Impactul Psac Asupra Intereselor Nationale de Securitate

INTRODUCERE

“Națiunile nu au sentimente ci doar interese”

Charles De Gaulle

Evenimentele acestui început de secol au declanșat un proces de transformare profundă a mediului de securitate, generând consecințe ce afectează, pe termen lung și în profunzime, comunitatea internațională. Într-un astfel de context tensionat și complex, securitatea fiecărei țări, ca și securitatea comunității internaționale în ansamblu, se bazează nu numai pe capacitatea de reacție și adaptare, ci și, mai ales, pe capacitatea de anticipare și de acțiune proactivă. Cunoașterea, înțelegerea și evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacității de mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea proiectelor naționale.

Într-o lume complexă, dinamică și conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, înțelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a securității internaționale și a modului în care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiție esențială a progresului și prosperității. Cunoașterea, înțelegerea și evaluarea corectă a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacității de mobilizare publică reprezintă o necesitate la fel de importantă pentru realizarea proiectelor naționale.

Acțiunile statelor în mediul internațional sunt guvernate de interesele naționale. Motivația alegerii temei pleacă de la întrebarea mea “Care sunt interesele naționale ale României”, însă parcurgând literatura de specialitate am ajuns să mă întreb cum sunt acestea promovate și dacă sunt definite în concordanță cu nevoile societății.

Particularitatea abordării mele constă în analiza instrumentului militar ca promotor al intereselor naționale.

Lucrarea este structurată în trei capitole din care ultimul este dedicat studiului de caz.

În capitolul 1, am prezentat abordările conceptuale ale interesului național, am realizat o clasificare a acestora, le-am definit în conformitate cu strategia națională de securitate a României și stategia națională de apărare.

Capitolul 2 este dedicat principalelor direcții de actiune care susțin interesul național (politic, economic și militar). Am prezentat diplomatia ca mijloc de promovare a intereselor, modalitatea în care este valorificată poziția geostrategică a României, dezvoltarea economică și instrumentul militar de asigurare a securității.

Capitolul 3 este alocat studiului de caz privind importanța instrumentului militar în promovarea intereselor naționale. Am tratat factorul militar din prisma participării României în cadrul politicii de securitate a U.E. și N.A.T.O..

Prin tema de față mi-am propus nu doar să identific modalitățile de promovarea a intereselor naționale, ci și să găsesc metode de îmbunătățire a promovării imaginii României și intereselor românilor pe plan extern.

CAPITOLUL 1 INTERESUL NAȚIONAL.
ABORDĂRI CONCEPTUALE

Conceptul de interes național

Comportamentul actorilor în sistemul relațiilor internaționale contemporane cunoaște o mare diversitate și complexitate în ceea ce privește orientarea, atitudinea și intensitatea cu care aceștia se manifestă în viața internațională. Gradul lor de implicare în rezolvarea problemelor internaționale poate varia de la maxim la minim, până la neimplicare totală. Această diferență de implicare rezidă din ceea ce pune în mișcare un stat, după cum remarca diplomatul și analistul politic Henry Kissinger, și anume, printre altele, și preocuparea acestuia de a-și rezolva interesul național. Concluzia analistului american este confirmată de analiza istorică, mai ales pentru perioadele în care actorul dominant al vieții internaționale a fost statul. Astăzi, în viața internațională, nu numai numărul, dar și importanța actorilor s-au modificat radical. Tot mai mult, în prim planul evenimentelor, apar actorii nonstatali. O bună parte a activității unor astfel de giganți economico-financiari, fiind internațională, “scapă” de sub incidența normelor și regulilor care se aplică actorilor tradiționali – statele – deci și interesele acestora pot deveni, în anumite cazuri, incompatibile cu interesul național al actorului clasic. Acest fapt este reflectat și de prezența în discursul politic sau analiza geopolitică, alături de sintagma interes național, a unor derivate: “interes specific”,“interes global”, “interes regional”, “interes de securitate”, “interes economic”, “interes politic”, “interes ideologic” etc.

Interesul național este o particularizare a interesului din perspectiva vieții și activității unei colectivități, coagulată într-o formă de organizare politică, care este statul național. P. H. Liotta sublinia într-un studiu publicat în revista Colegiului de Război al SUA că interesul național “reflectă identitatea poporului –geografia și cultura sa, simpatiile politice, consensul social, ca și nivelul de prosperitate la care a ajuns”.

Interesul a fost pe deplin analizat și studiat în psihologie, sociologie, de unde a fost preluat de analiștii politici. Noțiunea de interes este folosită în diferite discipline care se ocupă cu analiza relațiilor politice internaționale, într-o gamă extrem de variată de nuanțări și particularizări. Necesitatea definirii conceptului de interes, a stabilirii cauzelor și condițiilor care îl generează – izvoarele lui – și, nu în ultimul rând, factorii care determină intensitatea și stabilitatea sa în timp devin, în condițiile de astăzi, imperioase.

În psihologie, interesul este considerat ca „o orientare activă și durabilă, ca atitudine favorabilă și ca o predilecție a persoanei spre anumite lucruri, fenomene sau domenii de activitate”.

Din perspectiva sociologică, noțiunea de interes are alte valențe. El nu se mai reduce la o chestiune de preferință subiectivă a individului, ci reprezintă mai curând o modalitate subiectivă de însușire a unui raport obiectiv între situația și nevoile reale ale omului sau colectivității, și determinațiile acțiunii și rezultatului ei. Interesul este legat în mod esențial de urmărirea de către un individ sau grup uman a unui avantaj în raport cu o anumită acțiune și cu rezultatul ei.

În teoria relațiilor internaționale, conceptul de interes național este considerat un „instrument în analiza fenomenului geopolitic contemporan”, referindu-se la grupări umane organizate în entități politice, economice, religioase, culturale, adică totalitatea actorilor care compun fenomenul geopolitic contemporan. Interesul, din această perspectivă, poate fi definit ca o „sumă de valori și de opțiuni politice, economice, socio-culturale, religioase etc., a unui grup sau comunități care se constituie într-un actor al vieții internaționale”.

Cu toate că interesul național este cel ce determină acțiunile statelor pe scena internațională iar interesul prim al fiecărui stat este reprezentat de supraviețuire și asigurarea securității naționale, trebuie luat în calcul că acesta nu are un conținut unic, el variind de la stat la stat, în funcție de puterea pe care acesta o deține, dar și în timp, fiind adesea influențat de schimbările care apar în mediul internațional.

Interesul național reprezintă expresia activă a necesităților statului național, acea finalitate care îi orientează, în permanență, conduita. De fapt, în mod teoretic, orice stat național urmărește atingerea interesului național în tot ceea ce întreprinde. Acesta din urmă este un concept multidimensional, el referindu-se la toate domeniile de activitate umană. De aceea, se poate vorbi de interes național în plan economic, militar, politic, cultural, diplomatic, social, financiar, informațional, de securitate.

Totodată, interesul național reprezintă, cel puțin teoretic, factorul determinant al acțiunilor interne și internaționale ale statului în toate domeniile de activitate. Astfel, interesul național este factorul ce stă la baza consensului național, a coeziunii sociale și a obedienței populației. Aceasta pentru că, atunci când este vorba de interesul național, toți cetățenii țării sau marea lor majoritate sunt de acord cu depunerea de eforturi pentru atingerea unor obiective strategice, să acționeze uniți, guvernanți pentru a asigura dezvoltarea durabilă și securitatea țării.

Interesul național se pune în evidență prin activitatea din interiorul țării, dar și în afara acesteia, în toate domeniile. El se traduce prin preocuparea constantă a instituțiilor statului, a cetățenilor săi, dar și a societății civile de a asigura dezvoltarea economică durabilă a țării, de a realiza schimburi economice avantajoase cu celelalte state, de a prezerva independența, suveranitatea și integritatea teritorială a țării, de a garanta securitatea umană a locuitorilor săi, de a stabili și întreține relații utile și necesare României cu celelalte țări și cu organizațiile internaționale, precum și cu societatea civilă regională și internațională, de a promova cultura națională.

Principalele caracteristici care definesc și
stabilesc interesele naționale

În secolul al XXI-lea, spectrul relațiilor internaționale este reconfigurat permanent de politica externă a statelor, determinată de interesele naționale ale acestora, de cultura lor politică și chiar de pozițiile succesive pe care le ocupă în structura acestui sistem de relații. Elaborarea politicii externe pornește de la identificarea intereselor și a priorităților naționale, de la evaluarea solidă a tendințelor tematice, globale și regionale pe termen lung și de la reflecția strategică sistematică asupra formelor și instrumentelor prin care interesele și prioritățile pot fi realizate.

Conținutul efectiv al interesului național este condiționat de puterea acestuia. Definiția puterii statului este una complexă și presupune luarea în calcul a mai multor factori. Unul dintre aceștia se referă la elementele puterii naționale (sursele de putere ale unui stat). Aceștia cuprind, în viziunea majorității autorilor, factori cantitativi (populația, geografia, resursele naturale, capacitatea economică, capacitatea militară) și factori calitativi (nivelul general de pregătire a populației, nivelul dezvoltării tehnologice și cercetarea, tipul de guvernare și natura acesteia, legitimitatea democratică, natura, dimensiunea și structura sistemului de alianțe, voința națională). Factorii mai sus enumerați se cumulează și determină un anumit nivel de putere al unui stat, care influențează modul în care statul percepe, concepe și urmărește propriile interese naționale. Astfel, interesele naționale ale unui stat de mărimea SUA sau a Rusiei și cele ale unor state precum România, Polonia sau Bulgaria vor avea în comun faptul că se referă la supraviețuirea statului și la garantarea securității acestuia, dar conținutul lor propriu-zis va fi diferit deoarece ele sunt gândite în termeni de putere, în funcție de nivelul puterii respectivului stat, în funcție de nivelul de putere pe care vrea să îl mențină sau să îl dobândească pe scena internațională și în funcție de instrumentele pe care le are la dispoziție pentru aceasta.

1.2.1. Principiile care definesc interesele naționale

Interesul național reprezintă proces de convergență a autorității politice și voinței naționale și o activitate de maximă importanță pentru destinul unei națiuni, de aceea, crearea oricărui sistem valoric angajează o comunitate umană marcată de tradiție. Încercarea de a circumscrie acest proces unor căi diriguitoare, principiale este marcată de o insuficiență a elaborării conceptuale.

a. Principiul preeminenței interesului național

Acesta introduce obligativitatea validării superiorității unei opțiuni politice pentru a deveni interes național sau de interes național, deci vizualizarea unui sistem de referință axiologic. Prin funcțiile de ierarhizare a valorilor fundamentale și de raportare politico-juridică permanentă, principiul consacră proeminența interesului național asupra altor interese: individuale, de grup, statale (emanații doar ale autorității politice, fără a fi întrunit și elementul de încredere ce provine din forța națiunii de a-și manifesta consensul) sau asupra condițiilor-cadru formale, izvoare ale normelor de conduită în viața internațională.

Aplicarea supremației interesului național reprezintă articularea intereselor sau traducerea intereselor difuze în cereri explicite și convertirea acestor cereri în alternative globale și coerente (programe politice, platforme – documente politico-juridice). Specificitatea rezidă în palierul de desfășurare al acestora, și anume intra-național, la nivelul instituțiilor politice.

Se poate concluziona că impactul interesului național cu mediul internațional este cu atât mai favorabil cu cât este circumscris unor norme juridice general acceptate.

b. Principiul percepției diferențelor

Acest principiu reflectă dinamismul istoriei în numeroase cazuri fiind impus de o exigență politică normală. Promovând un efect de atracție, el induce procesele de redefinire a intereselor naționale sau de nuanțare și armonizare cu schimbările mediului național.

Interacțiunea dintre societăți poate genera povara unor aspirații colective premature sau neconforme fizionomiei politice, economice și culturale a statului-națiune.

Percepția diferențelor se afirmă ca element divizator în politica internațională. Civilizația fondată pe valori perene tinde să promoveze standardele așa-zise „la modă” (ex: valorile democratice unice sunt cele occidentale), pentru că statele dornice de afirmare internațională nu au decât varianta interiorizării, cuprinderii forțate în opțiuni naționale validate politic, acesta pentru a nu ieși dintr-o competiție acerbă desfășurată între națiuni cu potențial general asemănător.

c. Principiul acțiunii și reacțiunii

Fondul acestui principiu a fost preluat de către reprezentanții paradigmei realiste sub denumirea generică „balanța de putere”, întâlnită și sub sintagma „echilibru de putere”, particularizând sub aspect militar materia relațiilor internaționale. Rezultanta acțiunilor politice promovate de un stat-națiune în condiții concret-istorice generează două procese de reacție în mediul internațional:

1. Procesul de percepție este generat pentru configurarea alternativelor de răspuns la problemele de interes global. În cadrul acestui proces distingem următoarele momente:

cunoașterea corectă a opțiunii politice fundamentale;

dezbaterea politică a implicațiilor asupra sistemului de valori fundamentale proprii, chiar o instituție de referință pentru oglindirea atitudinii societății;

configurarea alternativelor de reacție.

2. Procesul de decizie, care are menirea de a da un răspuns implicit sau explicit privitor la gradul de accesibilitate și poziția ierarhică în sistemul general al intereselor naționale.

1.2.2. Caracteristicile stabilirii intereselor naționale

Pentru a putea aplica conceptul de interes național, trebuie ca aspectele generale și specifice ale acestuia să fie transpuse în obiective concrete ce trebuie îndeplinite. Interesul național este sintetizat, interpretat și formulat de către clasa politică, iar îndeplinirea lui depinde în măsură foarte mare de puterea de care dispune statul. Un interes poate fi considerat ca atare numai dacă se poate obține realizarea lui, dacă există puterea necesară pentru aceasta. Dacă nu, atunci nu avem de-a face cu interese, ci, pur și simplu cu aspirații care sunt în mod nerealist și ambițioase și periculoase. Alegerea este deci limitată de relațiile legate de putere, nu numai în ceea ce privește termenii materiali, dar și în ceea ce privește imaginea, încrederea, credibilitatea și capacitatea de a face propuneri.

Societatea națională modernă relevă o diversitate de interese economice, etnice, profesionale, religioase, ideologice etc. Mai mult decât atât, dacă societatea respectivă este una liberă, pot apărea controverse serioase asupra determinării interesului național într-o situație internațională concretă. În acest caz, fiind în natura politicii să nu satisfacă toate interesele în aceeași măsură, este de competența politicienilor să stabilească în final care este interesul național.

Interesele naționale sunt, în politica externă, ceea ce în politica internă se cheamă în general interese publice. Ele trebuie să reprezinte o componentă în orice propunere, formulă politică sau program electoral.

Astfel, interesele naționale nu derivă din factori externi, ci din opțiunile politice. Interesele sunt limitate atât de resursele disponibile sau care pot fi mobilizate în timp, cât și de mediul internațional, adică convergență a intereselor proprii cu cele ale altor state sau organizații cu care colaborăm.

În analiza intereselor naționale ale unui stat, trebuie să ținem seama de următorii factori:

• caracteristicile generale ale mediului internațional de securitate;

• nivelul de putere al statului în cauză (sursele de putere ce pot fi identificate în cazul respectivului stat);

• poziționarea statului pe harta geopolitică a lumii;

• instrumentele de putere de care statul beneficiază pentru a-și putea promova interesele în plan internațional.

Conceptul de „interes național” poate fi gândit în două modalități. Prima dintre ele se referă la nivelul general, teoretic al implicațiilor sintagmei analizate și, în acest caz, înțelegem prin interes național necesitatea de supraviețuire a statului și de asigurare a securității naționale. Pe de altă parte, deși, din acest punct de vedere, interesul național este invariabil în timp și spațiu, conținutul lui și modul în care este exprimat diferă în funcție de evoluția mediului internațional de securitate, în funcție de resursele de putere ale respectivului stat etc. Cu alte cuvinte, supraviețuirea și asigurarea securității naționale poate presupune lucruri diferite în timp și de la stat la stat.

Abordări ale conceptului de interes național
din prisma relațiilor internaționale

Din perspectiva realismului politic, Hans I. Morgenthau definește interesul ca putere, deoarece acesta ține de “esența politicii și nu este afectat de împrejurări legate de timp și spațiu”.

Conform abordării realiste a relațiilor internaționale, sistemul internațional este unul anarhic, iar statele sunt principalii actori internaționali, care acționează pe scena mondială în mod rațional cu scopul de a-și realiza interesele naționale. Date fiind caracterul anarhic al sistemului internațional și lupta statelor pentru putere, interesul național primar al fiecărui stat este supraviețuirea și menținerea securității naționale.

Astfel, definiția interesului se face în termeni de putere, ceea ce duce la conturarea politicii ca sferă independentă de alte sfere, precum economia, etica, religia etc. și care dă, în cele din urmă, continuitate politicii externe a unui stat.

Generalul Charles De Gaulle preia ideea lordului Palmerston, exprimată în dezbaterile Tratatului de la Adrianopol (1829), afirmând că „națiunile n-au sentimente, ci doar interese”. Dar într-o lume mereu mai limitată și mai interdependentă, definirea intereselor naționale ale unui stat, trebuie să țină seama de interesele altor state.

În geopolitică, un interes poate fi considerat ca atare numai dacă actorul, ca element al sistemului relațiilor internaționale, are capacitatea de a obține materializarea lui. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci nu avem de-a face cu interese, ci doar cu aspirații care pot fi proclamate și clamate.

În opinia analistului american Hans I. Morgenthau, dacă se consideră toate statele “ca entități politice care își urmăresc propriile lor interese definite ca putere, vom fi în stare să facem dreptate tuturor într-un sens dual: vom fi în stare să judecăm alte națiuni, așa cum o judecăm pe a noastră și, judecându-le astfel, suntem capabili să elaborăm strategii care respectă interesele altor națiuni, ocrotind și promovând propriile noastre interese”.

Apelând la analiza istorică, Morgenthau constată că aceste idei au fost observate în acțiune, din antichitate până în zilele noastre. Tucidide, de exemplu, afirma că identitatea de interese este cea mai sigură legătură între state și indivizi. Ideea a fost reluată în secolul al XIX-lea de lordul Salisbury, care remarca faptul că “singura legătură care durează între națiuni este absența intereselor contrare”.

În accepțiunea lui James Rosenau, interesul are o dublă calitate. Este un instrument de analiză pentru cercetătorul și analistul fenomenului politic internațional contemporan, dar este și un instrument de acțiune pentru actori. “Ca instrument analitic – precizează James Rosenau – el este folosit pentru a descrie, a explica sau a evalua sursele politicii externe ale unei națiuni sau caracterul ei adecvat. Ca instrument al acțiunii politice, el servește ca mijloc de propunere, de justificare sau de condamnare a politicilor”.

În câmp geopolitic, interesul poate fi privit din triplă perspectivă. În interiorul fenomenului geopolitic, interesul este cel care determină și orientează un actor pentru a acționa într-un anume spațiu și nu altul. În teoria și analiza geopolitică, categoria de interes devine un instrument pentru a identifica și măsura, cu aproximație, gradul de implicare a unui actor în rezolvarea unei probleme care poate să apară într-o regiune a lumii. În cartografia geopolitică de propagandă, interesul poate să devină foarte bine un instrument de manipulare a opiniei publice interne sau internaționale. Într-o lume tot mai mult dominată de mass-media, “tunurile” încărcate cu informație și imagine pot foarte ușor să convingă opinia publică de “justețea” acțiunilor întreprinse și nu neapărat de adevărul sau scopurile ce-au determinat acea acțiune.

Adepții idealismului politic au adus vehemente acuzații conceptului de interes național, considerându-l sursa celor mai sângeroase războaie din istoria omenirii. În acest sens, imediat după Primul Război Mondial, s-a încercat schimbarea balanței de putere instaurate prin Congresul de la Viena și care reprezenta de fapt balanța intereselor naționale ale celor mai puternice state europene, cu securitatea colectivă, prin care statele componente ale Ligii Națiunilor considerau atacul asupra unui stat un atac asupra tuturor celorlalte. Izbucnirea celei de-a doua conflagrații mondiale a reprezentat însă proba insuccesului securității colective, în modul în care a fost aplicată în acea perioadă și a readus în discuție problematica puterii în relațiile internaționale și a urmăririi interesului național.

Henri Kissinger atrăgea atenția că “noul secol impune SUA o nouă definire a interesului vital”, însă aceasta trebuie să țină cont de complexitatea provocărilor cu care se confruntă America. Nu toate statele împărtășesc, fără rezerve, doctrina intervenției în scopuri umanitare. Cele aflate în zona Lumii a Treia interpretează în general doctrina intervenției umanitare ca pe un instrument prin care democrațiile industrializate reafirmă o hegemonie neocolonialistă. Reacții contradictorii în privința acceptării intervenționismului au venit după “momentul Kosovo” și din partea aliaților vest-europeni ai SUA. Treptat, Germania și Franța au început să nuanțeze condițiile de intervenție pentru apărarea drepturilor omului, insistând ca acestea să se facă doar cu acordul ONU.

Multipolaritatea lumii actuale începe să devină o realitate și recurgerea la forță pentru menținerea păcii trebuie să țină cont de acest lucru. Acest lucru este valabil atât timp cât statul este actorul dominant în mediul internațional contemporan, însă astăzi asistăm nu numai la criza statului-națiune, ci și la erodarea statului ca actor politic. Vom asista la schimbarea de paradigmă în ceea ce privește definirea intereselor și mai ales în promovarea lor în viitorul mediu global.

Taxonomia intereselor naționale

Criteriile de clasificare și evaluare a intereselor pe care actorii le promovează în sistemul relațiilor internaționale sunt multiple și foarte diversificate. Acest fapt a dat naștere la definiții extrem de largi și, uneori, chiar contradictorii. Dacă din punct de vedere al acțiunii politice în cadrul fenomenului geopolitic contemporan, un anume grad de ambiguitate în definirea și clasificarea intereselor este, pentru unii analiști, de acceptat deoarece se consideră că ar fi extrem de dificil să se ajungă la un acord cu un partener dacă unul dintre interesele proprii a fost definit cu un asemenea grad de precizie încât l-ar face inflexibil și prin urmare nenegociabil, în teoria geopolitică nu este de acceptat o definiție confuză deoarece analizele și evaluările ar fi lipsite de realism și obiectivitate.

În funcție de natura scopurilor urmărite, a acțiunilor întreprinse ca și a valorilor promovate, interesul poate să se manifeste în sfera economicului, politicului sau a spiritualului, ori chiar în cea a domeniului militar.

Interesele naționale pot fi clasificate în diverse feluri. Cu toate că este destul de greu de definit interesul național, există destulă înțelegere pentru a se permite folosirea sa ca determinant al politicii naționale. Majoritatea specialiștilor apreciază că statele sunt preocupate de patru aspecte principale, considerate a fi interese de bază (categorii):

a. Apărarea patriei: Aspectul se referă la protecția fizică a cetățenilor unui stat național și la păstrarea integrității teritoriale a acestuia.

b. Libertatea (promovarea valorilor); libertatea de a alege propria formă de guvernare și propriile instituții politice;

c. Bunăstarea economică; este vorba de capacitatea unui popor, unei națiuni de a-și asigura hrana, habitatul, cele necesare traiului. Nu este un domeniu limitat numai la garantarea unei oarecare subzistențe economice, ci implică și capacitatea de a dezvolta bunăstarea economică prin intermediul libertății de a face comerț, de a investi, de a obține materii prime din străinătate;

d. Ordinea mondială; se referă la interesul unei națiuni de a stabili și de a păstra un mediu (o conjunctură) internațională politică și economică în care să se poată simți în siguranță.

Hans Morgenthau identifica două categorii de interese la nivelul statelor: vitale și secundare. Interesele vitale sunt cele legate de securitatea, independența și suveranitatea statului și care, în opinia adepților teoriei realismului în relațiile internaționale, nu pot fi negociate. Încălcarea lor ducea la război. Interesele secundare sunt “greu definibile”, dar pot fi negociate și intens folosite în relațiile internaționale drept artă a compromisului.

Comisia SUA, în vara anului 2000, analizând prioritățile de politică externă și mediul internațional în care Statele Unite trebuiau să acționeze, identifica următoarele categorii de interese: vitale; extrem de importante, importante și mai puțin importante/secundare.

În modul de abordare a evenimentelor și tendințelor internaționale la un moment dat, statul se orientează după anumite valori de bază pe care poporul său le consideră a fi importante pentru bunăstarea sa. Aceste valori pot fi aranjate sub o acoladă cu vârful spre noțiunea de interes național. Ca și indivizii, statele au mai multe interese și uneori acestea se pot afla la concurență. Oricum, toate interesele importante ale unui stat național pot fi însumate în cadrul celor patru interese naționale de bază: apărarea patriei, libertatea, bunăstarea economică și menținerea unei ordini mondiale favorabile. Gradul în care oricare din aceste patru interese de bază sunt amenințate de evenimente internaționale conjuncturale determină intensitatea interesului statului respectiv care poate fi privit ca vital, major sau periferic, în funcție de aceasta adoptându-se și politica corespunzătoare.

Din perspectivă geopolitică, cel puțin două elemente sunt relevante pentru a se preciza natura și dimensiunea intereselor: natura actorilor și valoarea geopolitică a spațiului în dispută. Din perspectiva actorilor, interesele pot fi clasificate, după scopurile urmărite în sistemul relațiilor internaționale și pot fi: naționale, economice, politice, teritoriale, ideologice, strategice. Numele lor le definește conținutul propriu-zis.

Cercetătorul Ronald W. Jones de la Universitatea din Rochester arată că, odată cu intensificarea procesului de globalizare și afirmarea tot mai mult a actorului nonstatal, apar în mediul internațional noi categorii de interese care se opun celor promovate de actorul clasic – statul. El definește acest tip de interese ca fiind private și apreciază că ele vor cunoaște o dezvoltare tot mai puternică pe măsură ce sectoarele importante ale economiei naționale – poștă și telecomunicații, energia electrică, finanțe – se vor privatiza.

După intensitatea sau permanența obiectivelor pe care le promovează în diferite zone geopolitice, interesele sunt definite ca fiind stabile, variabile, generale sau specifice.

De asemenea, interesele naționale din perspectiva timpului de realizare se pot clasifica în: interese pe termen scurt; interese pe termen mediu; interese pe termen lung.

Interesele pot fi directe și indirecte și reprezintă instrumente în urmărirea unor interese complet diferite. Spre exemplu, atunci când interesele au scopul consolidării imaginii externe a țării și revigorarea ponderii ei, a credibilității și gradului de încredere.

Nu în ultimul rând, interesele actorilor pot fi identificate în funcție de poziția actorilor în sistemul relațiilor internaționale. Acestea pot fi comune, dacă obiectivele și scopurile urmărite de doi sau mai mulți actori într-un spațiu sunt comune, complementare, dacă obiectivele strategice nu sunt antagoniste și unul dintre actori poate renunța la un interes specific ce vine în contradicție cu un altul din aceeași categorie, și conflictuale, când obiectivele strategice urmărite de un actor într-un spațiu sunt ireconciliabile vis-à-vis de obiectivele unui alt actor.

Interesele naționale ale Românei reglementate în documentele oficiale

Interesele naționale ale României sunt stabilite în cadrul unor documente oficiale precum Carta Albă a Apărării (2013), Strategia Națională de Apărare (proiect, 2010), Strategia Națională de Apărare a Țării (2008), Strategia de Securitate Națională a României (2007). Documentele enumerate menționează interesele naționale ale României în context internațional, adaptându-le la noile condiții ale acestuia sau la schimbările care au intervenit în ce privește statutul României pe plan regional sau global (de exemplu, aderarea la NATO și UE).

Interesele naționale vitale ale României sunt menționate însă în primul articol al Constituției – „România este stat național, suveran, independent și indivizibil”. Această formulare a intereselor vitale ale României stă la baza definirii celorlalte categorii de interese naționale, luând în calcul sursele de putere națională, dar și raporturile de putere care se stabilesc între statul nostru și ceilalți actori ai mediului internațional, convergențele și divergențele de interese, capacitatea acestora de a influența comportamentul României pe arena internațională.

Strategia de Securitate Națională a României (SSNR) definește interesele naționale ca fiind „percepția dominantă, relativ constantă și instituționalizată cu privire la valorile naționale”. Prin valori naționale se înțelege, în spiritul aceluiași document, elemente de natură spirituală, culturală, materială ce definesc identitatea românească și care se regăsesc și în legea fundamentală a României, adică democrația, libertatea, egalitatea și supremația legii, respectul pentru demnitatea omului, pentru drepturile și libertățile lui fundamentale, identitatea națională și responsabilitatea civică, pluralismul politic, prosperitatea garantată de economia de piață, solidaritatea cu națiunile democratice, pacea și cooperarea internațională, dialogul și comunicarea dintre civilizații. Interesul național constă, prin urmare, în promovarea și apărarea acestor valori.

Astfel, SSNR enumeră următoarele interese naționale ale României:

– integrarea reală și deplină în Uniunea Europeană;

– asumarea responsabilă a calității de membru al NATO;

– menținerea integrității, unității, suveranității, independenței și indivizibilității statului român, în condițiile specifice ale participării la construcția europeană;

– dezvoltarea unei economii de piață competitive dinamice și performante;

– modernizarea radicală a sistemului de educație și valorificarea eficientă a potențialului uman, științific și tehnologic;

– creșterea bunăstării cetățenilor, a nivelului de trai și de sănătate ale populației;

– afirmarea și protejarea culturii, identității naționale și vieții spirituale ale românilor, în condițiile create de cadrul unional european.

Analizând această expunere a intereselor naționale ale României, putem remarca cu ușurință că ele nu sunt expuse conform încadrării lor într-una dintre categoriile de interese naționale descrise mai sus. Acestea constau într-un șir de pași operaționali, de obiective specifice care trebuie atinse pentru a putea realiza interesul național vital, așa cum este el menționat în Constituție. Totodată, putem remarca și locul deosebit de important pe care îl capătă statutul României de membru NATO și UE. Aceste organizații pot constitui cadre înăuntrul cărora un stat mediu își poate valorifica mai bine instrumentele de putere națională, deoarece, în baza unor „valori comune” care unesc membrii unor astfel de organizații, statele pot acționa, în cel mai bun caz, împreună, ca un organism unic, având, în acest fel, instrumente de putere mult mai bine dezvoltate pentru a promova și apăra acele valori comune.

Cel mai valoros document referitor la interese naționale, elaborat la nivelul României, este Strategia Națională de Apărare. Pentru o Românie care garantează securitatea și prosperitatea generațiilor viitoare (2010). Documentul afirmă caracterul „peren” al intereselor naționale și faptul că acestea se regăsesc în Constituție. Cu toate că definiția și clasificarea acestora diferă de cele prevăzute în SSNR, Strategia Națională de Apărare (SNAp) consideră că interesele naționale reprezintă nevoile și aspirațiile esențiale pentru afirmarea identității și valorilor naționale, existența statului și asigurarea funcțiilor sale fundamentale. Sunt considerate interese naționale caracterul național al statului, suveranitatea, independența și indivizibilitatea sa (similar prevederilor constituționale), dar și forma republicană de guvernământ, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială. Însă, pe lângă aceste interese naționale, SNAp enumeră și o serie de obiective naționale, fără a le acorda o definiție oficială. Totuși, conținutul acestora, comparat cu alte strategii de securitate elaborate în mediul internațional, ne determină să considerăm că acestea reprezintă interese naționale, altele decât cele vitale, respectiv, interese naționale majore, importante și secundare.

Lista obiectivelor naționale menționate de SNAp cuprinde treisprezece itemi astfel: apărarea și promovarea drepturilor omului și întărirea principiilor de drept internațional ca fundamente ale stabilității și securității naționale; promovarea drepturilor românilor de pretutindeni; asigurarea unui climat de pace, de stabilitate și securitate în vecinătatea României; respectarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale; continuarea procesului de modernizare a României; o mai mare eficiență în funcționarea instituțiilor statului; asigurarea unei capacități de apărare armată necesară atât garantării intereselor naționale, cât și respectării obligațiilor internaționale ce ne revin în urma apartenenței la NATO și UE; creșterea influenței internaționale a României; dezvoltarea capacităților naționale de gestionare a crizelor interne și internaționale; dezvoltarea capacităților naționale de gestionare a urgențelor civile, în special cele legate de calamități naturale sau pandemii; creșterea influenței internaționale a NATO și UE în paralel cu consolidarea cooperării dintre ele, ca și a celei dintre SUA și aliații europeni; dezvoltarea unei economii competitive, durabile și cuprinzătoare, în conformitate cu Strategia Europa 2020 a UE; asigurarea securității energetice; asigurarea securității cibernetice.

CAPITOLUL 2 PRINCIPALII FACTORI CE SUSȚIN
PROMOVAREA INTERESELOR NAȚIONALE

Pentru promovarea și apărarea intereselor naționale, România va acționa atât prin mijloace proprii de natură politică, juridică, diplomatică, economică, socială, militară, de informații, cât și prin cooperarea cu alte state și participarea la procesele multinaționale, precum și ca membru activ în cadrul organizațiilor internaționale. Asigurarea prin mijloace politice a intereselor proprii ale României, precum și cele ale aliaților și partenerilor ei este esențială pentru politica românească de securitate și, ca urmare, România va recurge doar în ultimă instanță la forța armată. În calitate de stat membru al Alianței Nord-Atlantice și UE, România va participa la efortul de apărare colectivă, considerând că orice atac asupra unui stat membru NATO reprezintă un atac împotriva tuturor aliaților, asigurându-și capacitățile proprii de acțiune politică și militară pentru a participa la acțiunile de răspuns la o asemenea agresiune.

Principalele mijloace de promovarea a intereselor naționale ale României pe plan internațional sunt:

politica externă a României realizată prin diplomația română;

valorificarea poziției geostrategice a României

dezvoltarea economică;

instrumentul militar prin asigurarea unei capacități militare proprii, adaptate necesităților apărării naționale precum și cerințelor NATO și UE;

2.1. Diplomația-mijloc de promovare a intereselor pe plan internațional

În ceea ce privește relațiile externe ale unui stat, principalul obiectiv al acestuia este să le influențeze în propriul său avantaj. Dacă formularea politicii externe cade în seama decidentului politic, conducerea ei și analiza priorităților este apanajul diplomației. Astfel, mijlocul principal de realizare a obiectivelor politicii externe este diplomația. Baza diplomației este comunicarea între guvernele statelor, respectiv între acestea și organizațiile internaționale, ea putându-se realiza fie direct între șefii de state, fie prin intermediul reprezentanților.

Diplomația se poate defini ca “știința raporturilor și intereselor dintre state sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele” și reprezintă un mijloc utilizat de către stat în apărarea și promovarea intereselor sale naționale.

Diplomația română urmărește, ca scop esențial al politicii externe a României, ridicarea și consolidarea profilului internațional al țării. Aceasta trebuie să revigoreze acțiunea externă a statului român, pe baza conștientizării faptului că statutul României de membru UE și NATO reprezintă un instrument de modernizare a societății românești și de creștere a profilului internațional al țării, care trebuie utilizat cu maximum de eficiență pentru valorificarea tuturor beneficiilor politice, economice și securitare care derivă din apartenența la cele două organizații și pentru atingerea intereselor României.

În România, diplomația este operaționalizată de către Ministerul Afacerilor Externe (MAE) și implică o serie de activități complexe și numeroase prin care interesele naționale ale României sunt promovate pe plan extern, dar acest lucru nu este un atribut exclusiv al MAE, ci este operaționalizat și de către celelalte ministere ale Guvernului, de Președinție, de mediul academic și de către societatea civilă.

Diplomația României este valorificată prin adoptarea de poziții față de deciziile luate la nivel comunitar. Astfel, putem menționa aspecte precum implementarea Strategiei Europa 2020, a reformei bugetului comunitar, a măsurilor pentru a reduce emisiile de dioxid de carbon asumate de către UE. De asemenea, instrumentul diplomatic român este valorificat pentru promovarea și apărarea unor interese naționale precum dezvoltarea unei economii de piață competitive, realizarea bunăstării cetățenilor, precum și sporirea gradului de securitate, în dimensiunea sa de mediu.

Impactul mediului internațional asupra diplomației a produs o adaptare a metodelor, mijloacelor și regulilor care o guvernează, oferind actului diplomatic o nouă calitate și relevanță. Dreptul și uzanțele diplomatice s-au întărit, normele cutumiare s-au transformat în norme contractuale în raporturile dintre state. Răspunzând sfidărilor civilizației moderne, diplomația și-a lărgit orizontul de cuprindere și și-a diversificat activitățile tocmai pentru a sluji mai bine obiectivul său esențial de promovare a înțelegerii și colaborării între state.

Astfel, utilizarea diplomației în vederea promovării intereselor naționale ale României poate fi identificată și în stabilirea unor relații bilaterale sau multilaterale cu state din întreaga lume. Acestora se subscriu o serie de parteneriate strategice și relații speciale, ai căror parametri au fost consfințiți prin documente parteneriale. Relații bilaterale caracterizate prin soliditate și amploare (vizează abordarea unor probleme diverse de natură economică, politică, de mediu, militară și de securitate) au fost stabilite cu SUA, Azerbaidjan, Republica Populară Chineză, Republica Coreea, Franța, Italia, Japonia, Marea Britanie, Polonia, Turcia, Ungaria și Spania.

Relațiile multilaterale constituite fac referire atât la diversitatea instituțiilor internaționale în cadrul cărora statele își pot promova și apăra interesele, cât și la diversificarea domeniilor de activitate în cadrul cărora se pot negocia interesele naționale. În acest sens, Carta Verde a Diplomației Multilaterale a României identifică patru domenii tematice de interes special pentru diplomația multilaterală românească, care cuprind alte arii de acțiune. Astfel, aceste domenii de interes sunt amenințările la adresa securității, soluționarea crizelor și reconstrucția post-conflict, buna guvernare (democrație și drepturile omului), noi teme ale multilateralismului (dezvoltarea durabilă, schimbările climatice/energie, economia „verde”, cercetarea, inovarea, utilizarea tehnologiilor de vârf), relațiile inter-organizații (interpolaritate și rolul UE în configurarea profilului României în plan multilateral). Practic, este vorba despre valorificarea diplomației în toată gama de interese naționale ale țării noastre, care pleacă de la o viziune comprehensivă asupra securității, asupra mediului internațional și a caracteristicilor și rolului României pe plan internațional și regional. De altfel, dat fiind faptul că diplomația reprezintă eforturile de persuasiune în relațiile dintre state, dar și numărul actorilor care acționează pe scena internațională, precum și interdependențele dintre acestea, acest mijloc de promovare a intereselor nu putea fi decât unul extrem de complex.

De asemenea, diplomația este utilizată pentru promovarea și apărarea unor interese naționale care ar fi de așteptat să fie efectuate prin alte mijloace, cum ar fi cele de natură economică. Astfel, vorbim de existența unei diplomații economice, care face legătura între demersurile de politică externă și bunăstarea economică a cetățenilor, care se concretizează în demersuri de facilitare, sprijinire și identificare de noi oportunități, întreprinse în plan extern. Poate că cea mai importantă componentă a diplomației economice este, în contextul crizei economice și financiare, cooperarea cu organizații economice internaționale, printre care se numără și Banca Mondială. În cadrul Parteneriatului Strategic pentru România, aceasta a sprijinit statul nostru în vederea depășirii unor consecințe ale crizei economico-financiare mondiale.

Un alt instrument al diplomației se regăsește în diplomația apărării. Acestea se află la granița dintre conceptul de diplomație ca mijloc de promovare a intereselor naționale și dimensiunea militară. Diplomația apărării a funcționat din totdeauna, referindu-se, inițial, la utilizarea avantajelor obținute pe câmpul de luptă pentru promovarea unor interese naționale. Ulterior, dezvoltarea conceptului de securitate, care a ajuns să includă dimensiuni mai ample și mai numeroase (politică, socială, economică, ecologică) a dus și la dezvoltarea ideii și mecanismelor diplomației apărării. Diplomația apărării reprezintă “totalitatea acțiunilor desfășurate de un guvern și de personalul implicat de acesta, menite să diminueze climatul de tensiune sau de ostilitate, să implementeze noi măsuri de creștere a încrederii între state, să contribuie la dezvoltarea relațiilor de colaborare și cooperare între armate și să asigure condițiile de creare sau de funcționare a alianțelor și coalițiilor”.

În cazul României, pentru evidențierea acestui instrument național trebuie luat în calcul faptul că aceasta constă într-o serie de eforturi, de mijloace și de resurse valorificate în scopul prevenirii crizelor și conflictelor sau pentru managementul acestora, al promovării măsurilor pentru controlul armamentelor sau al exportului acestora, al dezvoltării programelor de cooperare în materie de educație a civililor și militarilor, al impunerii, menținerii și consolidării păcii, al creșterii încrederii între state, al prevenirii surprizelor economice, militare, diplomatice.

Totodată, atunci când analizăm rolul și importanța diplomației pentru promovarea intereselor naționale ale României, trebuie specificat și faptul că acesta poate fi susținut și de celelalte dimensiuni ale puterii (economică, umană, socială, informațională, militară). De exemplu, o economie bazată pe deținerea unor resurse naturale considerabile sau pe un potențial tehnologic avansat al statului poate acorda mai multă prestanță reprezentanților statului în negocieri.

Astfel, acțiunea diplomatică a României trebuie să valorifice calitatea de stat aflat la frontiera externă a UE și NATO, cu conștientizarea avantajelor și dezavantajelor pe care această funcție geopolitică le presupune. De asemenea, o prioritate esențială de politică externă o reprezintă concentrarea eforturilor diplomatice pentru extinderea, în vecinătatea României, a zonei democratice de prosperitate, securitate și predictibilitate, necesară pentru asigurarea securității naționale în sensul său cel mai larg.

Diplomația va urmări permanent proiectarea imaginii României în lume ca stat cu o democrație consolidată, cu instituții solide și funcționale, care respectă pe deplin normele și valorile democratice.

2.2. Poziția geostrategică a României

Securitatea națională a României este direct influențată de poziționarea sa la confluența a patru spații: central-european, sud-est european, răsăritean și cel al zonei Mării Negre, zonei Caucazului și a Asiei Centrale, cu prelungire spre cea a Mediteranei si Orientului Mijlociu.

Poziția geostrategică a României reprezintă un atu în promovarea unor politici de stabilizare și angajare a acestor spații, prin dezvoltarea cooperării intra- și interregionale în contracararea riscurilor la adresa securității continentale și globale, în corelație cu abordările organizațiilor internaționale (îndeosebi NATO, UE, OSCE).

Accesul la Dunăre și Marea Neagră, proximitatea Europei de Sud-Est, situarea la confluența spațiilor central-european, sud-est european, rasăritean și cel al zonei Mării Negre, Caucazului și Asiei Centrale reprezintă o capacitate strategică pe baza căreia politicile regionale ale României, în calitatea sa de stat membru al NATO și UE, pot fi dezvoltate pe patru direcții:

1. Prin poziția sa geografică, România aparține spațiului central-european, integrat în NATO și UE. România, prin angajamentele și acțiunile sale, contribuie la extinderea zonei de securitate central-europene spre alte regiuni. Totodată, România a dezvoltat relații privilegiate și parteneriate esențiale cu statele membre NATO din Europa Centrală, acestea bazându-se atât pe convergența intereselor majore de securitate a aliaților central-europeni, cât și pe existența unor anumite coordonate istorice comune. Zona central-europeană reprezintă un furnizor de securitate pentru estul Europei. Relațiile de cooperare România – Polonia, ca state central-europene cu un potențial geostrategic major, constituie un element de proiectare a stabilității și securității spre estul Europei.

2. Asigurarea unui climat de stabilitate în Balcani reprezintă un obiectiv major al politicii de securitate a României. Zona sud-est europeană a înregistrat progrese semnificative în rezolvarea anumitor revendicări de natură etnică, identitară și teritorială. Atât în plan politic, economic cât și militar, România reprezintă un catalizator al politicilor regionale de cooperare ale NATO și UE.

Partea fundamentală a implicării României în Balcani nu este dată numai de asigurarea în plan militar a stabilității, dar și de asistența oferită în domeniul reformei sectorului de securitate pentru statele fostei Federații Iugoslave.

Politica subregională a României este marcată de asumarea responsabilităților proprii în stabilizarea regiunii, conform principiului regional ownership, aplicat atât în planul acțiunilor individuale, cât și în participarea la organisme și procese subregionale. În acest sens, România sprijină obiectivele de integrare europeană și euroatlantică ale statelor din Balcanii de vest, propunând dezvoltarea unei platforme politice de solidaritate, în scopul formalizării unui nou stadiu al cooperării statelor din Europa de Sud-Est și al consolidării perspectivei de aderare la UE și NATO pentru regiune. De asemenea, România a obținut sprijinul acestor țări pentru proiecte de dezvoltare regională, cum ar fi coridorul de transport dunărean, continuând, totodată, eforturile în vederea consolidării instituțiilor democratice, societății civile, statului de drept, economiei de piață și a compatibilității militare cu NATO.

3. Instabilitatea și evoluția statelor din Europa de Est prezintă o relevanță directă pentru spațiul euroatlantic și românesc.

Situația din Ucraina poate fi descrisă drept o criză politico-militară de amploare regională, cu un potențial considerabil de a menține o stare de incertitudine, insecuritate și tensiune în zonă. Deși este pentru prima dată când Rusia anexează un teritoriu, Peninsula Crimeea, miza crizei din Ucraina este una similară celei aferente întreținerii conflictelor etnice din regiune – Transnistria, Nagorno-Karabach, Osetia de Sud și Abhazia – menținerea țării pe orbita geopolitică a Rusiei.

Pentru analiza poziției geostrategice a României, este necesar să analizăm dinamica mediului de securitate din estul României nu doar în funcție de evoluția crizei ucrainene, ci luând în calcul probabilitatea considerabilă ca, similar Georgiei, Republicii Moldova, Azerbaidjanului, și Ucraina să devină scena unui nou conflict înghețat. Mai mult, potențialul acestei crize de a “reaprinde” celelalte conflicte înghețate din regiune este semnificativ. De asemenea, trebuie luate în considerare efectele ce pot apărea din instabilitatea din plan politico-militar și vulnerabilitățile economice și sociale ale țărilor afectate de fenomenul separatismului.

Astfel, având în vedere valoarea geostrategică a Ucrainei în spațiul euroatlantic, România susține aspirațiile euroatlantice și europene ale Ucrainei și amplificarea cooperării sale cu NATO. De asemenea, România susține aspirațiile europene ale Republicii Moldova, precum și reforma internă privind consolidarea evoluției democratice a Republicii Moldova, întărirea capacităților sale de a combate criminalitatea transfrontalieră, precum și identificarea unei soluții politice viabile și benefice a conflictului transnistrean.

De aceea, ca stat membru al NATO și UE, România va contribui la realizarea stabilității si securității regionale prin dezvoltarea cooperării cu vecinii săi răsăriteni în domeniul securității.

4. Politica de securitate a României vizează conectarea sud-estului Europei, zonei Mării Negre, Caucazului și Mediteranei într-o abordare unitară din perspectiva existenței unor riscuri și oportunități comune acestora.

Importanța Mării Negre în analiza geopolitică a României precum și potențialul destabilizator al acestui spațiu a fost abordată și de către Gheorghe I. Brătianu care, identifica două “poziții cheie”, respectiv poziții geopolitice decisive pe care România trebuia să le includă obligatoriu în calculele ei strategice: “1.Intrarea Bosforului și, în general, sistemul strâmtorilor care duce navigația dincolo de această mare închisă; și 2.Crimeea, care, prin porturile ei naturale, prin cetățile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziție stăpânitoare peste tot complexul maritim de aci. Cine are Crimeea poate stăpâni Marea Neagră. Cine n-o are n-o stăpânește”

Conflictele înghețate din Zona Extinsă a Mării Negre au constituit, încă din anii ’90, o permanentă sursă de instabilitate și insecuritate în regiune. Cauzate, printre altele, și de activități ale mișcărilor separatiste fundamentate etnic, acestea s-au constituit în veritabile crize politico-militare, cu ecou regional, în special prin implicarea Rusiei de partea separatiștilor și a sprijinului acordat de actorii euroatlantici guvernelor centrale.

Astfel, anexarea Peninsulei Crimeea de către Rusia și conflictele care i-au urmat în estul Ucrainei constituie un șoc strategic doar din perspectiva recurgerii Rusiei la factorul militar, într-o epocă în care cuvântul de ordine al relațiilor internaționale este cooperarea, iar instrumentul militar este preferat celui militar în urmărirea intereselor naționale.

Poziția geostrategică a României trebuie valorificată în planul asigurării stabilității, dezvoltării economice, promovării proiectelor de infrastructură transcontinentală, asigurării securității rutelor energetice și de transport. De asemenea, România se aliniază politicilor NATO și UE de sprijinire a democratizării și oferire de asistență de securitate statelor din regiune.

În ultimii ani geopoliticienii români au insistat să sublinieze centralitatea României în legătură cu spațiul cuprins între Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Mediteraneană. „România se află localizată la mijlocul zonei temperate, la distanțe aproape egale față de Oceanul Atlantic, de Oceanul Înghețat și de Munții Ural. (…) poziția de stat central european, situat la nord de Munții Balcani, a constituit zonă de confluență a mai multor culturi, trasee comerciale și interese militaro-politice” .

Din partea geopoliticianul rus Aleksandr Dughin, în prefața scrisă pentru recenta ediție românească a unui tratat de geopolitică al său, constatând că astăzi alternativa este între lumea unipolară hegemonizată de Statele Unite și lumea multipolară (echilibru între spațiile mari care vor integra statele-națiune), deduce că „geopolitica României” face parte din „geopolitica Europei unite”. Dar numai într-o lume multipolară Uniunea Europeană ar putea să devină o realitate politică suverană; deci numai în cazul acesta România, ca parte a Uniunii, ar putea să aibă parte de acea suveranitate care acum lipsește atât României cât Europei. Viceversa, modelul unipolar american, refuzând suveranitatea Europei, înseamnă lipsă de suveranitate și pentru România. Deci această țară, ca și celelalte din Europa, trebuie să participe, în mod conștient și activ, la construcția viitorului european, alegând între suveranitate și dependență, Europa și Occident, continentalism și atlantism.

Dacă am presupune teoretic că România ar putea să adopte o politică bazată pe principii de suveranitate europeană, atunci ar trebui ca această țară, în loc să fie redusă la un simplu pion al strategiei atlantice, să recupereze o funcție potrivită propriei poziții geografice, propunându-și nu să fie o santinelă a Occidentului, ci un element de legătură, o punte între Europa și Rusia.

Prin valorificarea poziției sale strategice, de țară de graniță a Uniunii Europene cu acces la bazinul Mării Negre, România poate deveni un hub logistic regional. Pentru aceasta însă e nevoie de dezvoltarea unor proiecte majore de infrastructură – feroviară, rutieră și navală. România trebuie să își consolideze poziția în cadrul coridoarelor europene, inclusiv prin Strategia Dunării.

Prin urmare, în plan geopolitic, o poziție bună implică prin forța lucrurilor și anumite vulnerabilități, în sensul că o poziție importantă este, în același timp, râvnită și de alte state. O gândire geopolitică bună înseamnă elaborarea unor răspunsuri și strategii în măsură să diminueze riscurile presupuse de respectiva poziție iar printre prioritățile clasei politice trebuie să se numere și această grijă. Modalitatea în care Gh. Brătianu descria poziția geopolitică a României este elocventă: “Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică și veghind asupra Gurilor Dunării, străjuind aici în numele și interesul întregii Europe din spatele ei, ba încă și mai departe, se cheamă că România noastră trăiește și vorbește aici nu numai pentru dânsa singură. Statul nostru este deci în atenția estului și vestului, nordului și sudului deopotrivă și în tot timpul. El deține, cum s-a spus, o pozițiune cheie, iar atenția aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă și simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi și apetit sau primejdie. Un stat cu o astfel de situație în care te urmează în tot locul vânturile valurile, dator este cel dintâi să cunoască această situație, să-si dea permanent seama de toate, bune și rele, câte se ascund într-însa. Toți membrii acestui stat și în primul rând pătura lui conducătoare trebuie să-și aibă gândul mereu țintit la ele”.

2.3 Dezvoltarea economică a României

Un pilon important al promovării intereselor naționale îl reprezintă dezvoltarea economică a României în direcția dezvoltării unei economii de piață competitive, dinamice și performante precum și creșterii bunăstării cetățenilor, a nivelului de trai și de sănătate ale populației.

În scopul dezvoltării economice acțiunile economice naționale se racordează permanent la cele internaționale (locale, regionale, zonale și continentale), în efortul de îmbunătățire și de completare a factorilor de producție naționali cu cei atrași din afara granițelor naționale sub diverse forme.

Aceasta este o abordare procesual-organică necesară datorită unor implicații pe termen mediu și lung și, în cazul particular al statelor foste comuniste, datorită particularităților tranziției de la economia centralizată la o economie de piață, pe plan intern, și de asociere și parteneriat, pe plan extern.

Ca urmare, modul de participare al statelor la circuitul economic internațional depinde, în primul rând, de opțiunea politică și de satisfacerea intereselor naționale ale diferitelor state. Peisajul geopolitic și geoeconomic regional, zonal, continental și internațional obligă statele lumii să perceapă dinamica circuitului economic internațional, factorii de producție, de dezvoltare, de cooperare, de colaborare, de stabilitate și de garanții internaționale de securitate.

Dezvoltarea economică reprezintă singura modalitate de a ieși din conul de umbră al sărăciei și chiar din cel al conflictualității armate. De regulă, acolo unde există dezvoltare economică, există și bunăstare, iar acolo unde există bunăstare, conflictualitatea, chiar dacă nu dispare în întregime, îmbracă cu totul alte forme decât cele ale războiului și conflictelor armate, devenind concurență sau competiție economică.

Dezvoltarea economică durabilă asigură însă condiții pentru rezistența la agresiuni și la presiuni economice și creează condiții pentru supraviețuirea economică a entităților naționale.

Dezvoltarea economică durabilă face parte din strategia de echilibrare economică, de viețuire și de supraviețuire într-o lume dominată de concurență și de expansiune economică a statelor foarte puternice din acest punct de vedere. Singura modalitate de a rezista unei astfel de expansiuni, adică de a se păstra și chiar dezvolta puterea statului, în granițele sale firești, este dezvoltarea economică durabilă. Conceptul de dezvoltare economică durabilă este încurajat în cadrul continentului european, întrucât acesta presupune programe de consolidare economică a statelor și comunităților, ceea ce duce, în final, la consolidarea unității economice europene.

Stabilitatea macroeconomică reprezintă un bun public fundamental pentru o dezvoltare durabilă, generatoare de locuri de munca și securitate economică. Toate celelalte componente ale securității naționale se află într-o relație de interdependență cu securitatea economică, în condițiile în care lipsa acesteia din urmă sau carențe la nivelul său determină vulnerabilități în planul celorlalte componente.

Securitatea economică poate fi pusă în legătură cu existența unui anumit tip de echilibru economic general sau cu lipsa dezechilibrelor pe una din laturile activității economice, fiind determinată de combinația dintre un set de politici economice corecte și initiațiva privată. Asigurarea unui mix al politicilor economice care să genereze stabilitate, predictibilitate și transparență mediului economic, precum și atractivitate pentru investitori. Astfel, politicile economice trebuie să reducă amplitudinea ciclului de afaceri și să atribuie sectorului guvernamental poziția de contrapondere atunci când comportamentul privat riscă să genereze deviații ample de la potențialul de producție, precum și volatilitate în prețul activelor.

Abaterile de la linia guvernanței sănătoase pe oricare dintre componentele mix-ului de politici economice devin riscuri majore pentru dezvoltarea durabilă a societății. În cazul apariției unor dezechilibre, corecțiile trebuie efectuate în concordanță cu “diviziunea muncii” între politici. Vulnerabilitățile create nu pot fi contracarate printr-un dozaj mai mare din celelalte instrumente, care pot acorda, cel mult, un răgaz de timp pentru efectuarea ajustărilor necesare, însă nu pot reprezenta un substitut.

Aplicarea unui set coerent de politici macroeconomice, într-o țară membră a UE, nu poate face abstracție atât de situația sa particulară cât și de contextul regional definit de zona economică din care face parte. Tendințele regionale, dar și globale, în contextul căutării soluțiilor de creștere economică, privesc, pe de o parte, re-reglementarea sectorului financiar și, pe de altă parte, politici economice responsabile, atât din perspectiva revenirii economice, cât și din cea a echității intergeneraționale.

Pentru România, având în vedere sistemul ei de relații internaționale economice și politice, parte a unor tratate multilaterale și mutuale complexe din punct de vedere al angajamentelor, vulnerabilitățile de natură economică la adresa securității naționale trebuie analizate și adresate prin libertatea de a alege variante de politici de dezvoltare, adecvate valorificării factorilor de producție proprii și atrași.

Actualul stadiu de dezvoltare a României, cuprizând și suportând implacabil efectele crizei financiare globale, prezintă vulnerabilități economice preocupante care, în lipsa unor politici economice armonizate și al unui mix impus de teoria economică, se pot transforma în riscuri la adresa securității naționale, cu implicații majore asupra valorilor și indivizilor.

2.3.1 Priorități și recomandări de politici publice în vederea dezvoltării economice a României

Creșterea competitivității

Pentru ca Romania să își îmbunătățească poziția în ceea ce privește competitivitatea economică ar fi necesare acțiuni în două direcții: i) reducerea birocrației aferentă sectorului administrativ; ii) investiții în sistemul educațional românesc pentru a-l îmbunătăți, de a-l corela cu cerințele pieței muncii, și a-i permite să profesionalizeze forța de muncă. Progresul pe aceste două planuri ar avea ca efect creșterea nivelului de competitivitate al economiei românești pe piața europeană și nu numai.

Exploatarea pozitiei geografice – România ca hub regional

Potențialul de creștere al comerțului și transporturilor pentru satisfacerea nevoilor pieței interne este semnificativ. Acesta poate fi suplimentat prin atragerea de fluxuri de mărfuri către țările din regiune care să tranziteze România. Prin poziția sa, la confluența mai multor rute comerciale importante, România poate deveni centrul de greutate al Europei de Sud-Est și o punte spre Caucaz și Asia Centrală. În baza unui plan de dezvoltare economică bine gândit și implementat, marile companii internaționale și-ar putea stabili sediile regionale în România.

În ceea ce privește transporturile navale de mărfuri, în prezent, majoritatea pleacă din Orientul Îndepartat, dar intra în Europa Centrală și de Est prin căi de acces vestice. Poziția geografică a portului Constanța plasează România în situația de a putea redirecționa acest flux parțial către România, putând transforma țara noastră în al doilea centru logistic din Europa, după Olanda.

Energia și resursele naturale

Temele cheie care țin de sectorul energetic includ: sporirea securității energetice, prin diversificarea surselor de aprovizionare; exploatarea rezervelor în mod profitabil pentru statul român; conectarea la traseele energetice majore; diversificarea surselor de generare (hidroenergie, energie nucleară, energie bazată pe tehnologii moderne de folosire a cărbunilor și sursele regenerabile sau alternative); eficientizarea energetică a economiei; accesibilitatea prețurilor pentru toți consumatorii.

Descoperirile de gaz din Marea Neagră și dezvoltarea haotică, dar substanțială a proiectelor de energie regenerabilă, poziționarea geostrategică a României în “calea” traseelor energetice sunt atuuri pe care țara noastră le poate exploata. Pentru acest lucru este necesară elaborarea unui plan național de dezvoltare a infrastructurii energetice, dar și a politicilor fiscale care să permită României să rețină venituri însemnate din aceste operațiuni de tranzit. Nu în ultimul rând, stocarea gazului natural reprezintă o mare oportunitate economică, dar și strategică pe care Romania și-o poate asuma ca obiectiv pentru următorul deceniu.

Agricultura

România are un potențial agricol incontestabil, cu suprafețe de teren agricol intinse și fertile. Agricultura românească se confruntă însă cu fragmentarea proprietății, practicarea unei agriculturi de subzistența, nedestinată decât în foarte mică măsură pieței. Aceste aspecte duc la situația paradoxală în care avem deficit în comertul extern cu produse agricole.

Dependența de conditiile meteo și incapacitatea de a atrage fonduri suficiente influențează, în continuare, productivitatea sectorului agricol. De asemenea, România trebuie să se alinieze, în continuare, la Politica Agricolă Comună (PAC), a cărei ediție revizuită pentru următoarea perioada de programare propune o serie de modificări, printre care reducerea numărului de intermediari dintre producători și consumatorii finali, lucru care ar putea facilita accesul micilor fermieri la lanțurile comerciale.

IT

Românii sunt recunoscuți la nivel mondial pentru abilitățile în materie de IT, mai ales prin cei care au plecat din țară în căutarea unor oportunități mai bune și a aprecierii față de munca depusă.

România ar trebui sa demonstreze un interes crescut față de promovarea specialiștilor IT, a structurilor educaționale și a facilităților economice pentru a crea un mediu sănătos pentru astfel de profesioniști extrem de căutați în mediul de business.

Industriile cu potential de export

Potrivit Strategiei Naționale de Export 2011 – 2015 propusă de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, prioritățile pentru export sunt, pe de o parte, industriile „clasice” cum ar fi automobile, mobila, textile și IT, dar și cele emergente bazate pe cererea la nivel mondial, cum ar fi agricultura bio, industria energetică bazată pe scăderea emisiilor de carbon sau servicii profesionale de nanotehnologie și design.

În acelați timp, analiza SWOT a strategiei identifică unele puncte slabe cu care se confruntă exporturile românești, cum ar fi: politicile economice; accesarea surselor de finanțare; restricții în legislația muncii; practicile antreprenoriale locale; dependența prea mare de piața europeană; numărul mare de falimente, în special în rândul IMM-urilor; costurile din ce în ce mai mari legate de derularea afacerilor; planificarea defectuoasă.

Infrastructura

Date fiind decalajele foarte mari între Europa de Vest și cea de Est în ce privește infrastructura, în special cea de transport, autoritățile române ar trebui să elaboreze planuri în conformitate cu cerințele UE, respectiv cu impact economic pozitiv maximal și cu impact negativ minimal asupra mediului înconjurator, valorificând proiectele de infrastructură actuale sau aflate în derulare, care pot fi susținute prin fonduri europene și parteneriate public-private (PPP). Infrastructura de transport trebuie sa conecteze România la marile fluxuri de marfă la nivel mondial.

Asigurarea surselor de finantare

Criza a găsit sistemul financiar românesc dominat masiv de capital străin, iar finanțările de la băncile-mamă pentru filialele locale au tendințe de scădere, ceea ce îngreunează accesul la finanțarea bancară. Investițiile străine directe în România sunt de asemenea pe o tendință descendentă, în ton cu evoluțiile la nivel regional. Este deci o nevoie stringentă de identificare rapidă a unor surse alternative de finanțare.

O astfel de sursă o reprezintă fondurile europene, dar care nu este utilizată suficient din diverse cauze, cum ar fi: birocrația excesivă la nivel local în comparație cu nivelul european; lipsa de pregătire și motivare a personalului care se ocupă de programele europene; diferențele de interpretare care stagnează implementarea proiectelor; implementarea defectuoasă de către beneficiari care duce la întârzierea plăților; „timiditatea” sectorului public în a intensifica folosirea parteneriatelor public-private pentru a crește absorbția fondurilor; etc..

Ierarhizarea priorităților și realizarea investițiilor în lucrări importante de infrastructură sunt necesare pentru a evita dispersarea ineficientă a resurselor, iar soluția utilizării intense a fondurilor europene și a parteneriatelor public-privat se cuvine a fi folosită pe scară largă. Stimularea initiațivei antreprenoriale prin diversificarea schemelor de ajutor de stat și a sistemului de garanții guvernamentale reprezintă o soluție pentru depășirea stării de wait and see, caracteristică investitorilor privați în perioadele de incertitudine. Aceste instrumente financiar-bugetare sunt de natură să consolideze creșterea economică prin formarea unor noi porți de acces a investițiilor private și structurarea acestora având ca obiectiv sporirea competitivității.

2.4. Instrumentului militar

Instrumentul militar al puterii unui stat poate fi considerat cel mai eficient dintre acestea, dar și cel mai costisitor. El îndeplinește, de regulă, rolul de descurajare al unui eventual atac militar străin, dar și cel de a desfășura acțiuni de luptă armată pentru promovarea intereselor naționale vitale ale unui stat.

Puterea militară a unui stat este dificil de evaluat deoarece trebuie să luăm în considerare atât factori de ordin cantitativ (numărul militarilor, al echipamentelor), cât și factori de ordin calitativ (nivelul instruirii, gradul de aplicabilitate a tehnologiilor moderne). Totuși, atât caracteristicile, cât și modul de operaționalizare a acestui instrument s-au schimbat în condițiile globalizării și a emergenței noilor tipuri de riscuri de securitate.

Totodată, o altă caracteristică contemporană a instrumentului militar este diversificarea rolurilor sale. Acest fenomen se datorează beneficiilor și sfidărilor aduse de globalizare. Pe de o parte, aceasta a favorizat crearea unui spațiu de securitate în regiunea euro-atlantică, spațiu în care riscul de a fi atacat militar de un stat este aproape nul. Dar, pe de altă parte, globalizarea a făcut posibil și ca existența instabilității la distanțe mari de granițele naționale să fie considerată un risc de securitate. Practic, din perspectiva spațiului euro-atlantic, putem vorbi despre utilizarea instrumentului militar în promovarea intereselor naționale ale statelor ce îl compun dincolo de hotarele naționale. Misiunile derulate sub egida NATO și UE în Orientul Mijlociu, în Africa, în Balcanii de Vest sunt exemple relevante despre modul în care acest instrument este utilizat astăzi. Intervențiile militare nu sunt făcute pe baza dorinței de cucerire, ci în baza celei de a promova și apăra interesele naționale.

Mai mult, având în vedere caracterul global al unor riscuri și amenințări de securitate, precum terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată o abordare a lor integrată constituie condiția sine qua-non a promovării și apărării intereselor naționale vitale. Pe de altă parte, potențialul de descurajare al instrumentului militar în scopul amintit mai sus nu trebuie desconsiderat. Exercițiile militare sau misiunile de patrulare au o contribuție clară la realizarea intereselor naționale. Aceste instrumente de putere nu sunt utilizate independent unele față de celelalte, ci în paralel sau chiar în mod conjugat, susținându-se reciproc, în cadrul unei concepții unitare asupra mediului internațional, asupra poziției statului respectiv pe arena internațională, asupra nivelului de putere pe care îl deține și asupra intereselor naționale pe care le urmărește.

În cazul României, acest instrument este operaționalizat de către Ministerul Apărării Naționale (MApN), care este alcătuit din mai multe structuri și forțe subordonate. MApN răspunde în fața Parlamentului, a Guvernului și a CSAT pentru modul în care aplică, în domeniul său de activitate, prevederile Constituției, legilor, hotărârile Guvernului, ale CSAT și ale celorlalte acte normative și ale tratatelor internaționale la care România este parte81.

După cum se știe, instrumentul militar are un dublu rol – de descurajare a agresiunii din partea adversarilor și cel de desfășurare a luptei armate pentru apărarea sau promovarea intereselor naționale ale statului.

În primul rând, este vorba despre caracteristicile mediului internațional de securitate contemporan. Riscul unei agresiuni armate asupra statului nostru este aproape nul, dar existența unor riscuri precum terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă sau conflicte regionale care pot avea efecte destabilizatoare asupra securității naționale fac ca instrumentul militar să fie utilizat cu ambele roluri, de regulă, în afara granițelor statului.

În al doilea rând, apartenența la NATO și UE oferă un cadru de utilizare a acestui instrument ca stat membru al lor. Scopul fundamental al NATO, conform Conceptului Strategic, este apărarea libertății și securității tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare, iar, principala garanție de securitate ne este furnizată prin implicațiile apărării colective, stipulate în articolul 5 din Tratatul de la Washington.

Considerăm că statutul de stat membru al NATO și UE reprezintă, și din acest punct de vedere, cel mai important indiciu referitor la utilizarea instrumentului militar de către România pentru promovarea și apărarea intereselor naționale. Aceasta deoarece încă nu există un indicator global unanim acceptat referitor la evaluarea puterii militare a unui stat. Desigur, putem încerca să evaluăm acest tip de putere luând în calcul numărul cadrelor militare, populația totală, numărul persoanelor care ating vârsta relevantă din punct de vedere militar, numărul persoanelor care pot face parte din serviciul militar, cheltuielile aferente, produsul intern brut sau produsul intern brut pe cap de locuitor sau elemente de ordin calitativ precum calitatea instruirii, accesul la tehnologii și sisteme de armament moderne, activitățile de cercetare științifică din domeniul militar sau calitatea guvernării.

Poziția geografică a României în proximitatea imediată a Mării Negre, regiune cunoscută deopotrivă pentru oportunitățile implicate, dar și pentru riscurile și amenințările pe care le comportă, indiciile referitoare la dezvoltarea armei nucleare de către Iran precum și situația din Ucraina au făcut ca România să fie inclusă în acest plan de construire a unui sistem de apărare antibalistic și constituirea la București a unității de integrare a forțelor Alianței (NFIU) și a Comandamentului Multinațional de Divizie Sud-Est (MND-SE)

Rolul instrumentului militar în modelarea mediului de securitate actual este mult mai nuanțat și polivalent, având în prezent un caracter interdisciplinar și mai puțin agresiv. Complementaritatea utilizării puterii militare și a mijloacelor nemilitare în soluționarea crizelor și conflictelor a fost evidențiată din plin în regiunea din care face parte țara noastră, precum și în proxima vecinătate.

CAPITOLUL 3 IMPORTANȚA INSTRUMENTULUI MILITAR ÎN PROMOVAREA INTERESELOR NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI

Statutul de stat membru al NATO și UE reprezintă, din punctul meu de vedere, cel mai important indiciu referitor la utilizarea instrumentului militar de către România pentru promovarea și apărarea intereselor naționale.

Configurația și caracteristicile mediului internațional de securitate fac ca niciun stat să nu își poată asigura unilateral securitatea, mai ales în condițiile existenței unei organizații politico-militare precum NATO. A face parte din această Alianță reprezintă cadrul cel mai important de utilizare a forței armate, oferind posibilitatea valorificării lui în ambele direcții – de descurajare și de desfășurare de activități de confruntare armată.

Mai mult, datorită faptului că utilizarea forțelor armate este foarte costisitoare, instrumentul militar este utilizat în cadrul NATO sau al UE în cel mai eficient mod posibil, luând în considerare raportul dintre costuri și beneficii. Astfel, în cadrul NATO, fiecare stat membru are o contribuție la buget stabilită în funcție de nivelul economic al acestuia, dar, beneficiază de garanția apărării colective și poate juca un rol consistent pe scena internațională, atât prin participarea la procesul decizional, cât și prin participarea în misiuni derulate de către alianță. Mai mult, amplasarea scutul antirachetă și constituirea unității de integrare a forțelor Alianței (NFIU) și a Comandamentului Multinațional de Divizie Sud-Est (MND-SE), se poate înscrie în aceeași ordine de idei. Amplasarea acestor elemente ale sistemului de apărare și conducere a trupelor pe teritoriul României poate fi considerată o contribuție consistentă nu doar la sporirea gradului de securitate națională, ci și la necesitatea asumării unui rol responsabil în cadrul Alianței Nord- Atlantice.

Pentru promovarea și apărarea intereselor naționale ale României în domeniul apărării în cadrul Strategiei Naționale de Apărare a României au fost stabilite obiective ale politicii de apărare ca fiind următoarele:

consolidarea profilului României în cadrul NATO;

dezvoltarea contribuției României la Politica Europeană de Securitate și Apărare, în calitate de membru UE;

angajarea în lupta împotriva terorismului și combaterea proliferării armelor de distrugere în masă;

creșterea contribuției la asigurarea securității și stabilității regionale;

transformarea capacității de apărare a României.

3.1 Importanța statutului de membru NATO în asigurarea intereselor naționale ale României

Ca stat membru al NATO, obiectivele României răspund intereselor naționale ale țării și se pot defini astfel:

1. O Alianță robustă și relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid

România sprijină o Alianță puternică și capabilă să răspundă eficient noilor amenințări la adresa securității. De asemenea, un parteneriat transatlantic dinamic și robust reprezintă un factor crucial în articularea unor răspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confruntă comunitatea democrațiilor transatlantice.

2. Îndeplinirea responsabilităților de membru NATO legate de participarea la operațiunile și misiunile Alianței

România contribuie la toate misiunile și operațiunile Alianței, inclusiv la cele din afara spațiului euro-atlantic, iar prin această participare România oferă o susținere concretă a angajamentelor politice asumate ca membru al Alianței Nord-Atlantice, amplificându-i credibilitatea de aliat.

3. Promovarea rolului NATO de furnizor de stabilitate, promotor al reformelor și cooperării regionale în vecinătatea imediată a României (Balcanii și regiunea Mării Negre)

Concepția României privind frontiera comunității euro-atlantice, bazată pe democrație, libertate și securitate este că aceasta nu trebuie să se oprească la frontiera estică a României. Prin sprijinirea fermă a integrării Balcanilor de Vest în structurile europene și euro-atlantice și a reformelor derulate de statele din regiune, România contribuie la modelarea unui climat de stabilitate pe termen lung.  

La estul Alianței, România a fost și va continua să fie un avocat ferm și activ al consolidării parteneriatului cu Republica Moldova, în sprijinul evoluției democratice și vocației sale europene și al integrării Georgiei în cadrul structurilor euro-atlantice.

Parte a Europei și punte către Asia Centrală și Afganistan, regiunea Mării Negre este importantă pentru stabilitatea euro-atlantică. România va contribui la dezvoltarea modalităților prin care NATO poate susține eforturile statelor riverane de consolidare a securității regionale.

4.  Dezvoltarea parteneriatelor NATO cu UE și ONU

Parteneriatele NATO cu UE și ONU asigură cooperarea în problemele de interes comun și contribuie semnificativ la contracararea amenințărilor și provocărilor la adresa securității internaționale. România sprijină constant dezvoltarea dialogului și cooperării NATO – UE în cât mai multe domenii de interes comun, cu respectarea specificității și autonomiei de decizie a fiecăreia dintre cele două organizații. Relația Alianței Nord-Atlantice cu Organizația Națiunilor Unite este una de o relevanță deosebită. România susține continuarea cooperării dintre NATO și ONU în domeniul menținerii păcii și securității internaționale.

5.  Susținerea procesului de transformare a NATO

România contribuie la procesul de transformare a NATO, menit să ofere Alianței Nord-Atlantice capacități flexibile, capabile să se desfășoare rapid și să răspundă noilor tipuri de amenințări (terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă).

Profilul strategic și militar al României, definit prin calitatea sa de stat membru NATO, a determinat abordarea securității naționale prin prisma principiului apărării colective și asigurarea securității prin cooperare. Aceasta implică necesitatea armonizării politicii naționale de apărare cu evoluțiile din cadrul NATO, dar și consolidarea statutului de aliat printr-o participare de substanță la dezvoltările conceptuale de la nivelul Alianței. Un rol activ al României în cadrul NATO reprezintă o condiție esențială pentru promovarea intereselor naționale la nivel interaliat și integrarea preocupărilor de securitate ale României în procesul decizional al Alianței Nord-Atlantice. Din această perspectivă, consolidarea statutului de membru NATO se realizează prin:

asumarea de angajamente și continuarea operaționalizării forțelor puse la dispoziția Alianței;

participarea la operațiile și misiunile conduse de NATO;

participarea la dezvoltările conceptuale privind procesul de transformare a NATO;

contribuția la inițiativele aliate privind capabilitățile.

Participarea activă a României în cadrul proceselor decizionale și operaționale ale Alianței Nord-Atlantice reprezintă principala modalitate de consolidare a statutului țării noastre de membru NATO. Astfel, eforturile naționale au fost orientate pe două direcții majore:

– îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul NATO pentru realizarea Obiectivelor Forței și susținerea inițiativelor ce vizează dezvoltarea forțelor și capabilităților aliate;

– participarea la toată gama de operații conduse de Alianță și creșterea nivelului de interoperabilitate și a capacității de acțiune în cadru multinațional.

În baza acestor cerințe fundamentale, la nivelul Ministerului Apărării Naționale a fost demarată o etapă a procesului de transformare a instituției militare plecând de la un set de priorități, care vizează cu precădere restructurarea și integrarea operațională deplină a forțelor în cadrul arhitecturii de securitate a NATO.

În ceea ce privește susținerea și participarea la inițiativele NATO care au ca obiectiv final transformarea Alianței, România a avut o abordare pragmatică și o implicare proactivă în procesele demarate la nivel aliat, optând pentru sprijinirea eforturilor de dezvoltare a caracterului expediționar al Alianței. Contribuția Armatei României la Forța de Răspuns a NATO (NRF) se înscrie din acest punct de vedere în cadrul demersurilor aliate de constituire a unor capacități de reacție rapidă urmărind în același timp extinderea efectului catalizator al NRF la nivelul întregului proces de transformare a forțelor naționale. Mai mult, România și-a asumat constituirea unității de integrare a forțelor Alianței (NFIU) și a Comandamentului Multinațional de Divizie Sud-Est (MND-SE) la București, în vederea sporirii capacității de reacție rapidă, în sud-estul Alianței..

Un alt aspect al contribuției naționale la transformarea Alianței este reprezentat de angajamentele României la dezvoltarea capabilităților NATO, în acest sens fiind deja demarate o serie de inițiative vizând îmbunătățirea capacităților de transport strategic, apărare împotriva rachetelor și supraveghere a teritoriului. Participarea României la aceste proiecte se adaugă contribuțiilor naționale pentru asigurarea superiorității informaționale a Alianței și apărarea împotriva terorismului.

Îndeplinirea acestor angajamente va reprezenta o preocupare majoră a României în perioada următoare, aceste eforturi contribuind substanțial la consolidarea profilului național în cadrul NATO.

A doua direcție majoră de acțiune pentru consolidarea statutului României de țară membră NATO presupune angajarea și participarea cu forțe și capabilități la toată gama de misiuni ale Alianței, atât la cele prezente, cât și la cele viitoare. Contribuția la operațiile NATO reprezintă nu numai o îndeplinire a obligațiilor de stat aliat, ci constituie condiția esențială pentru creșterea nivelului de interoperabilitate a forțelor naționale menite să acționeze tot mai des într-un cadru multinațional, împreună cu forțele statelor aliate și partenere.

Misiunile Armatei României în cadrul Alianței au reprezentat o continuare firească a celor la care țara noastră a luat parte ca membră PfP, iar beneficiile au constat în integrarea și realizarea unei interoperabilități crescute, pe măsura acumulării experienței și derulării programelor de modernizare.

Până în prezent, România a participat la misiuni de menținere a păcii cu aproape 40.000 de militari (observatori, ofițeri de stat major, ofițeri de legătură, poliție militară, unități și subunități luptătoare, spitale de campanie) situându-se pe primele locuri între state membre contributoare la operații, astfel:

Afganistan a reprezentat permanent principala zonă de interes și cel mai mare efort într-un teatru de operații, la momentul de vârf al participării având dislocați aproape 2000 de militari, în anul 2011.

Misiunea ISAF, în sprijinul Guvernului Republicii Islamice Afganistan, a fost de a executa operații contra-insurgență, cu accent pe protecția populației civile, sprijinirea dezvoltării Forțelor Naționale de Securitate Afgane și a autorităților locale, pentru a asigura protecția populației afgane, un mediu de securitate stabil și o dezvoltare durabilă. Astfel, pe măsură ce importanța ISAF a crescut, majoritatea forțelor au fost concentrate, începând cu luna august 2006, în zona foarte instabilă a sudului Afganistanului, în provincia Zabul, misiunea finalizându-se la sfârșitul anului 2014.

În prezent, pentru misiunea NATO în Afganistan, Resolute Support, România continuă să contribuie cu instructori și alte forțe, potrivit cerințelor Alianței și deciziilor politice naționale.

În Irak România a avut o prezență de peste șase ani, de la 19 martie 2003 până la 23 iulie 2009, dată la care misiunea a fost încheiată cu succes. Concomitent cu contribuția consistentă de forțe la misiunea Coaliției IRAQI FREEDOM, Armata a participat și cu instructori la cea de-a doua misiune din acest teatru de operații, cea de instruire a NATO în IRAK (NTM-I), între ianuarie 2005 și noiembrie 2011. În perioada 2003-2009, aproape 10.000 de militari au executat misiuni în acest teatru de operații.

În Balcanii de Vest Armata României a participat la misiuni atât în Bosnia și Herțegovina, din martie 1996, cât și în provincia Kosovo, din martie 2000, având în vedere că stabilitatea în Balcanii de Vest este de o importanță majoră pentru țara noastră.

Poliție Aeriană a NATO pentru țările baltice – între august și octombrie 2007, patru avioane MIG 21 LANCER au participat la misiunea de Poliție Aeriană a NATO pentru țările baltice„BALTICA 07”.

Operația Active Endeavour la care România a participat în fiecare an, începând cu 2005, cu o fregată Type 22, la Operația Active Endeavour în Marea Mediterană și, timp de trei luni, în anul 2011, la operația NATO de embargo asupra LIBIEI (Unified Protector).

Operația Active Fence din Turcia la care România a participat, între aprilie și iulie 2013, cu 11 militari din Modulul CIS Dislocabil care au asigurat sprijin de comunicații unităților americane de apărare aeriană.

Pentru îndeplinirea obiectivului privind consolidarea statutului de membru NATO, România va continua să susțină eforturile aliate în diferite teatre de operații și va contribui cu forțe și capabilități la îndeplinirea misiunilor asumate în cadrul forului decizional al Alianței, angajând gradual forțele operaționalizate.

În același timp, direcțiile de acțiune avute în vedere pentru consolidarea profilului României în cadrul NATO vor permite sincronizarea eforturilor de reformă internă cu demersurile aliate vizând transformarea NATO. În acest context, deciziile Summit-ului din Țara Galilor oferă un cadrul de referință actual pentru armonizarea contribuțiilor României la perspectivele procesului de transformare al Alianței.

Aranjamentele statelor membre NATO pentru asigurarea succesului operațiilor și misiunilor aliate, viziunea comună privind necesitatea continuării procesului de adaptare a capabilităților și structura NATO, menținerea politicii ușilor deschise și continuarea proceselor de lărgire și de parteneriat oferă coordonatele esențiale pentru orientarea eforturilor României atât în plan intern, cât și la nivel aliat.

3.2 Participarea României la Politica de Securitate și Apărare Comună

Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, România s-a implicat activ în activitățile conceptuale și de implementare a Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA) și, ulterior, a Politicii de Securitate și Apărare Comune (PSAC), conform Tratatului de la Lisabona din decembrie 2008, contribuind la numeroase misiuni civile și operații militare sub egida acesteia.

Participarea României la implementarea PSAC constituie una dintre prioritățile politicii de apărare, prevederile Strategiei de Securitate Europene fiind în concordanță cu scopurile și interesele politicii de securitate și apărare ale țării noastre.

România a contribuit la dezvoltarea PSAC încă din momentul lansării sale, atât cu forțe și capacități puse la dispoziția UE, cât și prin angajamente efective în cadrul operațiilor conduse de Uniune. Aderarea la UE la 1 ianuarie 2007 a marcat o nouă etapă în cadrul procesului de conectare la aceste evoluții. Elementul principal al contribuției naționale în domeniul PSAC constă în asumarea responsabilităților ce decurg din calitatea de stat membru, ca parte componentă a demersului de dezvoltare a unui profil strategic adecvat al României în cadrul Uniunii, pe măsura potențialului ei demografic, politico-militar și economic.

Odată cu dobândirea statutului de membru cu drepturi depline, oferta de forțe a României a fost integrată în Catalogul de Forțe 2007. De asemenea, România susține dezvoltarea capacităților de reacție rapidă ale UE și este angajată în realizarea grupurilor tactice de luptă, contribuind la două astfel de formațiuni, unul având Grecia națiune-cadru și celălalt cu Italia națiune-cadru.

Angajamentul României în misiunile civile ale UE se justifică prin importanța și anvergura pe care acestea au căpătat-o în contextul demersurilor UE de promovare a statului de drept funcțional, a reformei sectorului civil de securitate, sporirii capacităților instituționale regionale și locale (capacity-building), a respectului pentru drepturile omului și a bunei guvernări, cu un impact direct asupra creșterii stabilității și securității internaționale. Sporirea securității în plan extern contribuie din plin la prosperitatea UE și securitatea statelor membre și a cetățenilor acestora. Recunoașterea calității expertizei țării noastre este confirmată de situarea, în mod constant, între primele țări din punct de vedere al experților detașați. De asemenea, România participă direct la procesul de elaborare a deciziilor din domeniul PSAC, prin intermediul experților naționali din Grupurile specializate de lucru de la Bruxelles (COPS/PSC – Political and Security Committee, CIVCOM – Committee for Civilian Aspects of Crisis Management, PMG – Political-Military Group, RELEX). Trebuie menționat, totodată, că PSAC își păstrează caracterul interguvernamental și principiul unanimității pentru luarea deciziilor.

Totodată, România se implică activ în diferite proiecte comune de dezvoltare de capacități militare, sub egida Agenției Europene de Apărare/EDA, în linie cu inițiativa UE de punere în comun și partajare a capacităților(Pooling & Sharing Initiative). România contribuie în egală măsură și cu expertiză militară pentru diferite operații militare ale UE, în diverse teatre externe.

Un rol extrem de important l-a avut Consiliul European din decembrie 2013, care a urmărit adoptarea de decizii privind sporirea eficacității, vizibilității și impactului PSAC, aprofundarea dezvoltării de capacități și întărirea industriei europene de apărare, aspecte evidențiate în Concluziile adoptate cu acea ocazie.

Pentru implementarea deciziilor luate, în noiembrie 2014 a fost adoptat Cadrul Politic pentru cooperarea sistematică și pe termen lung în domeniul apărării, acesta fiind complementar Codului de Conduită aferent Inițiativei ‘Pooling and Sharing’ și vizează întărirea cooperării și dezvoltării de programe în comun în domeniul capacităților. Tot în noiembrie 2014 a fost adoptat și Cadrul Politic pentru cooperarea în domeniul cibernetic, ca urmare a importanței în creștere a acestui domeniu și amenințărilor sporite cu care se confruntă. De asemenea, în iunie 2014, Consiliul European a adoptat Strategia de Securitate Maritimă a UE, iar ulterior, în decembrie 2014, și Planul de Acțiune pentru implementarea sa. În egală măsură, în decembrie 2013 a fost publicată Abordarea Cuprinzătoare a UE în materie de conflicte și crize externe, ulterior, în mai 2014, Consiliul UE adoptând Concluzii care relevă importanța sa deosebită pentru eforturile Uniunii în acest domeniu și necesitatea transpunerii sale în practică, prin intermediul unui Plan de Acțiune. La Consiliul European din decembrie 2013 au mai fost identificate 4 proiecte majore în domeniul capacităților, care vor trebui implementate în următorii ani, prin intermediul Agenției Europene de Apărare/EDA – sisteme aeriene pilotate de la distanță, ameliorarea capacităților de realimentare a aeronavelor în zbor, dezvoltarea viitoarei generații de comunicații guvernamentale prin satelit și apărarea cibernetică.

În iunie 2015, este programat un Consiliu European care va aborda, ca follow-up la reuniunea din decembrie 2013, și aspecte legate de securitatea și apărarea europeană. România se va implica în procesele de pregătire a acestui moment și va căuta să își promoveze propriile idei și interese, atât pe latura civilă, cât și cea militară.

3.2.1 Contribuția României la dezvoltarea capacităților civile și militare la nivel european și participarea la misiunile PSAC

România este membru al unor structuri importante pentru PSAC, cum ar fi Centrul Satelitar al UE (EUSC) de la Torrejon (Spania), Institutul de Studii de Securitate al UE (ISS) din Paris (Franța) sau Agenția Europeană de Apărare (European Defence Agency/EDA), care își are sediul la Bruxelles.

Pentru susținerea unor acțiuni eficiente ale UE în domeniul PSAC, statele membre au convenit asupra necesității construirii de capacități, civile și militare, dedicate acestui scop. Agenția Europeană de Apărare (EDA) are un rol central în procesul de dezvoltare a capacităților militare, precum și în ce privește limitarea fragmentării la nivel european în acest domeniu de importanță strategică, prin facilitarea de programe de colaborare dezvoltate și derulate de Statele Membre sub “umbrela” sa.

România, în funcție de necesitățile și interesele în materie de echipamente se implică la rândul său, alături de partenerii din cadrul UE, într-o serie de programe de dezvoltare a unor capacități de vârf, pentru a obține o cât mai mare valoare adăugată din aceste eforturi. Planul de Dezvoltare a Capacităților (Capability Development Plan) reprezintă principalul element de sprijin în procesul de planificare a apărării Statelor Membre și de dezvoltare de capacități prin limitarea duplicărilor, creând astfel premisele unui răspuns cât mai eficace la situațiile de criză cărora Uniunea va trebui să le facă față în viitor.

România pledează pentru o dezvoltare a interacțiunilor cu membrii Parteneriatului Estic, inclusiv pe linie de PSAC. Astfel sprijină programele derulate în baza inițiativei de punere în comun și partajare a capacităților (Pooling & Sharing Initiative) vizând, între altele, evitarea duplicărilor, o mai bună utilizare a resurselor limitate la dispoziție și sporirea interoperabilității, fiind pus în practică un Cod de Conduită de intensificare a cooperării între Statele Membre.

România s-a implicat activ în numeroase misiuni civile și operații militare PSAC. Pregătirea forțelor armate, reforma sectorului de securitate, combaterea pirateriei, monitorizarea implementării acordurilor de pace, asistența la frontieră, constituie domenii în care România a participat cu expertiză națională, în contextul misiunilor și operațiilor derulate de UE. Angajamentul solid al țării noastre este confirmat de prezența semnificativă a experților români, detașați sau angajați prin contract.

De-a lungul timpului România a contribuit la numeroase misiuni civile și operații militare sub egida PSAC, derulate în Europa, Africa și Orientul Mijlociu: EUPM Bosnia și Herțegovina (misiune civilă, de poliție), EUFOR Althea (operație militară în Bosnia și Herțegovina), EUJUST LEX Irak (misiune integrată, în domeniul statului de drept), EULEX Kosovo (misiune în domeniul supremației legii), EUPOL Afganistan (misiune civilă, de poliție), EUMM Georgia (misiune de monitorizare), EUNAVFOR ATALANTA (misiune navală, de combatere a pirateriei în Golful Aden), EUPOL COPPS  (misiune în domeniul poliției, în Teritoriile Palestiniene) și EUBAM Rafah (misiune de asistență la frontieră).

România participă și la misiunea civilă EUAM Ucraina, lansată la 1 decembrie 2014, care acordă asistență autorităților ucrainene în domeniul reformei sectorului civil de securitate, inclusiv poliție și statul de drept. De asemenea, România contribuie la misiunea EUBAM R. Moldova și Ucraina, lansată sub egida Comisiei Europene.

La începutul anului 2015, România era reprezentată în misiunile civile PSAC de 57 experți secondați din administrația publică, precum și de 71 de experți naționali angajați cu contracte individuale. Din perspectiva numărului de experți secondați, România se situează pe cea de-a 5-a poziție în rândul statelor membre UE. Personalul românesc secondat este prezent în misiunile civile EUMM Georgia (34 de experți secondați și 3 contractuali, la nivelul lunii martie 2015), EUAM Ucraina (4 experți secondați și 3 contractuali, la nivelul lunii martie 2015), EUPOL Afganistan, EUPOL COPPS, EUCAP Sahel Mali.

Pe linia contribuției în plan militar, România s-a implicat de-a lungul timpului în cadrul Grupurilor Tactice de Luptă (EU Battle Groups/EU BGs) cu pachete de forțe specializate. Această politică de implicare activă va continua și în perspectivă. România sprijină, de asemenea, ameliorarea modularității și flexibilității EU BGs, acestea rămânând principalul instrument militar de reacție rapidă la dispoziția UE în gestionarea unei crize externe.

În ce privește operațiile militare, România contribuie la EUFOR Althea în Bosnia și Herțegovina, EUTM Mali, EUTM Somalia, EUSEC RD Congo, EUMAM RCA Republica Centrafricană, EUNAVFOR MED și EUNAVFOR Atalanta.

3.2.2. Impactul PSAC asupra intereselor naționale de securitate

Raportul dintre Politica de Securitate și Apărare Comune (PSAC) și interesele de securitate națională se poate analiza la două niveluri: general și particular.

Nivelul general, se impune a fi descris și analizat din perspectiva obiectivelor și scopurilor urmărite de PSAC. Aceasta servește punerii în practică a rolului politic mult mai activ al UE pe scena mondială în domeniul prevenirii și soluționării crizelor și conflictelor ce se pot produce în afara frontierelor sale. De fapt, PSAC este constituită pentru a pune de acord statutul economic deosebit de înalt al UE cu statutul său de actor politic internațional. Practic, Uniunea își face auzit glasul în materie de securitate și apărare îndeosebi prin intermediul instrumentelor „clasice”- economice și diplomatice. Dar lumea secolului XXI este din ce în ce mai complexă, interdependentă și dinamică sub impactul a două mari procese: globalizarea și integrarea regională. Prin urmare, soluționarea crizelor și conflictelor nu se mai poate face doar prin mijloace economice și diplomatice, este tot mai mult nevoie de un instrument militar apt să intervină prompt acolo unde este necesar pentru a preveni crizele și conflictele, a asigura pacea și stabilitatea, pe propriul continent, dar și în lume. În plus, amenințările de securitate asimetrice solicită un răspuns adecvat din partea statelor, a organizațiilor regionale și internaționale care își asumă responsabilități în acest domeniu.

Politica de Securitate și Apărare Comune este chemată să contribuie la definirea clară și concretă a statutului și rolului de actor politic mondial al UE.

Tratatul de la Lisabona introduce pentru prima dată o clauză de apărare reciprocă și care generează în mod specific obligații pentru statele membre ale UE. Astfel, un stat membru care face obiectul unui atac armat pe teritoriul său va putea conta pe ajutorul și asistența celorlalte state membre, care sunt obligate să îl ajute.

PSAC are ca obiectiv esențial promovarea intereselor de securitate și apărare ale Uniunii Europene ca entitate, și nu ale unui stat membru sau ale altuia. De altfel, Constituția Europeană are articole ce stipulează expres rolul Uniunii în materie de politică externă și de securitate comună. Astfel, articolul I-16 definește foarte clar competența Uniunii în materie de Politică Externă și Securitate Comună, indicând că sunt acoperite toate domeniile politicii externe, ca și ansamblul chestiunilor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv pregătirea progresivă a unei politici de apărare comună ce poate duce la apărarea comună. Totodată, este prevăzut expres că „Statele membre sprijină activ și fără rezerve politica externă și de securitate comună a Uniunii într-un spirit de loialitate și solidaritate mutuală și respectă acțiunea Uniunii în acest domeniu. Ele se abțin de la orice acțiune contrară intereselor Uniunii sau susceptibile de a-i afecta eficacitatea”. Prin urmare, aceste prevederi ca și cele ale art. III-294 sunt foarte explicite în ceea ce privește statutul și rolul Uniunii în materie de securitate a sa și a statelor membre.

În același timp, PSAC poate însemna o specializare pe funcții militare. Aceasta se traduce printr-o contribuție diferită a statelor membre la constituirea PSAC, desigur în raport cu potențialul lor economic, mărimea populației și evident forța militară de care dispun. De altfel, fiecare stat membru își anunță disponibilitatea în ceea ce privește contribuția cu resurse umane, materiale și financiare la constituirea PSAC.

PSAC are menirea de a promova și apăra interesele generale în materie de securitate ale Uniunii Europene ca entitate economică, socială și politică. Prin aceasta, desigur, are loc și o promovare a intereselor de securitate ale statelor membre, cu atât mai mult cu cât o serie de măsuri privind securitatea europeană se iau prin consens de către acestea.

Prin urmare, se poate afirma că PSAC, la nivel general, reprezintă un cadru de manifestare a intereselor de securitate ale statelor membre ale Uniunii. Dar, există și interese naționale în materie de securitate, care pot avea și alt cadru de manifestare decât cel oferit de Uniune prin intermediul PSAC. Astfel, statele membre ale Uniunii au relații diverse și cu alte state și organizații regionale și internaționale, în mod individual, ceea ce se poate exprima prin interese comune într-un anumit domeniu și spațiu. De exemplu, Uniunea Europeană, ca entitate, are relații economice cu China sau altă țară, dar și un stat membru poate avea raporturi economice și de altă natură cu același stat, ca și Uniunea. De aici, necesitatea promovării intereselor naționale de securitate și într-un cadru bilateral sau multilateral.

La nivel particular, adică al fiecărui stat membru, interesele naționale de securitate se apără și promovează de către fiecare țară în parte. De aceea, fiecare stat dezvoltă capacități militare și civile adecvate obiectivelor și scopurilor în materie de securitate pe care și le propune. Aceasta întrucât fiecare stat membru are și o politică proprie de securitate și apărare națională pe care o promovează și prin alte mijloace și în alt cadru decât cel oferit de Uniunea Europeană. Interesele naționale în materie de securitate au elemente comune tuturor statelor membre, dar și componente diferențiate, specifice fiecărei țări din UE.

Tratatul de la Lisabona permite Uniunii Europeane să își asume noi responsabilități, în materie de securitate și apărare, care conduc la creșterea rolului acesteia de actor politic mondial. Implicarea activă a UE în prevenirea și soluționarea crizelor și conflictelor, precum și în promovarea democrației și prosperității și dincolo de frontierele sale devin tot mai mult o realitate. Uniunea Europeană întreține relații comerciale, culturale, politice și diplomatice cu majoritatea statelor lumii, care îi împărtășesc valorile și principiile, se manifestă tot mai activ în domeniul prevenirii și rezolvării crizelor și conflictelor prin intermediul PSAC.

Totodată, trebuie menționată importanța pe care o are statutul României de stat membru al ONU (din 1955), care este un for în care diplomația poate fi valorificat cu succes în vederea promovării și apărării intereselor naționale, dat fiind că permite implicarea țării noastre în adoptarea unor decizii cu consecințe majore asupra mediului internațional de securitate.

De asemenea, România își promovează interesele naționale, în calitate de stat membru, prin participarea la activitățile derulate în cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare sau în cadrul altor structuri de cooperare regională.

CONCLUZII

Termenul de „interes național” este unul complex și dinamic. Interesele naționale stau la baza relațiilor ce se stabilesc între state și se definesc în funcție de contextul geopolitic al statului în cauză, de nivelul de putere al acestuia, de caracteristicile generale ale mediului internațional de securitate și de mijlocele pe care statul în cauză le poate utiliza pentru promovarea și apărarea intereselor naționale

Documentele oficiale ce fac referire la interesele naționale ale României relevă clasificări diferite ale acestora deși, în ansamblu, există o viziune comună asupra lor. Întrucât definirea intereselor naționale stă la baza coerenței politicii externe a statului nostru, este utilă elaborarea unei viziuni unitare și coerente asupra acestora și reunirea lor sub o definiție unanim acceptată.

Politica de Securitate și Apărare Comune este domeniul UE în care angajamentul României a produs unele din cele mai importante efecte de apreciere din partea celelalte state membre. Experiență câștigată și beneficiile de imagine sunt o expresie a unei înțelegeri profunde a evoluțiilor din mediul strategic și a unei percepții corect fundamentate privind ierarhia priorităților naționale strategice.

O armată profesionalizată, cu un nivel înalt de tehnologizare, cu structuri flexibile și desfășurabile rapid sau servicii de informații eficiente care să documenteze adecvat și oportun reprezentanții statului cu privire la problema ce urmează a fi negociată și susținută reprezintă un puternic mijloc de promovare. În acest sens, dat fiind că țara noastră este o putere medie, cu resurse limitate, cel mai puternic atu al României este apartenența la NATO și la UE, fapt ce implică garanții și în privința celorlalte mijloace, în special a celui economic.

Statutul României de țară membră a NATO și UE, aflată la confluența a trei zone majore de instabilitate (Balcani, spațiul ex-sovietic și Orientul Mijlociu) atrage după sine un rol important în promovarea și menținerea stabilității în aceste regiuni. Acest rol are implicații directe asupra modului de planificare a apărării și a strategiilor de promovare a intereselor naționale la nivel regional. Din acest punct de vedere, România și-a asumat o politică pro-activă bazată pe o angajare solidă în Europa de Sud-Est, în mod deosebit în Balcani, precum și creșterea contribuției la securitatea din spațiul Caucazului și a Mării Negre, mai ales ca urmare a evoluției situației din Ucraina.

În procesul implementării intereselor naționale la nivel regional, România susține dezvoltarea unei politici a UE în regiunea extinsă a Mării Negre care să sprijine procesele de democratizare, stabilizare, coeziune economică și socială, precum și de întărire a securității frontierelor pentru statele din arealul respectiv.

Ca urmare a situației de securitate din Ucraina, România va trebui să își gestioneze cu multă interesele naționale având în vedere dubla calitate pe care o deține:stat națiune și stat membru al UE. De asemenea, România nu trebuie să-și neglijeze nici responsabilitățile, riscurile sau vulnerabilitățile ca stat de frontieră al UE. Nu este de dorit o relație bilaterală defectuoasă cu Rusia, în condițiile în care România dorește să devină o putere regională și un actor cu o putere de negociere relativ mai mare în cadrul NATO și UE.

Mijloacele de promovare a intereselor naționale analizate sunt într-o strânsă interdependență, influențându-se și sprijinându-se reciproc. Consider că instrumentul militar este cel mai bine dezvoltat și valorificat fiind foarte vizibil și promovând o imagine pozitivă a României în lume. Însă, doar soluțiile politice sprijinite de măsuri de descurajare prin mijloace militare sau, după caz, utilizarea efectivă a acestui instrument de putere pot conduce la rezultate durabile în timp, care să asigure stabilitatea, ordinea și securitatea într-o lume mai democratică și mai sigură.

În cazul României, principalul atu în promovarea și apărarea intereselor naționale îl constituie apartenența la organizații internaționale, fapt ce oferă un cadru adecvat pentru valorificarea la maximum a mijloacelor pe care România le deține, atât din cauza caracteristicilor mediului internațional de securitate contemporan, cât și din cauza faptului că statul nostru este o putere medie.

BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative

Constituția României și Declarația Universală a Drepturilor Omului, Editura Bogdana, 2004,

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, Editura Institutul European din România, București, 2004,

Strategia Națională de Securitate a României, 2007

Strategiei naționale de apărare a țării publicată în Monitorul Oficial al României nr. 799/2008,

Strategia Nationala de aparare, 2010

Carta albă, poiect

II. Lucrări de autor

Bogzeanu Cristina, Duțu Petre , Interesele naționale și folosirea instrumentelor de putere națională pentru promovarea și apărarea acestora. Cazul României, București, Editura UNAp, 2010

Bușe, Dorel Centre și raporturi de putere în relațiile internaționale în epoca post Război Rece, Editura UNAp, București, 2012

Bull, Hedley Society and Anarchy in Internationals Relations, Cambridge University Press, 1996

Carlo Jean, Interesele naționale de apărare, Conferință publică susținută la Colegiul Național de Apărare, București, 23 martie 1997

Dughin Aleksandr, Bazele geopoliticii și viitorul geopolitic al Rusiei, cu o postfață de Ilie Bădescu, Editura Eurasiatica, București 2011

Emil I. Emandi, Gheorghe Buzatu, Alexandru V. Boldur, Vasile Cucu, “Geopolitica” Editura Glasul Bucovinei, Iași, 1994

Evans Graham, Newnham Jeffrey, Dicționar de relații internaționale, Editura Universal Dalsi, 2001, București,

Frunzeti Teodor Diplomația apărării Editura UNAp, București, 2011

Frunzeti Teodor, Geostrategie, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009

Jones Ronald W., Private Interests and Government Policy in a Global World,

Kissinger Henri Diplomația , Editura All, București, 2010, p.212

Liotta P. H., To Die For National Interests and Strategic Uncertainties and Strategic Uncertainties, in Parameters, US Army War College Quarterely, Volume XXX, no. 2, 2000

Morgenthau Hans I., Politics Among Nations. A Realist Theory of International Politics, în "Caiet documentar", vol. II, nr. 4, 1981

Mureșan Mircea, Văduva Gheorghe, Războiul viitorului, viitorul războiului, Ed. UNAp “Carol I”, București, 2006

Nye Jr. Joseph S., Redefining the National Interest, Foreign Affairs, no. 78, July-August 1999

Pop Napoleon, Securitate economică: vulnerabilități preocupante, Editura UNAp, București 2012

Schiopu Ursula , coordonator,Dicționar enciclopedic de psihologie, Editura Babel, București, 1997

Simileanu V., Săgeată R., Geopolitica României, Editura Top Form, București, 2009

Tămaș Sergiu, Geopolitica, Noua Alternativă, București, 1995

Teodor FRUNZETI, Geostrategie, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009

III. Articole, publicații, lucrări de cercetare

Interesul Național și Politica de Securitate, Institutul Român de Studii Internaționale, București, 1995

Programul de guvernare 2013-2016

ROMÂNIA – NATO Primii zece ani , 2014

Romania 2020: noi ambiții, provocări si posibilități,

The Commission on America's National Interests, 2000

IV. Site-uri web

Acasă

http://www.mae.ro

http://www.minind.ro.

http://www.presidency.ro