Impactul Psihologic al Alergiilor Medicamentoase

=== 8c0a0648a8fe8e62833de20d05ab6ad5972d861d_575116_1 ===

Introducere

Alergiile sunt cunoscute de milenii, dar cele mai multe studii și referințe la acestea au fost realizate în descursul ultimului secol, fiind identificate mecanismele lor de producere, sindroamele clinice și tratamentele necesare. Chiar în aceste condiții, prevalența bolilor alergice a crescut foarte mult, în special ca rezultat al condițiilor de viață curente.

Afecțiunile de natură alergică, precum și cele care prezintă componente imunologice au evenit in ce în ce mai frecvente, o parte in ce în ce mai mare a populației adresându-se medicului pentru tratament, datorită creșterii statutului socio-economic al populației și unei mai bune educații sanitare.

Alergologia și imunologia clinică au devenit specialități foarte importante, sistemul imun fiind recunoscut ca având rol în etiologia multor afecțiuni, rămânând încă multe patologii în care rolul său nu a fost încă elucidat.

Capitolul 1

Alergiile

Etiopatogenia alergiilor

Unul din factorii cei mai importanți în producerea bolilor alergice este factorul genetic, existând alergii transmisibile prin intermediul unui mecanism autozomal recesiv. Datorită naturii poligenice, se observă posibilitatea moștenirii unei predispoziții genetice pentru manifestarea bolilor alergice, în relație și sub acțiunea factorilor de mediu.

Sistemul poligenic cuprinde gene asemănătoare, care converg asupra aceluiași caracter. Având în vedere acest fapt, trebuie cunoscute funcția și localizarea fiecărei gene din cadrul organismului pentru a se interveni la nivel genetic asupra mecanismului acestor predispoziții (Popescu, G.I., 1998, p. 154).

Factorii de mediu au o influență hotărâtoare asupra declanșării bolilor alergice. Dintre cei mai importanți factori de mediu cu rol în apariția alergiilor, menționăm: expunerea precoce și susținută la trofalergene, de tipul crustacee, alune, soia, precum și la pneumalergene, poluarea cu dioxid de sulf, dioxid de azot, ozon, vaccinările repetate și extensive, precum și trăira într-un mediu prea protejat.

O sursă importantă de alergeni este constituită de animalele de companie, alergenii fiind găsiți îndeosebi în blana acestora, astfel încât se observă în populația generală o sensibilitate la alergenul felin major între 2 și 30%, această rată fiind de 15-50% la copiii suferin de astm bronșic sau rinită (Popescu, G.I., 1998, p. 157).

Alergiile medicamentoase au crescut foarte mult ca frecvență, ca o consecință a dezvoltării exhaustive a industriei farmaceutice, care a produs creșterea incidenței reacțiilor adverse, 6-10% dintre acestea fiind reprezentate de alergii medicamentoase. Cele mai cunsocute clase de medicamente la care se dezvoltă reacții alergice sunt antibioticele, anestezicele, antiinflamatoarele nesteroidiene și substanțele de contrast iodate. Cel mai frecvent, reacțiile alergice se produc la nivel cutanat, dar există atingeri la nivelul tuturor organelor.

O altă cauză a dezvoltării alergiilor este reprezentată de poluarea intensă din marile orașe. Un alt factor important este reprezentat de condițiile de locuit caracterizate prin igienă precară caracteristice persoanelor cu un nivel scăzut din punct de vedere socio-economic, alergiile fiind consecința dezvoltării în acestor medii a unor organisme de tipul acarienilor, mucegaiurilor și gândacilor de bucătărie. Aceștia din urmă afectează până la 70% din populația urbană, care este sensibilizată la prezența acestora, gândacii de bucătărie reprezentând o cauză importantă de producere a alergiilor respiratorii. Odată cu apariția sistemelor de ventilație artificială, de tipul instalațiilor de climatizare, se poate vorbi de apariția unei patologii care imită reacțiile alergice, manifestată prin reacții conjunctivale, rinită și astm.

Există boli alergice caracterizate prin evoluție autolimitată și boli alergice cronice, pentru care este necesară terapia de lungă durată, care poate dura întreaga viață. Cea mai bună măsură terapeutică este reprezentată de oprirea contactului cu sursa alergiei, dar nu este posibilă întotdeauna evitarea alergenului respectiv. Cercetările recente au consud la crearea de tratamente care permit ținerea sub control corespunzătoare a acestei boli.

1.2. Tipurile alergice de sensibilizare

Coombs și Gell au realizat în 1963 o clasificare a fenomenelor de hipersensibilizare, aplicabilă sindroamelor alegice umane. Aceștia arătau că există posibilitatea apariției de procese diferite la aceeași persoană și chiar în cadrul aceleiași leziuni, motiv pentru care a fost necesară elucidarea mecanismelor de bază care acționează în momentul apariției sindromului clinic.

Autorii au clasificat starea de hipersensibilizare în cadrul a patru tipuri: Tipul I, Tipul II, Tipul III, Tipul IV. In general, hipersensibilizarea caracteristică individuală apare doar la cel de-al doilea contact cu alergenul respectiv. Cele patru tipuri de sensibilizare nu se caracterizează prin izolare absolută, deși diferă foarte mult între ele, în practică fiind cunoscute situații de implicare a mai multor tipuri în cadrul aceluiași sindrom (Popescu, G.I., 1998, p. 158).

Tipul I se referă la hipersensibilizarea imediată, fiind dependent de IgE și inițiat de alergeni. IgE acoperă suprafața unor tipuri de celule, cum sunt bazofilele și mastocitele, iar cuplarea sa cu alergenul conduce la declanșarea mecanismului celular, împreună cu eliberarea histaminei, care este un mediator farmacologic preformat, aceasta declanșând o inflamație alergică, de natură inflamatorie acută, precum și o serie de manifestări clinice cum sunt urticaria, rinita, astmul bronșic de natură alergică, dermatita atopică și chiar școul anafilactic. Reacțiile alergice de tipul I includ manifestările atopice și anaflactice.

Tipul II se referă la hipersensibilizarea citotoxică, mecanismul fiind reprezentat de legarea direct pe celulă a anticorpilor care acționează în cadrul reacției de antigenul care acționează, apărân un proces de fagocitoză, concretizat în moartea celulară sau liza imediată, ca urmare a acțiunii componentelor proteice ale complementului. De obicei, este cazul anticorpilor care intră în reacție cu o componentă antigenică a celulei sau a unui element de țesut, ori cazul unui antigen sau hapten conectat intim de țesutul respectiv, a cărui distrugere se produce în prezența complementului sau a celulelor mononucleare. In tipul II este vorba de anticorpi de tipul IgG sau IgM.

Din tipul II fac parte reacțiile la transfuzii, boala hemolitică a nou-născutului și purpura trombocitopenică, anemia hemolitică, granulocitopenia, rejecțiile de homogrefă, precum și maladiile unor organe, în special ale tiroidei, produse de reacția dintre anticorpi și celulele tisulare, care pot produce stimularea.

Tipul III este rezultatul apariției unor complexe între antigen și anticorpi, antigenul fiind moderat în exces. Complexele rămâân solubile, neapărând reacții de precipitare, fapt care le face să fie toxice pentru țesuturi după ce are loc precipitarea, care nu produce toxicitate la nivel local, ci se pot clarifica prin fagocitoză. Excepțiile sunt reprezentate de concentrația foarte ridicată la nivel local sau de situația produceriiîn apropierea membranelor cu rol principal, de tipul membrana bazale glomerulare. In tipul III fac parte malaii precum boala serului.

Tipul IV se referă la hipersensibilizarea mediată celular, numită și întârziată, datorită faptului că survine târziu după acțiunea alergenului, producân un flux celular ridicat de limfocite sensibilizate, care eliberează limfokine. Acestea reprezintă sunt substanțe solubile, care au capacitatea de atragere a altor celule inflamatorii în zona în care acționează, cum sunt celulele macrofage, neutrofilele și eozinofilele. Prin infiltrația celulară apare aspectul inflamatoriu al regiunii afectate. Din tipul IV fac parte tuberculoza, reacțiile de rejecție ale grefelor și dermatitele de contact (Popescu, G.I., 1998, p. 158).

1.3. Alergenii

Alergenii reprezintă antigeni care au capacitatea de inducere a formării de anticorpi IgE în condițiile inhalării, ingestiei sau injectării lor. Acești antigeni sunt reprezentați în general de proteine sau glicoproteine, în unele cazuri putând fi vorba de polizaharide sau substanțe cu greutate moleculară mică, cum este cazul unor medicamente. Cei mai mulți alergeni se caracterizează printr-o greutate moleculară cuprinsă între 20000 și 40000 daltoni, în condițiile în care limitele de imunogenitate sunt de 5000 daltoni, iar limitele de penetrabilitate sunt de 6000 daltoni.

In urma studiilor efectuate asupra extractelor alergenice, s-au observat numeroase tipuri de molecule alergenice, dintre care unele au rolul de a sensibiliza doar puțini pacienți, acesta fiind cazul alergenilor minori, în timp ce altele produc răspuns IgE la cea mai mare parte a pacienților, acesta fiind cazul alergenilor majori.

O moleculă de alergen prezintă mai mulți determinanți antigenici, numiți epitopi, care reprezintă polipeptide de dimensiuni reduse ale moleculei proteice. Răspunsul pacienților este diferit în funcție de epitopii și alergenii implicați. Există alergeni care se aseamănă, motiv pentru care apar reacții încrucișate, un exemplu în acest sens fiind reprezentat de polenurile diverselor graminee (Popescu, G.I., 1998, p. 162).

Reacțiile alergice cele mai frecvente sunt produse de alergenii inhalativi și alimentari, in punct de vedere clinic constatânu-se că cele mai multe reacții alergice se produc la alergeni precum polenul, acarienii care se găsesc în praful din locuințe, sporii de mucegai, epiteliile de animale, medicamentele consumate și veninul insectelor.

Polenul este produs exclusiv de plante cu semințe, constituind celula sexuală masculină. Simptomele alergice sunt produse în special de plantele polenizate de vânt, avân loc eliberarea unor mari cantități de polen de dimensiuni reduse, între 1 și 50µm. In cazul plantelor polenizate de insecte, are loc eliberarea unui număr mic de granule de dimensiuni mari, motiv pentru care reacțiile alergice apar doar prin contact direct.

Praful care se găsește în locuințe conține diverse componente biologice, respectiv acarieni, peri și scuame de origine animală și umană, pene, fungi, resturi alimentare și textile și detritusuri de insecte. Principala sursă alergenică care se găsește în praf este reprezentată de fecalele acarienilor (Dermatophagoides pteronissinus și farinae), acarienii hrănindu-se cu celule epiteliale descuamate, concentrația lor cea mai mare fiind în paturi și în jurul acestora, pe covoare, haine, tapițerii, draperii etc. Acarienii se dezvoltă puternic în condiții de umiditate, existând concentravn băi, îndeosebi în lunile de vară. Morbiditatea produsă de aceștia este foarte ridicată, statisticile arătând că în zone caracterizate prin umiditate mare din Europa, apar reacții cutanate pozitive la testele privind antigenii de acarieni, la o populație de peste 80% de copii și tineri diagnosticați cu astm (Popescu, G.I., 1998, p. 165).

Fungii sunt reprezentați de ciuperci, mucegaiuri și drojdii, fiind organisme eucariote cu perete rigid, care constituie alergenii cei mai răspândiți în natură. Aceste organisme nu dispun de clorofilă, fiind dependente de glucidele externe din materialul vegetal și animal. Pentru dezvoltare, au nevoie de condiții caracterizate prin umiditate ridicată și temperaturi de peste . Din punct de vedere ecologic, au un rol imortant, realizând transformarea în humus a deșeurilor organice. Fungii eliberează un număr foarte mare de spori, aceștia putând fi trasnportați pe distanțe foarte lungi de vânt (Popescu, G.I., 1998, p. 165).

Fungii inhalați în cantități reduse produc sinteza de IgE, declanșând reacții de rinită sau astm. Dacă sunt inhalați în cantități riicate, produc sinteza de IgG, declanșând reacții de tipul aspergilozei bronhopulmonare în cazul în care sursa se găsește în bronșii, și de tipul alveolitei alergice extrinseci, în condițiile în care sunt inhalați din exterior.

Alergenii animalieri provin din aer, și cuprind produși ai glandelor sebacee, scuame cutanate, proteine serice excretate prin urină, salivă sau fecale. Acest tip de alergeni nu depind de rasa din care provin, iar cei de tipul perilor de origine canină sau felină produc celor sensibilizați reacții foarte puternice. Chiar și în cazul celor ce nu dețin animale de companie, contactul este posibil, alergenii putând pătrunde în locuință prin intermediul îmbrăcămintei.

Alergiile la părul de cal a scăzut în frecvență și importanță, în timp ce animale precum rozătoarele, cum sunt șoarecii, hamsterii, iepurii, cobaii, reprezintă surse puternice de alergeni, aceștia fiin conținuți mai ales în urină.

O altă sursă importantă de alergeni, în mediul urban, este reprezentată de gândacii de apartament, în special în cazul celor cu nivel socio-economic scăzut. Penele reprezintă o altă sursă importantă de alergeni, mai ales atorită contaminării lor cu acarieni, în timp ce expunerea puternică la excrementele de păsări crește riscul de apariție a astmului și a alveolitei alergice extrinseci. Un alergen puternic este reprezentat de daphnia sau ”puricele de baltă”, care este adesea utilizat în hrănirea peștilor de acvariu.

Veninul de himenoptere, categorie din care fac parte albinele și viespile, este alcătuit dintr-un amestec de peptide, compuși vasoactivi cu greutate moleculară mică și proteine, cele din urmă fiind alergeni puternici. In veninul de albine se găsește și o substanță numită meltină, iar în cel de viespi antigenul 5, acestea fiind alergeni puternici. In general, cei care sunt sensibili la veninul de albine nu reacționează și la cel al viespilor (Popescu, G.I., 1998, p. 168).

1.4. Bolile alergice

Rinitele reprezintă o inflamație a mucoasei nazale, exprimată manifestată printr-o serie de simptome, cum sunt rinoreea, strănutul, pruritul, congestia nazală.

Există mai multe tipuri de rinite, respectiv: rinite alergice, care pot fi sezoniere sau perene, rinite infecțioase, care pot fi acute sau cronice (specifice și nespecifice), precum și alte tipuri de rinite, respectiv idiopatice, non-alergice, ocupaționale, hormonale, induse medicamentos, iritative, alimentare, emoționale și atrofice

Rinita alergică sezonieră mai este cunoscută și sub denumirile de polinoză sau febră de fân și este produsă de alergia la polen, care se depune pe conjunctive și este reținut de filtrul nazal, iar în cazul dimensiunilor sub 10 µm poate ajunge și la nivel bronșic. Cele trei surse de alergeni polenici sunt pomii, ierburile și buruienile (Popescu, G.I., 1998, p. 167).

Rinita alergică sezonieră are debutul la vârste mici sau în adolescență, simptomele rămânând neschimbate timp de 20-30 ani, cunoscând apoi o îmbunătățire în jurul vârstei de 50 de ani și dispărând în totalitate la bătrânețe.

Simptomele rinitei alergice sezoniere sunt reprezentate de prurit nazal, strănuturi repetate, rinoree apoasă, prurit la nivelul faringelui și urechilor, datorită scurgerilor de polen din nas, congestie nazală, prurit și congestie oculară și crize sezoniere de astm, la cei cu alergie severă.

Simptomele nazale și oculare manifestă grae diferite de severitate în funcție de concentrația circadiană a polenului, aceasta fiind ridicată în zilele însorite și uscate și scăzută în zilele ploioase și reci.

Diagnosticul rinitei sezoniere alergice la polen se face cu ușurință, având în vedere periodicitatea apariției simptomelor, realizându-se de obicei doar testele cutanate.

Există mai multe metode de tratament, cum sunt evicția, farmacoterapia, imunoterapia și tratamentele medicamentoase ieftine. Farmacoterapia presupune antihistaminice cu administrare orală sau locală în formele ușoare, tratamentul profilactic cu cromoglicat și spray-uri nazale care conțin corticosteroizi în asociere cu picături oftalmice, în formele moderate și severe, în care apar zilnic simptome.

Imunoterapia are o eficiență ridicată, dar oportunitatea aplicării ei este discutabilă, cei mai mulți specialiști considerând că trebuie utilizată doar în situațiile în care controlul simptomelor a fost realizat prin corticoterapie sistemică. Tratamentele ieftine, accesibile presupun utilizarea unui antihistaminic clasic asociat cu prednison în perioadele de vârf.

Rinita perenă apare la vârste adulte, având o evoluție oscilantă și mai puțin favorabilă comparativ cu rinita alergică sezonieră.

De obicei, simptomele sunt aceleași cu simptomele rinitei sezoniere, cu diferența că apare mai rar prurit la nivel ocular, iar blocajul nazal este mai puternic. Există cazuri în care manifestările principale sunt reprezentate de strănut și rinoree apoasă și cazuri în care acestea sunt reprezentate de blocaj și secreții nazale. De asemenea, există pacienți, preponderent de sex masculin și de vârste avansate care acuză doar rinoree apoasă.

Aprecierea severității rinitei se face prin numărul strănuturilor, frecvența suflării nasului și durata zilnică a simptomelor.

Diagnosticul se poate face prin examenul clinic al feței și nasului extern. Se observă la copii apariția frecventă de grimase care au drept scop calmarea pruritului nazal. In condițiile obstrucției severe, se observă faptul că pacientul folosește respirația bucală, ceea ce poate conduce la apariția modificărilor dentare și a arcului palatin înalt. Acțiunea de frecare verticală a nasului pentru calmarea pruritului, poate conduce la formarea unei plici transversale în treimea inferioară a nasului.

Alte metode de diagnostic includ rinoscopia, testele cutanate, tomografia – prin care se pot identifica anomaliile anatomice, existența de polipi nazali, sinuzita, având un rol important și în realizarea diagnosticului diferențial. Tomografia este recomandată în cazul simptomelor cronice severe, diagnosticul de excludere a fenomenelor maligne și înaintea intervențiilor chirurgicale în această zonă. Citologia nazală servește la realizarea diagnosticului diferențial între rinita infecțioasă și rinita non-infecțioasă și între rinita eozinofilică și cea non-eozinofilică.

Tratamentul presupune evicția, farmacoterapia, imunoterapia și chirurgia cornetelor, care este folosită în cazurile de rinită non-alergică unde simptomele nu pot fi controlate corespunzător medicamentos.

Astmul bronșic prezintă o serie de trăsături specifice, respectiv: episoade de dispnee șuierătoare, obstrucția căilor aeriene, creșterea rezistenței la flux, disfuncție ventilatorie de tip obstructiv, modificări rapide și considerabile ale funcțiilor pulmonare, apariție frecventă în timpul nopții, reversibilitate importantă după aministrarea de bronhodilatatoare β2 simpaticomimetice sau steroizi, existența unor perioade asimptomatice, frecvența apariției alergiilor, inflamații eozinofilice și hiperreactivitate bronșică (Popescu, G.I., 1998, p. 172).

La ora actuală se constată o creștere în ceea ce privește prevalența apariției astmului, proporția formelor severe și se constată, totodată, o creștere a mortalității datorate acestei maladii.

In copilărie, alergiile reprezintă factori predispozanți semnificativi. Astmul care debutează la vârsta copilăriei este în general de natură alergică, în timp ce astmul care debutează la vârste adulte este în general de natură non-alergică.

Astmul se caracterizează prin creșterea reactivității bronșice la stimulii care predispun la declanșarea simptomelor, unii dintre aceștia fiind favorizanți, cu rol în declanșarea atacului, iar alții fiind cauzali, cu rol în agravarea simptomelor.

Dintre factorii cauzali, menționăm mecanismele alergice de producere a inflamației, cei mai frecvenți alergeni fiind reprezentați de acarieni și părul de pisică, iar în cazuri mai rare, de mucegai, părul de câine și polen. Există și factori cauzali care sunt contestați, cum este cazul alergenii profesionali, medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene, aditivii alimentari și infecțiile virale ale căilor aeriene respiratorii.

Factorii favorizanți au rol în favorizarea declanșării bolii, acționând împreună cu factorii cauzali, fiind reprezentați în principal de aerul rece, hiperventilația, efortul fizic, râsul, emoțiile, medicamentele β-blocante, fumatul activ și pasiv, poluarea atmosferică.

Mecanismul de producere al astmului este bronhoobstrucția, aceasta putând fi variabilă, reversibilă și ușor declanșabilă. Criza de astm se caracterizează prin apariția unor episoade repetate cuprinzând simptome precum constricția toracică, dispneea expiratorie, șuierăturile (wheezing), expectorația vâscoasă în cantități mici și tuse.

Atacul de astm reprezintă o exacerbare a bolii și presupune creșterea duratei, intensității și frecvenței crizelor, între crize nedispărând în totalitate simptomele, iar consumul de medicamente fiind mult mai mare.

Starea de rău astmatic se referă la existența unui atac sever și prelungit de astm, care nu răspunde la administrarea de adrenalină. Termenul folosit la ora actuală pentru definirea acestei stări este cel de ”exacerbare severă de astm cu iminență de stop respirator”.

Există 4 grade de severitate a astmului, în funcție de frecvența și gravitatea simptomelor de pe durata zilei și a nopții și în funcție de modificarea unor parametri respiratorii funcționali.

Treapta întâi este reprezentată de astmul intermitent, caracterizat printr-o frecvență sub o dată pe săptămână, asimptomatic pe parcursul zilei, cu manifestare nocturnă în jur de două ori pe lună, cu funcționare normală între crize.

Treapta a doua este reprezentată de astmul ușor, persistent, care apare de circa două ori pe săptămână, dar nu zilnic, cu manifestare nocturnă mai frecvent de două ori pe lună.

Treapta a treia este reprezentată de astmul moderat, persistent, cu manifestări zilnice, exacerbările afectând activitatea fizică, cu manifestări nocturne o dată pe săptămână.

Treapta a patra este reprezentată de astmul sever, persistent, cu manifestări permanente, care conduc la limitarea activității fizice și în care apar simptome nocturne frecvente.

Astmul reprezintă o maladie care nu poate fi complet vindecată. Tratamentul are ca scop controlul bolii și presupune identificarea și evitarea factorilor cauzali, aministrarea unui tratament medicamentos adecvat de lungă durată, administrarea unui tratament prompt în cazul exacerbărilor și educarea pacientului în ceea ce privește gestionarea simpomelor.

Există două tipuri principale de medicamente antiasmatice, respectiv antiinflamatoare și bronhodilatatoare, care se administrează cu predilecție pe cale inhalatorie, astfel având un efect mai rapid, o eficacitate sporită și efecte secundare mai puține.

Tratamentul inhalativ se aplică prin aerosoli presurizați dozați, cu sau fără spacer, aerosoli de pulbere uscată și aerosoli apoși nebulizați.

In ceea ce privește medicația preventivă pe termen lung, se folosesc corticosteroizi, cromoglicat disodic și nedocromil, β2-mimeticele cu acțiune de lungă durată, teofilină cu acțiune prelungită și ketotifen.

Medicația simptomatică cu acțiune rapidă include medicamente destinate ameliorării imediate a simptomelor în timpul crizei de astm, cum sunt β2-mimeticele cu acțiune de scurtă durată, anticolinergicele, teofilina și adrenalina, care se folosește rar.

Conjunctivitele alergice pot să apară izolat sau în contextul unor manifestări alergice sistemice. Există mai multe tipuri de conjuctivite, astfel: conjunctivita alergică acută, conjunctivita alergică cronică, keratoconjunctivita atopică, keratoconjunctivita vernală, conjunctivita cu papile gigante și conjunctivita de contact. Cel mai frecvent apar conjunctivitele alergice sezoniere și perene (Popescu, G.I., 1998, p. 174).

Conjunctivita alergică acută (CAA), este reprezentată în principal de conjunctivita sezonieră, cea mai frecventă conjunctivită alergică. Acuzele majore constau în: prurit ocular, lăcrimare, vedere încețoșată.

Conjunctivita alergică cronică (CAC) este cauzată de alergeni pereni. Apare cu precădere la adulți. Antecedentele, simptomele și semnele clinice seamănă cu cele din CAA, putându-se asocia secreție de mucus și fotofobie.

Keratoconjunctivita atopică (KCA) debutează de obicei în adolescență. Este perenă, cu exacerbări iarna. Există o corelație strânsă între KCA și dermatita atopică. Acuzele principale constau în senzația de arsură oculară, fotofobie și prurit ocular.

Keratoconjunctivita vernală (KCV) este simptomatică de primăvara până toamna. Apare mai ales la copii. Pruritul este intens și permanent.

Conjunctivita cu papile gigante (CPG) are la bază o inflamație cronică cauzată de lentilele de contact și protezele oculare. Pacienții cu CPG prezintă discomfort, durere și prurit ocular după îndepărtarea lentilelor și protezelor, lăcrimare.

Conjunctivita de contact este cauzată cel mai des de săpunuri, creme, loțiuni, cosmetice, medicamente topice (antibiotice, antiinflamatorii, antihistaminice).

Tratamentul constă în evitarea alergenilor, aplicarea de comprese reci, a ”lacrimilor artificiale”, prin care se îndepărtează și se diluează alergenii cu care ochiul este în contact, aplicarea unui decongestionant local, administrarea de antihistaminice pe cale orală sau local, aministrarea de cromoglicat disodic, care ajunge la efectul maxim după 15 zile, imunoterapia, în cazul conjunctivitelor sezoniere și perene asociate cu rinită sau astm și aplicarea de corticosteroizi topici, exclusiv în situații severe și persistente.

Urticaria și angioedemul pot fi localizate oriune pe suprafața corpului. In urticarie, leziunile sunt în general multiple, fără o distribuție sistematizată, tipică. Angioedemul poate fi localizat sau difuz. Urticaria și angioedemul pot să apară separate sau împreună.

Convențional, urticaria este împărțită în acută și cronică. Diagnosticul de urticarie cronică se referă la leziunile recurente cu o durată peste 6 săptămâni. Spre deosebire de urticaria cronică (în care în peste 75% din pacienți factorul cauzal rămâne nedefinit și apare la persoane mai în vârstă), cea acută deseori este mediată de IgE și apare la tineri.

Urticaria și angioedemul alergice sunt declanșate mai frecvent de alimente, medicamente și înțepături de insecte. Alimentele sensibilizante mai importante sunt ouăle, laptele, nucile, alunele și peștele, iar dintre medicamente: derivații de penicilină, cefalosporinele, sulfonamidele, streptokinaza. Majoritatea cazurilor de urticarie-angioedem nu au un mecanism imun subiacent.

Urticaria la frig este frecventă. Apare la schimbări bruște de temperatură ale mediului ambiant. Rar poate fi fatală (înot în apă rece). Urticaria solară apare de obicei la copii și cuprinde extremitățile sau zonele expuse la soare. Urticaria colinergică apare la efort, emoții și temperaturi ridicate.

Mastocitoza denotă prezența numărului crescut de mastocite în diferite organe (piele, oase, sistem digestiv). Este mai frecventă la copiii mici. Mastocitoza cutanată izolată (urticaria pigmentosa) este forma cea mai frecventă, fiind declanșată de modificări de temperatură, efort fizic, băi fierbinți, stres, medicamente.

Vasculitele imune se pot prezenta cu erupții cutanate similare cu cele din urticaria comună, dar persistă peste 24-72 ore. Angioedemul ereditar are o incidență familială ridicată, apare de obicei în copilărie. Poate afecta orice regiune cutanată, tractul respirator și digestiv. Atacul apare spontan sau în urma unor traumatisme minore. Edemul este sensibil, dar nu este pruriginos, persistă câteva zile și nu este însoțit niciodată de urticarie. Edemul laringian poate fi fatal. Senzația de sufocare, disfagia și disfonia sunt semne premonitorii. Localizarea intestinală provoacă colici abdominale alarmante (Popescu, G.I., 1998, p. 178).

Pentru încadrarea diagnostică corectă anamneza detaliată și examenul clinic minuțios sunt indispensabile. Testarea cutanată și examinările de laborator sunt selectate individual.

Tratamentul vizează în primul rând cauza: evicția alergenilor, a substanțelor de contact. Eliminarea și reintroducerea unor alimente poate fi utilă pentru diagnostic și rezolvarea simptomelor. Tratamentul medicamentos de bază îl constituie antihistaminicele H1. Ciproheptadina este medicația de elecție în urticaria la frig. Antihistaminicele H2 pot fi adăugate în caz de răspuns insuficient. O altă categorie de medicamente care poate fi încercată sunt antidepresivele triciclice (de exemplu doxepina, cu efect blocant al receptorilor histaminici H1 și H2). În cazuri severe de urticarie, mai ales asociată cu angioedem și anafilaxie, se impune administrarea adrenergicelor (adrenalină, pseudoefedrină, terbutalină). Corticoterapia este medicația de ultimă instanță, rezervată cazurilor refractare. Preparatele topice nu au efect.

Alergia (hipersensibilitatea) la alimente este termenul folosit pentru a descrie reacțiile imune rezultate din ingestia de alimente sau aditivi alimentari. Prevalența alergiei alimentare descrește cu vârsta: de la 8% la sugar, la 2-3% la copilul mare, până la sub 1% la adult (Popescu, G.I., 1998, p. 177).

Alimente care pot cauza reacții adverse: laptele de vacă, oul de găină, peștele, cerealele, nucile, alunele, soia, crustaceele și moluștele, fructele și legumele, citricele, băuturile alcoolice, tartrazina (colorant alimentar galben), sulfiții, utilizați la scară industrială ca antioxidanți și conservanți; concentrația lor poate fi ridicată în vinuri, sucuri de citrice și salate, glutamatul de sodiu (aditiv alimentar) și factori biologic activi. Deseori alimentele native conțin substanțe biologic active. Peștele cu carne brună conține cantități mari de histamină liberă. Unele alimente eliberează histamina endogenă prin mecanism non-imunologic, ca de exemplu căpșunele, roșiile, portocalele. Alte amine vasoactive ca tiramina, feniletilamina, prezente în ciocolată, vinul roșu, brânzeturile fermentate, pot cauza cefalee și urticarie.

Hipersensibilitatea la alimente implică tipic mai multe organe. Simptomele digestive sunt prezente în majoritatea cazurilor, cele cutanate sunt frecvente, iar cele respiratorii rare.

Aproape orice aliment poate cauza anafilaxie, dar cel mai frecvent semnalate sunt laptele, ouăle, nucile și soia la copii, nucile, crustaceele, peștele și sulfiții la adulți. Laptele de vacă este de departe cauza cea mai frecventă a simptomelor gastro-intestinale. Acestea se pot manifesta după ce copilul este trecut de la laptele matern la cel de vacă. Simptomul dominant este vărsătura, urmat de crampe abdominale, diaree și plâns (colic). Vărsăturile repetitive și diareea pot duce la stagnare ponderală și chiar malabsorbție (Popescu, G.I., 1998, p. 181).

În primul rând trebuie excluse alte cauze de dureri abdominale, vărsături, diaree, urticarie, iar în al doilea rând trebuie urmat un plan diagnostic strict: anamneza, simptomele, teste alergologice, regim dietetic (simptomele dispar sau se reduc semnificativ după un regim individualizat) și provocare (simptomatologia inițială reapare după reintroducerea alimentului incriminat)

Pacienții cu anafilaxie alimentară trebuie să aibă la îndemână adrenalină autoinjectabilă. Antihistaminicele sunt eficiente în alergia orală, prurit și urticarie.

Dermatita de contact (DC) este o reacție cutanată inflamatorie cauzată de contactul extern cu o substanță chimică. Inflamația poate fi indusă prin mecanism non-imunologic (iritativ), în majoritatea cazurilor, sau imunologic (de hipersensibilizare).

O formă specială o constituie dermatita de fotocontact, care implică activarea substanței respective de către radiația solară.

Dermatita de contact este mai frecventă la femeile cu vârsta între 20 și 40 de ani. Frecvent, DC este asociată bolnavilor cu dermatită atopică, deoarece aceștia și cei cu piele uscată prezintă risc crescut pentru apariția dermatitei iritative la nivelul mâinii. Evoluția este deseori cronică cu exacerbări. DC apare de obicei la mâini, mai ales interdigital și pe fața dorsală a degetelor.

Diagnosticul se bazează pe anamneză și examenul clinic. Testul cutanat patch este necesar pentru depistarea eventualelor alergii. Cei mai frecvenți 10 antigeni sunt: parfumuri, nichel, tiomersal, cobalt, balsam de Peru, formaldehidă, colofoniu, crom, isotiazolona și tiuramix (Popescu, G.I., 1998, p. 182).

Terapia DC vizează în primul rând evitarea contactelor cu alergeni, respectiv iritanți și unguente cu corticosterizi topici, care sunt eficace. Steroizii potenți trebuie aplicați o dată sau de două ori pe zi până erupția veziculară retrocedează. Aceasta poate dura 1-3 săptămâni. Apoi se continuă cu steroizi intermediari.

1.5. Diagnosticul și monitorizarea maladiilor alergice

În diagnosticul alergozelor sunt utilizate multiple metode clinice, testări in vivo și in vitro (Andrieș, L., Barba, D., Berezovscaia, E., 2010, p. 34). Metodele de laborator sunt reprezentate de: hemoleucograma; urograma; analiza biochimică a sângelui; cercetarea citologică a secretelor nazale, frotiului sau lavajelor de pe conjunctivă; analiza generală a sputei; cercetarea bacteriologică a eliminărilor din cavitatea nazală, orofaringială, conjunctivă, sputei și elementelor pielii, etc.; probele reumatice; cercetarea profilului hormonal – cortizol, ACTG, T3, T4, TSH; coprograma; cercetări parazitologice (coproovocistoscopia, depistarea anticorpilor la antigenele parazitare); la indicație cercetarea citologică a bioptatului pielii și cercetări virusologice pentru depistarea antigenelor virale și anticorpilor respective.

Acestea permit suspectarea alergopatologiei în planul diagnosticului diferențial, precum și determinarea gradului de severitate a maladiei la pacient, depistarea complicațiilor maladive și a celor definite de tratamentul administrat.

Testarea statutului imun (imunofluorescența indirectă; flaucitometria în flux; analiza radioimună – RIA; testul ELISA; testul RIDA Allergen Screen; nefelometria; imunodifuzia radială în gel; hemiluminescența multiplă – MAST; testarea triptazei; etc. testul pentru determinarea proteinei cationice a eozinofilelor – PCE; testarea complexelor imune circulante – CIC în sânge) va contribui la aprecierea modificărilor imunologice și alergologice, gradului de severitate a maladiei (Popescu, G.I., 1998, p. 165).

Diagnosticul maladiilor alergice asociate afecțiunilor infecto-parazitare (bacterioze, viroze, parazitoze etc.) este un proces laborios și presupune utilizarea unui complex de metode epidemiologice, clinice și de laborator (anamneza, inclusiv cea alergologică; aprecierea obiectivă a simptomaticii clinice; hemoleucograma; testarea cutaneo-alergică și de provocare cu alergeni; aprecierea cantitativă a IgE-totale și a celei alergenspecifice; testarea statusului imun cu determinarea cantitativă a populațiilor și subpopulațiilor de limfocite (CD3+, CD4+, CD8+, CD16+, CD20), a concentrației imunoglobulinelor serice de clasele M, G, A, E și, în special, a subclasei IgG4; testarea anticorpilor la helminți, protozoare – Lamblia intestinalis, Ascarida lumbricoideus, Echinococcus, Toxocara canis prin utilizarea metodei ELISA; cercetări parazitologice – coproovoscopia frotiului nativ și colorat cu soluția Lugol (Andrieș, L., Barba, D., Berezovscaia, E., 2010, p. 38).

1.6. Principii de tratament al afecțiunilor alergice

În terapia standard a maladiilor alergice, sunt utilizate remediile antihistaminice (blocatori ai receptorilor H1) de diverse generații. Selecția preparatului antihistaminic, calea de administrare și doza sunt dependente de vârstă, severitatea maladiei și stadiului ei de dezvoltare, de prezența maladiilor concomitente și de receptivitatea preparatului (Covic, M., Ungureanu, G., 2000, p. 48).

Preparatele antihistaminice de generația I (etanolaminele, etilendiaminele, ketotifenul, etc.) se caracterizează de o selectivitate minoră și au durata de acțiune de 4-12 ore, fapt ce impune utilizarea dozelor majore (3-4 ori diurne) și implică apariția efectelor secundare (sedativ, xerostomie, disfuncție urinără și scăderea vederii etc.).

Remediile antihistaminice de generația a II posedă specificitate înaltă, afinitate la receptorii H1 prin care se asigură o acțiune durabilă (18-24 ore), absența efectelor adverse (sedativ, colinolitic etc.). Cele mai utilizate preparate sunt cetirizina, loratadina, acrevastina, ebastina etc. Glucocorticosteroidele sistemice și locale posedă capacitate de inhibiție a reacției alergice inflamatorii locale, ele diminuează procesele exudative și proliferative, scad permeabilitatea capilară, inhibă proliferarea leucocitelor și secreția de mediatori. Concomitent cu preparatele antihistaminice și hormonale pentru tratamentul maladiilor alergice sunt utilizate remediile, acțiunea cărora este direcționată pe corecția inactivării dereglate a substanțelor biologic active (alergoglobulina, etc.), preparatele acidului cromoglicat (cromoglicatul de sodiu, natriu nedocromil), inhibitori ai receptorilor leucotrienici (zafirlucast, etc.), vitamine, biopreparate etc. (Covic, M., Ungureanu, G., 2000, p. 52)

Concomitent trebuie de evitat polipragmazia și ca urmare încărcătura alergenică majoră asupra organismului pacientului. Imunoterapia alergenspecifică poate fi administrată numai de către alergologi și imunologi care posedă cunoștințe în aerobiologie, alergologie și imunologie și poate fi realizat numai în condițiile staționarului sau cabinetului alergologic.

Metoda este bazată pe utilizarea dozelor crescende ale alergenului cauzal în alergia menajeră, polinoză și a celei insectiforme. Această metodă are indicații și contraindicații, dar este unicul exemplu de tratament antialergic care este direcționat asupra tuturor factorilor patogenetici ai procesului alergic și posedă eficacitate profilactică de lungă durată după finisarea tratamentului.

Reieșind din răspândirea largă, interconexiunea și interdependența bolilor alergice și invaziilor parazitare, considerând complexitatea diagnosticului la pacienții cu alergopatologie asociată, concomitent cu terapia standard a alergozelor se recomandă administrarea remediilor terapice antiparazitare.

Experții OMS recomandă de 2 ori pe an (primăvara și toamna) efectuarea curelor antihelmintice profilactice tuturor elevilor din școli, gimnazii și licee. La necesitate (situație epidemiologică nefavorabilă sau manifestări clinice evidente ale helmintiazelor) este posibilă realizarea dehelmintizării extraorare. Terapia etiotropă a parazitozelor, inclusiv la cei cu voli alergice, se efectuează cu preparate antihelmintice. Ea trebuie să fie individualizată, complexă, iar eficacitatea ei necesită verificare parazitologică și imunologică. Preparatele utilizate trebuie să posede acțiune larvicidă, ovocidă și vermifugă, și să corespundă următoarelor cerințe: indice terapic major, acțiune de spectru larg ce se impune mai cu seamă în poliinvaziile atestate în zonele endemice, cost minor, simplitate în administrare (tratament cu o doză unică) (Popescu, G.I., 1998, p. 158).

Profilaxia bolilor alergice este bazată pe evidența factorilor de risc în apariția lor, duratei și intensității acțiunii factorilor etiologici și provocatori. Măsurile profilactice sunt dirijate spre eliminarea cauzelor și condițiilor, care contribuie la apariția maladiei, de asemenea spre prevenirea recidivelor și complicațiilor maladiei în cauză (excluderea factorilor nefavorabili ai mediului ambiant, eliminarea alergenilor cauzali, tratamentul medicamentos, imunoterapia alergenspecifică, implementarea la scară largă a programelor educative pentru lucrătorii medicali, pacienți ș.a.).

Considerând predispoziția ereditară la alergie, profilaxia primară trebuie să fie inițiată cu viitorii părinți, cu formarea grupelor de risc în apariția alergopatologiei, fiind completată cu acțiuni de instruire sanitară a tineretului, depistarea precoce a gravidelor din grupele de risc, monitorizarea stării sănătății femeilor însărcinate și a copiilor din grupele de risc. Profilaxia alergoparazitozelor include un complex de măsuri igienice, diagnostice în depistarea helmintiazelor, tratamentul lor, asigurarea condițiilor vitale, menajere și profesionale care ar exclude răspândirea acestor maladii, ocrotirea și asanarea mediului ambiant de agenții patogeni respectivi. Cerințele pentru profilaxia unor grupe selective de maladii parazitare sunt diverse și reglementate de documentele normative respective.

Capitolul 2

Alergiile medicamentoase

2.1. Epidemiologie

Reacțiile adverse la medicamente sunt orice reacții care rezultă din utilizarea unui anumit medicament (de exemplu, reacțiile alergice). Reacțiile alergice la medicamente sunt efecte adverse care nu rezultă din proprietățile toxicologice cunoscute ale medicamentului, ci din reacții imune la acest medicament sau la metaboliții săi.

În general, se crede că reacțiile alergice reprezintă aproximativ 3% până la 6% din totalul admiterilor in spitale, care apar la 10-15% dintre pacienții internați în spital (Thong, B.H., Leong, K.P., Tang, C.Y., Chng, H.H., 2003, p.93).

Problemele majore legate de reacțiile alergice se bazează pe faptul că acestea sunt imprevizibile, că nu există un model pentru ele și că metabolismul unui medicament variază de la un individ la altulindivid.

Costul reacțiilor alergice pentru serviciile de sănătate este adesea subestimat, deoarece cele mai multe reacții apar în ambulator. Utilizarea antibioticelor alternative la pacienți care au avut deja reacții adverse duce deseori la un cost mai mare de tratament și toxicitate mai mare.

Dintre medicamentele care produc reacții alergice, vorbim mai ales de penicilină. Acest lucru poate fi explicat parțial de expunerea anterioară a persoanelor la produsele care conțin penicilină, cum ar fi alimentele provenite de la animalele tratate și vaccinurile care conțin antimicrobieni.

Infecțiile virale pot constitui un factor de risc pentru dezvoltarea de reacțiile alergice. La pacienții HIV-pozitivi, reacțiile alergice sunt de cel puțin zece ori mai frecvente decât în ​​cazul pacienților HIV-negativi. De exemplu, tratamentul cu sulfonamide la pacienții cu HIV este asociat cu incidență crescută a reacțiilor adverse (mai mare de 40%) (Schnyder, B., Mauri-Hellweg, D., Zanni, M., Bettens, F., Pichler, W.J., 1997, p. 36). Incidența reacțiilor cutanate datorate administrării orale de ampicilină sau amoxicilină în timpul unui episod al unei boli acute cauzate de virusul Epstein-Barr (mononucleoza infecțioasă) este crescută la copii și tineri adulți. De asemenea, a fost raportată susceptibilitatea familială la reacțiile alergice și poate fi legat de căi metabolice diferite ale medicamentului și procesului antigenic.

La copii, medicamentele cel mai frecvent asociate cu reacțiile alergice sunt beta-lactamele (82%) și sulfonamide (5%). Se crede că reacțiile anafilactice induse de medicamente

apar în aproximativ 0,95% din populația generală. Deși reacția anafilactică la penicilină este un eveniment rar, acest medicament este în continuare responsabil pentru aproximativ 75% din cazurile fatale de anafilaxie în Statele Unite în fiecare an (Cianferoni, A., Novembre, E., Mugnaini, L., Lombardi, E., Bernadini, R., Pucci, N., et al., 2001, p. 38).

Thong et al., într-un studiu prospectiv realizat între 1997 și 1999, într-un spital general din Singapore, a evaluat aproximativ 90.910 de admiteri, dintre care 366 au fost datorate reacțiilor adverse, dintre care 72 au fost reacții alergice (19%). Antimicrobienele, în special beta-lactamele, în mod specific penicilinele și medicamentele antiepileptice au reprezentat 7% din reactii alergice. Majoritatea reacțiilor care au avut loc mai târziu au fost afecțiuni ale pielii, în special ca o erupție cutanată maculopapulară, dar și implicarea altor țesuturi și organe (de exemplu: ficat și celulele sanguine) (Thong, B.H., Leong, K.P., Tang, C.Y., Chng, H.H., 2003, p. 94).

Alergia la medicamente multiple este rară și se caracterizează printr-o reacție alergică produsă de susceptibilitatea individului la reacții la antibiotice aparținând diferitelor grupurilor chimice sau altor medicamente; cu toate acestea, cu excepția beta-lactamelor, mecanismele altor medicamente nu par a include mecanismele imune de eliberare a histaminei.

2.2. Clasificare

Reacțiile adverse la medicamente pot fi grupate în trei categorii: tip A, care sunt previzibile și commune, legate de activitatea farmacologică a medicamentului; tip B, care sunt imprevizibile și neobișnuite și depind de caracteristicile pacientului; și tipul C, care sunt legate de creșterea statistică a incidenței unei boli la pacienții expuși la un medicament în comparație cu frecvența sa bazală în persoane neexpuse.

Aproximativ 80% din reacțiile adverse la medicament sunt de tip A, în timp ce tipul B

corespunde la aproximativ 6 până la 10%. Cu toate că sunt mai rare, reacțiile de tip B sunt cele mai spontane, dupănotificările primite de către sistemele de supraveghere a medicamentelor, dat fiind caracterul lor specific și imprevizibil (Vervloet, D., Durham, S., 1998, p. 1514).

Reacțiile tip B includ simptome de intoleranță la medicamente, reacții idiosincratice și reacții alergice. Sunt deseori identificate după ce medicamentul a fost comercializat în timpul procesului de supraveghere a medicamentelor.

Termenul de reacție alergică la medicamente este folosit atunci când reacția include anumiți anticorpi circulanți și/sau limfocite sensibilizate specific. Reacțiile pseudoalergice apar atunci când există manifestări similare cu cele ale unei reacții alergice și când nu există specificitate imunologică.

Reacțiile alergice sunt grupate în funcție de clasificarea lui Gell & Coombs. Tipurile I sau reacțiile imediate sunt mediate prin anticorpi IgE specifici asociați cu celulele mastocite și

bazofilele și manifestările lor clinice pot include anafilaxie sau urticarie/angioedem. În cazul tipului II sau reacțiile citotoxice, medicamentele și/sau metaboliții lor pot adera nespecific la suprafața eritrocitelor, plachetelor, neutrofilelor, care permit legarea anticorpilor cu liza celulară prin intermediul activării sistemului de completare sau prin intermediul citotoxicității mediate de anticorpi.

Hipersensibilitatea, cunoscută și sub numele de boală serică apare datorită depunerii complexelor imune în vasele de sânge, membranele de bază ale pielii sau glomerul, activarea sistemului C, creșterea vasculară, permeabilitatea și recrutarea neutrofilelor. Leziunea de țesut este cauzată de eliberarea enzimelor litice de către neutrofile și activarea sistemului C.

Tipul IV sau hipersensibilitatea tardivă este cauzat de interacțiunea antigenului cu inflamatorii și/sau limfocite citotoxice în absența anticorpilor. Deși această clasificare patofiziologică este utilă pentru unele reacții alergice, de obicei nu ne permite deducerea, pe baza simptomelor clinice, care mecanism imunitar este implicat, așa cum apare în erupții cutanate, necroliza epidermică toxică și în sindromul Stevens-Johnson.

Pichler & Yawalkar au sugerat o subdiviziune a reacțiilor alergice în reacții alergice reale (penicilină, sulfonamida), reacții autoimune (D-penicilină, procainamidă), reacții pseudoalergice (acid acetilsalicilic) și interferența farmacologică a medicamentelor cu funcțiile celulelor imunitare, cum ar fi producția de citokine, transducția semnalului (ciclosporină A, talidomidă) (Pichler, W., Yawalkar, N., 2002, p. 21).

2.3. Tablou clinic și diagnostic

Manifestările clinice ale reacțiilor alergice variază și depind de mecanismul imunitar și organul afectat. Reacțiile specifice IgE dependenteă se dezvoltă rapid și pot fi atât de intense încât pot pune în pericol viața pacientului, așa cum apare în șocul anafilactic.

Reacțiile alergice pot fi împărțite în generalizate: care depind de participarea pilonului celular, inclusiv anafilaxie, urticarie și angioedem,boala serului (parțial); febra; reacții autoimune și vasculită; limitate la un organ: piele – dermatită de contact eczematoasă, fotodermită, erupții maculopapulare, erupții fixe, exantem bulos sau necroliză epidermică toxică și vasculită cutanată -, sânge – eozinofilie, anemie, granulocitopenie și trombocitopenie, plămân – obstrucția căilor respiratorii, reacții eozinofilice sau infiltrate, fibroză -, ficat – colestază, afectarea hepatocelulară -, rinichi – nefrită interstițială – și inimă.

Timpul de manifestare a reacțiilor alergice variază în funcție de mecanismul imunitar implicat. Acestea pot fi clasificate în: immediate, care apar în primele treizeci de minute până la două ore după administrarea medicamentului, accelerate, între două și 48 de ore (urticarie, bronhospasm, febră, nefropatie), reacții întârziate după administrarea de medicamente (erupții cutanate, febră, boală serică, anemie hemolitică, trombocitopenie, nefropatie).

Factorii genetici, vârsta pacientului, istoria anterioară de reacții sau chiar reacții încrucișate, puterea și imunogenitatea medicamentelor sunt factori de risc pentru dezvoltarea reacțiilor alergice.

Diagnosticul reacțiilor alergice ar trebui să includă o istorie atentă a tipului de medicamentul dat, doza, calea de administrare, timpul de dezvoltare a leziunilor și cunoștințe despre alți factori care ar putea interfera cu metabolismul și cu tipul de terapie utilizată în managementul său. În plus, investigația de laborator este de cea mai mare importanță.

Printre reacțiile severe, șocul anafilactic este extrem de relevant, deoarece poate duce la deces. Alte reacții severe includ necroliza epidermică toxică (aproximativ 30%), sindromul Stevens Johnson (5%), sindrom de hipersensibilitate (10%) și manifestări în alte organe, inclusiv ficat, rinichi, plămâni și celule sanguine (Demoly, P., Bousquet, J., 2001, p. 15).

Nefrita tubulointerstițială acută a fost descrisă după utilizarea mai multor peniciline, cum ar fi meticilina, penicilina G, ampicilină, amoxicilină, nafcilină, oxacilină, dicloxacilină și

piperacilină. Cu toate acestea, meticilina pare să fie prototipul pentru acest tip de reacție. Au fost descrise cazuri de pacienți cu nefrită cauzată de administrarea intravenoasă de oxacilină.

Una dintre problemele majore legate de reacțiile alergice se referă la identificarea mecanismelor imune implicate. Mulți pacienții cu istoric pozitiv nu sunt neapărat alergici la medicamentul folosit. În plus, sunt administrate concomitent diferite medicamente, iar pentru disponibilitatea comercială a medicamentului, testele in vivo și in vitro specifice sunt limitate.

Testele de provocare, care sunt utilizate pe scară largă, sunt complexe și, de obicei, nu destul de sensibile sau nu au o valoare predictivă pentru utilizarea clinică. La pacienții cu antecedente anafilactice anterioare, managementul este complex, deoarece absența diagnosticului și apariția ulterioară a anafilaxiei poate fi fatală; pe de altă parte, se poate impune o diagnoză greșită și restricții inutile. Există, de asemenea, acei pacienți care își amortizează simptomele, ceea ce întărește acest lucru, iar medicii ar trebui să facă o distincție între alergii și nonalergii.

După cum s-a menționat anterior, mecanismul implicat în reacțiile adverse la medicamente este adesea necunoscut. Cu toate acestea, toate reacțiile rezultate din administrarea unui medicament sunt considerate ca o alergie. Reacțiile la medicamente antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) au devenit tot mai frecvente și exemplifică comentariul făcut mai sus. De obicei, aceste reacții sunt caracterizate prin angioedem acut și/sau urticarie acută, localizată sau generalizată, fie prin bronhospasm. AINS controlează sinteza prostaglandinelor (PG) prin inhibarea acțiunea ciclooxigenazei (COX), care este esențială pentru conversia acidului arahidonic în PG. Odată ce această cale este blocată, calea lipoxigenazei este utilizată, cu consecința creșterii sintezei leucotrienelor. Leucotrienii acționează asupra vaselor de sânge și produc o vasodilatație importantă cu transudarea și extravazarea fluidului intravascular, contracția susținută a mușchilor bronhici netezi i supraproducția mucusului de către glandele seromucoase.

COX enzimele par să joace un rol central în sensibilitatea la acid acetilsalicilic (ASA). Există două izoforme: COX-1 și COX-2, care sunt codificate de diferite gene. COX-1 este forma constitutivă, care este larg răspândită pe întregul corp și este implicată în homeostazie. COX-2 este indusă în timpul inflamației și crește sinteza prostanoidelor inflamatorii. ASA, indometacin și piroxicam, chiar și în doze mici, inhibă ambele enzime, în special COX-1. Alte salicilate care sunt bine tolerate de către pacienții cu astm indus de ASA nu au practic nicio acțiune asupra COX-1 și au jumătate din puterea ASA pentru a inhiba COX-2. Nimesulid și Meloxicam sunt inhibitori selectivi ai COX-2 și sunt bine tolerate de acești pacienți. Noi AINS COX-2 foarte selective au fost supuse investigației (Szczeklik, A., Stevenson, D.D., 1999, p. 15).

Reacțiile la AINS se numesc reacții anafilactoide deoarece nu rezultă din mecanismul imunitar implicat. Acești pacienți au, de obicei, un istoric familial de reacții la AINS, simptome clinice dependente de doză și simptome în primele două ore după administrare. Același pacient poate avea intoleranță la alte medicamente din același grup, iar acest lucru a fost incorrect definit ca reactivitate încrucișată: ASA, diclofenac, dipironă și mai rar, acetaminophen (Szczeklik, A., Stevenson, D.D., 1999, p. 17).

Pentru evaluarea pacienților cu tip I de reacții alergice, testele cutanate cu lectură imediată și măsurarea nivelurilor serice de IgE specific prin RAST (testul radio alergosorbant) sunt cele mai frecvent utilizate. Testele cutanate (testele de prick) pot fi ușor efectuate, sunt în condiții de siguranță și pentru a permite rezultate rapide. Cu toate acestea, ele sunt doar utile în evaluarea sensibilității la penicilină, barbiturice și relaxante musculare. Lipsa de informații cu privire la factorii care determină reacția alergică și reacția comercială, indisponibilitatea extractelor de alergen fiabile explică restricțiile sale de utilizare. În cazul antecedentelor de reacții severe, testul trebuie să fie efectuat într-un spital într-o cameră unde echipamentele e resuscitare sunt la îndemână. La pacienții suspectați de a avea reacție alergică la penicilină, conjugatul peniciloic legat la poli-L-lizina (PPL) permite evaluarea sensibilității la determinanți majori și penicilina recent preparată amestecată cu determinanți minori (peniciloat, benzilpeniciloat, benzilpeniciloat) (Faria, E., 2002, p. 29).

În ceea ce privește testele cutanate pentru factorii determinanți majori și minori de penicilină, valorile predictive negative de 97 și 99% sunt respectiv estimate, ceea ce înseamnă că, dacă rezultatul testului are un rezultat negativ, pacientul poate tolera medicamentul fără a fi expus la reacții alergice immediate (Faria, E., 2002, p. 30).

Analiza patch-urilor utilizată pentru a investiga participarea celulelor T în cazul tulburărilor cutanate, ar trebui să fie efectuată în special la pacienți cu diagnostic suspect de dermatită de contact. Este o procesură consumatoare de timp, în care se fac două citiri la interval de 48 de ore. În plus față de restricționarea medicamentelor utilizate, pielea trebuie să fie intactă pentru test. Interpretarea rezultatelor este dificilă, datorită faptului că este diferită in funcție de populațiile de celule T care ar putea fi implicate (Pichler, W., Yawalkar, N., 2000, p. 56).

2.4. Reexpunerea la medicament

Solensky et al. a evaluat 46 de pacienți cu istoric de alergie la penicilină și rezultate negative ale testului cutanat la începutul studiului. Pacienții au fost supuși la trei cursuri de tratament oral cu penicilină V de potasiu (250 mg, de trei ori pe zi timp de 10 zile în fiecare curs); nu sa observat nici o sensibilitate la niciun regim. Aceasta a condus autorii să concluzioneze că evaluarea unică folosind testul de piele are o valoare predictivă negativă pentru administrarea ulterioară a medicamentului, permițând reducerea utilizării inutile a antibioticelor alternative (Solensky, R., Earl, H.S., Gruchalla, R.S., 2002, p. 38).

Macy & Burchette au descoperit că doar 9,3% dintre pacienți cu antecedente de reacții adverse la penicilină au un rezultat pozitiv al testului cutanat, dintre care 33% au arătat reacție la penicilina orală. Potrivit autorilor, testul pozitiv cutanat pentru penicilină este util în prezicerea reacțiilor adverse la peniciline, în timp ce un rezultat negativ al testului arată că medicamentul poate fi folosit în condiții de siguranță (Macy, E., Burchette, R.J., 2002, p. 25).

Tratamentul reacțiilor alergice constă în întreruperea imediată a medicamentelor și implementarea terapiei obișnuite pentru a trata manifestările clinice. La pacienții cu reacții severe, distincția dintre mecanismele implicate este deseori inutilă. Reacțiile anafilactice sau anafilactoide (indiferent de prezența anticorpilor IgE specifici) necesită un tratament de urgență similar. Tratamentul de urgență al acestor reacții severe trebuie inițiat cu administrarea subcutanată de soluție milisimală, care s-a dovedit a fi eficientă în majoritatea cazurilor.

Intr-un studiu recent, Simons et al. au confirmat rezultatele obținute anterior cu copiii care arată acest lucru administrarea intramusculară a epinefrinei în partea laterală a coapsei necesită concentrații serice crescute și un răspuns terapeutic mai prompt decât administrarea subcutanată în mușchiul deltoid. În plus, utilizarea sa a fost mai bine tolerată. Un antihistaminic (administrat intramuscular) și un corticosteroid (administrat intravenos) trebuie adăugate la acest tratament (Simons, F.E., Gu, X., Simons, K.J., 2001, p. 15).

Pre-tratamentul cu corticosteroizi sau cu antihistaminice H1 este încă controversat. Aceste substanțe au fost indicate pentru pacienții cu risc crescut de a avea reacții adverse la mediile de contrast de iod.

Gestionarea clinică a pacienților cu reacții alergice este complicată datorită faptului că fiziopatologia și predispoziția pentru aceste reacții sunt necunoscute. Managementul clinic al reacțiilor alergice se bazează pe elucidarea mecanismelor etiologice. Atunci când testele de diagnosticare sunt neconcludente, trebuie să se utilizeze medicamente alternative.

Pacienții cu reacții la AINS, în special cei cu astm și/sau rinită, beneficiază de întreruperea tratamentului cu medicamente, restricția asupra alimentelor bogate în salicilați (roșii, căpșuni) și carne și continua utilizarea antagoniștilor receptorilor de leucotrienă cisteină. În cazurile în care este necesară utilizarea continuă a AINS și nu există nici un substitut, se recomandă desensibilizarea. În acest caz, pacientul este expus la doze în creștere de AINS, la intervale regulate de 20 de minute, până ce simptomele apar sau se atinge doza terapeutică dorită, care ar trebui să fie menținută neîntrerupt. Administrarea continuă duce la eliminarea mediatorilor și permite pacientului să rămână asimptomatic în ciuda primirii AINS. Această stare de toleranță se pierde atunci când este utilizat în mod obișnuit AINS (Berges-Gimeno, M.P., Simon, R.A., Stevenson, D.D., 2003, p. 23).

Desensibilizarea atunci când există o dependență de mecanismul IgE este o procedură relativ sigură, și ar trebui întotdeauna să fie efectuate la un spital. Este indicată în cazurile in care tratamente alternative nu sunt posibile.

Pacienții cu antecedente de reacții alergice severe, chiar și cele care nu sunt mediate de IgE, cum ar fi sindromul Stevens Johnson, necroliză epidermică toxică, hepatită, anemie hemolitică și nefrită, ar trebui ca medicamentele implicate să fie întrerupte și nu ar trebui să fie supuse testelor cutanate.

Atunci când este suspectată reacția adversă la anestezice locale, de multe ori utilizate în tratamente dentare, este necesar să se distingă aceste reacții de reacțiile vagale, supradozare, utilizarea inutilă a injecției intravenoase sau efectul vasoconstrictor asociat (de exemplu: epinefrină).

Anestezice locale legate de reacțiile adverse aparțin la două grupuri chimice: esteri și amide ale acidului benzoic, fără nici o reacție între ele. În situații în care medicamentul suspectat nu este cunoscut, testul de piele ar trebui să fie efectuat pentru oricare dintre anestezice, astfel încât medicamentul poate fi eliberat pentru utilizare.

Capitolul 3

Impactul psihologic al alergiilor

3.1. Profilul psihologic al pacienților alergici

Variabilele psihologice, văzute ca factori etiologici sau procese concomitente în boala alergică, au prezentat mulă vreme un interes pentru cercetare. Din 1950, cercetările și rapoartele clinice asupra variabilelor psihologice prezente în bolile alergice au crescut rapid.

Mai mulți cercetători s-au ocupat de rolul factorilor psihologici în tulburările alergice, dintr-un punct de vedere exploratoriu, pur și simplu pentru a răspunde la întrebarea dacă există diferențe privind caracteristicile psihologice între persoanele alergice și nonalergice. Această întrebare a fost abordată din două direcții: în primul rând, unii autori au descris personalitățile persoanelor alergice și apoi au realizat comparații, directe sau indirecte, cu indivizi non-alergici. O altă abordare a folosit tratamentul psihologic pe pacienți cu alergie, cu ipoteza că, în cazul în care se găsește un remediu sau o îmbunătățire a simptomelor, factorii psihologici trebuie să fi fost importanți în cadrul bolii.

Vom prezenta studiile descriptive de personalitate mai întâi și apoi vom realiza o revizuire a tehnicilor de tratament psihologic. Scopul acestor studii a fost de a descoperi dacă există diferențe importante în ceea ce privește dimensiunile psihologice între persoane alergice și nonalergice. Autorii au evitat, de obicei, atribuirea unei direcții de cauzalitate, adică, dacă problemele psihologice au determinat boala alergică sau invers.

Apar multe tipuri de probleme în astfel de studii comparative. Două dificultăți frecvente sunt de interes deosebit. În primul rând, este extrem de important ca criteriile pentru clasificarea subiecților ca fiind alergici să fie atent specificate. Numai când acest lucru a fost făcut este posibil să știm dacă diferiți cercetători descriu același tip de pacient. În al doilea rând, dacă grupul alergic este compus din pacienți vizați pentru evaluare psihiatrică sau tratament, restricții serioase trebuie să se impună concluziilor despre pacienții alergici în general. Există, de asemenea, diferențe mari în obiectivitatea metodelor utilizate – acestea variază de la teste psihologice standardizate la interviuri și impresii din istoricul medical. Utilizarea interviurilor și istoricului pacientului ca sursa de date necesită o descriere specifică despre ce a fost făcut și cum au fost trase concluziile – destul de frecvent, o astfel de descriere a lipsit.

Dekker și colab., au comparat 79 de femei adulte cu astm bronșic cu 30 de femei care nu suferă de aceasta și 100 pacienți femei dintr-un institut psihanalitic prin utilizarea inventarului de personalitate Heron în două părți, un inventor creion-hârtie relativ nou la acea epocă. Autorii nu au raportat diferențe între astmatici și nevrotici pe acest test, dar au găsit diferențe semnificative între astmatici și subiecții normali. Aceste constatări păreau a susține ipoteza că astmaticii sunt nevrotici. Acești autori sunt printre puținii care raportează o atentă clasificare a eșantionului lor, în acest caz prin utilizarea testelor cutanate specifice și teste de inhalare. (Dekker, L., Barendregt, J. T., De Vries, K., 1961)

Smith a comparat 36 de personae cu diverse simptome alergice și 36 persoane non-alergice folosind Inventarul de personalitate multifazic Minnesota. Pe cinci scale a raportat că grupul de personae alergice a crescut semnificativ, adică scoruri mai ridicate. Intr-un al doilea studiu, cu 76 adulți alergici și 76 aulți non-alergici, Smith a efectuat o analiză a itemilor MMPI. Subiecții alergici manifestă o varietate de conflicte mai frecvent decât au făcut-o non-alergicii. Aceștia au manifestat conflicte și nemulțumire față de familii, precum și manifestări ca alienarea și cinismul, sentimente de inadecvare și depresie. În ambele studii, subiecții au fost clasificați ca alergici sau nonalergici printr-un chestionar care se ocupă de istoricul reacțiilor alergice, teste cutanate pozitive sau simptome tipice alergiilor. Nu s-a raportat nicio coroborare medical. În plus, Smith nu a indicat dacă concluziile celui de-al doilea studiu le-au reprodus pe cele ale primului. (Smith, R.E., 1962)

Leigh și Marley au administrat Indexul Medical Cornell, un inventar al afecțiunilor medicale, incluzând simptome nevrotice, la patru grupe: 65 astmatici ambulatorii, 77 de astmatici spitalizați, 118 nevrotici aflați în tratament psihiatric și 118 lucrători din departamentele unui magazin. Compararea frecvenței de admitere a simptomelor psihiatrice a arătat că astmatici și nevrotici aflați în tratament psihiatric au avut scoruri similar. Astmaticii aflați sub tratamentul medical menționat au mai puține simptome nevrotice decât cele dintâi grupuri, dar semnificativ mai mult decât lotul de control normal. Autorii nu au raportat proceduri care să indice dacă subiecții astmatici erau de fapt alergici. (Leigh, D., Marley, E., 1956)

Franks și Leigh au folosit Inventarul de personalitate Maudsley și răspunsul prin clipirea condiționată a ochiului la 20 pacienți astmatici ambulatori, 40 nevrotici și 20 de adulți normali. Nu au găsit diferențe în viteza de condiționare sau de introversiune-extraversiune, dar

scorurile astmaticilor la nevrotism au fost între cele ale grupurilor nevrotice și normale la inventarul de personalitate. Din nou, nu se știe dacă acești subiecți astmatici erau demonstrabil alergici. (Franks, C.M., Leigh, D., 1959)

Câteva studii au comparat răspunsurile la teste proiective ale astmaticilor și ale non-astmaticilor. Israel a comparat folosind testul Rorschach 30 de astmatici adulți trimiși către un psihitru cu cei de 30 de nevrotici și 30 persoane cu scoruri normale la inventarul Beck. Comparativ cu ambele grupuri, astmaticii au avut un răspuns mai scăzut per total, în mare parte pentru că au produs rar înregistrări foarte lungi. A raportat această constatare laa presupunerea clinică de constricție și inhibarea la astmatici. (Israel, M., 1954)

Neuhaus a comparat 34 astmatici copii și 25 dintre frații lor cu alte trei grupuri: 34 de copii cu boli cardiace și 24 frați ai acestora și 68 copii normali. Testele utilizate au fost Rorschach, Inventarul de personalitatea Brown și Fabulele Despert. Bazat pe interpretările testului, astmaticii au apărut ca fiind mai nevrotici, nesiguri și dependenți decât copiii normali, dar nu au fost diferiți de copiii cu boli cardiace sau frații lor. Autorul a concluzionat că nu există

un model distinctiv de personalitate pentru astmatici. Multe din constatările psihologice raportate anterior ar putea fi atribuite experienței bolnavilor cronici. (Neuhaus, E.C., 1958)

Rees compară istoricul a 441 de pacienți cu afecțiuni astmatice cu 321 pacienți cu apendictomie, herniotomie și accidente cu vârste și genuri corespunzătoare. Statisticile au indicat că 50-60% din atacurile de astm au fost precipitate cel puțin partial prin crize emoționale și astmaticii au prezentat mai multe simptome nevrotice decât lotul de control. Utilizând metode similar, el a descoperit un procent mai mare de precipitări emoționale printre astmaticii vârstnici. (Rees, L., 1956) El compară pacienți cu febra fânului cu un lot de control pe o scală de rating a trăsăturilor de personalitate și nu au găsit diferențe între grupuri; cu toate acestea, cei cufebra fânului cu scoruri ridicate ale trasaturilor nevrotice au fost mai des considerați a avea precipitanți emoționali pentru simptomele lor. (Rees, L., 1959)

Harris și Shore au folosit judecățile subiective ale profesorilor pentru a compara elevi astmatici și non-astmatici. Ei au raportat că 2% din subiecții cu astm nu au avut perturbări mai mari de reglare sau modele distincte de personalitate. (Harris, M. C, Shore, N., 1956)

Studii indirecte relizare de Leigh și Pond au găsit un procent substanțial de trasee EEG anormale la astmatici, atât adulți, cât și copii, raportând că 30-40% dintre cazuri au arătat un exces de activitate lentă intermediară. Studiul a folosit subiecți astmatici trimiși la un psihiatru și disritmiile observate au fost similare cu cele găsite într-un eșntion psihiatric.

Câteva studii au explorat relații între tulburările psihologice și astm fără a utiliza comparația pe grupuri. Patruzeci de adulți astmatici aflați în psihoterapie au fost evaluați prin interviu de către Knapp și Nemetz; doar trei au abordat o evaluare psihologică normală. Medicii au clasificat astmul după severitate, iar autorii au raportat o corelație de +0,813 între severitatea astmului și nivelul de conflict privind maturitatea.

Creak și Stephen au raportat că printre 15 copii alergici cu trimiteri de rutină la o clinică psihologică, mulți au prezentat hiperprotecție maternă și temeri de exprimare ostilă. (Creak, M., Stephen, J.M., 1958) Gunnarson a spus că, prin examinarea psihiatrică de rutină, 53% dintr-un eșantion de 58 de copii astmatici păreau să-și expună ”boală psihică”, în special agresivitatea reprimată și fixarea patologică la mamă. Strauss a raportat o proporție similar de ”participare psihică” într-un eșantion de 30 de astmatici pe care i-a intervievat. Mansmann100 a raportat că resultatele Rorschach ale 12 astmatici au arătat severă dependența, lupta pentru recunoaștere și identificarea slabă. În rezumat, majoritatea acestor studii par să indice o mai mare prevalență a tulburărilor psihologice între astmatici decât printre non-astmatici, și există unele dovezi similare pentru grupuri cu alte simptome alergice. (Mansmann, J.A., 1952)

3.2. Depresia și anxietatea în alergii

Boala alergică sau alergia, cunoscută și sub denumirea de atopie, este o tulburare inflamatorie și imunologică. Ca atare, ea prezintă caracteristicile ambelor procese fiziopatologice când reacțiile sunt activate, starea devine aparentă atunci când se răspunde anumitor stimuli.

Astfel, atunci când intră o substanță străină, adică un antigen sau un alergen în corpul nostru, apare o reacție de hipersensibilitate specială și inflamație în diferite organe: pielea, tracturile respiratorii superior și inferior, sistemul gastrointestinal și zonele căptușite cu mucoase și epiteliul, glande sudoripare și abundența irigării și inervării, permițând astfel agresivității și, în același timp, acțiunii defensive a acestui mecanism imunologic-inflamator să pră.

Există diferite tipuri de alergeni care cauzează reacții alergice: infecțioase, dietetice și de mediu, printre altele. Chimic, ele sunt substanțe proteice responsabile de declanșarea unui proces special, reacția imună a organismului împotriva invadatorilor străini, cauzând reacția de hipersensibilitate menționată mai sus. Ar trebui să fie arătat că pentru a suferi de tulburări alergice, trebuie să fim ereditar competenți, adică să avem o moștenire epigenetică. Când acțiunea este eliberată de mediatorii provocați chimici, de la cele mai rudimentare (celulele limfocitelor, imunoglobulinele (IgE, IgM, IgG, IgA, IgA) la cele mai sofisticate (prostaglandine, leukotriene, pro-inflamatorii și antiinflamatorii). După cum s-a menționat deja, acest schimb are loc strict în zone căptușite cu epiteliu mucos, seros cu irigare abundentă și inervații.

Reacțiile de hipersensibilitate pot declanșa episoade care amenință viața, cum ar fi reacțiile anafilactice, în special la medicamente (antibiotice, analgezice) și foarte rar la anumite alimente. Aceste episoade sunt adevărate urgențe medicale, dar alte evenimente grave pot apărea și atunci când pacienții dezvoltă atacuri severe de astm, care necesită intervenții imediate

asistență medicală, de asemenea.

Unii pacienți pot dezvolta afecțiuni alergice ușoare care sunt în parametrii așteptați pentru reacțiile alergice sau care nu necesită îngrijire urgentă. Aceste episoade ne-au determinat să luăm în considerare prezența anumitor factori și a mecanismelor care stau la baza acestora, care nu au fost luate în considerare înainte. Astfel, cu contribuțiile psiho-neuro-imuno-endocrinologiei (PNIE), integrarea sistemului imunitar, endocrin, nervos, comportamental și neural, au început să apară elemente noi, care au adăugat și acest mecanism. (Ziemssen, T., 2012)

Acești factori noi au fost emoțiile, stresul, anxietatea, durerea și depresie. În prezent, oamenii de știință vorbesc despre multicauzalitatea alergiei, deoarece nu numai antigenii sau cauzele tradiționale declanșează apariția ei, dar și emoțiile, care sunt din ce în ce mai luate în considerare.

Bazat pe un management modern, multicauzal al alergicului, împreună cu PNIE, au început să fie găsite rezultate positive pentru pacienți și pentru echipele de asistență medicală. Aceste rezultate au îmbunătățit semnificativ calitatea vieții pacienților alergici; prin urmare, diferența dintre stres, anxietate și depresie ar trebui să fie făcută cu precizie. Stresul este prima reacție a corpului nostru când se confruntă cu o agresiune de orice origine. Anxietatea și depresia pot apărea mai târziu, când situațiile stresante nu pot fi depășite și boala alergică ar fi început. Ar trebui să fie amintit că anxietatea și depresia pot fi fie simptome sau entități nosologice cu semne și simptome proprii și întregul proces descris mai sus ar trebui interpretat în cadrul contextului eterogenității și dinamicii biologice.

Depresia a fost caracterizată ca o disfuncție în supresia și activarea sistemului imunitar. Un studiu realizat de Blume J și colab. încearcă să scoată în evidență investigațiile privind imunodiagnosticul mecanisme de activare/suprimare la pacienții depresivi. De asemenea, se referă la contribuțiile PNIE asupra depresiei, a paradigmei care promovează inovațiile în asistență și tratamentul depresiei și a comorbidităților acesteia. (Blume, J., Douglas, S.D., Evans, D.L., 2011)

Leonard subliniază conceptul de depresie ca disfuncție a sistemului imunitar; el, de asemenea se referă la stresul care apărea împreună cu modificările hipotlmusului, suprarenalelor și sistemului imunitar. Ambele situații sunt factori declanșatori pentru anxietate și depresie. Urmează o creștere a citokinelor pro-inflamatorii și a glucocorticoizilor, care contribuie la schimbările de comportament care apar în depresie. Un defect în funcția serotoninergică este asociată cu hipercortisolemia și cu creșterea citokinelor proinflamatorii care însoțesc depresia. Aceste citokine și glucocorticoizi cresc modificările chimice în triptofan, ceea ce duce la o scădere a sintezei serotonin cerebrale și astfel la formarea de neurotoxine cum ar fi glutamatul agonist chinolinic și contribuie la apoptoza astrocitelor, oligodendroglie și neuroni. (Leonard, B.E., 2010)

Asocierea dintre depresie, anxietate și inflamație s-a dovedit a fi bidirecțională. Depresia sporește inflamația și la rândul său, inflamația promovează depresia. Unele situații stresante sunt mai puternice decât altele. Mai mult, este posibil ca situațiile de coping psihologic și relațiile interpersonale pot reduce impactul mecanismelor inflamatorii de stres, în conformitate cu punctul de vedere al PNIE. (Jaremka, L.M., Lindgren, M.E., Kiecolt-Glaser, J.K., 2013)

Un studiu de cohortă observațional a investigat legăturile dintre alexitimie, strategiile de coping, anxietate, depresie, funcția pulmonară și controlul pacienților cu astm bronșic. Alexitimia a fost semnificativ asociată cu severitatea depresiei și simptome de anxietate. De asemenea, a fost legată de tulburări ale funcției pulmonare. Mai mult, strategiile de coping utilizate pentru a controla astmul au fost negative. Aceste constatări susțin o strategie multidimensională prntre pacienții cu astm bronșic, care includ tulburările comportamentale și intervenții psihopedagogice, reducând astfel strategiile maladaptive. (Amore, M. et al, 2013)

Goodwin a investigat impactul tratamentului alergiei asupra asociației între depresie și anxietate. Constatările lor au oferit prima dovadă a relației dintre diagnosticul medical de alergie și depresie și tulburări de anxietate, sugerând că tratamentele antialergice ar trebui să atenueze efectele acestei relații negative. (Goodwin, R.D. et al, 2012)

Dermatita atopica este adesea asociată cu stresul prelungit (anxietate și depresie), PNIE fiind un pilon teoretic valid să înțeleagă mecanismele care stau la baza acestei boli. Atenta cunoaștere a acestor factori ar îmbunătăți perspectivele tratamentului psihofarmacologic și, de asemenea, al altor agenți mediatori a reacției inflamatorii a pielii. (Suárez, A.L. et al, 2012)

Comorbiditățile psihiatrice sunt raportate ca fiind frecvente printre adolescenții care suferă de astm, dar se știe puțin despre factorii psihologici care stau la baza acesteia. Prin urmare, au fost explorate profilurile de comorbiditate ale anxietății și depresiei pe un grup de adolescenți. S-a ajuns la concluzia că diagnosticul de astm și controlul slab al bolii la adolescenți implică comorbiditatea psihiatrică excesivă, anxietatea și depresia [15]. (Lu, Y. et al, 2014)

Findeis a studiat relația dintre pacienții cu alergie la insecte și nivele de anxietate și depresie. Subiecții au fost împărțiți în trei grupe și fiecare tratat cu epinefrină, fără epinefrină și cu imunoterapie intradermică specifică. Grupul tratat cu epinefrină a avut o medie mai mare a anxietății și depresiei comparativ cu celelalte două grupuri. Grupul VIT (imunoterapia cu venin) a avut cea mai mică medie și scoruri mediane atât pentru anxietate, cât și pentru depresie. Se pare că VIT nu numai că scade riscul de anafilaxie și deces, ci și îmbunătățește calitatea vieții printr-o reducere a anxietății și depresiei, în special la subiecții de sex feminin. La compararea pacienților netratați cu pacienții tratați numai cu epinefrină, s-a constatat că pacienții cu VIT aveau scoruri mai scăzute de anxietate și depresie. (Findeis, S., Craig, T., 2014)

Trzcinska a analizat relația dintre nivelurile de control ale pacienților cu astm, depresie și anxietate. Ei au ajuns la concluzia că prevalența depresiei și severitatea acesteia sunt în mod semnificativ legate de nivelul controlului bronșic al astmului. Nu există o corelație semnificativă observată între nivele de anxietate, tulburări de anxietate și grad de control al astmului bronșic. Acești autori au propus de asemenea că starea tulburărilor psihice ar trebui analizată mai ales pentru depresie și anxietate. (Trzcińska, H. et al, 2014)

Efectele anxietății și stresului psihologic asupra pacienților cu rinită alergică au fost analizate prin efectuarea testelor de sensibilitate a pielii. S-a observat că pacienții cu rinită alergică care au fost supuși la testul de sensibilitate cutanată par să fie mai anxioși. A fost sugerat în continuare că tulburările de anxietate ar trebui, de asemenea, investigate, ceea ce ar însemna furnizarea de informații suplimentare importante pentru luarea deciziilor [18].

Bolile alergice afectează o mare din populația adultă care suferă de asemenea de depresie, care este legată de modificările inflamatorii imune. Sanna a studiat incidența depresiei în alergie și a concluzionat că există o contribuție potențială a tulburărilor alergice la depresie.

În plus, mai multe lucrări au raportat că adulții cu urticarie idiopatică cronică ar putea să dezvolta comorbidități psihitrice, cel mai frecvent anxietate și depresie. În orice caz, foarte puțin se găsește în literatura de specialitate privind copiii. Hergüner a investigat pe această temă și a concluzionat că copiii prezintă, de asemenea, comorbidități psihiatrice alături de urticaria cronică. El a sugerat de asemenea că copiii cu urticarie idiopatică cronică ar trebui să primească o abordare interdisciplinară împreună cu un tratament psihiatric și psihologic.

Este larg acceptat faptul că anxietatea și depresia sunt cel mai frecvent manifestate la pacienții cu astm bronșic și, prin urmare, există o legătură strânsă între aceste tulburări și gradul de control al astmului. Bazat pe această relație dintre sistemul imunitar și axa hipotalamo-pituitar-suprarenală, conceptul de astm nervos este remarcat prin referirea la această legătură strânsă.

Urticaria spontană cronică este o altă boală frecventă asociate cu anxietate și depresie. Jumătate dintre pacienți care suferă de această tulburare prezintă urticarie spontană cronică auto-reactivă. Prin urmare, a fost investigată existența comorbidităților psihiatrice. S-a constatat că depresia și scorul de anxietate au fost mai mici la pacienții cu urticarie spontană cronică autoreactivă decât la cei cu urticarie non-reactivă. Reactivitatea a fost studiată folosind metoda testului cutanat seric aplicat cu testul țepușei. S-a ajuns la concluzia că autoreacția de urticarie spontană cronică este un subgrup distinct cu scăderea scorurilor de anxietate și depresie, comparative cu cei care au urticarie non-reactivă.

Foarte frecvent, pacienții raportează despre alergii legate de alimente, care se presupune că sunt asociate cu factori psihologici, anxietate și depresie. Lillestol a efectuat un studiu pentru a determina anxietatea și depresia la pacienții care se plâng de hipersensibilitate la alimente, ceea ce a fost confirmat rar prin teste de provocare (8%). Un mare procent dintre acești pacienți a prezentat sindromul intestinului iritabil. A fost observat că anxietatea și depresia sunt frecvente la pacienții care se plâng de un fel de alergie la alimente, cu predominanță mult mai puternică a tulburărilor de anxietate decât a depresiei. (Weller, K. et l, 2012)

Numeroase studii au evidențiat apariția anxietății și a depresiei la subiecții cu boli cronice de piele. Prin urmare, s-a investigat prevalența anxietății și a depresiei la pacienții cu aceste afecțiuni, concentrându-se în principal pe alergii. S-a ajuns la concluzia că rata de anxietate și depresie a fost mai mare la pacienții care suferă de alergii cronice la nivelul pielii.

Pacienții cu astm sunt predispuși să dezvolte anxietate și depresie, deoarece aceste comorbidități pot afecta calitatea vieții. Urrutia a efectuat un studiu pentru a evalua impactul pe care îl au anxietatea și depresia asupra vieții pacientului cu astm. El a concluzionat că aceste tulburări negative afectează calitatea vieții populației astmatice, ridicând posibilitățile de gestionare a acestor variabile psihologice se pot îmbunătăți controlul astmului și calitatea vieții. (Urrutia, I. et al, 2012)

Subiecții cu prurit cronic sunt cunoscuți a fi foarte greu de gestionat. Într-un studiu pe această patologie, Cotes afirmă că dermatita urticarie este o cauză recunoscută a acestui prurit și, prin urmare, în absența constatărilor clinice la pacienții care suferă de această afecțiune a pielii, suferă tratamente lungi cu glucocorticoizi. Dermatiile dermice pot fi de diferite tipuri; prin urmare, autorii propun un algoritm pentru studiul și managementul pacienților care implică o evaluare largă a altor cauze ale pruritului și a utilizării agenților imunosupresori și a glucocorticoizilor pentru pacienți cu mâncări recalcitrante.

Un studiu de revizuire privind caracteristicile psihologice associate debutului și progresului astmului la copii și adolescenți a constatat că caracteristicile lor și cele ale îngrijitorilor lor par să contribuie substanțial la începerea și evoluția bolii.

După cum s-a spus anterior, anxietatea și depresia sunt predominante în astm. Ele sunt asociate cu un număr crescut de exacerbări și a dispozitivelor necesare pentru controlul astmului. Tratamentul psihiatric poate ajuta la controlul acestei tulburări. Amelink a investigat intervențiile psihiatrice la pacienții care au fost dependenți de Prednison și la cei care nu au fost. Rezultatele studiului lor au arătat că prevalența simptomelor depresive semnificative și a simptomelor de anxietate a fost mai mare la subiecții cu astm sever, dependent de prednison, decât la pacienții cu insuficiență severă, non-prednison dependentă sau astm moderat.

Există dovezi puternice potrivit cărora astmul este asociat cu o frecvență crescută a simptomelor psihiatrice și tulburărilor mintale. Prin urmare, a fost efectuată o investigație pentru a evalua frecvența tulburărilor de anxietate și depresie la o populație astmatică și asocierea cu severitatea simptomelor, dacă există. Descoperirile din acest studiu au arătat o mare comorbiditate a anxietății și depresiei cu tulburările de astm bronșic, indiferent de severitatea bolii.

În cele din urmă, o altă constatare relevantă în domeniul imunologiei alergice interconectate cu PNIE a fost asocierea pozitivă dintre boala alergică și anxietatea și o tendință pozitivă între alergii și depresie.

3.3. Rolul gândirii pozitive și a optimismului asupra sănătății

Optimismul comparativ trebuie distins de optimismul dispozițional, pentru că în primul caz este vorba de o judecată specifică și comparativă, în timp ce optimismul dispozițional implică o judecată generală și nespecifică.

Optimismul dispozițional este definit cel mai frecvent prin expectanțele pozitive generalizate în ceea ce privește viitorul. Această trăsătură de personalitate a fost legată de starea de bine atât psihică, cât și fizică a oamenilor. Prin opoziție, pesimismul desemnează expectanțe negative cu privire la viitor. (Scheier, M.F., Carver, C.S., 1994) Cercetǎrile evidențiazǎ că viitorului i se acordă o atenție foarte mare. Într-o anchetă realizatǎ de Gonzales și Zimbardo în 1985, majoritatea respondenților au declarat cǎ sunt orientați spre prezent și viitor (57%) sau numai spre viitor (33%), în comparație cu orientarea numai spre prezent (9%) sau spre trecut (1%). (Taylor, S.E., Brown, J.D., 1988)

Majoritatea cercetărilor privind optimismul și pesimismul au fost realizate cu ajutorul instrumentului elaborat de Scheier și Carver în 1985: „Life Orientation Test”(LOT). Prin intermediul acestuia, s-a stabilit că optimismul dispozițional corelează negativ cu depresia (r= -0.42) și cu nevrozismul (r=-0,50) și pozitiv cu succesul (r=0,55) și cu stima de sine (r=0,54). Studiile efectuate aratǎ că persoanele cu un optimism dispozițional ridicat au o mai bunǎ sǎnǎtate psihicǎ, se adapteazǎ mai bine tranzițiilor vieții, utilizează strategii de coping mai eficiente, își revin mai repede în urma evenimentelor negative, fac fațǎ mai bine bolilor. Optimismul prezice implicarea socială, căutarea suportului și ajutorului celorlalți. Este de asemenea puternic legat de alte caracteristici dezirabile precum fericirea, perseverența, realizările profesionale, sănătatea. Alături de umor, optimismul se pare că reduce impactul evenimentelor stresante și are o valoare predictivă pentru longevitate (Scheier, Carver, 1994). Astfel, optimismul dispozițional diferă de optimismul comparativ atât prin specificitate, în primul caz fiind vorba despre credințe generale cu privire la viitor, cât și prin faptul că nu implică un proces de comparare socială cum implică optimismul comparativ.

Unele teorii psihologice au adoptat o viziune asupra capacitǎților individului de cunoaștere a realitǎții ce considera cǎ acesta interacționeazǎ cu mediul ca și un om de științǎ naiv, adunând date într-o manierǎ corectǎ, combinându-le într-o manierǎ logicǎ, cǎutând activ cauzele evenimentelor și comportamentelor, ajungând astfel sǎ judece și sǎ ia decizii într-o manierǎ precisă.

În ultimele decenii a devenit evident cǎ judecǎțile și deciziile actorului social nu se conformeazǎ nici pe departe acestor modele normative, percepțiile individului cu privire la sine și la lume sunt distorsionate în sens pozitiv, intervenind astfel o serie de bias-uri, erori, scurtǎturi, informația este procesatǎ cu date insuficiente și incomplete.„În loc de un savant naiv care se aflǎ în cǎutarea adevǎrului, gǎsim mai degrabǎ imaginea unui șarlatan încercând sǎ facǎ datele sǎ se conformeze teoriilor lui” (Lungu, 1999, p.3). Unul din aceste bias-uri pozitive care se manifestă în judecățile oamenilor este optimismul nerealist.

Într-un studiu din 1980, Weinstein a cerut unui numǎr de 258 de studenți de la o universitate americanǎ sǎ-și compare șansele de a trǎi în viitor o serie de evenimente cu șansele unui alt student de aceeași vârstǎ și sex din facultate. O parte din evenimente erau pozitive, de exemplu a avea propria locuințǎ, a trǎi peste 80 de ani, iar o parte erau negative: a avea un atac de cord, un accident de mașinǎ etc. Dacǎ participanții ar fi fost realiști cu privire la șansele lor raportate le cele ale altora, atunci în medie ar fi trebuit sǎ considere cǎ au aceleași șanse cu ceilalți de a trǎi fiecare eveniment. Rezultatele au arǎtat însǎ cǎ participanții la studiu au supraestimat probabilitatea de apariție a evenimentelor pozitive în viața lor și au subestimat probabilitatea apariției celor negative. Weinstein a denumit acest fenomen optimism nerealist.

Rezultatele studiului sunt interesante și importante, pentru cǎ aratǎ pe de o parte cǎ oamenii sunt nerealist de optimiști cu privire la viitor, cred cǎ vor trǎi evenimente pozitive și nu vor avea de suferit, iar pe de altǎ parte cǎ oamenii au o extraordinarǎ capacitate de a crede ceea ce vor sǎ creadă.

Optimismul nerealist diferǎ de optimismul dispozițional prin faptul că este definit prin raportare la realitate, fiind considerat o eroare, un bias (Radcliffe, Klein, 2002), de aceea se mai numește și „bias optimism”. Optimismul dispozițional este o orientare a individului despre care nu se poate spune dacǎ este corectǎ sau nu: a considera cǎ evenimentele pozitive sunt mai probabile decât cele negative implicǎ optimism, nerealist sau nu. Însǎ a avea un optimism nerealist presupune o comparare cu realitatea, este tendința de a percepe evenimentele pozitive mai probabile decât în realitate și pe cele negative mai puțin probabile decât realitatea „permite”.

Se pune în acest moment o problemǎ de naturǎ filosoficǎ: dacǎ realitatea și mai ales viitorul pot fi cunoscute. Din fericire, mǎcar într-o anumitǎ mǎsurǎ, psihologii au oferit definiții operaționale în experimentele realizate pentru a pune în evidențǎ acest fenomen. Una din acestea este compararea predicțiilor persoanei cu un grup de referințǎ: de exemplu riscul de cancer de plǎmâni perceput de fumǎtori poate fi comparat cu frecvența cancerului de plǎmâni printre fumǎtori, stabilindu-se astfel dacǎ estimarea e nerealistǎ sau nu. De asemenea s-au realizat instrumente care pot determina riscul unui individ de a dezvolta o anumitǎ problemǎ, cum este de exemplu instrumentul de evaluare a riscului de îmbolnǎvire „Health Risk Appraisal”, realizat de Lewis Robins. (Radcliffe, N.M., Klein, W.M., 2002)

Optimismul comparativ este credința unei persoane că va experimenta mai multe evenimente pozitive în viitor decât negative, în comparație cu alte persoane. Trei termeni mai sunt folosiți în literatura de specialitate pentru a se descrie același fenomen: optimism nerealist (Weinstein, 1980), bias optimism (Weinstein, 1980) și iluzia de invulnerabilitate (Perloff, 1987, apud Radcliffe, Klein, 2002). Toți acești termeni implică două lucruri: o distorsiune doar a riscului personal și o raportare la realitate, la un criteriu obiectiv.

În aprecierea realizată, cu privire la evenimentele pozitive și negative care li se vor întâmpla, participanții la studiul lui Weinstein au fǎcut acest lucru prin raportare la un alt student de aceeași vârstǎ și sex cu ei, așadar nu a fost vorba despre o estimare absolutǎ ci despre o comparare cu un altul. De aceea Weinstein a pus în evidențǎ mai degrabǎ optimismul comparativ decât optimismul nerealist, cum a fost denumit, în majoritatea studiilor ulterioare cei doi termeni fiind confundați. Însǎ optimismul nerealist și optimismul comparativ sunt douǎ fenomene diferite: dacǎ în primul caz este vorba despre o concluzie a cercetǎtorului cu privire la acuratețea estimǎrii de cǎtre subiect prin raportare la realitate, la riscul obiectiv, în cazul optimismului comparativ se face referire la o modalitate prin care subiectul se poziționeazǎ prin raport cu altul. Nimic nu-l împiedicǎ sǎ se poziționeze inferior, așadar sǎ se punǎ în evidențǎ pesimismul comparativ, acest lucru fiind de altfel și raportat de unele studii (Heine, Lehman, 1995).

Optimismul comparativ este asociat unui proces de comparare socialǎ, între persoana proprie și altul, fiind condiționat de prezența celuilalt. Teoria comparǎrii sociale inițiatǎ de Festinger afirmǎ cǎ oamenii au tendința sǎ se raporteze la ceilalți atunci când nu au o bazǎ obiectivǎ în determinarea capacitǎților lor, aptitudinilor, opiniilor. Tendința de comparare cu ceilalți scade pe mǎsurǎ ce crește diferența între sine și celǎlalt, existând tendința de comparare cu persoane similare (Festinger, 1954).

Psihologii au evidențiat că, prin comparație cu alții, oamenii consideră că au trăsături de personalitate mai pozitive (Brown, 1986), că sunt mai cinstiți, mai onești (Messick, 1985) sau că au un grad mai mare de control asupra evenimentelor vieții (Wright, 1985). Festinger (1954) a susținut că în estimarea riscului personal, compararea socială este esențială.

Optimismul comparativ este considerat ca fiind nerealist, pentru că este consecința inevitabilă a acestuia. Dacă o mare parte din oameni se așteaptă ca lucrurile bune să li se întâmple lor, iar cele negative altora, într-o lume în care binele și răul se distribuie constant, cu siguranță sunt nerealiști. Logic, este imposibil ca majoritatea oamenilor sǎ se situeze peste sau sub valoarea mediei generale. El este pus în evidențǎ la nivel de grup: nu trebuie sǎ se cunoascǎ riscul real al unui individ pentru cǎ oricare ar fi acesta nu este posibil ca majoritatea dintr-un grup sǎ se situeze sub media grupului (Radcliffe, Klein, 2002).

Metoda standard prin care s-a pus în evidențǎ optimismul nerealist poate stabili un bias la nivel de grup, dar nu poate determina care din membrii grupului greșesc în estimǎrile lor. Unii din ei pot chiar avea un profil care îi situeazǎ deasupra mediei în privința evenimentelor pozitive sau sub medie în privința celor negative, așadar ar fi nepotrivit sǎ fie etichetați ca nerealiști. Astfel, deși este evident cǎ nu se poate ca majoritatea dintr-un grup sǎ se situeze deasupra mediei, a spune cǎ fiecare în particular face o eroare este cu totul altceva, de aceea se va considera cǎ tendința indivizilor de a considera cǎ în viitor vor trǎi mai multe evenimente pozitive și mai puține negative în comparație cu alții este un optimism comparativ.

Se pare cǎ oamenii au capacitatea de a crede ceea ce vor să creadă, considerând cǎ viitorul lor va fi mai bun decât al celorlalți. Pentru cǎ nu se poate ca viitorul tuturor sǎ fie mai bun decât al celorlalți, optimismul raportat pare sǎ fie nerealist (Weinstein, 1980). Alți autori l-au denumit un bias sau o eroare, însǎ Taylor și Brown (1988) schimbǎ aceastǎ terminologie cu cea de iluzii pozitive argumentând cǎ bias-urile și erorile implicǎ distorsiuni și respectiv greșeli pe termen scurt, cauzate de neglijențǎ în timp ce iluzia este generalizatǎ, pervasivǎ, sistematicǎ. Iluzia este definitǎ ca fiind „o imagine mentalǎ falsǎ sau o concepție care nu este în concordanțǎ cu realitatea sau poate fi ceva imaginat“ ( Stein, 1982).

Procedura inițialǎ utilizatǎ de Weinstein (1980) era directǎ: participanții la studiu sunt rugați sǎ estimeze probabilitatea ca un eveniment viitor sǎ li se întâmple, prin comparație cu o altǎ persoanǎ sau un grup de referințǎ. Fiecare persoanǎ participantǎ la studiu fǎcea o judecatǎ referitoare la persoana proprie, indicând dacǎ are tot atâtea șanse, mai multe sau mai puține șanse decât o altǎ persoanǎ sau decât grupul de referință sǎ trǎiascǎ în viitor un eveniment, pozitiv sau negativ.

Metoda indirectă presupune ca participanții la studiu sǎ ofere douǎ judecǎți, estimând probabilitatea pentru douǎ ținte: propria persoanǎ și altul. Ordinea celor douǎ evaluǎri este contrabalansatǎ, pentru eliminarea efectului acesteia. Diferența dintre cele douǎ judecǎți servește ca mǎsurǎ indirectǎ pentru poziționarea individului. Aceastǎ metodǎ are avantajul cǎ permite determinarea diferențelor între estimǎrile fǎcute pentru propria persoanǎ și pentru celǎlalt (Radcliffe, Klein, 2002).

Prin intermediul acestor metode nu se pune în evidențǎ optimismul la nivel individual ci la nivel de grup. Când se folosește metoda directǎ rǎspunsurile participanților ar trebui sǎ fie medii. Dacǎ se folosește metoda indirectǎ, diferența dintre cele douǎ scoruri ar trebui sǎ fie în jurul lui 0.

Harris și Middleton (1994) au remarcat cǎ metodele directe forțeazǎ pe subiecți, sǎ se compare cu alții și acest lucru îi poate încuraja sǎ se diferențieze de ceilalți. Așadar diferențele sau similitudinile înregistrate pot fi interpretate ca o reacție artificialǎ la caracteristicile sarcinii. Metoda directǎ a pus în evidențǎ bias-ul într-o mai mare mǎsurǎ decât metoda indirectǎ, deoarece într-o situație de comparare intervin mai mulți factori decât într-o evaluare absolutǎ. Se poate astfel ca optimismul comparativ sǎ se datoreze doar inducerii ideii de comparație. Harris și Middleton au replicat rezultatele privind optimismul comparativ folosind grupuri independente de subiecți, arǎtând astfel cǎ fenomenul nu se datoreazǎ procedurii.

O criticǎ a acestor metode este determinatǎ de faptul cǎ individul se comparǎ de cele mai multe ori cu un altul general. Douǎ dimensiuni ale comparației sunt confundate: eu vs. altul și individ vs. grup (Harris și Middleton,1994).

Ambele metode au pus în evidențǎ cu succes optimismul comparativ pentru diferite evenimente, raportând însă diferențe interindividuale și interculturale.

Optimismul comparativ a fost investigat în diverse domenii și pentru o gamǎ foarte largǎ de evenimente, pozitive și negative: a face atac de cord, a fi concediat, a se sinucide, a rǎmâne șomer, a fi victima unei crime, a avea o sarcinǎ nedoritǎ, a avea un serviciu bine plǎtit, a trǎi pânǎ la 80 de ani. În domeniul medical studiile au fost realizate pe eșantioane mari de boli sau doar pentru condiții medicale particulare, optimismul comparativ fiind pus în evidențǎ pentru probabilitatea de apariție a mai multor boli: cancer, SIDA, boli legate de consumul de tutun (Weinstein, 1980), sau boli legate de starea de bine ca depresia (Taylor și Brown, 1988).

Consistența fenomenului nu este determinatǎ doar de faptul cǎ a fost pus în evidențǎ pentru această mare varietate de evenimente, ci și de prevalența lui în eșantioane de populație foarte diverse din punct de vedere social și cultural. Weinstein (1980) a evidențiat acest efect pentru prima datǎ la studenții americani, dar foarte repede au fost replicate rezultatele pe eșantioane de diverse vârste (adulți, copii, bǎtrâni), realizându-se chiar studii longitudinale (Weinstein, 1987, apud Radcliffe, Klein, 2002).

De asemenea, deși majoritatea studiilor în acest domeniu s-au desfǎșurat pe subiecți americani, fenomenul a fost remarcat și în alte țǎri, confirmându-se aspectul sǎu transcultural. Belgienii (Peeters, Cammaert, Czapinski, 1997), olandezii (Hoorens și Buunk, 1993), spaniolii (Sanchez, Rubio, Paez și Blanco, 1998), francezii (Meyer, 1996) sau britanicii (Harris și Middleton, 1994) au manifestat tendința de a-și percepe propriul viitor într-o manierǎ mai pozitivǎ decât viitorul altora. Tendința optimistǎ a mai fost de asemenea evidențiatǎ și la australieni (Lee și Job, 1995), marocani (Peeters, Cammamert și Czapinski, 1997), unguri (Idiko, Zoltan, 1998). Un studiu realizat de Olivier Desrishard și Isabelle Milhabet (1998) au evidențiat această tendință subiectivǎ în ceea ce privește perceperea evenimentelor viitoare și la români.

O singurǎ excepție o constituie studiul lui Heine și Lehman (1995) care evidențiazǎ absența tendinței sau chiar prezența uneia opuse în rândul japonezilor. Autorii explică această descoperire fie prin normele culturale asiatice care au în prim plan modestia, împiedicându-i astfel pe participanții la studiu să declare la nivel public că așteaptă un viitor mai bun decât al altora, chiar dacă la nivel privat consideră acest lucru, sau mai probabil prin alte particularități ale culturii asiatice, care valorizează interdependența și nu individualismul. Chiar dacǎ rezultatul este în contrast cu cele anterioare, el este congruent cu alte studii efectuate în culturile asiatice privind prezența optimismului. Lee și Seligman (1997, apud Desrichard, Milhabet, 1998) au descoperit că studenții chinezi din Asia sunt mai puțin optimiști, în general, decât studenții albi sau chinezi din America.

Se pune problema dacǎ optimismul comparativ este adaptativ, un lucru pozitiv pentru starea de bine a oamenilor sau dimpotrivǎ. Astfel, concepția clasică care considera că sănătatea mentală este asociată cu percepții acurate asupra realității, a fost combătută de descoperiri mai recente ale faptului că oamenii normali distorsionează considerabil realitatea în favoarea lor.

Percepții acurate despre sine, lume și viitor nu sunt o condiție esențialǎ pentru adaptarea individului, Shelley Taylor și J. Brown (1988) susțin cǎ iluziile pozitive, incluzând aici și optimismul comparativ (considerat nerealist), alǎturi de alte iluzii pozitive, concepțiile pozitive despre sine și iluzia controlului, sunt benefice pentru starea de bine a individului și pentru sǎnǎtatea lui mentalǎ. Astfel, cei doi psihologi au descoperit faptul că persoanele care sunt depresive sau au o stimă de sine scăzută au o viziune mai realistă cu privire la persoana proprie decât ceilalți oameni. Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că iluziile pozitive determinǎ fericire și mulțumire de sine, creearea de legǎturi cu ceilalți, faciliteazǎ o muncǎ creativǎ și productivǎ, angajarea în sarcini diverse prin creșterea motivației și nu în ultimul rând faciliteazǎ funcționarea intelectualǎ. Într-adevǎr o serie de cercetǎri au arǎtat cǎ iluziile pozitive duc la stǎri afective pozitive care creeazǎ asociații diverse și neobișnuite, ajungându-se la rezolvarea creativǎ a problemelor. Deși s-a discutat faptul cǎ acestea pot duce la gǎsirea de strategii rapide și simple pentru rezolvarea problemelor, strategii ce pot fi nepotrivite pentru sarcini complexe, studiile realizate au arǎtat cǎ afectul pozitiv nu reduce capacitatea intelectualǎ, ci dimpotrivǎ (Isen, 1987 apud Taylor, Brown,1988).

O literaturǎ substanțialǎ continuǎ sǎ demonstreze cǎ optimismul comparativ este prezent la oamenii normali în legǎturǎ cu o varietate largǎ de evenimente, de aceea nu este evident cǎ asemenea credințe sunt compromițǎtoare pentru sǎnǎtatea mentalǎ, ci dimpotrivǎ contribuie la buna funcționare și adaptare a individului. O metaanaliză realizată de Van der Plight (1998) a evidențiat cǎ optimismul comparativ este o credințǎ adaptativă și nu ar trebui sǎ provoace îngrijorare. (Radcliffe, N.M., Klein, W.M., 2002)

Faptul cǎ iluziile pozitive nu sunt prezente la persoanele depresive, nu înseamnǎ însă neapǎrat cǎ ele sunt o condiție necesarǎ a unei funcționări adecvate în cazul oamenilor normali. Deși iluziile pozitive sunt benefice pentru sǎnǎtatea psihologicǎ, se remarcă totuși faptul cǎ în anumite situații și dacǎ sunt extreme, ele pot avea un impact negativ asupra sǎnǎtǎții și siguranței fizice a individului. Mai mulți psihologi avertizeazǎ cǎ optimismul comparativ poate determina pe oameni sǎ ignore adevǎrate riscuri existente și sǎ nu-și ia mǎsuri de precauție: sǎ nu-și protejeze sǎnǎtatea sau sǎ nu se pregǎteascǎ pentru catastrofe naturale cum ar fi cutremure sau inundații crezând cǎ lor nu li se poate întâmpla. „Dacă te simți invulnerabil nu te obosești să iei măsuri de precauție” (Brehm, Kassin, 1990, p.649). Optimismul comparativ ar trebui sǎ provoace îngrijorare atunci când este nerealist, acesta fiind asociat cu o procesare defensivǎ a informațiilor cu privire la riscuri și evitarea expunerii la informații cu privire la riscuri (Wiebe, Black, 1997, apud Radcliffe, Klein, 2002). De asemenea, oamenii utilizează anumite strategii pentru a-și susține credințele nerealiste, una dintre acestea fiind minimalizarea riscului asociat cu unele comportamente realizate (Klein, 1996, apud Radcliffe, Klein, 2002).

Cu toate acestea, credințele nerealiste cu privire la problemele viitoare de sǎnǎtate se pot transforma în profeții care se autoîndeplinesc și determina interpretǎri optimiste care fac ca aceste credințe nerealiste sǎ fie adaptative (Armor, Taylor,1998, apud Radcliffe, Klein, 2002).

3.4. Locusul de control și influența acestuia asupra sănătății

Prezicerea evenimentelor viitoare este strâns legată de conceptul de șansă, și de importanța pe care indivizii o acordă acesteia, incertitudinea și șansa fiind realități ale vieții de zi cu zi. Un număr foarte mare de cercetări psihologice au fost realizate în scopul determinării explicațiilor cauzale realizate de oameni pentru diferite evenimente, atribuirea apariției lor fie unor factori interni, care țin de individ sau unor factori externi care țin de situație sau de șansă, noroc. Alte cercetări s-au preocupat de gradul în care indivizii au credința că își pot controla destinul sau sunt la ”mila” unor influențe aflate în afara controlului personal.

Se remarcă o eterogenitate evidentă în definirea conceptului de control și o mare varietate a constructelor în care este întâlnit. O definiție generală a conceptului relevă faptul că de multe ori a avea control implică o contingență între comportament și urmare (Deci, Ryan, 1985). Astfel, dacă o persoană percepe o contingență între comportamentul său și o urmare, atunci acea urmare este considerată controlabilă. În opoziție dacă o persoană are convingerea că acțiunile sale nu determină urmările, atunci acestea sunt considerate incontrolabile (Glass și Carver, 1980, apud Skinner, 1996).

Este necesar în primul rând distingerea între conceptele de control obiectiv, control subiectiv și experiența controlului. Distincția dintre conceptele de control obiectiv și control subiectiv este evidențiată de faptul că nu controlul obiectiv ci controlul perceput al unei situații influențează comportamentul uman, perceperea controlului fiind un predictor mai puternic al funcționării eficiente decât existența unui control obiectiv (Burger, 1989, apud Skinner, 1996).

Prin opoziție cu gradul obiectiv de control sau cu controlul perceput, experiența controlului implică trăirile unei persoane în interacțiunea acesteia cu mediul și în încercarea acesteia de a produce consecințe dezirabile și de a preveni urmările indezirabile. Experiențele controlului sunt în viziunea lui Ellen Skinner (1996) produsul unor condiții externe (de exemplu gradul de contingență între acțiuni și urmări), unor interpretări subiective (de exemplu de credințele că succesul este determinat de abilitățile proprii sau de șansă) și a unor acțiuni individuale, caz în care individul depune efort intenționat pentru atingerea unui scop și are convingerea că efortul depus condiționează atingerea scopului (White, 1959, apud Skinner, 1996). Experiențele controlului sunt importante nu numai pentru că determină modificări ale controlului subiectiv, ci și pentru că par să fie după cum afirmă Ellen Skinner (1996), singurul aspect al controlului care este benefic în toate circumstanțele; oricât de ”aspre” ar fi condițiile obiective, experiența îmbunătățirii lor produce consecințe psihologice pozitive. Mai mult, chiar și fără schimbarea condițiilor obiective, individul poate să modifice trăirea lor, prin păstrarea optimismului sau prin simpla minimalizare a lipsei de control (Miller, Combs și Stoddard, 1989, apud Skinner, 1996).

O altă distincție care facilitează înțelegerea conceptului de control perceput este aceea între agenții, mijloacele și finalitățile controlului. Agenții sunt persoanele sau grupurile care exercită controlul, mijloacele se referă la modalitățile prin care controlul este exercitat, iar finalitățile includ consecințele dorite sau nu asupra cărora se exercită controlul (Skinner, 1996).

Distincția între mijloc și scop este aceeași cu distincția făcută de Shapiro, Schwartz și Astin (1996) între proces și consecință. Astfel poate exista un control asupra procesului, asupra evenimentelor amenințătoare sau asupra consecințelor negative asociate acestora. De multe ori procesul nu poate fi controlat, de exemplu remisiunea unei boli cum e cancerul, însă consecințele pot fi controlate. Se poate face astfel diferența între control primar, care este ceea ce se înțelege prin percepția controlului, credința că acțiunile personale vor duce la urmările dorite și control secundar, care implică acceptarea unei situații negative prin reinterpretarea ei într-o manieră pozitivă. Deși este o strategie pasivă, nu implică neajutorare, prin credința că unele aspecte ale situației vor fi îmbunătățite prin acceptare. Procesul controlului secundar poate fi unul foarte important atunci când nu se pot face prea multe pentru ameliorarea situației. Astfel abilitatea de a o accepta, de a-i oferi un înțeles (control interpretativ) sau de a avea încredere că soarta (control iluzoriu) sau alții mai puternici (control vicarian), vor determina schimbarea situației, ar putea diminua sentimentele de tristețe și neajutorare asociate cu situația negativă pe care individul nu o poate îmbunătăți singur.

Psihologii au evidențiat că nu controlul obiectiv, ci controlul perceput al unei situații influențează comportamentul uman. Chiar în condiții în care nici un control obiectiv nu există, convingerile unei persoane că un anumit grad de control este disponibil sunt suficiente pentru a determina mobilizarea (Averill, 1973, apud Skinner). Credința că există control poate fi la fel de importantă ca existența controlului obiectiv (Shapiro, Schwartz, Astin,1996).

Controlul perceput este definit ca fiind „abilitatea percepută de a modifica evenimentele”(Burger, 1989, apud Skinner, 1996). Controlul perceput, controlul personal sau sentimentul controlului se referă la relația dintre agent și finalități, adică măsura în care un agent are credința că poate produce urmările dorite sau poate preveni urmările nedorite (Skinner, 1996). Antonovsky (1979, apud Skinner, 1996) a făcut distincția între „a controla lucrurile”, fapt ce implică control personal și „lucrurile sunt sub control”, fapt ce implică o situație ordonată și previzibilă.

Controlabilitatea unui eveniment, gradul în care îl putem opri sau dirija influențează percepțiile despre caracterul său stresant. Cu cât un eveniment pare mai incontrolabil, cu atât este mai posibil să fie generator de stres. Percepțiile noastre despre controlabilitatea evenimentelor sunt la fel de importante ca și controlabilitatea reală a acestora. Credința că evenimentele pot fi controlate pare să reducă impactul acestora, chiar dacă în realitate nu este exercitat acest control, sau nu poate fi exercitat.

Într-un experiment, realizat de Glass și Singer în 1972, două grupuri de participanți au fost expuși la un zgomot puternic, extrem de neplăcut. Participanților dintr-un grup li s-a comunicat că pot opri zgomotul printr-o apăsare pe un buton, dar erau rugați să nu facă acest lucru decât dacă era absolut necesar. Participanții din al doilea grup nu aveau nici un control asupra zgomotului. Nici unul dintre participanții care aveau un buton de control nu au apăsat pe el, deci expunerea a fost aceeași pentru ambele grupuri. Cu toate acestea, executarea unei sarcini ulterioare de rezolvare de probleme a condus la rezultate mult mai slabe în grupul care nu avusese control asupra stimulului, indicând faptul că erau mai tulburați de acesta în comparație cu grupul care a avut potențial control. Astfel, faptul că subiecții au perceput un control asupra situației a schimbat semnificativ impactul acesteia.

Credințele cu privire la control pot fi ordonate pe un continuum de la credințe specifice, situaționale care se manifestă în diverse domenii cum ar fi sănătate, profesie, viață de cuplu, căsătorie și relații interpersonale la credințe generale, globale, în domenii nespecifice.

Psihologii au observat că omul deține dorința de a controla, simplifica și prevedea mediul, existând chiar o nevoie fundamentală a ființei umane de a face lumea previzibilă și controlabilă astfel încât să-și poată adapta propriul comportament. S-a susținut chiar că una din cele mai mari temeri ale omului este să piardă controlul (Seligman, 1991) și că acesta este o motivație bazală și puternică (Bandura, 1977, apud Shapiro, Schwartz, Astin,1996).

Psihologii au evidențiat că oamenii percep un control ridicat în situații obiectiv incontrolabile sau determinate de șansă, fenomen denumit iluzia controlului (Langer,1975).

Primele observații care evidențiază faptul că oamenii tratează evenimentele determinate de șansă ca fiind controlabile au fost realizate de sociologi. Studiind persoanele implicate în jocuri de noroc Goffman (1967) și Henslin (1967, apud Langer, 1975) au observat că aceștia se comportau de parcă ar fi putut determina rezultatul. De exemplu, jucătorii aruncau zarurile mai încet dacă doreau să le iasă numere mici și cu putere dacă își doreau numere mari, crezând că efortul și concentrarea vor da rezultate. Aceste comportamente ar fi raționale doar dacă într-adevăr jocul de noroc ar fi unul care ar implica abilitățile și calitățile personale, lucru care nu este adevărat. Potrivit lui Langer (1975) oamenii nu răspund diferit în fața evenimentelor obiectiv controlabile și obiectiv incontrolabile, tratându-le pe ambele ca implicând control, iluzia controlului fiind astfel definită ca fiind expectanța probabilității unui succes personal, semnificativ mai mare decât probabilitatea obiectivă ar presupune. În primul rând oamenii consideră că un eveniment care ține de noroc, aleator, este controlabil, iar în al doilea rând au credința că abilitățile lor vor putea influența consecințele evenimentului.

Iluzia controlului a fost considerată de Taylor și Brown (1988) una dintre cele trei iluzii pozitive, condiții a sănătății mentale, observându-se că persoanele normale au expectanțe nerealiste cu privire la gradul lor de control asupra evenimentelor.

Importanța controlului și prevederii mediului a fost recunoscută de foarte timpuriu, teoreticienii atribuirii considerând că motivația esențială pentru care omul face atribuiri este aceea dată de dorința de a controla și stăpâni mediul și evenimentele care ne înconjoară (Heider, 1958, apud Yzerbyt, Schadron, p.55), acest sentiment constituind un factor de confort psihologic. Pentru Heider și succesorii săi să controlezi înseamnă să știi de ce se produc evenimentele.

Un sentiment ridicat al controlului poate avea atât consecințe pozitive, dar și negative. Efectele benefice ale controlului perceput au fost puse în evidență în laborator prin manipulări experimentale, când cercetătorii prezentau subiecților anumiți stimuli pe termen scurt și manipulau oportunitatea controlului, măcar parțial, asupra procesului. Importanța deținerii controlului a fost evidențiată în acele situații generatoare de stres. Astfel, controlul perceput asupra situației, ca de exemplu asupra zgomotului, a redus efectele negative produse de stresor (Glass și Singer, 1972, apud Brehm, Kassin, 1990, p.647).

Decenii de cercetări psihologice au pus în evidență că un sentiment al controlului este un foarte robust predictor al sănătății psihice și fizice și poate chiar un predictor al longevității, în timp ce o pierdere abruptă a sentimentului de control aduce prejudicii negative stării de sănătate (Rodin și Langer, 1977, apud Brehm, Kassin, 1990, p.647). Sentimetul de stăpânire a evenimentelor care ne înconjoară constituie un factor de confort psihologic și poate chiar să ne afecteze sănătatea fizică și mai ales psihică. Importanța controlului a fost pusă în evidență de cercetările din domeniul neajutorării învățate care au arătat că expunerea prelungită la situații în care contingența dintre propriul comportament și urmări este scăzută produce deficite cognitive, motivaționale și emoționale, chiar și în situații obiectiv controlabile. Oamenii experimentează în aceste situații multe din caracteristicile unor persoane depresive, sentimente de descurajare, pesimism și lipsă de inițiativă, care îi determină să nu facă nici un efort pentru a se adapta la situații noi (Seligman, 1975, apud Brehm, Kassin, 1990, p.638).

Astfel, psihologii consideră că cu cât mai mult control are un individ sau crede că are, cu atât mai bine, un sentiment de control a ceea ce ni se întâmplă, bun sau rău, ne ajută să facem față într-o lume care este de multe ori aspră și incontrolabilă (Thompson, 1981, apud Shapiro, Schwartz, Astin,1996).

Însă nu întotdeauna lucrurile stau astfel, cercetări recente au pus în evidență că sentimentul controlului ar avea și consecințe negative pentru individ. Eforturile de a câștiga control activ au consecințe negative asupra sănătății, risc de boli cardiovasculare, mediat de ostilitate și alte emoții negative. De asemenea ar putea conduce la vinovăție și anxietate ridicată. În domeniul interpersonal, o nevoie mare de control are consecințe negative asupra cuplului, afectând relațiile intime (Shapiro, Schwartz, Astin,1996).

Ar trebui ca o persoană să mențină percepția unui control ridicat chiar dacă este o iluzie (Taylor, Brown, 1988) sau ar trebui să admită incontrolabilitatea unei situații și să renunțe (Colvin și Block, 1994, apud Skinner, 1996), psihologii nu au căzut de acord în privința celei mai potrivite reacții a oamenilor în situații incontrolabile, care țin de noroc sau de șansă.

La început, mai ales datorită cercetărilor realizate de Heider(1958), justificarea felului în care indivizii explicǎ ceea ce li se întâmplǎ, lor înșile și celorlalți, era realizatǎ prin intermediul noțiunii de atribuire care presupune cǎutarea cauzelor unui eveniment, cǎutarea unei structuri permanente, dar nu direct observabile care subîntinde efectele, manifestǎrile direct perceptibile. Acest lucru se realizeazǎ atât pentru comportamentul propriu și al celorlalți, dar și pentru evenimente. În opinia lui Heider, observatorul social este „un fel de om de știință naiv a cărui ambiție este să descopere cauzele profunde ale comportamentului pe care îl observă” (Heider, 1958). Evenimentele și conduitele rezultǎ sau se datoreazǎ unor forțe care provin fie de la persoanǎ, fie din mediu. Se distinge astfel între cauzalitatea externǎ sau factorii situaționali și cauzalitatea internǎ sau factorii dispoziționali. (Deschamps, J.-C., Clemence A., 1996).

Deși are foarte multe în comun cu domeniul atribuirii, o altǎ direcție de cercetare s-a dezvoltat independent de acesta. Această direcție vizeazǎ felul în care oamenii explicǎ ceea ce li se întâmplǎ și analizeazǎ rolul întǎririlor în orientarea conduitelor. Deși fenomenul de atribuire aparține psihologiei sociale care este o știință situațională, în 1954 psihologul Julian Rotter a constatat că există oameni care consideră că ceea ce li se întâmplă depinde de acțiunile pe care le desfășoară sau dimpotrivă de ceva din afara lor incontrolabil, susținând că aceste tendințe de a atribui evenimentelor și comportamentelor cauze interne sau externe sunt credințe stabile, generalizate, nesituaționale, ele fiind cunoscute sub denumirea de locul controlului (”locus of control”). Din perspectiva distincției realizate de Skinner (1996) între agenții, mijloacele și finalitățile controlului, locul controlului se referă la ultimile două aspecte, la relația dintre clase particulare de cauze potențiale (interne sau externe) și consecințele lor.

Se pare că cel care a intuit pentru prima dată semnificația acestui concept și care a realizat prima scală de măsură a fost E. Jerry Phares de la Kansas State University, încă din 1955 în disertația sa „Changes in expectancy in skill and chance situations” (Chelcea, S., Moțescu, M., Tighel, V. 2002).

Locul controlului și-a găsit definirea operațională în cadrul teoria învǎțării sociale a lui Rotter (1954), a cǎrei idee fundamentalǎ este cǎ personalitatea reprezintǎ o interacțiune a individului cu mediul sǎu. Teoria învățării sociale a lui Rotter (apud Chelcea, Moțescu, Tighel, 2002) utilizează anumite constructe în măsurarea și prezicerea comportamentului:

Potențialul comportamental („behavior potential”) este probabilitatea apariției unui anumit comportament într-o situație datǎ. În fiecare situație existǎ multiple comportamente în care un individ se poate angaja. Pentru fiecare comportament posibil existǎ un potențial. Individul va exercita comportamentul cu cel mai mare potențial.

Expectanța („expectancy”) desemnează credința individului în probabilitatea unei întăriri ca urmare a unui anumit comportament într-o situație determinată.

Dacǎ celelalte teorii sociale ale învǎțarii puneau accentul pe factorii motivaționali, Rotter shimbǎ viziunea plasând expectanțele ca factori ce determinǎ comportamentul. Ele se formeazǎ pe baza experienței anterioare. Cu cât mai des un comportament a dus la o anumitǎ întǎrire, cu atât mai puternice sunt expectanțele persoanei cǎ și acum comportamentul va avea aceeași întǎrire. Oamenii pot subestima sau supraestima probabilitatea apariției anumitor urmǎri, ambele distorsiuni aducând probleme. Întǎrirea este un alt nume pentru urmǎrile comportamentului nostru.

Valoarea întǎririi („reinforcement value”) poate fi definită în mod ideal ca gradul sau preferința pentru o anumită întărire, dacă posibilitatea apariției oricărei întăriri este aceeași. Astfel valoarea întăririi se referă la dezirabilitatea acesteia. Evenimentele care dorim sǎ ni se întâmple au o valoare a întǎririi mare, iar cele pe care dorim sǎ le evitǎm au o valoare micǎ a întǎririi.

Deși situația psihologicǎ („psychological situation”) nu figureazǎ în mod explicit în teoria lui Rotter de predicție a comportamentului, trebuie sǎ se ținǎ cont de faptul cǎ oamenii interpreteazǎ aceeași situație în mod diferit. Interpretarea subiectivǎ a mediului și nu stimulii obiectivi din mediu determinǎ de fapt comportamentul. Situația psihologicǎ este definită ca interpretarea subiectivǎ pe care o acordǎ oamenii mediului.

Comportamentul este în funcție de expectanțe și de valoarea întăririi într-o situație specifică și poate fi redat prin formula:

Cx1 s1 ra= f ( E x1 ra s1&Va s1)

Astfel, potențialul de apariție al comportamentului x, în situația 1 în relație cu întărirea a, este în funcție de expectanța de apariție a întăririi a, consecință a comportamentului x în situația 1 și de valoarea întăririi a în situația 1 (Strickland, 1989).

Cu alte cuvinte, probabilitatea ca o persoanǎ sǎ exercite un anumit comportament este în funcție de probabilitatea subiectivă cǎ acel comportament va avea o anumitǎ urmare și de dezirabilitatea acelei urmǎri.

Locul controlului este definit ca fiind o expectanțǎ generalizatǎ care reflectă diferențele între indivizi în gradul în care percep contingență sau independență între comportament și evenimente (Rotter, 1954, apud Strickland, 1999) sau gradul în care un individ percepe evenimentele ca fiind contingente cu propriul comportament sau determinate de caracteristicile proprii, prin opoziție cu gradul în care un individ percepe aceleași evenimente ca fiind controlate de forțe exterioare lui care ar putea apǎrea indiferent de acțiunile lui.

Rotter în lucrarea sa „Generalized Expectancies for Internal versus External Control of Reinforcement” făcea următoarele afirmații: „ Dacă o întărire este percepută de subiect ca urmând unei acțiuni a sa, dar nefiind în întregime contingentă acțiunii sale, căci în cultura noastră ea este percepută ca rezultat al norocului, șansei, sorții, ca fiind sub controlul sau puterea altora, sau ca neprevizibilă pentru că are o mare complexitate…, am numit această situație credință în control extern. Dacă persoana percepe că evenimentul este contingent unui comportament al său sau unei caracteristici generale a sa, am numit această credință în controlul intern”(Rotter, 1966, apud Chelcea, Moțescu, Thigel, 2002).

Potrivit lui Rotter, întărirea (pozitivǎ sau negativǎ) urmeazǎ comportamentului sau rǎspunsului dat de individ, aceastǎ întǎrire fǎcând mai probabilǎ repetarea rǎspunsului. Dacă întărirea este necesară învățării, trebuie conștientizat faptul că efectul întǎririi sub-secvente unui comportament nu depinde de un simplu proces de percepere sau de înregistrare pasivǎ: trebuie ca individul sǎ stabileascǎ o relație de cauzalitate între comportamentul lui și întǎrire, individul sǎ considere astfel cǎ evenimentele ori întǎririle depind de propriul sǎu comportament sau de caracteristicile și capacitǎțile inerente lui. În acest caz Rotter vorbește despre „control intern” al întǎririi fapt ce ar putea fi tradus, dupǎ cum afirmǎ Deschamps și Clemence (1996), în termeni de cauzalitate internǎ în optica cercetǎrilor privind atribuirea. Totuși, o întǎrire poate urma unui comportament, dar poate sǎ nu fie perceputǎ de cǎtre individ ca depinzând de acel comportament. În acest caz, comportamentul poate fi perceput ca fiind în afara controlului intern al individului; el poate fi sub controlul evenimentelor exterioare individului, cum ar fi destinul, întâmplarea, puterea celuilalt. Atunci când un individ percepe și interpreteazǎ un eveniment în acest fel, aceasta corespunde cu ceea ce Rotter numește o credințǎ într-un „control extern”. În cadrul studiilor asupra atribuirii, s-ar vorbi de atribuirea unei cauzalitǎți externe ( Deschamps, Clemence, 1996, p.92).

Așadar locul controlului se referǎ la credințele generalizate ale oamenilor, nesituaționale, despre ceea ce determinǎ întǎrirea, astfel un individ poate considera cǎ propriul comportament determinǎ urmǎrile sau că nu existǎ o legǎturǎ între comportament și urmări, ele datorându-se norocului, sorții sau unor forțe exterioare individului. Locul controlului reprezintă o caracteristică, o variabilă a situației, dar și a personalității individuale. „Credința în controlul intern sau în controlul extern poate fi considerată trăsătură de personalitate, în sensul diferențelor individuale” (Potkay, Allen, 1986, apud Chelcea, Moțescu, Tighel, 2002). În 1966 Rotter pune la punct o scalǎ care sǎ permitǎ distincția între indivizi care, într-o situație de învǎțare, considerǎ cǎ întǎririle depind de propriul comportament și cei care vǎd asemenea întǎriri scǎpând controlului lor și datorându-se unor forțe externe. Totuși așa cum preciza J.B.Rotter, internaliștii și externaliștii nu pot fi considerați „tipuri” de personalitate întrucât, pe de o parte au multe caracteristici comune și puține specifice, iar pe de altă parte, credința în locul controlului exterior și interior constituie doar polii opuși ai unui continuum, în a cărui zonă mediană se situează cele mai multe persoane (apud Chelcea, Moțescu, Tighel, 2002). Astfel, oamenii pot fi clasificați pe un continuum de la internaliști la externaliști, ținându-se cont de faptul că locul controlului nu e o tipologie, oamenii pot avea un loc intern al controlului în anumite situații și un loc extern al controlului în alte situații.

Persoanele cu un loc al controlului intern, cred cǎ întǎririle se datoreazǎ propriului comportament. Succesul și eșecul se datoreazǎ propriului efort. Un loc intern al controlului înseamnă că persoana consideră mai importante calitățile personale decât șansa. Simte că are un rol important asupra a ceea ce i se întâmplă, bun sau rău și se simte responsabilă. Este descrisă de ceilalți ca fiind precaută să termine ceea ce-și propune și conștientă de ceea ce se întâmplă în jurul ei, luându-și viața în mâini.

La polul opus persoanele care au un loc extern al controlului văd viața ca pe un joc al sorții unde calitățile personale nu pot face diferența. Evenimentele se datoreazǎ mai degrabǎ norocului, șansei, unor forțe incontrolabile sau altora mai puternici. De aceea nu vǎd impactul personal asupra urmǎrilor comportamentelor proprii. Ceea ce li se întâmplǎ este determinat de noroc, șansǎ sau de alții. Totul este privit ca fiind impredictibil datoritǎ complexitǎții mari a mediului înconjurǎtor.

Mai există o categorie de persoane care au un loc al controlului care depinde de situație. În unele cazuri simt că totul stă în puterea lor și se simt responsabile pentru acțiunile lor, iar în altele simt că orice ar face soarta le stă împotrivă.

Cercetările au arătat că internaliștii sunt mai implicați social și luptă activ pentru drepturile lor (Baron, Byrne, 1991, p.513). W.L.Davis și E.J.Phares (1967, apud Chelcea, Moțescu, Tighel, 2002) au constatat că internaliștii caută activ informații relevante, fiind în general mai bine informați decât externaliștii. J. Ducette și S.Wolk (1973, apud Chelcea, Moțescu, Tighel, 2002) au studiat aspectul diferențelor de ordin cognitiv între internaliști și externaliști, ajungând la constatarea că primii descoperă mai rapid regulile în rezolvarea de probleme, utilizează mai bine experiența proprie în sarcinile experimentale care implică percepția și rezolvă mai bine probleme în situații de incertitudine.

Psihologii au descoperit că persoanele aflate în grupuri minoritare sau dezavantajate tind să se situeze în direcția externă. O explicație a acestor scoruri este aceea că oamenii din aceste grupuri au o percepție realistă asupra vieții, pentru că într-adevăr au mai multe restricții orice ar face; mai puține locuri de muncă și mai prost plătite, mai puține posibilități de avansare. Un loc intern al controlului în aceste situații ar fi nerealist și nepotrivit. De asemenea persoanele foarte superstițioase și care cred în noroc sau care trăiesc un sentiment de neajutorare în controlul propriei vieți au un loc extern al controlului. Cercetările au arătat corelații între acesta când este nerealist și probleme ca anxietatea, depresia , stima de sine scăzută și sănătate fizică redusă ( Phares, 1971, Williams, 1969, apud Chelcea, Moțescu, Tighel, 2002).

Locul controlului fiind o expectanțǎ generalizatǎ va prezice comportamentul oamenilor în diverse situații și nu este dependent de o anumitǎ întǎrire. Cu toate aceste pot exista situații în care oamenii care sunt în general externaliști se vor comporta ca internaliștii. Acest lucru se poate întâmpla pentru cǎ experiența anterioarǎ i-a învǎțat cǎ pot avea control asupra întǎririi pe care o primesc în anumite situații, deși în ansamblu ei percep un control scǎzut asupra a ceea ce li se întâmplǎ. Deși a lua controlul asupra vieții este văzut ca cel mai bun mod de a fi, avertismentul psihologilor este că acest lucru are partea sa mai puțin bună: cineva care se simte responsabil pentru succese se simte de asemenea responsabil și pentru eșecuri.

S-a descoperit cǎ locul controlului ar putea avea un rol important și în reducerea greutǎții corporale. Manno și Marston (1972) au evidențiat cǎ subiecții care aveau un loc extern al controlului cântǎreau mai mult inițial și au slǎbit cel mai puțin spre deosebire de subiecții care aveau un loc intern al controlului care au avut mai mult succes, pierzând mai mult din greutate (apud B.Wallston,1978). Internalitatea coreleazǎ pozitiv cu alte comportamente preventive: folosirea centurii de siguranțǎ sau îngrijirea oralǎ periodicǎ (A. F.Williams,1972, apud Wallston, 1978).

Deși multe studii au arătat că un loc intern al controlului e mai benefic, altele au sugerat că în caz de boală un loc extern al controlului are mai multe avantaje, reducând vinovăția ( Burish, 1994, apud Skinner, 1996).

Este evidentǎ însă relevanța locului controlului în predicția comportamentelor preventive dar și în cele în caz de boalǎ: cǎutarea de informații, luarea medicației, vizitele la medic, menținerea unei diete și abandonarea fumatului. Majoritatea studiilor au relevat cǎ internaliștii aratǎ mai multe comportamente pozitive decât externaliștii dar s-au obținut și rezultate contradictorii. Acestea s-ar putea datora fie modalitǎții de mǎsurare a locului controlului sau în neluarea în considerație a altor variabile care modereazǎ influența locului controlului: valoarea sǎnǎtǎții, motivația, suportul social, costurile și beneficiile percepute pentru fiecare acțiune. (Wallston, 1978). O altǎ posibilǎ explicație pentru rezultatele contradictorii s-ar putea afla chiar în teoria învǎțǎrii sociale a lui Rotter, din care provine constructul de locul controlului. Potrivit acesteia, o creștere a experienței individului într-o anumitǎ situație va duce la o dezvoltare a unor expectanțe specifice fiecǎrei situații. Acestea ar putea avea un rol mai important în comportamentul ulterior decât expectanțele generalizate. De aceea cercetǎrile care au scopul de a prezice comportamentul în situații specifice, ar putea profita de pe urma folosirii unor scale de determinare a locului controlului mai specifice. Rotter a recunoscut într-un articol din 1975 valoarea acestora dacǎ interesul este limitat într-o arie de investigație și dacǎ se cautǎ predicția unui anumit comportament (apud Wallston, 1978).

În domeniul sǎnǎtǎții o scalǎ care sǎ mǎsoare locul controlului sǎnǎtǎții ar oferi predicții mai bune cu privire la relația dintre internalitate și comportamentele de protecție a sǎnǎtǎții. Deși majoritatea studiilor din acest domeniu, mai ales cele de început, au utilizat scala IE a lui Rotter tot mai multe cercetǎri se orienteazǎ spre modalitǎți de mǎsurare mai specifice cum ar fi scala de determinare a locului controlului sǎnǎtǎții (HLC).

O implicație importantǎ a determinării locului controlului sănătății este cea privind corelarea diverselor programe de tratament și de încurajare a renunțǎrii la activitǎți care pun în pericol sǎnǎtatea, cu locul controlului celor vizați. Un program orientat spre internaliști ar trebui sǎ permitǎ alegerea tratamentului, implicarea pacienților în decizii și în general responsabilizarea individului. Un program orientat spre externaliști ar trebui sǎ fie conceput astfel încât sǎ determine pe cei care cred în șansǎ cǎ sǎnǎtatea lor poate fi controlatǎ și sǎ asigure suportul social. O credințǎ cǎ evenimentele pot fi controlate este preferabilǎ uneia care se bazeazǎ pe soartǎ sau noroc (Wallston ,1978).

3.5. Tratamentul psihologic al persoanelor alergice

De-a lungul anilor un număr foarte mare de autorii au pledat pentru tratamentul psihologic formal sau pentru gestionarea psihologică a pacienților alergici. Astfel de autori diferă în importanța atribuirii formelor psihologice de tratament; unii au considerat sprijinul emotional și consilierea ca adjuvanți utili, în timp ce alții consideră că este necesară o psihoterapie intense pentru alergia pacientului. Implicit sau explicit în gândirea tuturor acestor autori a fost atribuirea unui anumit grad de importanță pentru factorii psihologici în etiologia simptomelor alergice.

Unii autori au pledat pentru ce ei au denumit ”management psihosomatic” al pacienților alergici; prin aceasta, ei înțeleg că alergologul ar trebui să se combine tratamentul de desensibilizare sau alte tratamente alese cu discuții permisive și neamenințătoare despre dificultățile din viața pacientului. S-a remarcat faptul că alergologii care au relaționat în mod pozitiv și încurajator cu pacienții păreau să aibă rezultate bune.

S-a considerat că reasigurarea este o parte importantă din tratament, dar s-a simțit că factorii psihologici ar fi mai puțin semnificativi când s-au descoperit și eliminat alergeni importanți. Unii autori au subliniat importanța tratării ”întregii persoane”. Abramson a subliniat că toți alergologii fac psihoterapie în mod automat, prin intermediul anamnezei și procedurilor fizice, și a estimat că 5% dintre pacienții cu alergie sunt potriviți pentru psihanaliză. Kraft a promovat un tratament care să conducă la conștientizarea rolului anxietății în producerea simptomelor, mai ales în astm. Miller și Baruch au citat exemple din practica lor, arătând modul în care un alergolog se poate comporta psihoterapeutic.

O serie de autori au raportat că simptomele cum ar fi anxietatea, tensiunea și depresia la pacienții cu alergii ar putea fi câteodată manipulate cu succes cu tranchiliznte. În aceste studii, judecățile clinice au fost utilizate ca standarde de îmbunătățire.

Unii autori au susținut o mare eficacitate a hipnozei în tratarea alergiilor, dar fără dovezi fundamentale. Aston a raportat că după o sesiune de sugestie, un pacient nu a avut simptome timp de 2 ani. Raginsky a folosit o combinație de hipnoză, modelare cu argilă și asociere liberă și a raportat îmbunătățirea ulterioară a simptomelor. Mayer-Laughman și colaboratorii au utilizat hipnoza la adulții astmatici cu un medicament bronhodilatator o perioadă de 6 luni, indicele de îmbunătățire fiind înregistrările jurnalului pacienților.

Pacienții supuși hipnozei au raportat mai multe îmbunătățiri decât cei care au primit medicamente. Două studii au încercat o evaluare obiectivă a utilității hipnozei. Edwards a studiat îmbunătățirea cu sugestie posthipnotică la 6 pacienți astmatici spitalizați printr-o serie de teste de ventilație și a constatat că volumul expirator forțat a crescut pe parcursul mai multor zile. White a efectuat un studiu cu hipnoza pe 10 pacienți astmatici, dar constatările sale sunt în conflict cu Edwards. În șapte până la zece sesiuni hipnotice cu fiecare pacient pe o perioadă de câteva luni, sugestiile posthipnotice au condus la o respirație mai ușoară, bronhospasm redus și creșterea încrederii. Pacienților li s-au cerut după fiecare sesiune evaluări subiective asupra schimbării și testele funcției respiratorii înainte și după hipnoză au fost înregistrate. Nu s-au constatat diferențe la testele privind funcția respiratorie, dar raportările subiective ale pacienților arătau o îmbunătățire. S-a constatat o îmbunătățire în situațiile generale de viață ale pacienților la efectele sugestiei posthipnotice, fără schimbări fiziologice. Acest studio subliniază necesitatea unei evaluări atente a îmbunătățirilor raportate de pacienți,

și merită să fie urmat în lucrări similare.

Manipularea mediului a a fost o altă metodă de tratare a problemelor de personalitate considerate a fi importante printre persoanele alergice. Murray și Bierer au raportat că un băiat cu strănut continuu și-a pierdut simptomele după îndepărtarea de un competitor la situația școlară, deși tratamentele medicale anterioare nu au reușit. O serie de lucrări au descris succesul unui centru de tratament rezidențial în reabilitarea copiilor cu astm bronșic, care nu pot fi tratați.

Eșantionul lor era compus din copii cu simptome perene severe, necesitând spitalizări frecvente și care nu răspund la tratament. La separarea de casele lor pentru 18-24 luni, 99% din grupul de 150 de copii a recuperat substanțial, iar 95% au menținut această îmbunătățire după 3 ani. Peshkin și colegii săi au atribuit îmbunătățirea în principal ”parentectomiei”, care a transferat copilul într-un alt mediu favorabil pentru managementul medical și psihoterapie. Unele eforturi

sunt în prezent făcute pentru a studia sistematic diverși factori care contribuie la acest succes. (Murray, N., Bierer, J., 1951)

O serie de lucrări au detaliat utilizarea psihoterapiei la pacienții cu astm. Fragmente înregistrate din ședințele de terapie ilustrează schimbările care apare în psihoterapia de succes,

de exemplu, scăderi semnificative în referințele la simptome somatice pentru pacienți ”vindecați” de astm și de eczeme. Abramson descrie tipurile de alergii ale pacienților care simt nevoia de psihoterapie. Un astfel de grup a fost numit ”schizofreni pseudoalergici”, și anume cei ai căror simptomatologie alergică servește ca un mijloc de a evita tratarea proceselor psihotice.

Miller și Baruch au descris psihoterapia în atacurile acute de astm ca ”hrănirea foamei de afect a pacientului” și scăderea fricii de respingere, iar o fază mai târzie este eliberarea de furie. Gaudet a urmărit procesul de psihoterapie al unui copil sever astmatic și părinții săi pe o perioadă de un an și a luat în considerare relația terapeutică mai mult decât dezvoltarea informațiilor.

Câțiva scriitori au comentat utilizarea psihoterapiei de grup cu pacienți alergici. Atât Miller, cât și Baruch, cât și Peshkin și Abramson, au descries terapia de grup cu părinți ai copiilor alergici – tratamentul părinților a permis copilului să-și exprime sentimentele mai ușor.

Miller și Baruch de asemenea, descriu terapia de grup ca având success la pacienții alergici adulți.

Sclare și Crockett au utilizat terapia de grup cu 16 astmatici evaluați ca având ”factori psihologici dominanți” în etiologia astmului lor. Șase grupuri de control cu variate etiologii au primit tratament medical în aceeași perioadă. Evaluările clinice ale schimbării nu au demonstrat o ameliorare mai mare în simptomele alergice pentru terapie, dar anxietatea și tensiunea au fost reduse.

Capitolul 4

Metodologia cercetării

4.1. Obiectivele cercetării

Scopul lucrării constă în determinarea influenței tulburărilor psihologice la persoanele suferind de alergii medicamentoase multiple și a calității vieții acestor bolnavi.

4.1.1. Obiectivele teoretice

Obiectivele teoretice ale lucrării de față s-au referit la:

1. Caracterizarea patologiei studiate, din punct de vedere medical și psihologic.

2. Identificarea modificărilor psihologice și psihopatologice care au loc în decursul bolii.

3. Identificarea mecanismelor de coping ale pacientului.

4. Analiza calității vieții bolnavului cu alergii medicamentoase multiple.

3.1.2. Obiectivele practice

Realizarea scopului vizează următoarele obiective practice necesare studiului experimental:

Selectarea metodelor necesare cercetării.

Identificarea eșantionului experimental.

Aplicarea pe eșantionul supus cercetării a scalelor de măsurare a stimei de sine, a agresivității, a anxietății și a depresiei.

Formularea concluziilor generale în baza datelor obținute.

3.2.Ipotezele cercetării

Ipotezele studiului propus sunt următoarele:

Ipoteza 1- presupunem că există corelație între nivelul stimei de sine și nivelul anxietății. Ipoteza va fi demonstrată cu ajutorul experimentului de constatare, în cadrul căreia vor fi cercetate anxietatea și stima de sine.

Ipoteza 2- presupunem că există diferențe între nivelul stimei de sine, a agresivității, a anxietății, a depresiei și a satisfacției în cuplu la persoanele sănătoase, comparativ cu cele plurialergice la medicamente.

Ipotezele vor fi demonstrate cu ajutorul experimentului de constatare, în cadrul căreia va fi cercetată stima de sine, agresivitatea, anxietatea, depresia și satisfacția în cuplu la persoanele sănătoase și la persoanele cu alergii medicamentoase multiple.

3.3. Prezentarea lotului de subiecți supus cercetării.

În experimentul de constatare, au participat 60 subiecți, 30 de persoane sănătoase și 30 de persoane suferind de alergii medicamentoase multiple, de ambele sexe, cu vârsta de 25-50 ani. Cele două loturi au fost alese astfel încât să fie cât mai identice din toate punctele de vedere, singura diferență aleasă voluntar fiind distincția de ”sănătos” sau ”suferind de alergii medicamentoase multiple”. Diagnosticul de alergie a fost stabilit în cadrul departamentelor de alergologie ale Spitalul Victor Babeș din București, Spitalul Militar Central și Spitalul Malaxa din București.

3.4.Metode și tehnici utilizate.

În corespundere cu scopul, ipotezele și obiectivele lucrării, au fost selectate metodele folosite în cadrul experimentului de constatare. S-au utilizat:

1. Scala pentru evaluarea stimei de sine – concepută de Rosenberg. Testul vizează evaluarea personală a diferențelor dintre Eul real și cel ideal, condiționând dimensiunea afectivă a Eului. Conține 10 itemi de referire la propria persoană și capacitățile acesteia în raport cu alți indivizi subiectul trebuie să se autoevalueze.

2. Testul de agresivitate (A.H.Buss & Perry) – acest test a fost aplicat în scopul observării și delimitării nivelului de agresivitate. Testul are 29 de itemi, iar răspunsurile subiecților privind nivelul care li se potrivește începe de la 1 ( deloc- 0% ) până la 5 (întru totul- 100% ). Cotarea se face pe 4 dimensiuni ( agresivitate fizică, agresivitate verbală, furie și ostilitate). Scorurile ridicate denotă o agresivitate ridicată, iar cotele mici, o agresivitate joasă.

3. Inventarul pentru anxietate State-Trait Anxiety Inventory – a fost aplicat pentru determinarea nivelului anxietății. Forma STAIX1 evidențiază apariția anxietății ca stare, iar STAIX2 accentuează existența anxietății ca trăsătură. Inventarul cuprinde 40 de întrebări, repartizate în mod egal pentru ambele forme ale testului (X1- 20 și X2- 20). Itemii sunt formați din întrebări cu răspuns închis. Acestea solicită individului o autoevaluare a propriilor trăiri care se referă la tendința obișnuită a individului de a manifesta anxietate, pe o scală de patru trepte (aproape niciodată, câteodată, adeseori, aproape întotdeauna). Cota totală se obține prin adunarea cifrelor încercuite de subiect pentru fiecare formă în parte. Cota minimă ce poate fi obținută este de 10, iar cea maximă de 80.

4. Beck Depression Inventory – Chestionarul de depresie Beck – am aplicat chestionarul Beck cu 21 de itemi (forma lungă) pentru a specifica depresia reactivă (exogenă) care depinde de stimulii depresogeni. Fiecare item este format din patru afirmații care corespund la patru grade de intensitate ale unui simptom depresiv (tristețe, insatisfacție, sentimental eșecului, pesimism, sentimental pedepsei, vinovăție, neplăcere de sine însuși, autoacuzare, schimbarea imaginii de sine, autohotărâre, tulburări de somn, dificultăți în muncă, oboseală, anorexie, preocupări somatice, pierderea în greutate, pierderea libidoului). Scorul obținut este direct proporțional cu nivelul simptomelor depresive. Cota minimă care poate fi obținută este 0, iar cea maximă 68.

5. Chestionar de evaluare a partenerului și a satisfacției în relație – evaluarea se face pe o scală în patru trepte (1-dezacord puternic, 4-acord puternic). Chestionarul cuprinde două subscale: una care apreciază perceperea partenerului, iar cealaltă este o subscală a satisfacției maritale. Chestionarul nu are limită de timp.

Subiecții au îndeplinit toate testările care au fost administrate în zile diferite pentru a nu-i solicita și crea un disconfort, s-au făcut calculele sumare, aplicînd mai întîi coeficientul de corelație și selectând ulterior persoanele sănătoase și cele cu alergii medicamentoase multiple, astfel aplicând metoda statistico-matematică.

Capitolul 4

Analiza, prelucrarea și interpretarea datelor

4.1. Analiza, prelucrarea și interpretarea datelor pentru ipoteza 1

Ipoteza 1: Presupunem că există o corelație între nivelul stimei de sine și nivelul anxietății.

Tabelul nr.1 Prelucrarea statistică a datelor după coeficientul de corelație Pearson

Ipoteza nulă (Ho) presupune că o corelație pozitivă dintre anxietate și stima de sine se datorează hazardului. Ipoteza discutată pune în evidență legătura corelațională negativă dintre anxietate și stima de sine. În urma prelucării statistice au fost obținute următoarele rezultate:

corelația între aceste două dimensiuni raportată cu două zecimale este – 0,49.

probabilitatea de a obține această corelație este mai mică de 0,001 (p<0,001).

Prin urmare, putem afirma că există o corelație negativă semnificativă între anxietatea ca stare și stima de sine (coeficientul Pearson = – 0,49, DF 58, p <0,001). Se poate afirma că pe măsură ce crește anxietatea, crește stima de sine.

Pentru stabilirea coeficientului de corelație am folosit următoarea formulă:

Formula abaterii standard:

=

Formula de calcul pentru suma abaterii de la media x și y:

Diagrama nr. 1. Stima de sine și anxietatea ca stare de moment

Diagrama scatter reprezentând asocierea dintre anxietatea ca stare de moment și stima de sine – răspândirea punctelor este întinsă, ceea ce sugerează o corelație mică; forma împrăștierii rezultatelor nu este în linie dreaptă, ceea ce indică o relație curbilinie; linia începe din partea superioară din mijloc până aproape de mijlocul părții inferioare, fapt ce indică o corelație negativă

Corelația între aceste două dimensiuni raportată cu două zecimale este – 0,44. Probabilitatea de a obține această corelație din întâmplare este mai mică de 0,001 (p<0,001). Prin urmare, putem afirma că există o corelație negativă semnificativă între anxietatea ca trăsătură și stima de sine (coeficientul Pearson = – 0,44, DF 58, p <0,001). Se poate afirma că pe măsură ce crește anxietatea, crește stima de sine.

Diagrama nr. 2. Stima de sine și anxietatea ca trăsătură

Diagrama scatter reprezentând asocierea dintre anxietatea ca trăsătură și stima de sine – răspândirea punctelor este întinsă, ceea ce sugerează o corelație mică; forma împrăștierii rezultatelor nu este în linie dreaptă, ceea ce indică o relație curbilinie; linia începe din colțul stânga sus până aproape de mijlocul părții inferioare, fapt ce indică o corelație negativă.

Faptul această corelație este negativă merită menționat deoarece această relație va merge întotdeauna în manieră direct proporțională, ceea ce sugerează că atunci când anxietatea va crește, va scădea stima de sine.

Prin urmare, persoanele care manifestă o anxietate crescută, vor fi neliniștite în legătură cu starea lor generală, mereu îngrijorate de ce li s-ar putea întâmpla referitor la evoluția bolii.

Bolnavul este speriat și adesea se învinovățește pentru lucruri care nu au nicio legătură cu persoana lui, iar anxietatea familiei se transmite bolnavului. La debutul bolii, el încearcă o senzație de jenă, de rușine, încercând să ascundă boala față de anturaj, se teme de compătimirea celor din jur.

Ca urmare a acestor lucruri, bolnavul nu mai are încredere în propria persoană și începe să aibă o părere tot mai proastă despre el. Incepe să se neglijeze, să nu-și urmeze tratamentul sau chiar să nu mai fie interesat de anturaj sau de familie.

Când stima de sine este scăzută, persoana își abandonează proiectele din cauza lipsei de tenacitate, fiindcă nu posedă suficientă forță pentru a atinge reușita, iar lipsa de perseverență este adesea responsabilă de eșecuri și duce la lipsă de încredere. O astfel de persoană se mulțumește cu puțin, nu se străduiește, nu își face planuri.

4.2. Analiza, prelucrarea și interpretarea datelor pentru ipoteza 2

Ipoteza 2- presupunem că există diferențe între nivelul stimei de sine, a agresivității, a anxietății, a depresiei și a satisfacției în cuplu la persoanele sănătoase, comparativ cu cele suferind de alergii medicamentoase multiple.

Stima de sine

Tabelul nr.2 Prelucrarea statistică a datelor privind stima de sine după testul T-[anonimizat] stima de sine, media obținută pe eșantionul de persoane cu alergii medicamentoase multiple este de 24,5, ceea ce indică o predispoziție crescută către o stimă de sine scăzută, comparativ cu 29,73 (media persoanelor sănătoase), ce reprezintă o înclinație ridicată spre stimă de sine crescută.

În urma analizei diferenței dintre medii, se observă că există o diferență privind nivelul stimei de sine, iar mediile diferă semnificativ. Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față prin urmare nu ne putem încrede în valoarea lui t.

Rezultatul este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul stimei de sine. Prin urmare, ipoteza cercetării este susținută, între cele două eșantioane existând diferențe privind gradul stimei de sine.

Diagrama nr. 3. Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute la inventarul stimei de sine

Analizând graficul se observă discrepanța dintre nivelul stimei de sine dintre cele două eșantioane, astfel persoanele sănătoase au un nivel al stimei de sine mult mai crescut (29,73), comparativ cu persoanele suferind de alergii medicamentoase multiple, care au un nivel mai scăzut al stimei de sine, respectiv 24,5. Analizând datele prezentate până acum, putem concluziona că sub aspect cantitativ, ipoteza statistică se validează, în sensul că există diferențe semnificative între cele două eșantioane, relevând nivelul stimei de sine. Persoanele bolnave au un nivel mai scăzut al stimei de sine, iar persoanele sănătoase, au un nivel al stimei de sine mai ridicat.

Stima de sine se bazează pe trei componente: încrederea în sine, concepția despre sine, iubirea de sine. O bună dozare a fiecăreia dintre aceste trei componente este indispensabilă pentru a obține o stimă de sine armonioasă. Între cele trei componente ale stimei de sine există legături de interdependență: iubirea de sine (a te respecta indiferent de ceea ce ți s-a întâmplat) facilitează o concepție despre sine pozitivă (a crede în capacitățile tale, a te proiecta în viitor) care la rândul său, influențează favorabil încrederea de sine (a acționa fără teamă excesivă de eșec și de judecata altuia).

Dragostea de sine reprezintă elementul fundamental. A ne stima înseamnă a ne evalua, dar a ne iubi nu suportă nici o condiție: ne iubim în ciuda defectelor și limitelor, în ciuda eșecurilor și înfrângerilor, pur și simplu pentru că o voce interioară, timidă, ne spune că suntem demni de iubire și respect. Această iubire necondiționată nu depinde de performanțele noastre, ea arătând că ne putem regrupa după eșecuri. Ea nu ne ferește de suferință sau de îndoială în cazul unor dificultăți, dar ne apără de disperare. Iubirea de sine depinde în mare parte de dragostea pe care ne-au împărtășit-o familia noastră atunci când eram copii, și de ”hrana afectivă“, care ne-a fost dăruită.

Concepția despre sine, ca evaluare fondată sau mai puțin fondată, a calităților și defectelor noastre, este al doilea stâlp al stimei de sine. Nu este vorba doar de cunoașterea de sine; importantă nu este realitatea lucrurilor, ci convingerea de a fi detinători ai calităților sau defectelor, ai potențialităților și limitelor. Este un fenomen în care subiectivitatea joacă un rol esențial. Această concepție pe care o avem despre noi înșine o datorăm mediului nostru familial și în special proiectelor pe care părinții noștri le fac pentru noi. În unele cazuri copii sunt împovărați în mod inconștient de către părinți și îndeplineasc ceea ce ei înșiși nu au putut sau nu au știut să realizeze în viața lor. Este ceea ce se numește ,,copilul însărcinat cu o misiune".

A treia componentă a stimei de sine, siguranța în sine se aplică în special la actele noastre. A fi încrezător, înseamnă, a considera că ești capabil să acționezi într-o manieră adecvată în situațiile importante. Contrar iubirii de sine, și mai ales, concepției de sine, încrederea în sine nu este prea dificil de identificat; pentru aceasta este suficient doar să te întâlnești frecvent cu persoana, să observi cum se comportă în situații noi sau neprevăzute, în care există o miză, sau dacă este copleșită de dificultăți în realizarea a ceea ce are de îndeplinit. Încrederea în sine provine din modul de educație transmisă de familie sau de școală.

Persoanele suferind de alergii medicamentoase multiple, neputând primi niciun fel de tratament medicamentos, se simt inferioare celor care nu au aceste probleme, deorece sunt conștiente că nu pot primi un ajutor medical corespunzător în situații de urgență, fără a se expune riscului de anafilaxie și deces. Alergia medicamentoasă multiplă funcționează ca o etichetă pentru aceste persoane, creând o separație între acestea și restul lumii.

Persoanele suferind de alergii medicamentoase multiple au o stimă de sine scăzută. Acest lucru se întâmplă deoarece acestea nu mai au încredere în propria lor persoană, se simt fragile, există o serie de limitări. La acestea se mai adaugă simptomele potențiale ale alergiilor medicamentoase multiple ce impun unele consecințe care le transformă în prizoniere ale propriei vieți, precum și teama că alergiile se pot extinde și la alte sfere ale vieții cotidiene esențiale, cum sunt alimentele sau diferite substanțe de uz curent.

Tendința centrală reprezintă valoarea centrală a datelor obținute. În cazul datelor numerice, aceasta este reprezentată prin medie. Media este reprezentată de suma datelor raportată la numărul de subiecți:

m = x / n

Ea reprezintă modul în care datele tind să se concentreze în jurul unei valori centrale sau dimpotrivă migrează în efective mari spre una din extremele intervalului de variație.

Pentru determinarea intervalului de încredere al mediei se calculează eroarea standard a mediei notată cu Em = / n. Această eroare standard este un indicator prin care putem evalua eroarea pe care o comitem luând ca bază media eșantionului în locul celei adevărate, a populației.

Măsurile dispersiei scorurilor sunt folosite pentru a indica gradul de împrăștiere a scorurilor în jurul tendinței centrale. În studiul de față vom folosi ca indicator al gradului de dipersie abaterea standard. Acest indicator se notează cu în cadrul unei populații și cu S în cazul în care exprimă abaterea unui eșantion și se obține conform formulei:

( x)2

= S = x2 – n

n

Un indice statistic utilizat adesea, pe lângă medie și abaterea standard este reprezentat de frecvență. Frecvența- numărul de elemente existente într-o anumită clasă dintr-o populație sau un eșantion dat. Pornind de la frecvențe se obțin procentajele conform formulei: n/N x 100, unde n reprezintă numărul de subiecți existenți într-o clasă și N – numărul total de subiecți.

Testul T independent – pentru aplicarea acestui test este necesar ca distribuția rezultatelor să fie normală, iar cele două grupe să aibă o dipersie omogenă (dispersii relativ egale). Formula de calcul a testului T independent este:

M1 – M2

t = , unde

E EM1 – M2

M1 și M2 reprezintă mediile celor două eșantioane, iar E EM1 – M2 – eroarea standard a diferențelor dintre cele două medii.

Agresivitatea

Tabelul nr.3 Prelucrarea statistică a datelor privind agresivitatea după testul T-[anonimizat] nulă (Ho) presupune că diferențele dintre cele două eșantioane privind nivelul agresivității sunt datorate hazardului și nu bolii, respectiv alergiilor medicamentoase multiple. După cum se poate observa din datele oferite de SPSS, centralizate în tabelul de mai sus, media obținută pe eșantionul de persoane cu alergii medicamentoase multiple la agresivitate este 98,76, ceea ce corespunde agresivității ridicate, în timp ce media obținută de persoanele sănătoase la acest parametru este 98,33, adică tot un nivel ridicat al agresivității.

În urma analizei diferenței dintre medii, se observă că există o diferență nesemnificativă privind nivelul de agresivitate. Distanța de 0,43 dintre medii nu este suficient de mare pentru a sprijini existența unei diferențe privind nivelul de agresivitate dintre persoanele suferind de alergii medicamentoase multiple și persoanele sănătoase.

Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față nu ne putem încrede în valoarea lui t.

Rezultatul nu este semnificativ statistic, ceea ce duce la acceptarea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul de ostilitate. Analiza datelor din tabel indică faptul că nu există diferențe între cele două eșantioane. Astfel ipoteza nulă este acceptată, ea nu este infirmată, ceea ce duce la respingerea ipotezei statistice, conform căreia impactul cu boala influențează nivelul agresivității.

Diagrama nr. 4. Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute la chestionarul de agresivitate

Analizând graficul nu se observă discrepanța dintre nivelul de agresivitate dintre cele două eșantioane, astfel persoanele cu alergii medicamentoase multiple au un nivel al agresivității apropiat (98,76) față de cel al persoanelor sănătoase, care au un nivel de 98,33 al agresivității.

Anxietatea

Tabelul nr.4 Prelucrarea statistică a datelor privind anxietatea după testul T-[anonimizat] nulă (Ho) presupune că diferențele dintre cele două eșantioane privind nivelul anxietății sunt datorate hazardului și nu bolii, respectiv alergiilor medicamentoase multiple. După cum se poate observa din datele oferite de SPSS, centralizate în tabelul de mai sus, media obținută pe eșantionul de persoane cu alergii medicamentoase multiple la anxietate-stare este de 52,97 ce corespunde anxietății ridicate, în timp ce media obținută de persoanele sănătoase la acest parametru este 36,80, adică anxietatea moderată.

În urma analizei diferenței dintre medii, se observă că există o diferență privind nivelul de anxietate ca stare, iar mediile diferă semnificativ. Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față ne putem încrede în valoarea lui t.

Rezultatul este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul de anxietate ca stare. Analiza datelor din tabel indică faptul că există diferențe între cele două eșantioane.

Astfel, ipoteza nulă nu este acceptată, ea este infirmată, ceea ce duce la acceptarea ipotezei statistice, conform căreia impactul cu boala influențează nivelul anxietății ca stare de moment.

Diagrama nr.5. Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute la inventarul pe anxietate

Analizând graficul se observă discrepanța dintre nivelul de anxietate (ca stare de moment) dintre cele două eșantioane, astfel persoanele cu alergii medicamentoase multiple au un nivel al anxietății mult mai crescut (52,97), comparativ cu persoanele sănătoase, care au un nivel mai scăzut al anxietății, respectiv 36,8.

Privind anxietatea-trăsătură, media obținută pe eșantionul de persoane cu alergii medicamentoase multiple este de 55,17, ceea ce indică o predispoziție crescută către anxietate, comparativ cu 39,33 (media persoanelor sănătoase), ce reprezintă o înclinație ridicată spre anxietate.

În urma analizei diferenței dintre medii, se observă că există o diferență privind nivelul de anxietate ca trăsătură, iar mediile diferă semnificativ.Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față prin urmare nu ne putem încrede în valoarea lui t.

Rezultatul este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul de anxietate. Prin urmare, ipoteza cercetării este susținută, între cele două eșantioane existând diferențe privind gradul de anxietate (ca trăsătură).

Diagrama nr. 6. Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute la inventarul pe anxietate

Analizând graficul se observă discrepanța dintre nivelul de anxietate (ca trăsătură) dintre cele două eșantioane, astfel persoanele cu alergii medicamentoase multiple au un nivel al anxietății mult mai crescut (55,17), comparativ cu persoanele sănătoase, care au un nivel mai scăzut al anxietății, respectiv 39,33.

Analizând datele prezentate până acum, putem concluziona că sub aspect cantitativ, ipoteza statistică se validează, în sensul că există diferențe semnificative între cele două eșantioane, relevând nivelul anxietății. Persoanele bolnave au un nivel mai crescut al anxietății, iar persoanele sănătoase, au un nivel al anxietății mai scăzut.

Asemenea multor procese emoționale, anxietatea este un răspuns multidimensional la situații interne sau externe și la evenimente. Este o stare afectivă trăită ca neplăcută, rezultată din previziunea unei primejdii apropiate, a unui pericol iminent resimțit de persoana alergii medicamentoase multiple datorită posibilității de declanșare a alergiilor, de extindere a acestora și la alte aspecte, precum și manifestărilor acestora, ruperea reperelor cu siguranță datorată stării de sănătate și tensiunea așteptării a ceva ce nu se știe cum va fi. În plus, persoana elaborează fantasme care amplifică totul, ridicând situația la proporțiile unei drame. Ea este convinsă de imposibilitatea sa absolută de a acționa, trăind intens sentimentul propriei sale dezorganizări și al aneantizării în fața bolii.

Brissaud (1890) face diferența între anxietate – ca reacție emoțională pură – și angoasă, ca reacție emoțională cu o mare încărcătură somatică, trăită în plan fizico-somatic, având caracter periferic. De fapt, angoasa este fața fiziologică a anxietății, rezultând din reprezentarea unui rău, a unui pericol iminent pentru bolnavă. În cazul bolnavilor cu alergii medicamentoase multiple, pericolul iminent se referă la posibilitatea morții sau mai apropiat ca moment temporal, a complicațiilor într-o situație de urgență medicală.

Stările de anxietate la persoanele suferind de alergii medicamentoase multiple sunt resimțite uneori la nivel fiziologic ca senzații corporale diverse, uneori chiar dureroase, care ating în special musculatura netedă a sistemului nervos vegetativ (amețeli, transpirații, tahicardie sau tahipnee, disconfort epigastric, gură uscată). Componenta subiectivă a anxietății face referire la dispoziția anxioasă în general, resimțită de pacientul cu alergii medicamentoase multiple. Această dispoziție anxioasă se manifestă ca o așteptare anxioasă, o stare de îngrijorare cu dificultatea trăirii prezentului, deoarece viitorul este resimțit ca incert. Poate apărea un sentiment de nesiguranță interioară, datorită lipsei reperelor, toate aceste aspecte fiind provocate de apariția alergiilor medicamentoase multiple.

Anxietatea bolnavilor ia naștere în jurul noțiunii de boală incurabilă, de imposibilitatea vindecării. Simptomele anxietății pot fi asociate și cu greața, voma, anorexia, oboseala. Pe lângă aceste simptome, la pacienții cu alergii medicamentoase multiple se mai întâlnesc aprehensiune (sentimentul de a fi pe ”marginea prăpastiei” în momentul apariției unei boli cre un pote fi tratată medicamentos, dificultăți de concentrare, temeri despre viitoare nenorociri), tensiune motorie (frământare permanentă, cefalee tip tensiune, tremurături, incapacitate de relaxare).

Anxietatea, îngrijorarea sau simptomele somatice cauzează suferință semnificativă clinic sau alterări sociale, ocupaționale sau în alte domenii importante ale funcționării.

Depresia

Tabelul nr.5 Prelucrarea statistică a datelor privind depresia după testul T-[anonimizat] nulă (Ho) presupune că diferențele dintre cele două eșantioane privind nivelul depresiei sunt datorate hazardului și nu bolii, respectiv alergiilor medicamentoase multiple. După cum se poate observa din datele oferite de SPSS, centralizate în tabelul de mai sus, media obținută pe eșantionul de persoane cu alergii medicamentoase multiple la depresie este 0,87, ceea ce corespunde depresiei moderate, în timp ce media obținută de persoanele sănătoase la acest parametru este 0,23, adică absența depresiei.

În urma analizei diferenței dintre medii, se observă că există o diferență privind nivelul de depresie și mediile diferă semnificativ. Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față ne putem încrede în valoarea lui t.

Rezultatul este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul de depresie. Analiza datelor din tabel indică faptul că există diferențe între cele două eșantioane. Astfel ipoteza nulă nu este acceptată, ea este infirmată, ceea ce duce la acceptarea ipotezei statistice, conform căreia impactul cu boala influențează nivelul depresiei.

Diagrama nr. 7. Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute la chestionarul pe depresie

Analizând graficul se observă discrepanța dintre nivelul de depresie dintre cele două eșantioane, astfel persoanele cu alergii medicamentoase multiple au un nivel al depresiei mult mai crescut (0,87), comparativ cu persoanele sănătoase, care au un nivel mult mai scăzut al depresiei, respectiv 0,23.

În urma analizării datelor, se poate spune că sub aspect cantitativ, ipoteza statistică se validează, în sensul că există diferențe semnificative între cele două eșantioane, relevând nivelul depresiei.

Depresia presupune existența stărilor depresive în care simptomele psihosomatice sunt atât de accentuate încât este greu să recunoaștem simptomele psihopatologice reale. Reacția bolnavilor cu alergii medicamentoase multiple la stimulii depresogeni este foarte sensibilă. Acești bolnavi sunt triști în legătură cu condiția lor și pesimiști. Apar, de asemenea, și sentimentul eșecului, nemulțumirea în legătură cu starea lor, uneori sentimente de vinovăție și pedeapsă pentru greșelile comise în viață. De asemenea, bolnavul simte durere morală, sentiment de inferioritate, limbajul este sărac, iar vocea șoptită. Imaginea de sine este distorsionată de boală, pacienții fiind predispuși la retragere socială și izolare. Apar tulburări de somn, fatigabilitate, dificultăți în muncă, anorexie și pierdere în greutate. Apar și tulburări din sfera gândirii, de tipul unui ”delir melancolic” care se manifestă prin idei de culpabilitate și autoacuzare, idei de ruină, sărăcie, doliu, idei de negație și ipohondriace. Se remarcă o preocupare insistentă față de starea fizică, cu iritabilitate și plâns. Libidoul este de asemenea scăzut.

Se observă pierderea interesului și plăcerii în exercitarea hobby-urilor. Pacienții se trezesc devreme și prezintă oscilații dispoziționale diurne. Depresia la bolnavii cu alergii medicamentoase multiple poate rezulta din stresul legat de boală, diagnostic, tratament, medicație.

Satisfacția în cuplu

Tabelul nr.6 Prelucrarea statistică a datelor privind satisfacția în cuplu după testul T-[anonimizat] nulă (Ho) presupune că diferențele dintre cele două eșantioane privind nivelul satisfacției în cuplu sunt datorate hazardului și nu bolii, respectiv alergiilor medicamentoase multiple. După cum se poate observa din datele oferite de SPSS, centralizate în tabelul de mai sus, media obținută pe eșantionul de persoane cu alergii medicamentoase multiple la satisfacția în cuplu este 29,07, ceea ce corespunde satisfacției moderate, în timp ce media obținută de persoanele sănătoase la acest parametru este 33,73, adică satisfacție mai ridicată.

În urma analizei diferenței dintre medii, se observă că există o diferență privind nivelul de satisfacție în cuplu și mediile diferă semnificativ. Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față ne putem încrede în valoarea lui t.

Rezultatul este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul de satisfacție în cuplu. Analiza datelor din tabel indică faptul că există diferențe între cele două eșantioane. Astfel ipoteza nulă nu este acceptată, ea este infirmată, ceea ce duce la acceptarea ipotezei statistice, conform căreia impactul cu boala influențează nivelul satisfacției în cuplu.

Diagrama nr.8 Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute la chestionarul privind satisfacția în cuplu

Analizând graficul se observă discrepanța dintre nivelul de satisfacție în cuplu dintre cele două eșantioane, astfel persoanele cu alergii medicamentoase multiple au un nivel al satisfacției mai scăzut (29,07), comparativ cu persoanele sănătoase, care au un nivel mult mai crescut al satisfacției în cuplu, respectiv 33,73.

În urma analizării datelor, se poate spune că sub aspect cantitativ, ipoteza statistică se validează, în sensul că există diferențe semnificative între cele două eșantioane, relevând nivelul satisfacției. O problemă semnalată frecvent de persoanele cu alergii medicamentoase multiple este reprezentată de faptul că nu pot utiliza niciun fel de contraceptive și nu pot trata problemele de natură sexuală. De asemenea, apare un sentiment de vinovăție față de partenerul de cuplu datorită faptului că îi pot crea probleme în eventualitatea unei boli.

Concluzii

În general, la ora actuală nu se poate preveni apariția alergiilor medicamentoase multiple sau a consecințelor acestei boli.

Tulburările psihopatologice sunt întâlnite destul de frecvent în alergii medicamentoase multiple, ele incluzând: starea depresivă, labilitatea emotivă, anxietatea accentuată și uneori psihoze. Acestea nu pot fi tratate medicamentos, datorită maladiei în sine, care împiedică utilizarea de medicamente.

O formă deosebită de depresie se întâlnește uneori la bolnavii cu alergii medicamentoase multiple, manifestată printr-o combinație de a fi posac cu comportament antisocial, creșterea abuzului de alcool, manifestări melancolice sau anxietate. La o mică parte dintre pacienți poate apărea anxietatea extremă.

Ca și la alte boli cronice, sănătatea psihică este posibilă chiar și cînd nu există sănătate fizică. Adaptarea la alergiile medicamentoase multiple este un proces dinamic cu exacerbări și remisiuni ale manifestărilor psihologice. Când survin noi alergii, pacienții se pot simți vinovați, rușinați, că nu s-au adaptat odată pentru totdeauna. Sentimentele de teamă, anxietate, mânie și stressul pot fi ele însele invalidante. Ele pot stânjeni memoria, rezolvarea problemelor, formarea relațiilor și abilitatea de a uza de ajutor. Adaptarea bună nu înseamnă a scăpa sau a prelua aceste sentimente. Mai degrabă, o parte a adaptării mai bune implică clarificarea suficientă a acestor sentimente dificile.

Pacienții și familiile lor învață să treacă de la un mod traumatizant de gândire la un alt mod în care își vor da seama că alergiile medicamentoase multiple pot fi ameliorate într-o oarecare măsură prin procedee de desensibilizare și trebuie să se descurce cu cestea până la sfârșitul vieții. Pacienții devin capabili să accepte realitatea de a avea alergii medicamentoase multiple, trebuie să știe că nu trebuie să învețe să le placă să aibă alergii medicamentoase multiple. Ei pot să-și exprime supărarea în mod adecvat împotriva bolii fără să-și reverse acea supărare pe proria lor persoană sau pe persoanele care le sunt apropiate. Intervenția începe cu încă o încurajare a pacienților și a familiilor lor pentru a putea îmbina sentimentele cu experiențele lor cu alergiile medicamentoase multiple. Echipa de tratament îi asigură de asemenea că va fi organizată cea mai bună îngrijire, mobilizând toate resursele pentru a realiza acest lucru. Pacientul este încurajat să-și asume responsabilitatea personală pentru acele aspecte ale sănătății pe care, el sau ea, le poate controla.

Ajutorul psihologic trebuie oferit ca un intrument de creștere a aptitudinilor de adaptare. Pentru mulți pacienți, adaptarea reușită implică intergrarea alergiilor medicamentoase multiple doar ca o parte a existenței lor, permițându-le să treacă la noi satisfacții personale. Pacienții câștigă control asupra răspunsurilor lor la o boală, de altfel în mare măsură necontrolabilă și asupra semnificației ei. Aceștia au o capacitate mai mare să simtă speranța, să aibă planuri pentru viitor și să se simtă mai bine.

Bibliografie:

Amore, M., Antonucci, C., Bettini, E., Boracchia, L., Innamorati, M., Montali, A., Disease control in patients with asthma is associated with alexithymia but not with depression or anxiety. Behav Med. 2013

Andrieș L., Barba D., Berezovscaia, E., Diagnosticul maladiilor alergice: actualități și perspective. Recomandări metodice, CEP ”Medicina”, Chișinău, 2010

Berges-Gimeno MP, Simon RA, Stevenson DD. Early effects of aspirin desensitization treatment in asthmatic patients with aspirin-exacerbated respiratory disease. Ann Allergy Asthma Immunol. 2003 Mar;90(3):338-41

Blume, J., Douglas, S.D., Evans, D.L., Immune suppression and immune activation in depression. Brain Behav Immun. 2011

Cianferoni A, Novembre E, Mugnaini L, Lombardi E, Bernardini R, Pucci N, Vierucci A. Clinical features of acute anaphylaxis in patients admitted to a university hospital: an 11-year retrospective review (1985–1996) Ann Allergy Asthma Immunol. 2001

Covic, M., Ungureanu, G., Terapeutică medicală, Editura Polirom, Ișu, 2000

Creak, M., Stephen, J.M., The psychological aspects of asthma in children. Pediat. Clin. N. Amer. 5: 731, 1958

Dekker, L., Barendregt, J. T., De Vries, K. Allergy and neurosis in asthma. /. Psychosom. Res. 5:83, 1961.

Demoly P, Bousquet J. Epidemiology of drug allergy. Curr Opin Allergy Clin Immunol 2001 ; 1

Faria E. Alergia a fármacos – mesa redonda. Rev. Port Imunoalergol2002; 10:195-2002

Findeis, S., Craig, T., The relationship between insect sting allergy treatment and patient anxiety and depression. Allergy Asthma Proc. 2014

Franks, C.M., Leigh, D., The theoretical and experimental application of a conditioning model to a consideration of bronchial asthma in man. /. Psychosom. Res. 4:88, 1959.

Goodwin, R.D., Galea, S., Perzanowski, M., Jacobi, F., Impact of allergy treatment on the association between allergies and mood and anxiety in a population sample. Clin Exp Allergy. 2012

Harris, M. C, Shore, N., A study of behavior patterns in asthmatic children. /. Allergy 27:312, 1956.

Israel, M.. Rorschach responses of a group of adult asthmatics. /. Ment. Sci. 100:753, 1954

Jaremka, L.M., Lindgren, M.E., Kiecolt-Glaser, J.K., Synergistic Relationship among Stress, Depression and Troubled Relationship Insight from Psychoneuroimmunology. Depression and Anxiety. 2013;

Leigh, D., Marley, E., A psychiatric assessment of adult asthmatics: A statistical study. /. Psychosom. Res. 2:128, 1956

Leonard, B.E., The concept of depression as a dysfunction of the immune system. Curr Immunol Rev. 2010

Lu, Y., Ho, R., Lim, T.K., Kuan, W.S., Goh, D.Y., Mahadevan, M., Psychiatric Comorbidities in Asian Adolescent Asthma Patients andthe Contributions of Neuroticism and Perceived Stress. Journal of Adolescent Health. 2014

Macy E, Burchette RJ. Oral antibiotic adverse reactions after penicillin skin testing: multi-year follow-up. Allergy. 2002 Dec;57(12):1151-8.

Mansmann, J.A., Projective psychological tests applied to the study of bronchial asthma. Ann. Allergy 10: 583, 1952.

Murray, N., Bierer, J., Prolonged Sneezing: A case report. Psychosom. Med. 13:56, 1951.

Neuhaus, E.C., A personality study of asthmatic and cardiac children. Psychosotn. Med. 20:181, 1958.

Pichler WJ, Yawalkar N, Britschgi M, Depta J, Strasser I, Schmid S, Kuechler P, Naisbitt D: Cellular and molecular pathophysiology of cutaneous drug reactions, Am. J.Clin. Dermatol., 3, 2002

Popescu, G.I., Alergologie. fiziopatologie, diagnostic, tratament. fiziopatologie, diagnostic, tratament, Editura All, București, 1998

Rees, L., Physical and emotional factors in bronchial asthma. /. Psychosom. Res. 1:98, 1956. 151. Rees, L., Psychosomatic aspects of asthma in elderly patients. J. Psychosom. Res. 1:212, 1956. 152. Rees, L., The role of emotional and allergic factors in hay fever. /. Psychosomatic Res. 3:234, 1959.

Schnyder B, MauriHellweg D, Zanni M, Bettens F, Pichler WJ. Direct, MHC-dependent pre- sentation of the drug sulfamethoxazole to human alpha beta T cell clones. J Clin Invest1997 ; 100 : 136-41.

Simons FE, Gu X, Simons KJ. Epinephrine absorption in adults: intramuscular versus subcutaneous injection. J Allergy Clin Immunol. 2001;108:871–873

Smith, R.E., A Minnesota Multiphasic Personality Inventory profile of allergy. Psychosom. Med. 24:203, 1962.

Solensky R, Earl HS,Gruchalla RS: Clinical approach to penicillin-allergic patients: A survey.Ann Allergy Asthma Immunol 2000;84:329-333

Suárez, A.L., Feramisco, J.D., Koo, J., Steinhoff, M., Psychoneuroimmunology of psychological stress and atopic dermatitis: pathophysiologic and therapeutic updates. Acta Derm Venereol. 2012

Szczeklik A, Stevenson DD (1999) Aspirin-induced asthma: advances in pathogenesis and management. J Allergy Clin Immunol 104(1):5–13

Thong BY, Leong KP, Tang CY, Chng HH. Drug allergy in a general hospital: results of a novel prospective inpatient reporting system. Ann Allergy Asthma Immunol. 2003;90:342–47

Trzcińska, H., Przybylski, G., Kozłowski, B., Derdowski, S., Analysis of the relation between level of asthma control and depression and anxiety. Med Sci Monit. 2012

Urrutia, I., Aguirre, U., Pascual, S., Esteban, C., Ballaz, A., Arrizubieta, I., Impact of anxiety and depression on disease control and quality of life in asthma patients. J Asthma. 2012

Vervloet, D., Durham, S., ABC of allergies : adverse reactions to drugs, BMJ, 316 :1511-1515, 1998

Weller, K., Koti, I., Makris, M., Maurer, M., Anxiety and depression seem less common in patients with autoreactive chronic spontaneous urticaria. Clin Exp Dermatol. 2013

Ziemssen, T., Psychoneuroimmunology – psyche and autoimmunity. Curr Pharm Des. 2012; 18: 4485-4488

ANEXE:

ANEXA 1

Scala pentru evaluarea stimei de sine (Rosenberg)

Citiți itemii de mai jos și alegeți variantele de răspuns care considerați că vi se potrivesc cel mai bine. Variantele de răspuns se notează după cum urmează :

4- Absolut de acord

3- De acord

2- Nu sunt deacord

1- Categoric nu

Nume și prenume_________ Vârsta _______ Sexul __________

Marchează cu X sau orice simbol consideri tu răspunsurile care te reprezintă.

ANEXA 2

Inventarul pentru anxietate State-Trait Anxiety Inventory

FORMA X1

Instrucțiuni:

Mai jos sunt date diferite descrieri ale unor stări sufletesti. Citiți fiecare descriere în parte și încercuiți acea cifră din dreapta descrierii care corespunde cu felul cum vă simțiți acum, în acest moment. Nu există răspunsuri bune sau rele. Nu pierdeți prea mult timp cu vreo descriere și oferiți acel răspuns care pare să înfățișeze cel mai bine felul cum vă simțiți în prezent.

FORMA X2

Instrucțiuni:

Mai jos sunt date diferite descrieri ale unor stări sufletești. Citiți fiecare descriere în parte și încercuiți acea cifră din dreapta descrierii care corespunde cu felul cum vă simțiți de obicei. Nu există raspunsuri bune sau rele. Nu pierdeți prea mult timp cu vreo descriere și oferiți acel răspuns care pare să înfățișeze cel mai bine felul cum vă simțiți de obicei.

ANEXA 3

Beck Depression Inventory – Chestionarul de depresie Beck

Instrucțiuni:

Acesta este un chestionar format din grupuri de declarații. Vă rugăm să citiți întregul grup de declarații din fiecare categorie, apoi alegeți și bifați în dreptul declarației care corespunde cel mai bine cu ceea ce simțiți azi.

A

Nu mă simt trist.

Mă simt trist.

Sunt trist tot timpul și nu pot scăpa de tristețe.

Sunt atât de trist și nefericit încât nu mai pot suporta.

B

0. Viitorul nu mă descurajează.

1. Mă simt descurajat când mă gândesc la viitor

2. Simt că nu am ce aștepta de la viitor.

3. Simt că viitorul este fără speranță și nu mai e nimic de făcut.

C

0. Nu am sentimentul eșecului sau ratării.

1. Simt că am avut mai multe insuccese decât media oamenilor.

2. Dacă îmi privesc viața o văd ca o grămadă de eșecuri (insuccese).

3. Mă simt complet ratat ca persoană.

D

Lucrurile îmi fac aceeași plăcere ca de obicei.

Nu mă mai bucur de lucruri sau întâmplări ca înainte.

Nu mai obțin o satisfacție reală din nimic.

Sunt nemulțumit și totul mă plictisește.

E

Nu mă simt în mod special vinovat de ceva.

Mă simt vinovat o bună parte a timpului.

Mă simt vinovat cea mai mare parte a timpului.

Mă simt tot timpul vinovat.

F

0. Nu mă simt pedepsit cu ceva.

1. Mă gândesc că s-ar putea să fiu pedepsit.

2. Aștept să fiu pedepsit.

3. Simt că sunt pedepsit.

G

Nu sunt dezamăgit de mine

Mă simt dezamăgit de mine însumi

Sunt dezgustat de mine

Mă urăsc

H

Nu simt să fiu mai rău decât ceilalți

Mă critic pentru slăbiciunile și greșelile mele

Mă blamez tot timpul pentru greșelile mele

Mă dezaprob pentru tot ce mi se întâmplă rău

I

Nu am idei de sinucidere

Am idei de sinucidere dar nu vreau să le pun în practică

Mi-ar place să mă sinucid

M-aș sinucide dacă aș avea ocazia

J

0. Nu plâng mai mult decât de obicei

1. Acum plâng mai mult decât înainte

2. Plâng tot timpul

3. Obișnuiam sa plâng dar acum nu mai pot chiar dacă aș vrea

K

Nu sunt mai nervos decât eram înainte

Acum mă enervez mai ușor decât înainte

Acum sunt nervos tot timpul

Lucrurile care mă enervau înainte nu mă mai irită deloc

L

M-am pierdut interesul față de oamenii din jur

Oamenii ceilalți mă interesează mai puțin ca înainte

Mi-am pierdut interesul față de majoritatea celorlalți oameni

Mi-am pierdut complet orice interes față de alți oameni

M

Mă decid la fel ca înainte

Trebuie sa fac un efort ca să mă decid(hotărăsc)

Am dificultăți mai mari decât înainte când iau o hotărâre

Nu mai pot lua nici o decizie

N

Cred că nu arăt mai rău decât arătam înainte

Sunt supărat că arăt bătrân și neatractiv

Simt că modificări permanente ale aspectului meu mă fac neatractiv

Cred că sunt urât

O

Cred că pot lucra tot atât de bine ca înainte

Trebuie să fac un efort suplimentar când încep să lucrez ceva

Mă străduiesc din greu pentru a face ceva

Nu pot lucra absolut nimic

P

Dorm tot așa de bine ca de obicei

Nu mai dorm tot atât de bine ca de obicei

Mă trezesc cu 1-2 ore mai devreme decât înainte și nu mai pot adormi decât cu greu

Mă trezesc cu câteva ore mai devreme decât înainte și nu mai pot readormi

R

Nu mă simt mai obosit decât de obicei

Acum obosesc mai ușor decât înainte

Obosesc fără să fac aproape nimic

Sunt prea obosit să mai pot face ceva

S

Pofta de mâncare nu este mai scăzută decât de obicei

Apetitul meu nu mai este așa de bun ca înainte

Apetitul meu este mult mai diminuat acum

Nu am deloc poftă de mâncare

T

Nu am slăbit mult în ultimul timp

Am slăbit peste 2 kilograme

Am slăbit peste 5 kilograme

Am slăbit peste10 kilograme

U

Nu sunt preocupat sau supărat în legătură cu sănătatea mea mai mult ca înainte

Sunt necăjit cu problemele de sănătate ca dureri, înțepături, furnicături, tulburări ale stomacului sau constipații

Sunt foarte necăjit de starea mea fizică și mi-e tare greu să mă gândesc la altceva

Sunt atât de îngrijorat de starea mea fizică încât nu mă pot gândi la nimic altceva

W

Nu am observat modificări recente ale interesului meu față de sex

Sexul opus mă interesează mai puțin decât înainte

Sexul opus mă interesează mult mai puțin ca înainte

Am pierdut complet interesul față de sexul opus.

ANEXA 4

Testul de agresivitate (A.H.Buss & Perry)

ANEXA 5

Scala de evaluare a partenerului și a satisfacției în cuplu

Instructaj:

Următoarele afirmații sunt legate de modul în care evaluți partenerul și relația dumneavoastră.Vă rugăm să răspundeți la fiecare afirmație indicând cât de mult sunteți de acord sau sunteți în dezacord cu aceasta.

Sunt mulțumită de cum și cât timp petrecem împreună.

Partenerul meu arată bine.

Sunt mulțumită de modul în care ne exprimam sentimentele unul față de celălalt.

Relațiile intime sunt satisfăcătoare.

Rezolvăm fără probleme conflictele apărute în cuplu.

Partenerul meu are încredere în sine.

Partenerul meu acordă suficientă atenție treburilor gospodărești.

Partenerul meu este inteligent.

Partenerul meu este civilizat, manierat.

Partenerul meu este apreciat de șefi și de colegi.

Te poți baza oricând pe partenerul meu.

Nu avem discuții su probleme privind alocarea bugetului familiei.

Avem mulți prieteni comuni și ne înțelegem bine cu ei.

Sunt mulțumită de modul în care comunicăm, cât de deschiși suntem unul cu altul.

Partenerul meu este competent în profesia lui.

Mă simt respectată și apreciată în relația mea, mi se acordă suficientă atenție.

Sunt mulțumită de relația mea.

Mă simt în siguranță în relația mea.

Partenerul meu se descurcă foarte bine în societate, este bine văzut și apreciat.

Partenerul meu are cultura generală vastă, este instruit.

Evaluarea se face pe o scală în patru trepte ( 1 = dezacord puternic, 4 = acord puternic). Chestionarul cuprinde o subscală ce apreciază perceperea partenerului și o subscală a satisfacției maritale.

Itemii 2, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 15, 16, 19, 20 aparțin subscalei pentru evaluarea partenerului.

Itemii 1, 3, 4, 5, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18 aparțin subscalei pentru evalurea satisfacției maritale.