Impactul Riscurilor Si Hazardelor Naturale Asupra Activitatii Turistice
Impactul riscurilor și hazardelor naturale asupra activității turistice
Aspecte generale
Riscul natural a fost definit de unii geologi și geografi ca pericol potențial de producere a unui eveniment natural cu efecte nefavorabile, în acest sens fiind aproape sinonim cu termenul de hazard natural. Însă termenul de risc natural pentru activitatea turistică are o accepțiune mai largă decât în cadrul geografiei fizice. Se referă atât la unele elemente naturale existente în mod obișnuit într-o regiune, dar care pot afecta pe cei care intră în contact cu acestea în decursul activităților turistice, cît și la evenimentele naturale aleatorii, întâmplătoare, care perturbă desfășurarea activităților turistice sau care produc disconfort, vătămări corporale, afectează sănătatea și în cazuri extreme pun în pericol viața turiștilor. Managementul riscului, conform definiției date de Oficiul Națiunilor Unite pentru recuperarea după dezastre este procesul public de evaluare-recunoaștere și acceptare a existenței unui risc, de luare a deciziilor și de aplicare a măsurilor necesare pentru a-l evita sau pentru a-l reduce la nivele acceptabile prin reglementări și prin întreprindere de acțiuni adecvate.
Hazardele naturale sunt fenomene potențial dăunătoare societății, declanșate de manifestări extreme ale unor procese naturale (Bălteanu, Șerban, 2005). Apariția lor este probabilă într-un areal și într-un interval larg de timp, dar aleatorie (alea=lat. zaruri), imprevizibilă ca dată exactă. Influențează activitatea turistică direct, uneori cu efecte foarte grave dar și indirect, prin reducerea drastică a numărului de turiști în zonele de risc, mai ales în intervalul imediat următor producerii unui eveniment cu caracter catastrofal. Pot fi simple sau se pot combina, rezultând lanțuri de hazarde, în cascadă, cu efecte multiple. În linii mari se disting următoarele categorii principale de hazarde naturale:
1. Climatice
valuri de frig
viscole și căderi abundente de zăpadă
polei
ceață
secete
grindină
descărcări electrice
valuri de căldură
furtuni, uragane, tornade
2. Geologice- geomorfologice
avalanșe
prăbușiri
alunecări de teren și curgeri noroioase
hazarde endogene: cutremure și erupții vulcanice
astrofizice (căderea meteoriților)
3.Hidrologice
inundații de mare amploare
vârtejuri sau trombe de apă
iceberguri
tsunami
4. Incendii de vegetație
5. Biologice (epidemii, invazii de insecte sau rozătoare, etc)
Adesea mai mulți factori acționează concomitent, turiștii resimțind acțiunea combinată a acestora. De exemplu o răcire bruscă a vremii la munte poate fi însoțită de ceață sau de vânturi puternice; furtunile măresc riscul de inundații, erupțiile vulcanice pot fi însoțite de mișcări seismice, cutremurele pot declanșa alunecări de teren sau ruperi de baraje urmate de inundații, valurile de căldură pot fi corelate cu ample incendii de pădure.
După efecte se disting:
hazarde cu efecte reduse, care produc pagube minore, putând fi gestionate de autoritățile locale;
hazarde cu efecte severe, care produc perturbări ale activităților curente, pagube importante, se pot solda cu răniri de persoane și necesită intervenția formațiunilor de protecție civilă și a altor organisme specializate;
dezastre (catastrofe) care produc perturbarea serioasă sau întreruperea activităților curente și generează pierderi de vieți omenești, mari pagube materiale și afectează calitatea mediului. Depășesc capacitatea societății respective de a rezolva situația cu mijloace proprii, fiind necesare intervenții și ajutoare la nivel național și chiar internațional. După Bălteanu și Șerban (2005), un hazard este calificat drept dezastru dacă se înregistrează cel puțin zece decese sau 50 de persoane rănite și pierderi materiale de peste un milion de dolari.
În activitatea turistică hazardele naturale sunt cele care afectează masiv infrastructura, bunurile turiștilor sau produc efecte directe asupra turiștilor (panică, evacuare în condiții precare, vătămări corporale, pierderi de vieți omenești). Caracterul de dezastru al unui hazard natural este legat și de caracteristicile elementelor expuse riscului (regiune și perioadă cu activitate turistică intensă, activități recreative care se desfășoară în zone de risc, tabere de corturi sau alte adăposturi improvizate care nu oferă un grad de protecție ridicat contra intemperiilor) și de gradul de vulnerabilitate al unei regiuni. Depinde de totalitatea relațiilor dintr-un anumit context social care, în combinație cu forțele mediului, produc un dezastru: infrastructură deficitară sau prost realizată, cu grad scăzut de rezistență (de exemplu baraje care cedează la suprasolicitare), lipsa unor sisteme eficiente de avertizare și a mijloacelor de evacuare rapidă, lipsa de personal calificat pentru acordarea primului ajutor, clădiri, campinguri sau tabere de corturi amplasate în locuri neadecvate (terenuri inundabile, locuri expuse la avalanșe etc), construcții care nu respectă normele de protecție antiseismică.
Pentru reducerea efectelor hazardelor naturale asupra turiștilor, înainte de inițierea unei activități turistice se apelează la datele serviciilor de prognoză.
În cadrul lor se utilizează următoarele coduri:
verde – nu se prevăd fenomene periculoase
galben – se prevăd fenomene meteorologice obișnuite, dar care temporar pot deveni periculoase (averse, descărcări electrice, grindină, intensificări ale vântului, valuri de căldură, creșteri de debit pe cursurile mici de apă).
portocaliu – se prevăd unele fenomene meteorologice periculoase, de intensitate mare, inundații pe cursurile mici
roșu – se prevăd fenomene meteorologice periculoase de intensitate foarte mare, risc de viituri și inundații majore
Deceniul 1990 – 2000 a fost desemnat de Adunarea generală ONU ca Deceniu Internațional pentru Reducerea Efectelor Dezastrelor Naturale. Cercetările inițiate în deceniul respectiv au adus o contribuție importantă la instituirea unor măsuri de prevenire și limitare a efectelor dezastrelor. Forumul internațional de la Geneva din 1999 a pus în evidență necesitatea continuării, sub egida ONU, a eforturilor de reducere a impactului dezastrelor asupra societății în cadrul programului internațional „Strategia internațională pentru reducerea efectelor dezastrelor”. Se consideră necesară integrarea strategiilor de prevenire a riscurilor în planurile de dezvoltare durabilă. Conferința Mondială pentru reducerea dezastrelor de la Kobe (Japonia) din 2005 a pus accentul pe necesitatea instituirii unor sisteme eficiente de avertizare din timp asupra dezastrelor, prin instituirea programului internațional de avertizare rapidă (International Early Warning Programme) al ONU.
În România, Hotărârea de Guvern 77/2003, completată ulterior cu alte prevederi, instituie măsuri pentru prevenirea accidentelor montane și organizarea activității de salvare în munți. Conform acestei hotărâri, activitatea de salvare în munți cuprinde patrularea preventivă, asigurarea permanenței la punctele și refugiile Salvamont, căutarea persoanelor dispărute, acordarea primului ajutor medical în caz de accidentare, transportarea bolnavului sau accidentatului la prima unitate sanitară. Pentru adăpostirea persoanelor aflate în dificultate, surprinse de schimbări meteorologice brusce în zone montane izolate, se amenajează refugii. La cabane trebuie să existe semnalizatoare luminoase și mijloace de avertizare sonore pentru orientarea turiștilor în condiții meteo neobișnuite.
Există și servicii specializate pentru intervenții în cazul iminenței unor efecte negative, sau după ce acestea s-au produs. Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență coordonează activitatea comitetelor județene și a celor locale pentru situații de urgență. Au fost organizate și servicii voluntare pentru situații de urgență în comune, orașe și municipii, în subordinea consiliilor locale, incluzând specialiști în prevenirea situațiilor de urgență și formații de intervenție, salvare și prim ajutor.
Alte organisme sunt Inspectoratul Național pentru situații de urgență, Asociația Națională a Salvatorilor Montani care grupează echipele județene Salvamont, unități Salvaspeo pentru salvare în peșteri, Jandarmeria montană, Salvatorii marini (Salvamarul). Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare (SMURD) este o unitate de intervenție publică care are în structura sa echipe integrate de reanimare specializate în acordarea asistenței medicale și tehnice de urgență, (inclusiv terapie intensivă mobilă), precum și echipe cu personal medical specializat în acordarea de prim ajutor calificat; folosește ambulanțe de reanimare, elicoptere și avioane și colaborează cu pompierii sub aspect operativ. În cadrul Sistemului național de Apărare funcționează Protecția Civilă, care are ca obiectiv prevenirea și atenuarea efectelor dezastrelor naturale sau provocate de om, desfășoară activități de asistență și protejare a populației, a bunurilor materiale, a valorilor culturale și a factorilor de mediu în situații de criză.
Riscurile sunt foarte diversificate, ținând seama de marea varietate a formelor de turism, care influențează puternic modul în care se exercită influențele factorilor de mediu. Diferențele sunt legate pe de o parte de durata și modul de desfășurare a activităților turistice: turism de sejur, itinerant (cu mijloace de transport sau drumeție), croazieră, turism sportiv și de aventură (cu multiple forme care pot prezenta riscuri sporite, ex. schi, cicloturism, călărie, scufundări, rafting, surfing, speoturism, alpinism, cățărări, deltaplan), balnear (recreativ sau pentru tratament balnear), turism cultural, rural, ecoturism (inclusiv birdwatching, foto-safari etc).
De asemenea apar probleme diferite în funcție de anotimp, destinație (mare, munte, stațiuni balneoclimaterice etc), de regiunea geografică (în zona tropicală uscată sau umedă, temperată, rece), gradul de confort oferit (condiții de lux, medii sau economice), mese organizate sau mâncare la pachet. Pe de altă parte efectele individuale depind adesea și de capacitatea de reacție a organismului. O mare importanță o au vârsta și gradul de pregătire fizică a persoanelor participante, o atenție deosebită fiind necesară pentru vârstnici și pentru persoane cu copii mici (categorii care în prezent formează o componentă substanțială a fluxurilor turistice). Ocazional se pune și problema persoanelor suferind de diferite afecțiuni sau cu handicap (numite eufemistic persoane cu nevoi speciale), a celor cu comportament deviant sau cu dificultăți de integrare în grup.
În unele cazuri granița dintre efectele negative și cele pozitive ale unui element este greu de stabilit, fiind puternic influențată de contextul general și de receptivitatea persoanelor afectate. De exemplu căderile masive de zăpadă stânjenesc deplasarea pe șosele, putând bloca turiștii pe traseu sau în locul de cazare, dar pot fi favorabile pentru sporturile de iarnă.
Interacțiuni între organismul uman și mediu
Deși organismul uman acționează ca un sistem unitar, se pot pune în evidență aspecte specifice ale acestor interacțiuni la nivelul diverselor subsisteme.
Pielea (tegumentul) protejează organismul de acțiunea directă a factorilor de mediu (ex. traumatisme, radiații) și în același timp la nivelul ei au loc schimburile de căldură dintre organism și mediu, se pierd apă și săruri minerale prin transpirație, este stimulată producerea vitaminei D sub acțiunea radiației ultraviolete.
Sistemul respirator asigură schimbul de gaze între mediul intern și cel extern (la nivelul membranelor alveolare din plămâni); înainte ca aerul să pătrundă în plămân, în căile respiratorii superioare are loc o încălzire a lui și eliminarea impurităților.
Sistemul digestiv preia și transformă substanțele nutritive prin mecanisme foarte complexe, astfel încât substanțele străine organismului ajung până la urmă să devină substanțe asimilabile care reconstituie materia corporală, asigură energia necesară desfășurării proceselor vitale sau care se depozitează ca substanțe de rezervă; în același timp mucoasele care căptușesc tubul digestiv se opun pătrunderii în țesuturi a unor substanțe insuficient transformate sau neselecționate. Substanțele nocive care depășesc această barieră sunt neutralizate în ficat și rinichi.
Sistemul excretor are de asemenea un rol important în schimburile de substanță dintre organism și mediu. La nivelul rinichiului se reține prin reabsorbție ceea ce este util organismului, eliminându-se însă reziduurile inutilizabile.
Sângele este principala cale de transport a oxigenului și substanțelor nutritive până la țesuturi și tot prin sânge este eliminat dioxidul de carbon ca și substanțele rezultate din procesul de dezasimilație.
Toate aceste subsisteme pot fi afectate în mod specific în cazul producerii unor evenimente legate de factorii de risc.
Factorii naturali de risc pot exercita diferite forme de stres asupra organismului.
Stresul este o noțiune generală care desemnează o solicitare puternică a organismului, care provoacă o reacție specifică. Termenul provine din cuvântul englez stress cu sensul de încordare, presiune și a fost introdus în știință de endocrinologul canadian Hans Selye (1907-1982), care l-a definit ca fiind „orice răspuns al organismului consecutiv oricărei cerințe sau solicitări exercitate asupra organismului”. Ulterior a fost definit ca „o stare de tensiune acută a organismului, obligat să-și mobilizeze mijloacele de apărare spre a face față unei situații amenințătoare”. Are o accepțiune foarte largă, printre factorii de stres fiind incluși atât diverși factori fizici (variații mari de temperatură, radiație solară intensă, zgomot, șoc hemoragic, șoc operator) cât și unii factori de natură psihică (suprasolicitare nervoasă, traume psihice, șocuri emoționale, de exemplu decese în familie, divorț, pensionarea sau intrarea în șomaj, schimbarea locului de muncă sau a locuinței). Aportul deosebit al lui Selye la teoria stresului îl constituie faptul că a demonstrat rolul sistemului neurovegetativ și al factorilor endocrini (hipotalamus, hipofiză, suprarenale). Stresul duce la intensificarea activității sistemului nervos simpatic, ceea ce stimulează producția în organism de catecolamine cu rol de hormoni și de neurotransmițători, ca adrenalina, noradrenalina și dopamina. Cantitatea de adrenalină (secretată de medulosuprarenală) din organism poate crește rapid în situații de alarmă. Adrenalina este un hormon care stimulează activitatea inimii, întărește și prelungește acțiunea mușchilor, mărește frecvența și profunzimea respirației, pregătind corpul pentru a reacționa la factorii de stres și stimulează hidroliza glicogenului, furnizând o cantitate mare de glucoză necesară pentru intensificarea respirației și eliberarea de energie. Adrenalina la rândul ei stimulează secreția de beta-endorfină (substanță opioidă endogenă implicată mai ales în atenuarea sau anihilarea senzației de durere). Dopamina, care este un neuromediator implicat în declanșarea și executarea mișcărilor voluntare, dar care intervine și în geneza de comportamente complexe, cu componentă emoțională, este și ea eliberată în mare cantitate de medulosuprarenală, mai ales în situații de efort fizic intens.Unii hormoni favorizează atitudinile active față de pericol, pe când alții accentuează imobilizarea și inerția (stare exprimată prin expresii ca „împietrit de durere” sau „încremenit de frică”).
În cazul unor solicitări moderate, se consideră că reacțiile organismului agresat constituie un fenomen favorabil prin care se menține un echilibru cu mediul. Este așa-numitul stress without distress (stres fără suferință) care se manifestă în procesele de adaptare normale. Sunt persoane care au o accentuată tendință de a se implica în sporturi extreme (rafting, parapantă, cățărări pe abrupturi verticale, curse de automobile etc) tocmai pentru că în felul acesta își stimulează secreția de adrenalină și implicit pe cea de endorfine, care le crează o stare de euforie. Dar chiar practicarea unor activități turistice cu un grad mai redus de pericol contribuie la majoritatea persoanelor la această stimulare a organismului, benefică pentru ridicarea tonusului general și activarea funcțiilor organismului.
În cazul unui pericol serios în lumea animală se constată apariția unui sindrom general de adaptare care evoluează în trei faze: reacția de alarmă (spaima, în engleză fright), faza de rezistență (reacție de fugă pentru evitarea pericolului sau de luptă, rezumată prin expresia engleză flight or fight) și faza de epuizare. Dacă pericolul depășește capacitatea de rezistență a organismului, efectul poate fi letal în diversele faze: în faza de alarmă moartea prin șoc, în faza a doua uciderea de către prădător sau rival, în faza a treia moartea prin epuizare. În cele mai multe situații modul actual de viață al omului nu mai permite recurgerea la astfel de comportamente (luptă sau fugă) pentru care era pregătit organismul prin reacția de alarmă, de aceea se poate produce o distorsiune a reacțiilor, fapt care dezechilibrează organismul.
În activitatea normală a omului modern stresul nu implică pericole mortale imediate (cu excepția unor situații aparte ca accidente grave, catastrofe naturale, atentate), totuși poate avea efecte negative foarte accentuate, mai ales atunci când este foarte puternic sau de lungă durată sau la persoanele cu o capacitate mai redusă de a face față la anumiți factori de stres. În faza de epuizare organismul nu mai dispune de rezerve suficiente pentru a se apăra de factorii patogeni. Pe de altă parte, răspunsul neuroendocrin poate deveni nociv dacă stresul se prelungește sau se repetă frecvent. Astfel se consideră că stresul reduce rezistența organismului la infecții virale, poate favoriza apariția cancerului, a asteniei nervoase, depresiilor, nevrozelor. De asemenea poate favoriza instalarea unor boli ca ulcerul gastroduodenal, afecțiuni ale tiroidei, poliartrita reumatoidă, retrocolită hemoragică, astm, hipertensiune arterială, care se manifestă chiar prin leziuni organice. Activitatea turistică adaptată nevoilor specifice fiecărui tip de personalitate poate avea o contribuție importantă în diminuarea și chiar anihilarea efectelor negative ale stresului.
Turismul pune în contact oameni din mediul urban și din diferite regiuni geografice cu noi condiții de mediu. Acțiunea acestor factori naturali poate fi limitativă, adaptativă sau declanșatoare (stimulativă). Orice factor poate deveni limitativ în anumite condiții, atunci când valoarea sa este prea mică sau prea mare, împiedicând activitatea normală iar la valori extreme având efect letal. Aclimatizarea (de exemplu la temperaturi scăzute sau prea ridicate, la altitudine) este o formă de acomodare în care factorii de mediu acționează în special asupra mecanismelor fiziologice, asupra metabolismului.
Efectele unor factori naturali asupra sănătății turiștilor
Ionizarea aerului
Ionii din atmosferă au sarcini electrice diferite (ioni pozitivi și ioni negativi), ceea ce face ca și efectele lor asupra organismului uman să fie diferite. Apariția lor este determinată de factori cosmici (radiația cosmică și solară) sau de cei de la nivelul suprafeței terestre: substanțe radioactive din roci și din apă, pulverizarea și dispersia picăturilor de apă și bulelor peliculare în aer datorită căderilor de apă (cascade) sau valurilor mării, combustii naturale sau artificiale, procesul de fotosinteză prin care se eliberează ioni de oxigen. Inițial din descompunerea moleculelor din aer și apă se formează ioni monoatomici, ușori (mici), dar la aceștia pot adera particule de praf, fum, picături de apă sau fulgi de zăpadă, formându-se ioni mari (grei). Aerul poluat sau viciat este bogat în ioni grei și sărac în ioni ușori. La altitudini mici în apropierea solului numărul ionilor este în general mai redus și predomină ionii pozitivi, pe când în altitudine numărul ionilor crește și predomină cei negativi.
Predominarea ionilor pozitivi provoacă diverse tulburări și are în general un efect excitant. Ionizarea pozitivă poate fi determinată de fenomenul de poluare atmosferică, dar și de unele fenomene naturale ca vânturile de tip foehn, cu binecunoscute efecte negative asupra sănătății și stării psihice a oamenilor. Rager (1975) citat de E. Teodoreanu (2002) arată că există locuri în Alpi (ex. Monte Rosa, în Elveția) unde uneori se produce stagnarea aerului cu o ionizare puternic pozitivă, ceea ce provoacă stări de rău „inexplicabile” (rău de munte, cu sindrom de asfixiere, greață, vomă, scăderea tensiunii arteriale, chiar pierderea cunoștinței) iar Olivereau arată că orice vânt cald care antrenează o scădere de presiune atmosferică are drept consecință creșterea ionizării pozitive în zona frontală, provocând iritabilitate crescută, urmată de tendință depresivă, pierderea puterii de concentrare, apatie. Se agravează maladiile cronice (astm, boli coronariene).
Ionii negativi (care în mare majoritate sunt ioni de oxigen) au în general o acțiune favorabilă asupra organismului, exercitând o acțiune stimulatoare asupra mijloacelor de apărare a organismului împotriva bolilor, reglează funcțiile fiziologice, metabolismul, tensiunea arterială, stimulează funcțiile intelectuale. Aceste efecte sunt legate de faptul că prezența ionilor negativi în aer duce la creșterea stabilității globulelor roșii și a eficienței schimburilor de oxigen, îmbunătățind astfel respirația; scad aciditatea mediului intern, ridicând pH-ul; au un efect calmant asupra sistemului nervos central; regularizează presiunea arterială, cantitatea de colesterol în sânge și proporția calciului și potasiului (Alexandrescu 1988). În încăperi închise numărul ionilor negativi scade, din cauza lipsei factorilor ionizanți. Numărul lor scade și mai mult dacă încăperile sunt aglomerate și dacă se desfășoară diverse activități (ca de exemplu în discoteci, internet-cafe, săli de jocuri și chiar în sălile sportive – deci aceste activități nu au efectul benefic al activităților turistice sau sportive în aer liber, în mediu nepoluat). Ventilația naturală a acestor spații închise este insuficientă pentru schimbarea stării de ionizare a aerului iar ventilatoarele nu sunt eficiente, deoarece scad și mai mult numărul de ioni negativi.
Dioxidul de carbon, deși aflat în proporție foarte redusă în aer, are un rol important în respirație, deoarece prin funcția sa de excitant natural al centrului respirator este reglatorul principal al ritmului respirației. În încăperi închise și aglomerate ca urmare a procesului de respirație cantitatea de CO2 poate să crească iar cea de oxigen să scadă până la valori care produc diverse tulburări. Paralel cu acumularea lui în încăperi se produce și acumularea altor gaze ca monoxid de carbon, hidrogen sulfurat, amoniac etc, precum și modificarea în rău a proprietăților fizice ale aerului (temperatură, umiditate) ceea ce influențează negativ termoreglarea, dând o senzație neplăcută de „aer stătut”, viciat. Aceste fenomene sunt evidente chiar la o concentrație de 0,1% a CO2 . De aceea încăperile trebuie aerisite frecvent și trebuie evitată înghesuirea unui număr mare de persoane în spații strâmte, neaerisite. O atenție deosebită trebuie acordată riscului acesta în cazul dormitoarelor, unde acumularea CO2 poate continua neobservată pe parcursul întregii nopți. În anotimpul rece unele cantități de CO2 pot să provină și din instalațiile de încălzit, mai ales în cazul sobelor cu un tiraj deficitar. Este un gaz inodor, de aceea creșterea concentrației lui este greu de depistat. Dacă în aer concentrația sa ajunge la 3% (de o sută de ori mai mare decât cea normală), respirația se accelerează și devine mai profundă. La o pondere de 4% apar reacții neplăcute ca senzație de constricție toracică, dureri de cap, vâjâieli în urechi, agitație psihică, tahicardie, polipnee (respirație puternic accelerată), hipertensiune arterială, vărsături, leșin. Prin scoatere la aer, persoana intoxicată cu CO2 își revine în câteva minute, dar poate prezenta un timp dureri de cap, sete, stare generală alterată etc. La o concentrație de 8 -10% se constată pierderea cunoștinței și chiar moarte prin oprirea respirației. Concentrația de 20% provoacă moartea în câteva minute, prin paralizia centrului nervos respirator. Astfel de accidente se înregistrează relativ frecvent în rândul turiștilor cazați în încăperi cu instalații de încălzire defecte.
Emanațiile naturale de CO2 din scoarța terestră, în general în cadrul manifestărilor postvulcanice, cunoscute sub numele de mofete, sunt folosite pentru tratament balnear, mai ales pentru activarea circulației sângelui, având o acțiune vasodilatatoare periferică. Fiind mai greu decât aerul, CO2 rămâne cantonat în stratul inferior (până la circa 1 m înălțime, putând atinge valori de peste 90%) deci nu este periculos pentru adulți, dar poate fi letal pentru copii (care datorită înălțimii mici nu depășesc acest strat) ca și pentru diverse animale. De aceea este interzisă intrarea cu copii mici la mofetele amenajate pentru tratament (în care gazul mofetic este captat în încăperi special amenajate). În unele peșteri din regiunea mediteraneană (Peștera Cîinelui de lângă Napoli) s-au înregistrat decese din cauza acumulărilor de dioxid de carbon. Cimitirul păsărilor din Carpații Orientali (Munții Bodoc, în apropiere de stațiunea Balvanyos) este o mică arie depresionară (formată prin surparea unei vechi galerii de mină); datorită acumulărilor de dioxid de carbon păsările care trec în zbor razant sau se așează în locul respectiv mor.
Lacurile Monoun și Nyos din Camerun fac parte din categoria lacurilor în care nu se produce în mod normal amestecul dintre straturile de apă de la suprafață și cele de adâncime, de aceea ca urmare a emanațiilor postvulcanice pe fundul lor s-au acumulat cantități mari de CO2. În 1984 acesta ieșit brusc la suprafață din lacul Monoun, ducând la 37 de decese, considerate pe atunci inexplicabile. Cauza a fost stabilită de-abia în 1986, când a avut loc același fenomen în lacul Nyos, iar CO2 s-a răspândit în regiunea din jur, provocând moartea a 1800 persoane.
Azotul se comportă ca un gaz indiferent pentru respirație, intrând și ieșind din plămâni fără a suferi modificări. Are totuși un rol important, pentru că existența lui în aer face ca oxigenul să atingă concentrația optimă pentru respirație. Însă în cazul scufundărilor la mare adâncime poate crea probleme deosebite. Presiunea apei crește odată cu adâncimea, ceea ce face ca și presiunea aerului inspirat din rezervoare speciale să crească. Azotul inspirat sub presiune se dizolvă în sânge și în lichidul intercelular din țesuturi. Dacă revenirea la suprafață se face lent, are loc procesul invers, azotul trece din țesuturi înapoi în sânge și apoi este eliminat prin plămâni. Dacă însă revenirea este foarte rapidă, azotul se degaje brusc de la nivelul țesuturilor și nu se mai poate dizolva în totalitate în sânge, ceea ce duce la apariția emboliei gazoase (blocarea vaselor de sânge datorită bulelor de gaz). Se produce astfel „boala de decompresiune”, fenomen foarte frecvent în prima etapă a cuceririi adâncurilor mării, când nu se cunoșteau nici cauzele nici posibilitățile de evitare a sa. Se manifestă prin epistaxis (curgerea sângelui din nas), paralizii la nivelul membrelor inferioare și uneori moartea prin infarct cardiac sau pulmonar. Un alt accident posibil îl consituie narcoza hiperbarică, supranumită și „beția adâncurilor” care apare la unele persoane care stau scufundate la adâncimi mari un timp prea îndelungat. Se datorează acțiunii narcotice a azotului și se manifestă prin stare de euforie, excitație, tulburări senzoriale și de memorie, dezorientare, lipsa de coordonare a mișcărilor, incapacitatea de a reveni la suprafață (Alexandrescu, 1988).
Radiația solară are efecte diferite asupra organismului uman, în funcție de lungimea de undă. Se disting radiații infraroșii (calorice), luminoase (partea vizibilă a spectrului solar) și ultraviolete. Intensitatea radiațiilor crește cu altitudinea.Variază pe parcursul zilei și pe parcursul anului (cu un maxim la solstițiul de vară). Totuși efecte puternice ale radiației solare se pot înregistra și în timpul iernii sau în regiunile reci ale globului, deoarece zăpada reflectă puternic radiația incidentă, mărind substanțial gradul de expunere. Pe un munte înzăpezit radiația solară poate depăși de 15 ori valoarea radiației nedăunătoare pentru ochi. Pătrunderea radiațiilor solare în piele depinde de lungimea de undă a radiației și de pigmentarea pielii. Răspunsul pielii umane la acțiunea radiației solare (numit fotosensibilitate), este diferențiat în funcție de particularitățile individuale: persoanele blonde, cu pielea albă și ochi albaștri sunt mai sensibile față de cele brunete, copiii sunt în general mai sensibili decât adulții. Fotosensibilitatea descrește de la piept, abdomen, spate, spre obraz și extremități. Expunerea prelungită la soare fără măsuri de protecție poate produce insolație iar în timp îmbătrânirea pielii, fotodermatoze și chiar apariția cancerului de piele.
Radiațiile infraroșii penetrează superficial pielea, producând efecte locale (încălzire și înroșire). Afectează și ochii: expunerea la doze mari poate determina leziuni pe retină sau cataractă. Căldura produsă de acest tip de radiație stimulează procesele de reglare a temperaturii corpului; în exces produce transpirație, insolație, șoc termic.
Radiația solară luminoasă este percepută de ochi la nivelul celulelor retinei, de unde impulsul nervos ajunge la centrii optici din hipotalamus, ceea ce duce la stimularea hipofizei și a altor glande cu secreție internă, deci are un efect pozitiv, bine pus în valoare de turismul din regiuni „cu cerul mereu senin” ca cele din bazinul Mediteranei.
Radiațiile ultraviolete (UV) au efecte directe asupra pielii dar exercită și alte influențe asupra organismului. Printre cele mai importante efecte asupra pielii se numără înroșirea urmată în timp de bronzare (datorită pigmentului melanină), iar dacă intensitatea expunerii este mare, mai ales la persoane cu pielea albă, la care există un deficit de melanină, pielea este arsă, se înroșește puternic, producându-se o senzație de usturime, se formează bășici cu lichid, iar apoi pielea se descuamează („se cojește”). Efectele asupra părului sunt deschiderea la culoare (mergând în timp până la albire) și deteriorarea firului. Se pot produce și inflamații ale pleoapelor și conjunctivei. Efecte generale asupra corpului sunt intensificarea metabolismului general, creșterea secreției gastrice, hipotensiune (datorită dilatării capilarelor), hipertiroidism, modificări în funcția ovariană.
Printre efectele pozitive se numără acțiunea antirahitică, prin favorizarea sintezei în organism a vitaminei D. Persoanele care nu beneficiază de o expunere suficientă la soare (trăind mult timp în spații închise sau în orașe industrializate în care „cupola de poluare” blochează pătrunderea razelor ultraviolete) prezintă adesea carențe importante de vitamină D și de calciu (calciul nu se poate fixa în organism în absența vitaminei D). La copii se pot produce și deformări ale oaselor. De asemenea UV contribuie la activarea circulației, a formării hematiilor și leucocitelor, stimulează activitatea tiroidei și glandelor suprarenale, activează metabolismul și măresc rezistența la răceală și la diverse boli infecțioase. Au și o influență pozitivă indirectă prin acțiunea bactericidă și de ionizare a atmosferei. Cura heliomarină se bazează în mare parte pe efectul pozitiv al radiației ultraviolete.
Dacă până nu demult se punea accentul pe acțiunea favorabilă a radiațiilor ultraviolete, problemele actuale legate de subțierea stratului de ozon din stratosferă au făcut să treacă în prim plan îngrijorarea cu privire la efectele unei supraexpuneri la aceste radiații. Expunerea în exces poate avea efecte nocive, uneori foarte accentuate. Astfel produce arsuri ale pielii (mai ales în cazul expunerii bruște la soare, de exemplu în primele zile de concediu la persoane care până atunci au stat la adăpost de soare) și insolație. În caz de expunere de lungă durată poate provoca îmbătrânirea prematură a pielii (fenomen foarte frecvent la persoanele care muncesc mult în aer liber, ca agricultorii, pescarii). La persoanele predispuse și care în mod natural au o slabă protecție împotriva radiației solare au apărut și cazuri de cancer al pielii, de exemplu la scandinavi care și-au petrecut concediul pe țărmurile Mediteranei.
Efectele biologice ale radiaților UV depind în primul rând de lungimea de undă. Astfel au fost separate în radiații UVA (cu lungimi de undă între 400 și 315 nm), radiații UVB (între315 și 280nm) și UVC (280-100 nm). În condiții normale toate radiațiile UVC și 90% dintre cele UVB trecând prin atmosferă sunt absorbite de ozon, oxigen, vaporii de apă și dioxidul de carbon, astfel că la sol ajunge predominant radiația UVA și o mică parte din UVB, care nu produc efecte de fotoionizare (Ionac, 2005). Nebulozitatea scade iradierea cu UV, dar nu o blochează total (se estimează că scăderea iradierii UVB este de circa 30% la 60o lat., de 10% la 20o și de 20% la ecuator).
Insolația se manifestă prin arsuri ale pielii și/sau ochilor și simptome provocate de creșterea temperaturii în centrii nervoși. În formele grave se manifestă prin febră, puls accelerat (tahicardie), dureri de cap și de burtă, vertij, grețuri, vărsături, orbire temporară. Se poate ajunge chiar la delir și comă. De obicei după eliminarea cauzei și eventuale îngrijiri medicale recuperarea este completă în câteva ore.
Arsurile oculare pot avea consecințe serioase, de la conjunctivită și arsuri ale corneei, până la alterări ale retinei, uneori ireversibile. În caz de arsuri ale corneei (keratită solară) simptomele apar la 8 ore după ce s-a produs arsura, ochii sunt dureroși și uscați, apare senzația de „nisip în ochi” și fotofobia, scade acuitatea vizuală. Pleoapele se umflă, ochii se înroșesc și lăcrimează. Pot apărea și dureri de cap. Se tratează cu comprese și odihnă în întuneric. Frecarea ochilor poate produce leziuni de durată.
Fotodermatozele sunt boli de piele declanșate sau agravate prin expunere la soare. Fotosensibilizarea este creșterea sensibilității pielii la radiațiile solare, mai ales ultraviolete. Are diverse cauze, unele necunoscute; printre cele mai frecvente se numără unele deficiențe genetice, ingerarea sau utilizarea externă a unor medicamente. Se manifestă în general prin apariția pe piele a unor vezicule sau bule, uneori plăci roșii pe care sunt supraînălțate vezicule mici foarte pruriginoase.
De aceea în cadrul activităților turistice care implică expunerea prelungită la radiații puternice (cură heliomarină, excursii în țări tropicale) fotoprotecția este absolut necesară, prin vestimentație corespunzătoare, inclusiv purtarea de pălării din materiale ușoare, ochelari de soare de bună calitate, cu grad ridicat de protecție contra UV și utilizare de produse protectoare. Acestea pot fi produse-ecran, care reflectă radiația și o împiedică să pătrundă profund sub epidermă sau produse-filtru, care absorb radiația și eliberează energia absorbită prin schimb termic cu pielea. Majoritatea produselor cosmetice fotoprotectoare asociază ecranul cu filtrul, oferind grade de protecție variate în funcție de scop. Uneori însă pot da reacții alergice. Ochelari speciali, care asigură și protecția laterală și cu grad foarte ridicat de protecție contra UV, sunt absolut necesari la schi, chiar pe timp acoperit (deoarece și radiația difuză este reflectată de zăpadă).
Unele produse medicamentoase administrate pe cale orală (vitamina PP, derivații de caroten, antipaludicele de sinteză) oferă o creștere a rezistenței pielii la acțiunea radiațiilor. Utilizarea unor astfel de produse este indicată în caz de fotodermatoze.
Umiditatea atmosferică influențează foarte mult modul în care este resimțită de organism temperatura aerului. Se consideră că o umezeală relativă a aerului în jur de 60% asigură organismului o stare de confort hidric. Valorile care depășesc 80% crează disconfort datorită umezelii prea ridicate iar cele sub 50% disconfort datorită uscăciunii (Bogdan 2008). Umiditatea ridicată a aerului face mai greu de suportat atât căldura cât și frigul; frânează pierderea de apă din corp, atât cutanată cât și pulmonară, astfel că dă naștere senzației de „căldură înăbușitoare”. Umezeala rece accelerează pierderea de căldură prin radiație (datorită conductivității mari a apei) și duce chiar la umezirea hainelor, accentuând senzația de disconfort termic. Umiditatea ridicată a aerului favorizează dezvoltarea microorganismelor și a paraziților.
Ceața. Dacă umiditatea atmosferică relativă este foarte ridicată (aproape de 100%) vaporii de apă se pot condensa formând mici picături în suspensie, respectiv se formează nori, iar dacă aceștia ajung la nivelul solului, sunt percepuți ca ceață. În funcție de starea suprafeței subiacente, ceața se poate forma brusc și se poate risipi la fel de brusc. Ceața deasă poate fi foarte periculoasă atât pe șosele și aeroporturi cât și pe artere navigabile, vizibilitatea redusă sau nulă ducând adesea la accidente, uneori letale. Reducerea vizibilității sub 50 m este considerată un factor de risc pe șosele. Dar ceața este de asemenea un factor de risc în cazul drumețiilor montane, mai ales în golul de munte, unde cărarea nu este foarte evidentă și unde, datorită distribuției radiare a culmilor secundare față de nodurile orohidrografice, o mică greșeală de orientare te poate duce foarte departe de locul în care intenționai să ajungi. Ceața se poate deplasa rapid, învăluind pe neașteptate turiștii și poate duce la izolarea de grup sau la rătăcirea întregului grup. Este foarte important ca în astfel de situații să nu se piardă legătura între membrii grupului (deplasarea să se facă în formă de „șir indian” compact), eventual să se facă o oprire până când se constată o îmbunătățire a vizibilității. Turiștii care se rătăcesc pot ajunge în locuri periculoase, pe marginea prăpăstiilor sau se blochează în hornuri accesibile doar pentru alpiniști. Pe vreme rece și umedă, imposibilitatea de a ajunge în timp util la o cabană sau alt adăpost poate duce la hipotermie, uneori chiar urmată de deces. Adesea este necesar să se emită semnale sonore pentru a ține legătura cu alte grupuri sau cu salvatorii montani. Telefoanele mobile măresc foarte mult șansele de salvare, dar în unele locuri nu au semnal.
În schimb în condiții de vreme caldă și foarte uscată pierderea de apă prin transpirație este foarte ridicată, ceea ce contribuie la răcorirea suprafeței corpului, dar duce și la epuizarea rezervelor de apă ale acestuia. Printre cele mai epuizante activități organizate pe plan internațional se numără maratonul nisipurilor în Maroc, care se desfășoară anual (a ajuns la a 24-a ediție în 2009, cu circa 1000 participanți din numeroase țări) – se străbat pe jos circa 240 km în deșert, în șase etape, din care 42 km de maraton și o etapă non-stop de 80 km, la temperaturi ce se apropie uneori de 50oC. Se asigură doar apa, participanții își transportă și își prepară singuri hrana.
Se poate ajunge însă la pierderi ridicate de apă din organism chiar în condiții de vreme rece, datorită activităților turistice care implică mari eforturi (ascensiuni de lungă durată sau pe trasee dificile, adesea cu rucksaci foarte grei, alergări sau alte concursuri).
Pierderea prea mare de apă din corp, necompensată de un aport suficient de lichide, duce la deshidratarea organismului, în diferite grade:
– ușoară (se pierde 3-5% din greutate)
– moderată (6-9%)
– severă (peste 10%)
Se modifică nivelul de sodiu și potasiu din organism, ceea ce poate influența ritmul cardiac. Scad performanțele fizice și capacitatea de termoreglare.
Efecte ale deshidratării:
uscăciunea gurii
dureri de cap/de rinichi
oboseală, stare de letargie, confuzie
respirație accelerată
puls accelerat (100 bătăi pe minut)
amețeală
răcirea extremităților
ochii uscați, înfundați în orbite
învinețirea buzelor
scăderea tensiunii arteriale
crampe musculare
În formă avansată necesită spitalizare. Se evită prin consum ridicat de lichide (dar nu alcool, băuturi energizante, ceai sau cafea, deoarece acestea sunt diuretice).
Praful
În anumite regiuni și în anumite condiții climatice cantitatea de praf din atmosferă poate fi destul de ridicată. Particulele solide din aer formează pulberile numite în general praf; sunt în general particule de sol sau provenite din roci necoezive, dar și produși de ardere (cenușă, funingine) sau rezultate din diverse activități industriale (ex. ciment). Praful include și diverse particule de natură organică ca polen și spori, microrganisme (virusuri, bacterii, ciuperci microscopice etc). O parte din particule se depun treptat la sol, dar cele de dimensiuni foarte mici (de exemplu cele care formează fumul) nu se sedimentează, au o mare putere de a difuza în aer și pătrund în căile respiratorii până la nivelul alveolelor, de unde sunt eliminate în mare parte prin expectorație. Particulele mai mari, care formează praful propriu zis, nu difuzează în aer și sunt reținute în general în căile respiratorii anterioare.
În general organismul dispune de mijloace de apărare împotriva pulberilor din aer. Reținerea pulberilor începe de la nivelul cavității nazale și continuă pe tot parcursul aparatului respirator, prin aderarea la mucoasa care căptușește organele respective; pulberile sunt apoi eliminate din organism prin diverse mecanisme. Astfel particulele de praf reținute de mucusul secretat de glandele mucoasei în fosele nazale și bronhiolele terminale sunt transportate cu ajutorul cililor vibratili până la nivelul faringelui, unde mucusul este înghițit sau expectorat. La eliminarea particulelor de praf reținute în bronhii contribuie și fagocitoza realizată de celulele macrofage. Din alveolele pulmonare particulele sunt eliminate mult mai lent prin fagocitare de către macrofagele alveolare, care previn astfel apariția de leziuni ale pereților alveolari și pătrunderea pulberilor în țesutul pulmonar. Particulele fagocitate sunt transportate până la stratul de mucus fiind apoi expectorate. Particulele nefagocitate se elimină prin tuse sau strănut.
Totuși o cantitate prea mare de pulberi în aerul inspirat poate da naștere unor tulburări, de la simple erodări sau procese inflamatorii până la îmbolnăviri grave (pneumoconioze). În plus praful poate transporta și diverse microorganisme patogene.
La nivelul pielii pulberile pot avea acțiune iritantă. Ele aderă la suprafața pielii și blochează eliminarea secreției glandelor sudoripare și sebacee, producând reacții inflamatorii (acnee, piodermite), prurit (mâncărimi) și reducând capacitatea de transpirație și deci de termoreglare.
Polenul poate provoca alergii (guturaiul fânului) la persoanele sensibile. Alți alergeni transportați pe calea aerului sunt: puful plopilor, penele, firele de păr din blana animalelor.
Microorganismele din aer sunt în general înglobate sau aderente la particulele de praf sau la vaporii de apă. Picăturile de secreție sunt de origine nazală, buco-faringiană sau bronșică, se elimină în general prin tuse sau strănut, fiind proiectate pe o distanță maximă de 5 m și conțin germeni vii. Se sedimentează rapid după eliminare, deci riscul de contaminare este legat de contact direct sau de spații închise aglomerate, inclusiv mijloace de transport. Praful microbian este constituit din particule de praf pe care aderă microorganismele de origine animală și umană. Acești germeni pot să provină din picăturile de secreție sau nucleele de picături care se depun pe diverse suprafețe sau din dejecții, secreții și excreții patologice care prin uscare se transformă în pulberi. Bolile aerogene au la origine nucleele de picături și praful microbian și se transmit în general pe cale respiratorie (ex. gripa, pojarul, rubeola). Dacă însă praful se depune pe alimente, în apă, pe veselă sau pe mâini, poate transmite boli infecțioase digestive. Prin sedimentare pe leziuni ale pielii poate determina infectarea acestora. Ciupercile microscopice provin în general din locuri umede, neaerisite, unde se formează mucegai și pot determina micoze și stări alergice.
Însă în general în regiunile cu potențial turistic ridicat (munți, regiuni cu covor vegetal bine dezvoltat) cantitatea de pulberi din atmosferă este mult mai scăzută decât în mediul urban.
Alergenii
Alergia este o reacție anormală și specifică a unui organism la contactul cu o substanță străină (alergen) care la majoritatea persoanelor nu produce tulburări. Este legată de o sensibilizare la substanța respectivă: sistemul imunitar produce anticorpi și limfocite sensibilizate față de substanțe inofensive (alergeni) identificate eronat ca antigene periculoase. Astfel de probleme survin la subiecții predispuși genetic; au o frecvență relativ mare în țările dezvoltate economic, probabil datorită numărului mai mare de substanțe chimice cu care organismul vine în contact dar și datorită dereglării unor reacții imunitare. Poate să apară la turiștii care vin în contact cu diferiți alergeni atunci când ajung într-un mediu nefamiliar (alte surse de polen, alt tip de hrană, acarieni din locurile de cazare, mai ales din case vechi, înțepături de insecte). Alergiile au manifestări foarte variate: astm, dermatită, rinită alergică. Principalele categorii de alergeni sunt:
pneumoalergenii, care pătrund în organism pe cale respiratorie: praful din locuințe și acarienii din praf, perne, covoare, dar și polenul, părul de animale, sporii de mucegai, „puricii” (Daphniile) cu care sunt hrăniți peștii din acvarii, poluanți industriali;
trofalergenii, care pătrund pe cale digestivă, îndeosebi substanțe din alcătuirea diverselor alimente sau medicamente (antibiotice, sulfamide, analgezice). Unele alimente sunt de fapt pseudoalergeni – produc simptome de alergie deoarece sunt bogate în histamină, substanța care declanșează și efectele alergiei (ex. unele tipuri de brânzeturi, băuturi fermentate, cârnați, conserve) sau conțin substanțe care provoacă eliberarea histaminei de către celulele organismului (ouă, crustacee, nuci, arahide, căpșuni, roșii, ciocolată, pește, alcool).
Alte categorii de alergeni sunt unele substanțe care pătrund în organism prin injecții (antibiotice, novocaină, seruri, anestezice locale etc), înțepături de insecte (țânțari, purici, viespi, albine), căpușe sau păianjeni.
Șocul anafilactic este o insuficiență circulatorie severă provocată de o alergie gravă față de o substanță (îndeosebi față de unele alimente, medicamente, anestezice locale, înțepături de viespi sau albine). Se declanșează în interval de câteva minute – o oră de la contactul cu substanța respectivă, cu o intensă senzație de rău, mâncărimi în palmă, frisoane, transpirații, paloare urmată de înroșire difuză, erupție (urticarie). Urmează o jenă respiratorie, cădere de tensiune, pulsul devine imperceptibil. Uneori se produc și vărsături, diaree cu sânge, crize de astm, umflare a feței. În caz de șoc anafilactic se apelează de urgență la un serviciu de reanimare, unde se administrează imediat intravenos adrenalină, eventual corticosteroizi și antihistaminice; poate fi necesară intubația traheală. Dacă nu se intervine la timp, poate duce la deces.
Circulația atmosferică. Perturbațiile atmosferice intense, ca fronturile atmosferice, ciclonii și anticiclonii, pot determina o suprasolicitare a organismului, afectând în special pe vârstnici, copii, persoane cu labilitate neurovegetativă accentuată sau cu o capacitate de reacție fiziologică limitată, ca și pe cei suferinzi de astm, boli cardiovasculare, afecțiuni reumatice. Vântul (în special vântul rece) influențează puternic modul în care organismul percepe senzația de căldură sau de frig, prin faptul că accentuează puternic convecția (având un rol pozitiv în cazul temperaturilor ridicate și negativ în cazul celor scăzute). Îmbrăcămintea corespunzătoare atenuează în oarecare măsură efectele negative. Vântul puternic face imposibilă utilizarea instalațiilor pe cablu (teleferic, telecabină), turiștii rămânând blocați la punctele terminus din zona înaltă.
Vântul, mai ales în condiții de vreme caldă și uscată, contribuie și la propagarea rapidă a incendiilor de vegetație, care pot pune în pericol case de vacanță și chiar stațiuni de odihnă, determinând evacuarea rapidă a turiștilor. Riscurile sunt foarte mari mai ales în cazul schimbării bruște a direcției vântului, care poate dirija focul spre arii considerate în afara pericolului, sau poate bloca retragerea turiștilor din fața focului. Deplasarea în mașină poate deveni foarte periculoasă, căci în interiorul vehiculelor temperatura poate crește foarte mult atunci când sunt înconjurate de flăcări. Printre țările frecvent afectate de incendii de pădure sau de tufărișuri se numără Franța, Spania, Portugalia, Grecia, SUA, Canada, Australia, Federația Rusă (îndeosebi Siberia). Cel mai grav incendiu de pădure din istoria SUA s-a produs în 1871 în statul Wisconsin, distrugând 4850 km2 de pădure – se estimează că au murit circa 2000 de oameni, dar nu se cunoaște numărul exact, căci loclități întregi au fost complet distruse, inclusiv registrele de stare civilă. Printre cele mai grave incendii de vegetație recente se numără cele produse în Australia în ziua de 7 februarie 2009 (supranumită „Sâmbăta Neagră”), când după o secetă prelungită sudul țării a fost afectat de un val de căldură și vânturi cu viteze de peste 100 km/h. Focul s-a extins din mai multe focare, afectând 4500 km2; au pierit în foc milioane de animale sălbatice și 173 de persoane și au fost distruse 3500 de construcții, dintre care peste 2000 de locuințe.
Un alt efect al vânturilor puternice îl constituie creșterea cantității de praf din atmosferă. Furtunile de nisip sau de praf determinate de vânturi care antrenează particulele de la nivelul solului au loc îndeosebi în regiuni deșertice și semideșertice dar efectele se pot resimți până departe în regiunile învecinate. Sunt frecvente în deșertul Sahara, Peninsula Arabică, Iran, Pakistan, India. În China, Coreea și chiar în Japonia primăvara astfel de furtuni sunt produse de vânturile care aduc cantități imense de praf din Mongolia, nordul Chinei și Kazahstan. Uneori, de exemplu în Australia sau în sud-vestul SUA și în regiunea preriilor (Arizona, Texas dar și Colorado, Kansas, Minnesota, Wisconsin) au loc ca urmare a unei îndelungate perioade de secetă. Pot fi favorizate și de practici agricole necorespunzătoare în regiuni predispuse la deșertificare. În Australia în 1983 o imensă furtună de nisip pornită din deșert a ajuns până în orașul Melbourne. O altă furtună de mare amploare, încărcată cu praf roșu-portocaliu, care a redus drastic vizibilitatea, a afectat în septembrie 2009 statul australian Noul Wales de Sud, ducând la restricționarea traficului aerian și naval. Praful purtat de vânt a ajuns ulterior până în Noua Zeelandă, străbătând peste 2000 km.
Vânturile care provoacă furtuni de praf sau nisip poartă diferite denumiri locale. Printre cele mai cunoscute se numără simunul (simoom), vânt puternic, uscat, care afectează țările sahariene și pe cele din Peninsula Arabică, inclusiv sudul Israelului, Siria și Iordania; este atât de încărcat cu praf sau nisip că poate sufoca oamenii și animalele. Ridică puternic temperatura corpului, putând duce la șoc termic. A provocat în decursul timpului pieirea multor caravane. Hamsinul este un vânt uscat și fierbinte care bate dinspre Sahara în nordul Africii, inclusiv în Egipt – poate atinge 140 km/h. Haboobul, vânt puternic însoțit adesea de descărcări electrice, rezultat din interacțiunea anticiclonului saharian cu masele de aer umed din Golful Guineei sau din Marea Mediterană, este resimțit cu deosebită intensitate în Sudan și Senegal, unde transportă mari cantități de nisip sau praf care înaintează ca un zid ce poate atinge înălțimea de 1000 m. Efecte asemănătoare le are harmattanul din vestul Africii iar în Irak și zona Golfului Persic șamalul.
Furtunile de praf reduc foarte mult vizibilitatea, afectează astfel activitatea din aeroporturi (multe curse aeriene sunt anulate, deviate sau decalate) și circulația pe șosele dar pot avea și efect mecanic direct, inclusiv prin deplasarea dunelor. Crează disconfort, întrerup toate activitățile turistice în aer liber și pot avea efecte negative asupra stării de sănătate, datorită cantității mari de particule în aerul inspirat (dureri în gât, crize de astm, probleme oculare). Pot duce și la transportul la mari distanțe al poluanților, virușilor și fungilor patogeni. O mare parte a prafului provenit din Sahara este transportat peste Oceanul Atlantic sau Marea Mediterană, unde contribuie la formarea ceții (particulele de praf constituie nuclee de condensare) care perturbă navigația. În funcție de direcția și intensitatea vântului, poate ajunge până în Marea Caraibilor și pe coastele celor două Americi. Sporii unei specii de Aspergillus (din grupul mucegaiurilor) provenind din vestul Africii (mai ales din porțiunile secate ale lacului Ciad) sunt purtați de vânt până în regiunea Caraibelor, afectând atât coralii cât și populația acestor insule (provoacă, mai ales la copii, crize de astm).
Furtunile de praf au luat amploare în ultimele decenii, ca urmare a deșertificării cauzate de creșterea presiunii antropice și de încălzirea climatică globală. De exemplu se apreciază că furtunile de praf provenite din Sahara sunt de zece ori mai frecvente acum decât în urmă cu 50 – 60 de ani.
Răul de altitudine
Presiunea atmosferică este presiunea exercitată de atmosferă asupra Pământului și asupra tuturor obiectelor și organismelor aflate la suprafața sa. Se exprimă în mm Hg (coloană de mercur), în milibari sau, în sistemul internațional de unități, în pascali. Ea este contrabalansată de presiunea egală sub care se găsesc gazele din interiorul corpului. Odată cu altitudinea presiunea scade, producându-se rarefierea aerului. Astfel, dacă la nivelul mării presiunea medie este de circa 760 mmHg, la 1000 m are valoarea medie de 674 mm Hg, la 2000 m scade la 596 mmHg, la 5000 m ajunge la 405 iar la 8000 m la 267 mmHg. Acest fapt a fost folosit și pentru determinarea expeditivă a altitudinii cu ajutorul altimetrelor.
Dar presiunea aerului variază și în funcție de circulația maselor de aer; de obicei presiunea atmosferică scăzută anunțând o înrăutățire a vremii (principiu pe care se bazează barometrele). Există persoane meteosensibile, la care scăderea presiunii provoacă diverse tulburări (dureri reumatice, somnolență, migrene).
Deoarece presiunea atmosferică scade invers proporțional cu creșterea altitudinii, deși proporția dintre elementele componente ale aerului rămâne aceiași, cantitatea de oxigen disponibilă în unitatea de volum (deci implicit în volumul de aer care intră în pămâni prin inspirație) scade în valoare absolută, fiind cu circa 15% mai mică la 3000 m și cu 25% la 5000 m (Alexandrescu, 1988). În decursul ascensiunilor pe munte, persoanele cu o bună stare de sănătate nu prezintă tulburări deosebite până la altitudini de circa 3000 m, ci doar unele modificări fiziologice, respiratorii și circulatorii. La altitudini mai mari (între 3000 și 6000 m, în funcție și de starea vremii, valorile variabile în timp ale presiunii atmosferice, ritmul de ascensiune, starea generală a persoanei respective) este posibilă apariția răului de munte (numit și rău de altitudine, stres hipoxic sau boală de ascensiune). La noi în țară nu se înregistrează altitudini care să creeze astfel de probleme, dar în prezent tot mai mulți români sunt atrași de ascensiuni în Alpi, Caucaz, Ararat și în chiar Anzi, Himalaya, Kenya, Kilimanjaro. Alpiniștii experimentați sunt atrași acum de „provocarea celor 7 vârfuri” (Top 7): realizarea de ascensiuni pe cele mai înalte vârfuri din Europa (Elbrus 5642 m), Asia (Everest 8850 m), Africa (Kilimanjaro 5895 m), America de Sud (Aconcagua 6959 m), America de Nord (Denali =McKinley, 6194 m), Antarctica (Mt. Vinson 4897 m) și Oceania (în sens larg: Carstensz Pyramid =Puncak Jaya 4884, în Noua Guinee). La noi această performanță a fost realizată de Constantin (Ticu) Lăcătușu, care a fost și primul român care a urcat pe Everest.
Răul de munte este determinat de oxigenarea insuficientă a țesuturilor, îndeosebi la persoanele neantrenate sau care nu și-au dozat bine efortul. Se manifestă în general prin dureri de cap (de la ușoare până la severe, cu senzația că „îți pocnesc tâmplele”), oboseală sau slăbiciune, amețeli, senzație de plutire, perturbări ale somnului (perioade de insomnie alternând cu coșmaruri), grețuri, vărsături, uneori incapacitate de a efectua mișcări, apatie, senzație de frig interior, scăderea capacității de gândire care poate genera decizii greșite și dificultăți de orientare, uneori cu consecințe dramatice. De aceea ascensiunea trebuie să fie lentă (mai ales la peste 3000 m alt.), pentru ca organismul să aibă timp să se acomodeze (de preferat de la 3000 m țn sus nu mai mult de 500 m diferență de nivel pe zi), și trebuie realizată o etapă de acomodare, cu două nopți petrecute la aceiași altitudine, între 3000 și 4000 m, sau o zi de repaus la fiecare trei zile. Prin acomodare crește ritmul și profunzimea respirației, se modifică activitatea rinichilor și crește numărul de hematii, se intensifică activitatea inimii. Se recomandă și un aport ridicat de lichide – cel puțin 4 l pe zi. Trebuie să se evite alcoolul, tutunul, somniferele și analgezicele. De la circa 5000 m în sus de obicei se administrează suplimentar oxigen în amestec cu dioxid de carbon iar peste 8000 m oxigen pur. Totuși alpiniștii bine antrenați și cu o foarte bună stare de sănătate reușesc să se dispenseze de acest aport suplimentar de oxigen, ca și populațiile care trăiesc constant la altitudini ridicate (locuitorii din Tibet și Pamir, unele populații din Anzi, șerpașii din Himalaya), care au adaptări morfologice și fiziologice, de ex. un număr mai mare de hematii, și o cantitate mai mare de hemoglobină în hematii, capacitate pulmonară mai mare.
Persoanele care prezintă simptome de rău de altitudine nu trebuie să continue ascensiunea, căci situația se poate agrava și poate fi fatală. Este important să nu fie lăsate singure. Trebuie să coboare până la locul unde s-au simțit bine ultima dată sau dacă nu este posibil să stea pe loc până se acomodează; să se odihnească și să bea multe lichide.
Răul de altitudine în formă gravă se poate manifesta prin edem pulmonar – exces de lichid în plămâni, care împiedică schimbul normal de gaze, astfel că oxigenul care ajunge la țesuturi este insuficient pentru a asigura funcționarea normală a organismului. Principalele simptome: dificultăți la mers, senzația de contracție a toracelui, tuse din piept, urmată eventual de eliminarea de lichid limpede și apoi de sînge, oboseală/slăbiciune extremă, hârâit în piept, gâfâit în stare de repaus, puls accelerat (90-100 bătăi pe minut în repaus), cianoza extremităților (buze, ungii), febră de până la 38,5oC, transpirație, confuzie, colaps, comă. Măsuri: coborâre imediată, asistată, mască cu oxigen.
O formă potențial fatală de rău de altitudine este edemul cerebral, care se poate instala foarte rapid dacă sunt neglijate primele simptome de hipoxie. Creierul se umflă și nu mai funcționează normal – apar stări de confuzie, oboseală, modificări de comportament, „beție” de altitudine (mers legănat, incapacitate de a merge în linie dreaptă, poticniri și căzături), dificultăți de vorbire, vomă, halucinații- poate evolua spre orbire, paralizia unui membru, pierderea cunoștinței și în final paralizie totală și comă. Cel afectat trebuie ajutat să coboare imediat la altitudini mai mici (cu cel puțin 500 m) și să se odihnească.
La punctele de prim-ajutor din masive muntoase cu flux mare de alpiniști se folosește în aceste cazuri un sac goflabil („sacul Gamov”) cu rol de cameră hiperbarică, în care se poate realiza o presiune mai ridicată, simulând o coborâre cu până la 1500 m în altitudine.
Apa
În raport cu cerințele activității turistice se ia în considerare sub mai multe aspecte.
Apa potabilă, utilizată pentru băut, prepararea ceaiului, cafelei sau mâncărurilor, trebuie să fie incoloră, inodoră și cu un gust specific, dat de o foarte mică cantitate de săruri dizolvate, să nu fie poluată chimic și biologic. Totuși apa din sistemele moderne de alimentare (apa „de la robinet”) nu corespunde întrutotul acestor norme, adesea având urme de clor. Clorinarea apei se realizează în scopul dezinfectării, dar pe termen lung are efecte nefavorabile asupra sistemului digestiv, danturii etc. Temperaturile optime sunt cuprinse între 5 și 150C; temperaturile mai scăzute pot produce laringite, faringite, inflamații ale mucoasei tubului digestiv iar peste 150 apa are un gust neplăcut și nu potolește senzația de sete. Apa din fântâni (care provine din pânza freatică) poate avea uneori o cantitate mai mare de săruri care îi imprimă un gust neplăcut (apă sălcie).
Ca urmare a utilizării pe scară largă a îngrășămintelor azotoase, majoritatea apelor de suprafață și freatice din regiunile agricole sunt poluate cu nitrați, ceea ce le face improprii pentru consum. În acest caz efectele nu pot fi eliminate prin fierbere nici prin tehnicile uzuale de epurare a apei. De aceea în prezent în decursul deplasărilor în alte localități sau regiuni geografice (inclusiv în cadrul activităților turistice) se consumă de preferință apă plată, apă minerală sau diverse sucuri, deoarece nu se poate ști exact care este calitatea apei din locurile respective. Sunt însă orașe ca Parisul sau Roma care au reușit să asigure o calitate corespunzătoare a apei de la robinet.
Apa preluată din surse neamenajate trebuie fiartă bine, pentru a evita contaminarea cu germeni patogeni. Consumul de apă contaminată este sursa principală a epidemiilor de dizenterie. Apa dură, care conține o cantitate mai mare de săruri de calciu și magneziu, este nerecomandată pentru gătit, deoarece alimentele fierb greu și pierd din valoarea nutritivă.
Apa utilizată pentru asigurarea igienei personale și de grup (spălat pe corp, pe cap, spălatul veselei și rufelor) trebuie de asemenea să fie de bună calitate. Apa dură consumă mult săpun și nu face spumă, astupă porii pielii, o asprește, o irită. Folosită pentru spălat pe cap îmbâcsește părul cu săpun care se îndepărtează apoi foarte greu prin clătire. Acest lucru se explică prin faptul că acizii grași din săpun formează cu sărurile de calciu și magneziu dizolvate în apă combinații insolubile. Apa contaminată cu germeni patogeni (inclusiv datorită instalațiilor sanitare defecte) prezintă riscuri de îmbolnăvire.
Apa folosită în activități recreative (înot, snorkeling, scufundări, schi nautic, plimbări cu barca, iahting etc) pune de asemenea probleme.
Scăldatul în apa râurilor, lacurilor sau în mare, pe lângă efectul recreativ și antistres, este un important mijloc de călire a organismului, în combinație cu ceilalți factori de călire (aer, soare, vânt), la care se adaugă presiunea apei și mișcările executate în apă (îndeosebi cele de înot). În același timp atenuează efectele negative ale căldurilor excesive din zilele de vară. Reacția organismului în contact cu apa rece trece prin trei faze. În prima fază se produce o vasoconstricție periferică, exprimată prin paloare, răcirea pielii și senzație de frig, concomitent cu o vasodilatație centrală și mărirea tensiunii arteriale. În faza a doua se realizează o vasodilatație periferică cu înroșirea tegumentelor, urmată de o senzație plăcută de confort termic, datorită acomodării sistemului termoregulator cu temperatura apei. Dacă apa este rece și se stă prea mult în apă se trece la faza a treia cu senzație de frig, paloare, învinețirea buzelor, reacții la nivelul tegumentului („piele de găină”) și tremurături, care necesită întreruperea imediată a scăldatului și încălzirea corpului la ieșirea din apă prin ștergerea energică cu un prosop uscat și aspru, mișcări, masaj, băuturi calde. Aceleași măsuri sunt necesare și după căderea accidentală în apă rece, situație relativ frecventă în cazul unor excursii pe trasee dificile cu turiști neexperimentați.
Scăldatul în apa mării are o influență mai puternică asupra organismului decât cel practicat în râuri sau lacuri, deoarece sărurile minerale prezente în apă au o acțiune excitantă iar valurile exercită o acțiune mecanică stimulatoare și aduc mereu noi mase de apă rece.
Totuși scăldatul implică și riscul unor accidente grave, de aceea trebuie respectate unele măsuri de siguranță, iar plajele și alte locuri unde se practică frecvent și masiv trebuie să dispună de servicii de intervenție (de tip Salvamar). Dacă un corp supraîncălzit intră brusc în contact pe aproape toată suprafața cu apă foarte rece (sărind în apă adâncă), stimulii primiți de sistemul nervos de la numeroșii receptori din piele pot determina o reacție intensă care provoacă stop cardiac, de aceea se recomandă intrarea treptată în apă și răcorirea prealabilă a corpului prin udare cu mici cantități de apă. În râurile mari se formează adesea vârtejuri subacvatice care îi pot trage la fund pe înotătorii neexperimentați. Un alt pericol îl reprezintă cârceii care pot fi favorizați de contactul cu apa rece. La mare, pericolul de înec poate veni de la valurile puternice care nu permit întoarcerea la țărm sau care îi izbesc pe cei care se scaldă, chiar în apă relativ mică. Precauții trebuie luate îndeosebi în cazul folosirii pentru scăldat a unor râuri sau lacuri în locuri neamenajate. Scăldatul în lacuri afectate de fenomenul de eutrofizare ca urmare a poluării poate determina iritații ale pielii și chiar dermatoze. În ape contaminate cu germeni patogeni există riscul contractării unor boli grave (de exemplu leptospiroză, antrax).
Deși pentru persoanele sănătoase constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de recreere, scăldatul, mai ales în mare sau în apă rece, este contraindicat pentru persoanele care suferă de boli cardiovasculare, hipertensiune arterială, afecțiuni pulmonare acute, afecțiuni renale, reumatism și pentru persoanele în vârstă care nu au mai practicat de mult această activitate.
Amenajarea în stațiunile turistice a unor dotări pentru înot (ștrand, piscină) trebuie să corespundă întrutorul regulilor igienice, deoarece aglomerarea unui număr mare de persoane într-un volum de apă relativ mic crește riscul transmiterii unor boli (în special conjunctivite, otită, boli ale sistemului digestiv, micoze, furunculoze și alte boli ale pielii). Calitatea apei trebuie verificată periodic prin analize de laborator, chimice și bacteriologice. Apa trebuie schimbată frecvent iar sursa de alimentare cu apă a bazinului trebuie să fie de bună calitate și, dacă este necesar, să fie tratată în prealabil prin sedimentare, filtrare și clorinare. Periodic fundul piscinei trebuie curățat de sedimentele depuse și dezinfectat. După ieșirea din bazin este indicat să se facă duș.
Termoreglarea. Omul face parte, ca și mamiferele și păsările, din categoria organismelor homoioterme (homeoterme, „cu sânge cald”), care au proprietatea de a-și menține relativ constantă temperatura internă a corpului, cu toate că își desfășoară activitatea într-un mediu extern cu mari variații de temperatură. Acest lucru se realizează în general prin diverse mecanisme care permit pierderea de căldură (termoliză) sau acumularea de căldură (prin termogeneză). Aceste procese se află sub controlul sistemului neuroendocrin și implică un consum de energie, al cărui nivel este determinat de durata și intensitatea stresului termic și care poate să se reflecte prin suprasolicitare și un grad ridicat de disconfort.
Pierderile de căldură corporală către mediu se realizează prin radiație, convecție, evaporare. Radiația de la nivelul tegumentului este cu atât mai intensă cu cât temperatura exterioară este mai scăzută în raport cu cea a corpului și cu cât protecția corpului prin îmbrăcăminte, pături, sac de dormit etc este mai redusă. Contribuie cu circa 60% la pierderea de căldură. Convecția (circa 15% din pierderi) este consecința încălzirii aerului din apropierea imediată a corpului prin radiație. Masa de aer încălzită (un strat de circa 1-2 mm) se ridică pe verticală, iar în loc se instalează continuu noi mase de aer mai reci. Pierderile de căldură prin convecție sunt direct proporționale cu suprafața corpului aflată în contact cu aerul, viteza vântului și diferența de temperatură dintre organism și mediu și invers proporțională cu grosimea și densitatea hainelor sau altor mijloace de protecție. Utilizarea evantaielor, ventilatoarelor etc are rolul de a accelera procesul de convecție. Evaporarea (circa 25%) contribuie la pierderea de căldură prin apa eliminată de organism sub formă de vapori, fie prin respirație fie prin transpirație. Pierderi se pot realiza și prin conducție (conductivitate), respectiv prin transferul de căldură de la corpul uman la un corp sau mediu rece cu care vine în contact (apa din bazine, râuri, mare; podea sau pereți reci etc).
Senzația de frig sau căldură nu este determinată numai de temperatura mediului ambiant, ci este influențată puternic de alți factori (umiditate atmosferică, vânt, radiație calorică) și desigur de modul în care reacționează persoana respectivă (stare de sănătate, vârstă, tip de metabolism, circulația sangvină, activitatea desfășurată, gradul de călire a organismului etc). Dacă temperatura externă este într-un relativ echilibru cu cea internă, nu se realizează nici aport nici pierdere de căldură – aceasta este situația de confort termic, intervalul termic care permite această situație fiind numit zonă de neutralitate sau de indiferență termică. Specialiștii utilizează formule și diagrame complexe pentru stabilirea indicelui de confort termic.
În funcție de efectele asupra organismului uman, pe teritoriul României s-au evidențiat (Teodoreanu, 1983) următoarele unități bioclimatice:
Bioclima excitant- solicitantă de câmpie și podișuri joase din estul și sudul țării, cu cantități relativ reduse de precipitații, viteze moderate ale vântului, cu o solicitare marcantă a sistemului nervos central și sistemului vegetativ și a sistemului endocrin. În cadrul său se diferențiază două subunități. A.Bioclima continentală de câmpie și podișuri joase din sudul și estul țării (Câmpia Română, Dobrogea, Pod. Moldovei), cu climat continental mai pronunțat (amplitudini termice mari, precipitații reduse, uscăciune a aerului, variații accentuate ale stărilor de vreme, insolație ridicată). Confortul termic este moderat în decursul verii, frecvent apar situații de disconfort din cauza căldurii. Stresul bioclimatic total anual (rezultat din factorii termici, umiditate, vânt) este relativ ridicat. Aceste caracteristici solicită atât procesele de termoreglare cât și glandele endocrine și facilitează fixarea calciului în sistemul osos. B. Bioclima de litoral maritim se caracterizează prin cea mai ridicată valoare a insolației de pe teritoriul României, amplitudini termice ceva mai reduse decât în subunitatea precedentă, cantitate redusă de precipitații dar o umezeală (relativă și absolută) a aerului ridicată (cele mai mari valori din țară după cele de la altitudini de peste 2000 m), vânturi frecvente, atât de tipul brizelor cât și cele legate de circulația generală a atmosferei, adesea cu viteze mari. Confort termic relativ redus. Stresul bioclimatic global este mare, ca și stresul pulmonar (datorat umidității ridicate).
Bioclima sedativ- indiferentă (de cruțare) din regiunile de câmpie din vestul țării, precum și din regiuni de dealuri și podișuri până la 600 -800 m cu valori ale temperaturii și umidității care variază între limite moderate, astfel că sistemul nervos și cel endocrin sunt mai puțin solicitate. Datele de confort termic evidențiază în cursul verii un număr mediu redus de zile cu inconfort datorat încălzirii sau vântului, majoritatea zilelor fiind relativ confortabile – răcoroase. Stresul global anual (cutanat și pulmonar) are cele mai mici valori din țară în Subcarpații Getici.
Bioclima tonică-stimulentă de munte (de la peste 600/800 m la circa 2000 m) se caracterizează prin temperaturi relativ scăzute, amplitudini mici, cantități mai mari de precipitații față de regiunile mai joase, intensitate mare a radiației globale și a radiației ultraviolete. Stresul cutanat, ca și cel pulmonar, cresc odată cu altitudinea. Efectele biologice constau în stimularea și echilibrarea activității sistemului nervos central și vegetativ, stimularea rezistenței organismului la infecții și agresiuni ale mediului ambiant, creșterea numărului de globule roșii, stimularea proceselor de termoreglare. În cazul unor hipertiroidii incipiente contribuie la atenuarea acestui proces.
Hazarde climatice
Valurile de frig
La temperaturi scăzute organismul reacționează prin procesul de termogeneză, care se realizează prin creșterea ratei metabolice. În această situație intră în acțiune ficatul, musculatura și țesutul adipos.
Când temperaturile sunt foarte scăzute și organismul insuficient protejat se produc frisoane (fenomen reflex de contractare a musculaturii striate) care contribuie la creșterea producției de căldură. În paralel se produce o vasoconstricție periferică și reducerea transpirației; ca rămășiță a protecției prin înfoierea blanei obținută de mamifere, se produce și la om o zbârlire a firelor de păr, care în acest caz nu este funcțională. Contracția mușchilor contribuie la ridicarea temperaturii corpului, de aceea în cursul efortului fizic frigul este mult mai bine suportat decât în repaus. Prelungirea frigului stimulează secreția glandei tiroide și a suprarenalelor, determină reducerea numărului de fagocite și instalarea fenomenelor de imunosupresie, alterarea mucoasei respiratorii și reducerea activității cililor vibratili (de aceea vremea friguroasă și umedă predispune la îmbolnăviri ale aparatului respirator). La nivelul pielii se produc efecte din două cauze. Pe de o parte frigul este o agresiune directă pentru epidermă, pe de altă parte provoacă o încetinire a circulației în capilarele dermei. De aceea la frig apar reacții ca uscarea pielii, mâncărimi, crăparea buzelor. La persoanele cu diferite afecțiuni ale pielii (ex. psoriazisul), frigul poate determina agravarea acestora.
În cazul unor temperaturi foarte scăzute, dacă corpul nu este suficient protejat printr-o îmbrăcăminte călduroasă, și îndeosebi în cazul unor accidente (cădere în apă foarte rece, rătăcire pe timp de viscol, mai ales dacă din cauza oboselii persoana respectivă se așează jos, renunțând să se miște, imobilizare datorită traumatismelor produse de căderi pe pante abrupte, de accidente de circulație etc) se poate instala fenomenul de hipotermie (scădere a temperaturii interne a corpului) și chiar se poate ajunge la deces. În prima fază apare tremuratul, respectiv încercarea organismului de a producere căldură prin contracții musculare rapide. Dacă temperatura internă a organismului scade sub 35o tremuratul încetează, organismul se concentrează pe menținerea căldurii în jurul organelor vitale (creier, inimă, plămâni) și blochează circulația în membre. Se instalează amețeala și dezorientarea, ceea ce explică faptul că unii turiști au murit de frig la o mică distanță de cabana care i-ar fi putut salva. Pulsul devine lent, intermitent și slab, apoi vasele de sânge se dilată și apare o senzație de căldură, urmată de starea de inconștiență și de stop cardiac. Consumul de alcool, care determină dilatarea vaselor de sânge, mărește riscul de hipotermie. În munți există risc de deces prin hipotermie chiar în timpul verii, dacă vremea se înrăutățește brusc iar persoanele surprinse în locuri izolate nu au experiență și echipament adecvat. De exemplu trei tineri surprinși de vreme rea, cu ceață, au murit de hipotermie pe vârful Negoiu din Făgăraș pe 2 iulie 1977; cinci turiști din Ungaria în iunie 1974 au murit de hipotermie în căldarea Șerbotei din Făgăraș în urma unei puternice furtuni.
Un alt risc al temperaturilor scăzute îl constituie degerăturile, care determină necroza țesuturilor afectate.
Forma ușoară de degerătură se manifestă prin înroșire și/sau cianozare a extremităților (mâini, picioare, nas, urechi, bărbie) deoarece din cauza frigului scade debitul de sânge în arteriole prin vasoconstricție și se produce o acumulare de sânge în sistemul venos de întoarcere. Prin mișcare sau fricționare energică (eventual cu zăpadă) se activează circulația sângelui, revenindu-se la o situație normală. Se poate folosi și suflarea de aer cald din gură sau scufundarea extremităților în apă caldă (dar nu fierbinte). Nu se recomandă încălzirea bruscă.
În faze mai avansate pielea se albește sau devine gălbuie-cenușie, ceroasă, întărită dar încă flexibilă – la reîncălzire apar dureri puternice.
La temperaturi foarte scăzute, mai ales în condiții de imobilitate prelungită, purtarea de îmbrăcăminte sau încălțăminte prea strâmtă etc se pot produce degerături foarte grave. Se manifestă inițial printr-o senzație de pișcătură urmată de amorțire treptată, după care sensibilitatea se pierde (nervii nu mai transmit informații, așa că persoana afectată nu-și dă seama de gravitatea situației). Pielea este albă și rece, după care devine violacee și umflată iar în formele grave netratate se formează bășici cu lichid, urmate de cangrenă. În cazurile foarte grave (accidente la turiști sau alpiniști, urmate de o imobilizare îndelungată în zăpadă, alcoolici care adorm pe câmp sau în stradă, drumuri lungi în condiții de iarnă foarte aspră, ca în Siberia, Arctica, Antarctica) se poate ajunge la pierderea organului prin amputație chirurgicală. O încălzire prea brutală este periculoasă, ca și baia fierbinte sau fricționarea puternică. Ca măsuri de protecție se recomandă îmbrăcăminte adecvată, nu prea strâmtă pentru a nu stânjeni circulația sângelui, în general mai multe rânduri de haine, între care se acumulează aer, din materiale naturale, care permit ventilația și eliminarea transpirației.
Viscolul
Viscolul este definit de meteorologi ca un transport de zăpadă deasupra suprafeței pământului provocat de vânt puternic și turbulent, însoțit sau nu de ninsoare. Viscolele sunt provocate de interacțiunea a două mase de aer cu caracteristici fizice diferite. De exemplu în România sunt legate de advecția maselor de aer polar sau arctic care interacționează cu aerul mai cald, umed, mediteranean (în special cicloni mediteraneeni cu caracter retrograd). Intervine și barajul orografic reprezentat de Carpați, de aceea cele mai puternice viscole au loc în estul și sud-estul României. După O.Bogdan (1999) viscolul are caracter de fenomen de risc în următoarele situații:
-se înregistrează vânturi cu viteze mari și ninsori deosebit de abundente în plin sezon de iarnă;
– se înregistrează viscole foarte timpurii sau foarte târzii în extrasezon, când turiștii nu sunt pregătiți pentru astfel de situații. În munții înalți acest risc este deosebit de ridicat, surprinzând turiștii fără echipament adecvat și pe trasee „de vară” care devin impracticabile.
Cantitatea mare de zăpadă căzută în timpul viscolului și intensificările de vânt care spulberă și troienesc zăpada pot avea consecințe deosebit de grave pentru persoanele surprinse de acest eveniment în afara locuințelor, uneori la mari distanțe de orice adăpost posibil, chiar dacă se află într-un autovehicul, deoarece troienirea zăpezii poate produce întreruperea circulației rutiere și feroviare. Vântul puternic împiedică funcționarea instalațiilor pe cablu, lăsând turiștii izolați în cabanele montane. Poate duce și la distrugerea acoperișurilor, mai ales în cazul unor construcții ușoare. Acțiunea mecanică a vântului poate produce ruperea cablurilor electrice și telefonice.
Răcirea corpului uman este rapidă și intensă din cauza vântului puternic. Asocierea temperaturilor scăzute cu vântul puternic și cu drumurile troienite poate provoca hipotermie, degerături grave și chiar decese.
Valurile de căldură. La temperaturi ridicate ale mediului ambiant organismul trebuie să depună eforturi pentru menținerea la valori optime a temperaturii interne, pentru combaterea acumulării de căldură în organism. Termoliza (pierderea de căldură) se realizează prin vasodilatație periferică (prin care se cedează în mediul ambiant o cantitate mai mare de căldură) și transpirație. Transpirația excesivă poate avea ca efect spolierea organismului de unele elemente (în special sodiu, potasiu și azot) iar prin pierderea masivă de apă poate duce la concentrarea sângelui. Căldura determină și o reducere a secreției gastrice, de aceea consumul de alimente mai greu digerabile la temperaturi ridicate poate provoca indigestii. Consumul de alcool poate avea consecințe foarte grave (congestie cerebrală).
Căldura excesivă poate genera reacții de intoleranță caracterizate, printre altele, prin grețuri, parestezie (senzație anormală, nedureroasă, dar neplăcută, la nivelul pielii corpului). Se poate manifesta prin furnicături, redoare a pielii, adică senzație de piele „cartonată”, amorțire și uneori pierderea cunoștinței. Pot apare importante variații hormonale care exprimă o reacție nespecifică la stres, ex. creșterea proporției cortizolului (care poate fi considerat un indicator al intoleranței la căldură). Creșterea în sânge a cortizolului precedă cu puțin apariția senzației subiective de neplăcere trăită de subiecții supuși la temperaturi ridicate. Această creștere are loc mai repede în prezența unor factori de stres supraadăugați ca poziție corporală inconfortabilă, încăpere neaerisită iar la temperaturi prea ridicate se poate produce un șoc termic (caloric).
Șocul caloric se manifestă prin temperatură internă ridicată (peste 400 C măsurată rectal), facies cenușiu, piele uscată și fierbinte, ochi tulburi, slăbiciune musculară, stare de prostrație, eventual crize convulsive și de obicei necesită spitalizare. Este foarte grav la copiii sub doi ani, la care reglarea termică este deficitară.
Căldurile excesive pot fi foarte periculoase pentru persoanele neobișnuite cu astfel de situații, de exemplu turiști neantrenați din zona temperată ajunși în țări tropicale, dacă se aventurează pe trasee lungi în timpul zilei și nu beneficiază de aer condiționat și alte măsuri de protecție în locurile de cazare. Vulnerabilitatea la temperaturi ridicate a persoanelor din regiuni unde acestea nu apar în mod obișnuit a fost pusă în evidență de valul de căldură din august 2003 din Franța, care a determinat aproape 15 000 de decese, în special bătrâni singuri care locuiau în mansarde care s-au supraîncălzit.
Furtunile influențează câmpul electric terestru. Acest câmp se formează în general datorită sarcinilor electrice negative ale suprafeței terestre și a celor pozitive acumulate în aerul din apropierea solului. Se crează astfel între sol și aer o diferență de potențial, gradientul crescând odată cu depărtarea de suprafața solului. În condiții obișnuite, la suprafața pământului diferența de potențial este de circa 150 volți, astfel că pentru o persoană cu înălțimea de 160 cm diferența de potențial între cap și picioare este de 225 volți, în locuri deschise. În orașe și mai ales în încăperi închise câmpul electric este nul. Suprafețele de nivel ale câmpului electric atmosferic sunt în general paralele cu suprafața globului, urmărind mai mult sau mai puțin neregularitățile reliefului, liniile de curent apropiindu-se în dreptul formelor pozitive de relief și îndepărtându-se în dreptul celor negative, astfel că pe vârful munților câmpul electric este mai intens decât în văi și în câmpii. Gradientul crește în caz de vreme închisă, este negativ pe timp de ploaie, fluctuează intens în timpul furtunilor. Micile picături care alcătuiesc norii sunt încărcate electric. Încărcarea atmosferei cu electricitate dă naștere fenomenelor orajoase (orajelor): fulgere (descărcări electrice între doi nori) și trăznete (descărcări electrice între un nor și un obiect de pe suprafața terestră – arbore, construcție, stâncă etc, care se produc atunci când diferențele de potențial electric între nori și sol sunt foarte ridicate, de 10 – 20 milioane de volți). Zgomotul caracteristic care le însoțește – tunetul – este produs de încălzirea și răcirea bruscă a aerului din jurul descărcării electrice. Deoarece viteza de propagare a luminii este mult mai mare decât viteza sunetului, există un decalaj între perceperea fulgerului și cea a tunetului, cu atât mai mare cu cât distanța față de observator este mai mare (deci în funcție de scăderea sau creșterea acestui decalaj se poate aprecia dacă norii de furtună se apropie sau se îndepărtează față de punctul de observație). În general trăznetul lovește obiectele mai înalte de la suprafața solului, de aceea în timpul furtunilor cu descărcări electrice nu este indicată adăpostirea sub arbori înați. De asemenea este atras de obiectele metalice (coasă, sapă, mai ales dacă sunt purtate pe umeri, piolet sau ciocan de geolog). Se estimează că printre arborii cei mai predispuși de a fi loviți de trăznet se numără stejarul și plopul. Trăznetul poate lovi însă și suprafața terenului, mai ales în cazul vârfurilor de munte izolate, stâncoase. În trecut era un mare pericol pentru locuințe, mai ales pentru cele mai înalte; acum acestea sunt protejate cu paratrăznete. Totuși se mai pot înregistra accidente, mai ales în cazul unor construcții izolate (șoproane, sălașe etc) care nu beneficiază de astfel de instalații. Uneori trăznetele pot declanșa incendii de pădure greu de stăvilit (fenomen relativ frecvent în pădurile din America de Nord). Trăznetul provoacă de obicei moartea instantanee datorită gradientului de tensiune care produce distrugerea sistemului nervos, sincopă cardiacă și hipertensiune. Descărcările electrice pot provoca și accidente aviatice. În cadrul observațiilor meteorologice există o rețea națională de detecție fulgere.
Se consideră că oscilațiile câmpului electric influențează în multiple feluri organismul uman, totuși nu există suficiente date experimentale concludente privind mecanismul și intensitatea acestor influențe. Una dintre modalitățile de influențare ar putea fi legată de acțiunea câmpurilor electrostatice asupra sistemului nervos central, prin modificarea activității electrice corticale. Creșterea frecvenței impulsurilor electromagnetice în atmosferă ar putea explica fenomene ca durerea resimțită în locul unui membru amputat, înrăutățirea stării generale a unor bolnavi și a persoanelor meteosensibile, creșterea frecvenței nașterilor, accidentelor, deceselor, înainte de declanșarea unor furtuni violente (când aerul este puternic încărcat cu electricitate).
Cele mai violente fenomene extreme de tipul furtunilor au loc în zona caldă a globului, fiind determinate de ciclonii tropicali. Sunt cunoscute sub numele de uragane sau, în estul Asiei, cel de taifunuri.
Taifunurile și uraganele prezintă pericol prin
– agresiunea mecanică directă a vântului
– fenomenele însoțitoare (precipitații abundente, inundații, valuri marine, fenomene orajoase).
Furtunile tropicale se formează deasupra oceanelor, în general între 8 și 15 grade lat. N și S și la temperaturi ale apei de peste 27 grade; sunt însoțite de descărcări electrice și de mari cantități de precipitații. Sunt provocate de diferențele de încălzire dintre uscat și mare, ceea ce duce la mari variații termice și barice, determinând o dinamică atmosferică excepțională (Teodoreanu, 2007). În funcție de intensitate, stadiile caracteristice sunt: perturbație tropicală, depresiune tropicală, furtună tropicală, uragan. Aerul cald și umed aflat deasupra apei suferă o mișcare ascendentă, în spirală, ajungând în atmosfera înaltă. La nivelul suprafeței apei presiunea scade, astfel că în zonă este atras aer mai rece și se formează ciclonii tropicali, cu mare forță distructivă, care pot atinge viteze ale vântului de 300 km/h. În centrul ciclonului există o zonă de calm atmosferic de 30-50 km în diametru, numită „ochiul ciclonului”. Pot antrena volume imense de apă marină în interiorul uscatului. Se apreciază că energia degajată de acțiunea unui ciclon tropical este egală cu cea degajată de câteva mii de explozii atomice, iar pagubele pot fi enorme, inclusiv pierderi de vieți omenești (în urma prăbușirilor de acoperișuri, construcții, arbori, antrenării mașinilor în apă, scufundării unor ambarcațiuni etc). Acțiunea uraganelor tropicale interferează frecvent cu activitatea turistică, deoarece este foarte intensă pe litoral (unde își petrec vacanțele sau week-endul numeroși amatori de plajă, înot, plimbări cu mici ambarcațiuni de agrement, surfing, snorkeling, pescuit etc) și în insulele frecventate de vasele de croazieră și considerate de turiști „paradisuri tropicale”.
Distrugeri importante provocate de ciclonii tropicali afectează periodic Asia de sud și sud-est (Filipinele, Taiwanul, Japonia, Indonezia, Indochina, India), vestul Pacificului de Sud și Pacificul de est, Caraibele, America centrală, Mexicul, SUA. Din această cauză au murit în Bangladesh și Bengalul de vest peste 300 000 ( după unele estimări chiar 500 000) de oameni în 1970 (în inundațiile provocate de ciclonul Bhola, format deasupra golfului Bengal) și peste 130 000 în 1991, când forța ciclonului a fost mai mare și pagubele materiale imense, dar sistemul de avertizare și măsurile de adăpostire au funcționat mai bine, iar circa 2 milioane de oameni au fost evacuați la timp din calea ciclonului. Ciclonul Nargis a ucis în 2008 în Myanmar circa 140 000 de oameni. Printre cele mai distrugătoare uragane abătute asupra SUA s-a numărat cel din aria lacului Okeechobee din Florida din 1928, când ruperea unui dig a determinat inundarea unor întinse suprafețe și moartea a peste 1800 de persoane. Anul 2005 s-a remarcat prin cel mai activ sezon de uragane din vestul Atlanticului înregistrat vreodată – cu 15 uragane dintre care 7 majore, patru dintre ele atingând categoria 5 (cea mai mare). Dintre acestea uraganul Katrina din august 2005 a produs cele mai mari pagube materiale. Format în aria arhipelagului Bahamas, a traversat Florida ca un uragan moderat, de categoria 1, dar a crescut foarte mult în intensitate când a ajuns deasupra apelor din Golful Mexic, neobișnuit de calde la acea dată. S-a abătut apoi asupra sud-estului SUA, distrugând sistemul de diguri de protecție al orașului New Orleans, care a fost inundat în proporție de 80%. Au avut loc evacuări masive de populație, totuși s-au produs și peste 1500 de decese (după alte surse1836 de decese). Cea mai mare intensitate a avut-o însă uraganul Wilma din oct. 2005, care a produs mari pagube în SE SUA și a devastat complet insula Cozumel din apropierea peninsulei Yucatan, importantă arie turistică a Mexicului.
Totuși, deoarece în prezent mijloacele moderne de supraveghere meteorologică dau posibilitatea ca direcția de deplasare a unui ciclon tropical să fie anticipată cu o destul de bună aproximație, marile nave de croazieră au posibilitatea să-și devieze cursul, evitând pericolul, iar pe uscat se iau măsuri de avertizare și de evacuare a turiștilor și chiar a localnicilor și de protejare a locuințelor în zonele de mare risc, astfel că se poate reduce mult numărul victimelor.
Tornada este un ciclon mic ca extensie a bazei (cu un diametru al bazei de zeci de m până la un km), dar extins pe verticală, în formă de pâlnie, cu o mișcare de rotație turbionară violentă. Poate atinge solul sau se poate dezvolta la oarecare înălțime deasupra solului. Viteza mișcării turbionare este de 400-800 km/h iar cea a deplasării orizontale de 40-60 km/h. Sunt deosebit de distrugătoare pe teritoriul SUA (mai ales în statele din sud și din vestul mijlociu), unde se înregistrează între 700 și 1000 tornade anual. Destul de frecvente sunt și în sudul Asiei, mai ales în Bangladesh (unde în 1989 s-a înregistrat tornada cu cele mai multe victime, circa 1300 de persoane, și distrugerea totală a arborilor și locuințelor pe traseu, lăsând 80 000 de oameni fără adăpost) și India (unde în 1998 o tornadă a ucis 160 de persoane și a lăsat alte 10 000 fără locuință în statele Bengalul de Vest și Orissa). Se produc însă și în alte regiuni ca Japonia, China, nordul Americii de Sud, Australia, sudul și estul Africii, rareori în Europa. În România fenomenul tornadelor devastatoare era necunoscut, totuși unele tornade de mici proporții (vârtejuri de vânt) s-au produs și la noi de-a lungul timpului. La 12 august 2002 în jud. Ialomița, la Făcăieni, o tornadă cu durata de 4 minute a dus la 3 decese, 10 răniți, 14 case distruse total și numeroase altele distruse parțial, a doborât 200 ha de pădure și 6 stâlpi de înaltă tensiune (Teodoreanu, 2004).
Grindina este o formă de precipitații solide alcătuită din granule de gheață transparente sau opace, sferice sau colțuroase, cu dimensiuni variabile (în general diametre între 0,5 și 50 mm). Însoțește aversele de ploaie, uneori cu aspect de furtună, caracteristice sezonului cald al anului, când instabilitatea maselor de aer este foarte mare. Deși în general produce pagube mai ales culturilor agricole, atunci când dimensiunile granulelor sunt foarte mari prezintă riscuri și pentru oameni, dacă sunt prinși în câmp deschis, deci fără posibilitatea de adăpostire rapidă. Se înregistrează și cazuri de distrugere a parbrizelor autoturismelor și chiar a acoperișurilor unor construcții ușoare.
Hazarde și riscuri biologice
O serie de animale pot fi factori de disconfort și chiar de risc. În unele regiuni ale globului disconfortul produs de muște, țânțari, furnici, poate fi foarte ridicat, necesitând măsuri energice de combatere pentru ca zona să poată deveni atractivă din punct de vedere turistic. Termitele afectează structurile de lemn ale clădirilor din zona tropicală, inclusiv diverse construcții cu specific local destinate turiștilor, până la distrugerea totală a lor. Un aspect neplăcut îl dau ciorile care invadează în număr mare orașele. În apa mărilor și oceanelor sunt factori de disconfort meduzele cu tentacule urticante sau micii crustacei care ciupesc. Dintre plante pot produce disconfort plantele cu ghimpi, cele care conțin și uneori chiar emană substanțe iritante (ex. laptele cucului, Dictamnus albus), urzicile etc. Ciupercile otrăvitoare sunt adesea cauza unor intoxicații grave, chiar letale (unele specii toxice sunt foarte asemănătoare cu speciile comestibile, fiind ușor de confundat) dar și numeroase alte plante toxice pot provoca accidente.
Specii animale care pot inocula venin. Principalele tipuri de venin sunt cele cu acțiune hemotoxică (care produc distrugerea hematiilor sau a pereților vaselor de sânge, provoacă coagularea sângelui sau dimpotrivă împiedică coagularea sângelui, ducând la hemoragii puternice; adesea provoacă și necroza țesuturilor) și cele cu acțiune neurotoxică (asupra sistemului nervos, blocând transmiterea impulsurilor nervoase și provocând paralizii). Fiecare specie are însă o compoziție specifică a veninului (uneori un amestec complex de toxine), deci pentru contracarare poate să fie folosit doar serul antivenin adecvat speciei respective.
O serie de animale veninoase trăiesc în mare, fiind periculoase pentru cei care practică turismul balnear. Așa sunt în apele litorale ale Australiei meduzele din clasa Cubozoa („meduze cubice”), cu tentaculele dotate cu numeroase celule urticante. Dintre acestea cele mai periculoase sunt Chironex fleckeri, numită și viespe de mare, și meduza irukandji, mică cât o unghie dar extrem de veninoasă, contactul cu tentaculele ei provocând dureri foarte puternice, aproape insuportabile, crampe musculare, senzație de arsură, greață, vomă, hipertensiune. Înțepăturile acestor meduze necesită spitalizare imediată – fără tratament adecvat se poate ajunge la deces. O specie înrudită cu meduzele numită fregata portugheză, provoacă pe litoralul Australiei peste 10 000 de înțepături pe vară, ce dau dureri puternice, febră, reacții alergice, uneori decese.
Pentru înotători, scufundători și pescari sunt periculoase și pisicile de mare – nume sub care sunt cunoscute diferite specii de pești bentonici din familia Dasyatide, înrudiți cu rechinii, cu corp plat, rombic, terminat cu o coadă lungă și subțire în formă de bici, dotată cu unul sau mai mulți spini veninoși. Pisicile de mare nu atacă omul dar pot lovi cu coada dacă sunt capturate sau se calcă accidental pe ele, când stau ascunse în nisipul de pe fundul apei, astfel că spinii pot produce răni grave. Uneori se poate ajunge chiar la deces, ca în cazul celebrului ecologist Steve Irwin, „vânătorul de crocodili” australian. Scorpiile de mare sunt o familie de pești din mările tropicale și temperate, cu spini ascuțiți acoperiți cu un mucus extrem de veninos, ce poate produce accidente grave. Cel mai veninos pește din lume, peștele-piatră din apele litorale ale Australiei, are spini dorsali veninoși și este greu de observat, pentru că se confundă cu pietrele de pe fund, astfel că accidentele se produc de obicei pentru că turiștii care intră în mare calcă fără să-și dea seama pe el și astfel veninul le intră în corp.
O serie de păianjeni veninoși constituie factori de disconfort și uneori chiar de risc, deși turiștii vin rareori în contact cu ei. Sub numele de văduva neagră sunt cunoscute diverse specii de păianjeni din genul Latrodectus răspândite în America de Nord, o specie în regiunea mediteraneană și Asia vestică și centrală, o alta în Australia. La specia mediteraneană de văduvă neagră mușcătura este dureroasă dar foarte rar letală, în schimb speciile americane și cea australiană sunt mai periculoase, provoacă reacții locale foarte puternice și chiar decese. Păianjenii veninoși din genul Phoneutria din America de Sud și centrală dispun de un venin care conține o neurotoxină foarte puternică – pentru om mușcătura lor este de obicei doar foarte dureroasă, dar trebuie intervenit de urgență, căci sunt și cazuri când poate fi letală. Deși scorpionii au o reputație bine stabilită de animale veninoase și înțepătura lor este foarte dureroasă, numai câteva din cele peste 1000 de specii prezintă pericol pentru om. Dintre acestea se remarcă scorpionul comun (Buthus occitanus) răspândit în sudul Europei și nordul Africii (subspecia din Africa fiind mai veninoasă decât cea europeană)și scorpionul cu coada grasă (Androctonus australis) răspândit în regiuni aride și semiaride din Africa, Peninsula Arabică și vestul Asiei, considerat cel mai periculos dintre scorpioni. În cazul scorpionului Leiurus quinquestriatus, răspândit în nordul Africii, Peninsula Arabică și vestul Asiei, decesul survine de obicei ca urmare a șocului anafilactic provocat de venin, la persoanele cu sensibilitate mai mare. În schimb veninul scorpionului imperial, adesea prezentat ca foarte periculos în filmele de groază, are de fapt în cele mai multe cazuri doar o acțiune slabă asupra omului (totuși în unele cazuri înțepătura poate fi foarte dureroasă), poate însă să ciupească foarte tare cu cleștii dacă nu este lăsat în pace.
Deși nu atacă intenționat omul ci caută să-l evite, șerpii veninoși pot ajunge să muște atunci când se simt amenințați, de exemplu când sunt călcați accidental, atinși cu mâna sau surprinși în locul în care s-au adăpostit. Printre cei care provoacă accidente grave și chiar decese dacă nu se intervine la timp cu ser antivenin adecvat speciei respective de șarpe se numără în Europa, inclusiv în România, vipera comună și vipera cu corn, în vestul Europei și aspida (Vipera aspis), în America șarpele cu clopoței numit și crotal și șerpii de coral, în Asia cobra indiană dar și numeroși alți șerpi veninoși, în Africa viperele pufăitoare și șerpii mamba, înrudiți cu cobrele, în special mamba negru. Veninul inoculat prin mușcătura de viperă provoacă necroza țesuturilor și o reacție inflamatorie severă, potențial letală.
Atacuri de animale. În anumite situații, de exemplu excursii individuale sau în grupuri mici în parcuri naționale sau regiuni muntoase izolate, campări cu cortul, foto-safari, turiștii pot fi expuși la atacul unor animale mari. În România se înregistrează accidente sporadice datorate urșilor (inclusiv prin pătrunderea în corturi în căutare de mâncare), în Africa se produc ocazional atacuri de rinoceri (care se pot repezi chiar la mașini), lei, elefanți, hipopotami, în America de Nord pot fi agresivi urșii negri, grizzly, pumele, în Asia tigrii și elefanții. În Australia s-au semnalat câteva atacuri ale câinilor dingo asupra copiilor mici. Și în munții noștri câinii ciobănești, obișnuiți să apere turmele și stânele, pot fi foarte agresivi cu străinii, mai ales în locuri izolate, puțin frecventate de turiști, deci unde nu sunt învățați cu prezența acestora. Mușcăturile de animale domestice sau sălbatice pot provoca infecții locale grave, fie datorită bacteriilor din gura animalului, fie prin faptul că lezarea tegumentului expune organismul la acțiunea bacteriilor din aer, sol, praf. Este necesară prezentarea rapidă la medic (pe cât posibil înainte de apariția semnelor de infecție). În plus mușcăturile pot provoca îmbolnăviri grave (tetanos, hepatită B), fiind necesară vaccinarea antitetanică. Febra „mușcăturii de șobolan”, întâlnită îndeosebi în Asia, poate da complicații foarte serioase.
În diverse regiuni cu climat tropical sau subtropical, de exemplu în nordul Australiei, se înregistrează uneori atacuri ale crocodililor, unele râuri fiind considerate periculoase pentru scăldat și chiar pentru canotaj cu ambarcațiuni ușoare. În mări și oceane pentru înotători, scufundători și surferi există riscul întâlnirii cu rechinii, dar numai patru specii din cele peste 300 existente atacă omul fără a fi provocate și determină decese (în general ca urmare a hemoragiilor masive) sau mutilări grave. Cele mai frecvente atacuri asupra înotătorilor sunt atribuite Marelui Alb (Charcharodon chararias), care poate depăși 6 m lungime. Este întâlnit în toate oceanele – cele mai grave atacuri s-au produs în largul coastelor Australiei, Californiei și Asiei de Sud-Est (inclusiv Hong Kong). Uneori atacă surferii și chiar ambarcațiunile mici. Rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier) care trăiește în apropierea recifilor de coral, pătrunzând uneori în estuare și porturi, poate fi de asemenea foarte periculos, atacurile sale fiind de obicei mortale. Este răspândit în regiunile calde și subtropicale ale oceanelor, în număr mare fiind întîlnit în partea centrală a Oceanului Pacific, inclusiv în apele din arhipelagul Hawaii, unde constituie o amenințare pentru numeroșii turiști americani care își petrec aici concediile. O altă specie implicată în atacuri letale asupra oamenilor este rechinul- taur (Charcharhinus leucas) răspândit în ape litorae tropicale și subtropicale, dar care pătrunde și în unele fluvii și lagune. Printre regiunile în care a ucis oameni se numără apele litorale ale Floridei și Australiei dar și fluviul Gange. Se consideră că ruda sa, rechinul lui Longiman (Charcharhinus longimanus), a provocat chiar mai multe decese, ca urmare a atacurilor asupra supraviețuitorilor unor naufragii sau prăbușiri de avioane în mare. Totuși atacurile asupra înotătorilor din largul plajelor sau asupra surferilor sunt puțin probabile, deoarece este o specie care trăiește în general departe de țărm.
În vederea protejării plajelor foarte căutate de turiști, în Australia și în Hong Kong au fost instalate plase speciale contra rechinilor; deși nu asigură o protecție absolută, au redus foarte mult cazurile de atac. Scufundătorii profesioniști și biologii marini, care se expun în mai mare măsură riscului întâlnirii cu rechinii, pot folosi dispozitive speciale, purtate individual, care crează un câmp electromagnetic destinat să țină la distanță rechinii, sau arme cu bioxid de carbon, pentru tragere sub apă (care trebuie manevrate însă cu mare grijă, căci pot răni sau chiar ucide alți înotători).
Rechinii din Marea Neagră sunt inofensivi.
Boli transmise de animale. Chiar fără a ataca direct omul, animalele pot transmite diverse boli. Leptospiroza este o boală infecțioasă provocată de o bacterie spiralată din genul Leptospira. Rezervorul bolii îl constituie animalele sălbatice, șoarecii și șobolanii, de la care se contaminează uneori animalele domestice; bacteriile sunt excretate prin urină. Omul se contaminează îndeosebi prin scăldat în râurile sau lacurile în care frecvent sunt adăpate vitele, sunt spălați caii etc, îndeosebi dacă prezintă leziuni ale pielii (chiar zgârieturi infime) și mult mai rar prin contact direct (ex. mușcătură de șobolan sau de câine). Incubația durează 10 zile, apoi se instalează o febră ridicată, frisoane, dureri musculare puternice, dureri de cap pulsatile. După 48 de ore pot să mai apară: icter intens, sindrom meningeal (grețuri, înțepenire a cefei), hemoragii renale (urinare cu sânge) și viscerale. Febra regresează în 4 -10 zile. În România se înregistrează cazuri sporadice.
Muștele, țânțarul anofel și alte specii de țânțari, șoarecii, șobolanii, gândacii de bucătărie, puricii, ploșnițele pot fi vectori ai multor boli. Căpușele pot transmite, printre altele, encefalita epidemică și tularemia. Un risc foarte rar întâlnit dar extrem de grav îl prezintă animalele turbate, care nu se mai tem de om și atacă fără niciun motiv. În aceste cazuri vaccinarea antirabică imediat după contactul cu animalul bolnav este neapărat necesară, căci boala odată declanșată nu mai poate fi tratată și duce iremediabil la deces. Printre animalele afectate de turbare (rabie) care pot mușca omul se numără lupii, câinii, pisicile, vulpile, dar și veverițele sau liliecii.
Germenii patogeni constituie cei mai importanți factori de risc biologic. Unii germeni patogeni au transmitere aeriană, dar în stare activă majoritatea acestora nu rezistă decât scurt timp în aer liber, fiind distruși sub acțiunea radiației solare. Se transmit însă foarte ușor în spații închise, aglomerate, adesea chiar de la un etaj la altul, datorită curenților ascendenți. Hotelurile au constituit uneori locul în care un client venit dintr-o țară afectată de o boală infecțioasă a transmis boala respectivă altor turiști sau oameni de afaceri care au răspândit-o apoi mai departe în țările de origine (ex. gripa aviară adusă în 1997 în Hong Kong de un vizitator din China, care s-a răspândit apoi în țările de origine ale celorlalți clienți ai hotelului).
Alteori sursa îmbolnăvirii se află chiar în unitățile de cazare. Un caz celebru îl constituie cel al participanților la un congres al asociației „Legiunea americană” a veteranilor din armata SUA care s-a desfășurat în 1976 la un hotel din Philadelphia. După întoarcerea la casele lor mulți dintre participanți s-au îmbolnăvit „în mod misterios” și s-au înregistrat 34 de decese. Ancheta efectuată a descoperit că vinovată a fost o bacterie necunoscută până atunci de oamenii de știință, care a fost denumită Legionella (după numele asociației). Răspândirea ei s-a făcut prin instalația de aer condiționat a hotelului. S-a constatat ulterior că este o bacterie destul de frecvent întâlnită; se transmite prin micile picături de apă care provin de la diverse instalații (de apă caldă menajeră, aer condiționat, turnuri de răcire a apei de la termocentrale etc) și plutesc în aer ca aerosoli. În general dă forme ușoare de boală, dar poate fi letală la persoanele în vârstă, cu imunitate scăzută.
Alți germeni patogeni se transmit prin intermediul apei. Poluarea biologică a apei poate fi un element cu efecte negative asupra turismului, deoarece crează riscul unor îmbolnăviri grave. Bacilul tifosului se poate menține în apă timp de 20-30 de zile, cel al dizenteriei 7-10 zille, vibrionul holeric 4-30 zile. Folosirea apei contaminate la irigarea culturilor crează riscul îmbolnăvirii prin consumul alimentelor produse în zonele respective.
Escherichia coli (de obicei notată pe scurt E-coli) este o bacterie aerobă prezentă și în condiții normale în intestinul uman, unele forme fiind total inofensive. Există însă și forme (tulpini) patogene, care pot provoca diverse afecțiuni, de exemplu diaree (frecvent aceasta apare la turiști, sub forma așa-numitei „diaree a călătorilor”) sau infecții urinare.
Shigella este un gen de bacterii (cu mai multe specii) care provoacă o inflamație de amploare a mucoasei colonului exprimată prin sindrom dizenteric (diaree gravă, deshidratare, în cazurile cele mai grave toxine în sânge care pot duce până la manifestări de delir). Provoacă vaste epidemii în țări cu o igienă defectuoasă. Contaminarea se face prin apă, mâini murdare, muște, de la dejecțiile bolnavilor.
Salmonelele sunt bacterii gram-negative care se localizează în intestin și provoacă îmbolnăviri (salmoneloze) la oameni și animale. Speciile de Salmonella sunt aerobe sau facultativ anaerobe; sunt larg răspândite în natură și pot să trăiască timp îndelungat în afara gazdei. Pot fi întâlnite, de exemplu, în apele reziduale și în rețeaua hidrografică. La om infecția se poate produce prin consumul apei sau alimentelor contaminate, îndeosebi prin produse animale contaminate, insuficient prelucrate termic, ca ouăle (în special ouăle de rață, datorită contactului mai frecvent al acestor păsări cu ape contaminate), carnea și laptele sau produse vegetale provenite din terenuri fertilizate cu gunoi de grajd contaminat. Bacteriile pot fi transmise și direct de la purtătorii umani sau animali ca urmare a preparării neigienice a alimentelor. Unele specii de Salmonella provoacă toxiinfecții alimentare, gastroenterite, pneumonii sau septicemii; S. typhi provoacă febra tifoidă iar S. paratyphi febra paratifoidă.
Contaminarea cu germeni patogeni a alimentelor poate determina toxiinfecții alimentare uneori letale (botulism, bruceloză, infecții cu Salmonella, infecții stafilococice).
Problema este foarte gravă îndeosebi în unele regiuni tropicale, unde temperaturile ridicate și lipsa instalațiilor de epurare a apei determină apariția a numeroase parazitoze sau boli infecțioase de tipul dizenteriilor, febrei tifoide etc. În condițiile turismului organizat, în stațiuni turistice moderne, riscul este eliminat prin măsuri riguroase de igienă, dar odată cu părăsirea acestui cadru și „îndepărtarea de civilizație” măsurile individuale de protecție trebuie să fie foarte susținute. Unele situații de criză pot să apară și în zona temperată, chiar în țări considerate în general sigure, iar ca urmare a încălzirii climatice globale există riscul ca aria unor boli „exotice” să se extindă.
Biohazardele sunt clasificate (conform clasificării americane) în patru categorii:
Nivelul I – biohazarde care necesită măsuri minime de protecție (mănuși, protecție a feței, spălare pe mâini, spălare cu detergent a obiectelor) – de exemplu pentru epidemii de varicelă, contaminare cu Escherichia coli sau cu Bacillus subtilis.
Nivelul II – biohazarde care provoacă boli tratabile – hepatita A,B,C, gripă, maladia Lyme, salmoneloze, pojar, febră dengue
Nivelul III – care provoacă boli letale, dar care pot fi prevenite prin vaccinare – antrax, virusul West Nile, gripă aviară (SARS), variolă, tuberculoză, tifos, malarie etc.
Nivelul IV – provoacă boli grave și decese, nu există tratamente eficiente – maladia Ebola, gripă aviară, ciumă.
Hazarde geologice-geomorfologice
Avalanșele
Sunt mase de zăpadă care se deplasează rapid pe versanții munților; sunt cunoscute și sub numele de lavine. Unele avalanșe sunt însoțite de un zgomot „ca de tunet” și provoacă un efect de suflu prin înaintare. Poate fi vorba de deplasarea unui strat de zăpadă pe suprafața altui strat de zăpadă sau a întregului strat de zăpadă pe suprafața terenului subiacent. Avalanșele de mare amploare transportă adesea și fragmente de rocă de diferite dimensiuni, grohotiș, bulgări de pământ, arbori și alte materiale. Frecvent avalanșele se canalizează cu regularitate pe anumite trasee de pe versant, formând culoare de avalanșe bine evidențiate în relief. De obicei culoarele de avalanșe sunt evidente și sub aspectul vegetației (în lungul lor arborii lipsesc). În anotimpul rece în regiunile de munte avalanșele constituie unele dintre cele mai serioase amenințări pentru viața turiștilor. În fiecare an în Carpați, în Alpi, în Anzi și în diverse alte masive muntoase se înregistrează decese din această cauză. Uneori sunt distruse sau îngropate în zăpadă chiar locuințe sau cabane turistice, autovehicule.
Avalanșele se produc atunci când forțele de coeziune din interiorul depunerilor de zăpadă sau dintre zăpadă și substrat sunt depășite de greutatea zăpezii și de alte forțe care acționează asupra zăpezii. Echilibrul poate fi perturbat de noi depuneri de zăpadă, de modificări interne în masa de zăpadă sau de o presiune suplimentară asupra zăpezii (chiar de greutatea unei singure persoane, ca de exemplu un turist sau un schior solitar sau de o capră neagră care traversează versantul). Coeziunea zăpezii variază în funcție de structura cristalelor de zăpadă și de legăturile dintre ele. La rândul lor proprietățile termomecanice ale cristalelor de zăpadă depind de condițiile în care s-au format, ca temperatura și umiditatea aerului. Este foarte greu de prognozat momentul și locul declanșării unei avalanșe. Cercetările care se fac asupra avalanșelor urmăresc realizarea unor modele pe calculator care să poată să estimeze evoluția în timp a depunerilor de zăpadă și să stabilească apariția forțelor de forfecare.
Se disting trei tipuri principale de avalanșe, cu diverse subtipuri în funcție de caracteristicile morfologice (tipul de zăpadă implicat, motivul declanșării, suprafața pe care se deplasează, mecanismul de propagare, înclinarea versantului, direcția, altitudinea):
– avalanșe afânate, numite și uscate, care se produc în zăpada lipsită de coeziune și care pornesc dintr-un punct, acumulând tot mai multă zăpadă și aer pe măsură ce se rostogolesc la vale. În decursul deplasării se ajunge la o formă aproximativ triunghiulară, avalanșa lățindu-se spre partea inferioară a versantului, deoarece tot mai multă zăpadă este împinsă în josul pantei și antrenată în mișcare. Avalanșele afânate sunt caracteristice pentru zăpada proaspăt căzută, cu o densitate scăzută, și sunt mai frecvente pe terenuri cu pante mari;
– avalanșe umede, care antrenează strate de zăpadă umedă și grea
– avalanșe în placă sau „scândură” care se declanșează printr-o ruptură profundă în stratul de zăpadă, de la care se propagă alte linii de fractură, rezultând un bloc compact de formă aproximativ dreptunghiulară care o ia brusc la vale, astfel că o cantitate mare de zăpadă coezivă alunecă până la baza versantului. Pot avea sute de metri în lățime și mai mulți metri grosime. Se produc în zăpadă întărită, compactată. Este tipul cel mai periculos, care poate acoperi o suprafață mare de teren, inclusiv oameni, locuințe, căi de comunicație- sunt responsabile de peste 90% din cazurile de deces legat de avalanșe.
Elementele principale ale unei avalanșe sunt: un factor declanșator care provoacă avalanșa, punctul de pornire din care începe desprinderea masei de zăpadă, patul de alunecare pe care se deplasează zăpada, locul de depunere și împrăștiere a materialului, mormanul de material depus. În plus avalanșele în placă au o cornișă de desprindere și pereți laterali ai ariei de desprindere care delimitează în mod evident zona din care a pornit avalanșa.
După tipul de deplasare se disting avalanșe curgătoare și avalanșe sub formă de pulbere („prăfoase”sau „pulverulente”). Cele cu zăpada prăfoasă se formează când zăpada se amestecă cu aerul, de obicei la trecerea peste o porțiune stâncoasă, abruptă, a versantului. Pot depăși viteza de 300 m/s și masa de 10 mil. tone. Pot să înainteze mult pe văi și chiar să urce o porțiune pe versantul opus.
Riscul de declanșare a avalanșelor depinde și de configurația reliefului. Pentru ca pe un versant să se producă avalanșe, panta trebuie să permită atât acumularea de zăpadă cât și deplasarea rapidă în josul pantei- deci riscul schiorilor de a fi surprinși de avalanșe este ridicat pe versanții destul de netezi pentru a permite acumularea de zăpadă dar și destul de înclinați pentru a fi favorabili pentru schiat. Gradul de înclinare a versantului până la care zăpada este stabilă depinde de forța de forfecare a zăpezii, care la rândul ei depinde de temperatura și de gradul de umiditate al zăpezii. Zăpada uscată și rece se poate menține doar pe pante slab înclinate, pe când zăpada umedă și mai caldă poate să se mențină chiar pe versanți puternic înclinați. Zăpada puternic umezită se poate deplasa cu rapiditate chiar pe pante domoale, pe când zăpada întărită se mișcă mai lent. Pe pante însorite alternanța înghețului puternic din timpul nopții cu încălzirea din timpul zilei poate duce la instabilitatea stratului de zăpadă.
În porțiunile adăpostite de vânt se pot acumula cantități mai mari de zăpadă, cu probabilitate mai mare de apariție a unor porțiuni cu zăpadă anormal de adâncă și a unor cornișe de zăpadă, care pot ușor să fie perturbate ducând la declanșarea de avalanșe. În schimb versanții expuși vânturilor puternice pot fi lipsiți de strat de zăpadă. Versanții convecși sunt mai instabili decât cei concavi, căci zăpada este mai puțin compactă. Versanții cu pante mai mici de 25 grade sau mai mari de 60 de grade sunt în general mai puțin expuși la avalanșe. Avalanșele provocate de deplasarea pe zăpadă a turiștilor au o incidență mai mare în cazurile în care suprafața zăpezii are o înclinare de 35-45o, unghiul critic, cu cea mai mare frecvență a avalanșelor, fiind de 38o. Însă adesea presiunea antropică face ca astfel de evenimente să se producă și pe versanții considerați cu risc mai scăzut, dar pe care activitatea turistică este mai intensă.
Acumulările de zăpadă pe versanți sunt alcătuite de obicei din straturi care s-au depus succesiv, în condiții meteorologice diferite. După depunere continuă să sufere modificări sub influența condițiilor meteorologice existente în acel interval de timp. Avalanșele se produc atunci când există un strat cu coeziune mai slabă sub un altul cu coeziune ridicată. Factorii care influențează stabilitatea zăpezii și caracteristicile ei specifice variază destul de mult pe suprafețe mici, astfel că nu se pot trage concluzii în urma unor observații punctuale. De aceea este greu să se stabilească cu certitudine riscul de declanșare a avalanșelor. Totuși unele observații empirice pot fi de folos. Zăpada proaspătă are nevoie de timp pentru a adera strâns la zăpada preexistentă („să se lege”), mai ales dacă s-a depus într-un interval cu vreme rece și uscată. Porțiunile cu strat de zăpadă mai subțire, depus peste stânci, tufe izolate sau alte neregularități ale terenului slăbesc rezistența ansamblului datorită gradientului termic semnificativ. Cristalele de zăpadă mai mari și mai colțuroase indică o coeziune mai slabă a stratului de zăpadă. Aceste indicii generale pot fi utile pentru stabilirea unor măsuri de precauție în arii cu risc de avalanșe.
Starea stratului de zăpadă este puternic influențată chiar de variații mici ale condițiilor meteorologice. Printre factorii critici pentru stabilitatea stratului de zăpadă se numără radiația solară care încălzește suprafața versantului, pierderea de căldură prin radiație reflectată, gradienții termici pe întinderea versantului, cantitatea de zăpadă acumulată și tipul acesteia. Când temperaturile oscilează în jur de 0oC se produce o alternanță îngheț – dezgheț. În faza de îngheț stabilitatea zăpezii este mai mare iar în faza de dezgheț scade. Creșterea bruscă a temperaturii, de exemplu primăvara, poate declanșa avalanșe. Temperaturile scăzute persistente pot și ele să împiedice stabilizarea sau să destabilizeze stratul de zăpadă, deoarece apar diferențe de temperatură între suprafața stratului de zăpadă, care se răcește foarte tare și partea de jos a lui, care este mai caldă, ca urmare a efectului izolator al zăpezii. Ca urmare la baza stratului de zăpadă se pot forma cristale mari de gheață, datorită înghețării vaporilor de apă pe cristalele de zăpadă preexistente. Acestea pot atinge diametre de 10 mm și au fațete de formă neregulată, colțuroase, și formă generală de cupă. Aceste granule au o slabă aderență între ele, ceea ce mărește riscul de avalanșe de mari proporții. Este o situație care apare frecvent atunci când diferența de temperatură pe o grosime de un metru depășește 10 grade – de obicei la temperaturi la suprafața zăpezii de -2 până la -15 grade. Atunci când un strat de zăpadă aflat peste această pătură cu rezistență slabă este supraîncărcat cu o greutate care depășește forța de coeziune, se va produce un dezechilibru care va declanșa avalanșa.
Vântul poate spulbera zăpada de pe versanții expuși, depunând-o pe pantele adăpostite de vânt, formând un strat de zăpadă foarte friabil și neaderent la stratul de dedesubt. Depunerile se pot produce de-a lungul curbelor de nivel (când zăpada se depune pe versantul opus direcției vântului, dincolo de culme) sau perpendicular pe ele, când vântul bate din lateral. Foarte periculoase sunt cornișele de zăpadă – depozite foarte compacte de zăpadă suflată de vânt peste creasta unui munte, dispuse în formă de surplombă, deci care nu au o bază de susținere și se pot destabiliza foarte ușor.
Viscolul și ploaia măresc riscul de avalanșe. Căderile abundente de zăpadă crează instabilitatea stratului deja existent atât din cauza greutății suplimentare cât și pentrucă zăpada nou căzută nu are suficient timp să adere la stratul preexistent. Ploaia adaugă și ea o greutate în plus stratului de zăpadă, dar pătrunde și în interiorul său, acționând ca lubrifiant, reducând forțele naturale care țin în loc zăpada. Multe avalanșe au loc în timpul sau imediat după viscole sau ploi abundente.
În rezumat, principalii factori declanșatori sunt:
precipitațiile solide sau lichide
încălzirea radiativă sau convectivă
căderile de stânci
alte impacturi bruște
circulația persoanelor (schiori, turiști), săniuțe, snowmobile
explozii controlate
Acești factori pot fi localizați în punctul de declanșare sau la oarecare distanță (dacă unda de tensiune se transmite prin stratul de zăpadă până la un loc cu stabilitate mai scăzută). O avalanșă de mai mică amploare poate constitui, prin supraîncărcarea sectorului din josul pantei, punctul de plecare a unei avalanșe profunde, ample, de tip placă.
Însă chiar în lipsa acestor factori declanșatori evoluția în timp a proprietăților zăpezii poate duce la instabilitate.
Când are loc o avalanșă, stratul de zăpadă implicat începe să se fragmenteze în bucăți tot mai mici, care se rostogolesc. Când aceste fragmente ajung să fie destul de mici, avalanșa devine curgătoare. Particulele extrem de fine plutesc în aer, separându-se de restul avalanșei și ajung la distanțe mai mari sub formă de avalanșă pulverulentă. Pe măsură ce înaintează, avalanșa incorporează noi cantități de zăpadă, mărindu-și greutatea. Viteza crește pe pantele mari și scade pe cele slab înclinate. Deplasarea continuă în ritm accelerat până când rezistența datorită frecării depășește forța de înaintare.
Modificarea antropică a vegetației din etajele montan și subalpin a mărit riscul de avalanșe. Avalanșele profunde, care ajung până la substrat, sunt mai frecvente pe versanți înierbați sau cu rocă la zi decât pe cei acoperiți de pădure sau de tufărișuri subalpine compacte. Dacă pădurea este suficient de deasă, zăpada este ținută pe loc; chiar dacă se produce o avalanșă, forța ei și viteza de deplasare sunt mult reduse. Tufărișurile subalpine sunt biocenoze foarte bine adaptate la condițiile de mediu, cu o mare rezistență la acțiunea factorilor naturali și care asigură o stabilitate ridicată ecosistemelor de munte înalt. Principalele specii din Carpați sunt jneapănul, ienupărul, arinul de munte (acesta în special în lungul vâlcelelor sau pe versanții abrupți cu umiditate ridicată, în circuri glaciare). Au tulpini târâtoare, ramuri elastice, ramificate de la bază, care se întrepătrund formând o armătură compactă și nu se rup sub acțiunea mecanică a unor cantități mari de zăpadă. Sistemul de rădăcini este superficial, așa că aceste tufărișuri se pot dezvolta și pe soluri foarte puțin profunde, scheletice, unde rădăcinile se ramifică împletindu-se cu bulgării de sol și cu pietrele astfel că apără bine solul împotriva eroziunii. Rădăcinile se întind spre partea superioară a versantului, uneori pe lungimi considerabile și astfel ancorează eficient planta. Aceste rădăcini au un rol foarte important în asigurarea stabilității versanților, fixarea grohotișurilor, frânarea eroziunii. Tufărișurile subalpine au și un efect remarcabil de regularizare a scurgerii, deoarece acumulează zăpada care apoi se topește lent, scurgându-se treptat pe pante. De asemenea rețin o mare parte din apa de ploaie și reduc riscul de avalanșe.
Dar pe cât de bine sunt adaptate la condițiile vitrege din etajul subalpin, pe atât sunt de vulnerabile la acțiunea antropică, astfel că în cea mai mare parte a munților noștri aceste tufărișuri au fost distruse (în special pentru extinderea pășunilor din golul de munte) sau puternic degradate. Pe versanți puternic înclinați acest lucru a dus la o puternică eroziune iar grohotișurile au fost reactivate. Solul a fost în unele cazuri complet îndepărtat. A crescut riscul de avalanșe și s-a accentuat caracterul torențial al scurgerii. Jnepenișurile se refac foarte greu, având o creștere foarte lentă. Jneapănul nu lăstărește dacă îi sunt tăiate crengile, ci se usucă.
Măsuri de prevenire a accidentelor produse de avalanșe.
Deplasarea în regiuni muntoase înzăpezite prezintă un risc ridicat de expunere la avalanșe. Este necesar să se țină seama de condițiile meteorologice, să se urmeze numai traseele recomandate și să se urmărească avertizările emise de factorii responsabili. Trebuie evitate culoarele de avalanșe și traseele care trec pe sub cornișe de zăpadă, ca și deplasarea concomitentă pe același versant cu alți turiști care ar putea să declanșeze o avalanșă. În stațiuni turistice pentru sporturi de iarnă se iau o serie de măsuri pentru prevenirea avalanșelor și reducerea forței lor. Se realizează o monitorizare atentă a stării stratului de zăpadă, în unele situații chiar cu ajutorul unor senzori plasați în diferite puncte în stratul de zăpadă. Uneori se produc mici explozii pentru declanșarea controlată a avalanșelor, eliberând astfel versanții de depunerile periculoase înainte de acumularea unor cantități excesive de zăpadă. Se realizează garduri de diferite tipuri sau parapete care să dirijeze acumulările de zăpadă, să protejeze pârtiile, drumurile și șoselele sau să devieze traseul avalanșelor.
Deplasările pe versanții predispuși la avalanșe trebuie să se facă doar în grupuri mici, păstrându-se o oarecare distanță între persoane (de preferat să treacă doar una câte una prin porțiunile periculoase, următorul turist așteptând pe teren sigur ca cel dinaintea lui să depășească zona de risc). Popasurile și instalarea corturilor să se facă doar în locuri sigure. Nu se recomandă deplasarea solitară, căci în lipsa martorilor nu se vor iniția la timp acțiunile de salvare.
Chiar cu aceste măsuri de precauție riscurile sunt mari. În jur de 60% dintre cei prinși de avalanșe mor pe loc datorită șocului sau în scurt timp datorită sufocării (majoritatea victimelor care supraviețuiesc șocului dar rămân îngropate în zăpadă mor în 15 – 45 minute prin sufocare). În primul sfert de oră șansele de salvare a celor îngropați sub zăpadă sunt de peste 90% și scad la 30% după 35 minute. După două ore șansele sunt aproape nule, intervenind și hipotermia. De aceea este foarte important să se intervină foarte repede, de către cei prezenți la fața locului, fără să se mai aștepte sosirea echipelor de salvare. Dacă însă stratul de zăpadă este foarte gros găsirea la timp a victimelor este adesea imposibilă – uneori cadavrele sunt recuperate doar primăvara, după topirea zăpezii. Este important să existe suficiente lopeți, căci adesea zăpada este prea întărită pentru a putea fi îndepărtată cu mâinile sau cu ajutorul schiurilor.
Pentru schiori sau turiști care se aventurează în arii cu risc de avalanșe se recomandă ca măsură de precauție purtarea unor echipamente standard. Se poate purta o coardă specială, roșie, de circa 10 m lungime, la un capăt legată de mijloc și lăsată să atârne liber la celălalt capăt. În caz de avalanșe, coarda, fiind ușoară, rămâne deasupra și poate fi observată de salvatori, indicând locul unde se află victima. În prezent însă se folosesc în special radioemițătoare care permit localizarea victimei. Pentru utilizarea eficientă a semnalelor recepționate este însă nevoie de experiență – în stațiunile pentru sporturi de iarnă bine organizate se realizează antrenamente regulate ale personalului care poate fi implicat în acțiuni de salvare. Există și dispozitive de semnalizare cu GPS (sistem global de localizare), dar care este util numai dacă victima este conștientă și poate să-l pună în funcțiune. Se poate folosi pentru localizare și semnalul de la telefonul mobil. Există și sonde speciale, portabile, cu care se poate stabili poziția victimelor până la câțiva metri adâncime, dar această operație ia mult timp, astfel că dă rezultate doar asociată cu recepția semnalelor de la radioemițătoare. În lipsa radioemițătoarelor sondele sunt utile îndeosebi pentru recuperarea cadavrelor.
Recent a fost pus la punct un dispozitiv de salvare numit AvaLung. Pornește de la constatarea că de obicei în zăpadă (mai ales în apropiere de suprafață) există aer, dar aburul din respirația celui îngropat de avalanșe face să înghețe zăpada din jur, formând un strat impermeabil, astfel că CO2 eliminat prin respirație rămâne în jurul feței, ducând la asfixiere. AvaLung este un sistem de filtrare a aerului atașat de corpul schiorului sau turistului – oxigenul este inspirat printr-un tub iar CO2 este eliminat prin spatele dispozitivului, prelungind timpul de supraviețuire în medie la 58 min., în funcție de împrejurări chiar mai mult. Se mai folosesc mingi de avalanșă, atașate de rucsac, care în caz de șoc pot să rămână la suprafață, legate cu o coardă de supraviețuitor. Există și veste de salvare cu airbag. Toate aceste mijloace pot ajuta la salvare, dar niciunul nu garantează supraviețuirea (numai circa 50% din cei care purtau radioemițătoare au fost găsiți în viață).
Cele mai multe persoane găsite în viață au nevoie de măsuri de prim ajutor pentru combaterea hipotermiei, a eventualelor răni și fracturi.
Cei care constată că o avalanșă vine spre ei, trebuie să caute să schieze sau să fugă cât pot în lateral, iar după ce sunt trântiți jos de avalanșă să încerce să păstreze un spațiu cu aer în fața gurii, să ridice mâna, piciorul sau un obiect în sus, pentru a rămâne un semn cât mai aproape de suprafață. După ce avalanșa s-a oprit, dacă se pot încă mișca, să încerce să mărească spațiul cu aer din fața gurii, dar fără a depune prea mare efort pentru a nu mări consumul de oxigen. Însă de obicei zăpada este foarte compactată, așa că mișcarea nu este posibilă.
Unele avalanșe au avut efecte catastrofale. În Anzii peruani o avalanșă imensă declanșată de un cutremur a ucis 18000 de oameni în 1970. În 1910 în SUA în timpul unei furtuni o avalanșă pornită din munți Cascadelor a antrenat două trenuri care fuseseră blocate de viscol în stația Wellington, ucigând 96 de oameni – cel mai mare număr de morți datorită unei avalanșe în SUA. În Alpi în timpul primului război mondial circa 50000 de soldați au murit din cauza avalanșelor, multe dintre ele declanșate de artilerie, iar în iarna 1951-1952 s-au înregistrat în total 649 avalanșe care au ucis 265 persoane. În Franța în 1999în apropiere de Chamonix 300 de mii de mc de zăpadă au alunecat pe o pantă de 30 grade, cu viteza de 100 km/h – 12 persoane au murit în casele lor. Tot în 1999 satul Galtür din Austria a fost acoperit de o avalanșă excepțională, înregistrându-se 31 de morți. Și în România sunt aproape în fiecare an victime ale avalanșelor, dar de obicei în număr mic la o singură avalanșă – 1-5 persoane. În 17 aprilie 1977 însă a avut loc o avalanșă catastrofală la Bâlea, cu 23 de morți, dintre care 16 elevi ai liceului german din Sibiu aflați pe pârtia de schi. Patru speologi din Oradea au fost uciși de o avalanșă în Făgăraș în 2002.
Serviciul european de Prevenire a Avalanșelor are și un grup sudeto-carpatic, care include și țara noastră. În cadrul rețelei meteorologice există și stații nivometrice care au ca scop evaluarea gradului de risc de producere a avalanșelor.
Crevase în gheață.
În masa ghețarilor montani, ca și în calota glaciară, apar adesea crăpături înguste dar profunde, cu pereți verticali sau aproape verticali, numite crevase. Ating adesea adâncimi de 30 de m iar uneori pot fi chiar mai adânci. După poziție se disting crevase transversale (perpendiculare pe direcția de deplasare a limbii ghețarului), marginale (formate datorită vitezei mai mari de deplasare a părții mediane a limbii ghețarului față de părțile laterale) și longitudinale (formate acolo unde datorită configurației terenului limba ghețarului se lățește). Pot avea lungimi de zeci și chiar sute de metri. Constituie obstacole serioase în calea alpiniștilor și pot fi foarte periculoase când sunt acoperite de zăpadă (prin extinderea unei cornișe de zăpadă, se poate ajunge la formarea unui „pod de zăpadă” care dă iluzia unei întinderi neîntrerupte de teren). Căderea în crevase ce nu au putut fi observate din cauza podurilor de zăpadă constituie un accident frecvent în regiunile arctice și în munții înalți – pentru a evita această situație alpiniștii se deplasează de obicei unul în spatele altuia, legați în coardă, dar și în aceste condiții salvarea celui căzut în crevasă este foarte dificilă. Poduri de zăpadă care se prăbușesc sub greutatea omului se pot forma și deasupra unor râpe înguste.
Prin intersectarea crevaselor pot să se formeze blocuri paralelipipedice de gheață numite seracuri, foarte periculoase pentru alpiniști deoarece se pot prăbuși brusc. De exemplu în 2008 pe muntele K2 (al doilea ca înălțime din lume) au pierit 11 alpiniști iar alții au fost grav răniți ca urmare a prăbușirii succesive a unor seracuri.
Alunecări de teren
Sunt fenomene de risc larg răspândite pe glob, care provoacă frecvent pagube activităților turistice, îndeosebi prin distrugerea drumurilor de acces și uneori a spațiilor de cazare. Multe case de vacanță și pensiuni din regiunile de deal și de munte sunt expuse acestui risc – de exemplu alunecările de teren au produs avarieri grave ale multor clădiri din localitatea Breaza. Totuși de obicei în aceste cazuri cei aflați în clădire au timp să se salveze, căci deplasarea terenului este relativ lentă. În anumite situații însă alunecările de teren pot lua și caracter de dezastru, cu pagube materiale considerabile și chiar decese, datorită configurației specifice a reliefului și amplasării unor clădiri pe terenuri cu risc foarte ridicat (situații întâlnite frecvent în America latină, China, India). În plus sunt grav afectate dotările edilitare și infrastructura rutieră. Un exemplu recent – în intervalul 1-4 ianuarie 2010 la 150 km de Rio de Janeiro au avut loc mari alunecări de teren care au distrus numeroase case, provocând peste 100 de decese.
Curgeri noroioase
Sunt curgeri foarte rapide de materiale provenind din roci plastice (în special argiloase), suprasaturate cu apă, care se deplasează pe pantă sub acțiunea gravitației și se depun la baza pantei. Uneori sunt de mare amploare și pot îngropa complet case, șosele, vehicule etc. Salvarea victimelor este aproape imposibilă, datorită vâscozității materialului. De obicei sunt declanșate de ploile torențiale. De exemplu în Venezuela, în statul Vargas, în decembrie 1999 în urma unor puternice ploi torențiale curgerile noroioase de pe versanții munților au afectat localitățile de pe litoralul Mării Caraibilor, ucigând zeci de mii de oameni – nu s-a putut calcula numărul exact, căci familii și chiar sate întregi au dispărut, îngropate în mâl sau împinse de torenți în apele mării. În sectoarele afectate au fost distruse mii de case și chiar câteva localități în întregime, șosele, poduri, rețele de electricitate etc.
Ploile abundente provocate de taifunul Morakot, care s-a abătut în august 2009 asupra coastelor estice ale Chinei și insulelor vecine, pe lângă inundații, eroziune intensă, distrugeri de drumuri, au declanșat o curgere noroioasă care a îngropat aproape în întregime mica localitate Xiaolin din Taiwan, iar în Filipine o altă curgere noroioasă în care și-au găsit sfârșitul trei turiști francezi și cei doi ghizi ai lor.
Prăbușiri masive
Se produc ca urmare a destabilizării versanților din diverse cauze (cutremure, subminarea falezelor sub acțiunea valurilor marine, secționarea părții inferioare a versantului pentru construcția de drumuri sau clădiri). În vara anului 2003 sub vârful Matterhorn din Alpi datorită topirii permafrostului care ținea în loc fragmentele de rocă s-a produs o prăbușire enormă de pietre.
Pot duce la blocarea temporară a unor artere de comunicație – de exemplu pe valea Oltului, blocând șoseaua națională, sau pe valea Lotrului, unde de câteva ori turiștii veniți cu autoturismele în stațiunea Voineasa au rămas izolați. Prăbușirile de stânci de pe versanți pot provoca daune autoturismelor care circulă în momentul acela pe tronsonul respectiv și chiar decese. Prăbușirea unor porțiuni ale falezelor marine înalte formate din roci friabile au ucis mai mulți turiști în vara anului 2009 în Portugalia. Riscul unor astfel de prăbușiri există și în Franța, în apropiere de Le Havre (falezele de la Etretat).
Un alt factor de risc sunt nisipurile mișcătoare, existente în anumite areale, care pot constitui o adevărată capcană pentru oameni și animale.
Cutremure.
Cutremurele (seismele) sunt zguduiri intense ale scoarței terestre, determinate de tensiuni interne ce duc la o acumulare mare de energie care se eliberează brusc. În general cauza o constituie presiunea exercitată de deplasarea lentă a plăcilor tectonice. Din locul de producere (focar sau hipocentru) undele se propagă în diferite direcții. Pot declanșa avalanșe, alunecări de teren, prăbușiri, tsunami, ruperea unor baraje, avarierea șoselelor și podurilor. Dar cele mai multe decese sunt cauzate de prăbușirea totală sau parțială a clădirilor, deci amploarea efectelor depinde și de gradul de rezistență a construcțiilor. Pentru managementul riscului seismic se folosesc hărți de expunere și risc asociate planurilor teritoriale de management al prevenirii dezastrelor, construcțiile trebuind să se încadreze în categoriile de rezistență la cutremure corespunzătoare gradului de risc.
Printre zonele cu cel mai mare grad de risc seismic se numără cele care alcătuiesc așa-numitul „cerc de foc” al Pacificului- care se desfășoară pe aproape 40 000 km lungime, cuprinzând aria marginală estică a Asiei, arh. Filipine, Japonia, ins. Kurile, ins. Aleutine, latura vestică a Americii de Nord și de Sud, America centrală, ariile din apropierea foselor oceanice Mariane, Tonga, Kermadec. În această arie se înregistrează 80 % dintre cutremurele intense de pe glob. Următoarea zonă de mare risc (cu circa 17% dintre cutremurele majore) o constituie aria de contact a plăcii eurasiatice cu plăcile africană, arabică și indiană, cuprinzând lanțurile muntoase și regiunile adiacente care se întind pornind de la oceanul Atlantic (Pen. Iberică), peste lanțul alpino-carpatic himalaian și zona Mediteranei, Pen. Balcanică, Anatolia, Iran, până în sud-estul Asiei. Între aceste două zone se află o altă zonă seismică foarte activă, arhipelagul indonezian. Peninsula India este de asemenea afectată frecvent de cutremure.
Efectele înregistrate depind și de cât de populată este zona în care se resimt mai puternic mișcările scoarței la momentul respectiv, de tipul de construcții din zonă și chiar de ora producerii evenimentului (noaptea cei mai mulți locuitori sunt surprinși în locuințele proprii, turiștii în locurile de cazare, ziua adulții sunt la locul de muncă iar copiii în școli).
Cutremure distrugătoare s-au produs de multe ori în decursul istoriei, fiind puse în evidență astăzi de arheologi; multe au fost menționate și de documentele antice sau medievale. Patru dintre cele șapte minuni ale lumii antice și-au găsit sfârșitul ca urmare a cutremurelor, care le-au distrus sau le-au avariat grav:
colosul din Rhodos, o statuie gigantică de bronz, de circa 30 m înălțime, reprezentându-l pe zeul soarelui, Helios. S-a prăbușit la cutremurul din 226 î. Chr, produs la limita dintre placa tectonică egeeană și cea africană. Cutremurul a distrus în mare parte orașul și portul din insula grecească Rhodos.
farul din Alexandria, ridicat pe insula Pharos din fața portului egiptean Alexandria, grav avariat de cutremure succesive (în anii 956, 1303, 1323) a fost apoi demolat și piatra folosită la construcția unui fort arab. Rămășițele fundațiilor au fost descoperite în 1994 de scufundători pe fundul mării, căci între timp mica insulă a fost acoperită de ape, iar linia țărmului s-a retras.
grădinile suspendate din Babilon, distruse de mai multe cutremure în secolele I-II î.Chr.
mausoleul din Halicarnas, mormântul fastuos al regelui Mausol, construit în sec. IV î.Chr. în Anatolia (pe teritoriul de azi al Turciei) s-a menținut mult timp după distrugerea orașului antic, dar în Evul Mediu a fost avariat de mai multe cutremure, iar bucățile rămase au fost utilizate în sec. XVI la fortificațiile castelului Sf. Petru al cavalerilor ioaniți. S-a păstrat doar partea de la bază, care poate fi vizitată pornind din orașul Bodrum.
Multe alte monumente și opere de artă antice, medievale sau moderne au fost distruse sau grav avariate de cutremure. Dar pe lângă distrugerile materiale, cutremurele cu magnitudine mare provoacă de obicei un număr foarte ridicat de morți și răniți grav și necesită ample și compexe acțiuni de depistare și salvare a supraviețuitorilor prinși sub dărâmături. Dintre marile dezastre provocate de cutremure vom cita doar câteva.
În anul 526 în Antiohia, parte a Imperiului Bizantin la acea dată, un cutremur devastator se estimează că a produs 250 000 de decese. Un alt cutremur devastator s-a produs în 1138 la Alep (Siria). În 1755 orașul portughez Lisabona a fost aproape în întregime distrus de un cutremur cu epicentrul în Oceanul Atlantic, urmat de tsunami și de incendii; numărul de decese a fost estimat la 100 000. În 1906 cutremurul din San Francisco, de-a lungul faliei San Andreas, a înregistrat circa 3000 de morți și mari distrugeri, amplificate și de incendiile care s-au declanșat (circa 80% din oraș a fost distrus). În Guatemala, țară străbătută de mai multe falii majore, frecvent afectată de cutremure, cutremurul din 1976 a provocat 23000 de decese. În China de-a lungul timpului au avut loc numeroase cutremure catastrofale; în 1556 cutremurul din Shaanxi ar fi dus la peste 800 000 de decese (fiind cel mai ucigător înregistrat vreodată pe glob), cutremurul din 1920 din Haiyuan a înregistrat 240 000 de decese. Cutremurul de la Tangshan (provincia Hebei) din 1976 a fost considerat cel mai grav din secolul 20 ca număr de morți (deși cifra exactă nu este sigură, estimările mergând între 250 mii și peste 600 mii de decese), gravitatea fiind sporită de densitatea mare a populației din regiune, ora matinală (3.42), când majoritatea locuitorilor încă dormeau și de slaba rezistență a clădirilor (85% din clădirile din orașul Tangshan au fost distruse sau grav avariate). În 2008 cutremurul de la Wenciuan (provincia Siciuan), urmat de numeroase replici, a ucis peste 68 mii de persoane și a lăsat peste 5 milioane fără locuință.
În 2005 cutremurul din Kashmir (Pakistan) a determinat 86 000 de decese. În același an cutremurul de la Kobe (Japonia) a produs imense pagube materiale (estimate la peste 100 mlrd. de dolari), a distrus șosele, căi ferate, numeroase locuințe, clădiri de birouri și a provocat peste 6000 de morți. Dintre cele mai recente mișcări telurice, în 4 ianuarie 2010 un seism cu magnitudinea de 7,2 a avut loc în largul insulei Solomon. Pe 12 ianuarie 2010 un cutremur cu magnitudinea 7,3 dar de mică adâncime (10 km), axat pe un sistem de falii la contactul plăcii tectonice caraibiene cu placa nord-americană, a provocat mari distrugeri și pierderi considerabile de vieți omenești în Port-au-Prince, capitala statului Haiti și în împrejurimi.
În România s-au produs mai multe cutremure, de-a lungul istoriei. Deși există mai multe focare pe teritoriul României sau în apropiere, cele mai periculoase sunt cele cu epicentrul în zona seismogenă Vrancea, care sunt cutremure subcrustale (de adâncime). La acestea este caracteristică orientarea generală a undelor de șoc pe direcția NE-SV și accelerațiile mai mari decât în zona epicentrală la distanțe relativ mari. Printre cele mai mari cutremure a fost cel din 1802 (probabil chiar mai puternic decât cel din 1977), dar datorită tipului de construcții (fie construcții ușoare, din lemn sau chirpici, fie cetăți, case boierești sau palate cu ziduri foarte groase) în general efectele nu au fost catastrofale. A produs o impresie deosebită prăbușirea mănăstirii Cotroceni, a turlelor multor biserici și avarierea celei mai înalte construcții din București la acea dată, Turnul Colței. La cutremurul din 1838 în Țara Românească 217 biserici s-au prăbușit sau au fost grav avariate. La cutremurul care a avut loc în 10 noiembrie 1940, în București s-au produs distrugeri importante (inclusiv prăbușirea unui bloc modern din beton armat cu 14 etaje, blocul Carlton de pe bulevardul Magheru), alte decese având loc în alte regiuni din țară (în total circa 1000 de victime). Până în prezent cele mai grave urmări le-a avut cutremurul din 4 martie 1977 (care a fost de fapt un eveniment seismic multiplu, cu un preșoc și trei șocuri principale separate) când s-au înregistrat 1570 decese, dintre care 90% în București, și 11300 de persoane rănite, dintre care unele au rămas cu infirmități permanente. Numeroase clădiri au fost total sau parțial distruse.
Erupțiile vulcanice
Pot fi extrem de distructive prin curgeri de lavă, emanații de gaze toxice și fierbinți, depuneri de cenușă, curgeri de materiale piroclastice, laharuri, prăbușiri ale domurilor de lavă. Materialele piroclastice sunt fragmente de material solid, expulzate în cursul unei erupții vulcanice, rezultate fie din ruperea pereților coșului vulcanic sau a umpluturii solidificate a acestuia, fie din solidificarea lavei aruncate în aer. Au dimensiuni variate, de la blocuri și bombe vulcanice cu diametre mai mari de 10 cm până la pulberi fine (cenușă vulcanică). Amestecându-se cu gazele și vaporii fierbinți expulzați de vulcan, pot da naștere unor curgeri piroclastice care se deplasează cu viteze foarte mari, provocând distrugeri imense. Laharul este o curgere noroioasă sau alunecare de teren care se produce ca urmare a unei erupții vulcanice, inclusiv prin umectarea materialului datorită topirii bruște a zăpezii în cazul vulcanilor acoperiți cu zăpadă și ghețuri. Ex. în 1985 erupția vulcanului Nevado del Ruiz din Columbia a determinat formarea unui lahar gros de 60 m care a îngropat aproape în totalitate orașul Armero, provocând circa 20 000 de decese. Însă pericolul producerii unui lahar se menține și după încetarea activității vulcanice, căci materialele piroclastice depuse pe versanți pot fi antrenate de ape în timpul ploilor torențiale. Uneori erupțiile vulcanice sunt însoțite de cutremure și de tsunami.
„Cercul de foc” al Pacificului, cunoscut pentru activitatea seismică intensă, se numără și printre ariile cu cel mai mare risc de erupții catastrofale, aici fiind localizați 75% dintre vulcanii activi și stinși de pe glob. În cadrul său, printre zonele cu cele mai numeroase erupții vulcanice importante se numără arh. Filipine, munții Cascadelor din vestul Americii de Nord (unde există 20 de vulcani importanți), America centrală peninsulară și insulară, Anzii. De exemplu vulcanul St. Helens din Munții Cascadelor a erupt în repetate rânduri în decursul timpului, dar erupția din mai 1980 a fost cea mai distructivă din istoria SUA. Datorită acțiunilor de evacuare și densității reduse a populației nu au murit decât 57 de persoane, dar au fost distruse suprafețe mari de pădure, case, poduri, căi ferate și șosele și au pierit circa 7000 de animale mari (cerbi, elani, urși). Partea superioară a muntelui a fost spulberată de erupție, astfel că înălțimea a scăzut de la 2950 la 2550 m și s-a format un crater lat de 1,6 km. Erupția a fost foarte complexă, pe lângă emanațiile de gaze s-a produs o avalanșă de sfărâmături (datorită prăbușirii versantului nordic al muntelui), o curgere de materiale piroclastice care a acoperit 600 km2 și laharuri imense (deoarece materialele prăbușite s-au amestecat cu apa provenită din topirea bruscă a zăpezilor și ghețurilor care acopereau muntele). O erupție catastrofală prin efectele ei a avut loc în 1902 în Martinica, vulcanul Montagne Pelée distrugând complet înfloritorul oraș colonial Saint Pierre de la poalele sale și ucigând locuitorii acestuia (peste 30 000 de persoane). Vulcanii din Antarctida și cei din pen. Kamceatka sunt incluși tot în „cercul de foc” al Pacificului.
O altă arie cu fenomene vulcanice intense este arhipelagul indonezian. Cea mai mare erupție vulcanică din timpurile moderne a avut loc în 1815 în insula indoneziană Sumbawa – vulcanul Tambora. Insula a fost complet devastată iar locuitorii care nu au pierit ca efect direct al erupției au fost decimați de foamete și boli, datorită distrugerii locuințelor, recoltelor și vegetației naturale – numărul victimelor fiind estimat la circa 100 000.
În cadrul Deceniului Internațional pentru prevenirea efectelor dezastrelor, Asociația Internațională de Vulcanologie a luat în studiu 16 vulcani („vulcanii deceniului”) considerați de mare importanță pentru înțelegerea pericolelor potențiale, datorită faptului că aici de-a lungul timpului s-au produs, erupții ample, distructive și datorită apropierii de centre dens populate; studiile continuă și în prezent. „Vulcanii deceniului” sunt: Etna și Vezuviul din Italia, Santorini din insulele grecești Ciclade, Teide din insula Tenerife, Nyragongo din R.D.Congo, Galeras din Columbia, Santamaria – Santiaguito din Guatemala, Colima din Mexic, Mt. Rainier din SUA, Mauna Loa din Hawaii, Merapi din Java (cel mai activ din cei 129 de vulcani indonezieni), Taal din Filipine, Ulawun din Papua-Noua Guinee, Unzen și Sakurajima din Japonia, grupul Avacinskaia și Koreakskaia Sopka din Kamceatka (Federația Rusă).
Studiile ample făcute de vulcanologi au permis în unele cazuri prognozarea cu succes a iminenței unei erupții și deci avertizarea și evacuarea în timp util a populației, reducând foarte mult numărul de victime. Cea mai importantă evacuare a avut loc în 1991 în insula Luzon din Filipine, împlicând circa 60 000 de persoane – deși erupția vulcanului Pinatubo a fost extrem de puternică și însoțită de ample valuri piroclastice și laharuri, care au distrus mii de case, întinse suprafețe de pădure tropicală și terenuri agricole, nu au murit decât 800 de persoane. Erupția din 2006 a vulcanului indonezian Merapi a prilejuit evacuarea a zeci de mii de persoane care își aveau locuințele pe versanții vulcanului.
Mica insulă Montserrat, teritoriu britanic de peste mări din Antilele Mici, a fost puternic afectată de erupțiile vulcanului La Soufrière. După ce a fost inactiv o lungă perioadă, și-a reluat activitatea în 1995, când a acoperit cu curgeri piroclastice de câțiva metri grosime capitala insulei, Plymouth, și a făcut ca mai bine de jumătate din suprafața insulei să devină nelocuibilă. Din fericire locuitorii au fost evacuați la timp, dar mare parte dintre ei, pierzându-și proprietățile și locurile de muncă, au părăsit definitiv insula. Au urmat alte serii de erupții, dintre care cea din 2008 a fost deosebit de puternică, acoperind mari teritorii cu noi curgeri piroclastice. Pe insulă a fost instalat un observator vulcanologic care monitorizează în permanență activitatea vulcanului.
Deși au o mare forță distructivă, vulcanii constituie și o atracție turistică prin spectaculozitatea formelor rezultate în urma erupțiilor anterioare și mai ales prin activitatea vulcanică în curs de desfășurare. În general activitatea vulcanilor este monitorizată constant; dacă nu se prevăd erupții de mare amploare și se respectă anumite reguli, apropierea turiștilor până la o distanță considerată sigură este permisă. Totuși chiar specialiștii se pot înșela și cad uneori victimă unor erupții neprevăzute. Erupția din 1991 a vulcanului japonez Unzen a generat o curgere piroclastică care a ucis 43 de persoane, inclusiv trei vulcanologi. În 1993 în Columbia o erupție neașteptată a vulcanului Galeras a ucis șase vulcanologi (care participau la o aplicație practică în cadrul conferinței programului „Vulcanii deceniului” ținută în orașul Pasto) și trei turiști care vizitau craterul.
Printre vulcanii cei mai vizitați de turiști se numără:
Vezuviul care domină orașul Napoli din sudul Italiei, teritoriul pe care se află fiind declarat parc național. A erupt de nenumărate ori în decursul istoriei, dar cea mai gravă erupție a avut loc în anul 79 d.Hr. când au fost aruncate în aer cantități imense de cenușă vulcanică și s-au format ample curgeri piroclastice. Orașul Pompeii a fost acoperit de un strat de 3 m de cenușă vulcanică – se crede că primele decese s-au produs ca urmare a prăbușirii acoperișurilor sub greutatea stratului de cenușă. Au urmat curgerile piroclastice care au distrus localitatea Herculaneum (îngropată sub un strat de 23 m grosime de depozite piroclastice) și ceea ce mai rămăsese din Pompeii. Se estimează că din aceste cauze au murit între 10 mii și 25 de mii de oameni. Catastrofa este descrisă în lucrările anticilor, inclusiv în două scrisori ale unui celebru martor ocular, Pliniu cel Tânăr. Reiese din aceste relatări faptul că au existat unele semne premergătoare, care ar fi putut să-i alarmeze pe localnici, dar necunoscându-se semnificația lor oamenii nu au încercat să se salveze decât atunci când era prea târziu. Rămășițele foarte bine conservate în cenușă ale orașului Pompei au fost descoperite în sec. XVIII, constituind o sursă valoroasă de studiu pentru arheologi și o atracție turistică deosebită. S-au găsit inclusiv numeroase „mulaje” ale corpurilor surprinse în diferite poziții, formate prin întărirea cenușii în jurul lor.
Au urmat numeroase alte erupții, dintre care mai importante au fost cea din 1631, când s-a înregistrat circa 3000 de decese, cea din 1906, cu circa 100 de decese și ample curgeri de lavă care au acoperit suprafețe considerabile; ultima erupție a avut loc în 1944, când au fost distruse câteva sate. În prezent se observă doar emanații postvulcanice, așa că Vezuviul este accesibil vizitatorilor până în vârf. Totuși există temeri că o nouă erupție ar putea fi foarte periculoasă. Deși erupția ar putea fi prevăzută cu câtva timp înainte, evacuarea zonei ar ridica foarte mari probleme, datorită numărului foarte mare de locuitori din împrejurimi (circa trei milioane). De aceea se încearcă limitarea construcțiilor noi în zonă. O rețea de stații gravimetrice și seismice urmărește în permanență starea vulcanului.
Stromboli, situat pe o mică insulă din Marea Tireniană, în largul coastelor Siciliei. Erupțiile sunt în general slabe până la moderate, dar aproape constante, putând fi bine observate și de pe navele de agrement (este supranumit „farul Mării Mediterane”), dar ocazional se produc și erupții mai puternice, de exemplu în 2001 și 2002, ceea ce a făcut ca un timp să nu mai fie permisă vizitarea lui. Din 2007 turiștii au din nou acces, dar numai însoțiți de un ghid profesionist.
Etna, cel mai important vulcan activ din Europa, situat în Sicilia de 3329 m alt. Erupe frecvent, uneori provocând pagube în împrejurimi: în 1928 a îngropat o localitate de la poale, în 1971 a acoperit un observator astronomic și a distrus o instalație de transport pe cablu iar în 2002-2003 erupțiile au distrus complet o stațiune turistică de pe versantul nord-estic. Erupții puternice s-au produs și recent (2007, 2008).
Teide (Pico del Teide), din insula Tenerife (inclusă în arh. Canare), cu altitudinea de 3718 m, situat în Parcul Național Teide, Sit al Patrimoniului natural mondial. În parc există un hotel și o instalație pe cablu (cu telecabine) care ajunge până la 2356 m alt. pe versantul vulcanului; accesul pe vârf se face numai cu permis special. Ultima erupție a avut loc în 1903, dar se consideră că unele semne ar indica un risc ridicat de erupție în viitorul apropiat, inclusiv de producere de prăbușiri și curgeri piroclastice.
Vulcanii din arhipelagul Hawaii (îndeosebi Mauna Loa și Kilauea), incluși în Parcul Național al vulcanilor hawaieni, declarat și rezervație a biosferei și Sit al patrimoniului natural mondial.
Hazarde hidrologice
Inundațiile pot fi provocate de:
ploi extrem de abundente, uneori asociate și cu topirea zăpezilor, care duc la revărsarea râurilor. Printre cele mai ample din istorie au fost cele din China, printre care revărsările din 1887 din bazinul Fluviului Galben, cu un număr estimat de victime între 900 mii și 2 milioane, și cele din 1931, care au acoperit vaste suprafețe și au antrenat între 1 și 4 mil. decese. În trecut și în România revărsările marilor râuri produceau frecvent mari pagube și chiar decese. În urma amplelor inundații din 1970 și 1975, care au afectat sute de mii de persoane, acțiunea de îndiguire a acestora s-a intensificat. În prezent se produc în special inundații pe râurile mici și pe pâraie din regiuni de munte și de deal, unde scurgerea rapidă a apei pe versanți duce la creșterea bruscă a debitului. Pe Dunăre inundațiile sunt provocate atât de ploile și topirea zăpezii din bazinele afluenților de pe teritoriul României cât și de aportul sporit de ape din bazinul superior și mijlociu al Dunării, urmărirea deplasării undelor de viitură permițând aprecierea momentului în care pericolul poate fi resimțit în diverse locuri.
formarea podurilor de gheață pe râuri, care acționează apoi ca baraje, când debitul râului crește sau care prin rupere formează zăpoare care de asemenea barează scurgerea. Acest risc se manifestă frecvent și în România, în special pe râul Bistrița, dar cu efecte locale; pentru evitarea lor adesea se recurge la dinamitarea podurilor de gheață sau a zăpoarelor ample inundații de acest tip au loc în lungul fluviilor siberiene. Gheața de pe râuri sau lacuri se poate rupe și sub greutatea persoanelor care traversează pe aceste poduri de gheață sau pescuiesc la copcă iar salvarea celor care cad în apă este foarte dificilă, adesea imposibilă.
ruperea barajelor lacurilor de acumulare și a digurilor fluviale (de obicei ca urmare a precipitațiilor abundente sau a cutremurelor). Una dintre cele mai ample catastrofe de acest gen s-a înregistrat în bazinul fluviului Huai (provincia Henan) din China în 1975, după o ploaie care a totalizat 1060 mm precipitații (mai mult decât cantitatea anuală medie a regiunii), provocată de un taifun tropical care a venit în contact cu o masă de aer rece. Ruperea barajului Banqiao datorită cantității enorme de apă acumulate în lac a antrenat în cascadă ruperea altor 62 de diguri din aval și formarea unui val de apă de 10 km lățime și 3-7 m înălțime, care a inundat mii de kilometri pătrați și numeroase localități. O parte dintre locuitori au reușit să se evacueze, dar au existat și numeroase victime (numărul lor nu a fost comunicat oficial, după unele estimări ar fi în jur de 250 000). În Europa în 1959 în sud-estul Franței, la poalele Alpilor, în apropiere de Coasta de Azur, barajul unui lac de acumulare de pe râul Reyran s-a rupt eliberând brusc apa din lac, care a format un val de 40 m înălțime. Apa scursă din lac s-a deplasat cu o viteză de 70 km/h, distrugând total două localități din aval și inundând parțial orașul- stațiune turistică Fréjus. Peste 400 de persoane au murit înecate.
ruperea digurilor marine (de obicei datorită combinării mareelor înalte cu furtuni de mare putere, care pot duce la creșterea cu până la 5 m a nivelului mării peste nivelul obișnuit al fluxului). Inundații legate de pătrunderea pe uscat a apelor Mării Nordului s-au înregistrat în repetate rânduri în țările riverane, îndeosebi în Olanda, cu mii și chiar zeci de mii de morți în 838, 1014, 1206, 1287, 1530 etc. Multe localități au fost acoperite de ape și au dispărut total. Ultima inundație amplă de acest tip a avut loc în 1953, afectând Olanda și Marea Britanie și în mai mică măsură Belgia, Danemarca și Franța. S-au înregistrat 2533 de decese, dintre care 1835 în Olanda, zeci de mii de persoane au fost evacuate, au murit circa 30 000 de vite. Lucrările ample și foarte complexe de protecție au redus tot mai mult pericolul; în prezent țărmurile sunt bine apărate, astfel că valurile de maree de mare amploare din Marea Nordului din 2007 nu au mai produs decât unele pagube materiale. Totuși există temerea că ridicarea nivelului mării ca urmare a încălzirii climatice globale ar putea pune în pericol chiar aceste lucrări hidrotehnice moderne și implicit teritoriile apărate de ele.
Uneori inundațiile au afectat muzee, biblioteci, monumente istorice, distrugând opere de artă și manuscrise rare. În noiembrie 1966 orașul italian Florența a cunoscut o astfel de catastrofă, ca urmare a revărsării râului Arno, care trece prin oraș. Ploile foarte abundente din Apenini au umflat apele râului și ale lacului de acumulare de la Valdarno, de unde, pentru a evita ruperea barajului, a fost evacuată o mare cantitate de apă. Efectele asupra orașului au fost amplificate de podurile subdimensionate și de îngustimea străzilor, astfel că în unele locuri pe străzi apa s-a ridicat până la 6 m înălțime. În jur de 100 de oameni au murit iar pe străzi și în clădiri s-au adunat peste 600 000 tone de mâl amestecat cu gunoaie, în care au fost îngropate 3-4 milioane de cărți și manuscrise (inclusiv prețioase manuscrise medievale cu miniaturi pictate) și 14 000 opere de artă (statui, frescă, tablouri). Cu eforturi deosebite o parte dintre acestea au fost recuperate din noroi și a început o amplă acțiune de restaurare, care nu s-a încheiat în totalitate nici în prezent. Au fost elaborate tehnici inovative de restaurare, adecvate acestei situații. Ca urmare a acestei catastrofe măsurile de protecție a valorilor culturale au fost revizuite în întreaga lume.
Trombele de apă se formează în mări și oceane, în apropiere de țărm, în condițiile unor intense turbulențe atmosferice. Mișcarea turbionară a aerului exercită o forță de aspirare, astfel că ridică imense coloane de apă, în formă de tirbușon. Astfel de fenomene sunt frecvente în zonele subtropicale ale Golfului Mexic și în largul coastelor SUA.
Tsunami sunt valuri marine imense care pătrund în interiorul uscatului; sunt provocate de cutremure, de prăbușiri de teren de mare amploare sau de erupțiile vulcanice. Cel produs în 26 decembrie 2004, provocat de un cutremur subacvatic cu epicentrul situat la vest de insula Sumatra (cu magnitudinea de 9.1 – 9.3) resimțit în 14 țări din jurul oceanului Indian, a fost cel mai catastrofal din istorie ca număr de victime – peste 230 000 de persoane, printre care numeroși turiști care își petreceau vacanța de Crăciun în stațiuni balneare și se aflau pe plajă sau în imediata apropiere a ei. În unele locuri valurile au atins 30 m înălțime. În 1782 un tsunami declanșat în Marea Chinei de Sud a ucis 40 000 de persoane. Cutremurul de la Messina (Italia) din 1908 și tsunamiul produs de el au totalizat 70 000 de victime. Cel mai puternic cutremur înregistrat de seismografe, cel din 1960 de la Valdivia (Chile), cu magnitudinea de 9.5 grade, a provocat un amplu tsunami care a ajuns până în Hawaii, Japonia, Filipine, Noua Zeelandă, totuși numărul de victime a fost relativ redus. Cutremurul din septembrie 2009, cu magnitudinea de 8 grade, care a afectat statul insular Samoa din Pacific a fost urmat de un tsunami care a măturat plajele frecventate de turiști din insulă, dar avertizarea de tsunami a fost făcută în timp util. Dintre valurile marine provocate de vulcanism, în 1792 prăbușirea unui dom de lavă din complexul muntelui vulcanic Unzen (Japonia) a provocat un tsunami care a ucis circa 1500 de persoane (cel mai mare dezastru produs de un vulcan în Japonia). Erupția vulcanului Krakatoa (Indonezia) din 1883 a fost urmată de un tsunami care a provocat 36000 de morți.
Pentru țările riverane Oceanului Pacific funcționează un sistem de avertizare numitt Pacific Rim Tsunami Warning System. Se are în vedere realizarea de sisteme similare și în alte regiuni cu risc de tsunami.
Cu toate măsurile de protecție și avertizare, în ultimele decenii se constată o tendință de intensificare a impactului fenomenelor extreme asupra societății, pe de o parte datorită modificărilor globale ale mediului și pe de alta datorită creșterii densității populației. În cazul turismului, a crescut numărul persoanelor care participă la astfel de activități, dar s-a lărgit foarte mult și paleta destinațiilor turistice și a sporit ponderea activităților recreaționale cu grad ridicat de risc. Ca urmare este necesară o atenție sporită pentru prevenirea situațiilor de criză și pentru asigurarea unei bune informări a turiștilor asupra riscurilor la care se expun și asupra măsurilor de precauție necesare.
Bibliografie
Alexandrescu C. (1988), Igiena Educației Fizice și Sportului, IEFS
Bălteanu D., Alexe Rădița (2001), Hazarde naturale și antropogene, Edit. Corint, București
Bălteanu D., Șerban Mihaela (2005), Modificările globale ale mediului. O evaluare interdisciplinară a incertitudinilor. Edit. Coresi București
Bogdan Octavia, Niculescu Elena (1999), Riscurile climatice din România, Inst. de Geogr. București
Bogdan Octavia (edit.) 2008, Carpații Meridionali. Clima, hazardele meteo-climatice și impactul lor asupra turismului, Edit. Univ. L.Blaga Sibiu
Gâștescu P. (2001), Managementul mediului, Edit. Sfinx 2000
Gore Al (2007) Un adevăr incomod. Pericolul planetar reprezentat de încălzirea globală și măsurile care pot fi luate, Edit RAO,București
Grecu Florina (2004), Hazarde și riscuri naturale, Edit. Universitară București
Ionac Nicoleta (2005), Radiația ultravioletă, factor de risc pentru sănătatea umană, vol. Riscuri și catastrofe 2 (an IV), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca
Pehoiu Gica, Muică Cristina, Sencovici Mihaela (2006), Geografia mediului cu elemente de Ecologie, Edit. Transversal, Târgoviște
Posea Gr., Armaș Iuliana (1998), Geografie fizică. Terra – cămin al omenirii și sistemul solar, Edit. Enciclopedică, București
Soran V., Puia I., Ardelean A., Maior C. (2001), Ecologie umană, Vasile Goldiș University Press, Arad
Teodoreanu Elena (2002), Bioclimatologie umană, Edit. Academiei, București
Teodoreanu Elena (2007), Se schimbă clima?O întrebare la început de mileniu. Edit. Paidea
Ungureanu Irina (2005), Geografia Mediului, Edit. Univ. Al.I.Cuza, Iași
http://ro.wikipedia.org./wiki/cutremure
http://en.wikipedia.org./wiki/Avalanche
Bibliografie
Alexandrescu C. (1988), Igiena Educației Fizice și Sportului, IEFS
Bălteanu D., Alexe Rădița (2001), Hazarde naturale și antropogene, Edit. Corint, București
Bălteanu D., Șerban Mihaela (2005), Modificările globale ale mediului. O evaluare interdisciplinară a incertitudinilor. Edit. Coresi București
Bogdan Octavia, Niculescu Elena (1999), Riscurile climatice din România, Inst. de Geogr. București
Bogdan Octavia (edit.) 2008, Carpații Meridionali. Clima, hazardele meteo-climatice și impactul lor asupra turismului, Edit. Univ. L.Blaga Sibiu
Gâștescu P. (2001), Managementul mediului, Edit. Sfinx 2000
Gore Al (2007) Un adevăr incomod. Pericolul planetar reprezentat de încălzirea globală și măsurile care pot fi luate, Edit RAO,București
Grecu Florina (2004), Hazarde și riscuri naturale, Edit. Universitară București
Ionac Nicoleta (2005), Radiația ultravioletă, factor de risc pentru sănătatea umană, vol. Riscuri și catastrofe 2 (an IV), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca
Pehoiu Gica, Muică Cristina, Sencovici Mihaela (2006), Geografia mediului cu elemente de Ecologie, Edit. Transversal, Târgoviște
Posea Gr., Armaș Iuliana (1998), Geografie fizică. Terra – cămin al omenirii și sistemul solar, Edit. Enciclopedică, București
Soran V., Puia I., Ardelean A., Maior C. (2001), Ecologie umană, Vasile Goldiș University Press, Arad
Teodoreanu Elena (2002), Bioclimatologie umană, Edit. Academiei, București
Teodoreanu Elena (2007), Se schimbă clima?O întrebare la început de mileniu. Edit. Paidea
Ungureanu Irina (2005), Geografia Mediului, Edit. Univ. Al.I.Cuza, Iași
http://ro.wikipedia.org./wiki/cutremure
http://en.wikipedia.org./wiki/Avalanche
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impactul Riscurilor Si Hazardelor Naturale Asupra Activitatii Turistice (ID: 140983)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.