Impactul Social al Sporturilor Extreme

CUPRINS

Capitolul I – Impactul social al sporturilor extreme

I.1. Sporturile extreme ………………….…………………..…pag. 3

I.2. Sporturi extreme: adrenalină vândută …………………..pag. 7

I.3. Sporturile extreme:sporturi care periclitează viața……..pag. 9

I.4. Sunt pe val sporturile care sfidează siguranța în România……………………………………………….………..pag. 10

I.5. Sporturile extreme, o afacere de success Rafting………..pag. 18

I.6. Scubadiving……………………….pag. 21

I.7.Winsurfing…………….…………..pag. 24

Capitolul II – Sporturi extreme aeriene

II.1. Kiting-ul………………………….pag. 26

II.2. Bungee Jumping spatial………..pag. 28

II.3.Deltaplanul………………………pag. 30

II.4.Parapanta………………………..pag. 37

II.5.Parasutism……….……………….pag. 38

Capitolul III – Sporturi extreme nautice

III.1. Canioning …………………….pag. 51

III.2. Surfing ………..pag. 52

III.3. Kayaking ………..……………………………..…pag. 56

III.4. Kitesurfing …….pag. 58

III.5. ….pag. 59

Bibliografie…………………….…………………..pag. 60

Sporturile extreme

Provocările apar la tot pasul în activitățile de zi cu zi. Nimic nu pare însă a concura cu înfruntarea naturii și a legilor gravitației. În zilele noastre, din ce în ce mai mulți oameni sunt atrași de "jocurile periculoase": înfruntarea forțelor naturii sau chiar pariuri cu moartea. Sporturile extreme au existat dintotdeauna. De nevoie sau din ambiție, înălțimile stâncoase ale munților au fost cucerite de către entuziaști; dorința de a zbura i-a determinat pe unii să se parașuteze din avion sau să se arunce de la diferite înălțimi luându-și măsuri minime de protecție.

Existența propriu-zisă a sporturilor extreme a fost recunoscută abia dupa anii '80, când au fost puternic popularizate. Ce au acestea în comun? Lipsa siguranței personale, lipsa regulilor și a competiției, libertatea totală în crearea obstacole lor. Există totuși trei categorii mari în care se pot încadra sporturile extreme: sporturi care se practică în aer, în sau pe apă și pe pământ. De aici, imaginația poate crea orice activitate cu un oarecare grad de periculozitate care poate fi catalogată drept sport extrem. În întreaga lume, în fiecare săptămână apare un nou sport extrem. De cele mai multe ori, acestea sunt variante îmbunătățite ale celor vechi.

Fără reguli și fără competiție

Noile generații sunt din ce în ce mai puțin dispuse să se supună ideii de a adera la un set de reguli care nu sunt ale lor și de a se antrena regulat pentru diverse competiții. Sporturile extreme nu sunt decât niște modalități variate și personalizate de a vă învinge propriile limite. Nu există învingător și învins. Sunteți fondatorul propriei curse. Trebuie să existe doar dorința de a vă depăși pe voi înșivă – întotdeauna sunteți liberi să inventati ceea ce urmează să faceți. Aceste aspecte contrastează puternic cu sporturile tradiționale unde există reguli, timp limitat și adversar.

Un alt mare beneficiu al practicării sporturilor extreme este confruntarea cu propria frică. La început, participanții sunt atrași de sporturile mai puțin înspăimântătoare care le dau impresia că fac ceva "nebunesc". Aceștia aleg skydiving sau bungee jumping bazându-se pe instructor pentru a se simți în maximă siguranță. Dar cei mai mulți caută în sporturile extreme provocarea. Vă puteți învinge teama de înălțime sărind în gol. Având control asupra propriei minți și fiind mereu în alertă, acest lucru vă va ajuta să vă faceți ordine chiar și în viața de zi cu zi, să fiți atenți la ceea ce vă este benefic – și, de ce nu, să priviți totul din altă perspectivă. Cu siguranță, sporturile extreme au devenit noul stil de viață al lumii moderne. În timp ce sporturile tradiționale au promovat regulile stricte și fair-play-ul, sporturile "noi" oferă practicanților o provocare mult mai personală. Sunteți voi împotriva voastră. Nu există o altfel de competiție decât cea cu propria persoană.

Sporturi extreme: adrenalină vândută la pachet.

Întrebați orice sportiv care practică sport extrem de ce o face și, fără greșeală, toți vor răspunde ca prim motiv testarea limitelor. Pentru a afla pâna unde le merge curajul, cheltuie bani, fac promisiuni Divinității (pe care le uită imediat ce ajung cu picioarele pe pământ), se joacă cu moartea și nu se satură niciodată. Devin dependenți.

Curios sau nu, pericolul nu este principalul ingredient al sportului extrem. Sunt sporturi – să le spunem clasice – care au un grad de periculozitate mult mai mare. Statistic, de exemplu, echitația este cel mai periculos sport. În general, sporturile extreme nu se practică fără un echipament de protecție corespunzător, iar în unele cazuri este nevoie și de un curs de pregătire. Așadar, șansele ca ceva rău să se întâmple sunt reduse, dar dacă se produce însă o eroare rezultatele sunt catastrofale. Cazuri nefericite se intâmplă cu precădere la „jucătorii" experimentați care trec de prima fază, capătă încredere, apoi prea multă încredere în ei, și asta îi face să nu mai judece corect, să nu mai fie precauți. Foarte puține accidente se petrec în rândul începătorilor. Există percepții diferite asupra sportului extrem. Unii caută doar bătăi precipitate de inimă, vor să facă o „nebunie" care să le trezească adrenalina amorțită și atunci apelează, de exemplu, la bungee jumping – sport care nu presupune mari riscuri pentru că echipamentul și instructorul oferă o mare protecție. Și există, de cealaltă parte, sportivi care vor cu adevărat să-și testeze limitele. Aceștia practică sporturi cu un grad de risc ridicat, inventează mișcări periculoase și își asumă (conștient sau nu!) riscurile.

Sportul: de la echipă la individual

Aproape în fiecare săptămână se naște câte un sport extrem, fiecare mai bizar și mai periculos decât ultimul. Sporturile extreme au început să se dezvolte pe la sfârșitul anilor '80. Ușor-ușor, acestea au început să înlocuiască sporturile clasice. Procentul pasionaților de snowboarding a crescut în perioda 1998-2004 cu 30%, iar al celor de paintball cu 63% în aceeași perioadă. Cu același procent s-a mărit și numărul pasionaților de cățărări pe pereți artificiali. În contrast, numărul jucătorilor de baseball este mai mic cu 28% decât în 1987, iar al celor de volei cu 36%. Această ocupare a spațiului destinat sporturilor obișnuite se datorează, spun unii, industriei care s-a creat în jurul sporturilor extreme: programele tv, băuturile, hainele, accesoriile – sunt o afacere mai mare decât sportul în sine. Canalele de televiziune specializate au o audiență de aproximativ 20 de milioane de telespectatori în întreaga Europă – nici măcar jumătate dintre ei nu practică un sport extrem. „Această industrie a transformat ideea de „a trăi la limită" într-un produs vandabil. Înăuntrul oricăruia dintre noi exista dorința de a ne depăși limitele, iar industria sporturilor extreme vinde imaginea de aspirație. O șapcă „Just do it" (sloganul publicitar al firmei Nike), un pahar de „live life to the max!" (trăiește-ți viața la maxim! – slogan Pepsi)… toate acestea crează aparența unei vieți trăite din plin, fără să faci de fapt absolut nimic. Aici nu există actul real de a face ceva, ci doar imaginea de a împinge lucrurile la limită. De aceea sporturile extreme sunt acum în vogă: „factorul adrenalină este vândut într-o formă concentrată", relatează un site britanic. Dincolo de imagine, însă, sporturile extreme sunt pentru cei care le practică un mod de viața, un sport pentru noua generație. În timp ce sporturile tradiționale precum baseball, basketball și football reflectă valori tradiționale: competiție, lucrul în echipă, construirea caracterului și competiția de grup, noile sporturi extreme se bazează pe valori diametral opuse: asumarea riscului, individualismul feroce și sfidarea autorității. Nu există în aceste noi sporturi învingători sau învinși, deși un cățărător a tradus aceste noțiuni, întâlnite in sporturile clasice, astfel: „Există ceva ce poate fi câștigat sau pierdut. Câștigul este imensa satisfacție pe care o simți atunci când buricele degetelor ating vârful pe care ți-ai propus să-l cucerești, pierderea poate fi viața însăși. Poți să alegi una sau alta". Nu exista în sporturile extreme reguli de organizare. Fiecare este în competiție cu el însuși. Bineînțeles că sunt câteva mișcări care trebuie știute, alte sporturi cer parcurgerea anumitor cursuri înainte de a fi practicate, dar te simți mereu liber, neconstrâns de nimic, spre deosebire de, să spunem, gimnastică, unde sportivii trebuie sa își încadreze exercițiile într-un număr limitat de mișcări și minute.

Limitele sportului extrem

Din moment ce sporturile extreme sunt foarte individualizate (fiecare e liber să inventeze mișcări periculoase, să stabilească noi provocări), scapă foarte ușor în direcții bizare. Fără să fie sancționate de către societate, aceste sporturi devin de multe ori recorduri ridicole înregistrate în Guinness Book – oameni care se cațără în copac cu bicicleta sau calcă rufe în vârf de munte. În ceea ce privește construirea caracterului, psihologii spun că aceste sporturi duc însă și la izolarea individului; el știe că nu se poate baza pe nimeni altcineva în afară de el. Se dezvoltă astfel concentrarea narcisistă asupra performanței individuale. Regula principală a sportului extrem – sfidează regulile, rupe barierele! – are în ea ceva copilăresc. Să canotezi acolo unde nu ar trebui, să sari unde nu ți s-ar da voie în mod normal, acestea implică sentimentul de libertate vinovată a unui copil care încalcă regulile. Paradoxal, această obsesie de a depăși regulile duce în final la conștientizarea faptului că vei fi mereu țintuit de ele.

Topul motivelor pentru care merită să practici sport extrem:
– sunt distractive;
– sunt mereu provocatoare și mereu se descoperă ceva nou de învățat;
– îți faci prieteni și vizitezi locuri noi;
– înveți să te exprimi prin sport, îți descoperi și modelezi individualitatea și personalitatea;
– înfrunți frica și-ți solidifici independența;
– singurul concurent ești tu însuți;
– nu există presiunea câștigului și nu există antrenori sau suporteri care să te huiduiască atunci când nu mai poți.

De ce să nu le practici? Creează dependență și se poate întâmpla să renunți la ele doar când sunt fatale. Și atunci e prea târziu!

Percepția riscului produce o cascadă de modificari fiziologice care sunt trăite ca o anxietate neplacută, o „trezire" a organismului. Aceasta explică de ce simțim motivații să evităm riscul și ridică întrebarea de ce unele persoane o fac. Teoriile psihanalitice ne arată importanța nevoilor de siguranță și concluzionează că cei care își asumă riscul sunt ori ilogici ori au probleme din sfera patologicului – teoriile nu sunt susținute de practică, sunt speculații. Deși unii oameni sunt mai predispuși să-și asume riscul decât alții, putem argumenta că specia noastră a evoluat asumându-și riscuri pentru a supraviețui. ADN-ul nostru este probabil să conțină gene care influențează aceste comportamente. Psihologia contemporană începe să descifreze diferențele individuale și trăsăturile de personalitate care îi fac pe unii oameni să-și asume mai mult risc decât alții. Toți cei care-și asumă riscuri au scoruri mari la scala „căutare de senzații", dar totuși profilele psihologice asociate cu diferite forme de risc sunt foarte diferite. (Mirela Zivari)

Ca o definiție vulgară, sporturile extreme reprezintă suma sporturilor în care adrenalina este produsă atât de sportiv cât și de spectator, senzațiile tari sunt trăite de ambii participanți, iar riscul de a te accidenta, indiferent de nivelul de pregătire a sportivului, este ridicat.

Titulatura de sporturi extreme este dată unui număr mare de sporturi care îndeplinesc cel puțin aceste două condiții. Dacă ar fi să facem o inventariere a sporturilor care intră sub incidența acestei "etichete", trebuie să găsim tendințele actuale a acestora în mediile în care sunt practicate.

     Din punct de vedere al mediului putem să identificăm două mari ramuri: sporturi extreme urbane pe de-o parte și sporturile extreme care se desfășoară în "sălbăticie".

      În societatea actuală, sporturile extreme rămân în continuare în apanajul "sălbaticilor moderni", dar care sunt din ce în ce mai mult văzuți ca sportivi profesioniști, la fel ca orice alt practicant de sport, doar cu o doză ceva mai mare de "nebunie" decât ceilalți.

     Diferențele dintre sporturile extreme urbane și cele practicate în mediul natural sunt de cel putin două tipuri, dacă facem referire la modul în care sunt practicate. Sporturile extreme urbane folosesc constructii care imită condițiile naturale, dar având în vedere densitatea obstacolelor întâlnite, fac să crească intensitatea experiențelor așa-numite extreme în detrimentul duratei de practicare, dar folosirea, în mare parte, a aceluiaș tip de echipament ca și în cazul practicării lor în condițiile naturale.

   A doua, și cea mai semnificativă diferență o reprezintă practicarea unor sporturi care sunt specifice doar zonelor urbane și care folosesc materiale și tehnici complet diferite de cele folosite în cealaltă categorie de sporturi extreme.

   Diferențele apar totodată și la sporturile care se regăsesc sub denumirea de sporturi extreme, prin faptul că unele sunt sporturi de performanță, recunoscute ca probe sportive de către forurile oficiale, aici putând face referire la river rafting care a devenit sport olimpic de la Olimpiada de la Atena din anul 2004, iar altele sunt practicate de pasionați, subiectiv fiind, în această ramură regăsindu-se spiritul de "extremer".

Dacă cineva întreabă care sunt acele sporturi pe care le numim ca fiind extreme, nu cred că cineva poate să-i răspundă foarte clar; diferența constă în faptul că unele dintre ele s-au bucurat de o foarte bună popularizare, fapt pentru care au creat industria din spatele sportului, deci implicit un număr mare de participanți, atât din partea sportivilor, dar mai ales din partea publicului.

Sporturile extreme: sporturi care periclitează viața.

Sporturile extreme sunt periculoase pentru viața oamenilor. Sporturile extreme îți aduc o mulțime de energie și impresii. De exemplu, adolescenții vor să încerce ceva periculos și neobișnuit.

Cum definim sporturile extreme din perspective pericolului?
Expresia "extrem" e foarte populară, existând tendința de a aplica pentru orice ieșit din comun, fiind oarecum nonconformist. Folosind însă corect, termenul descrie ceva ce e exagerat, tinde spre limita posibilului. De fapt încearcă, caută limita. Ori tocmai o extinde. Cam asta e și cu sporturile extreme. Evident, această definiție sugerează existența unor pericole. Lucru dovedit, prin accidentele care se repetă inevitabil.

Amintim doar câteva dintre ceste acidente:

Pilotul australian Ashley Cooper (27 ani), concurent în campionatul de turisme V8 Supercar Series, și-a pierdut viața în urma unui accident suferit pe circuitul stradal Adelaide. Impactul s-a produs la peste 200 km/h, mașina lui Ashley lovindu-se de zidul de pe interiorul virajului cu numărul 8, de unde a fost proiectat frontal în bariera de beton de pe partea opusă. El a suferit leziuni la nivelul creierului și răni interne, decedând în Adelaide Hospital.
Cazul lui Ashley nu e un caz unic. În octombrie 2006, pilotul neo-zelandez Mark Porter a decedat într-un accident similar, tot în Australia. Aproape fiecare sport extrem are lista lui neagră. O parte dintre ele se întâmplă la viteze mari, altele în diferite condiții extreme. Brian Lee Schubert (66 ani) a fost o personalitate apreciată a Base Jumping-ului. Până ce, în 2006 și-a pierdut viața în urma unui salt nereușit, la concursul anual Bridge Day. El a sărit de la o înălțime de 267 metri, de pe stâncile unei defileu. Formula 1. 1994, Imola. Mașina lui Senna a refuzat să mai poată fi controlată în virajul Tamburello, ieșind în decor, izbindu-se de zidul de beton la o viteză de 218km/h. Accident mortal. Pentru mulți dintre fanii Formulei 1, Ayrton Senna a fost cel mai mare pilot care a concurat vreodată în campionatul mondial. 1977, Kyalami, Africa de Sud. Mașina pilotată de Renzo Zorzi se oprește la marginea pistei. Tehnicenii pornesc spre fața locului, pentru a-i acorda ajutor. Unul dintre ei e călcat de un alt competitor, iar în urma impactului, stingătorul din mâna acestuia e proiectat în capul lui Tom Pryce (coechipierul lui Zorzi). Doi morți într-o fază cât se poate de banală. Nici sporturile mai "light" nu sunt scutite de accidente banale. Michael și Anthony Jeansonne erau rideri cu experiență. Își petreceau vacanța, când, în Nashville Skate Park s-au ciocnit fatal în urma unei manevre greșite. Michael a decedat în urma impactului.

Un britanic care a scăpat de valurile uriașe ce au devastat, zona litorală din Thailanda a murit la mai puțin de trei săptămâni de la dezastru, în timp ce practica un sport extrem în Singapore. James Creffield (39 de ani, consultant în informatică) facea cățărare pe franghie și a căzut de la o înălțime relativ mică, dar a murit în spital, din cauza unor răni la cap. Când s-au produs valurile seismice, un britanic și soția sa se aflau la Krabi, în Thailanda, dar au scăpat cu viață. Dezastrul la care a asistat nu i-a risipit, însă, entuziasmul pentru practicarea unor sporturi extreme în aer liber.

Sunt pe val sporturile care sfidează siguranța în România?

Sporturile extreme cuceresc din ce în ce mai mult teren pe piața turistică din România. Aventura, adrenalina, limita, riscul, curajul, provocarea sunt elemente pe care turiștii vor să le guste cu din ce în ce mai multă poftă. Plimbările lungi, admirarea vestigiilor antice sau vizitarea muzeelor, fac parte din turismul trecut. Astăzi se vinde și se cumpără raftingul, canioningul, scufundările, săriturile, salturile cu parpanta și zborul cu tiroliana.

Cum te poți organiza și unde se pot practica aceste sporturi la noi în țară?

Majoritatea programelor sunt stabilite pentru week-end, iar cele trei zile de aventură vă vor lăsa amintiri cât dintr-o vacanță întreagă pentru că timpul va fi folosit la maxim. Practicarea sporturilor montane spectaculoase presupune folosirea la maximum a resurselor de toate tipurile: abilitate, flexibilitate, asumarea răspunderii și, în anumite situații, a rolului de leader. Mai mult, capacitatea de decizie, de comunicare, găsirea de soluții în situații noi și complexe sunt în alertă maximă, stimulate fiind de instictul de supraviețuire. În România există firme specializate care pot oferi orice program. În general, programele sunt făcute pentru grupuri de minim 4 persoane și ajung până la 12 persoane. Pentru un grup de 6 persoane, un pachet de 3 zile costă între 1.000 și 1.500 de euro, iar pentru 7 zile prețul ajunge până la 2.500 de euro. Activitățile incluse într-un astfel de program pot fi : traseu montan – rapel, explorarea unei peșteri, traversare tiroliana, escaladă (5-6 ore); rafting (3-4 ore); traseu mountainbike (2-3 ore). Evident, în funcție de preferințe, organizatorii pot stabili trasee care să cuprindă sporturile cerute de practicanți.

Cele mai spectaculoase sporturi rămân cele practicate în zonele de munte. Câteva dintre acestea sunt: Valea Jiului (pentru rafting), Herculane, Cazanele Mari, Valea Prahovei, Rucăr-Bran sau Cheile Nerei. Opțional, se poate adăuga pachetului de baza și alte activități: motodeltaplan (3 euro / min); balon cu aer cald (600 euro / 1 h / 4 persoane), ATV (30 euro / ora), jet-ski (100 euro / ora), parapanta, paintball.

Sporturile extreme, o afacere de succes.

Sunt firme care organizează excursii "cu adrenalină" pentru angajații marilor companii, fiind cel mai mare jucător pe o piață de 10 milioane euro.

O firmă care oferă adrenalină pentru angajații firmelor cu dare de mână s-a dovedit o idee excelentă de afaceri. Acestea organizează excursii pentru amatorii de astfel de sporturi.

S-a început prin a dezvolta un business dintr-o pasiune.

Începutul a fost destul de ușor pentru că nu a necesitat o investiție importantă. Firmele care au inițiat afacerea aveau toate materialele necesare: de la corzi pentru alpinism până la mașini pregătite pentru off-road.

Firmele și-au început activitatea organizând evenimente prin telefon. Apoi au apărut site-uri. Mai târziu au apărut și agenții de turism. Aceastea au apărut din necesitatea de a oferi servicii complete și la prețuri acceptabile.

Aceste firme s-au dezvoltat într-o afacere de succes pe măsură ce a crescut cererea de excursii organizate de firme pentru a consolida echipele de angajați. Valoarea pieței este undeva la 10 milioane de euro. Ele organizează de la expediții off-road până la zboruri cu motodeltaplanul, cu parapanta sau cu elicopterul, rapel, tir, cățărări și diving.

În Occident sporturile extreme se practică în spații special amenajate. Există parcuri pentru astfel de activități, iar totul este foarte controlat și lipsit de riscuri. În curând vor apărea astfel de spații și la noi în Romania. În general, piața de aventură în Vest se adresează indivizilor, nu companiilor.

„In Vest se fac mai mult exerciții de echipă outdoor, mai putin trasee”.Toate aceste restricții sunt impuse pentru a proteja propietatea privată și mediul. În România protecția mediului rămâne la latitudinea celor care organizează evenimentele.

Sporturi extreme nautice

CANIONING

Este dificil să descrii emoțiile ce pot fi resimțite în practicarea canioningului. Ele provin dintr-un amestec de frică și plăcere, mediul înconjurător extraordinar, format din pereți înalți de stanca, păduri virgine, teren sălbatic, torente de apă, alunecarea pe toboganele naturale săpate si lustruite de apă în stâncă, plutirea pe cursul de apă (bodyrafting), cățărarea și descățărarea peste obstacolele naturale, săriturile de la înălțime și înotul în marmite, dar mai ales miile de picături de apa care te izbesc în cascadă, îți oferă satisfacții deosebite, nemaîntâlnite

Canioning înseamnă traversarea canioanelor, utilizând o gamă variată de tehnici de căutarare, rapel, înot, mers și sărituri.

"La canioning, echipamentul este neaparat necesar să includă și corzi, ham, carabiniere, blocatoare, gri-gri, etc. Este obligatoriu să cumperi produse de calitate, de la magazinele specializate, unde gasești și persoane experimentate, care iți pot recomanda ceea ce ai nevoie. "

La traversarea unui canion, de multe ori trebuie să înoți sau să te cațeri pe stânci ori să faci rapel, să treci pe sub cascade și să sari de pe pietre.

În țara noastră canioningul a fost introdus, pentru prima dată, ca   activitate de agrement într-un pachet turistic de către realizatorii programului « Romania Gorj Adventure » după  verificarea din testarea mai multor  circuite împreună cu specialisti din Franța și Italia.

Care este mediul perfect pentru canioning?

Cadrul natural presupus de practicarea canioningului este constituit de văi, formate în principal în masive calcaroase (există și canioane formate în roci granitice, magmatice sau gresii), cu cascade ce nu pot fi coborâte decât în coarda, cu lacuri de diferite lungimi, ce trebuie parcurse înot, cu tobogane naturale, cu traversări aeriene orizontale sau oblice. Cu salturi de diferite lungimi și dificultăți, cu sectoare de peșteră, și multe altele. Pe lângă acest relief, avem nevoie de un element indispensabil: apa.

Cantitatea de apă, debitul, viteza de curgere sunt numai câțiva factori care pot transforma radical parcursul unui canion: accesibil sau inaccesibil, lipsit de interes sau fascinant.

Daca avem ambele elemente, relieful și apa, putem spune că avem un canion.

Pentru a-l parcurge, este nevoie de echipament specializat, de cunoștințe teoretice și practice despre tehnica de parcurs și de calități fizice, uneori chiar și psihice.
În ce constă parcurgerea? În depășirea dificultăților apărute pe traseu, pe cât posibil în contact cu apa. În plus, mai trebuie făcut ceva atunci când descoperim un canion: trebuie să-l echipăm, pentru a-l putea parcurge. Echiparea consta în identificarea sau montarea locurilor și dispozitivelor pentru ancorarea corzii (pitoane, dibluri metalice sau colțuri de stâncă, copaci, etc) în vederea coborârii obstacolelor. De altfel, chiar dacă vom merge într-un canion deja echipat, trebuie făcută o verificare atentă a stării echipărilor canionului, deoarece, atenție!, canionul este un mediu în continua schimbare!

Primii pași care trebuie facuți dacă te apuci de canioning

Există trei moduri de a debuta în canioning:

1. Înscrierea într-un club turistic montan sau într-un club de speologie ai căror membrii abordează în activitatea lor și canioningul. În acest caz veți beneficia de instruirea unor persoane cu pregătire în acest domeniu și poate și de o parte din echipamentul necesar.
2. Constituirea unui grup format din persoane ce doresc să practice canioningul, dar trebuie să vă achiziționați tot echipamentul necesar și să apelați la ajutorul unui instructor atestat.
3. Practicarea canioningului în cadrul unui program turistic sau de agrement și în care veți beneficia de tot echipamentul necesar, instructori calificați și de circuite testate și amenajate corespunzător.

Ce trebuie să știi înainte să parcurgi un canion.

Pericole:

Canioning poate fi periculoas. Evacuare din laturile unui canion este de multe ori imposibilă, și continuarea coborârii este singura posibilitate. Din cauza depărtării și inaccesibilității de multe canioane, salvarea poate fi imposibilă pentru câteva ore sau câteva zile.

Când te apuci să parcurgi un canion, trebuie să fii în primul rând bine echipat, să te informezi corect asupra traseului pe care vrei să îl parcurgi și să îți clarifici o serie de detalii de informații despre:
– parcursul canionului (marsul de apropiere și retur, nivel de dificultate tehnică, denivelare, angajament fizic, nivelul apei),
– eventualele ieșiri din parcus, rute de acces suplimentare,
– serviciul de salvare local (salvaspeo, salvamont, poliție, salvare, pompieri),
– debitul de apă dependent de situarea geografică, altitudine, bazin deversant, geomorfologie, situația climaterică (temperatură, precipitații, anotimp, topirea zăpezilor, etc.),
– regularizări artificiale a debitelor cursurilor de apă (baraje artificiale pe curs) și pericolul viiturilor datorate în acest caz creșterii imprevizibile a debitului,
– reglementări locale.
– prevenirea unei terțe persoane despre itinerarul ales și ora posibilă de întoarcere,
– este interzisă parcurgerea solitară a canioanelor!

O data ce ai intrat într-un canion, poți merge doar înainte.

Canionul, face întoarcerea imposibilă. În alpinism, de multe ori, cățărătorul se poate întoarce la baza peretelui prin rapeluri succesive, atunci cand dificultatea unui pasaj sau a traseului în sine îi depașește posibilitățile fizice sau tehnice.
De asemeni, în speologie, la întâlnirea unui obstacol ce pare de netrecut, ne putem întoarce la suprafață pe corzile lăsate în urma. În ambele cazuri, avem deplină libertate de a decide asupra momentului întoarcerii. Pericolul devine asumat, iar perceperea limitelor noastre o problema de discernamânt și sânge rece.
Nimic din toate acestea nu le întâlnim în canioane. Odată ce am coborât prima verticală și am recuperat coarda, în cele mai multe cazuri, singurul drum pe care ne putem întoarce la un mediu mai ospitalier este: înainte, în jos, de-a lungul torentului !
Dacă în cursul coborârii intervine un incident banal: o entorsă de exemplu, șansele de a-și continua drumul, a celui imobilizat în străfundul canionului, devin minime. Mai mult, șansele sale de a fi localizat de către un salvator, aflat întâmplător în zonă, sunt și în această situație practic nule.
Canioanele se numără printre cele mai izolate medii din arealul montan – care este el însuși caracterizat prin izolare. Ne putem cu greu imagina că un strigăt de ajutor s-ar putea auzi dincolo de vacarmul cascadelor, dincolo de bariera pereților calcaroși, de undeva din fundul acestor crăpături ale scoarței terestre.

Câteva atenționîri înainte de a parcurge un canion

Înainte de a începe aventura verificați cu grijă șpițurile, buclele, pitoanele, carabele, coarda; nu ezitați deloc să le schimbați dacă vi se par defecte, nu coborâți niciodată pe un singur punct de ancoraj, dublați-l.
În timpul coborârii prin rapel fiți atenți la opririle riscante (regrupări riscante) și la blocurile de stâncă instabile,
Nu forțați niciodată un coechipier care nu se simte în stare să coboare, este recomandabil să-l asigurați (filați).
Înainte de a efectua diverse sărituri la coborâre trebuie să aveți grijă la punctele de sprijin, înălțimea, locul de aterizare.
Este recomandabil ca unul dintre coechipieri să facă o recunoaștere a cavității, cascade, pasaje dificile, alegeți un loc de coborâre degajat de orice obstacol.
Dacă ați parcurs de mai multe ori un canion, verificați totuși cavitățile, puțurile și eventualele obstacole pentru că poate între timp au apărut colmatări cu blocuri de stâncă purtate de șuvoiul de apă.
Nu forțați vreunul din coechipieri să sară dacă nu dorește sau nu poate să facă acest lucru.
În cazul toboganelor verificați dacă planul de alunecare este omogen și fără obstacole, verificați adâncimea, așezați-vă picioarele în față și protejați-vă gâtul.
În timpul deplasării prin apă fiți atenți la obstacolele ascunse, veți întâlni pasaje inundate, dați dovadă de prudență, treceți-le numai dacă sunt largi și cu apă limpede.
Adaptați viteza coborârii la coechipierul cel mai lent.

Coborârea pe tobogan în canioane trebuie făcută cu mare atenție.

Coborârea în tobogan

Coborarea pe tobogan este una din cele mai inedite tehnici de coborâre dar se întâmplă uneori ca această tehnică să aibă și riscuri. Înainte de a vă lansa într-o alunecare verificați foarte bine traseul pe care nu trebuie să întâmpinați nici un obstacol. Apoi lansați-vă adoptând o poziție perfectă (alungit sau pe fund) ținindu-vă brațele de-a lungul corpului. Dacă toate măsurile de precauție au fost luate înainte de alunecare nu vor exista probleme.

Atentie mare la rapelurile prin apă, când faci canyoning

Rapelul în apă.

Rapelul este coborârea controlată pe coardă a unei porțiuni dificile dintr-un traseu. Dacă terenul nu permite coborârea printr-un singur rapel se vor face rapeluri succesive. Participantul își controlează singur coborârea, hotărește când să se oprească, când să continue, cum să treacă peste obstacole.
În timpul coborârilor în apă puteți întâlni curenți de apă deosebit de puternici sau virteje de apă. Vârtejul de apă este o zona de curenți foarte periculoși, în mișcare de rotire situat la baza unei căderi de apă. Virtejul de apă este caracteristic mișcării apei din aval spre amonte la suprafață. Un rucsac sau un înotator pot rămâne într-un vârtej pe loc.
Un înnotător prins într-un vârtej va avea tendința de-a ține capul la suprafață (deasupra apei). Puterea virtejului depinde mai ales de forma sa și mai puțin de înălțimea căderii de apă. Pentru a trece un vârtej periculos se utilizează tehnica rapelului controlat…

TIROLIANA

Tiroliana este traversarea pe o coardă între două puncte fixe separate printr-un obstacol natural (vale, curs de apă), cu diferite grade de înclinație, cu o anumita viteză și cu ajutorul unor echipamente și tehnici specifice.

Cum se face o tiroliană la canioning?

Tehnici de manevră în coarda la canioning: TIROLIANA

Tiroliana este utilizată pentru a evita anumite pasaje delicate sau puțuri capcană.

Ea este foarte practică în cazurile de evacuare a răniților. Tiroliana este un fel de teleferic. Trebuie știut că unul dintre coechipieri să agațe coarda și să fie asigurat. Coarda nu trebuie fixată de o manieră care a exercita tensiune importantă în punctul de asigurare.
Pentru prinderea în coardă trebuie să folosiți atât carabiniere, cât și nodul de coardă (prusik) pentru a putea încetini tiroliana în orice moment și este recomandabil să utilizați o a doua coardă pentru a se asigura persoana care coboară.

Principalele mișcări în apă la canioning

Este indispensabil să cunoașteți bine principalele mișcări care se fac în apă, înainte de-a le putea utiliza pentru deplasare la canyoning, astfel încât să evitați riscurile.

Deplasarea prin apă

Deplasarea prin apă este o tehnică de înaintare imposibil de evitat în canion unde rupturile de teren și cascadele sunt deseori separate de distanțe mai lungi sau mai scurte în care trebuie să treceți printr-un teren accidentat sau mascat de apă. Utilizați încălțăminte care are aderență mare la rocile umede, dar să nu vă bazați pe perfecta aderență deoarece puteți să cadeți ușor. Este recomandabil să adoptați o atitudine de anticipare în toate deplasările. Faceți pauze în cursul deplasării acolo unde terenul este mai puțin accidentat și profitați de acest moment pentru a vă odihni și hidrata.

Înotul

În marile canioane se întâmplă să folosiți și această metodă care nu este tocmai ușoara, dar care poate fi unica metodă de continuare a deplasării. Înotul în apă curgătoare este periculos, deoarece pot exista curenți puternici care să vă mențina pe loc în ciuda eforturilor voastre. Înnotătorul va putea astfel anticipa obstacolele și să prevadă manevrele de efectuat sau să utilizeze unele dintre mișcările apelor pentru a înainta.

Depalsarea prin galerii inundate

Este indispensabil să știți să vă scufundați, căci unele canioane prezintă galerii inundate. Pentru parcurgerea acestora trebuie să vă scufundați cu mare atenție. Este recomandabil să vă limitați la pasaje largi și fără obstacole de 2 sau 3 metri maxim.
Utilizarea acestor tehnici decurge în mod direct din estimarea dificultății și pericolului prezent într-un pasaj. Prezența și intensitatea acestor mișcări sunt strâns legate de debitul apei. Este esențial să știți să estimati debitul apei încă de la intrarea în canion.

Sfatul specialistului în canioning

– Nu plecați niciodată singur sau chiar doi într-un canion, echipa ideală este de minimum 3 persoane.
– Nu abordați practicarea canyoningul sportiv dacă nu sunteți într-o formă sportivă excelentă. În canyonigul de agrement instructorii pot recomanda circuite mai ușoare și bine amenajate care să compenseze o eventuală lipsă a experienței sportive sau o condiție fizică medie.
– Nu neglijați echipamentul, acesta trebuie să fie corespunzător activității și într-o stare tehnică excelentă. Nu apelați la echipament improvizat. Nu renunțați la costumul complet de neopren, apa rece de munte ( 5 – 15 grade , impunând conservarea și menținerea unei temperaturi bune a corpului).
– Dacă nu cunoașteți tehnicile de coborâre în rapel sau urcare pe coarda exersați-le întâi la un perete de stâncă. Recomandăm pentru cei mai puțin experimentați coborarea în rapel cu asigurare de sus sau coborarea lansat, situație în care asigurați o bună protecție la uzură a corzii față de muchiile de stâncă.
– Nu săriți în acumulările de apă înainte de a testa adancimea și dacă în apă nu exista stânci sau trunchiuri de copaci.

Chei și canioane de parcurs

Canioning în Cheile Oltetului

Cheile Corcoaiei – tumult de trăiri, într-un vis feeric

Cheile Rametului din Munții Trascău

Valea și canionul Sighistelului din Munții Bihor

Pestera Huda lui Papară din masivul Bedeleu

La drum prin cheile raului Dambovița

Chei și canioane în zona Podu Damboviței

Canioning în Defileul Jiului – Zona Petroșani

Cheile Buții din Munții Retezat

Cheile Topolniței din Mehedinți

Chei și canioane în zona turistică Padiș din Munții Apuseni

Canyoning în cheile din Munții Sureanu

Canyoning în Cheile Oltetului din Parâng

Canyoning pe Valea Șipotului – Cheile Gropului

Canyoning în Cheile Nerei

I.2. SURFING

Surfingul este un sport nautic care se practică pe valurile aflate în formare, în timp ce acestea se deplasează spre țărm.

I.3. KAYAKING – UL

Kayaking-ul
– se practică pe ape repezi, de regulă, râuri, dar se poate face și pe mare, folosindu-se o ambarcațiune specială, numită kayak.

Kayak-ul tradițional, era construit din piele de animal, puse peste cadre de lemn.
Apoi, s-au facut kayace din fibră de sticlă sau kevlar. Astăzi, cele mai frecvente materiale folosite pentru kayace sunt materialele plastice care sunt mai flexibile și totodată foarte durabile.
Așadar, ai încercat de câteva ori și până la urmă te-ai hotărât că îți place să faci kayaking și vrei să îți cumperi propriul echipament. Întrebarea este, ce echipament îți trebuie?
Iată în cele ce urmează, pe scurt, echipamentul pentru kayaking.

A. Echipamentul de bază

– vesta de salvare
– ambarcațiunea – kayakul
– vaslele
– spray skirt-ul – Este un accesoriu menit să mențină apa în afara ambarcațiunii.

La skirturi, în general primești cât plătești. Cu cât este mai scump, cu atât va ține mai bine de umezeală. Este de preferat că acestea să fie din neopren.
– kiltul – folosit în special de către începători. Este un excelent spray skirt, fără a fi prea scump.
– casca – pentru kayakaing, este de dorit să ai o cască bună. Nu întotdeauna însă este nevoie de cască – se poate renunța la ea dacă faci kayaking de tură sau recreațional.

B. Echipament adițional

Echipamentele de mai jos, nu sunt neaparat necesare la kayaking, dar îți vor face viața mai confortabilă dacă le folosești.

• Saci de plastic
• Jacketa Dry top – este un accesoriu menit să îți țină de cald și să te menții uscat în condiții de vreme nefavorabilă sau ape reci. De regulă stă strâns pe corp și este până pe gât, ca să nu lase nici o picatura de apă să între.
• Spray Jacket – este o jacheta simplă impermebilă.
• Papuci din neopren “booties” – aceștia te vor feri de umezeală și îți oferi și protecție când mergi pe teren mai stâncos.

Whitewater. O aventură care se pregătește

Traiești cumva pentru whitewater? Sunetul valurilor și al apei involburate îți dă fiori pe șirea spinării? Îți place adrenalina pe care ți-o dă datul peste cap la 360 de grade?

Sau gandul de a te juca cu apa și curenții te înnebunește în miezul nopții? Cu alte cuvinte – ai kayaking-ul în sange?
Fie că îl are sau nu, un kayaker de apă dulce “înțelept” cunoaște toate practicile, și are întreaga pregătire și întregul echipament care îi sunt vitale când se confruntă cu situații limită precum curenții cei mai periculoși. Totul se întâmplă cu o viteză de neînchipuit când ești pe apă, cu atât mai mult pe apa unui râu care, spre deosebire de apele stătătoare, se mișcă după bunul plac, iar dacă nu ești bine pregătit pentru asta – atât fizic cât și psihic – ai toate șansele să dai de belea înainte să apuci să reacționezi.
Însă nu lăsa riscurile să te îndepărteze de acest sport deopotriva distractiv și eliberant. Îa lucrurile pas cu pas, încetul cu încetul, învățând tehnicile vâslitului sigur, antrenându-te pentru cele mai variate situații.

Lecțiile fac totul

Dacă ești nou “în branșă”, sau n-ai mai practicat sportul de ceva timp, este indicat să te înscrii la un curs, unde să beneficiezi de ajutorul unui instructor calificat.
Gasește un club în zona ta, sunt resurse foarte bune, și majoritatea au instructori certificate, dacă vrei să înveți de la cei mai buni. Asigura-te că ți se oferă toate condițiile.

Pune toate întrebările pe care le consideri necesare instructorului, înainte de a te apuca de treabă. O altă opțiune ar fi să faci o călătorie ghidată, în cazul în care dorești să îți reamintești cum stau lucrurile. Dacă ai ceva mai multa experiența și te interesează aprofundarea tehnicilor stăpânite până acum, ideea de a lua câteva lecții de aducere-aminte nu este foarte rea, la fel cum nici cea de a face o incursiune pe ape mai “liniștite”, pentru a-ți revizui practicile și skill-urile nu este de ici de colo.
Plănuiești o escapadă către o destinație necunoscută? Dar pentru asta, ai nevoie de un ghid care să te familiarizeze cu zona. Vei dori cu siguranță să aduni cât mai multă informație despre răul pe care urmează să-ți exerciți talentul de vâslas.

Plan de securitate

Un lucru de care trebuie să ții cont în permanență este modificarea condițiilor climatice și a nivelelor apei, precum și pericolele întâmpinate în apele foarte agitate.

Trebuie să te informezi asupra locurilor sigure de aterizat, accesului apelor curgătoare către șosele și autostrăzi, și agențiilor locale în caz de urgență. Este bine să îți cunoști capacitățile și limitele, și să nu abuzezi de nici unele la maximum, dar și nivelul celor din grupul tău.
Cei mai experimentați sunt întotdeauna conștienți de propriile limite, însă începătorii nu au cunoștințele și tehnica necesară pentru a realiza când e cazul să se oprească. De aceea un ghid experimentat poate fi o alegere înțeleaptă, mai ales dacă ești nou în vâslit și te aventurezi către teritorii necunoscute. Antrenează-te pentru neașteptat, pregătește-ți călătoria mult înainte, și nu vei avea nici un motiv să nu faci din kayaking aventura vieții tale!

Abilități și cunoștințe de supraviețuire

Bazele supraviețuirii

“Fii pregătit” – fii tot timpul gata de acțiune. Într-o situație de criză, este lucrul cel mai bun pe care trebuie să-l faci: să acționezi. Accidente în kayaking, se întâmplă tot timpul și într-o zi ți se poate întâmpla și ție. Institutul de Siguranță Marină din Alaska, a alcătuit un sistem în 7 pași de supraviețuire, pentru cei care își petrec majoritatea timpului pe mare.

În cele ce urmează vei regăsi cei 7 pași, adaptați sportului cu kayakul.

1. Recunoaște – trebuie să recunoști o situție de criză. Acesta este primul și cel mai important pas. Adică atunci când este evident că ești pierdut; kayakul tău a dispărut și tu plutești în derivă prin apă. Oricât de gravă ar fi situație, este în regulă să fii supărat și speriat pentru câteva minute, dar trebuie să îți revii repede cu capul pe umeri și să acționezi imediat.
2. Inventariază – verifică-te pe tine însuți și pe cei din grupul său din jurul tău. Imediat ce ai ajuns într-o zonă sigură, verifică mai întâi dacă tu și restul grupului sunteți nevătămați. Reține că hainele specifice kayakingului, precum cele impermeabile, pot reține sânge sau pot ascunde unele vătămări. Imediat ce ai verificat că toată lumea este în regulă, încearcă să identifici un loc bun pentru construirea unui adăpost. Apoi verifică împrejurimile pentru a descoperi posibile surse de hrană, apă, lemne, și orice altceva care te poate ajuta să supraviețuiești.

3. Adăpostește-te – este important să îți găsești un adapost în orice situație de salvare, dar mai ales în cazul kayakerilor. Multe decese s-au produs din cauza hipotermiei. Orice loc unde te poți proteja și îți poți regla temeratura corpului, este considerat un adapost. Acesta poate fi chiar și numai îmbrăcămintea dry top sau pantalonii de kayaking; sau poate fi un adăpost în toată regula, construit din copaci. Totul depinde de situație și de mediul înconjurător.
4. Semnalizează – acest lucru îl poți face imediat sau poți aștepta să termini mai întâi adăpostul. Tipul de semnal pe care îl poți utiliza, depinde de locul și situația în care te aflii. Dacă te afli într-un loc cu trafic mare, nu strică să fii pregătit să semnalizezi imediat. Dacă însă făceai kayaking pe un râu în mijlocul Africii, atunci poți să te ocupi liniștit de găsirea unui adăpost mai întâi.
5. Hidratează-te – Apa poate fi mai importantă decât hrana. Un om poate supraviețui timp de 3 săptămâni fără hrană, dar numai 3 zile fără apă. Dacă nu ai apă, dar ai în aschimb ceva mâncare, limitează cantitatea de hrană consumată. Organismul are nevoie de apă pentru digestie, așa că, dacă mănânci, nu faci decât să te deshidratezi și mai mult.
6. Hrănește-te – Hrana este importantă pentru ca fără a te hrăni, organismul începe să slăbească, și te vei simți din ce în ce mai slăbit și fizic și mental. O regulă de bază este că, dacă este ceva ce nu cunoști, mai bine nu îl mănânci. Gândacii și plantele poate nu sunt prea apetisante, dar cel puțin aduc un aport de energie organismului.
Ar fi o idee bună să faci un curs de supraviețuire, ca să înveți ce plante și ce animale pot fi mâncate. Nu aștepta să te confrunți cu o situație limită ca să poți învăța ceva. O dată ce ai urmat un curs de supraviețuire, încearcă să îți exersezi abilitățile de identificare a plantelor și insectelor.
7. Joacă-te – încearcă să îți menții o stare mentală pozitivă, fără stres. Astfel vei fi calm și productiv. Dacă te afli într-un grup, încearcați să jucați jocuri și să dați diverse sarcini persoanelor cu care vă aflați. Astfel îți vei menține o stare mentală bună pe parcursul situației de supraviețuire.

Unde poți practica kayaking în România.

Whitewater kayaking se împarte în creek kayaking și rodeo kayaking.
Creek kayaking se referă la parcurgerea unor râuri de munte cu debite mari, pe distanțe relative mari (50 km până la câteva sute).
Rodeo kayaking se face aproape static, adică pe porțiuni mici de râu, cu vârtejuri, valuri mari pe care se fac figuri acrobatice.
Kayakul de tura se poate practica pe orice râu mai adânc de 30 de cm și mai lat de 2-3 m. Avem destule râuri de genul ăsta.
Kayak whitewater se poate face pe Crișul Repede, Crișul Pietros, Arieș în partea superioară, Repedea (Maramureș), Cerna, Mureș (Toplița-Deda). Singurele zone unde se face în mod organizat kayaking whitewater sunt Bistrița, Crișul Repede și Arieșul.

Acest sport se poate practica în urmatoarele locuri:

* Cheile Nerei
Cheile Nerei sunt cele mai lungi și spectaculoase din țară.
Parcul Național Cheile Nerei – Beușnița ocupă zona sudică a Munților

Aninei și partea nordică a Munților Locvei, ocupând o suprafață de 36.364,8 ha ce include 6 rezervații declarate și una propusă. Un posibil traseu este prin Sașca Montană și apoi prin Sașca Română până la firul apei. De aici se trece printr-un șir de tuneluri sepate în calcar până la confluența Nerei cu Beiul, la Podul Beiului. După un traseu de 5 km pe un drum forestier ajungem la Lacul Ochiul Beiului, situat la 310 m altitudine, cantonat într-o dolină adâncă de 3,5 m și alimentată de un izbuc submers. De aici, pornește o potecă nu prea lungă, un traseu de jumăte de ora de mers, care ne conduce în mirifica lume a Cascadelor Beușniței, unice în peisajul românesc prin frumusețe. Poteca marcată cu triunghi albastru urcă prin preajma pârâului Beușnița, ale cărui ape cad peste micile praguri de tuf calcaros, formând microcascade, trădând parcă frumusețea ce va urma.
Cea mai înaltă cascada, ce măsoara 15 m, este bogat concretionată, acoperita cu mușchi verde, cu numeroase caverne spre baza ei, peste care apa se aruncă în pânze transparente, strălucitoare, adunându-se în dantelăria gururilor de mai avale. Altă destinație interesantă este Lacul Dracului. De la confluența Nerei cu Beiul, un drum forestier lung de 4 km pătrunde în lungul Nerei până la Cantonul Damian. De aici, urmând marcajul cu banda roșie, se poate pătrunde în chei spre Poiana Alunilor, în cel mai spectaculos și salbatic sector al acestora. Drumul trece într-un loc peste Nera, pe un pod suspendat. Puțin mai sus de râu, se vede o gaură adâncă în calcar, și în ea, ca o lacrimă căzuta din cer, de o culoare impresionantă albastru-verzuie, Lacul Dracului.

* Lunca (Mureș)
Parcul Natural Lunca Mureșului va fi constituit în aval de municipiul Arad, până la granița cu Ungaria, de-a lungul Râului Mureș. El va cuprinde incinta îndiguită a râului Mureș, respectiv zona inundabilă dintre digurile situate de o parte și de alta a râului și între terasele înalte ale aceluiași râu.

* Mila 23
Considerat drept punctul de mijloc al triunghiului format de cele trei brațe ale Dunării, acest sătuc lipovenesc oferă celor ce știu să privească, secvențe peisagistice de început de lume. Amplasat într-un cadru de excepție și înconjurat de o puzderie de lacuri și gârle, Mila 23 oferă puncte de interes pentru aproape toate categoriile de turiști.

* Penteleu Ivanețu (surviving)
Masivul Penteleu cuprins între văile Basca Mică și Basca Mare este cel mai mare masiv, având și altitudinea cea mai mare 1772 m. Situat între Basca Mare și Buzău , puternic fragmentat de apele care-l străbat, Podu Calului apare ca trei masive: Podu Calului, Tehărău și Harțagul, altitudine max. 1440 m. Între apele Buzău, Crasna și Siriu se găsește masivul Siriu cu cele două vârfuri: Malaia 1663 m. și Bocarnea 1657 m. despărțite de Poarta Vânturilor. Pe partea estică a versantului Malaia la altitudinea de1420 m. se găseste Lacul Vulturilor sau Lacul fără Fund.

* Sighișoara

* Valea Cernei (Herculane)
Trasee Herculane:
Cascada Cernei – Șapte izvoare – Piscina olimpică cu apa termală
Pecinișca – Cheile Pecinișcăi – Valea Feregari – Cheile Șoimului (marcaj: cruce galbenă, 3 1/2 – 4 ore)
Cheile Domogledului – Crucea Albă – Vârful Domogled (1106 m) – (marcaj: bandă albastra, 8-10 ore)
Izvorul Munk – Piscul Roșu – Grota cu aburi (56°C) – Peștera lui Adam (169 m lungime) – Grota haiducilor (143 m lungime) (marcaj: punct galben, durată 2-3 ore)
Valea Cernei – Cerna Sat – Cheile Corcoaiei – Izvorul Cernei (marcaj punct roșu, durata 1 ora)
Stânca Ghizelei – Cascada Codiu (100 m înălțime) (marcaj punct roșu, durată 2 ore)

* Valea Doftanei
Zona sub montană, situată la distanța de 20 km. de Câmpina, ce se desfășoară de a lungul Vaii Doftanei, unul din afluenții râului Prahova. Priveliști deosebite, Cheile Doftanei, lacul de acumulare Paltinul, Valea Neagră, sunt doar câteva dintre obiectivele turistice care pot fi întâlnite.
* Valea Jiului (Petroșani)
Valea Jiului este pentru calătorii ce sunt gata să accepte provocarea naturii și pentru amatorii sporturilor extreme sau recreative.

* Eforie
(În Eforie Sud se poate ajunge pe șosea: 18 km sud de Constanța pe DN39 (E 87) și 25 km Nord de Mangalia. Sau pe calea ferată: 17 km sud de Constanța pe linia Constanța-Mangalia, gara Eforie Sud.)

* Gura Portiței
(După aproape 300 de km pe șosea de la București la Jurilovca, apoi cu vaporașul sau cu șalupa rapidă, traversând apele Golovitei, se ajunge la Gura Portiței.)

* Mamaia
(Mamaia este cea mai mare stațiune de pe litoralul românesc al Mării Negre situată la 3 km nord de Constanța, între plajă și lacul Siutghiol.
Plaja în lungime de 7 km și o lățime de 100-200 m poate rivaliza cu celebrele plaje de la Cannes sau Saint Tropez. Lacul Siutghiol oferă posibilitatea practicării sporturilor nautice (schi nautic, yachting, surfing etc.).)

* Murighiol
(Din municipiul Tulcea, pe un drum modernizat care șerpuiește printre coline și văi oferind perspectivele unor peisaje minunate, la 44 km, în partea de sud-est a județului Tulcea se află comuna Murighiol. Teritoriul comunei are un relief variat, marginit în partea de est de Dunăre, în partea de sud de lacurile Murighiol I, Murighiol II și Lacul Sărat. )

* Vatra Dornei
(Vatra Dornei este un oraș în nordul României (Județul Suceava), aflat la confluența râurilor Dorna și Bistrița, în Țara Dornelor, una dintre cele mai pitorești depresiuni ale Carpaților Orientali, la o altitudine de 802-808 m, și la 110 km sud-vest de Municipiul Suceava.)

*Stâna de Vale
Considerată un important nod turistic din Munții Apuseni, stațiunea îți oferă posibilitatea să faci numeroase drumeții montane pe trasee marcate. Astfel, poți merge să vezi Cetățile Ponorului, o minune a naturii care îți taie răsuflarea. Este cea mai grandioasă formațiune carstică din România, vestită în toată lumea. Încă din anul 1952 a fost declarată rezervație naturală, iar actualmente este monument al naturii aflat în custodia Academiei Române. Nu trebuie să ratezi nici cascada Moara Dracului, cu o cădere de 20 de metri și o frumusețe aparte, Cascada Iadolina sau Săritoarea Ieduțului. Platoul, grotele și cabana Padiș sunt obiective ce merită vizitate, iar dacă alegi să mergi cu autoturismul personal trebuie să te duci neaparat să vezi lacul Leșu. Drumul către lac se face prin Valea Iadului și Cascada Miresei, frumusețea și sălbaticia locurilor oferindu-ți amintiri de neuitat. Obiective deosebit de interesante sunt și peșterile Onceasa, Sura Boghi, ghețarul Focul Viu sau peștera Meziad. Cea din urmă este a treia ca mărime din Europa din categoria peșterilor cu formațiuni de stalactite și stalacmite. Are o lungime de 3.410 metri și se desfășoară pe trei niveluri. Vestigiile descoperite de speologi atestă faptul că peștera a fost locuită încă din timpuri străvechi.
În timpul verii te poți relaxa pescuind, iar iarna se pot practica toate sporturile de iarnă pe pârtiile din zonă. Iubitorii de senzații tari pot face alpinism, ciclism montan sau kayaking.

4. KITESURFING

Kitesurfing – zmeul de mare putere, placa de surf, apa și omul

Kite surfing, cunoscut și sub numele de kitesurfing sau kiteboarding, presupune utilizarea unui zmeu foarte puternic care să tragă un surfboard sau un wakeboard – o placă – pe apă. Viteza maximă atinsă până în prezent de un kitesurf este de 77.4 km/oră, record obținut de kitesurferul Olaf Marting. Kitesurferul stă cu picioarele pe placa de surf care este pusă în mișcare de către un zmeu controlabil, pe care acesta îl ține cu mâinile. Corpul surferului este singura legătura între placă și zmeu, pe care kitesurferul le controlează în același timp: pilotează zmeul prin aer și placa pe apă. Deși aflat încă la început, kitesurfingul crește foarte rapid în popularitate. În 1998, existau mai puțin de 30 de kiresurferi în toată lumea. În 2006, numărul kitesurferilor a fost estimat la 150 000 – 200 000.

În ultimul timp, s-au adus o serie de îmbunătățiri tehnice zmeului, astfel ca acest sport a devenit mult mai sigur. S-au dezvoltat mai multe stiluri în funcție de conditți, de la stilul wake, la wave riding, freestyle, jumping și cruising.

Kitesurfing la Marea Neagră la Kite Fun Club din Mamaia

AlpinoKiteboarding – Kite Fun Club.

Kite Fun Club este situat la 500 m nord de stațiunea Mamaia, pe drumul de la Constanța spre Năvodari. Accesul se face prin campingul GPM sau mergând 10 minute pe plajă de la ieșirea din Mamaia. Accesul este public și fără taxe, iar locul nu este foarte aglomerat.
Se poate practica kitesurfing stil Wave, Freestyle, Freeride, Bump & Jump, Long distance. Apa este limpede, cu valuri în timpul zilei, între orele 8 și 16, și calma la apus.
Desi se poate practica tot timpul verii kitesurfingul, lunile mai și septembrie sunt cele mai bune întrucât, seara, bate vântul de nord. Clubul de kiting a fost deschis în vara lui 2006, pe o plaja largă, fără aglomerație, cu apa foarte puțin adâncă -40m. Clubul beneficiază de barcă de salvare, loc de depozitare și reparații kiteuri, internet wireless, asistență medicală, insctuctor.

De unde îl iei și cat costă echipamentul de kitesurf?

Dacă vrei să te apuci de kitesurf, în primul rând, trebuie să-ți achiziționezi echipamentul. Poți opta între un echipament nou sau unul second hand.

Cât costă un kiteboard?
O placă de kiteboard, costă între 500 și 700 de dolari, iar un zmeu între 700 și 1200 de dolari, inclusiv accesoriile. Un zmeu mai mare costă mai mult, în timp ce unul mai mic, este mai ieftin.

Nu am 1500 USD! Cum pot practica totuși acest sport?
Poți cumpăra echipament folosit. Sau îți poți construi singur un zmeu și apoi îți poți transforma vechiul surfboard, într-un kiteboard. Sau îți poti construi singur un kiteboard din lemn.

De unde pot cumpăra echipament second hand?
Dacă nu îți permiți să dai 1500 de dolari pe un echipament nou de kitesurf, îți poți cumpăra unul second hand, de pe site-urile din afară. Pe site-ul bravenet, poți căuta și poți posta tu însuți anunțuri de vânzare/cumpărare de echipament.

Siguranța în Kitesurfing – reguli de bază de siguranță la kitesurfing.

Sunt câteva accidente fatale care s-au întâmplat de-a lungul timpului la kitesurfing, așa încât, partea de siguranța trebuie luată în serios în orice sport care ține de kiting. Este recomandabil să iei câteva lecții de kitesurfing de la o școală specializată de kitesurfing. Dacă vrei să înveți kitesurfing de unul singur, asigura-te că ai citit și ai înțeles foarte bine cele ce urmează.

Arta de a supraviețui

Kitesurfingul modern a început să devină mai popular din 1998. De atunci și până în prezent s-au schimbat generații de echipament, dar s-au întâmplat și o serie de accidente. S-au scris ghiduri de siguranță, s-au publicat articole și cărți despre cum se face kitesurfing în deplină siguranță, au apărut baze de date cu accidente și alte resurse care împărtășesc know-how-ul despre kitesurfing. Riscurile în kitesurfing sunt controlabile, atât timp cât cel care practica kitesurginul o face asa cum trebuie, fără greșeli. În mod cert, riscul de accident la kitesurfing poate fi comparat cu riscul de accident de mațina – se poate întâmpla cu aceeași probabilitate.

Iată câteva sfaturi de care trebuie să ții cont când faci kitesurfing:

– nu te da cu kitesurful pe vreme rea (furtună, fulgere, etc), doar dacă este absolut necesar să o faci;
– când nu ești sigur cu privire la condițiile meteo sau nu ai echipamentul complet, nu face kiting;
– nu te lega de kite în condiții certe precum: la lansare, la aterizare sau în preajma obiectelor tari;
– poarta echipamentul de protectie adecvat: cască, vesta de salvare, etc;
– mergi nicet și fii foarte atent în locurile aglomerate (aproape de tarm, în preajma oamenilor și a obiectelor tari);
– nu sari în locurile foarte aglomerate;
– fii pregătit să întâmpini orice eveniment neprevăzut (stânci, alți kiteri mai nebuni, rafale;
– ia câteva lecții de kiting;
– nu bea când faci kiting.
Acestea sunt regulile de bază de care orice kiter ar trebui să țină cont când face kiting.

Zborul și controlul unui kite de tracțiune

Înainte de a începe explicarea tehnicilor de zbor și control ale unui kite de tracțiune, este necesar să stabilim din start diferența dintre un kite de tracțiune și restul kiteurilor.

Kiteurile de tracțiune sunt diferite de celelalte kiteuri mici, pentru că ele nu doar te trag după ele, dar te și ridică de la suprafața apei. Fără a exersa bine înainte, este foarte periculos să te dai cu un kite de tracțiune. Din acest motiv este foarte improtant să stăpânești bine tehnicile de zbor și control unui kite de tracțiune. Numai după un curs de pregătire și antrenament cu un kiteul de tracțiune, se poate zice că ești gata să te dai cu un kite de tracțiune în siguranță.

Asta nu înseamnă însă că devii și expert de zbor cu kiteruile de tracțiune.

Vei ști doar să zbori în siguranță. Pe piața de kitesurfing sunt multe tipuri de kiteuri de tracțiune, așa că ai de unde alege: de la cele care se umflă manual la cele care se umflă singure. Kiteurile de tracțiune sunt construite astfel încât se umflă atât cât să poți pluti și să te relansezi din apa sau de pe uscat. Este bine să înțelegi foarte bine detaliile tehnice de funcționare ale kiteului de tracțiune pe care l-ai achizitionat, înainte de a începe să înveți să zbori și să controlezi kiteul de tracțiune. Prima lecție pe care trebuie s-o înveți, este să știi să controlezi kiteul de tracțiune în orice moment.
Există câteva tehnici care te vor ajuta să înveți să controlezi kiteul de tracțiune. Înainte de toate, trebuie să înveți cum să pornești din apă sau de pe uscat, în timp ce controlezi în permanență kite-ul.

Cu cât ai mai mult control, cu atât ești mai în siguranță.

Lansarea din apa este un punct important în învățarea zborului și controlului unui kite de tracțiune. Nu este greu, însă îți ia ceva timp ca să deprinzi manevrele. Mai întâi, trebuie să poziționezi kiteul pe marginea ferește-o de vânt și apoi kiteul se va roti pe direcția vantului și va fi gata de zbor.
Cand kiteul este deja în aer și zboară, nu mai este greu să zbori, atât timp cât îl ții sub control și simți tot timpul puterea kiteului și viteza vântului. Mai poți învăța să controlezi kiteul și în timpul zborului pe direcția vântului în sus și în jos.

Cele mai bune locuri pentru kitesurfing

Ca în orice sport, și în kitesurf, uneori trebuie să călătorești și să încerci locații diferite, să experimentezi culturi diferite și să cunoști oameni de tot felul care fac kitesurfing. Condițiile meteo, ale curenților și ale apei, sunt diferite de la o zonă la alta. În alte tari sau pe alte continente, vei întâlni oportunități noi și excitante de kitesurfing.
Kitesurfing nu mai este de mult un sport care se practică într-un singur loc, și a devenit accesibil oamenilor de toate vârstele. Grupuri de kitesurferi colindă lumea întreagă de la un loc la altul, pentru a învăța și a veni în contact cu oameni și experți locali de pe toate cele 7 continentele. Într-adevar, aceste plimbări costă foarte mult, dar ți le poti planifica din timp, în fucnție de cum se schimbă vremea și anotimpurile în fiecare loc, astfel că, dacă îți plătești calatoriile în avans, ieși mai ieftin.
Iată în cele ce urmează câteva locații interesante pentru kitesurfing din toata lumea:
America de Nord
Locație: Maui, Hawaii – Este considerată o Mecca a kitesurfingului;
Temperatura: 27 grade în sus
Cea mai bună perioadă: tot timpul anului
Nivel de experiență necesar: orice nivel, de la începători în sus.

America de Sud
Locație: Puerto Rico
Temperatura: 27 grade în sus
Cea mai bună perioadă: tot timpul anului
Nivel de experiență necesar: orice nivel, de la începători în sus.

Africa
Locație: Cape Town
Temperatura: 27 grade în sus
Cea mai bună perioada: tot timpul anului
Nivel de experiența necesar: orice nivel, de la începători în sus. Multe evenimente au loc în decembrie.

Europa

Locație: Anglia (United Kingdom)
Temperatura: Variabila
Cea mai bună perioadă: tot timpul anului
Nivel de experiență necesar: orice nivel, de la începători în sus.

Asia
Locație: Thailand – Hua Hin
Temperatura: 27 grade în sus
Cea mai bună perioadă: Noiembrie – Aprilie (de ocolit anotimpul ploios)
Nivel de experiență necesar: orice nivel, de la începători în sus. Există condiții și în perioada mai- octombrie, însă vântul este foarte puternic din cauza musonului și a ploilor torențiale.

Australia
Locație: Wales
Temperatura: 27 grade în sus
Cea mai bună perioadă: tot timpul anului
Nivel de experiența necesar: orice nivel, de la începători în sus.

5. RAFTING

Nu ai fost niciodată pe apă? Chiar nu este deloc greu, iar de apă te îndrăgostești instantaneu. Un weekend ideal de neuitat în mijlocul naturii, plin de soare, zâmbet și apă. În familie, într-un grup de prieteni, într-o tabără sau excursie netradițională cu școala sau într-o acțiune cu firma, poți încerca senzații tari într-o tura de rafting. Turele sunt destinate tuturor și persoanelor care nu au practicat canoe sau rafting vreodata, cât și celor care vor să repete experiența. Coborârile se pot face de toți începătorii, iar pentru cei mai experimentați se fac ture special.

Istoricul și ramurile raftingului

Raftingul, ca ramură de sport are un trecut foarte scurt. Original, aceste plute gonflabile din raft au fost dezvoltate pentru trupele de elită al armatei americane. Când aceste echipamente au fost scoase de pe lista de interdictie, cei mai curajoși iubitori ai naturii, au descoperit ca aceste bărci din materiale speciale pot fi folosite chiar și pe apele cele mai sălbatice. Original au fost folosite pe râuri glaciare cu un debit permanent și repezi unde pulsul ridicat și nivelul adrenalinei a fost stabilizată de temperatura apei de 5-10 grad Celsius. Publicul a devenit din ce în ce mai interesat față de acest sport, iar datorită echipamentului indispensabil a crescut și siguranța. Cei care practică acest sport, în apă rece folosesc haine neopren (chiar și șosete neoprene), peste gradul II de dificultate este obligatoriu vesta de salvare, și în toate condițiile purtatul căștii. Toti cei care se simt atrași de lumea turismului de aventură, probabil că au admirat apele involburate a viiturilor de primavară, și nu le trebuie explicat de unde vine expresia whitewater.

Sporturile nautice adunate sub expresia de origine engleză whitewater, includ activități pe care cei dornici de aventură le practică pe cursuri repezi de munte.

În funcție de nivelul apei și al adrenalinei dorite, amatorii de spume albe pot încerca raftingul, care este cel mai sigur cu plutele de 4-12 persoane, ori pot naviga cu trekuri de două persoane în care poți simți mai bine valurile; iar forțând și mai mult limitele, cu caiac rodeo o coborâre e mai mult acrobatie decât navigație. Echipamentul în aceste sporturi este vital, deoarece cu ajutorul acestuia un moment periculos se reduce la distracție, astfel purtarea lui este obligatorie.

Pornim de la ideea că de obicei trebuie să înfrunți o viitură plină de stânci și chiar și cel mai bun înotator se descurcă mai greu când cade în apă, astfel echipamentul e primordial, te ferește de vătămări, leziuni, zgârieturi și în unele cazuri chiar și de apă rece. Componentul cel mai important este vesta specială, care are o forță mare de flotabilitate, este destul de groasă să îți protejeze coloana, dar nu te deranjează în vâslit. Casca îți protejează fruntea și ceafa de loviturile crengilor și a coechipierilor, hainele neoprene împreună cu șosetele tot din acest material asigură deseori confortul în apă de 4-15 grade celsius. Padela ține tot de echipamentul de protecție deoarece cu aceasta, te ții departe de stânci când cazi în apă și cu aceasta vâslești cu forță maximă astfel încât barca să aibă o viteză mai mare decât al apei și să poată fi carmuită. În echipamentul de grup găsești trusa etanș pentru telefoane, aparate de fotografiat, acte, și sac închis ermetic pentru haine de schimb.

Marea majoritate a echipamentului are culori vii ca să fii mai vizibil în apă și pe fotografii. Folosind chiar și cel mai bun echipament trebuie ținut cont de faptul că acesta te protejează numai până la un anumit grad, astfel pentru a evita accidentele apa trebuie respectată.

Râurile practicabile sunt pe o scală de WW I. (ușor) – WW VI. (limita navigabilității) iar explorarea acestora depinde de cele mai multe ori de colaborarea dintre coechipieri. de obicei turele sunt de gradul WW II.(puțin dificil) și gradul WW III.(moderat dificil), la nivel mai dificil este nevoie de multă experiență și o condiție fizică bună.

În România sunt puține râuri corespunzatoare practicării acestor sporturi și cotele apelor sunt foarte instabile, astfel deocamdată puțină lume le practică.

Râurile posibile ar fi Crișul-Repede, al cărei apă curge din două baraje hidroenergetice; Jiul este renumit de viiturile uriașe după ploi; în chei fascinante curge Nera și Cerna; Mureșul și Bistrița sunt ușor de încălecat și de novici.

Raftingul, caiac canoe, surfingul și windsurfingul sunt activități practicate în apă. Fiecare din acestea captivează prin trăsăturile lor unice, sportivii doritori de aventură. Pentru cei mai mulți, aventură începe cu râul. Echipați și foarte curajosi, aventurierii se aruncă în cursul repezit al râului și încerca să se mențină pe pozitie.

Caiacele sunt lasate să curgă la vale într-o succesiune care îți taie respirația. Orice sportiv poate să aleagă între o excursie de o zi și una pe un timp îndelungat.

Raftingul și team buildingul

Mai mult timp petrecut alături de colegii voștri. Petrecem mai mult de jumătate din viață la serviciu. La modul ideal, ar trebui ca echipa din care facem parte să fie degajată, optimistă și prietenoasă. Este de ajuns că munca prestată ne întinde uneori nervii la maxim, nu mai este nevoie să ne streseze și colegii! Una dintre soluțiile la care apelează tot mai mult marile companii din lume este team buidingul. Acesta este, în esență, o încercare de sudare a echipei prin activități de socializare între membrii ei, în afara porților firmei. Pe scurt, este un program de dezvoltare cu consecințe pozitive asupra evoluției companiei. Pe lângă distracții, adrenalină și senzațiile tari, companiile pot oferi angajaților o experiență de neuitat, un instrument extrem de util în dezvoltarea profesională, o unealtă a cunoașterii personale și, nu în ultimul rând, un context în care angajații se transformă din indivizi în membrii unei echipe profesioniste, capabilă de performanțe.

Cel mai des întâlnite activități pentru team buiding folosite de managerii marilor companii din România sunt, totodată, și cele mai extravagante: paintballul, raftingul, scufundarile, zborul cu parapanta, săriturile în torente. Dacă vreți să știți cam ce fac angajații pentru a se împrieteni, va prezint câteva dintre sporturile-cheie folosite:

Acest sport presupune ca angajații să străbată cursul unei ape foarte agitate în barcă pneumatică. Coborârea se face în bărci speciale pentru rafting de câte șase persoane, dintre care, obligatoriu, și un instructor. Împreună cu colegii voștri veți înfrunta micile cascade, săriturile, meandrele și viteza ridicată a apei.

Coborârea este sigură pentru că toți angajații primesc costume și

încălțăminte care asigură protecție termică și anti-scufundare. Dacă unul dintre voi va aluneca în apă, pariem ca această întâmplare va stârni nenumărate zâmbete în pauzele de cafea de la serviciu! Cea mai folosită locație pentru rafting este Defileul Jiului, în care practicarea activităților de rafting se poate face în cele mai bune condiții din țara și în cea mai extinsă perioadă a anului: din martie până în octombrie.

Raftingul, o aventura pe apă pentru oricine

Pe Jiu sau pe râul Bistrița, un amator de rafting poate trăi o experiență unică. Dacă sunteți înzestrați cu spirit de aventura și fobia de apă va este străină, atunci puteți să vă bucurați de o cursă adevărată de rafting. Raftingul (sau, mai precis, river raftingul) constă în coborârea pe ape repezi de munte în bărci pneumatice, care pot găzdui patru până la zece persoane. Vesta de salvare, casca, padela și costumul de neopren, în perioadele mai reci ale anului, trebuie să facă parte din echipament, care este asigurat de organizatori. Obligatoriu, înainte de lansarea la apă instructorii specializați fac un scurt training, din care învățăm cum se folosește echipamentul din dotare, respectiv, padela, se stabilește un sistem de comunicare a comenzilor între skeeper și echipă și, nu în ultimul rând, aflăm cum trebuie să reacționăm în caz de cădere în apă.

Sport extrem sau turism de aventură?

În functie de locul în care se practică, raftingul poate fi inclus sau nu în categoria sporturilor extreme. Pentru începători, se recomandă traseele pe ape relativ liniștite. Dacă râurile sunt însă învolburate, raftingul intră deja în categoria sporturilor extreme și necesită o bună pregătire a participanților. Cele mai cunoscute râuri pentru rafting sunt Bistrița Aurie (lângă Vatra Dornei) și Jiul (lângă Petroșani). Există și alte râuri de munte spectaculoase, dar, din păcate, nu sunt practicabile decât primăvara, toamna sau în perioade ploioase, când debitul apei crește. În schimb, se pretează foarte bine la kayaking, un alt sport de apă interesant.

Marile companii, amatoare de rafting

Un manager de la o firmă specializată în activități de teambuilding, ne inițiază în secretele raftingului: "În cadrul acestor programe, secțiunea outdoor-sporturi de apă, raftingul își găsește un loc destul de important. Este un sport de echipă, unde coordonarea mișcărilor este totul.

Echipa nu trebuie să facem numai cu colegii de birou, ci ți cu prietenii sau membrii familiei. Aceasta este explicația pentru care am avut solicitări și din partea unor persoane fizice. Ca să se organizeze o astfel de tură, este necesar să fie minimum șase persoane și, neaparat, spiritul de aventură nu trebuie să lipseasca."

La secțiunea outdoor, turism de aventură, firma ofera o gamă completă de sporturi de aer, apă și pământ, având potențialul de a organiza evenimente în 36 de locații din țară. În strânsă legătură cu aceste activități outdoor, această firmă oferă și simulări de supraviețuire (indoor), de fapt simulări de diferite accidente, în care sunt implicați participanții și care, având la dispoziție diferite mijloace, trebuie să scape din aceasta situație neplacută (spre exemplu, prăbușirea unui elicopter în munți).

Echipamentul la rafting este vital

Echipamentul în aceste sporturi este vital, deoarece cu ajutorul acestuia un moment periculos se reduce la distracție, astfel purtarea lui este obligatorie.

Pornim de la ideea că de obicei trebuie să înfrunți o viitură plină de stânci și că chiar și cel mai bun înotător se descurcă mai greu când cade în apă, astfel echipamentul e primordial, te ferește de vătămări, leziuni, zgârieturi și în unele cazuri chiar și de apă rece.
Componentul cel mai important este vesta specială, care are o forță mare de flotabilitate, este destul de groasă să îți protejeze coloana, dar nu te deranjează în vâslit.

Casca îți protejează fruntea și ceafa de loviturile crengilor și a coechipierilor, hainele neoprene împreună cu șosetele tot din acest material asigură deseori confortul în apă de 4-15 grade celsius. Padela ține tot de echipamentul de protecție deoarece cu aceasta, te ții departe de stânci când cazi în apă și cu aceasta vâslești cu forță maximă astfel încât barca să aibă o viteză mai mare decât al apei și să poate fi cârmuită. Marea majoritate a echipamentului are culori vii ca să fii mai vizibil în apă și pe fotografii. Folosind chiar și cel mai bun echipament trebuie ținut cont de faptul că acesta te protejează numai până la un anumit grad, astfel pentru a evita accidentele apa trebuie respectată.

Reguli de navigație la rafing

Cel mai important aspect al problemei îl reprezintă modul în care este condusă ambarcațiunea. De fapt, de acesta depinde succesul unei coborâri și, chiar mai mult, siguranța conducătorului și a pasagerilor. Întotdeauna barca trebuie menținută cu prova (vârful din față) spre aval (spre vale). Așa vom putea să vedem din timp toate obstacolele ce trebuiesc ocolite și totodată se va da stabilitate bărcii. Mijlocul cu care cârmim este vâsla, padela sau pagaia, în funcție de tipul ambarcațiunii. În special pe apele foarte învolburate, cu multe obstacole ( stânci, trunchiuri de copaci) principala calitate a unei vâsle este rezistentă. În timpul coborârii nu trebuie să ne ferim să conducem barca prin locurile în care șuvoiul este mai vijelios, dimpotriva, acolo avem garanția că apa este adâncă și obstacolele aproape întotdeauna lipsesc. În situația în care ne pare că am luat-o prea repede la vale nu trebuie să ne speriem încercând să frânăm, din contra, vom încerca să accelerăm menținând ambarcațiunea cum am spus și mai sus, paralel cu firul apei.
Practic, în timpul raftingului loviturile de vâslă inverse sunt folosite doar pentru a menține orientarea corespunzătoare.

6. SCUBADIVING

Cum a apărut scubadivingul

Scufundarile (termenul împrumutat este scubadiving) au devenit tot mai populare în rândul pasionaților de înot. Ele constituie un sport ușor de realizat, distractiv și interesant. De ce este atât de popular? Mai mult de 70 % din suprafața globului este acoperită cu apă. Misterul și frumusețea mediului subacvatic au fascinat oamenii încă din epoca preistorică. Monștri din mitologie, descrierile din cărțile lui Jules Verne sau scenele din filmele americane sunt doar câteva demonstrații ale influenței asupra imaginației umane. Scufundările realizate fără tub de oxigen, deși sunt periculoase, sunt practicate de cei care colectează perle, bureți de apă sau exemplare din diferite specii de animale. Explorările mediului subacvatic au început acum trei secole o dată cu apariția clopotului pentru scufundări și a costumelor largi umplute cu aer la suprafata. Doar câteva descoperiri recente și îmbunătățiri ale tehnologiei au permis oamenilor să descopere lumea fascinantă a oceanelor și mărilor în perfecta siguranță și confort.

Deși scufundarile cu rezerve de aer au început să fie practicate în 1700, explorările marine erau interzise oamenilor de rând și ideea de sport era departe de a fi pusă în practică. Dezvoltarea tehnologiei construirii valvelor și a comprimării aerului în tuburi special construite a determinat apariția primelor sisteme care să poată fi denumite „echipament de scafandru”. Primele tancuri de aer comprimat erau destul de grele și ineficiente deoarece aerul țâșnea prea puternic în casca înotătorului. Între 1942 și 1946, Jacques-Yves Cousteau (locotenent  francez) și Emile Gagnan (inginer) au inventat `Aqua Lung` (plamânul), un mecanism constituit din valve sub presiune care permiteau aerului să fie eliberat doar atunci când scafandrul inspiră. În următoarele două decenii, scufundările experimentale realizate cu ajutorul acestui nou sistem s-au dovedit a fi eficiente și în 1960 această activitate s-a transformat în sport.

NAUI – Asociația Internațională a Instructorilor de Scufundări – a fost înființată în 1960 cu scopul de a îi învăța regulile acestui sport pe toți pasionații de înot. PADI – Asociația Profesionistă a Instructorilor de Înot – a luat ființă în 1967.
În anul 1970, echipamentul de scufundări a evoluat și sistemul de aer tradițional a fost înlocuit de o vestă comodă, valve mai eficiente și mecanism de ridicare la suprafață. În 1980-1990 acest sport fascinant s-a transformat într-o afacere de miliarde de dolari, ținând cont de inovațiile apărute în design-ul costumelor și tehnicile de construire a echipamentului care să ofere siguranță, comoditate și ușurință în utilizare.

Astăzi, scufundările sunt accesibile oricui și nu necesită investiții exagerate. De obicei, în apropierea locurilor amenajate pentru acest sport, se găsesc magazine specializate care oferă spre vânzare sau închiriere costume sau accesorii necesare. De asemenea există numeroase cluburi sportive de unde se pot închiria bărci și unde puteți să alegeți un instructor care să vă inițieze în această nouă experiență.

Scubadiving – O nouă provocare

Dacă îți dorești relaxare, calm și un strop de aventură pentru week-end-ul tău la mare, opțiunea cea mai potrivită este o sesiune de scuba diving la Europa Yacht Club.

Litoralul Mării Negre este un excelent mediu pentru relaxare, sport.

Marea Negră este lipsită de curenți puternici de litoral sau de creaturi și pești periculoși. Experimentează un week-end sub apă și vei descoperi fascinația lumii subacvatice. Deși foarte multă lume trece aceasta activitate la categoria sporturilor extreme, scuba diving este un sport calculat, un sport care îți dă o senzație de calm, de regăsire, o poartă către medi-tație. Dacă îți faci planuri pentru o vacanță la Marea Neagră și iubești apa, un program Discover Scuba Diving nu trebuie să lipsească din pachetul tău de vacanță. Având un brevet de scuba diving poți să te bucuri la maxim de frumusețile lumii, atât cele terestre, dar mai ales de cele subacvatice.
Practicarea scufundărilor de agrement implică o inițiere atât teoretică cât și practică, cu antrenamente la piscină și în mare sau lac, declară inițiatorul acestui sport în România, domnul Jeno Szabo, Instructor Trainer în cadrul firmei Carpatica Dive Center.
Oferta este variată: de la programe de diving pentru distracție, la cursuri de inițiere și certificare, până la ture de scufundare în lacurile de munte din România sau vacanțe de scuba diving în cele mai frumoase destinații în lume: Marea Roșie, Mexic, Maldive. În ultimii ani și litoralul românesc a fost mult mai generos la capitolul oferte de agrement. În vara 2005 Carpatica Dive Center este prezentă în Europa Yacht Club – Eforie Nord, cu o bază de scuba diving dotată la cele mai înalte standarde.
Programele de distracție Discover Scuba Diving sunt adresate celor care iubesc apa, nu s-au mai scufundat niciodată și sunt curioși să vadă cum este cu scuba sub apă.

Este primul pas pe care îl faci sub apă. Așa vei învăța noțiunile de bază pentru a te scufunda cu instructor, până la 5 m adâncime. După ce afli regulile de bază pentru egalizare, o serie de exerciții pentru golirea măștii și controlul flotabilității, te echipezi și mergi în larg cu zodiacul în zona de scufundare aleasă de tine împreună cu instructorul.
În Eforie Nord echipa Carpatica a cartat aproximativ 7 locații interesante pentru scufundare, fiecare cu un anumit specific floristic și faunistic și grad de dificultate.

Speciile pe care le poți admiră la o scufundare la Marea Neagră sunt: crabul, calcanul, midiile, chefalul, stavridul, rechinul, guvidele, crabul, calutul de mare, meduzele, acul de mare și, dacă ai o zi norocoasă, te poți întâlni cu delfinul.

În Marea Neagră există o specie de rechin (câinele de mare) inofensiv pentru oameni și care nu se apropie niciodată de țărm. După o plimbare subacvatică de aproximativ 45 de minute, ieșim la suprafață, ne relaxăm un pic și facem o discuție privind exercițiile, plimbarea, ce am văzut sub apă. Majoritatea celor care au facut o plimbare subacvatică rămân îndragostiți de acest sport și vor să participe la un curs de inițiere în scuba diving, cursul Open Water Diver. Va așteptăm în vara aceasta să faceți o plimbare sub apă cu noi, pentru a descoperi un univers superb, care stă la picioarele noastre.

Necesarul de echipament pentru Scubadiving

Echipamentul de scufundări este elementul esențial al acestui sport. Un scafandru trebuie să cunoască toate detaliile despre el și modul în care funcționează pentru a avea mai multă încredere când se află în apă.

Antrenamentul oferit de instructori atestați presupune de asemenea prezentarea acestui sistem simplu și ingenios, a modului în care se asamblează și se utilizează. Din păcate, există multe cursuri organizate de oameni fără prea multe cunoștințe și care nu furnizează aceste informații vitale. Iată câteva sfaturi care să vă ajute să alegeți echipamentul potrivit pentru dumneavoastră; este de la sine înțeles că trebuie să apelați în plus la ajutorul unui specialist.

Un începător al acestui sport are nevoie de cinci elemente esențiale pentru a învăța primii pași. Orice alte acesorii pot fi închiriate însă aceste cinci elemente trebuie să fie personale și să se potrivescă perfect cu constituția celui care le folosește.

Magazinele specializate nu vor închiria aceste obiecte și de aceea trebuie cumpărate. Iată care sunt ele:

– masca
– labele
– snorkel
– vesta compensatoarea și lest cu greutăți
– detentor

După câteva lecții, scafandrul poate să aleagă și alte elemente care să îi îmbunătățească echipamentul. Probabil ca prima cerința va fi costumul de scafandru.

Acesta difera în funcție de model, forma, grosime și mărime. Este bine să îl cumpărați ca să evitați dezavantajele închirierii lui. Puteți să alegeți astfel un model confortabil și care să vă permită ușurința în mișcare.

Un novice ar putea să opteze pentru următoarele accesorii:
– computer de scufundare
– manuși, botoșei și gluga

– regulatori

Echipamentul de scafandru poate fi achiziționat de la centrele specializate și diferă în funcție de model, numărul de acesorii și tehnologia utilizată ( sisteme care filtrează aerul expirat pentru a fi refolosit). Dacă aveți destui bani de cheltuit atunci veți putea cumpăra toate elementele necesare, profesionist realizate și cu un grad înalt de durabilitate. Tuburile de oxigen nu trebuie cumpărate. Este mult mai comod și mai avantajos să fie inchiriate din centre specializate unde pot fi verificate, întreținute și testate. Uneori, adevarații pasionați de acest sport achiziționează un tub echipat cu propriile valve și acesorii.

I.7. WINDSURFING

Windsurful – Ce este acest sport?

Urcați pe o placă de surf modificată, cu locuri pentru amplasarea tălpilor și cu o bară ce susține pânza. Practicantul acestui gen de sport trebuie să țina această bară și să o miște în toate direcțiile, în funcție de ceea ce vrea să facă.

Acest mecanism ce permite mișcarea pânzei înainte și înapoi, și chiar în orice direcție, fără folosirea unei carme, este singurul de acest gen din lume.

Istoria Windsurf-ului- Anii ‘60

Windsurful a avansat foarte mult din primele zile ale existenței sale, și până azi. Radăcinile sale sunt ușor descoperite și duc spre garajul a doi oameni din sudul Californiei. Jim Drake, marinar și designer aeronautic și, Hoyle Schweitzer, surfer și afacerist, și-au pus ideile una lângă alta pentru a vedea ce iese. Drake a venit cu idea unei piese care să fie ușor mișcată în orice direcție, și așa a apărut bara ce susține pânza.

Spre sfârșitul anului 1968 ei deja patentaseră prima placa de acest gen, numita `Windsurfer`.

Winsurfing – adrenalina sau relaxare

Windsurf-ul poate însemna o plimbare relaxată pe o mare fără valuri sau o doza ridicată de adrenalina obținută prin executarea salturilor de peste 5 metri sau a unor trick-uri dificile. Acest sport, care a luat naștere în anii `60, este prezent în România încă dinainte de 1990, iar în momentul de față există aproximativ 20 de practicanți fideli și un club formal de windsurf (Astoria). Echipamentul necesar este format dintr-o placă, o vela și un harness (un soi de ham). Vei avea nevoie însă și de un costum de neopren ce asigură protecția termică a corpului atunci când temperatura apei este scăzută. În funcție de genul de windsurf pe care vrei să îl practici, dimensiunea plăcilor și a velei poate diferi. Velele de wave au minim 3 mp, iar cele de racing sau freeride ajung și la 13 mp. Placile se situează între dimensiunile de 70 și 170 de litri, ceea ce ar însemna 2-4 metri. Windsurf-ul este de fapt un termen umbrela, care cuprinde: freeride, slalom, super X, speed racing, freestyle și wave. În România, practicanțtii windsurf-ului sunt axați mai mult pe freeride și freestyle, stiluri care nu se desfășoară pe un traseu prestabilit.

Windsurferii adepți ai freestyle-ului execută sărituri și trick-uri cât mai spectaculoase și preferă o mare agitată față de freeride-eri, care doresc o plimbare liniștită pe un vânt nu foarte puternic.
Concursurile de windsurfing sunt foarte rare în România, în 2004 au fost doar două evenimente: Campionatul Național și Cupa Sprite, însă dacă vreți să fiți spectatori la o demonstrație de windsurf, nu ratați campul h2o Sand Style ce va avea loc la Mamaia în a doua jumătate a lunii iunie. Un echipament de windsurf costă aproximativ 500 de euro dacă îl iei second-hand, iar pentru unul nou, mai puțin de 1000 de euro nu ai cum să cheltuiești. Poate ți se pare scump acum, însă sigur vei uita de investiție după ce vei deveni dependent de surfing la 30-40 km/h pe o mare agitată.
Chiar dacă vei cădea de nenumarate ori până vei reuși să înveți tehnicile de navigare și cum trebuie folosit vântul, răsplata îți va fi pe măsură: adrenalina 100% în largul mării, departe de mal și de toate problemele pe care le-ai lăsat acolo.

Echipamentul strict necesar la windsurfing

Windsurful începe să capete din ce în ce mai mult teren și în România, apa fiind foarte bună pentru acest sport. Windsurful combină plăcerea navigării cu tentația surf-ului și se poate practica fie pe mare, fie pe lacuri, singura condiție suficientă fiind prezentă vântului care să te ajute în deplasare. Este necesar să ai (sau să închiriezi cel puțin pentru început) un echipament corespunzator.

Astfel, ai nevoie de:
– o vela, care are rolul de motor; ea prinde vântul și te împinge pe apă, cu cât vântul este mai puternic, cu atât fiind nevoie de o pânză mai mică;
– scheletul pe care se întinde vela, și care va fi ancorat de placă;
– un maner cu ajutorul căruia se manevrează vela și care este ajustabil în funcție de înălțime;
– costum de neopren (care poate să fie în mai multe forme, în funcție de clima în care se practică acest sport: complet, trei-sferturi, doar tricou etc);
– placa, pe care vei sta; pentru începători cu cât este mai largă cu atât este mai bună;
– încălțări speciale de apă (booți) utile în zonele în care fundul apei te poate răni în momentul în care cazi de pe placă.

Sporturi extreme aeriene

II.1. KITING

Kiting-ul, un nou sport in plina expansiune

CE ESTE KITING-UL?

Denumirea sportului provine din limba engleză în care, KITE înseamnă zmeu. Cu alte cuvinte, KITING-ul este sportul care folosește un zmeu. În funcție de tipul zmeului și de scopul în care este folosit, kiting-ul se împarte în două mari categori: kiting-ul sportiv și power kiting-ul. În kiting-ul sportiv se folosesc zmeie de genul celor cu care ne jucam în copilarie. Acestea pot avea forme si mărimi diferite, pot fii sub formă de balauri înfricoșători, de păsări drăgălase, de avioane, fluturi, broaște, etc sau pot avea forme speciale care le asigură o manevrabilitate mare. Kiteconcursuri au multe în comun și cu alte sporturi, concurenții fiind judecați cu privire la performanța lor, cu note obligatorii, reprezentația din cadrul concursului poate conține și un " balet ", care presupune interpretarea artistică a muzicii . Spectacole sunt facute individual, pe pereche de piloți, sau ca o echipă. Reprezentarea în echipa de zbor este de obicei cea mai spectaculoasă, cu până la opt piloți, zmeiele lor care zboară la o distanță de câțiva centimetri unul de celălalt și restrictiv evitarea coliziunilor, în timp ce efectuează tot felul de cifre, figuri și formațiuni în aer. Concursurile sunt organizate la nivel național și internațional sub auspiciile Sport Team și kiting competitiv (STACK). Există un bi-anual Campionatul Mondial , care a avut loc ultima dată la Berck sur Mer, Franța în aprilie 2014 și a fost câștigat pentru a treia oară consecutiv de către echipa britanică "iepurașii răzuibile,,. Ei sunt prima în istorie când o echipa câștigă titlul de trei ori consecutiv.

Power kiting-ul este sportul în care se utilizează zmeul pe post de „motor”.
Forța de tracțiune dezvoltată de zmeu este folosită pentru a tracta un sportiv ce folosește un anumit mijloc de locomoție. Pentru deplasare se pot folosi o sumedenie de mijloace; role off road, mountain board, buggy (un vehicul mic cu trei roți și un scăunel, având roata din față orientabilă cu picioarele), skiuri, snowboard, placă de surf. Acest sport se poate practica atât pe sol cât și pe apă. Când este practicat pe sol poartă numele de land kiting, iar când este practicat pe apă se numește water kiting. Pentru fiecare mijloc de locomoție folosit există și o denumire specifică, astfel, când se utilizează role off road denumirea sportului este skate kiting, pentru mountain board, denumirea este land board kiting, pentru buggy vorbim despre buggy kiting.
Mergând pe aceeași idee putem aminti despre ski kiting, snowboard kiting și surf kiting sau board kiting atunci când se folosește o placă asemănătoare cu cea de wind surf. Zmeele pot avea forme și modalități de comandă diferite. Există zmeie pentru apă, cu un schelet gonflabil care le menține forma făcând posibilă relansarea lor în situația în care au fost scăpate în apă. Altele, au forma unei aripi de avion și profile aerodinamice, pentru a obține performanțe de zbor cât mai bune. Acestea pot fi destinate numai utilizării pe sol sau pot fi mixte, adică pot fi folosite atât pe sol cat și pe apă. Sistemele de dirijare pot fi cu două linii de comandă, cu patru linii de comandă, pot avea bara de control (control bar) sau pot avea mânere (handles).

SCURT ISTORIC AL KITING-ULUI

Kiting-ul se practică încă din vremuri foarte îndepărtate. Povestiri tradiționale chinezești, vorbesc despre doi renumiți constructori de zmee.
Conform acestora, încă din secolul al -V-lea Înainte de Christos, Kungshu P'an s-a remarcat construind zmeie în formă de pasăre care puteau zbura mai mult de trei zile încontinuu, iar Mo Zi a devenit cunoscut pentru faptul că a lucrat trei ani ca să construiască un zmeu din lemn în formă de șoim. Un alt chinez, generalul Han Hsin, a folosit un zmeu în anul 196 înainte de Christos, pentru a măsura distanța dintre locul de dispunere a trupelor sale și zidurile cetății pe care o asedia. De-a lungul anilor, zmeul a fost folosit în diverse scopuri, ca de exemplu pentru reglarea tirului artileriei sau pentru transportul diferitelor materiale grele, de pe un mal pe celalalt al râurilor. Pionierul powerkiting-ului (mai exact, al buggy kiting-ului) modern este considerat învățătorul britanic George POCOCK. Încă din copilărie el a construit și s-a jucat cu zmee, atașând de ele pietre pentru a testa forța de tracțiune a acestora. Adult fiind, el a continuat să studieze forța zmeelor făcând mai multe experimente. Astfel, în anul 1820 a făcut o demonstrație în fața elevilor săi. A legat două zmee între ele și le-a folosit pentru a tracta diferite obiecte grele pe distanțe considerabile. Mai târziu, în 1825, atașând un scaun special de un zmeu, și-a ridicat in aer propria fică, pe micuța Martha.
Zborul micuței s-a încheiat fără nici un incident. Apogeul muncii lui Pocock în domeniul construcției de zmee a fost atins în anul 1826 când și-a brevetat invenția denumită CHARVOLANT. Denumirea invenției vine din limba franceză de la cuvintele CHAR, care înseamnă trăsura și VOLANT, care înseamnă zmeu. De fapt, invenția era o trăsura cu roțile mari ce-i permiteau să treacă ușor peste denivelări și care folosea forța de tracțiune a două zmee legate în tandem. La prima testare a Charvolant-ului, Pocock a reușit să se deplaseze cu o viteză de aproximativ 30 km/h și a reușit să depășească o trăsură trasă de cai, ce aparținea Ducelui de Gloucester. Pentru practicarea acestui sport este nevoie de un zmeu echipat corespunzător, un ham, un mijloc de locomoție, un teren destul de larg care să nu aibe obstacole și de bunăvoința zeului EOL, zeul vântului în mitologia greacă.

Desigur, aceste lucruri sunt suficiente pentru aceia care posedă cunoștințele și care au formate deprinderile necesare manevrării zmeului.
Kite buggyingul și alte activități care utilizează tractarea cu un zmeu, pot fi clasificate ca sporturi extreme. Vântul, singura sursă de energie în acest caz, este imprevizibil. Este necesar, asadar, să se ia masuri de precauție față de schimbările ce pot surveni datorită impredictibilității vântului, atât de către novici cât și de către piloții avansați.

Principalul sfat care se poate da unui începator, este să înceapă cu un zmeu relativ mic și cu condiții de vând relativ slab (2-3 metri pătrați) și, pe măsură ce își imbunătățește abilitațile, să treacă progresiv la zmee mai mari și la vânt mai puternic. Un novice trebuie sa-și îmbunătățească mai întâi abilitățile de control a zmeului și pe urma, pe cele de manevrare a kitebuggy-ului.

Practicând acest sport, pilotul de kitebuggy trebuie să actioneze cu responsabilitate și să se asigure că nu deranjează asistența și nu deteriorează mediul înconjurător sau proprietățile private. Este esențial să se aleagă cu atenție locul de kite buggying, astfel încât să fie spatiu suficient.

  Trebuie luate toate măsurile de siguranța, inclusiv un echipament adecvat: haine protectoare și cască. Cele mai potrivite căști sunt cele de downhill mountain bike cu mască protectoare pentru bărbie (ușoară, bine ventilată, cu un câmp vizual bun) sau caștile pentru parapantă (ușoare, relativ bine ventilate, câmp vizual bun). Mai puțin potrivite sunt căștile de motorbike, deoarece sunt relativ grele și au un câmp vizual redus.

II.2. BUNGEE JUMPING SPATIAL, distracția viitorului

Săritul cu coarda elastică este cel mai popular sport extrem inventat în ultimii ani.

Este inspirat din obiceiurile locuitorilor Noii Zeelande, dar a devenit sport în epoca modernă.
Timpurile însă evoluează, noul devine vechi, fiind necesară o schimbare pentru a ramâne în top. Bungee jumping-ul spațial sau bungee jumping 2, a apărut ca urmare a necesității găsirii unei soluții de salvare a astronauților direct de pe orbită, pentru a evita catastrofe precum cea a navetei Columbia.
Pe scurt este vorba de un costum orbital construit din materiale speciale, care permite efectuarea unui salt de pe orbită direct pe pământ. Costumul acționează ca o parașută în mai multe trepte, atenuând caderea astronautului până în momentul în care picioarele acestuia ating pământul.
Bungee Jumping-ul spațial este periculos, dar costumul arată foarte bine.

Prototipul costumului, încă netestat, a fost pus la punct de Rick Tumlinson si Jonathan Clark, care împreună conduc Orbital Outfitters. Clark este cel care a inițiat proiectul, motivat fiind de moartea sotiei sale, Laurel, in 2003, în incidentul Columbia.
Schema costumului spațial ce va permite săriturile de pe orbită. Primele teste se vor face de la o inălțime de aproximativ 40 kilometri, urmând ca progresiv înălțimea să ajungă la 250 kilometri. Cele doua pericole care îl amenința pe curajosul săritor sunt frecarea cu aerul, ce va genera temperaturi de câteva sute de grade pe suprafața costumului si viteza de cădere, ce va ajunge la valoarea de 4000 km/h când astronautul va atinge straturile exterioare ale atmosferei pământului. În acest moment o parașută specială se va deschide, ea avand rol de stabilizare a traiectoriei de cadere si reducere a vitezei de coborâre, până la aproximativ 250 km/h la o altitudine de 1000 metri, moment în care o parașuta convențională îl va aduce pe pământ în siguranță pe curajos.
Dacă totul sună bine pe hârtie atunci aflați că cifrele se referă la testul de la 40 kilometri. Până la 250 kilometri trebuie realizate multe teste intermediare, condițiile schimbându-se drastic. Spre exemplu la 100 kilometri înățime, unde viteza de intrare în atmosferă terestră va fi de aproximativ 30.000 km/h, accelerația va fi de 8,2 G, iar cel mai mare pericol, temperatura va atinge valoarea de 1650 grade Celsius.
Un “simplu” costum construit din Nomex nu va fi suficient pentru a proteja astronautul, acum intrând în calcul problema aerodinamicii, fiind necesara presența unui scut de protecție în forma botului navetelor spațiale, ce va reduce drastic coeficienții aerodinamici, micșorând deci frecarea cu aerul.
Cu toate aceste probleme, cei doi inițiatori ai proiectului sunt convinși că vor reuși, ba mai mult și-au setat chiar un termen limita de doi ani. Explorând și mai mult posibilitațile, cei doi emit ipoteza dezvoltării unei noi forme de sport extrem, bungee jumping-ul stratosferic, pentru cei cu buzunarul gros si făra rău de înălțime.

II.3. DELTAPLANUL

Care este istoria acestui sport?

Aviația modernă își are originea în proiectele inventatorilor Chanute, Lillienthal, Montgomery și a altor cunoscuți ingineri din secolul 19. Mulți oameni cred eronat că frații Wright sunt primii care  au zburat. Nu este adevarat; au fost primii care au zburat folosind un motor. Oamenii zburau folosind deltaplanele cu mult înainte ca cei doi inventatori să schimbe industria aviației pentru totdeauna. În anii 1800, planoarele erau construite din bambus și plastic; mai târziu au evoluat în aluminiu. În anii 60, piloții curajoși au vrut să experimenteze metodele străvechi construind un zmeu uriaș care era atașat de o barca pentru ca aterizarea să fie mai sigură. În același timp, un inginer de la NASA, Francis Rogallo, a inițiat un proiect nou bazat pe sistemele de recuperare a astronauților la întoarcerea din spațiu. Astfel a aparut un nou model de aparat de zbor denumit deltaplan. În ziua de astăzi materialul de construcție a acestor dispozitive este aluminiul. Sportul a devenit nu doar o atracție pentru pasionații de înalțimi ci și o metoda ieftină de relaxare. În plus, priveliștea oferită de un zbor cu deltaplanul și exuberanța de a pluti sunt doua elemente unice. 

Cum arată un deltaplan?

Fie că este construit special pentru profesioniști, fie că este destinat antrenamentului, deltaplanul arata aproape la fel. Acest aparat este alcătuit dintr-o aripa asemănatoare cu un avion, constituită dintr-un cadru de aluminiu (în forma de triunghi) și un suport pentru pilot. Hamurile sunt rezistente și sustin sportivul sub aripa, fiind legate în zona centrului de greutate pentru a menține echilibrul. Este greșită presupunerea că pilotul trebuie să își susțină greutatea cu mainile. Este complet greșit! Hamurile suportă intreaga greutate. Cadrul de care se ține cu mainile este menit să asigure controlul.

Deltaplanele sunt direcționate cu ajutorul miscării corpului și a schimbării greutății exercitate prin miscarea cadrului de aluminiu.

Deltaplanele care dispun de cadru cu roti care servesc la aterizare sunt destinate în general instructorului și elevului său. Acest tip de aparat este menit să ușureze munca instructorilor și prezintă o mai mare eficiență. La fel ca și celelate modele, deltaplanul este construit din cadrul de aluminiu și aripă. Hamurile sunt destinate celor doua persoane care sunt suspendate de cadrul respectiv și care prin miscare determină controlul direcției.

Cum controlezi și direcționezi deltaplanul?

Deltaplanul este controlat de om. Pilotul este suspendat de hamuri în centrul de greutate al aparatului și ține mâinile pe suportul triunghiular. Dacă spotivul își lasă greutatea pe spate împingând cadrul inainte, deltaplanul va prinde viteză și va coborâ.

Întoarcerile sunt realizate prin rotirea corpului și a cadrului spre direcția de întoarcere. În zborurile la înălțime, piloții stau întinși pe un suport special și se mișcă cu ajutorul unui dispozitiv de împingere a cadrului. Decolarea și aterizarea se realizează prin ridicarea corpului în poziție verticală. Pentru a decola pilotul aleargă de-a lungul unei culmi muntoase , ținând cadrul pe umeri, până când începe să zboare. Pentru aterizare, sportivul ridică aripa în sus prin mișcarea cadrului și a corpului și coboară picioarele pentru a atinge solul. O aterizare perfectă presupune ca pilotul să nu faca decât un singur pas, asezându-se pe sol asemeni unei păsări uriașe.

Cum se ridică deltaplanul în aer?

Piloții doresc să se ridice cât mai sus pentru a parcurge o distanță cât mai mare la coborâre. Cele mai cunoscute metode sunt ridicările în curentul dinamic de pantă sau în curentul termic ascensional. Atunci când vântul întâlnește un obstacol – o creasta muntoasă sau o pădure – are tendința să devieze. În acest mod piloții profită de curentul de ridicare și câștigă în altitudine, reușind uneori să zboare chiar și câteva ore. De cele mai multe ori vântul se ridică asemeni unei `benzi de aer` și deltaplanul se poate roti în această regiune ridicându-se constant. Aerul cald se ridică și cel rece coboară – o lege fizică și o posibilitate acordată pasionaților de sport de a se ridica spre cer. Încălzirea solului se realizează într-o proporție mai mare în unele regiuni și aerul cald se ridică sub forma unui tub uriaș. Sportivii experimentați cunosc aceste zone și stiu să manevreze deltaplanul astfel încât să urce cât mai mult. Un semn al acestor zone este norul cumulus.

Doritorii de senzații tari pot învața aceste tehnici dacă urmează cursuri specializate și pot deveni profesioniști daca se antrenează constant.

Cât de sus poate ajunge un deltaplan și cât de departe?

Răspunsul la această întrebare nu este exact deoarece există numeroși factori de influență. În general, deltaplanul parcurge în jur de 500 de kilometri și atinge o înalțime de 5000 de metri. Zonele de aer cald din SUA sunt destul de des întâlnite pe timpul verii și piloții pot ajunge la altitudini de 1500-3000 de metri.

Cât timp petreci în aer?

Timpul variază în funcție de condițiile atmosferice, de experiența pilotului și de înălțimea de la care planează aparatul. Cei mai mulți sportivi plutesc în jur de o ora după un an întreg de antrenamente. În cele mai bune zile, deltaplanele nu ating solul decât abia seara. În aer calm zborul de la 800 m poate să dureze 15-20 de minute. În general, acest sport se practică dimineața sau seara, când curenții de aer cald sunt slabi și vântul adie liniștit. Atmosfera calmă este indicată celor care vor să invețe sau să își exerseze noile tehnici.

De unde poate să decoleze un deltaplan și unde aterizează?

Deltaplanul poate să decoleze de pe orice deal sau culme lipsită de denivelări sau obstacole – copaci, boscheți, construcții – și atunci când vântul nu adie cu putere. Pilotul aleargă la vale sau spre marginea culmilor și este ridicat în aer, viteza vântului fiind de aproape 15-20 m/h. Există diferite tehnici pentru a ridica deltaplanul în aer atunci când nu există dealuri. De obicei aceasta este legată cu o franghie de bărci, camionete sau avioane de mică înălțime. În acest caz este nevoie de un spațiu deschis. Aterizările depind foarte mult de experiența pilotului. Acesta este capabil să aterizeze  în orice spațiu deschis cu o arie de 15-60 mp. Uneori acest lucru este ingreunat de rafalele de vânt sau de regiunile impădurite.

Cât de sigur este acest sport?

Zborul cu deltaplanul este mai sigur decât cel cu avionul. Este normal să fie un sport periculos, (motiv pentru care e încadrat în categoria sporturi extreme) ținând cont de riscurile impuse. Cei care practică zborul cu deltaplanul fără o pregătire anterioară sau în condiții de vreme neprielnică, în lipsa unui echipament adecvat sau în locuri nepermise sunt predispusi unor accidente grave. Planoarele din SUA primesc un certificat de catre HGMA (Asociatța de manufacturare a deltaplanelor); cele de la noi primesc o licență din partea Aeroclubului Român. Instrucțiunile de utilizare au fost standardizate și elevii invață în centre specializate, cu instructori licențiați. În ciuda avertizărilor există oameni care practică acest sport fără să acorde atenție metodelor de precauție. Cei mai mulți piloți zboară o viață întreagă fără să se rănească. Deltaplanele profesioniste, tehnicile avansate și programele de educare contribuie la reducerea ratei deceselor. Siguranța acestui sport este continuu îmbunătațită prin dezvoltarea echipamentelor noi, prelucrarea instrucțiunilor și antrenamentul îndelungat. Respectă capacitățile tale și conștientizează-ți limitele! Mai mult decât atât, respectă cerul și vântul, acordă mai mare atenție condițiilor atmosferice.

Cât de frig este la altitudini mai mari?

Deltaplanele pot să zboare în condiții de îngheț sau de temperaturi ridicate.

Temperatura aerului scade cu 15 grade la fiecare 1000 de metri altitudine. Așadar, zborul cu deltaplanul la înălțimi foarte mari se realizează în condiții de îngheț. Piloții care vor să atingă altitudini de 3500 de metri trebuie să poarte un costum special care să le încălzească organismul. Chiar și într-o zi toridă, la 700 de metri in aer este frig. Viteza medie pentru un deltaplan este de 30m/h, deci este un factor de răcire care se multiplică pe măsură ce urci.

Ai nevoie de vânt puternic pentru a zbura?

Acesta este cel mai dificil concept pentru un pilot începător însă dacă l-ai înțeles totul se va desfășura ca la carte. Mișcarea deltaplanului te ține în aer și nu vântul!

Sportivii experimentați profită de curenții de aer pentru a transforma un zbor normal într-unul de câteva ore. Deltaplanele pot să decoleze, să zboare și să aterizeze atunci când vântul are o viteza de 0-30 m/h. În general, condițiile ideale sunt cele de 5-20 m/h, în funcție de tehnica sportivului.

Ce pregătire fizică este necesară pentru a zbura?

Aproape oricine poate să manevreze un deltaplan, dacă are o vârstă cuprinsă între 13-90 de ani. Dacă cineva reușește să mențină în echilibru o greutate de 22-32 kg atașată deasupra umerilor atunci cu siguranță va învăța foarte rapid să zboare. Chiar și cei care prezintă handicapuri ale picioarelor pot să practice acest sport fără probleme, dacă dispun de un aparat cu cadru de care au fost atașate roți, astfel încât aterizarea să fie mai comodă. Zborul nu necesită forța în mâini ținând cont că persoana respectivă este suspendată în hamuri. Dacă acest sport se practică în condiții meteo defavorabile sau la altitudini mari atunci este nevoie de un antrenament mai serios. De obicei acesta se realizează prin incercările repetate care au dus la atingerea performanței.

Cum învăț să zbor?

Certificatele acordate de centrele cu aprobare de funcționare sunt esențiale. Cele mai multe persoane au nevoie de 10 lecții de bază și de un instructor pentru a invăța să zboare cu deltaplanul. Profesioniștii au nevoie de lecții serioase și de tehnici complexe pentru a reuși să atingă performanțe înalte. Școlile din multe țări au nevoie de aprobare pentru a funcționa și a preda lecții de zbor. Fiecare nivel de învățare presupune însușirea unor tehnici noi, bine știute și aplicate de pilotul elev. Nimeni nu se arunca de pe vârful muntelui în prima lor zi de zbor. În primele ore veți învăța să decolați, să aterizați, să direcționați deltaplanul și să controlați centrul de greutate. Există mai multe niveluri de care trebuie să le depășiți pentru a ajunge un adevărat profesionist. Primul este `Începător` , al doilea presupune să știți să intoarceți deltaplanul și se numește `Novice`.

Dupa ce ați acumulat ore și experiență puteți să treceți la nivelul `Mediu`.

Recunoașterea de `Avansat` se dobândește  atunci când demonstrați că stăpâniți anumite tehnici care vă permit să rămâneți în aer mai mult timp. Titlul de `Profesionist` este primit doar de către piloții care au reușit performanțe deosebite și se regasesc printre cei mai buni piloți din lume.

Ce tipuri de oameni zboară cu deltaplanul?

Acest sport este practicat de oameni de toate genurile. Este o concepție greșită aceea ce cei mai pasionați de acest sport sunt insetații de adrenalină din California sau Colorado. Acest stereotip este total neadecvat. Piloții sunt în general oameni responsabili și siguri pe ei, care iubesc să zboare și să admire lumea de la înalțime. Foarte mulți oameni, de la doctori și pâna la politicieni, sunt capabili să învețe tehnicile acestui sport.

Există organizații care urmaresc să promoveze acest sport, să imbunatațească nivelul calității deltaplanelor, să dezvolte noi metode, să acorde certificări, să verifice cluburile de instructaj, să-i pedepsească pe cei care nu respectă regulile, să organizeze diverse competiții și să înregistreze diferite recorduri. Datorită profesionalismului organizațiilor care interprind astfel de programe, piloții sunt în siguranță și manifestă o pasiune mai mare pentru ceea ce fac.

Piloții trebuie să aibă o anumită vârstă, înălțime sau greutate?

Sportivii care practică zborul cu deltaplanul pot să fie copii sau bătrâni. Limitele sunt mai mult psihologice decât fizice. Dacă cineva este îndeajuns de matur pentru a adopta o hotărâre și poate să reacționeze rapid și eficient atunci este potrivit pentru acest sport.  Din moment ce zborul se bazează pe echilibru și nu pe forță fizică atât femeile cât și bărbații sunt la fel de îndreptățiți să îl practice. Aproape 10-15% din sportivi în SUA sunt femei. Piloții cu orice greutate corporală pot să zboare dacă dispun de echipamentul necesar. Cei foarte grași au nevoie de deltaplane mai mari și hamuri mai puternice. Din moment ce majoritatea cântărește în jur de 40-90 de kg va fi probabil destul de dificil de găsit echipament special. Înălțimea nu decide cine poate să zboare și cine nu; din nou, echipamentul este cel care își spune cuvântul. Costumele și amplasamentele cele mai întâlnite sunt adaptate pentru oameni care au între 1.50 și 1.90 m. Deltaplanul va avea nevoie de modificări în cazul celor care depășesc limitele. Piloții au diferite niveluri de pragătire fizică și pe măsură ce avansează continuă să își antreneze organismul.

Am nevoie de licență pentru a zbura cu deltaplanul?

Da! Este necesară o diplomă care să ateste că ai urmat cursuri la o școală specializată și că ești capabil să zbori. Este de ajuns să primești certificatul de `Începător` pentru a sări cu deltaplanul. Pe măsură ce avansezi, vei susține diferite teste care să îți verifice abilitățile și în urma cărora vei primi o nouă diplomă. Există însă și reguli de zbor. De exemplu, începătorii au voie să sară doar de la înălțimi de 30 de metri și doar sub îndrumarea instructorului. Deși aceste norme nu sunt legiferate ele sunt respectate de foarte multe asociații care au aprobare de funcționare. Timpul necesar antrenării diferă în funcție de capacitatea de învățare a sportivului și de profesionalismul instructorului. În mod normal, o persoană are nevoie de 5-10 sărituri pentru a primi unul din primele două certificate (Începător și Novice), adică o perioadă de 3-6 luni. După aceste lecții, sportivul zboară la altitudini moderate (50-300 m). Sunt permise și  alte tehnici pentru decolare dacă există o pregătire anterioară în acest sens (bărci, mașini). Cei mai mulți elevi au nevoie de 12-18 lecții pentru a se descurca singuri. Ei continuă totuși să fie asistați de instructor. După o perioadă mai lungă de pregătire, după antrenamente intense și zboruri multe, se poate trece la un nivel mai avansat de atestare. Testele necesare dobândirii altor titluri sunt organizate de piloți mai experimentați și sunt dificil de trecut.

Interesant este că nu ai nevoie de titlul de profesionist dacă vrei să zbori ci doar dacă îți dorești cu adevărat să fii recunoscut internațional. Organizațiile au interesul de a promova acest sport pentru a atrage sponsori care să contribuie la organizarea de competiții. Fondurile obținute sunt dedicate dezvoltării aparatelor de zbor și a echipamentelor.

Ce este zborul în tandem?

În timpul acestui zbor, atât tu cât și instructorul tău zburați utilizând același deltaplan. Această modalitate este asociată în general decolării asistate de mașini.

Deltaplanul este legat cu o frânghie și este tras de o mașină sau o barcă. Acesta se ridică în aer și vă permite să plutiți. În unele cazuri deltaplanul este prins de un avion care zboară la înălțime joasă și cu viteză relativ mică. Cele mai cunoscute sunt Bailey-Moyes Dragonfly, avioane construite special pentru a permite practicarea acestei metode. Pentru a decola, deltaplanul este așezat pe un suport special care prezintă roți și care permite plecarea lentă. Avionul va ridica deltaplanul la o înălțime de aproximativ 750 m și va semnaliza sportivului că poate să dea drumul frânghiei. Din acel moment deltaplanul va zbura singur.

II.4. PARAPANTA

La o primă vedere, parapantă este un fel de parașută, pe care o poți menține în aer și cu care poți zbura cât vrei, fără să te fi lansat în prealabil dintr-un avion. Pentru că, la parapantă, nu ai nevoie să fii lansat de undeva de sus, ci te poți autopropulsa, prin alergare. Și apoi, parapanta se menține în zbor, datorită curenților de aer și abilităților parapantistului de manevrare a aparatului. Spun acestea `la o prima vedere`, pentru că lucrurile sunt puțin mai complexe. O persoană care practică acest sport și este obișnuit cu zborul cu parapanta, ți-ar spune că “parapanta este de fapt un planor ultrausor, cu o geometrie variabilă.

Așadar, parapanta se aseamană mai degrabă cu un planor. Prin `umflarea` ei cu aer sau gonflaj, cum zic specialiștii, parapanta capată forma de ARIPĂ. De aceea, în limbajul parapantiștilor, se folosește rar cuvântul `parapantă`, dar se folosește foarte des, cuvântul aripă.
Decolarea, se poate face prin alergare sau tractare. Parapanta nu este concepută pentru saltul din avion, dar au fost și cazuri când sărit cu parapanta din elicopter, balon și uneori de pe vârfuri foarte înalte de munte.
Dacă te hotărăști să te apuci de acest sport, de zborul cu parapanta, este imperios necesar să cunoști următoarele aspecte:
-AERODINAMICA (care este asemănătoare cu cea a planorului);
-Meteorologia;
-Cunoșterea parapantei.
Cu parapanta în zbor, se poate ajunge și la înălțimi foarte mari (s-a ajuns chiar și la 9000 de metri anul acesta, dar din greșeală), însă este nevoie de foarte multă dibăcie din partea pilotului, în a găsi și urmări curenții calzi.
Pentru găsirea curenților calzi, este necesar să cunoști capitolul numit meteorologie. Parapanta sau aripa, este astfel confecționată încât se poate umfla singură, fiind alcătuită dintr-un sistem celular – celule deschise în față și închise în spate, dispuse una lângă alta, pe rânduri. Mișcările prin aer le menține umflate cu aer, întrucât aerul intră prin deschiderea din față, dar nu poate ieși, partea din spate fiind închisă. Astfel, aripa capătă o formă aerodinamică, forma care ajută la ridicarea parapantei, asemeni unei aripe de aeroplan.

Pilotul este susținut dedesupt, printr-o rețea de corzi rezistențe, prinse printr-un sistem special, de hamul pilotului. Paralel, există o altă rețea de corzi, care controlează aripa parapantei.
Hamul, pe lângă rolul de prindere și susținere, are și o pungă protectoare, un fel de air-bag sau pungă cu spumă, prinsă de spatele pilotului. Parapantele obișnuite, au de obicei, o arie între 25-35 metri pătrați, cu o deschidere de 8-12 metri și o greutate de 3-7 kg. Greutatea reunită a aripei, hamului, rezerverlor, instrumentelor și căștii, ajunge până la 12–18 kg

II.5. PARAȘUTISMUL

Creditul pentru inventarea primei parașute a fost atribuit lui Sebastien Lenormand, care a demonstrat principiul parașutei în 1783. Chiar dacă Lenormand a fost creditat cu aceasta invenție, primul care a desenat ceva asemănător unei parașute a fost Leonardo da Vinci. După modelul lui Leonardo da Vinci, croatul Faust Vranic a imaginat un dispozitiv cu care a sărit de pe turnul Veneției in 1617. Primul om care a folosit o parașută în caz de urgență, a fost Jean Pierre Blanchard. În 1785, a pus un câine într-un coș, iar de coș a legat o parașută, aruncând apoi coșul dintr-un balon cu aer în care se afla. Blanchard susține că în 1793 a scăpat, sărind cu parașuta, dintr-un balon cu aer care a explodat la o mare înălțime deasupra pământului. Prima persoană care este trecută ca fiind cea care a sărit prima oara, oficial, cu parașuta, a fost Andrew Garnerin. Atunci el a sărit dintr-un balon cu aer aflat la 8000 de picioare în aer. În general, parașutismul este un sport pentru curajoși. Cei ce practică acest sport, trebuie mai întâi să facă niște cursuri, pentru a învăța întreg procesul și pentru a face antrenamente în vederea unor sărituri mai pretențioase. Cursuri de parașutism sunt oferite de o multitudine de organizații, deci dacă ești atras de acest sport, poți lesne învăța. Există și niște condiții pentru a putea practica acest sport, având în vedere că ești în aer, unde lucrează asupra ta și forța gravitațională și presiunea atmosferică. Spre exemplu, cardiacilor nu li se va permite niciodată să practice acest sport, deoarece consecința principală ar putea fi chiar decesul.

Un alt lucru foarte important, poate cel mai important, este să știi cum să-ți împachetezi parașuta, pentru ca aceasta să se deschidă în momentul în care tragi de maner. Bineînțeles că există și o a doua parașută, care se deschide după ce tragi mânerul de siguranță, dar este indicat ca parașuta să se deschidă din prima fază în care acționezi mânerul principal.
Pentru a reuși să îți pregătești foarte bine această săritură cu parașuta trebuie să fii foarte bine pus la punct din punct de vedere teoretic. Nu este un lucru foarte greu să practici acest sport, dar este nevoie de o mare atenție și stăpânire de sine.

BIBLIOGRAFIE:

1. Compania nationala Posta Romana, Sporturi Extreme, Editura Romfilatelia, Bucuresti, 2004;

2. http://www.xtrem.ro/;

3. http://members.tripod.com/Alpin_Club_Elite/sporturi_extreme.html;