă și răsplată. Îi transmiți un avertisment și un sfat: Dacă faci A (faptă rea) urmează B (consecința), dacă faci C (faptă bună) primești D (recompensă). Sunt și situații cînd este bine să-ți lași copiii să suporte consecințele faptelor sale. De exemplu, dacă au obiceiul să invite la joacă prieteni pe care apoi nu-i bagă în seamă sau, mai rău, îi lovește, își va da seama singur că data viitoare respectivii copii nu vor mai vrea să vină. Și atunci, cei mici vor învăța “pe propria piele” că nu au avut un comportament corespunzător [19].

Modelul- Copiii au nevoia de a admira pe cineva, de a-și stabili niște idoli pe care să-i copieze, de a avea un statut la care să viseze să ajungă. Fii acel exemplu pentru copiii tăi. Urmează un stil de viată sănătos, fă alegeri sănătoase, respectă regulile pe care le vrei respectate de către copiii tăi, fii o influență pozitivă. Să fii părinte este poate cea mai grea meserie din lume, dar îți poate aduce și cele mai mari satisfacții. Eforturile pe care le depui în creșterea și educarea copiiilor tăi vor fi recompensate mai tărziu, cănd vei avea în fața ochilor un adult responsabil și respectat.

I.2 Dezvoltarea intelectuală a copilului.Teoriea lui Jean Peaget.

Fondatorul școlii psihologice din Geneva, cunoscută în istoria psihologiei ca școala psihologiei genetice a fost renumitul savant Jean Peaget (1896-1980).J. Peaget s-a născut la Neuchâtel, Elveția,pe 9 august 1896. Aportul de bază în domeniul științei psihologice și în particular, îndomeniul psihologiei copilului îl constituie concepția dezvoltării intelectuale [16].

Transformările. Toate acțiunile copilului pornind de la cele elementare -acțiunile senzorio motorii și pînă la cele superioare–intelectuale (acțiuni interiorizate), cunoașterea sunt indisolubil legate cu noțiunea de transformare. Pentru a cunoaște obiectele, subiectul trebuie să acționeze cu ele, deci să le transforme avem în vedere mișcarea, combinarea, coraportarea etc. [11].

Construcțiile.Cunoștințele obiective sunt rezultat al interacțiunii subiectului cu obiectele, care presupune 2 tipuri de activitate: coordonarea acțiunilor și introducerea interacțiunii între obiecte. Tipurile date de activitate se află într-o dependeță reciprocă. De aici rezultă că cunoștințele obiective sunt supuse unor anumite structuri de acțiuni. Structurile date sunt, însă, un rezultat al construcțiilor, pe care nu le găsim nici în obiecte, nici în subiecte.

Operațiile- sunt acțiuni interiorizate cu caracter reversibil ce formează anumite structuri-grupări. „Pentru a ajunge pînă la funcționrea reală a inteligenței, este necesar, deci, să inversăm această mișcare naturală a spiritului și să ne situăm, din nou, în perspectiva acțiunii însăși: abia atunci apare în plină lumină rolul acțiunii interioare, care este operația. Iar prin însuși acest fapt se impune continuitatea care leagă operația de acțiunea adevărată, izvor și mediu al inteligenței”. Toate legăturile psihologice, ce apar în procesul dezvoltării sunt constituite din procesele asimilării, acomodării și adaptării .

Asimilarea –se referă la procesul prin care o idee sau un obiect nou este în termenii conceptelor sau acțiunilor (schemelor) pe care copilul deja le are. Asimilarea după părerea lui J. Peaget este acțiunea organismului asupra obiectelor din mediul ambiant, în măsura în care această acțiune depinde de conduitele anterioare față de aceleași obiecte sau față de altele similare. Pe plan psihologic, „ …modificările cu care avem de-a face nu mai sunt de ordin substanțial, ci exclusive functional sunt determinate de motricitate, percepție sau jocul acțiunilor reale sau virtuale (operații conceptuale). Asimilarea mentală este, deci, încorporarea obiectelor, în schemele conduitei, aceste scheme nefiind alceva decît canavaua acțiunilor susceptibile a fi repetate în mod active”. Asimilarea însă, niciodată nu există fără antipodul sau acomodarea. Asimilarea este procesul prin intermediul caruia individul face față noilor situații și probleme prin utilizarea schemlor deja existente [6].

Acomodarea reprezintă procesul complementar prin intermediul căruia toți indivizii își modifică conceptele și acțiunile pentru a corespunde noilor situații, obiecte sau informații. Pe plan psihologic acomodarea este prezentată de J. Piaget ca proces în sensul că presiunea lucrurilor duce întotdeauna, nu la o supunere pasivă ci la o simplă modificare a acțiunii îndreptate asupra lor” . Nu există asimilare fără acomodare. Procesele de acomodare și asimilare continua pe tot parcursul vieții, pe măsură ce comportamentele și gîndurile noastre se adaptează circumstanțelor în schimbare [15, p.67].

Acomodarea pe de altă parte este procesul care implică modificarea schemelor existente sau elaborarea altor noi.

Adaptarea este un proces de echilibru între asimilare și acomodare sa cu alte cuvinte, un echilibru al schimburilor dintre subiect și obiect. Întreaga dezvoltare a activității mentale- începînd cu percepția și deprinderea, reprezentarea și memoria, până la operațiile superioare ale raționamentului și ale gîndirii formale – este, astfel, funcție echilibrului dintre o asimilare a realităților, din ce în ce mai depărtate, la acțiunea proprie, și o acomodare a acestei acțiuni la realitățile respective [11].

Echilibru mai mult sau mai puțin stabil, care poate săexiste între asimilare și acomodare, caracterizează actul intelectual .

Dezvoltarea intelectuală a copilului se petrece gradual, abilitățile de cunoaștere și înțelegere variind în funcție de vîrstă. Între 3 și 5 ani, intelectul celor mici cunoaște o expansiune impresionantă, transformînd copiii din preșcolari cu discernămînt simplist în gînditori independenți, capabili să înțeleagă probleme complexe. Învățarea și dezvoltarea intelectuală sunt două procese care continuă să se îmbunătățească pe tot parcusul vieții. Profesorul elvețian și biologul Jean Piaget și-a dedicat întreaga existență studierii abilităților intelectuale ale bebelușilor, copiilor mici și adolescenților. Stadiile în care acesta a clasificat dezvoltarea intelectuală în copilărie se află în strînsă legătură cu procesele de creștere a celulelor cerebrale pănă la vîrsta adultă.

Așteptările părinților ar trebui să țină cont în tocmai de caracteristicile științifice ale gîndirii în funcție de vîrstă, astfel încît evaluarea copiilor lor să fie una corectă și realistă. După decenii de studiere și observare a copiilor, inclusiv a fiilor săi, Jean Piaget a reușit să stabilească acele componente care formează dezvoltarea intelectuală în fiecare categorie de vîrstă. Prin urmare, teoria sa arată că toate cunoștințele copiilor sunt compuse din scheme, unități de bază folosite pentru a organiza experiențe trecute și a le folosi că baza pentru ințelegerea informațiilor cu care intră în contact [15, p.65].

O altă caracteristică a gîndirii este și caracterul ei egocentric. La această vîrstă copilul își centrează gîndirea asupra propriului ego. Animismul gîndirii, caracteristic acestei vîrste, se remarcă prin aceea că tot ce îl înconjoară pe copil este însuflețit. Asemenea lui, animalele și obiectele pot vorbi, pot rîde. Dezvoltarea atenției în această perioadă asigură posibilitatea desfășurării oricărei activități, focalizînd energia psihică asupra acesteia. Copilul se poate orienta mai bine în mediul înconjurător, poate cunoaște mai bine obiectele și fenomenele. Dezvoltarea atenției voluntare este strîns legată de dorințele și intențiile copilului de a finaliza activitatea. Astfel, spre 6-7 ani copilul își poate menține atenția 40-50 de minute în joc, audiții, vizionări, activități la grădiniță. Actul cogniției este potențat nu numai de dezvoltarea atenției voluntare, ci și de activitatea de memorare care, la această vîrstă, capătă forme intenționate, voluntare și logice [20].

I.3 Specificul dezvoltării psihice la copii de vîrstă preșcolară.

Apariția copilului pe lume este o minune.Familia în care se naște un copil devine cu adevărat fericită. Viața de familie este corelată cu acest fenomen frumos, mult așteptat de ambii soți, care le pune la încercare maturitatea, dragostea, responsabilitatea, competența, disponibilitatea pentru dăruire, altruism, stăpînire de sine, tact și compasiune.

Părinții trebuie să conștientizeze faptul că nașterea este un proces complicat nu numai pentru mamă, ci și pentru copil. Ca act fiziologic, aceasta reprezintă un șoc pentru copil, o pereclitare totală a echilibrului anterior: o trecere bruscă dintr-un mediu în altul, de la o temperatură constantă la una variabilă, de la un mediu lichid, cald, comod la altul gazos, rece, expus la o mulțime de stimulări externe [2]. .

Din clipa în care vede lumina zilei copilul are nevoie de aer, hrană, somn, căldură, apă. Treptat apare și se manifestă trebuința de apărare, orientare, investigare, mișcare, relaxare, vocalizare, comunicare și relaționare, precum și de semnale informaționale care vor fi recepționate și prelucrate de copil, contribuind la dezvoltarea personalității lui. Toate acestea reprezintă trebuințele copilului, stările de necesitate și de sensibilizare a organismului la condițiile mediului extern. Trebuințele sînt impulsurile ce provoacă crearea condițiilor esențiale pentru supraviețuiera nou-născutului, fenomene biopsihologice fundamentale ce pun în mișcare întreaga lui viață psihică și socială, determinînd începuturile organizării ei și, mai tîrziu, apariția și dezvoltarea unor noi structuri sociopsihocomportamentale.

Trebuințele și satisfacerea lor asigură formarea complexelor polisenzoriale ce vor sta la baza apariției percepțiilor și reprezentărilor, memoriei, gîndirii, limbajului și imaginației. Crescînd și dezvoltîndu-se, copilul reclamă o anumită educație și multă atenție din partea adulților. Părinții trebuie să cunoască particularitățile evoluției copilului, caracteristicile de vîrstă, crizele, dificultățile posibile [2].

Dificultățile sesizate de părinți în procesul educației familiale le putem diviza în două grupe:

a) dificultăți de înțelegere a copilului;

b) dificultăți de influență/educație a copilului.

Acestea, la rîndul lor, pot fi clasificate în:

1. Dificultăți parțiale – reflectă necesitatea înțelegerii unor particularități psihologice, de vîrstă ale copilului sau a importanței corectării unor comportamente eronate, greșite. Deseori părinții formulează aceste dificultăți astfel: Nu înțeleg de ce copilul se încăpățînează…, Copilul meu se joacă prea mult…, Copilul nu ascultă…, Totul e bine la copilul meu, dar uneori este leneș…etc.

2. Dificultăți generale – pot fi reale și imaginare, părinții verbalizîndu-le prin expresii de tipul: Copilul nostru este de nedirijat…, Copilul nu ascultă pe nimeni…, Copilul este obraznic.., Nu înțeleg ce se întîmplă cu copilul…, Numai la joc se gîndește… etc.

Dacă reflectăm pe marginea problemelor educației și analizăm situații familiale concrete, depistăm cauzele apariției acestor dificultăți, observăm influența sau/și interferența a doi factori pe care convențional i-am numit:

– părinte-factor, denotă particularitățile individuale și atitudinale ale părinților, competența, cultura și eficiența lor parentală;

– copil-factor, vizează particularitățile individuale ale copilului, profilul lui psihic care, în anumite perioade de timp, este dependent de dezvoltarea biologică.

Cunoașterea și conștientizarea fiecărui factor, a detaliilor lui specifice le permite adulților să se perceapă mult mai bine pe sine și pe copilul lor, să-și perfecționeze permanent competențele privind educația copilului în familie, dirijarea propriei personalități, organizarea și respectarea unui stil sănătos de viață.

Dezvoltarea psihică a copilului se sprijină pe ereditate, își extrage conținutul din sursele furnizate de mediul sociocultural și este canalizată de educație [2, p.61]. ; aceasta nu este liniară, uniformă, continuă, ci polimorfă și discontinuă . Dezvoltarea psihică depinde de variabila timp; aceasta decurge ca o succesiune de faze, etape, stadii în care echilibrul alternează cu dezechilibrul, iar perioadele de transformare psihică, sub formă de explozie sau criză, sînt urmate de perioade calme, relativ liniștite.

Pe acest fundal de metamorfoze necontenite putem detecta un anumit tablou psihocomportamental asemănător la toți copiii, care se încadrează în anumite limite de vîrstă –stadii de dezvoltare psihică [24]. . Trecerea de la o etapă de vîrstă la alta este legată de schimbarea activității dominante. Pentru a reactualiza unele aspecte ale culturii familiale, vom analiza concludent stadiile dezvoltării psihice a copilului.

Pruncia

Cele mai importante achiziții ale acestei perioade sînt: poziția verticală, pronunțarea primelor cuvinte, apucarea și manipularea obiectelor. Acțiunile directe cu obiectele contribuie la constituirea mecanismelor senzoriomotorii care vor sta la baza formării operațiilor mentale. Are loc socializarea și consolidarea comportamentului copilului. O caracteristică esențială este dependența profundă, multidimensională a copilului de mamă [27].

Vîrsta fragedă se caracterizează prin trei mari achiziții:

a) mersul, care îmbogățește și aprofundează experiența copilului, contactele senzoriomotorii și afective cu mediul ambiant;

b) reprezentarea, capacitatea de a înlocui acțiunea concretă, directă cu imaginea ei, ceea ce are repercusiuni asupra jocului, manipulării obiectelor și dezvoltării gîndirii;

c) limbajul, mijloc de comunicare interumană care folosește ca simbol cuvintele.

Vîrsta preșcolară, considerată perioada explorării realității și a relației umane, începe cu descoperirea eului personal. Savanții delimitează cîteva substadii ale preșcolarității:

– preșcolarul mic (3-4 ani);

– preșcolarul mijlociu (4-5 ani);

– preșcolarul mare (5-6/7 ani).

Preșcolarul mic este investigativ, curios, memorează relativ ușor, gîndirea îi este subordonată acțiunii cu obiectele, procesele de gîndire sînt incluse nemijlocit în activitatea practică, limbajul își păstrează caracterul situativ. În plan afectiv, copilul este instabil, trăiește intens emoțiile, se observă ambivalența acestora. El nu înțelege încă bine indicațiile verbale; se observă nesiguranță și coordonare insuficientă la nivelul motricității. La respectiva vîrstă copiii manifestă interes pentru adulți, preferă să fie plimbați, adresează multe întrebări în lanț (deceluși) [26].

La preșcolarul mijlociu se conturează caracterul voluntar al proceselor psihice; apar unele modalități psihocomportamentale de tip etic noi și limbajul intern; se observă lărgirea intereselor, încep a se forma primele atitudini, se conturează unele trăsături de caracter. Copilul manifestă interes pentru jocurile colective, este în stare să-și controleze unele reacții afective, își coordonează acțiunile la cerințele adultului; se atestă un început de organizare a voinței.

Preșcolarul mare se adaptează mai repede la mediu; limbajul devine mai coerent; se manifestă primele forme ale gîndirii logice, orientate spre observarea și sistematizarea particularităților obiectelor; se amplifică atenția voluntară.

Preșcolarul mare dispune de mai multă forță și abilitate în acțiuni, atitudinea față de adult oscilează, predominînd tendința de reconciliere cu acesta.

Organizarea structurilor psihocomportamentale, integrarea mai eficientă în mediul social constituie premise importante pentru începutul școlarității. Activitatea dominantă rămîne jocul de rol, se profilează tendința spre activități sociale cu caracter etic și cognitiv [2, p.62].

Achizițiile, pe care conștiința de sine le-a înregistrat pe parcursul primului an de existență, vor genera la vîrsta fragedă un salt calitativ, manifestîndu-se în conduita copilului la vîrsta preșcolară. Eul copilului dobîndește forme de exprimare pentru toate cele trei aspecte:

– eul corporal (copilul își cunoaște părțile corpului, capătă controlul sfincterian etc.);

– eul spiritual (se schițează primele dorințe, interese; antepreșcolarul consideră că experiența sa cognitivă este singura adevărată);

– eul social (copilul antepreșcolar respectă unele reguli elementare de conduită civilizată).

Dacă analizăm minuțios relațiile noastre cu copilul de această vîrstă, înțelegem că rădăcinile multor conflicte le aflăm aici. În acest context, prezentăm greșelile caracteristice comise de părinți în comunicarea cu copilul de vîrstă preșcolară [30]:

– nu luăm în seamă eul copilului;

– nu întotdeauna răspundem la întrebările acestuia;

– dezaprobăm curiozitatea manifestată;

– nu ne jucăm cu el;

– nu-l includem la timp în colectivul de copii;

– nu-i susținem interesul pentru lectură (mai întîi contemplarea ilustrațiilor, apoi citirea de către adult etc.).

Pe fondul dezvoltării psihice generale, viața afectivă a copilului se diversifică și se nuanțează. Atunci cînd este certat de adulți, acesta trăiește un sentiment de abandon și tristețe, plînge, face capricii.

Anxietatea este prezentă în gama de stări afective ale micuțului. Sursele ei sînt dintre cele mai diverse: separarea de părinți (mai ales de mamă), teama de pedeapsă, comunicarea cu o persoană străină, situații necunoscute. Datorită reprezentărilor explorate deseori greșit de părinți apare teama de personaje imaginare: Baba-Cloanța, Zmeul rău, piticii răzbunători etc. Prezența persoanelor străine este anxiogenă, declanșindu-i timiditate, reacții de agresivitate. Dacă inițial are o atitudine negativă față de ele, după o anumită perioadă de familiarizare, copilul devine acaparant, copleșindu-le cu atenție. O serie de cercetări interculturale au evidențiat că „teama față de străini are un caracter universal la copilul mic, indiferent de coordonatele spațio-temporale din care provine acesta” [2]. . Fenomenul apare încă de la vîrstă de 6 luni, între 8-12 luni înregistrează un puseu, dar uneori se conservă pînă la 4-5 ani.

Familia, ca factor educațional, își lasă amprenta decisivă în fazele de început ale ontogenezei. De modul în care influențează dezvoltarea copilului în primii ani de viață depinde comportamentul sociorelațional al viitorului adult. De aici și necesitatea, acut sesizată astăzi în societate, de educație a părinților, de eficientizare a relațiilor familiale, de valorizare a parteneriatului educativ. Părinții și ceilalți actori care contribuie la educarea micuților în fragedă copilărie trebuie să mediteze asupra responsabilității ce le revine în formarea personalității acestora, familia fiind cea dintîi școală în care copiii învață să se comporte în viață și societate.

Formula educativă optimă pentru orice vîrstă este familia nucleară formată din mamă, tată, copil, la care se adaugă și un climat armonios, deoarece, așa cum sesizează W. Stekel, „oamenii nefericiți nu au dreptul de a avea copii” [ apud 9, p.63]. .

Nuanțînd ideea, conchidem că părinții nu trebuie „să trăiască prin procură”, adică prin viața copiilor, ci să aibă dreptul la o viață de sine stătătoare și la o profesie, care să le asigure realizarea personală, împlinirea și fericirea umană.

Optimul familial pentru copilul de vîrstă fragedă nu poate fi creat în afara jocului care este ca o poveste sau o povestire cu demonstrarea acțiunilor, a jucăriilor. Copilul se autoexprimă mai bine prin joc decît prin limbaj, cei mai buni parteneri fiind părinții sau persoanele care îl cunosc.

Vîrsta preșcolară reprezintă următoarea etapă de valorizare a jocului în viața copilului. Ea aduce cu sine o avalanșă de schimbări în planul dezvoltării anatomofiziologice, psihice, intelectuale și morale a copilului, asigurînd consolidarea experienței comportamentale.

Deși mulți copii încep a frecventa grădinița începînd cu vîrsta de 3 ani, părinții continuă să rămînă responsabili de formarea habitusului lor primar. Dorind a fi eficienți, ei își completează și perfecționează cunoștințele și competențele cu privire la educația copiilor și armonizarea relațiilor familiale, aplică strategii și metode de influențare adecvate vîrstei, genului, particularităților de personalitate, situației concrete, conduita lor urmînd să corespundă normelor moral-etice, să stimuleze acțiunile și faptele pozitive ale copilului.

Jocul continuă a fi activitatea dominantă a preșcolarului, dar, treptat (spre 6-7 ani), acesta corelează tot mai mult cu obiectivele de ordin instructiv. Adulții își diversifică conduitele: ei conversează, dirijează, îndrumă, controlează, exersează, aprobă sau dezaprobă copilul.

În scopul precizării elementelor constitutive ale culturii familiale, am decis să concretizăm funcțiile părinților, să analizăm acțiunile și influențele acestora în corelație cu esența, posibilitățile înțelegerii copilului și a lumii lui interioare [22].

În această ordine de idei, ținem să menționăm că, în cadrul familiei, părinții realizează următoarele funcții:

· creează condiții optimale pentru creșterea și educația copilului;

· asigură satisfacerea necesităților copilului;

· modelează copilul, orientîndu-l spre un stil de viață sănătos ;

· asigură respectarea drepturilor copilului, securitatea și integrarea lui socială.

Părinții educă prin intermediul acțiunilor și influențelor. Acțiunile ce au un scop, un instrumentar și un plan special și sînt orientate spre formarea copilului, pot fi definite ca acțiuni educative. Acestea, de regulă, sînt gîndite de agenții educației familiale.

Acțiunile educative reprezintă un element important, conștient al educației, pe cînd influențele reflectă tradiția, cultura relațiilor intrafamiliale, inteligența, competența părinților. De obicei, influențele predomină și dacă nu-și propun să analizeze conduita și starea de lucruri privind educația copiilor, adulții nu le conștientizează. În literatura de specialitate influențele educative sînt asociate cu o mulțime de săgeți, pe care părinții le aplică diferit, uneori reușit, alteori mai puțin reușit sau nereușit [2, p.63]. .

Analizînd natura și esența jocului în contextul educației familiale, am stabilit că acțiunile și influențele părinților în procesul acestei activități devin mult mai eficiente. Organizarea și desfășurarea jocului îi obligă să reflecteze asupra acțiunilor și influențelor preconizate, corelîndu-le cu așteptările și lumea interioară a copilului.

Pentru sensibilizarea părinților, propunem

Figura 2. Schema lumii interioare a copilului

Prezentăm două instrumente teoretice care vor ajuta părinții în selectarea jocului și asimilarea culturii desfășurării acestuia, în crearea optimului familial pentru dezvoltarea copilului prin joc.

Lumea interioară a copilului este foarte bogată. Ea denotă numeroase nuanțe socioafective, calități și trăsături de temperament. Comunicarea empatică și jocul, cu posibilitățile sale formative, contribuie la satisfacerea așteptărilor copilului, oferind condiții pertinente atît valorificării aptitudinilor, calităților sale pozitive, cît și neutralizării, corectării neajunsurilor, greșelilor. Analiza așteptărilor copilului reflectate în scala propusă asigură conștientizarea influențelor ce parvin din partea părinților [2, p.64]. .

Studiind această schemă, părinții își dau seama de faptul că micuții manifestă diverse emoții, sentimente și, desigur, au nevoie să-și exteriorizeze cunoștințele, abilitățile, să își consolideze noile priceperi, dar și să își descarce emoțiile negative acumulate.

Am arătat intenționat partea luminoasă a personalității copilului, reflectînd calitățile, emoțiile și sentimentele pozitive în opoziție cu trăsăturile, emoțiile și sentimentele negative, care trebuie diminuate, transformate sau lichidate.

CAPITOLUL II. CERCETAREA DEZVOLTĂȚII COGNITIVE ALE COPILULUI

II. 1 Metodologia, scopul, ipoteza

Dezvoltarea intelectuală a copilului de vîrstă preșcolară constitue un proces permanent prin interacțiunea copilului cu persoane, obiecte, participarea la diverse evenimente ce au loc în mediul înconjurător. Dezvoltarea intelectuală include toate procesele mentale care intervin în actul cunoașterii sau a adaptării la mediul înconjurător. În acest stadiu includem percepția, imaginația, gîndirea, memoria, învățarea și limbajul.

Atitudinile parentale care are un rol important în dezvoltarea intelectuală a copilului de vîrstă preșcolară este o chestiune de vie actualitate în condițiile intensificării și accelerării întregului proces de dezvoltare a copiilor.

Problema investigației: Particularitățile caracteristice dezvoltării intelectuale a copilului de vîrstă preșcolară.

Obiectul cercetării: Influența părinților în dezvoltarea intelectual la preșcolari.

Scopul cercetării: Studierea rolului parental în dezvoltarea intelectuală la preșcolari.

Obiectivele investigației:

Stabilirea stilurilor la părinți.

Stabilirea rolului parentale asupra dezvoltării intelectuale la preșcolari.

Studierea experimentală a dezvoltării intelectuale la preșcolari și elaborarea

profililor intelectuale a preșcolarului.

Elaborarea concluziilor cu referință la studierea dezvoltării capacităților intelectuale la

preșcolari.

Un alt obiectiv a fost să delimităm ce se poate face pentru stimularea dezvoltării rolului parentale în raport cu evoluarea intelectuală la preșcolari.

Metode, procedee și tehnici de cercetare:

teoretice – analiza, sinteza, clasificarea, generalizarea.

de colectare a materialului empiric – în cercetarea empirică au fost administrate

următoarele tehnici psihometrice:

Gîndirea intuitiv- plastică

Gîndirea afirmarea și negarea

Reproducerea

Metoda nu se lipește

Testul atitudinilor parentale

de prelucrare statistică și interpretare a datelor- în scopul analizei cantitativ-calitativ

au fost utilizați următorii coeficienții statistici: media aritmetică, mediana, modul, frecvența absolută, frecvența relativă, coeficientul de corelație Pearson Prelucrarea statistică a datelor a fost realizată cu ajutorul programului statistic SPSS.

Descrierea succintă a tehnicilor de cercetare:

Gîndirea intuitiv- plastică-are drept scop cercetarea nivelului de gîndire la preșcolari.

Gîndirea afirmarea și negarea- are drept scop cercetarea nivelului de afirmare sau negare la copii.

Reproducerea- care vizează drept scop cercetarea niveluli de reproducere.

Metoda nu se lipește- are drept scop cercetarea nivelului de cunoașterea conceptelor.

Testul atitudinilor parentale- are drept scop cercetarea atitudinile părinților față de

copii. Testul cuprinde 61 de itemi, la care subiectul trebuie să răspundă prin ,,Da” sau ,,Nu”, în conformitate cu care corespunderea sau necorespunderea felului de a fi. Testul poate fi aplicat atît individual cît și colectiv.

Testul măsoară 6 caracteristici ale atitudinilor parentale din care fac parte:

Acceptare-respingere;

Cooperare;

Simbioză;

Control;

Autoritate.

Baza experimentală a cercetării: eșantion. Preșcolarii cu vîrsta cuprinsă în intervalul de 5-7 ani. Lotul experimental a cuprins 10 de subiecți din grădinița Guguță satul. Crocmaz.

Etapele de cercetare

I-a etapă: analiza literaturii, determinarea bazelor științifice a cercetării, petrecerea experimentului de constatare.

II-a etapă: administrarea metodelor psihometrice, acumularea datelor cantitative, analiza cantitativă și calitativă a rezultatelor experimentului de constatare.

III-a etapă: aplicarea trainingului de dezvoltare comunicării dintre părinți- copii, analiza rezultatelor experimentului formativ.

II. 2 Rezultatele cercetării. Analiza cantitativă și calitativă

Eșantionul cetrcetat l-au format preșcolarii cu vîrstă cuprinsă în intervalul de 5-7 ani și 10 de subiecâți l-au constituit părinții preșcolarilor investigați Lotul experimental a cuprins 10 subiecți din grădiniță.

În tabelul de mai sus sunt prezentate mediile la variabila afirmare si negare. În limita de normă se încadrează 10% dintre subiecții investigați. Dacă e să analizăm datele scalelor inferioare, atunci observăm că 2% dintre subiecți manifestă un nivel scăzut la această variabilă. În limita superioară se încadrează jumătate din eșantionul investigat 5% ceea ce denotă că copii la vîrsta preșcolară manifestă un nivel înalt de afirmare și negare.

Astfel, putem afirma că datorită cercetării efectuate pe copii, la momentul actual putem să concluzionăm că copii manifestă un nivel de afirmare și negare înalt. Ceea ce denotă că copii prezintă o dezvoltare înaltă capacităților cognitive. E un rezultat pozitiv care ne permite să spunem că majoritatea se dezvoltă armonios în conformitate cu vîrsta.

În tabelul de mai sus sunt prezentate mediile la variabila gîndirea intuitivă. În limita de normă se încadrează 10% dintre subiecții investigați. Dacă e să analizăm datele scalelor inferioare, atunci observăm că 2% dintre subiecți manifestă un nivel scăzut la această variabilă. În limita superioară se încadrează jumătate din eșantionul investigat 5% ceea ce denotă că copii la vîrsta preșcolară manifestă un nivel înalt de gîndire intuitivă.

Astfel, putem afirma că datorită cercetării efectuate pe copii, la momentul actual putem să concluzionăm că copii manifestă un nivel de gîndire intuitivă înaltă. Ceea ce denotă că copii prezintă o dezvoltare înaltă capacităților intelectuale. E un rezultat pozitiv care ne permite să spunem că copii se dezvoltă în armonie în conformitate cu vîrsta.

În tabelul de mai sus sunt prezentate mediile la variabila reproducerea. În limita de normă se încadrează 10% dintre subiecții investigați. Dacă e să analizăm datele scalelor inferioare, atunci observăm că 3% dintre subiecți manifestă un nivel scăzut la această variabilă. În limita medie se încadrează mai mult de jumătate din eșantionul investigat 6% ceea ce denotă că copii la vîrsta preșcolară manifestă un nivel mediu de reproducere. Astfel, putem afirma că datorită cercetării efectuate pe copii, la momentul actual putem să concluzionăm că copii manifestă un nivel de reproducere mediu. E un rezultat pozitiv .

În tabelul de mai sus sunt prezentate mediile la variabila cunoașterea conceptelor. În limita de normă se încadrează 10% dintre subiecții investigați. Dacă e să analizăm datele scalelor inferioare, atunci observăm că 2% dintre subiecți manifestă un nivel scăzut la această variabilă. În limita superioară se încadrează jumătate din eșantionul investigat 5% ceea ce denotă că copii la vîrsta preșcolară manifestă un nivel înalt de cunoașterea conceptelor. Astfel, putem afirma că datorită cercetării efectuate pe copii, la momentul actual putem să concluzionăm că copii manifestă un nivel de cunoașterea conceptelor înalt. Ceea ce denotă că copii prezintă o dezvoltare înaltă capacitățilorintelectuale. E un rezultat pozitiv care ne permite să spunem că majoritatea se dezvoltă armonios în conformitate cu vîrsta.

Tabelul 1. Manifestarea scalei acceptare-respingere ca atitudine parentale în eșantionul cercetat

În tabelul de mai sus sunt prezentate mediile la variabila acceptare și respingere. În limita de normă se încadrează 10% dintre subiecții investigați. Dacă e să analizăm datele scalelor joase, atunci observăm că 2% dintre subiecți manifestă un nivel scăzut la această variabilă. Ceea ce denotă că atitudinea parentală față de copii manifestă un nivel mediu de acceptare și respingere.

Din cele expuse mai sus putem concluziona că o mare parte dintre subiecți au nivelul mediu de acceptare- din cadrul familial. În urma căruia putem afirma că copii sunt acceptați de părinți ceea ce duce la faptul că între ei persistă atmosferă și o stare emotivă pozitivă Această scală ne evidențiază starea emoțională de accepare sau respingere a copilului. Nivelul mediu la această scală ne vorbește și despre faptul că între copil și părinte persită un echilibru emoțional, o stare de armonizare a ideilor, conceptelor ceea ce favorizează o devoltare mai progresivă pe plan cognitiv a preșcolarilor.

Tabelul 2. Manifestarea scalei cooperare ca atitudine parentale în eșantionul cercetat

În tabelul de mai sus sunt prezentate mediile la variabila cooperare. În limita medie se încadrează 7% dintre subiecții investigați. Dacă e să analizăm datele scalelor înalte, atunci observăm că 2% dintre subiecți manifestă un nivel înalt la această variabilă. De aici deducem că atitudinea parentală față de copii manifestă un nivel mediu de cooperare. Variabila cooperare este fovorabilă pentru o devoltare armonioasă a relației părinte-copil. Părinții sunt cointeresați de problemele acestora și se implică la modul serios în situațiile dificile dar se implică și în viața cotidiană, prin faptul că interacționează prin diferite jocuri, metode de stimulare, de apreciere a copilului, întreține diverse dialoguri pe diverse subiecte interesate de copil prin care se stabilește contactul dintre ei, ceea ce duce la o comunicare mai eficientă.

Tabelul 3. Manifestarea simbiozei ca atitudine parentale în eșantionul cercetat

În tabelul de mai sus sunt prezentate mediile la variabila cooperare. În limita medie se încadrează 2% dintre subiecții investigați. Dacă e să analizăm datele scalelor înalte, atunci observăm că 7% dintre subiecți manifestă un nivel înalt la această variabilă. De aici deducem că atitudinea parentală față de copii manifestă un nivel înalt de cooperare. Astfel, putem concluziona că: cu cît atașamentul mamei față de copil este mai mare cu atît crește gradul de simbioză dinte ei. Simbioza este acea legătură psihologică dintre mamă și copil care este permanet preocupată de copil și mereu dorește să-i îndeplinească cele mai importante necesități și să-l ocolească de diferite situații neplăcute care intervin în viața de zi cu zi. Dar neconștientizînd un singur lucru care vor fi consecințele acestiu tip de atitudine supraprotectoare din partea familiei.

Tabelul 4. Manifestarea variabilei control ca atitudine parentale în eșantionul cercetat

În conformitate cu tabelul de mai sus putem deduce următoarele rezultate elocvente: din eșantionul cercetat rezultă că: 4% din subiecți au nivel înalt de control și 6% au un nivel mediu de control. Analizînd rezultatele la scala control puetm afirma că: părinții manifestă un nivel mediu de control asupra copiilor, ceea ce demonstrează că părinții moderează în relativitate controlul asupra comportamentului față de copil, atribuind mai mult un comportament democratic decît autoritar în dezvoltarea și educarea copilului.

Tabelul 5. Manifestarea variabilei autoritate ca atitudine parentale în eșantionul cercetat

În tabelul dat . evaluînd scala autoritate putem observa următorul rezultat: 9% din subiecți reprezintă un nivel jos de autoritate și 1% din subiecți prezintă un nivel mediu de autoritate

Dacă e să analizăm datele scalelor joase, atunci observăm că 8% dintre subiecți manifestă un nivel scăzut de autoritate, dar în limita medie se încadrează 1% din eșantionul investigat. Astfel putem constata că părinții manifestă un nivel jos de autoritate în procesul de instruire, releționare cu copii. Acest rezultat ne demonstrează că între părinți și copii prevalează o atitudine pozitivită, și o atmosferă plăcută de relaționare, ceea ce nu îl caracterizează pe ca autoritat Definind părintele care adoptă stilul autoritar se caracterizează prin faptul că îi cere copilului să respecte cu strictețe, fară să comenteze, regulile impuse. Aceste reguli au o valoare absolută, iar cea mai mică greșeală este urmată de pedeapsă. Conform datelor la părinți prevaleză stilul mai democratic care se are în vedere că întotdeauna drepturile copilului să fie respectate, fără a omite stabilirea unor reguli care să fie aplicate consecvent și urmate de toți membrii familiei.Impunerea de reguli implică o anumită flexibilitate, deoarece pentru el nu legea este cea mai importantă așa ca pentru părintele autoritar, ci omul este pe primul loc. Copilul educat în acest stil devine mai liber în gîdire și devoltarea proceselor cognitive este mai mare.

Analizînd testul ,,Nu se lipește” care cercetează variabila cunoșterea conceptelor putem afirma că subiecții au acumulat următoarele rezultate: 4% din subiecți investigați au un nivel foarte înalt de cunoaștere a conceptelor; 2% din subiecți manifestă un nivelul înalt de cunoașterea conceptelor; 3% din subiecți manifestă un nivel mediu de cunoașterea conceptelor dar numai 1% din subiecți manifestă un nivel jos de cunoașterea conceptelor. De aici putem afirma că copii manifestă o logică foarte bună în dezvoltarea ideilor, a capacităților intelectuale.

Figura 1. Manifestarea raportului dintre generalizare și simbioz

Dacă analizăm figura 2. atunci observăm că la variabila generalizare în limita inferioară se încadrează un număr mai mic de subiecți investigați, iar în limita medie se încadrează 4% din subiecți investigați și limita superioară 5% se încadrează întreaga majoritate la scala generalizare, comparînd cu scala simbioză care a obținut un nivel înalt de 7% la această variabilă Astfel putem afirma cu certitudine că cu cît este mai mare atașamentul mamei față de copil cu atît crește nivelul de generalizare, adică sporește capacitatea procesului de gîndire. Cu toate că în familie predomină o atmosferă plăcută, o atitudine pozitivă și persistă o legătură strînsă între mamă-copil totuși într-o oarecare măsură această legătură poate să influențeze la conștientizarea individuală a copilului. Preșcolarii devin mai dependenți de opinia mamei, mereu căutînd aprecierea, suținerea și confirmarea ei la oricare activitate în care este implicat copilul.

Din tabelul de mai sus, se evidențiază faptul că în funcțiile de variabilele cercetate diferențe semnificative s-a înregiatrat la variabila acceptare atitudinii parentale.

Tabelul 6. Tabelul rezultatelor semnificative Chi- Square Tests

Figura 2.Raportului dintre variabila afirmare-negare și variabila acceptare-respingere

Din figura de mai sus, se evidențiază că la variabila afirmar-negare în limita inferioară 2% se încadrează un număr mai mic de subiecți cercetați, iar în limita medie 3% din subiecți investigați și limita superioară 5% se încadrează întreaga majoritate la scala afirmare. Comparînd cu scala acceptare a atitudinilor parentale observăm că subiecții investgați au obșinut un nivel înalt de 9% la această variabilă. Cu cît este mai mare gradul de accepare a atitudinilor parentale în care include: răsfățatul, nivelul prea mare de atenție, preocuparea înaltă față de interesele copilului cu atît scade afirmarea de sine la preșcolari

Tabelul 7. Tabelul rezultatelor semnificative Chi- Square Tests

Figura 3.Relațiile dintre afirmare și simbioză

În conformitate cu figura 4 care ne permite să afirmăm că cotele cele mai înalte sunt prezente de treapta foarte înaltă la simbioză 7% și un nivel mediu la la trapta înaltă 5% la scala afirmare. Cu cît simbioza este mai înaltă la părinți cu atît crește nivelul de afirmare la copii. copilului, sporește imaginea de sine, crește nivelul de comunicare dintre părinți și copii deoarece ei sunt apreciați, stimulați pentru orice activitate unde se implică copii.

Afirmarea face parte din procesul de gîndire la preadoleștenți. Gîndirea copilului la această vîrstă este strîns legată de dezvoltarea senzațiilor și a percepțiilor. Gîndirea copilului începe prin investigații practice asupra obiectelor și fenomenelor din jurul lui bazîndu-se în continuare pe actul percepției din acest motiv se spune că la acest moment gîndirea copilului este concretă. Gîndirea concretă a copilului se deosebește foarte puțin de impresiile sale reale. O dată cu folosirea cuvintelor copilul devine capabil de gîndire simbolică. Folosindu-se de cuvinte ca simboluriale obiectelor, fenomenelor, persoanelor, acțiunilor copilul își dezvoltă abilitatea de a înțelege și de a comunica.

Tabelul 8. Tabelul rezultatelor semnificative Chi- Square Tests

Figura 4. Manifeatarea relatiei dintre atenție și acceptare

Dacă analizăm figura 5, atunci putem constata că la variabila atenției în limita inferioară se încadrează 1% într-un număr mai mic de subiecți, iar în limita medie 3% din subiecții investigați și limita superioară 6% se încadrează întreaga majoritate la scala de simbioză a atitudinilor parentale. Deci, putem afirma cu certitudine, cu cît este mai înalt nivelul de acceptare a familiei în raport cu copilul cu atît crește gradul de atenție la preșcolari. O mare parte dintre părinți manifestă o atitudine pozitivă, acceptabilă în relație co copii, ceea ce duce la dezvoltarea capacității de concentrare a atenției. Dezvoltarea atenției în această perioadă asigură posibilitatea desfășurării oricării activități focalizînd energia psihică asupra acesteia. Copilul se poate orienta mai bine în mediul înconjurător, poate cunoaște mai bine obiectele, fenomenele. Dezvoltarea atenției voluntare este strîns legată de dorințele și intențiile copilului de a finaliza activitatea.

Actul intelectual este potențat nu numai de dezvoltarea atenției voluntare, ci și de activitatea de memorare care, la această vîrstă, capătă forme intenționate, voluntare și logice

Tabelul 9. Tabelul rezultatelor semnificative Chi- Square Tests

Figura 5. Manifestarea raportului dintre atenție și cooperare

În conformitate cu figura 6. ne permite să constatăm că cotele cele mai înalte se întîlnește la scala medie a atenției cu 6% și un nivel înalt la scala medie a cooperării cu valoarea de 3% din subiecții investigați. De aici, deducem că diferențe semnificative între scala atenției și a cooperării nu s-au înregistrat, cu toate acestea putem observa că atenția prevalează. Astfel putem afirma că raportul atenției manifestată la preșcolari este susținută de către cooperarea dintre părinte-copil. Dezvoltarea atenției în această perioadă asigură posibilitatea desfășurării oricării activități focalizînd energia psihică asupra acesteia. Copilul se poate orienta mai bine.

Tabelul 10. Rezultatele semnificative Chi- Square Tests

Figura 6. Relația dintre atenție și simbioză

Dacă analizăm graficul de mai sus, atunci observăm că la variabila simbioză în limita medie 2%se încadrează un număr mai mic de subiecți, și un nivel înalt în limita superioară 5% se încadrează întreaga majoritate și 3% din subiecții investigați au un nivel înalt la variabila cunoașterea conceptelor care se încadrează în limita superioară. De aici putem afirma că: cu cît variabila acceptare este mai înaltă cu atît crește cunoaștere a conceptelor care face parte din operațiuni ale gîndirii, care contribuie la dezvoltarea capacităților cognitive

Nivelul atenției în această perioadă asigură posibilitatea desfășurării oricării activități focalizînd energia psihică asupra acesteia. Atenția, ca fenomen psihic de activare selectivă, concentrare și orientare a energiei psihonervoase în vederea desfașurării optime a activității psihice, cu deosebire a proceselor senzoriale și cognitiv-logice, capată în preșcolaritate un tot mai pronunțat caracter activ și selectiv, își mărește volumul, cresc concentrarea și stabilitatea ei. În perioada preșcolară se dezvoltă însușirile importante a atenției – comutarea, stabilitatea.și transferul.Raportul dintre nivelul de cunoașterea conceptelor și acceptare

Tabelul 11. Tabelul rezultatelor semnificative Chi- Square Test

Figura 7. Relația dintre cunoașterea conceptelor și acceptare

Dacă analizăm graficul de mai sus, atunci observăm că la variabila acceptare-negare în limita inferioară 2% se încadrează un număr mai mic de subiecți, și un nivel înalt în limita medie 8% se încadrează întreaga majoritate și 5% din subiecții investigați au un nivel foarte înalt la variabila cunoașterea conceptelor care se încadrează în limita medie. De aici putem afirma că: cu cît variabila acceptare este mai înaltă cu atît crește cunoaștere a conceptelor care face parte din operațiuni ale gîndirii, care contribuie la dezvoltarea capacităților cognitive.

CONCLUZII

Intelectul este definit ca și capacitatea de a gândi, de a cunoaște, de a avea o activitate rațională, de a opera cu noțiuni. Prin dezvoltare funcționalității analizatorilor se constituie și se organizează percepția ca proces de cunoaștere. În ansamblul lor, organele de simț se structurează pe direcția funcțiilor cognitive ce determină conturarea disponibilităților subiective ale copilului în relațiile cu mediul înconjurător. In viața de zi cu zi suntem adesea nevoiți să rezolvăm diverse sarcini ce ne solicită abilități și competențe variate. Studiem pentru a trece examenele; încercăm să ne amintim o listă de cumpărături; memorăm numere de telefon, folosim hărți rutiere. Nu toti oamenii pot îndeplini toate aceste sarcini în aceeași măsură sau cu aceeași viteză.

Aceste activități fac apel la funcțiile intelectuale, la gîndire, la raționament, inteligență. Un copil de un an nu poate folosi o hartă și nici să calculeze bugetul familiei. Care este calea ce ne conduce pînă la a fi capabili să rezolvăm astfel de probleme ? De ce nu toți copiii învață la fel de repede sau la fel de ușor ?

A da un răspuns la astfel de întrebări este o sarcină deosebit de complexă, dezvoltarea inteligenței poate fi văzută efectiv din trei perspective diferite, perspective care au generat fiecare cercetări specifice și concluzii proprii.

Trei concepții privind inteligența.

Prima abordare a dezvoltării cognitive sau a inteligenței s-a referit la diferențele interindividuale. De fapt, noi nu suntem cu toții dotati cu aceleași capacități intelectuale, nu avem toti aceleași capacități de memorare, nu rezolvăm problemele cu aceeași viteză, nu avem cu totii același vocabular și nu avem cu totii aceleași capacități de analiză în fața unei situații complexe. Atunci cînd afirmăm despre cineva că este o persoană "strălucită" sau "foarte inteligentă", ne referim la astfel de capacităti iar afirmația noastră presupune că este posibilă clasificarea oamenilor în funcție de nivelul lor de inteligență. De la această ipoteză au pornit testele de inteligență, care servesc la măsurarea capacităților intelectuale dintr-un punct de vedere comparativ.

Această perspectivă pe care Robert Sternberg (1979) a numit-o abordare diferențială, a dominat multă vreme. Ea scoate în evidență diferențele între capacitățile intelectuale ale oamenilor. Dacă veți citi o listă de cumpărături unui copil de cinci am, acesta nu va putea să-și amintească decît de o parte din ea pentru că nu va utiliza o strategie de memorare adecvată. Din contra, un copil de opt ani își va aminti de mai multe elemente pentru că în drum spre magazin el va trece de cîteva ori în revistă mintal lista respectivă. El poate de asemeni să-și amintească faptul că pe listă existau trei legume, o strategie care îi va permite să nu uite aceste trei articole.

Faptul că inteligența se dezvoltă într-un astfel de mod constituie fundamentul celei de-a doua teorii majore, adică teoria dezvoltării intelectuale propusă de Jean Piaget și numeroșii săi discipoli. Piaget studiază dezvoltarea structurilor cognitive mai curînd decît al capacităților intelectuale, urmărind modelele de dezvoltare comune tuturor copiilor mai curînd decît diferențele individuale.

O a treia teorie recentă, numită teoria tratamentului informației integrează în parte noțiunile de capacități și de structun intelectuale. Reprezentanții acestei abordăn. Robert Stemberg (1985). Earl Butterfield (1980') și Robert Siegler (1986) încearcă să indentifice și să înțeleagă mecanismele profund, adică strategiile care stau la baza activităților intelectuale de tipul memoriei sau a planificăm. Odată identificate aceste mecanisme fundamentale, se pot pune întrebări legate atit de dezvoltare cît și de diferențele individuale.

Ne vom referi în continuare la toate aceste trei teorii. Totuși, ele nu prezintă același interes raportat la toate categoriile de vîrstă. Teoria piagetiană domină în mod net în cercetările privind inteligența copilului, poate și din cauză că el a fost primul teoretician care a explicat comportamentul copilului în termenii inteligenței. De aceea, cea mai mare parte a cursului ce urmează se înscrie într-un cadru piagetian.

BIBLIOGRAFIE

Bacus A. Cresterea copiilor de la o zi la sase ani. Manualul parintelui. București: Teora, 2006. 342p.

Brich A. Psihologia dezvoltării. București: Tehnică, 2000. 359p.

Clarke P. Comunitati de invatare Scoli si sisteme. București: ALL, 2000. 521p.

Cemortan S.Valențele educației preșcolare. Chișinău: Stel part, 2005. 154p.

Cuznețov L.Etica educației familiale. Chișinău: CEPASEM, 2000. 238p.

Cuznețov L. Jocul copilului și cultura educației familiale. Chișinău: USM, 2007. 175p.

Debesse N. Psihologia copilului de la naștere la adolescență. București: EDP, 1970. 341p.

Gray J. Copii sunt din rai. București: Venus, 1999. 241p.

Debesse M., Etapele educației. București: EDP, 1981. 231p.

Pirosca E. Ghid de dezvoltare: cele mai importante schimbari intelectuale ale copilului pana la 7 ani. On line. Accesibil pe internet :<www.qbebe.ro>.

Rosoga F. Sfaturi pe care un parinte ar trebui sa le dea copilului sau . Accesibil pe internet : < www.florinrosoga.ro > .

Golu P.; Verza E.; Zlate M. Psihologia copilului. București: EDP, 1992. 431p.

Mitrofan I. Terapia de familie. Bucuresti: Sper, 2001. 521p.

Racu I.; Racu I. Psihologia dezvoltarii.Chisinau, UPS Ion Creangă, 2007. 329p.

Piaget J. Psihologia copilului. București: ALL, 1966. 743p.

Piaget J. Psihologia intelegenței. București: Științifică. 1965, 542p.

Găișteanu M. Psihologia copilului. Bucuresti: Trei, 2000. 513p.

Marcelli D. Tratat de psihologia copilului. București: Fundației Genarația, 2003. 332p.

Mițu N. Științele comportamentului. București, Trei, 2002.165p.

Minulescu M. Psihologia copilului mic. București: Psyche, 2003. 186p.

Moisin A. Arta educării copiilor și adolescenților în familie și în școală. Îndrumător pentru părinți, educatoare, învățători, diriginți și profesori. București: Didactică și Pedagogică, 2007. 176p.

Munteanu A. Stadiile dezvoltării. Timișoara: Augusta, 1997. 143p.

Munteanu A. Psihologia copilului și adolescentului. Timișoara: Augusta, 1993. 176p.

Popescu- Neveanu P. Dicționar de psihologie. București: Albatros, 1978. 341p.

Programa de terapie educațională complexă și integrată. Chișinău: Lumina, 1992. 197p.

Rose V., Cunoașterea copilului. București: EDP, 1972. 276p.

Sion G. Psihologia vârstelor. București: Fundației România de Mîine, 2003. 165p.

Cemortan S. Cartea educatorului. Chișinău: Lumina , 1996. 165p.

Schiopu U.; Verza E. Psihologia virstelor. Ciclurile vietii. Bucuresti: Didactica si Pedagogica, 1997. 254p.

Vlas V. Psihologia vîrstelor și pedagogică. Chișinău: ISE, 1992. 241p.

Șchiopu U. Psihologia virstelor si pedagogica. București: Didactică și Pedagogică, 1987. 513p.