Impactul Politicii Agricole Comune In Romania
Cuprins
Introducere
Partea I Politica Agricolă Comună- Abordări teoretice și practice
Capitolul 1 Politica agricolă și România
Agricultura- scurt istoric, evoluții
Implementarea politicii agricole comune în România
Probleme și ajustări necesare în sectorul agricol din România
Instituții nou create în scopul aplicării Politicii Agricole Comune
Rezultate obținute în cadrul negocierilor privind introducerea PAC în România
Perioadele de tranziție obținute pentru România
Partea a II-a Analiză comparativă între România și Moldova
Capitolul 2.Agricultura României vs Agricultura Moldovei
2.1 Agricultura României
2.1.1 Legume și fructe
2.1.2 Viticultura
2.1.3 Cereale
2.1.4 Sectorul zootehnic
2.2 Agricultura în Republica Moldova
2.2.1 Fructele și legumele
2.2.2 Viticultura
2.2.3 Cereale
2.2.4 Sectorul zootehnic
Concluzii
Bibliografie
Introducere
În introducerea lucrării de față s-a urmărit prezentarea scopului acestui studiu și a importanței temei alese, a motivării structurii studiului, precum și relevării modalității de atingere a obiectivelor.
Alegerea acestei lucrarii constituie o adevărată provocare, deoarece agricultura, alături de industrie, este unul din sectoarele care a avut cel mai mult de suferit de pe urma tranziției. Acesta reprezintă un domeniu greu de surprins ca urmare a procesului continuu de fărâmițare execesivă a terenurilor, lipsa de interes pentru mijoalcele de mecanizare și de irigare existente precum și modesta echipare cu tehnologii moderne. Toate acestea au condus la crearea unei agriculturi de subzistență cu performanțe reduse față de potențialul existent și față de agricultura europeană.
Se spune despre agricultură că este caracteristică economiilor subdezvoltate, că ar trebui să ne îndreptăm spre ramuri mai productive, că oricum nu înseamnă decât “3-5% din PIB” și deci că orice creștere ar fi nesemnificativă.
Totuși agricultura are șanse să devină motorul de dezvoltare a României mai mult decât orice altceva, unul dintre motive fiind faptul că doar unul din patru locuitori are un contract de muncă cu forme complete, aceasta fiind singura ramură care poate oferi oportunități de afaceri pentru un număr mare de persoane cu calificare modestă și bani puțini.
Ceea ce am vrut să evidențiez în cadrul acestei lucrări este starea actuală a sectorului agricol în România în comparație cu Republica Moldova, precum și avantajele implementării politicii agricole comune în Republica Moldova, pe baza rezultatelor aplicării acesteia în România.
Motivul abordării acestei teme este unul simplu, de a cerceta situația agriculturii din România și țara vecină, Republica Moldova, de a face o comparație a politicii agricole, principiilor și tehnicilor de bază din aceste două țări. De asemenea, de a observa avantajele și dezavantajele fiecărei politici și de a vedea ce se poate implimenta și îmbunătăți în activitatea agricolă din fiecare țară.
Scopul lucrării constă în analiza și determinarea potențialului de creștere și dezvoltare al agriculturii, studierea evoluției politicii agricole comune și implementarea acesteia în România, precum și prezentarea problemelor și ajustărilor necesare în sectorul agricol din România, după finalizarea comparației cu sectorul agricol din Republica Moldova.
Am utilizat diverse metode de cercetare, metode economico – statistice, metoda comparațiilor, metode analitice, grafice, tabele, pentru a reprezenta cât mai bine, interesant și corect studiul acestei teze.
Nu în ultimul rînd am utilizat o gama largă de surse bibliografice ca: Bărbulescu I.G. , UE-Politicile extinderii, Editura Tritonic, București 2006; Bonciu F., Economie Mondială, Editura Lumina Lex, București 2004; Douglas K., România și Politica Agricolă Comună, Eco Ruralis, 2010; Popescu G., 2007 – Politici agricole. Acorduri europene. Ed Economică București; Stanef M.R. – Agricultura Romaniei in fata exigentelor Uniunii Europene, Editura ASE, Anul 2010;
Teza este structurată în 2 părți principale, introducerea, concluziile si bibliografie.
În Partea I, ce conține 6 părți, am studiat originea conceptului de politică agricolă comună, principiile și tehnicile de bază care definesc și caracterizează agricultura (punând accent pe conceptele teoretice fundamentale care permit studiul sistematic al politicii agricole), evoluția sa și implementarea în Romania. Mai mult, am identificat problemele din sectorul agricol românesc, precum și ajustările necesare pentru o dezvoltare eficientă. Am prezentat rezultatul negocierilor privind introducerea politicii agricole comune în România (alocare bugetară de peste 4 miliarde de euro), instituțiile create în scopul aplicării acesteia, precum și perioada de tranziție după implementare.
În Partea a II-a, am comparat agricultura din România, agricultură care a adoptat politicile agricole comune și agricultura din Republica Moldova, țară care dorește să adere la această politică.
Am încercat astfel prin structura propusă și analiza datelor oficiale, realizarea unui studiu unitar și coerent asupra activității agricole dintre două țări ,,surori”, cu oameni, relief și limbă aproximativ identice. În final s-a facut o comparație în cazul sistemului agricol, prin delimitarea principalelor asemănari și deosebiri în cadrul evoluției acestuia.
Teza este expusă pe 46 foi și conține inclusiv 23 tabele și 24 surse bibliograf, dintre care 16 carti si 8 site-uri.
PARTEA I Politica Agricolă Comună- Abordări teoretice și practice
Capitolul 1. Politica agricolă și România
1.1 Agricultura – scurt istoric, evoluții
Încă de la începutul realizării Uniunii Europene s-a dorit aplicarea unei politici comune în agricultură. Proveniența Politicii Agricole Comune a fost strâns legată de lipsa de alimente care a avut loc după al doilea război mondial, dar și de faptul că producția agricolă a scăzut în cele mai multe zone, precum și de nevoia asigurarii unui flux constant de produse agricole.
La momentul negocierii Tratatului de la Roma în anul 1957, aproximativ un sfert din forța de muncă a statelor semnatare a fost angajată în sectorul agricol. De asemenea, Europa de Vest, la acel moment încă nu ajunsese să depășească întârzierea economică și dezechilibrele cauzate de anii de război, cu toate că beneficia de sprijinul american acordat prin Planul Marshall și a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare din cadrul Organizației pentru Cooperare Economică Europeană. În aceea vreme, majoritatea țărilor din Europa dețineau sectoare agricole extinse unde procesele agricole se efectuau cu ajutorul unor mașinării, foloseau cantități reduse de îngrășăminte, iar rolul produselor fitosanitare era ignorat. Exploatațiile familiale consacrate, de dimensiuni relativ mici nu aveau capacitatea să asigure mai mult decât venituri de subzistență într-o agricultură de autoconsum, care nu putea să asigure nici indispensabilul de produse alimentare și nici să facă față concurenței externe, venită în special din partea Statelor Unite ale Americii.
Scopul politicii agricole comune s-a evidențiat prin îndeplinirea unor categorii de obiective din care fac parte cele economice, care se evidențiază prin promovarea progresului tehnic, acordarea eficientă a resurselor și creșterea producției, sociale prin asigurarea unui nivel de viață decent pentru agricultori, prețuri acceptabile pentru consumatori, și politice prin garantarea securității alimentare.
Politica Agricolă Comună a fost introdusă în 1962 și reprezintă un parteneriat între agricultură și societate, dar și între Europa și fermierii săi. Obiectivele inițiale propuse au fost creșterea productivității, asigurarea standardelor de viață echitabile pentru comunitatea agricolă, stabilizarea piețelor, asigurarea disponibilității de produse alimentare și asigurarea unor prețuri acceptabile la alimente pentru consumatorii europeni. Modul de funcționare prin care Politica Agricolă Comună și-a atins aceste obiective a constat în mai multe măsuri precum subvențiile directe pentru agricultori în funcție de nivelurile de producție, cotizațiile la import, precum și prețurile de intervenție la care Uniunea a cumpărat produsul agricol. Politica Agricolă Comună a suferit multe modificări, atât datorită criticilor că ar fi o politică foarte scumpă și ineficientă, cât și datorită faptului că Uniunea Europenă s-a extins.
Cu toate că majoritatea obiectivelor propuse au fost îndeplinite, în anii ’70 – ’80 Politica Agricolă Comună a dus la o supraproducție în multe zone agricole, situație care a semnalat nevoia unei reforme. Prima reformă a apărut în 1992 și s-a numit „Reformele MacSharry”, deoarece era sub mandatul Comisarului European al Agriculturii, Ray MacSharry. Principalul scop al acestei reforme l-a avut reducerea producției, dar și orientarea acesteia către tendințele pieței, precum și o liberalizare a pieței agricole europene. Obiectivul principal al acestora a fost reorganizarea funcționării politicii agricole comune și transformarea politicii de dezvoltare rurală într-un instrument care să cuprindă toate activitățile din zonele rurale, nu doar agricultura.
Un alt scop a fost motivarea unui număr destul de mare de agricultori să continue să practice agricultura pentru a fi conservate atât ferma tradițională familială mixtă, cât și mediul natural, pentru a fi ferite de pătrunderea agriculturii industrializate, care are consecințe nu tocmai potrivite pentru mediul înconjurător. De asemenea, au fost mărite plățile directe către agricultori și a fost redus sprijinul acordat producției de cereale și carne de vită prin scăderea prețurilor garantate de intervenție. Odată create plățile set-aside, agricultorii au fost plătiți atât pentru cultivarea terenurilor agricole, cât și pentru păstrarea acestora în bune condiții.
Într-un final, reformele MacSharry s-au bucurat de un mare succes și au dus la decuplarea plăților directe de producție pentru a fi evitată supraproducția de alimente, dar și la o mai bună administrare a mediului natural.
Următoarea reformă importantă a Politicii Agricole Comune a avut loc în anul 1999. „Agenda 2000” a fost concepută pentru a pregăti Uniunea Europeană pentru extinderea spre est ce urma să aibă loc în anul 2004 odată cu aderarea a zece noi state. Cea mai importantă schimbare adusă a fost împărțirea Politicii Agricole Comune în doi piloni.
În privința pilonului 1 și anume susținerea pieței și a veniturilor, se acordă măsuri pentru sprijinirea pieței care acoperă plățile directe și subvențiile legate de piață acordate organizațiilor comune de piață precum cumpărarea de produse pentru depozitele publice, scheme de valorificare a surplusului și subvențiile pentru exporturi.
În cadrul pilonul 2, adică dezvoltarea rurală, măsurile au avut în vedere încurajarea protecției mediului, ajutorarea zonelor defavorizate, promovarea calității alimentelor, a respectării standardelor și asigurarea bunăstării animalelor. Măsurile din cadrul acestui pilon sunt cofinanțate de UE și statele membre.
Totodată au fost adoptate noi măsuri pentru modernizarea echipamentelor și practicilor agricole, diversificarea economiilor rurale, sprijinirea agricultorilor tineri, precum și protecția mediului în zonele rurale. Un alt element nou introdus au fost măsurile de eco-condiționalitate, ceea ce înseamnă că agricultorii trebuie să respecte anumite standarde de mediu pentru a putea primi subvenții, eliminând astfel posibilitatea poluării apei și a solului.
Cele mai recente schimbări au fost realizate în 2008 sub titlul „Health Check”. Această nouă reformă urmărește să modernizeze, simplifice și să raționalizeze Politica Agricolă Comună și să elimine restricțiile impuse fermierilor pentru ca aceștia să răspundă mai bine semnalelor pieței dar și să facă față mai bine noilor provocări precum schimbările climatice. Spre deosebire de reformele anterioare, aceasta a adus doar schimbări minore și anume subvențiile de lapte au fost templor agricole, diversificarea economiilor rurale, sprijinirea agricultorilor tineri, precum și protecția mediului în zonele rurale. Un alt element nou introdus au fost măsurile de eco-condiționalitate, ceea ce înseamnă că agricultorii trebuie să respecte anumite standarde de mediu pentru a putea primi subvenții, eliminând astfel posibilitatea poluării apei și a solului.
Cele mai recente schimbări au fost realizate în 2008 sub titlul „Health Check”. Această nouă reformă urmărește să modernizeze, simplifice și să raționalizeze Politica Agricolă Comună și să elimine restricțiile impuse fermierilor pentru ca aceștia să răspundă mai bine semnalelor pieței dar și să facă față mai bine noilor provocări precum schimbările climatice. Spre deosebire de reformele anterioare, aceasta a adus doar schimbări minore și anume subvențiile de lapte au fost temporar ridicate și stabilite pentru eliminare în 2015, modularea la Pilonul II a fost crescută, fermele mari primind cu 10% mai puțini bani pentru a plăti pentru măsuri suplimentare de dezvoltare rurală, iar subvențiile au fost în continuare decuplate de producție.
Politica Agricolă Comună a trecut prin schimbări majore în special în ultimele două decenii. De remarcat este și faptul că aceasta și-a schimbat obiectivele de-a lungul timpului, evoluând de la o politică orientată pe producție spre una ce pune accentul mai mult pe sustenabilitate.
Transformări majore a suferit și în 2013, odată cu noul exercițiu bugetar pentru perioada 2014–2020. Chiar dacă s-a preconizat că noua reformă nu va fi revoluționară ci mai degrabă evoluționară, aceasta a marcat un pas important în răspunsul Uniunii Europene la noi provocări precum încălzirea globală, globalizarea sau competiția cu noile economii emergente.
Cum reforma din 2013 a fost un punct de cotitură în contextul economic actual, discuțiile s-au purtat în jurul mai multor teme, însă cea mai importantă dezbatere a fost viitorul finanțării Politicii Agricole Comune. Țările cu un sector agricol modern au considerat că nu au de câștigat foarte mult din susținerea acestei politici și au făcut presiuni pentru re-naționalizarea finanțării agriculturii care pentru țările din Est, printre care și România, a fost un dezavantaj datorită decalajelor economice.
Propunerile Comisiei urmăresc atât consolidarea competitivității și durabilității agriculturii europene, cât și menținerea prezenței în toate regiunile, în scopul de a le asigura cetățenilor o producție de alimente de calitate, pentru a proteja mediul și pentru a contribui la dezvoltarea zonelor rurale.
Obiectivele generale pentru noua politică au rămas aceleași și anume asigurarea securității alimentare; sprijinirea fermelor în vederea obținerii unei producții etice, ecologice și sustenabile; menținerea unor comunități rurale viabile care să poată oferi locuri de muncă și să asigure o dezvoltare economică, socială și de mediu echilibrată teritorial.
În principal, arhitectura pilonului I a fost păstrată, deși a suferit unele modificări. Astfel, plățile directe au rămas principala formă de sprijin pentru agricultori, dar s-a impus o nouă redistribuire și o mai bună direcționare a acestui sprijin. De asemenea au fost remunerați în primul rând fermierii activi și s-a încercat plafonarea subvențiilor pentru producătorii agro-industriali care au suprafețe mari de teren agricol.
De la începutul anului 2014, fermierii au avut acces la două scheme de sprijin, una obligatorie și una facultativă. Schema obligatorie cuprinde o plată de bază care a înlocuit schemele curente și anume schema de plată unică și pe suprafață și o plată pentru fermierii care aplică practici agricole benefice pentru mediu ce poate ajunge la 30% din plafonul național.
În legatură cu politica de dezvoltare rurală, s-a propus integrarea cerințelor legate de competitivitatea economică a agriculturii și rolul acesteia în conservarea mediului înconjurător și a zonelor rurale. Sprijinul acordat a fost îndreptat spre trei direcții și anume competitivitatea agriculturii prin promovarea inovării și restructurării pentru o folosire cât mai eficientă a resurselor, managementul sustenabil al resurselor naturale prin necesitatea menținerii capacității de producție a pămantului și dezvoltare teritorială echilibrată a zonelor rurale (prin creșterea competențelor și autorității comunităților și îmbunătățirea legăturilor între zonele rurale și cele urbane.
Propunerile Comisiei Europene sunt aliniate la Strategia Europa 2020 prin care se stipulează că, în viitor, creșterea economică în UE ar trebui să fie inteligentă și bazată pe cunoaștere și inovare, durabilă în conformitate cu nevoile pe termen lung ale planetei și inclusivă, adică benefică pentru întreaga societate. Obiectivul principal declarat este de a realiza o integrare mai bună între politicile UE privitoare la zonele rurale.
O nouă schimbare a fost renunțarea la împărțirea actuală pe axe, cu cerințe minime privind cheltuielile din cadrul fiecărei axe și înlocuirea pentru perioada următoare de programare cu șase priorități generale sub umbrela Cadrului Strategic Comun (CSC) pentru fondurile europene în care vor fi incluse Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR), Fondul european pentru dezvoltare regională (FEDER), Fondul social european (FSE), Fondul de coeziune (FC) și Fondul european pentru afaceri maritime și pescuit (EMFF).
De asemenea s-a propus stabilirea unor obiective specifice pentru toate programele de dezvoltare rurală, pe cele șase priorități stabilite, care să clarifice anumite legături și să favorizeze performanța. Monitorizarea și evaluarea va fi făcută de către Comisia Europeană până la sfârșitul anului 2017 când va fi prezentat un raport privind impactul Politicii Agricole Comune asupra celor trei priorități principale și anume o producție alimentară viabilă, gestionarea durabilă a resurselor naturale și dezvoltare teritorială echilibrată. Planurile de dezvoltare rurală au rămas în continuare principalul instrument de punere în aplicare a politicii de dezvoltare rurală, bazat pe scheme multi-anuale, cofinanțate de către statele membre sau regiunile lor.
În ceea ce privește finanțarea, aceasta a fost de 418,4 miliarde euro, din care 76% pentru pilonul I și 24% pentru pilonul II. La această valoare au fost adăugate încă 17,1 miliarde Euro care au fost repartizate astfel: 5,1 miliarde euro pentru cercetare și inovare în domeniul agricol, 2,5 miliarde euro, pentru siguranța alimentară, 2,8 miliarde euro pentru ajutoarele alimentare pentru persoanele cele mai defavorizate, 2,8 miliarde euro pentru Fondul european de ajustare la globalizare, iar 3,9 miliarde euro pentru o nouă rezervă în cazul situațiilor de criză în sectorul agricol. În total, pentru agricultură și dezvoltare rurală pentru perioada 2014-2020 s-au alocat 435,6 miliarde de euro adică 39 % din bugetul total al Uniunii Europene.
Ratele de cofinanțare din partea UE au fost de 85 % în regiunile mai puțin dezvoltate, în regiunile ultra-periferice și în insulele mici din Marea Egee și de 50% în alte regiuni, pentru cele mai multe plăți, dar pot fi mai mari pentru transferul de cunoaștere și pentru inovare, pentru cooperare, pentru înființarea grupurilor de producători, pentru subvențiile la instalarea tinerilor fermieri și pentru proiectele LEADER.
1.2 Implementarea politicii agricole comune în România
Negocierile cu Uniunea Europeană în legatură cu domeniul cel mai sensibil al României, și anume agricultura, au fost deschise în noiembrie 2002. Subiecte importante care au fost puse în discuție, au fost măsura în care subvențile politicii agricole comune vor fi alocate către fermierii români după aderare și cotele aferente pentru producție și susținere, măsuri de piață în special pentru prelucrarea produselor agricole și măsuri de dezvoltare rurală.
Pentru România, adoptarea politicilor agricole de tip PAC a reprezentat o modificare semnificativă a tipului de susținere agricolă existentă și a politicilor de dezvoltare rurală.
În perioada 2001-2003, politica agricolă a României a încercat, să se apropie repede de coordonatele PAC. În această perioadă accentul a fost pus, în special, pe adoptarea măsurilor convenite între Uniunea Europeană si România, precum și pe pregătirea instituțiilor care erau obligatorii pentru implementarea politicii europene. Punctul central al măsurilor de politică agricolă a fost reprezentat de introducerea demersurilor pentru apropierea României de mecanismele comunitare și anume:
a fost adoptată Legea nr. 73 din 2002 care face referire la organizarea și funcționarea piețelor produselor agricole și alimentare și stabilește cadrul general pentru lansarea organizațiilor comune de piață.
s-a început crearea Rețelei de Informare Contabilă Agricolă (Farm Accountancy Data Network);
au fost adoptate numeroase prevederi în legatură cu agricultura ecologică și a crescut numărul de ferme care recurg la practici specifice.
În privința dezvoltării rurale, au fost adoptate unele măsuri în spiritul acquis-ului comunitar. În anul 2002, au fost puse în aplicare numerose activități pilot care au vizat investițiile în exploatațiile agricole, îmbunătățirea prelucrării și comercializării produselor agricole, dezvoltarea infrastructurii rurale etc. De asemenea, prin bugetul de stat s-au prevăzut și alte feluri de măsuri de dezvoltare rurală, precum și înființarea de întreprinderi mici și mijlocii în mediul rural. În legatură cu dimensiunea ecologică a dezvoltării rurale, în anul 2002 s-a creat un cod de bune practici agricole.
În ceea ce privește domeniul sanitar și fitosanitar s-au făcut progrese importante de transpunere a acquis-ului comunitar în legislația românească și anume adoptarea legislației privind sănătatea plantelor, controlul reziduurilor de pesticide și organismele care provoacă pagube.
A continuat procesul de liberalizare a comerțului cu produse agricole dintre România și UE. Începând cu ianuarie 2003, au fost eliminate sau reduse taxele vamale la importurile de cereale, produse lactate, carne de vită și carne de oaie din UE. De asemenea, pentru anumite produse agricole, România și UE au convenit să elimine subvențiile la export.
Se observă faptul că o mare parte a eforturilor României în domeniul agricol se fac în sensul adoptării și transpunerii acquis-ului comunitar. Noțiunea de “Acquis comunitar” în agricultură presupune respectarea și îndeplinirea obiectivelor generale ale Politicii Agricole Comune, stabilite prin Tratatul de la Roma.
1.3 Probleme și ajustări necesare în sectorul agricol din România
Aspectele problematice necesită acțiuni concrete atât în perioada de pre-aderare, cât și după aceea. Problemele structurale ale agriculturii românești sunt probabil cel mai greu de rezolvat. Comparativ cu majoritatea statelor care au devenit membre în 2004, în România dezechilibrele care au loc în sectorul agricol sunt mult mai mari, făcând corecțiile mai complicate.
Problemele și ajustările necesare în sectorul agricol din Romania sunt legate de:
Fragmentarea excesivă a proprietății agricole este unul dintre neajunsurile cele mai
importante ale sectorului agricol național. Uniunea Europeană nu are competențe directe în această problemă, putând acționa numai indirect, prin anumite măsuri de dezvoltare rurală sau prin stabilirea criteriilor de susținere a veniturilor agricultorilor. România dirijează fondurile bugetare către fermierii medii și mari, dar, având în vedere cerințele, PAC va fi nevoită să modifice Legea 166/2002, astfel încât și fermele familiale să fie eligibile pentru subvenții. O astfel de reorientare a intervenției vine în contradicție cu interesul național de consolidare a terenurilor.
2. O altă problemă structurală importantă a agriculturii naționale o face referire la numărul mare de ferme de subzistență și de semisubzistență. Așa cum s-a stabilit în urma negocierilor de aderare ale celor 10 state care au devenit membre în 2004, fermele de semisubzistență vor primi un ajutor financiar anual de maxim 1000 EUR/fermă, cu condiția ca fermierii să prezinte un plan de restructurare prin care să arate în ce mod exploatațiile respective pot fi transformate în „ferme comerciale” (adică pot deveni viabile economic). Astfel, autoritățile române urmăresc să introducă o schemă de reorganizare a fermelor de semi-subzistență pe aceleași criterii.
3. O altă disfuncționalitate structurală majoră a agriculturii românești o reprezintă valoarea mare a agricultorilor în totalul populației ocupate, precum și numărul ridicat de fermieri înaintați în vârstă. Pentru acest al doilea aspect, prezent – e adevărat, într-o proporție mai mică – și în agricultura comunitară, UE propune punerea în practică a unei scheme de pensionare anticipată. La rândul lor, autoritățile române urmează să aplice o astfel de schemă, care va îndemna ca fermierii vârstnici trebuie să înceteze definitiv toate activitățile agricole comerciale, iar terenurile agricole vor fi utilizate de fermieri mai tineri, care sunt nevoiți să demonstreze că vor putea îmbunătăți viabilitatea exploatațiilor.
4. În fine, un ultim aspect structural ține de industria alimentară, insuficient dezvoltată pentru a asigura o piață de desfacere atrăgătoare pentru produsele agricole de bază.
Comisia Europeană a propus ca prin ferme de semi-subzistență să se înțeleagă exploatațiile agricole cu suprafețe cuprinse între 3 și 15 hectare, urmând ca fermele mai mici de 3 hectare să fie considerate ferme de subzistență. Dar, tot Comisia Europeană a considerat oportun că stabilirea definițiilor și a limitelor minime și maxime pentru cele două tipuri de exploatații să fie diferențiate pentru fiecare stat candidat în parte, în cursul negocierilor de aderare.
Respectarea standardelor de calitate, precum și a reglementărilor sanitare și fito-sanitare constituie o altă direcție de maximă importanță în procesul de adaptare a agriculturii românești la structurile comunitare. Cunoașterea și aplicarea prevederilor de către fermierii mai tineri sunt esențiale din cel puțin două motive. Pe de o parte, deoarece constituie o condiție pentru posibilitatea de a ajunge mecanismele comunitare de sprijin (conform principiului condiționalității – cross-compliance). Pe de altă parte, nerespectarea standardelor de către producători atrage după sine imposibilitatea comercializării produselor agricole pe piața comunitară.
În ultimii ani, în România s-a înregistrat o transpunere accelerată a acquis-ului comunitar din domeniul calitativ, sanitar și fito-sanitar. Totuși acest ritm ridică o serie de probleme atât pentru fermierii și procesatorii români – care riscă să nu aibă capacitatea de a se informa cu privire la modificările survenite – cât și pentru autorități – Comisia Europeană exprimându-și îndoielile cu privire la capacitatea de implementare a noii legislații din cauza resurselor umane insuficiente.
Totodată, transpunerea acquis-ului comunitar în legislația națională presupune, pe lângă problemele de informare, și costuri suplimentare de adaptare pentru agricultori și procesatori. Ori, aceste costuri se pot dovedi o piedică semnificativă în calea obținerii avantajelor PAC de către fermieri.
Tot în acest context, stimularea activității în domeniul agriculturii ecologice ar trebui să constituie o prioritate, dat fiind faptul că România ar putea deveni competitivă în acest gen de produse. Un produs agricol ca sa obtina eticheta de „ecologic”, este necesar să îndeplinească criteriile generale, aplicabile tuturor produselor agricole realizate și comercializate în spațiul comunitar, la care se adaugă și o serie de criterii specifice. România a făcut în ultimii ani progrese în adoptarea legislației în domeniul agriculturii ecologice.
Asigurarea fondurilor de co-finanțare este o altă provocare cu care se confrunta autoritățile naționale. Cea mai mare parte a măsurilor vitale pentru restructurarea sectorului agricol românesc se înscriu, în cadrul politicii comunitare, în rândul componenței de dezvoltare rurală. Ori, această componentă presupune și o contribuție națională, care să suplimenteze fondurile de la bugetul comunitar. Inițial această contribuție națională era de 50% din valoarea totală a proiectului de finanțat.
Instituții nou create în scopul aplicării Politicii Agricole Comune
În lipsa unui sistem adecvat de implementare a măsurilor comunitare, accesul la bugetul comunitar poate fi blocat sau, dacă sistemul de implementare funcționează defectuos, verificările ulterioare ale Comisiei Europene pot conduce la restituiri importante ale banilor primiți în contul aplicării PAC. Managementul aplicării PAC este o ultimă problemă importantă cu care se confruntă România, țara noastră trebuind să finalizeze pregătirile pentru instituirea următoarelor instituții:
Agenția de Plăți – prin intermediul ei, se realizeaza cel mai mare volum al
activităților de implementare a PAC (preluarea plăților directe către fermieri, intervenția pe piață, acordarea restituțiilor la export, emiterea licențelor de import și export); România dorește ca Agenția de Plăți să fuzioneze, după aderare, cu Agenția SAPARD, astfel încât la nivel național să existe o singură instituție care să gestioneze atât fondurile agricole, cât și pe cele de dezvoltare rurală.
Sistemului Integrat de Control și Administrație (IACS) – acesta este sistemul
comunitar utilizat pentru controlul acordării corecte plăților directe în agricultură. Printre măsurile care trebuie adoptate de autoritățile naționale în acest sens, se remarcă: realizarea unui registru centralizat al tuturor exploatațiilor agricole din România, constituirea Sistemului de Identificare a Parcelelor de Pământ (prin care să existe posibilitatea analizarii cererilor de sprijin ale fermierilor pe baza teledetecției – deci pe baza unor fotografii aeriene) etc.
Rețelei de Informații Contabile în Agricultură (RICA) – pe baza acesteia vor
fi centralizate date tehnice și de performanță economică, necesare formulării politicii agricole. Astfel, partea română va trebui, printre altele, să: numească un „comitet național” pentru selectarea acelor exploatații agricole care vor furniza date, să pregătească un plan pentru selectarea acestor exploatații agricole, să adopte cadrul legislativ care să asigure confidențialitatea informațiilor oferite de fiecare exploatație din eșantion în parte etc.
Rezultate obținute în cadrul negocierilor privind introducerea PAC în România
Ca rezultat al negocierilor între UE și Guvernul României, România a obținut o alocare bugetară generală UE legată de PAC de peste 4 miliarde euro pentru 2007-2009. Aceste fonduri au fost împarțite între dezvoltare rurală, susținerea pieței și plăți directe:
a) Suportul financiar propus pentru plățile directe pentru România timp de trei ani s-a ridicat la 881 milioane euro, sumă care include susținerea financiară pentru produse sau sectoare pentru care sunt stabilite cote, suprafețe de referință sau plafoane naționale. Acest tip de susținere financiară nu necesită cofinanțare de la bugetul național, dar implică costuri de implementare naționale.
b) Suma de 732 milioane euro propusă pentru măsurile de piață, care cuprind intervenția pe piață și refinanțarea la export, nu necesită cofinanțare națională. Această susținere financiară a fost alocată începând cu anul 2007. Intervenția pe piață este instrumentul de stabilizare a prețurilor pieței, prin cumpărarea producției în surplus și stocarea ei în stocuri publice sau private. Refinanțările la export reprezintă alocarea pentru anumite produse exportate (cum ar fi laptele și produsele lactate, carnea de vită, cerealele, fructele și legumele, produsele din zahăr, produsele prelucrate etc.) a diferenței între prețul la export și prețul internațional, având în vedere că prețurile la produsele agricole sunt în general mai mari în Uniunea Europeană în comparație cu cele de pe piața mondială.
c) Susținerea financiară pentru dezvoltarea rurală din bugetul UE reprezintă un angajament de 2.424 milioane euro pentru 2007-2009. Ponderea de cofinanțare cerută din bugetul național s-a ridicat la 25%. Conform metodologiei de alocare a acestor fonduri, volumul anual de bani angajat în fiecare an trebuie cheltuit în anul n+2.
Alocările plăților directe și măsurilor de piață au fost determinate pe baza unui sistem de cantități de referință (ex.: producții medii regionale, cote, suprafețe de bază).
1.6 Perioadele de tranziție obținute pentru România
Romania a obținut o perioadă de tranziție de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru:
Modernizarea și retehnologizarea a 26 de abatoare și unități de procesare a cărnii, precum și a două unități de procesare a cărnii de pasăre, respectând cerințele UE.
Modernizarea și retehnologizarea unităților de procesare a laptelui (28 de unități), cât și pentru organizarea centrelor de colectare și standardizare a laptelui, respectând cerințele UE.
Respectarea cerințelor structurale ale UE privind fermele de vaci de lapte și calitatea laptelui materie primă obținut.
Utilizarea unei liste de produse pentru protecția plantelor cu substanțe active care nu satisfac cerințele UE (2 ani pentru o substanță specifică).
O altă perioadă de 8 ani, până la 31.12.2014, a fost obținută pentru eliminarea soiurilor hibride de viță de vie interzise de acquis-ul viței de vie al UE, cultivate pe o suprafață de aproximativ 30.000 ha, care urmează a fi replantate.
În perioada 2014-2020, agricultorii români vor beneficia de un buget de 18 miliarde de euro, din care 11 miliarde pentru subvenții (dublu față de până acum) și 7 miliarde pentru dezvoltarea rurală. Despre reforma care îi va purta numele, Dacian Cioloș a spus: „Reforma actuală a Politicii Agricole Comune reprezintă o schimbare fundamentală în această politică. Este pentru prima oară când se ține cont de diversitatea agriculturilor din 27 de state europene, cu interese comune, dar și cu istorii și nevoi diferite. De aceea, datorită specificități românești precum fermele mici, agricultura în zona de munte, aspecte care țin de structura fermelor, de gradul diferit de dezvoltare pe sectoare agricole, de nevoile de investiții și modernizare în mediul rural, toate acestea se regăsesc în pachetul de reformă a politicii agricole comune. Este o șansă extraordinară pentru ca România să-și dezvolte competitivitatea, calitatea și valoarea adăugată în agricultura și economia rurală”.
Partea a-II-a Analiza comparativă între România și Republica Moldova
Capitolul 2. Agricultura României vs Agricultura Republicii Moldova
2.1 Agricultura României
Agricultura a fost o activitate ineficientă sau prea puțin eficientă, ocolită de investitori, dar, totuși, punct de atracție pentru o pondere însemnată a populației reprezentând totodată siguranța pentru persoanele care nu își pot găsi de lucru sau care nu pot obține salarii satisfăcătoare în alte sectoare ale economiei.
România este unul din statele europene care se bucură de o bună înzestrare în ceea ce privește resursele de teren, apă și resurse umane. Cu toate acestea, până în prezent, aceste avantaje au avut doar o influență limitată în ceea ce privește generarea unei dezvoltări semnificative și restructurări în agricultură și în zonele rurale.
Pentru România, agricultura constituie unul din domeniile sensibile ale negocierilor de aderare, dat fiind în principal numărul mare al populației care lucrează în acest domeniu, precum și productivitatea foarte scăzută.
O analiză a structurii ocupării în agricultură relevă faptul că ponderea salariaților este extrem de scăzută și în același timp cea a lucrătorilor cu timp parțial de muncă este foarte mare. Dacă luăm în considerare faptul că în ciuda acestor aspecte migrația din urban în rural continuă să o depășească pe cea din rural în urban, se profilează imaginea unui sector de subzistență, mărturie a costurilor sociale pe care tranziția le-a presupus în România.
Cea mai mare parte a costurilor legate de aderarea României la UE în ceea ce privește agricultura și politica agricolă derivă din competitivitatea și gradul redus de dezvoltare al agriculturii românești față de standardele comunitare.
Una din problemele majore este reprezentată de fragmentarea terenului agricol, ceea ce face ca fermele să fie prea mici pentru a-și permite să facă investițiile necesare și să aplice tehnologia. Activitatea fermelor este, în continuare, prea puțin corelată cu piața, având în vedere că unitățile de procesare și comercializare continuă să se orienteze spre marile unități producătoare și mai puțin spre fermele mici,care, care în momentul actual sunt majoritare.
Principalul beneficiu al participării României la Politica Agricolă Comună a fost sprijinul financiar acordat de către Uniunea Europeană sub forma plăților compensatorii și a bvesunțiilor la export.
Un alt beneficiu a fost reprezentat de creșterea producției agricole, determinată de creșterea prețurilor produselor agricole după aderare care va constitui un puternic stimulent pentru producătorii agricoli.
Avanjatul adoptării Politicii Agricole Comune de către România a fost dezvoltarea zonelor rurale, atât datorită faptului că dezvoltarea rurală este unul dintre obiectivele principale ale PAC, cât și creșterea veniturilor și standardului de viață ale fermierilor vor impulsiona dezvoltarea activităților rurale conexe: servicii, constructii.
Din perspectiva costurilor, există posibilitatea creșterii prețurilor produselor agricole în România. Acordarea unor subvenții agricole va conduce la o alocare distorsionată a resurselor din agricultură în detrimentul măsurilor active de restructurare agricolă.
Populația ocupată cu agricultura a scăzut de la an la an, ajungând în 2011 la 2.612 mii persoane de la 2757 mii persoane în 2007.
Tabel nr.1 Evoluția principalilor indicatori ai potentialului uman în agricultura României în perioada 2007-2011
Sursa: Publicația statistică “Forța de muncă în România, ocupare si somaj “ (2003-2011), Ins 2012
După modul de folosință, terenul arabil ocupă cca. 62,5% din suprafața agricolă. În perioada 2007-2012 suprafața arabilă cultivată a variat, maximul de 9.423,3 mii hectare fiind atins în anul 2007, iar minimul de 8.306 mii hectare în 2010.
Tabel nr. 2 Fondul funciar după folosință în România
Sursă: Anuarul statistic al României, 2013
De la un an la altul, valoarea productiei vegetale în România a crescut (+6,6%), în timp ce producția animală a scăzut cu 6,8%. Cea mai mare parte din producția vegetală o reprezintă cerealele, iar cea mai mare parte din valoarea care se obține din producția animală este deținută de către bovine.
Tabel nr. 3 Producția ramurii agricole în România
Sursă: Anuarul statistic al României 2013
România este un mare producător de cereale și plante oleaginoase, aceste culturi ocupând suprafețele cele mai însemnate și anume 60% si respectiv 17% din cele 9,4 milioane hectare de teren arabil ale țării, adică 63,9%. În privința terenului agricol ce revine pe cap de locuitor, adică 0,7 ha, România se situează, la nivelul Uniunii Europene, pe unul dintre primele locuri datorită suprafeței agricole de 14,7 milioane hectare și populației de 19 milioane. De asemenea, prin păstrarea peisajului rural și a caracterului tradițional în multe zone ale țării, România poate contribui la dezvoltarea rurală, mai ales prin turismul rural.
Organizarea comună a piețelor agricole – cereale, carne de porc, ouă și carne de pasăre, fructe și legume, banane, vin, produse lactate, carne de vită, orez, ulei de măsline și măsline de masă, zahăr, floricultură, furaje, legume și fructe procesate, tutun, in și cânepă, hamei, semințe, carne de oaie și capră – are ca principal scop, îndeplinirea obiectivelor politicii agricole comune, reglarea piețelor, asigurarea unui nivel de viață cinstit pentru agricultori și creșterea productivității agricole, acoperind în acest fel în jur de 90% din producția agricolă finală a UE.
2.1.1 Legume și fructe
Clima și solul României oferă condiții favorabile culturii pomilor și arbuștilor fructiferi, specii răspândite, în funcție de cerințele biologice ale acestora, pe întreg teritoriul țării din câmpie până la altitudini de peste 800-1000 m.
.Aproape 80% din capacitățile actuale de producție au fost modernizate atât prin fonduri proprii cât și prin SAPARD. Cu ajutorul sistemul HCCP implementat de o mare parte din unitățile de procesare s-a permis pătrunderea pe piața comunitară și internațională. În România, sectorul de fructe și legume se evidențiază prin forța de muncă relativ ieftină, prin costurile de materie prima pentru procesare care sunt diminuate și printr-un potențial ridicat pentru practicarea agriculturii ecologice. Cu toate că, România dispune de un important potențial agricol în perioada analizată, producția agricolă a avut o evoluție diferențiată atât datorită condițiilor climaterice cum ar fi seceta și inundațiile, cât și a lucrăriilor agricole specifice.
Tabel nr.4 Suprafața cultivată pe grupe de culturi 2007-2013
-mii hectare-
Sursă: Institutul Național de statistică
Tabel nr.5 Producția de legume și fructe 2007-2013
-mii tone-
Sursă: Institutul Național de statistică; „*” Comunicatul de presă nr. 75/ 31 martie 2014 date provizorii
În perioada 2007-2011, producțiile de legume cu toate că au avut evoluții fluctuante de la an la an, au urmat un trend ascendent ajungând de la 3.116,8 în 2007, la 4.096 mii tone în anul 2011, ceea ce a reprezentat o creștere cu aproximativ 31,4% față de anul 2007. De asemenea în anul 2011 s-au înregistrat recolte de 881 de mii tone tomate adică, mai mult cu 37,5% față de anul 2007, 395 de mii tone ceapă uscată mai mult cu 21,5%, 1.025 mii tone varză, mai mult cu 14,8%, 249 mii tone ardei mai mult cu 34,7% si 636 mii tone pepeni verzi și galbeni mai mult cu 55,9%.
În anul 2013 producția a crescut cu 13,6% față de 2012, iar acest lucru s-a datorat creșterii producțiilor medii la hectar cu toate că suprafețele cultivate au avut o ușoară scădere. Producțiile au fost mai mari la ceapă cu 10,1%, la tomate cu 9,1%, la pepeni verzi și galbeni cu 9%, la ardei cu 8,7% și la varză cu 3,7%.
Producția de legume în intervalul 2007-2013 a fost de 3milioane tone-4 milioane tone pe an.
Cea mai mare suprafață cultivată a fost cea de legume, care a avut o evoluție oscilantă, ajungând la 258 de mii hectare în 2013 de la 253,4 mii hectare în 2014, ceea ce a reprezentat atât o creștere cu 1,8% față de 2007, cât și o reducere în aceeași proporție față de anul 2010.
Suprafața cultivată cu cartofi, având o evoluție descrescătoare din 2007 până în 2010, a crescut ușor în 2011 ajungând la 243 mii hectare, și a înregistrat o scădere de 9,4% față de 2007 și o creștere 0,7% față de anul 2010. Producția a crescut cu 31,8% în 2013 datorită creșterii randamentului la hectar chiar dacă suprafața cultivată a scăzut cu 7,1%, față de anul anterior.
La fructe după minimul înregistrat în anul 2007 și anume 1085,8 mii tone, producțiile totale au ajuns în anul 2011 la 1.324,9 mii tone ceea ce a însemnat o creștere cu 22 %. Conform tabelului de mai sus recoltele înregistrate în anul 2011 au fost 561,3 mii tone la prune, adică cu 50,6% mai mult față de 2017, 624,9 mii tone la mere ( >31,4% ), 64,4 mii tone de pere ( >22,5% ), 20,9 mii tone la piersici ( >22,9% ), 79,4 mii tone la cirese si vișine ( >21,8% ), 32,6 mii tone la caise și zarzăre ( >18,1% ), 33 de mii tone la nuci ( >29,4% ), 18,8 mii tone la căpșuni ( >13,9% ). În anul 2013 față de anul 2012 producția a înregistrat creșteri la cireși și vișini mai mari cu 30,4%, la peri cu 15,8%, la caiși și zarzări cu 12,5%, la pruni cu 11,5% și la meri cu 8,3%. Producția de fructe este fluctuantă, fapt datorat influenței factorilor climatici, dar și vârstei plantațiilor.
În ultimii 20 de ani în privința suprafeței, sectorul pomicol a fost într-un declin constant, având consecințe negative nu doar asupra dezvoltării economice a mediului rural, ci și asupra calității vieții comunităților din zonele pomicole tradiționale și asupra contribuției acestui sector la protejarea mediului.
În perioada 2002-2012, suprafețele de livezi au scăzut cu aproximativ 30%, defrișându-se cca. 65 mii de ha, suprafața totală fiind de 142.242 ha în anul 2012. Suprafețele cultivate cu principalele specii de pomi fructiferi au scăzut la meri în 2013 cu 1,8% față de 2012, la pruni cu 1,5%, iar la celelalte specii de pomi fructiferi s-au menținut la nivelul anului precedent.
2.1.2 Viticultura
Viticultura în România constituie o activitate tradițională, de mare importanță economică, dezvoltată armonios, ca rezultat al condițiilor naturale deosebit de favorabile pe care vița-de-vie le găsește pe tot cuprinsul țării.
În general, cultura eficientă a viței-de-vie se practică în acele locuri unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 9 și 21ºC.
În ceea ce privește sortimentul cu struguri pentru vin, la nivelul anului 2009,
primele 12 soiuri cultivate au fost: Fetească regală – 7,4%, Fetească albă – 7,3%, Merlot – 6,4%, Riesling – 4,2%, Aligoté – 3,9%, Sauvignon – 2,3%, Cabernet Sauvignon 2,2%, Muscat Ottonel – 2,0%, Băbească neagră – 1,8%, Roșioară – 1,6%, Fetească neagră – 1,0% și Tămâioasă românească 0,7%.
Tabel nr. 6 Suprafața cultivată cu vii pe rod 2007-2013
-mii hectare-
Sursă: Institutul Național de statistică
Tabel nr. 7 Producția de struguri și vin 2007-2013
Sursă: Institutul Național de statistică
Cu toate că România dispune de un important patrimoniu viticol în perioada 2007-2013, producția de struguri a avut o evoluție diferențiată datorită condițiilor climaterice nefavorabile și a modului de executare al lucrărilor agricole specifice.
Conform datelor din tabelul nr.3, suprafața destinată viilor și pepinierelor viticole a înregistrat o scădere cu 3,1% în perioada 2007-2011, de la 218 mii hectare în anul de bază al analizei, ajungând la 211,3 mii hectare în anul 2011. De asemenea, în aceeași perioadă producția totală de vin a avut o evoluție oscilantă, cel mai mare nivel atingându-se în anul 2009 și anume 5.369,2 mii hl, iar cel mai mic în 2011 de 3287,3 mii hl ceea ce a reprezentat și o reducere cu 3,5 % față de anul 2007.
Suprafețele cultivate cu vii pe rod, au avut o evoluție descendentă de la 187,6 mii hecatre în anul 2007 ajungând la 178 mii hectare în anul 2013. În anul 2013 s-a înregistrat o producție de struguri de 950 mii tone după o evoluție oscilantă, maximul înregistrându-se în anul 2009, de 990,2 mii tone.
Cu toate că suprafața cultivată a fost mai mică în 2013 cu 0,6% față de anul 2012, producția de struguri a crescut cu 27,3%, atât la plantațiile de vii altoite (>37,4% ), cât și la plantațiile de vii hibride (>15,5%), iar acest lucru datorându-se creșterii randamentului la hectar.
Conform datelor furnizate de Insitutul Național de Statistică, referitoare la structura viilor pe rod , se poate observa că în ciuda faptului că, deși cele două componente au avut o evoluție oscilantă în perioada analizată, viile hibride au înregistrat o scădere de 7%, adică de la 95,3 mii hectare în 2007, la 88 mii hectare în 2013, decat viile altoite care, cu toate că au înregistrat o evoluție similară totuși aceasta nu a fost atât de vizibilă, reducerea fiind de 92,3 mii hectare în anul 2007 la 90 mii hectare în anul 2013, înregistrându-se o scădere de 4,7%.
România, ca țară vitivinicolă, ocupă la nivelul Uniunii Europene locul cinci după suprafața viticolă și locul șase după producția de struguri și vin. Vinul ocupă în producția agricolă a României locul nouă, ca importanță valorică, iar în producția vegetală locul șapte. În anul 2011, producția de vin a avut o pondere de 1,4% în valoarea producției vegetale și de 1,1% în valoarea producției agricole. În perioada 2007-2012 au fost înregistrate scăderi atât la suprafața cultivată cu viță de vie (5%) și producția de struguri de vin (-14,5%), cât și producția medie la hectar (-10,2%).
2.1.3 Cereale
Piața cerealelor reprezintă o parte importantă a sectorului agroalimentar românesc, fiind în continuă dezvoltare, mai ales după aderarea României la Uniunea Europeană, culturile de cereale ocupând peste 65% din suprafața cultivată a țării.
Tabel nr.8 Suprafața cultivată cu cereale 2007-2013
-mii hectare-
Sursă: Institutul Național de Statistică
Tabel nr. 9 Producția de cereale 2007-2013
-mii tone-
Sursă: Institutul Național de Statistică
Suprafețele cultivate cu porumb cu toate că au urmat un trend descrescător până în anul 2010 au deținut ponderile cele mai mari în totalul suprafețelor cultivate cu cereale pentru boabe, aproape pe tot parcursul perioadei analizate, excepție făcând anul 2010. În anul 2011 culturile de porumb au înregistrat o creștere, atât față de anul anterior, cât și față de anul de bază al analizei, cu 24,5% și respectiv 3,5 %. Suprafețele cultivate cu porumb în anul 2013 reprezintă 47,1% din suprafețele cultivate cu cereale pentru boabe, iar cele cultivate cu grâu 39%.
În ceea ce privesc suprafețele cultivate cu grâu, situația a fost opusă, adică a avut o evoluție descrescătoare, în anul 2011 înregistrându-se o scădere cu 10,8% față de anul anterior și o scădere cu 2,4% față de anul 2007. La principalele componente ale acestei grupe de produse agricole s-au înregistrat următoarele producții: grâu 7.103 mii tone, orz și orzoaică 1.355 mii tone, porumb 11.666 mii tone. Producția de cereale pentru boabe a crescut în 2013 cu 63,9% față de anul precedent, datorită creșterii randamentelor la hectar (producția medie la hectar), astfel porumb boabe ( de 2 ori), grâu (+31,2%), ovăz (16,6%) și orz și orzoaică (+39,8%).
Din punct de vedere al suprafeței cultivate cu grâu, România ocupă locul patru în Europa. Necesarul de grâu al României se situează între 3,5 și 4 milioane de tone și include consumul uman (urban, rural), cel industrial, precum și grâul de sămânță. În anul 2007, România a fost al treilea mare producător de porumb din Uniunea Europeană, având alocată cea mai mare suprafață pentru această cultură.
2.1.4 Sectorul zootehnic
Creșterea bovinelor
În România, creșterea bovinelor este o activitate tradițională a populației din zona rurală și în special din zona montană și există potențial pentru realizarea de producții care să acopere necesarul intern și care să aducă un aport considerabil, prin export, la veniturile producătorilor.
Tabel nr. 10 Dinamica efectivelor și a producției de carne în perioada 2007-2013
Sursă: Institutul Național de Statistică
Potrivit Institutului Național de Statistică, în anul 2013 față de anul 2007, efectivele de bovine au scăzut. În perioada 2007-2013, numărul total al bovinelor a scăzut cu aproximativ 30%, de la 2.819 capete la 2.197 capete, producția de lapte cu 15%, iar producția de carne de vită în viu cu 44%.
Creșterea porcilor
În sectorul de creștere a porcilor există 72 de societăți comerciale producătoare de carne de porc. Dimensiunea medie a fermelor de porci la nivel național în anul 2010 era de 3,14 capete/exploatație.
Tabelul nr.11 Dinamica efectivelor și a producției de carne în perioada 2007-2013
Sursă: Institutul Național de Statistică
Sectorul de creștere a porcinelor a trecut și trece printr-o perioadă de criză determinată de scăderea efectivelor în perioada 2007-2013 (-18 %), mai ales a celor de creștere din sistemul industrial. Producția totală de carne de porc în viu a urmat tot un trend descendent în perioada 2007-2013 (-9,5%).
De asemenea, numărul total de porcine sacrificate și greutatea lor în carcasă au scăzut cu 4,9%, respectiv cu 6,1% în decembrie 2013, față de aceeași perioadă a anului precedent. Sacrificările de porcine în unitățile industriale specializate au avut o pondere de 30,7% în totalul porcinelor sacrificate în luna decembrie. În unitățile industriale specializate numărul de porcine sacrificate și greutatea lor în carcasă au crescut cu 14,5%, respectiv cu 12,4%.
Ovine și caprine
La sfârșitul anului 2013, în ceea ce privește România efectivele de ovine și caprine se situează pe locul patru în rândul Statelor Membre, după Regatul Unit, Spania și Grecia.
Tabel nr.12 Dinamica efectivelor și a producției de carne în perioada 2007-2013
Sursă: Institutul Național de Statistică
În perioada 2007-2013 sectorul de creștere a ovinelor și caprinelor a suferit o adevărată schimbare, mai ales în privința efectivelor totale, iar în ceea ce privește producția de carne în viu, cu toate că aceasta a scăzut cu 3,6 %, a constituit unul din principalele produse exportate.
În ceea ce privește numărul total de ovine și caprine sacrificate a scăzut cu 1,7%, iar greutatea în carcasă a acestora a crescut cu 1,7%. În unitățile industriale specializate numărul de ovine și caprine sacrificate și greutatea lor în carcasă au crescut cu 22,2%, respectiv cu 18,3%. Sacrificările în unitățile industriale specializate au avut o pondere 6,3% din totalul ovinelor și caprinelor sacrificate.
În perioada analizată, numărul ovinelor a crescut cu 12% de la 7,6 milioane la 8,5 milioane, iar numărul caprinelor cu 80% de la 686.000 la 1,23 milioane. Sectorul de creștere a ovinelor a înregistrat o balanță comercială pozitivă în ultimii ani, prin asigurarea necesarului de consum intern și crearea de disponibilități pentru export.
Creșterea păsărilor
Creșterea păsărilor pentru carne în România este sectorul care și-a revenit cel mai repede după declinul din perioada imediat următoare privatizării fostelor unități de stat.
Performanțele tehnice realizate în 2006 a plasat avicultura României pe locul 4 în lume și 3 în Europa, după țări cu tradiție în creșterea păsărilor pentru carne precum : Franța și Statele Unite ale Americii.
Tabel nr.13 Dinamica efectivelor și a producției de carne de pasăre și ouă în perioada 2007-2013
Sursă: Institutul Național de Statistică
În perioada 2007-2013, efectivele totale de păsări au avut un trend descrescător scăzând până la 80 milioane capete. Producția totală de carne de pasăre în viu și greutatea medie de sacrificare nu au urmat trendul descrescător al efectivelor de păsări și au crescut în perioada analizată cu 31.4%, respectiv 23,5%.
Sectorul de creștere a păsărilor pentru ouă s-a dezvoltat timid, producția totală de ouă crescând în perioada 2001-2011 cu 5,4 %. Aproximativ 95% din consumul intern de ouă este asigurat din producția internă.
2.2 Agricultura în Republica Moldova
Agricultura reprezintă una dintre ramurile importante din economia națională a Republicii Moldova, atât prin nivelul forței de muncă implicate în acest sector și anume aproximativ 45%, cât și prin aportul acesteia în Produsul Intern Brut.
Agricultura este una din forțele motrice care formează imaginea Republicii Moldova, natura și cultura țării pe parcursul mai multor secole. În acest mediu s-au format unele practici agricole adaptate specific la condițiile climaterice, geografice și economice.
În contextul aspirațiilor europene ale Republicii Moldova, reformele din sectorul agroalimentar al țării trebuie să se conformeze modelelor și tendințelor europene ce va permite ajustarea sectorului la cerințele piețelor internaționale, în special la capitolul de securitate și siguranță alimentară.
Începând cu anul 2000 economia Republicii Moldova a înregistrat unele tendințe de sporire economică. Cea mai importantă contribuție la creșterea economică în perioada anilor 2000 – 2010 aparține sectorului de servicii. Printre cei mai importanți factori care au stimulat creșterea economică au fost sporirea importurilor și a transferurilor bănești de peste hotare. Cu toate că, peste 28% din populația activă a țării este încadrată în domeniul agriculturii (Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova, 2010), agricultura a contribuit cu mai puțin de 9% la PIB. Agricultura în Republica Moldova servește tradițional drept o plasă neformală de protecție, care asigură subzistența și un venit bănesc limitat din vânzările produselor proaspete, sau a celor cu un grad redus de prelucrare.
Perioada inițială de reformare a sectorului agrar, care s-a finalizat spre mijlocul anului 2000 prin restructurarea exploatațiilor agricole și privatizarea factorilor principali (pământului, fondurilor fixe și a celor circulante) de producție, poate fi apreciată ca o etapă de transformări structurale profunde a acestui sector. Cu părere de rău, alături de unele schimbări pozitive (de ex. privatizarea, multitudinea formelor de organizare a procesului de producție, crearea climatului de concurență, de inițiativă, de întreprinzător etc.) aceste transformări structurale au provocat și apariția unor disproporții între ramurile evidente, soldate cu pierderea locurilor de muncă, reducerea investițiilor, simplificarea excesivă a asolamentelor etc. Drept consecință s-au micșorat brusc volumele de producție a produselor zootehnice, a legumelor, cartofului, tutunului, culturilor furajere și altor produse cu valoarea adăugată sporită.
Esența modificărilor din ultimii ani a structurii de producție din gospodăriile agricole corporative constă în abandonarea de către acestea a producerii laptelui și cărnii. Concomitent, au fost excluse din asolamentele acestor exploatații agricole culturile furajere și o parte din culturile tehnice, inclusiv tutunul, parțial și sfecla de zahăr, dar și legumele, cartoful, culturile etero- oleaginoase, plantele medicinale etc. Ca o consecință a modificărilor în structura suprafețelor cultivate, are loc micșorarea permanentă atât a locurilor de muncă, cît și a numărului persoanelor ocupate.
Titlurile de proprietate ale pământurilor au fost distribuite cu între populația rurală. În conformitate cu Cadastrul Funciar pentru anul 2000, gospodăriile țărănești prelucrează circa 45%, inclusiv parcelele individuale și cotele de pământ primite în urma procesului de privatizare. Trebuie să menționăm, că circa jumătate din suprafețele agricole private sunt administrate de întreprinderi agricole mari, circa 5% din suprafetele agricole și-au păstrat forma veche de proprietate – colhozuri, iar altele au preluat noi forme juridice.
Pe parcursul procesului de divizare a pământului în gospodăriile țărănești s-a observat o înaltă fragmentare a parcelelor individuale, ceea ce a dus atât la diminuarea recoltelor realizate în sectorul agricol, cât și la reducerea investițiilor în acest sector.
Din suprafața totală a terenurilor agricole, societăților cu răspundere limitată dețin aproape 40%, iar 37% sunt deținute de gospodăriile țărănești și de fermieri, 10% revin altor forme de proprietate, 10% revin cooperativelor de producție și 3,0% societăților pe acțiuni.
Economia agrară a Moldovei prezintă multe avantaje printre care se numară poziția geografică și clima favorabilă, precum si terenuri bogate în humus și resurse acvatice suficiente, o experiență și cunostințe acumulate atât de populație pentru a cultiva legume, fructe cât și de instituțiile de cercetări științifice care au acumulat cunoștințe solide și experiență pentru a contribui la dezvoltarea agriculturii.
Cunoașterea politicilor agrare comune, politicilor structurale și ale sistemului fiscal din cadrul Uniunii Europene vor permite crearea și structurarea unei politici agricole durabile în Republica Moldova.
Pentru soluționarea problemelor, în Republica Moldova este necesar a se a utiliza elementele cheie din politica agrară, aplicate în Comunitatea Europeană, inclusiv și la etapa inițială de derulare a sa.
Politica Agrara din Republica Moldova a fost orientată spre soluționarea problemelor de descentralizare și derulare a procesului de privatizare. Deosebirea principala a Politicii Agrare promovate în Republica Moldova față de Politica Agrară Comuna este utilizarea insuficientă sau neutilizarea politicilor prețurilor de către stat în condițiile economiei de piață. În acest context este oportună elaborarea și adoptarea legii cu privire la prețuri.
Astfel, în Republica Moldova poate fi utilizat un sistem de subvenții, reprezentat prin acordarea de subvenții complementare la suma de bază a creditului. O asemenea metoda are o serie de privilegii, comparativ cu subvenționarea ratei dobânzii. În cazul gospodăriilor agricole, se reduce mărimea sumei de gaj, se mărește accesul la creditele comerciale și, în același timp, se promovează o cultura de creditare prin educarea unei discipline de rambursare.
Cu alte cuvinte, se impune necesitatea ca subvențiile în agricultură să fie alocate gospodariilor agricole viabile, să fie acceptabile din punct de vedere al legislatiei fiscale și al transparenței, să micșoreze dereglările și să fie strict orientate spre favorizarea activităților de restructurare la etapa de postprivatizare.
În paralel cu subvențiile directe, guvernul ar trebui să utilizeze și așa-numitele „subvenții verzi”, ce prezintă în esență fonduri publice destinate gospodăriilor țărănești. Implementarea acestor scopuri poate fi realizată prin atragerea asistenței tehnice internaționale.
În elaborarea Politicii Agricole Comune s-a avut în vedere caracterul special al activității agricole ce rezultă din structura socială a agriculturii și din discrepanțele structurale și naturale care se manifestă în diferite regiuni în care se practică agricultura; necesitatea de a opera treptat modificările ce se impun și, mai ales, faptul că în statele membre ale UE agricultura este un sector strans legat de ansamblul economiei.
În prezent suprafața agricolă totală a Republicii Moldova reprezintă aproximativ 2,54 mil. ha, sau 73,97 la sută din toată suprafața dintre care 1 milion 820,51 mii hectare (72,7 la sută) reprezintă terenuri arabile, 303,03 mii hectare (13%) sunt plantații multianuale compuse din livezi și vii. Pe fondul descreșterii producției obținute în întreprinderile agricole, producția obținută în sectorul individual agricol e în continuă creștere. Aproximativ 75 la sută din întreaga suprafață a terenurilor agricole o constituie cerno- ziomul (solul negru).
Suprafața arabilă în perioada analizată, 2009-2012, a avut un trend descendent, suferind scăderi de la an la an.
Tabel nr.14 Fondul funciar după folosință în Moldova
-mii hectare-
Sursă: Biroul Național de Statistică
Structura producției agricole poate fi privită drept una cât de cât stabilă, astfel pentru Republica Moldova, producția de origine vegetală reprezintă 70% din total, iar cea de origine animală 30%. În anul 2008, drept consecință a micșorării efectivului de animale, în urma secetei din vara anului 2007, au fost înreg- istrate unele devieri în coraportul producției vegetale și animale, astfel înregistrându-se 74 la sută și, respectiv, 26 la sută.
Tabel nr. 15 Producția agricolă în Moldova
Sursă: Biroul Național de Statistică
2.2.1 Fructele și legumele
Conditiile climatice si fertilitatea naturala inalta a solurilor din Moldova sunt potrivite pentru cresterea majoritatii felurilor de fructe si legume, cartofi, cereale si seminte oleaginoase.
Legumicultura în Republica Moldova a fost și continuă să rămână una din principalele ramuri ale agriculturii menită să asigure populația cu legume în stare proaspătă și industria de conserve cu materie primă. Importanța social-economică a acestei ramuri rezultă din ponderea legumelor în alimentația populației, utilizarea intensivă a terenurilor și a forței de muncă, obținerea de producții sporite, precum și de venituri considerabile.
Pe parcursul anilor volumul producției de legume a scăzut considerabil, adică până la 380-400 mii tone anual, ceea ce înseamnă mai puțin de 100 kg pentru un locuitor față de 150 kg necesare conform recomandărilor pentru o alimentație corectă. Astfel, pentru a-și asigura securitatea alimentară, Republica Moldova s-a transformat dintr-un exportator al producției de legume într-un importator stabil al acesteia.
Și mai gravă este situația în ceea ce privește obținerea producției de legume pe teren protejat. Recolta medie de tomate și castraveți constituie 12-14 kg/m2 față de 40-45 kg/m2 în țările cu tehnologii avansate. În prezent, producția obținută în spațiile protejate constituie mai puțin de 2,0 kg legume pentru un locuitor.
Tabel nr.16 Producția de legume și fructe
-mii tone-
Sursă: Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova
Tabel nr.17 Suprafața cultivată de legume și fructe
-mii hectare-
Sursă: Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova
Din analiza datelor statistice furnizate, se observă că producția de cartofi a avut un trend ascendent față de anul 2007, de la 199,4 mii tone la 350,8 mii tone în anul 2011, iar la finele anului 2012 producția de cartofi a scăzut în mod impresionant.
Scăderea producției de cartofi se datorează în mare parte, cultivării unei suprafețe mai mici de teren, de la 35,4 mii hecatre în anul 2007 la 24,5 mii hectare în anul 2012.
Din valoarea totală a producției agricole,legumele de câmp ocupă circa 6% iar dupa o evoluție oscilantă a ajuns la 32 mii ha în 2012, față de 2007 când a avut 37,7 mii ha, fiind cultivate, în special, tomate, varză, castraveți, morcov, ceapă, ardei gras, vânătă, dovlecei, usturoi, sfeclă roșie etc. În perioada 2007-2012, producția de legume a fluctuat foarte mult înregistrând un minim în 2007 de 221,8 mii tone și un maxim în 2008 de 376,3 mii tone. Anual se recoltează în medie circa 370 mii tone de legume.
Prelucrătorii de fructe și legume sunt divizați în două grupuri mari: primul grup cuprinde un număr mic de firme mari, concentrate pe piețele de export și care produc aproximativ 80% din volumul total din acest sub-sector, iar ce-l de-al doilea grup este format din aproape o sută de fabrici mici și mijlocii de conserve, care deservesc în special piața internă. Împreună, aceste firme prelucrează de la 150.000 până la 200.000 tone de materie primă, în special mere și prune. Produsele de bază sunt sucul concentrat de mere, pasta de fructe și de tomate, fructe și legume conservate. Oricum, potențialul industriei de prelucrare a fructelor și legumelor este folosit numai la circa o treime din capacitatea sa maximă.
2.2.2 Viticultura
Vinul și băuturile alcoolice distilate reprezintă cea mai mare porțiune a producției produselor alimentare din Moldova, dar și o parte considerabilă a întregului volum al producției industriale. Moldova are 132 de întreprinderi ce se ocupă cu producerea și îmbutelierea vinului.
În plus, mai există 7 întreprinderi de bază producătoare de distilate, de maturație și îmbuteliere a băuturilor alcoolice tari. Aproape 70 000 de persoane fizice, majoritatea proprietari a unor gospodării agricole mici, se ocupă cu creșterea viței de vie.
Peste 6.000 de lucrători sunt încadrați în producerea vinului și a băuturilor alcoolice distilate – aproape de două ori mai puțin decât în anul 2006.
Tabel nr.18 Suprafața cultivată cu vii pe rod 2007-2013 -mii hectare-
Sursă: Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova
Tabel nr.14 Producția de struguri
-mii tone-
Sursă: Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova
Viticultura și vinificația sunt subramurile de bază ale economiei moldovenești, generand circa 15% din bugetul anual al țării, iar recolta anuală de struguri este de 400-500 mii tone. Suprafața totală a plantațiilor viticole este formată din 156.000 ha, iar mai mult de 95% apartine proprietatii private.
Industria vinicolă prelucrează anual circa 400 mii tone de struguri, introducand pe piață o mare varietate de produse si anume vinuri naturale (de masă), seci, dulci, demiseci, demidulci, vinuri speciale cu alcool de la 14% până la 20%, vinuri spumante. Moldova produce anual 300-350 milioane de sticle de vin, 20 milioane de sticle de vin spumant. Circa 10% din vinul produs este consumat în Republica Moldova, iar restul, 90%, este exportat.
. În prezent, în Moldova se află 191 de fabrici care au licență de activitate în domeniu și produc aproximativ 20-25 milioane decalitri de vin brut, dispunând de trei beciuri mari pentru depozitarea și maturarea vinurilor de înaltă calitate.
2.2.3 Cerealele
Principalele culturi cerealiere sunt grâul, orzul, porumbul etc. Suprafața agricola cultivata cu cereale, în anul 2008, a constituit 985,6 mii ha, inclusiv grâul – 384 mii ha, porumb pentru boabe – 450 mii ha etc.
În anul 2008 au fost culese 3160 mii tone de culturi cerealiere, inclusiv 1286,3 mii tone de grâu, 11478,6 mii tone de porumb pentru boabe și 353,1 mii tone de orz , aceste valori reprezentând maximul înregistrat în intervalul 2007-2012.
Tabel nr.19 Suprafața agricolă 2007-2013
-mii tone-
Sursă: Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova
Tabel nr.20 Producția agricolă 2007-2013
-mii hectare-
Sursă: Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova
2.2.4 Sectorul zootehnic
Industria de prelucrare a cărnii din Moldova este foarte bine consolidată, cu toate că datele statistice oficiale indică că în anul 2009 existau 189 întreprinderi de prelucrare a cărnii și unități de producție a cărnii. Astfel de întreprinderi precum „Carmez” în Chișinău și „Basarabia Nord” în Bălți domină piețele interne și de export. Un număr nu prea mare de producători mici și mijlocii furnizează salam și mezeluri supermarketelor, pe când ceilalți producători livrează produsele sale rețelei de magazine mici din orașe și sate.
Producția industriei de prelucrare a cărnii se exportă preponderent în statele CSI, deoarece Moldova nu s-a calificat pentru statutul necesar exportului produselor din carne în statele UE.
Producția animalieră este împărțită în următoarele categorii și anume bovinele reprezintă 36%, păsările – 29,2%, porcinele – 27,7%, ovinele și caprinele – 5,3 la % și 1,8% revin altor producții din volumul global.
Starea sectorului zootehnic este condiționată de situația aflată în gospodăriile populației și cele țărănești, de fermieri, care dețin o mare parte din producția animaliera și anume 87% din producerea laptelui, 80% din creșterea vitelor și păsărilor si 70% din producția de ouă.
Tabel nr.21 Efectivul de animale și păsări 2007-2013
-mii capete-
Sursă: Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova
Tabel nr.22 Producția principalelor produse animaliere pe categorii de gospodării
Sursă: Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova
Tabel nr. 23 Producția cărnii în gospodăriile de toate categoriile pe tipuri
-mii tone-
Sursă: Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova
Așa cum se observă și din tabelul nr. 21 de mai sus , în sectorul zootehnic preponderența o constituie creșterea bovinelor, care a avut un trend descrescător față de anul 2007 de la 299 mii capete la 191 mii capete în anul 2013. Acest fapt a condus și la scăderea producției de carne de la 15,2 mii tone în anul 2007 la 9,5 mii tone în anul 2013.
De altfel și producția de porcine a avut un trend descrescător în anul 2013 ajungând la 134 mii capete față de 207 mii capete în anul 2007.
Contrar trendului descrescător al producției de porcine, producția de carne de porc după sacrificare a crescut în anul 2012 la 64,5 mii tone față de 58,9 mii tone în anul 2007.
De precizat faptul că în anul 2008 Republica Moldova a înregistrat cel mai scăzut nivel al producției de carne de porc după sacrificare, respectiv 35,1 mii tone.
Creșterea bovinelor reprezintă principala ramură zootehnică din Moldova, întrucat aceasta furnizeaza cantități foarte mari de producție animală, de lapte și carne. Creșterea bovinelor este singura ramură zootehnică care este parțial subvenționată din bugetul de stat.
Creșterea porcinelor este o activitate tradițională practicată de o mare parte din gospodariile din spațiul rural al țării, unde se produc si cele mai mari cantități de carne (circa 48 la sută din volumul total de carne produs în țară).
Ovicultura este una din cele mai vechi ocupații ale populației autohtone rurale. Această ramură furnizează o gamă largă de produse zootehnice cum sînt carnea, laptele, lâna, pieile și pielicelele – care asigură securitatea alimentară a păturilor vulnerabile la sate și materiile prime pentru industria ușoară.
Din ramura avicolă se obțin anual circa 45 mii tone de carne și 700 mil. de ouă si reprezintă un complex industrial de mare intensitate ce cuprinde, peste 40 de întreprinderi industriale, cu o capacitate curentă de 1200 mii de găini și 8 milioane de pui broiler, din care 6 întreprinderi au 150 de mii de capete de forme parentale. Efectivul total de păsări în țară constituie 23 mil. capete.
Industria produselor lactate se bazează în primul rând pe furnizarea laptelui brut de la producătorii mici prin intermediul punctelor de colectare deținute de companii și de la cooperativele de colectare a laptelui finanțate de companiile producătoare de lactate, sau prin intermediul programelor de donatori. În timp ce volumul întreg de aprovizionare cu lapte este adecvat, iar productivitatea animalelor este într-o creștere ușoară, calitatea laptelui livrat industriei de prelucrare a cunoscut doar îmbunătățiri marginale.
Producătorii industriali furnizează produsele lactate care necesită consum rapid (laptele pasteurizat) și puțin spațiu pentru păstrare (smântâna, iaurtul, brânza dulce, cașcavalul moale). Cu toate acestea, majoritatea populației este asigurată cu lactate, produse la scară mică în condiții de casă în zonele rurale pentru consum local. Astfel, rata de utilizare a capacităților fabricilor mari existente este foarte mică.
Mai mult de atât, întreprinzătorii din industria alimentară, specializați în produsele lactate, în acest moment nu sunt în stare să asigure că exporturile potențiale către statele UE corespund cerințelor relevante ale UE.
Concluzii
În această lucrare, am prezentat o analiză structurală a procesului de integrare europeană, reflectată din punct de vedere al politicilor agricole comune, politicilor de subvenționare și în concordanța lor prezentă și viitoare cu sectorul agricol din România, și din Republica Moldova.
Republica Moldova aparține geografic, istoric, moral și spiritual cadrului european, de aceea procesul integrării în Uniunea Europeană este inevitabil într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat.
Cunoașterea politicilor agrare comune, politicilor structurale și ale sistemului fiscal din cadrul Uniunii Europene vor permite crearea și structurarea unei politici agricole durabile în Republica Moldova.
Politica Agrara din Republica Moldova a fost orientată spre soluționarea problemelor de descentralizare și derulare a procesului de privatizare. Deosebirea principala a Politicii Agrare promovate în Republica Moldova față de Politica Agrară Comuna este utilizarea insuficientă sau neutilizarea politicilor prețurilor de către stat în condițiile economiei de piață. În acest context este oportună elaborarea și adoptarea legii cu privire la prețuri.
Astfel, în Republica Moldova poate fi utilizat un sistem de subvenții, reprezentat prin acordarea de subvenții complementare la suma de bază a creditului. O asemenea metoda are o serie de privilegii, comparativ cu subvenționarea ratei dobânzii. În cazul gospodăriilor agricole, se reduce mărimea sumei de gaj, se mărește accesul la creditele comerciale și, în același timp, se promovează o cultura de creditare prin educarea unei discipline de rambursare.
Cu alte cuvinte, se impune necesitatea ca subvențiile în agricultură să fie alocate gospodariilor agricole viabile, să fie acceptabile din punct de vedere al legislatiei fiscale și al transparenței, să micșoreze dereglările și să fie strict orientate spre favorizarea activităților de restructurare la etapa de postprivatizare.
În paralel cu subvențiile directe, guvernul ar trebui să utilizeze și așa-numitele „subvenții verzi”, ce prezintă în esență fonduri publice destinate gospodăriilor țărănești. Implementarea acestor scopuri poate fi realizată prin atragerea asistenței tehnice internaționale.
În elaborarea Politicii Agricole Comune s-a avut în vedere caracterul special al activității agricole ce rezultă din structura socială a agriculturii și din discrepanțele structurale și naturale care se manifestă în diferite regiuni în care se practică agricultura, necesitatea de a opera treptat modificarile ce se impun și, mai ales, faptul că în statele membre ale UE agricultura este un sector strâns legat de ansamblul economiei.
Pentru România, agricultura constituie unul din domeniile sensibile ale negocierilor de aderare, dat fiind în principal numărul mare al populației care lucrează în acest domeniu, precum și productivitatea foarte scăzută.
Un alt beneficiu al adoptării Politicii Agricole Comune de către România a fost dezvoltarea zonelor rurale, atât datorită faptului că dezvoltarea rurală este unul dintre obiectivele principale ale PAC, cât și creșterea veniturilor și a standardului de viață al fermierilor au impulsionat dezvoltarea activităților rurale conexe: servicii, constructii.
România are o suprafață agricolă de 14,8 milioane de hectare, dintre care doar 8,3 milioane sunt ocupate cu terenuri arabile, spre deosebire de Moldova care deține 2,54 milioane ha din care 72% sunt pamanturi arabile si 13% sunt plantații multianuale compunse din livezi si vii.
În Moldova, volumul producției de legume a scăzut considerabil în perioada 2007 – 2013, ceea ce a dus la transformarea acesteia dintr-un exportator al producției de legume întru-un importator stabil al acesteia pentru a asigura consumul intern. Comparativ, cu situația din Moldova , în România producția a urmat un trend ascendent deși în perioada 2007 – 2013 a avut evoluții fluctuante de la an la an.
Atât în România cât și în Moldova suprafața cultivată cu cartofi a avut o evoluție descrescătoare din 2007 până în 2010, apoi a avut o ușoară creștere în 2011, urmând din nou o scădere în 2012. În ceea ce privește producția de cartofi, în România aceasta a înregistrat un maxim de 4.113 mii tone în 2011 și un minim de 2.465 mii tone în 2012, iar în Moldova un maxim de 350,8 mii tone, respectiv 182 mii tone.
În anul 2013, Moldova s-a bucurat de o producție de 20-25 milioane decalitri de vin brut, iar în România, cu toate că suprafața cultivată a fost mai mică cu 0,6% față de 2012, producția a fost de 5.113,3 hectalitri de vin.
În anul 2008 în Republica Moldova, au fost recoltate 3.118 mii tone de culturi cerealiere, adică 1.286,3 mii tone de grâu, 1.478,6 mii tone de porumb și 353,1 mii tone de orz, aceste cantități reprezentând maximul atins din perioada 2007 – 2013. Comparativ cu Moldova, în România maximele atinse au fost în 2013 la producția de grâu cu o cantitate de 7.296, iar la porumb și orz maximul înregistrat a fost în anul 2011 cu o producție de 11.666 mii tone, respectiv 1.355 mii tone.
Atât în Moldova cât și în România în intervalul 2007-2013 efectivele de bovine au avut un trend descrescător, cel mai mare nivel fiind atins în anul 2007 și anume 299 mii capete, respectiv 281,9 mii capete. Acest fapt a condus și la scăderea producției de carne de la 15,2 mii tone în anul 2007 la 9,5 mii tone în anul 2013 în Moldova, iar în România producția a scăzut cu 44%.
De altfel și producția de porcine a avut un trend descrescător în anul 2013 ajungând la 134 mii capete față de 207 mii capete în anul 2007 în Moldova. La fel ca situația din Moldova, sectorul de creștere al porcinelor în Romania a trecut și trece printr-o perioada de criză determinată de scăderea efectivelor în perioada 2007-2013, și anume 18%.
În Moldova, contrar trendului descrescător al producției de porcine, producția de carne de porc după sacrificare a crescut în anul 2012 la 64,5 mii tone față de 58,9 mii tone în anul 2007. Spre deosebire de Moldova, în România producția de carne de porc după sacrificare a scăzut în 2012 cu 4.9%.
Pentru soluționarea problemelor, în Republica Moldova este necesar a se a utiliza elementele cheie din politica agrară, aplicate în Comunitatea Europeană, inclusiv și la etapa inițială de derulare a sa.
Principalele avantaje ale participării României la Politica Agricolă Comună au fost sprijinul financiar, creșterea producției agricole, determinată de creșterea prețurilor produselor agricole după aderare care a constituit un puternic stimulent pentru producătorii agricoli.
Bibliografie
Cărți:
Bărbulescu I.G. , UE-Politicile extinderii, Editura Tritonic, București 2006;
Bîrsan, M., Integrarea economică europeană, Vol. II, Uniunea Europeana – relatii economice cu alte zone, Editura Fundației CDIMM, Maramureș, 1999;
Bonciu F., Economie Mondială, Editura Lumina Lex, București 2004;
Campeanu V., Politici sectoriale ale Uniunii Europene, Editura PRO Universitaria, București 2007;
Coralia A., Cristian S., Politici economice-Politici de creștere economică, Politici sectoriale, Editura Economică, București 2005;
Douglas K., România și Politica Agricolă Comună, Eco Ruralis, 2010, p. 18;
Leonte J., Giurcă D., Câmpeanu V., Piotet P., Agricultura României în perspectiva aderării la UE, Institutul European din Romania, 2003;
Miron D., colaboratori, Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București, 2005;
Pascal I., Ștefan D., Agricultura, Centrul de Resurse Juridice, București 2002;
Pascariu, G. C -Uniunea Europeana. Politici si preturi agricole.. Editura Economica, Bucuresti, 1999;
Popescu G., 2007 – Politici agricole. Acorduri europene. Ed Economică București;
Stanef M.R. – Agricultura Romaniei in fata exigentelor Uniunii Europene, Editura ASE, Anul 2010;
Sută N., Comerț internațional și politici comerciale, Editura All, București 2000;
Teodorescu, I.C., 1942 – Viticultura. Editura Cartea Românească, București. Rom;
Teodorescu, I. C. și colab.,1966 – Vița de vie și vinul de-a lungul veacurilor. Editura Agrosilvică, București. Romania;
Zahiu, Letiția, Dachin, Anca, Politici agroalimentare comparate, Editura Economică, 2001;
Site-uri:
1.Analize sectoriale România (vinuri)
http://www.dce.gov.ro/Info_business/sectoare/sectVin2012.pdf
2. Caracterizarea fructelor în Moldova EMS_Fresh&Dried_Fruits_in_Moldova_Rom%20(2).pdf
3. Situația Social Economică în Repbulica Molodva 2013 http://www.statistica.md/public/files/publicatii_electronice/Raport_trimestrial/Raport_2013_rom.pdf
4 . Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale în România
http://www.mapam.ro/ro/horticultura/fructe-si-legume.html
5. Analize sectoriale România (cereale)
http://www.dce.gov.ro/Info_business/sectoare/sectCereale2012.pdf
6. A partnership between Europe and Farmers
http://ec.europa.eu/agriculture/cap-overview/2012_en.pdf
7. Biroul Național de Statistică din Republica Moldova
8. Institutul Național de Statistică din România
Bibliografie
Cărți:
Bărbulescu I.G. , UE-Politicile extinderii, Editura Tritonic, București 2006;
Bîrsan, M., Integrarea economică europeană, Vol. II, Uniunea Europeana – relatii economice cu alte zone, Editura Fundației CDIMM, Maramureș, 1999;
Bonciu F., Economie Mondială, Editura Lumina Lex, București 2004;
Campeanu V., Politici sectoriale ale Uniunii Europene, Editura PRO Universitaria, București 2007;
Coralia A., Cristian S., Politici economice-Politici de creștere economică, Politici sectoriale, Editura Economică, București 2005;
Douglas K., România și Politica Agricolă Comună, Eco Ruralis, 2010, p. 18;
Leonte J., Giurcă D., Câmpeanu V., Piotet P., Agricultura României în perspectiva aderării la UE, Institutul European din Romania, 2003;
Miron D., colaboratori, Economia Uniunii Europene, Editura Luceafărul, București, 2005;
Pascal I., Ștefan D., Agricultura, Centrul de Resurse Juridice, București 2002;
Pascariu, G. C -Uniunea Europeana. Politici si preturi agricole.. Editura Economica, Bucuresti, 1999;
Popescu G., 2007 – Politici agricole. Acorduri europene. Ed Economică București;
Stanef M.R. – Agricultura Romaniei in fata exigentelor Uniunii Europene, Editura ASE, Anul 2010;
Sută N., Comerț internațional și politici comerciale, Editura All, București 2000;
Teodorescu, I.C., 1942 – Viticultura. Editura Cartea Românească, București. Rom;
Teodorescu, I. C. și colab.,1966 – Vița de vie și vinul de-a lungul veacurilor. Editura Agrosilvică, București. Romania;
Zahiu, Letiția, Dachin, Anca, Politici agroalimentare comparate, Editura Economică, 2001;
Site-uri:
1.Analize sectoriale România (vinuri)
http://www.dce.gov.ro/Info_business/sectoare/sectVin2012.pdf
2. Caracterizarea fructelor în Moldova EMS_Fresh&Dried_Fruits_in_Moldova_Rom%20(2).pdf
3. Situația Social Economică în Repbulica Molodva 2013 http://www.statistica.md/public/files/publicatii_electronice/Raport_trimestrial/Raport_2013_rom.pdf
4 . Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale în România
http://www.mapam.ro/ro/horticultura/fructe-si-legume.html
5. Analize sectoriale România (cereale)
http://www.dce.gov.ro/Info_business/sectoare/sectCereale2012.pdf
6. A partnership between Europe and Farmers
http://ec.europa.eu/agriculture/cap-overview/2012_en.pdf
7. Biroul Național de Statistică din Republica Moldova
8. Institutul Național de Statistică din România
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impactul Politicii Agricole Comune In Romania (ID: 107034)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.