Impactul Noilor Reglementări de Drept Civil Asupra

Impactul noilor reglementări de drept civil asupra

apărării dreptului de proprietate prin acțiunea în

revendicare

Motto: "Întrucât este un drept subiectiv civil, consacrarea, ocrotirea, și exercitarea dreptului de proprietate trebuie abordată prin prisma problematicii drepturilor subiective civile. Faptul că dreptul de proprietate se impune a fi aparat cu preeminența față de celelalte drepturi subiective civile, se explică prin însușirea să de fundament al regimului economic, altfel spus, al sistemului de relații economice de: producție, repartiție, schimb, consum; Această garanție trebuie să lase câmp liber activității economice și să ofere baza materială care să permită omului să ducă o viață liberă și responsabilă"

Cuprins

Introducere

Opțiunea pentru o tema ce se adresează apărării dreptului de proprietate este susținută de mai multe rațiuni. Primează, printre acestea, locul și rolul pe care acest drept, apreciat a fi, cu justificat temei, cel mai important drept patrimonial al omului, "o redută a libertății umane" îl ocupă în contextul drepturilor subiective ce alcătuiesc statutul juridic al persoanei.

În al doilea rând, fiind un drept subiectiv civil,dreptul de proprietate poartă "marca" tuturor reglementărilor juridice care sau succedat în timp. Dintre acestea prezintă o relevanță cu totul deosebită actele normative, de o importanță covârșitoare, pentru teoria și practică dreptului civil în general, a dreptului de proprietate, în mod special, noul Cod civil (2011) și noul Cod de procedura civilă (2013).

La aceste considerente am adăuga și faptul că am ales să extind și să aprofundez problemele apărării dreptului de proprietate, în considerarea celei mai energice și mai ferme modalități, respectiv acțiunea în revendicare.

Așa fiind, lucrarea de față are drept obiectiv fundamnetal studiul și analiză detaliată a acțiunii în revendicare, ca modalitate principală de apărare a dreptului de proprietate printre celelalte mijloace specifice, ce se sprijină pe dreptul de proprietate sau pe un alt drept real. Într-un spațiu restrâns vom face unele referiri sumare și la mijloacele nespecifice de apărare a dreptului de proprietate, mai ales dacă acestea se sprijină pe raporturi obligaționale izvorâte din acte sau fapte juridice.

În concluzie,locul central pe care acest drept îl ocupă în contextul drepturilor și libertăților umane precum și atenția sporită ce se acordă garantării și protejării sale, se justifică prin însușirea sa de „fundament al regimului economic”, astfel spus al sistemului de relații economice de: producție, repartiție, schimb, consum. Consacrarea și garantarea acestui drept prin reglementări interne și internaționale trebuie considerată ca o realizare a ideii de libertate umană. Această garanție trebuie să lase câmp liber activității economice și să ofere baza materială care să permită individului să ducă o viață liberă și responsabilă. Constituția României din 1991 (revizuită în 2003) prin înscrierea dreptului de proprietate în categoria drepturilor și libertăților fundamentale s-a aliniat la reglementările cu vocație universală sau regională în domeniu, dintre care amintim, ca exemple de referință pentru continentul european: Convenția europeană privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului (1953) precum și Tratatul de reformă de la Lisabona (2009) inclusiv Carta Drepturilor Fundamentale a U.E. (2009). Articolul 1 alineat 1, din primul protocol adițional la Convenția europeană menționată prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, fiind posibilă exproprierea numai pentru o cauză de utilitate publică”. De asemenea, Tratatul de la Lisabona 2009, ce a avut ca obiectiv major reformarea modului de funcționarea a construcției comunitare europene, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, conferindu-i acesteia forța juridică obligatorie. Desigur, printre drepturile economice dreptul de proprietate ocupă un loc central.

În ultimii 24 de ani se constată grija sporită a legiuitorului român pentru reglementarea sub toate aspectele și garantarea dreptului de proprietate. În primul rând, prin reglementări adecvate au fost depășite gravele încălcări și îngrădiri pe care acest drept le-a suportat. Apoi, în contextul marilor transformări ale realităților politice, economice, s-a procedat la reevaluarea și redimensionarea instituțiilor juridice tradiționale (printre care și dreptul de proprietate), pentru a le face apte să răspundă cerințelor impuse de legile economiei de piață și de statutul României de stat comunitar european. Un aspect deosebit de important al temei menționate este cel vizând apărarea acestui drept, prin mijloace specifice de drept consacrate prin noile coduri adoptate.

Abordarea problematicii vaste, complexe privind apărarea dreptului de proprietate în general (în special prin acțiunea în revendicare) impune, înainte de toate, unele clarificări de ordin conceptual cu privire la dreptul de proprietate și apărarea acestuia prin unele mijloace specifice și nespecifice, dintre care cel mai important și mai energic se evidențiază a fi acțiunea în revendicare.

În aprofundarea multiplelor și variatelor aspecte privind apărarea dreptului de proprietate am considerat necesar că într-un capitol introductiv să facem unele aprecieri de ordin general asupra proprietății și dreptului de proprietate. În același capitol vom face referiri generale cu privire la mijloacele specifice și nespecifice de apărare a dreptului de proprietate, cu accent pe mijloacele specifice, care se sprijină direct pe dreptul de proprietate.

Capitolul al II-lea insistă, pe larg, asupra acțiunii în revendicare cu distincția ce se impune între revendicarea imobilară și cea mobiliară.

Capitolul al III-lea, analizează efectele acțiunii în revendicare, analizate sub multiple aspecte : restituirea lucrului, restituirea fructelor, restituirea cheltuielilor făcute de posesor, efecte cu privire la construcțiile și plantațiile efectuate de posesor, dreptul de retenție.

Capitolul al IV-lea este afectat unei sinteze de practică judiciară.

Aspectele puse în discuție vor fi analizate prin prisma celor mai noi reglementări în materie și dezbateri doctrinare sau soluții ale practicii judiciare. Desigur, accentul cade pe cele două Coduri intrate în vigoare în 2011 și 2013 și pe reglementările specifice, de detaliu, la care aceste coduri fac trimiteri.

i. CONSIDERAțII GENERALE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE privată șI APĂRAREA ACESTUIA PRIN MIJLOACE DE DREPT CIVIL

I.1 Noțiunea de proprietate și drept de proprietate

Pornim în realizarea demersului nostru, pe tema apărării dreptului de proprietate de la unele clasificări de ordin conceptual cu privire la proprietate, drept de proprietate și mijloace de drept elaborate pentru apărarea acestuia.

Cât privește proprietatea, ca instituție economică, aceasta apare odată cu omul și omenirea însăși: pentru că apariția omului și supravețuirea acestuia nu poate fi concepută și explicată altfel decât însușirea de către acesta a unor bunuri din mediul înconjurător pentru satisfacerea trebuințelor materiale și spirituale de viață. Însușirea în felul acesta, a premiselor asigurau traiul sau au impus ordonarea relațiilor dintre oameni, care pentru început nu sau realizat prin norme de factură juridică, ci de esență: morală, religioasă, politică. Odată cu apariția statului, relațiile dintre oameni cu privire la bunurile necesare nevoilor de viață au intrat sub incidența normelor juridice convertindu-se în veritabile raporturi juridice. Acesta este sensul juridic al noțiuni de proprietate. Comparând cele două sensuri trebuie să reținem că relația economică de proprietate desemnează însușirea premiselor naturale ale unui proces de producție, iar raportul juridic de proprietate este definit de puterea exercitată de cineva asupara bunului său, recunoscută prin lege de ceilalți. În felul acesta relația socială de însușire(proprietatea) a fost cuprinsă în normele juridice(cutume, norme scrise, etc.) elucidate de stat în scopul ordonării relațiilor interumane din această formă prin norme de drept care susțin o ordine practic strict necesară echilibrului social și bunăstării generale.

Se conturează astfel, sensul juridic al noțiunii de proprietate, care nu este altceva decât învelișul sau „haina juridică” a conținutului economic. Deci, în timp ce noțiunea de „proprietate” exprimă o relație economică, dreptul de proprietate indică existența unui raport juridic civil.

Deci, teoretic, poate fi reținută o asemenea distincție între proprietate și dreptul de proprietate, dar practic, cei doi termeni apar ca sinonimi. Legislația existentă, literatura și practica din acest domeniu utilizează atât termenul de „proprietate” cât și pe cel de „drept de proprietate” pentru a desemna instituția juridică cu acest nume.

Chiar legea fundamentală a țării–Constituția României din 21 noiembrie 1991 revizuită – folosește atât denumirea de proprietate cât și pe cea de „drept de proprietate”. Cât privește noul Cod Civil, se poate constata că nu a fost receptiv la observațiile doctrinei, astfel că distincția dintre conținutul economic al proprietății și expresia juridică a acestui conținut, nu este riguros conturată.

Oprindu-ne asupra sensului strict juridic, trebuie să reținem o accepție largă și una restrânsă a noțiunii în discuție. În sens larg, noțiunea de „drept de proprietate” este utilizată în literatura de specialitate mai veche, pentru a desemna: proprietatea imobiliară, proprietatea mobiliară, proprietatea unui uzufruct, a unei creanțe, proprietatea intelectuală sau proprietatea incorporală. În acest sens, a fi proprietar înseamnă „a deține ceva în mod exclusiv și absolut, a-i da destinația dorită, a-l folosi după destinația sa, sau după interesul propriu avut”. Privit astfel, dreptul de proprietate apare cu semnificația proprie de drept real, exclusiv, perpetuu, absolut (opozabil erga omnes).

Noțiunea de drept de proprietate are însă și un sens restrâns propriu, având ca obiect bunuri corporale, mobile și imobile. Acest sens este avut în vedere de Constituția țării Titlul II, denumit „Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale (art.44), dar și de alte reglementări legale în materie. Dintre acestea din urmă prezintă un interes deosebit, pentru definirea dreptului de proprietate, art.480 din vechiului Codul civil, potrivit căruia „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru, în mod exclusiv și absolut, însă în limitele prevăzute de lege”.

Teoria și practica dreptului civil aducea cel puțin două critici acestei definiții:

enumera doar atributele dreptului de proprietate, din care lipsea „usus”;

menționa caracterul „absolut” în loc de „perpetuu”, caracter care luat strict ar face antisocial și antijuridic dreptul de proprietate pentru că ar fi imposibilă dezmembrarea și celelalte drepturi reale.

Aducând corectivele necesare, literatura de specialitate, definea dreptul de proprietate ca fiind acel drept real care permite titularului său (persoană fizică sau juridică) să posede, să folosească și să dispună de un lucru, în mod exclusiv și perpetuu, prin putere și în interes propriu, în limitele prevăzute de lege.

Însușind aceste critici, redactorii noului Cod Civil oferă o definiție completă a fiecărei forme a dreptului de proprietate. Astfel, dreptul de proprietate privată este apreciat a fi dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun, în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege (art.555 din noul Cod Civil).

Cât privește dreptul de proprietate publică, art.858 din noul Cod Civil prevede că acesta aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege. Din conținutul articolului menționat se poate constata că în cazul proprietși celelalte drepturi reale.

Aducând corectivele necesare, literatura de specialitate, definea dreptul de proprietate ca fiind acel drept real care permite titularului său (persoană fizică sau juridică) să posede, să folosească și să dispună de un lucru, în mod exclusiv și perpetuu, prin putere și în interes propriu, în limitele prevăzute de lege.

Însușind aceste critici, redactorii noului Cod Civil oferă o definiție completă a fiecărei forme a dreptului de proprietate. Astfel, dreptul de proprietate privată este apreciat a fi dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun, în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege (art.555 din noul Cod Civil).

Cât privește dreptul de proprietate publică, art.858 din noul Cod Civil prevede că acesta aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege. Din conținutul articolului menționat se poate constata că în cazul proprietății publice definiția nu trimite la atributele și caracterele acestui drept. Sunt identificate subiectele de drept care pot fi titulare ale dreptului de proprietate publică și categoriile de bunuri care fac obiectul acestui drept. Atributele și caracterele acestei forme a dreptului de proprietate sunt cele precizate în definiția dreptului de proprietate privată, cu particularitățile pe care proprietatea publică le prezintă. În acest sens pot fi menționate dispozițiile art.554 al 2 din noul Cod Civil care prevede că „dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată sunt aplicabile și dreptului de proprietate publică însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă și legea nu prevede altfel.

I.2. Mijloace juridice de apărare a dreptului de proprietate

Așa cum arătam, în cele ce au precedat dreptul de proprietate este înscris prioritar în catalogul drepturilor și libertăților umane, fiind minuțios și temeinic reglementat în legislațiile statelor, dar și proclamat la nivel suprastatal, prin diverse documente internaționale. Dintre aceste din urmă documente prezintă relevanță Declarația Universală a Drepturilor omului (10 decembrie 1948), care deși nu stabilește un mecanism anume apărare și garantare a dreptului de proprietate, schițează un cadru general al consacrării sale în afirmația că: "Orice persoană are dreptul de proprietate, atât singură, cât și în asociate cu alții. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea să”. Au urmat apoi documente cu vocație regională, dintre care am amintit, în cele ce au precedat, că momente de referință în evoluția reglementării dreptului de proprietate: Convenția Europeană a Drepturilor omului (1953) și Tratatul de reforma de la Lisabona.

Dar relizarea dreptului de proprietate presupune obligația din partea statelor de a consacra, garanta și apăra acest drept.

La nivel național în unanimitate autorii de specialitate califică dreptul de proprietate ca un drept fundamental, cu o valoare constituțională a cărui conservare și apărare constituie unul din scopurile societății politice. Noua Constituție a României a înscris dreptul de proprietate în categoria drepturilor și libertăților fundamentale, asigurându-se corelarea cu reglementările internaționale în domeniu. Odată înscris în legea fundamentală a țării, dreptul de proprietate trebuie apărat și garantat de către puterea publică, deoarece, așa cum se exprimă un autor francez, „proprietatea privată reprezintă fundamentul regimului economic al societății”.

De altfel, garantarea proprietății–ca drept fundamental–trebuie considerată ca o realizare a ideii de libertate umană. Această garanție trebuie să lase câmp liber activității economice și să ofere o bază materială care să permită individului să ducă o viață liberă responsabilă. În același spirit, Curtea Constituțională a României sublinia într-o decizie a sa, că „ocrotirea proprietății este una dintre valorile majore ale unui stat de drept”. De altfel, prin activitatea sa jurisdicțională, Curtea Constituțională își aduce o contribuție majoră la garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate.

Fiind cel mai important drept civil patrimonial, dreptul de proprietate a beneficiat întotdeauna de o protecție specială nu numai din partea dreptului constituțional, dar și a celorlalte ramuri de drept. Majoritatea ramurilor de drept conțin reguli în acest sens, altfel spus își au mijloacele proprii de apărare a dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale.

În sens strict juridic, prim mijloace de apărare a dreptului de proprietate se înțeleg acele acțiuni care permit titularului dreptului înlăturarea oricăror atingeri aduse atributelor sale și asigurarea exercitării lui în condiții normale. Potrivit reglementărilor în vigoare există două categorii de mijloace civile de apărare a dreptului de proprietate: mijloace nespecifice (sau de apărare indirectă) și mijloace specifice (sau de apărare directă).

Mijloacele juridice nespecifice constituie acele acțiuni civile care urmăresc readucerea dreptului de proprietate în stare de funcționare normală sau în caz de distrugere a bunului material se urmărește recuperarea valorii lui. Caracteristic acestor mijloace este faptul că ele nu se întemeiază pe dreptul de proprietate sau pe un alt drept real, ci pe un drept de creanță. Putem include în această categorie: acțiunile care provin din neexecutarea contractelor (acțiuni în răspundere contractuală), acțiunile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, acțiunile în nulitate sau anulare, acțiunile în rezoluțiune sau reziliere.

Mijloacele juridice specifice (sau directe) de apărare a dreptului de proprietate se particularizează prin faptul că ele se sprijină direct pe dreptul de proprietate. Ele constau în acțiuni civile fundamentate direct pe dreptul de proprietate care este contestat sau nerecunoscut, sau pe faptul posesiunii unui imobil. Asemenea acțiuni se împart în: acțiuni petitorii și acțiuni posesorii.

Acțiunile petitorii sunt acele acțiuni reale prin care se realizează apărarea dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale. Se include în categoria acestor acțiuni: acțiunile în revendicare, acțiunile confesorii, acțiunile de grănițuire, acțiunile negatorii, acțiunile de prestație tabulară.

Acțiunile posesorii sunt acele acțiuni reale imobiliare prin care se urmărește apărarea posesiei unui imobil. Deci, obiectul acțiunii posesorii este apărarea posesiei bunurilor imobile, ca o situație de fapt de care legea leagă anumite consecințe juridice. Tulburat în posesia sa, reclamantul (posesor) poate obține pe baza unei judecăți rapide obligarea pârâtului de a înceta de îndată orice act de tulburare, fără a interesa dacă el este și titularul dreptului de proprietate. Acțiunile posesorii nu pun în discuție dreptul asupra lucrului, ci au ca obiect numai apărarea stării de fapt ce caracterizează posesia, de aceea, acțiunile menționate prezintă avantajul de a ușura sarcina probei, nefiind necesar să se dovedească existența unui titlu ci doar a faptului posesiei. În prezent sediul reglementării acțiunilor posesiei se aplică în capitolul IV, intitulat: Acțiunile, din Titlul VIII al cărții a III-a despre bunuri din noul Cod Civil. În vechea reglementare aceste acțiuni erau reglementate de Codul de procedura civilă (674-676).

Interesul protejării posesiei constă, în primul rând, în aparența dreptului. Apărând pe posesor, în cele mai multe cazuri, acțiunea posesorie apără însuși proprietarul sau titularul unui alt drept real, care, însă, nu va mai fi obligat să facă proba anevoioasă (de multe ori) a dreptului de proprietate, ci numai dovada că posedă bunul în condițiile prevăzute de lege pentru exercitarea acțiunilor posesorii. Pe de altă parte, persoana care pretinde un drept asupra unui bun nu trebuie să recurgă singură la tulburarea sau deposedarea celui care îl posedă, nimănui nefiindu-i îngăduit să-și facă dreptate singur.

Spre deosebire de cererea petitorie, care permite titularului apărarea dreptului de proprietate, fără a deosebi după cum bunul este mobil sau imobil, cererea posesorie acordă protecție titularului numai în cazul bunurilor imobile, fiind o cerere reală imobiliară. În materie mobiliară, având în vedere dispoziția art.1909 Cod civil din 1864, apare ca inutilă sancționarea separată a încălcării posesiei unui bun mobil.

Literatura și practica juridică împart cererile posesorii pornind de la art.674 din vechiul Cod procedură civilă, în două categorii: acțiunile posesorii generale (acțiuni în complângere) și acțiuni posesorii speciale (acțiuni în reintegrare – reintegranda). Noul Cod civil a menținut aceste categorii așa cum refelcta din conținutul art.949 care prevede că "cel care a posedat un bun cel puțin 1 an poate solicită instanței de judecată prevenirea și înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale (acțiunea în constrângere) sau, după caz, restituirea bunului (acțiune în reintegrare)”.

Acțiunea în complângere este aceea prin care reclamantul solicită înlăturarea unei tulburări obișnuite a posesiei pașnice prin încălcarea ei de către pârât, cum ar fi: mutarea unui gard, intrarea vitelor pârâtului pe terenul reclamantului, etc. În Legea fondului funciar, nr.18/1991, sunt prevăzute o serie de infracțiuni de tulburare de posesie în art.87 și anume: “ocupare în întregime sau în parte a terenurilor de orice fel, înființarea sau mutarea semnelor de hotar și a reperelor de marcaj fără aprobare primită în condițiile legii”.

Acțiunea în reintegrare urmărește repunerea posesorului sau chiar a detentorului precar în situația anterioară, dacă deposedarea sau tulburarea s-au produs prin violență (cum ar fi în cazul în care reclamantul a fost evacuat cu forța din imobil, prin violență sau amenințare).

Din trăsăturile evidențiate mai sus rezultă că între acțiunile posesorii și cele petitorii pot fi reținute unele note distinctive:

Acțiunile posesorii apără o stare de fapt, pe când acțiunile petitorii un raport juridic.

În timp ce acțiunile petitorii vizează însuși fondul dreptului de proprietate sau al unui alt drept real, acțiunile posesorii urmăresc doar protecția posesiei.

Acțiunile petitorii pot fi introduse numai de proprietar sau de titularul unui alt drept real încălcat, contestat, pe când acțiunile posesorii vor putea fi intentate de posesor, indiferent dacă acesta este sau nu titularul dreptului real. Mai mult decât atât, acțiunea posesorie va putea fi intentată și de detentorul precar, dar atunci pe lângă cele două condiții prevăzute de art.674 Cod procedură civilă (să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare și să fi posedat cel puțin un an înainte de tulburarea posesiei), trebuie să facă și dovada titlului în baza căruia deține titlul.

Dintre acțiunile petitorii, cea mai importantă este acțiunea de revendicare, care ridică și cele mai dificile probleme în practica judiciară. De aceea, vom dezbate în prezentul capitol vasta și complexa problematică a acestui principal mijloc de apărare a dreptului de proprietate.

iI. Acțiunea în revendicare IMOBILIARĂ

II.1. Noțiune

Sub aspect etimologic trebuie arătat că noțiunea de revendicare exprimă o acțiune al cărui obiect este reclamarea unui drept sau a unui bun cuvenit revendicantului și stăpânit de o altă persoană din diferite motive.

Până la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil regimul juridic al acțiunii în revendicare se continuă pe baza principiilor generale ale dreptului civil și pe reglementări dispersate în diferite materii. De exemplu în cazurile de excepție a revendicării bunurilor mobile se recurgea la dispozițiile art 1909 alin.2 din Codul civil de la 1864 care prevedea că "acela care a pierdut sau căruia i s-a furat un lucru poate să-l revendice în curs de 3 ani din ziua când l-a pierdut sau i s-a furat".

Așa fiind, literatura de specialitate considera, în unanimitate, acțiunea în revendicare ca fiind aceea prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere să i se stabilească existența dreptului de proprietate și în consecință, redobândirea posesiei de la cel care posedă bunul fără a fi proprietar. Altfel spus, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoașterea dreptului său. Acțiunea în revendicare privește bunuri mobile sau imobile determinate. Obiectul său nu poate fi înlocuit cu alte bunuri de aceeași valoare. Dacă proprietarul, prin deposedare, a suferit vreo pagubă, el poate cere în cadrul acțiunii în revendicare și despăgubiri.

Valorificând ideiile din doctrina și practica din acest domeniu, pentru prima oară în legislația românească, Noul Cod civil consacră legal acțiunea în revendicare, calificând-o ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată, în art.563. Articolul menționat prevede că” proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la altă persoană care îl deține fără drept”. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri dacă este cazul.

Al.3 și 4 ale art.563 consacră două reguli inedite ce interesează acțiunea în revendicare și anume:

– al.3, reglementează o prezumție legală, absolută de legalitate a existenței si exercitării dreptului de proprietate dobândit cu bună credință.

– al.4, reglementează regula potrivit căreia, opozabilitatea (de regulă relativă, a efectelor hotărârii judecătorești prin care s-a admis cererea în revendicare) este extinsă și în privința altor persoane care prin ipoteză nu au avut în proces calitatea de pârâte (așa ar fi terții dobânditori).

II.2. Caractere juridice

Întrucât urmărește readucerea bunului în patrimoniul reclamantului acțiunea în revendicare este o acțiune reală, însușire imprimată de natura dreptului de proprietate (care este el însuși un drept real – cel mai complet drept real – după cum, cu justificat temei se afirmă în literatura de specialitate). Deci, revendicarea este legată direct de bunul al cărui drept de proprietate se reclamă și se urmărește în mâinile oricărei persoane s-ar afla posesor-neproprietar sau altă persoană care deține bunul fără drept (detentor precar). Așa fiind, caracterul real al dreptului de proprietate, se transmite și acțiunii în revendicare, prin care se urmărește valorificarea pe calea justiției a existenței sale. Acțiunea în revendicare nu trebuie să fie confundată cu alte acțiuni puse la dispoziția proprietarului, tot pentru dobândirea posesiei bunului ce-i aparține, cum ar fi: acțiunea ce izvorăște dintr-un contract de comodat, depozit, închiriere etc., deoarece aceste acțiuni au la bază un drept de creanță și nu un drept real. Aceste acțiuni îmbracă un caracter personal și proprietarul le poate introduce numai contra debitorului său, și nu în contra oricărei persoane în mâinile căreia s-ar găsi lucrul. De aceea, dacă lucrul a pierit dintr-o cauză imputabilă posesorului nelegitim sau a fost transmis de către acesta unui terț, care a dobândit definitiv proprietatea lui, revendicarea nu mai este posibilă față de primul (fiind lipsită de obiect). Și nici față de dobânditorul care, cum arătam, a devenit proprietar (prin uzucapiune, de exemplu) nu mai poate fi valorificată. Are loc, în acest caz, o transformare a acțiunii în revendicare într-o acțiune personală, obiectului său substituindu-i-se pretenția de despăgubire. Caracterul real al acțiunii în revendicare, precum și dreptul proprietarului la despăgubiri sunt menționate în definiția pe care acțiunea în revendicare o primește pentru prima oară în legislația românească. Art.563 al.1 din Noul Cod civil face mențiunea expresă că „proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica. El are de asemenea dreptul la despăgubiri dacă este cazul”.

Prin acțiunea în revendicare se urmărește predarea posesiei bunului. De aceea, trebuie introdusă împotriva persoanei care posedă bunul asupra căruia reclamantul se pretinde a fi proprietar. Dacă pârâtul face cunoscut reclamantului că el deține lucrul cu titlu precar, indicând persoana pentru care deține lucrul, reclamantul este dator să ceară introducerea în cauză a acesteia. Noul Cod civil face o mai clară delimitare a persoanelor ce pot avea calitatea de pârât în acțiunea în revendicare, pentru că alături de posesorul- neproprietar menționează și persoanele care dețin bunuri fără drept (detentori precari).

Acțiunea în revendicare se sprijină pe afirmarea dreptului de proprietate. Având în vedere că reclamantul se pretinde a fi proprietarul lucrului revendicat, acestuia îi revine sarcina probei în dovedirea pretenției formulate. El va trebui să dovedească și că posesia pârâtului este nelegitimă. Aceasta este o trăsătură esențială a acțiunii în revendicare, dar ea nu trebuie interpretată în sensul că aparține numai proprietarului ce are plenitudinea atributelor acestui drept. Și nudul proprietar (în cazul dezmembrării dreptului de proprietate) are o acțiune în revendicare pentru apărarea dreptului său.

Acțiunea în revendicare este imprescriptibilă sub aspect extinctiv. Această trăsătură se explică prin faptul că dreptul de proprietate nu se stinge prin separarea posesiei de nuda proprietate, ceea ce înseamnă că ea poate fi formulată oricând (cât timp lucrul asupra căruia poartă proprietatea există). Această trăsătură este expres reglementată în art.563 al.3 din noul Cod civil potrivit căreia „dreptul la acțiune în revendicare este imprescriptibil cu excepția cazurilor prevăzute de lege ”.

II.3. Revendicarea bunurilor imobile

II.3.1.Bunuri imobile

Întrucât acțiunea în revendicare se execută, de regulă, în privinata bunurilor imobile (și numai excepțional când este vorba de bunuri mobile), considerăm necesare unele sumare referiri la bunurile imobile.

Pornim chiar de la noțiunea de "bun" și de la constatarea că legislația civilă anterioara adoptării Noului Cod civil nu oferea o definiție a “bunului”1, deși numeroase texte de lege folosesc cuvântul “bun” ori “lucru”. Dacă ne referim numai la Codul civil din 1864 vom constata că acesta utilizează cei doi termeni ca fiind sinonimi. Art.480 Cod civil din 1864, de exemplu, precizează că: “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru…”. Sau art.963 prevede că “Numai lucrurile care sunt în comerț pot fi obiectul unui contract”. Alte articole ale Codului civil din 1864 folosesc noțiunea de bun. Art.461 Cod civil din 1864 arată că “Toate bunurile sunt mobile sau imobile”, iar art.462, din același Cod adaugă că “Bunurile sunt imobile prin natura lor, sau prin destinația lor sau prin obiectul la care se aplică”. În literatura de specialitate se atrage atenția asupra distincției ce se impune între noțiunea de bun și cea de lucru.“Bunul” este o noțiune mai largă care cuprinde bunurile neînsuflețite și bunurile însuflețite (animalele și păsările). “Prin lucru se înțelege un bun neînsuflețit: o haină, o mobilă, o mașină, etc.“

În funcție de natura lor și de calificarea dată de lege, bunurile se împart în mobile și imobile (numite de Vechiul Cod civil mișcătoare și nemișcătoare).

Oprindu-ne asupra bunurilor imobile, trebuie să arătăm că acestea sunt definite ca bunuri ce au o așezare fixă și stabilă și nu se pot muta dintr-un loc în altul. Este o definiție care nu acoperă întreaga paletă de bunuri imobile, întrucât distincția dintre bunuri mobile și imobile se face nu numai după natura bunurilor, ci și după alte criterii (obiect, destinație).

Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele:

Bunuri imobile, prin natura lor, precizate de art.463, 464, 465 al.l din Codul civil. Art.463 prevede că “Fondurile de pământ și clădirile sunt imobile prin natura lor, iar art.464 adaugă că “Morile de vânt sau de apă, așezate pe stâlpi sunt imobile prin natura lor. De asemenea, art.465 al.l precizează că” Recoltele care încă se țin de rădăcini și fructele de pe arbori neculese încă, sunt asemenea imobile”.

In legătură cu fondurile de pământ trebuie adăugat că proprietatea asupra lor, include, potrivit Codului civil, atât proprietatea suprafeței cât și a subfeței lui. Dispozițiilor acestui Cod le trebuie aduse, în prezent, unele corective, întrucât în lumina Constituției actuale, bogățiile de orice natură ale subsolului fac exclusiv obiectul proprietății publice. în condițiile legii, bunurile aparținând domeniului public pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate (art.135 pct.5 din Constituție, art. 12-17 din Legea nr.213/1998 care reglementează regimul juridic al proprietății publice).

Cât privește clădirile, se impune precizarea că acestea nu se reduc la casele de locuit, ci cuprind toate lucrările ridicate pe pământ sau în pământ cum sunt: magaziile, șoproanele, podurile, tunelurile, digurile, canalizările, etc.

Toate componentele unei clădiri au regimul bunurilor imobile, deci inclusiv: ferestrele, ușile, balcoanele, care devin imobile prin incorporațiune sau prin natura lor.

Bunurile imobile prin destinație sunt, în primul rând, cele ce apar ca un accesoriu pentru serviciul sau exploatarea unui imobil, deși prin natura lor ele sunt mobile. Art.467 precizează că “Animalele ce proprietarul fondului dă arendașului pentru cultură, sunt imobile pe cât timp li se păstrează destinația lor” iar art.468 adaugă că “Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul și exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinație”. În categoria bunurilor imobile prin destinație se include, așa cum prevede art.468 Cod civil,din 1864 obiectele așezate pe fond “in perpetum”. în cazul acesta se stabilește prezumția așezării “in perpetum”, dacă obiectele sunt prinse cu gips, var, ciment, sau când nu se pot scoate fără a deteriora imobilul. Așa sunt: oglinzile, tablourile, ornamentele, statuile, dacă toate sunt fixate.

Bunurile imobile prin obiectul lor cuprind toate drepturile a căror obiect este un imobil. Aceste bunuri vizează: uzufructul bunurilor imobile, servituțile, acțiunile care tind a revendica un imobil. Se includ aici, de exemplu: acțiunile privind valorificarea drepturilor imobiliare (acțiunea în revendicare a unui imobil, acțiunea confesorie a unui uzufruct privind imobilul, acțiunea ipotecară, acțiunea în reclamație a unei servituți: acțiunea în nulitatea înstrăinării unui imobil, acțiunea în rezoluțiunea vânzării unui imobil, acțiunea în revocarea donației unui bun imobil, acțiunea în reducțiunea unei donații de imobil.

Fără a defini bunurile imobile NCC prin art. 537 face o enumerare a bunurilor care prin natura lor au acest caracter și anume: terenuri, izvoarele și cursurile de apă, plantațiile prinse de rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum și tot ceea ce în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent. Regăsim în acest articol două dintre criteriile propuse de vechiul Cod civil la care ne-am referit mai sus și anume: criteriul naturii bunurilor și criteriul destinației. Cât privește cel de al doilea criteriu trebuie reținut raportul de accesorialitate (de afectare fizică sau volițională) între bunul mobil și cel imobil (prin natura lui) la care servește. De asemenea se impune ca ambele bunuri să aibă același proprietar.

Pe lângă criteriile menționate în NCC apare și categoria de bunuri imobile prin obiectul la care se referă. Art. 542 prevede în sensul arătat că ”Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile și drepturile reale asupra acestora„.

În privința clasificării bunurilor imobile, NCC aduce unele elemente de noutate, instituind două categorii noi de bunuri: bunuri care rămân imobile și bunuri care devin imobile.

Art. 538 al. 1 precizează că rămân imobile, materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuințate atâta timp cât sunt păstrate în aceeași formă, precum și părțile integrante ale unui imobil care sunt temporar detașate de acesta dacă sunt destinate a fi reintegrate.

Art.538 al. 2 se referă la bunuri care devin imobile, precizând că ”materialele aduse pentru a fi întrebuințate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinație„.

II.3.2 Elementele și proba acțiunii în revendicare imobiliară

Ca orice acțiune civilă, acțiunea în revendicare imobiliară se individualizează prin trei elemente componente:

1. existența părților între care se poartă litigiul;

2. obiectul pretins de reclamant, altfel spus pretenția concretă formulată de reclamant;

3. cauza (causa petendi) care exprimă scopul spre care se îndreaptă voința celui care reclamă.

Având în vedere specificul acestei acțiuni, cele trei elemente îmbracă unele particularități.

Părțile litigante sunt cele două persoane care se înfruntă într-o asemenea acțiune și anume: proprietarul care cere predarea posesiunii unui bun în temeiul dreptului său subiectiv avut asupra acestuia și posesorul – neproprietar sau dacă este cazul detentorul precar care se pretinde că ar fi încălcat dreptul în discuție. Denumirea generică a acestor persoane este aceea de părți dar în cadrul fazelor și etapelor procesului civil, ele poartă denumiri diferite: reclamant și pârât (în cadrul judecății în primă instanță); apelant și intimat (în apel); recurent și intimat (în recurs); contestatar și intimat (în contestația în anulare); revizuient și intimat (în acțiunea în revizuire); creditor și debitor (în faza executării silite).

În general, pentru ca o persoană să aibă calitatea de parte în proces, trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiții:

să aibă calitate procesuală;

să aibă capacitate procesuală;

– să aibă un interes pentru a cărui realizare calea justiției este obligatorie.

Cât privește acțiunea ce formează obiectul dezbaterii noastre, trebuie să arătăm că, în primă instanță apar ca părți: reclamantul (în principiu fiind titularul dreptului real) și pârâtul (posesorul care se pretinde că este neproprietar) sau detentorului precar.

Calitatea de reclamant, o are, așa cum rezultă și din definiția acțiunii în revendicare, titularul dreptului de proprietate asupra bunului imobil revendicat. Dar, mai pot avea calitatea de reclamant și acele persoane care, prin efectul legii, sunt considerate că se substituie titularului dreptului. Aceste persoane sunt: moștenitorii care au acceptat moștenirea sub beneficiu de inventar, creditorii chirografari, pe calea acțiunii oblice, creditorii ipotecari.

În practica judiciară s-a pus și problema dacă acțiunea în revendicare poate fi exercitată numai de unul sau o parte dintre coproprietari. Practica instanței noastre supreme s-a fixat în sensul că un coproprietar nu poate să revendice singur un bun aflat în stare de coproprietate indiviză. Soluția se justifică, întrucât, acțiunea în revendicare are menirea de a stabili existența dreptului de proprietate în favoarea tuturor coindivizarilor și nu a unuia singur. Toți coproprietarii pot însă, introduce acțiunea în revendicare împotriva terțului posesor, dar neproprietar. Într-una din deciziile sale fostul Tribunal Suprem a apreciat că un coproprietar “având numai un drept limitat asupra bunului respectiv, exprimat printr-o cotă parte care nu este determinată în materialitatea sa, nu poate să revendice singur bunul de la o terță persoană, deoarece acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu și aducerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale, nedeterminată în materialitatea sa. Deci, un coindivizar nu poate revendica un bun indiviz mai înainte de înfăptuirea partajului, deoarece acțiunea în revendicare, așa cum arătam, presupune un drept exclusiv și determinat, drept pe care coindivizarul îl poate dobândi prin efectul partajului. Rămâne discutabil dacă împotrivirea sau refuzul unuia dintre coindivizari de a-și da consimțământul la introducerea acțiunii (văzute ca un abuz de drept) poate justifica exercitarea acțiunii de câtre ceilalți coindivizari. Într-o speță s-a decis că acest lucru este posibil, prin analogie cu proprietatea devălmașă a soților, când refuzul abuziv al soțului de a-și da consimțământul la introducerea acțiunii justifică promovarea ei de către celălalt soț.

În literatura și practica judiciară s-a pus, de asemenea, problema dacă acțiunea în revendicare poate fi exercitată între proprietarii comuni. Atât doctrina juridică cât și soluțiile practicii judiciare s-au fixat în sensul neadmiterii acțiunii în revendicare a unui coproprietar împotriva celorlalți coproprietari. În cazul acesta coproprietarul poate cere împărțirea bunurilor oricând. În acest sens s-a decis că, este de principiu că o acțiune în revendicare privind imobile aflate în indiviziune, mai înainte ca această stare să fi luat sfârșit prin împărțeală, nu poate fi exercitată, deoarece revendicarea fiind acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar, este inadmisibilă în raporturile dintre coproprietarii aflați în indiviziune. Exercițiul acțiunii în revendicare presupune un drept de proprietate exclusiv și determinat.

În materie de proprietate devălmașă a soților, fostul Codul al familiei prevedea expres că un soț nu putea înstrăina sau greva un teren sau o construcție fără consimțământul expres al celuilalt soț (art.35 din Codul familiei). Printr-o interpretare extensivă, practica a impus această condiție și acțiunii în revendicare. Deci, dacă obiectul acțiunii în revendicare îl forma un bun imobil, un soț nu putea intenta acțiunea cu privire la bunul comun dacă nu avea și consimțământul celuilalt soț. Aceasta întrucât, prezumția de mandat tacit consacrată de art.35 al.2 din fostul Codul al familiei acționa numai în materie de mobile. Dar, acțiunea în revendicare a unui bun comun mobil putea fi introdusă numai de către unul din soți, întrucât fiind vorba de mărirea patrimoniului comun, ea profita implicit și celuilalt soț.

Între proprietarii devălmași acțiunea în revendicare nu era admisibilă, indiferent de natura bunului. Un soț nu putea avea acțiune în revendicare împotriva celuilalt soț întrucât, de regulă, bunurile se aflau în deținerea comună a soților. Dacă existau motive temeinice, un soț avea la îndemână acțiunea de împărțeală în timpul căsătoriei. De aceea, practica judiciară aprecia că este admisibilă acțiunea în ceea ce privește constatarea bunurilor comune.

În legătură cu proprietatea comună, mai trebuie precizat că un coproprietar poate să-i reprezinte în acțiunea în revendicare pe ceilalți coproprietari dar nu în calitate de coindivizar, ci de reprezentant (dacă face dovada în acest sens).

Calitatea de pârât o are, în acțiunea în revendicare, persoana în a cârei posesie nelegitimă, pretinsă de reclamant, se află bunul revendicat. În cazul în care pârâtul deține bunul revendicat pentru altul, el are obligația sâ-1 arate pe acela în numele căruia deține lucrul. Ca urmare, reclamantului îi revine obligația să ceară introducerea în cauză a acelei persoane, potrivit art.64 din Codul de procedură civilă. În caz de deces al posesorului bunului(sau detentorului precar), acțiunea în revendicare va fi introdusă sau continuată împotriva moștenitorului, în fapt, al bunului.

Obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă protecția dreptului de proprietate. Altfel spus, obiectul juridic al acestei acțiuni este pretenția concretă a reclamantului (recunoașterea dreptului său de proprietate și trimiterea în posesia bunului revendicat). Obiectul material al acțiunii în revendicare este bunul imobil, de a cărui posesie proprietarul a fost lipsit. Formulându-și pretențiile, proprietarul reclamant trebuie să funizeze prin cererea de chemare în judecată, toate datele necesare unei corecte identificări: comuna, orașul, cartierul, strada, numărul, etajul, apartamentul etc. În sistemul actual al publicității imobiliare, realizat prin Legea nr.7/1996, privind cadastrul funciar și publicitatea imobiliară trebuie menționat și numărul de carte funciară și celelalte elemente precizate în registrul cadastral de publicitate imobiliară de pe teritoriul administrativ al fiecărei localități. Aspectele de Carte funciară reglementate până la intrarea Noului Cod civil în vigoare,de legea 7/1996,sunt preluate cu adaptările necesare de art. 876 și următoarele din acest cod. Dar, așa cum prevede art.56 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod civil, dispozițiile din această materie privitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul juridic al înscrierilor în Cartea funciară, se aplică numai după, finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea la cerere sau din oficiu, a Cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu Legea nr.7/1996. În consecință, înscrierile în Cartea funciară își vor păstra rolul de opozabilitate față de terți, până la finalizarea acestor lucrări.

Trebuie, de asemenea, avute în vedere și normele de competență ce interesează această acțiune. Fiind vorba de un bun imobil potrivit art.13 din Codul de procedură civilă, competența revine instanței în circumscripția căreia se află nemișcătorul (lex rei sitae). În cazul analizat de noi, competența aparține acestei instanțe fără posibilitatea pentru părți de a stabili altă instanță (deci suntem în prezența unei competențe teritoriale cu caracter absolut).

Numai în cazul în care nemișcătorul este situat în circumscripțiile mai multor instanțe, cererea se va face la instanța domiciliului sau reședinței pârâtului, dacă acesta se află, în vreuna din aceste circumscripții, iar în caz contrar, la oricare dintre instanțele în circumscripțiile cărora se află nemișcătorul.

Cauza acțiunii

Cu privire la cauza acțiunii civile (causa petendi) în general, deci implicit a acțiunii în revendicare, în literatura de specialitate și practica din acest domeniu, părerile sunt încă împărțite. Unii autori înțeleg prin cauza acțiunii temeiul juridic al cererii, fundamentul legal al dreptului pe care una din părți îl valorifică împotriva celeilalte părți. Pentru alți autori, cauza acțiunii se identifică cu neînțelegerea sau conflictul ce există între reclamant și pârât, cu privire la temeiul dreptului subiectiv.

Într-o altă opinie, mai larg îmbrățișată în doctrina juridică (la care ne raliem) prin cauza acțiunii în revendicare trebuie înțeles scopul spre care se îndreaptă voința proprietarului reclamant, scop explicat prin motivele și împrejurările speciale care au determinat partea să acționeze. Cauza acțiunii în revendicare trebuie să existe, altfel spus, persoana care se adresează instanței trebuie să urmărească un scop bine definit. Acest scop trebuie să fie real și nu fals, cum ar fi în cazul în care realitatea ar fi disimulată. Un asemenea scop nu ar putea justifica o acțiune în justiție. Dacă o persoană revendică un bun imobil, dar nu pentru că ar avea un drept de proprietate asupra lui, ci pentru a sustrage acel bun de la urmărirea silită a creditorilor adevăratului proprietar, scopul urmărit de acesta este fals. Desigur, cerința potrivit căreia cauza trebuie să fie licită și morală vizează cauza dreptului, dar dacă aceasta este ilicită și imorală și acțiunea promovată pentru a valorifica acel drept, este ilicită și imorală.

II.3.3 Proba dreptului de proprietate imobiliară în acțiunea în revendicare

A. Considerații generale

Odată formulată acțiunea în revendicare, se pune și problema susținerii temeiurilor invocate. Și, pentru că judecătorul nu poate soluționa litigiul numai pe baza afirmațiilor părților, o problemă de maximă importanță este aceea a probelor ce se administrează în cauză. “A proba” înseamnă în limbaj juridic, a convinge instanța că situația de fapt de care depinde recunoașterea dreptului pretins, a existat sau nu în realitate. În dreptul procesual civil noțiunea de probă este utilizată în sensuri variate. Într-un sens mai larg, prin probă se înțelege fie acțiunea de stabilire a existenței sau inexistenței unui anumit fapt, fie mijlocul prin care se poate stabili faptul ce trebuie dovedit, fie rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de probă (adică măsura în care acestea au reușit să formeze convingerea judecătorilor cu privire la existența sau inexistența faptului).

Într-un sens mai adecvat, celui ce ne interesează, noțiunea de probă desemnează fie mijlocul prevăzut de lege prin care se poate dovedi un fapt, fie un fapt probator (adică un fapt material care odată dovedit, printr-un mijloc de probă, este folosit la rândul său pentru a dovedi un alt fapt material, determinant în soluționarea pricinii).

Administrarea probelor în proces ridică trei aspecte: subiectul probei, obiectul probei, sarcina probei.

•Subiectul probei este judecătorul, pentru că producerea în fața instanței a probelor urmărește formarea convingerii intime a judecătorului.

•Obiectul probei îl reprezintă acele acte sau fapte juridice care, în situația pe care o analizăm, fac dovada dreptului de proprietate invocat de reclamant și a posesiei nelegitime a pârâtului.

• Sarcina probei este supusă principiului “actori incumbit probatio”, consacrat de art.1169 din Codul civil din 1864, potrivit căruia, “cel ce face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească”. Aspectul în discuție este deosebit de important, întrucât într-o acțiune în revendicare în care nu s-ar produce nici un fel de probe, va pierde cel căruia îi revine sarcina probei. Procesul fiind pornit de reclamantul – proprietar, el trebuie să-și dovedească pretenția pe care a supus-o judecății (că este proprietar și că posesia pârâtului este nelegitimă) și nu pârâtul. În acest sens în literatura de specialitate se subliniază, în legătură cu revendicarea unui teren că “atâta timp cât reclamantul nu dovedește existența dreptului său de proprietate, prin titlul eliberat în baza Legii fondului funciar, pârâtul rămâne un “beatus possidens” și câștigă procesul.

Un vechi dicton latin afirmă că “probatio incumbit ei qui dicit, non ei qui negat”. Este, într-o altă formulare, regula menționată mai sus: “actori incumbit probatio”. În legătură cu sarcina ce revine proprietarului, mai trebuie adăugat că pârâtul – posesor al bunului imobil revendicat este prezumat a fi proprietarul acelui bun și, deci, scutit pentru început, de sarcina probei. De aceea, reclamantului îi revine dubla sarcină de a dovedi dreptul de proprietate afirmat și de a răsturna prezumția de proprietate a posesorului pârât.

Odată ce reclamantul a dovedit faptul generator al dreptului său, pârâtul este obligat să iasă din pasivitate și să se apere, dovedind netemeinicia pretenției reclamantului (proprietar). Deci, proba îi revine acum lui. De asemenea, dacă pârâtul este obligat să preia inițiativa probei el va fi în situația celui care a făcut o afirmație în fața instanței, pe care trebuie să o dovedească. Dacă el invocă împrejurarea că a dobândit bunul revendicat în baza unei vânzări la licitație publică și că în baza art. 561 Cod procedură civilă a operat prescripția extinctivă a dreptului la acțiunea în revendicare a reclamantului, trebuie să facă dovada, în acest sens. Sau, pârâtul poate invoca uzucapiunea cu intenția de a paraliza acțiunea în revendicare a reclamantului- proprietar, caz în care va trebui să dovedească posesia utilă de 30 de ani sau posesia utilă de 10- 20 ani, plus justul titlu (în cazul uzucapiunii prescurtate).

B.Dificultăți în proba dreptului de proprietate imobiliară

Sarcina reclamantului de a face proba pretențiilor sale este, uneori, deosebit de dificilă, în această materie, ținând seama de faptul că dreptul de proprietate imobiliară poate fi dobândit în timp de proprietari diferiți. Pe de altă parte, nu întotdeauna există suficiente dovezi pentru identificarea precisă a imobilului și pentru dovada dreptului de proprietate.

De aceea, pentru reclamant ar fi preferabilă situația în care a dobândit dreptul de proprietate prin ocupațiune ori prin uzucapiune, dar în prezent, aceste moduri au o aplicabilitate restrânsă (mai ales dacă ne referim la ocupațiune). Dar, oricum, acolo unde ele sunt invocate ca temei al dobândirii dreptului de proprietate, certitudinea probei dreptului este asigurată. În cazul uzucapiunii (prescripției achizitive), de exemplu, reclamantul face dovada că el a posedat lucrul ce se revendică, în condițiile prevăzute de lege, pentru dobândirea dreptului de proprietate (posesia de bună credință și justul titlu în cazul uzucapiunii de 10 – 20 de ani și posesia – chiar de rea credință – în cazul uzucapiunii de 30 de ani). Dacă este invocată ocupațiunea, reclamantul trebuie sâ facă dovada că el a intrat în posesia lucrului care înainte nu aparținea nimănui, dobândindu-1 pe această cale.

În literatura de specialitate s-a subliniat că dificultățile întâmpinate în proba dreptului de proprietate, au explicații variate:

sunt numeroase cazurile în care (mai ales în trecut) nu s-au redactat înscrisuri doveditoare ale transmiterii dreptului de proprietate asupra unui imobil;

nu în puține cazuri înscrisurile întocmite nu sunt însoțite de planuri topografice pentru o ușoară identificare și delimitare a bunului imobil dobândit;

trecerea dreptului de proprietate de la o persoană la alta ridică, de asemenea, numeroase dificultăți. Teoretic, orice înscris prezentat pentru dovada dreptului de proprietate, ar trebui completat cu dovada că cel de la care emană este adevăratul proprietar. Dacă acesta a dobândit, la rândul său, dreptul de proprietate de la o altă persoană ar trebui dovedit titlul valabil sub care și aceasta a deținut bunul. Cu alte cuvinte, ar trebui făcută dovada că toți cei care au deținut anterior bunul au avut un titlu valabil, ca bază a dreptului lor. Este o dovadă imposibil de făcut, de aceea, cu justificat temei a fost denumită “probatio diabolica”.

anumite dificultăți pot proveni și din principiul relativității efectelor actului juridic translativ de proprietate. De aceea, dacă reclamantul prezintă, pârâtului posesor înscrisul constatator al actului translativ de proprietate, pârâtul va putea să-i răspundă că acel act nu este opozabil. În sistemul vechiului Cod al familiei dacă un soț transmitea proprietatea unui imobil (bun comun) fără a avea consimțământul expres al celuilalt soț (art. 35 din fostul Cod al familiei) și dobânditorul crezându-se proprietar introducea o acțiune în revendicare, soțul ce nu și-a exprimat consimțământul putea invoca inopozabilitatea actului. Și în sistemul NCc în anumite condiții un soț poate dispune de anumite bunuri numai dacă are consimțământul expres al celuilalt soț. În lipsa acestui consimțământ actul în baza căruia a avut loc transmiterea dreptului de proprietate este anulabil. Așa fiind, dobânditorul în baza unui asemenea act s-ar putea confrunta într-o eventuală acțiune în revendicare cu rezistența soțului care nu si-a exprimat consimțământul.

numeroase dificultăți privind regimul probator al revendicării s-au evidențiat în punerea în practică a dispozițiilor Legii fondului funciar nr. 18/1991. În practica judiciară s-au întâlnit situații când ambele părți (atât reclamantul, cât și pârâtul) au asupra aceluiași teren titluri emise în condițiile legii de mai sus, fiind și puși în posesiune de către Comisiile de aplicare a Legii fondului funciar. În asemenea cazuri se creează situații juridice identice în favoarea ambelor părți, caracterizate prin opozabilitate reciprocă. Aceasta înseamnă că, până la urmă, ele își anulează valoarea de probă sau titlu de dobândire a proprietății.

Frecvent s-au întâlnit situații când reclamantul își sprijină pretenția pe adeverința de proprietate. S-a ridicat, de aceea, problema admisibilității acțiunii în revendicare imobiliară, când nu s-au eliberat titluri ci numai adeverințe de proprietate. Cum vom arăta, în paginile viitoare, soluțiile practicii judiciare sunt controversate sub acest aspect. De asemenea, se constată în practica judiciară hotărâri de validare a Comisiei județene, emise în baza art. 11 alin. 4 din Legea fondului funciar, nr.18/1991 care sunt contradictorii (deși privesc același teren). Sau există contradicție între hotărârea de validare a Comisiei județene și titlul de proprietate emis în baza acesteia.

Confruntată cu aceste dificultăți, jurisprudența susținută energic și de literatura de specialitate a propus unele soluții pentru situațiile în care reclamantul, în acțiunea în revendicare, nu va reuși să facă dovada absolută, deplină, a dreptului său de proprietate. Un asemenea reclamant va avea câștig de cauză dacă va crea în favoarea sa probabilitatea că dreptul revendicat îi aparține. În general, instanțele se ghidează, în pronunțarea unor soluții în această materie, după următoarele reguli:

-dovada dreptului de proprietate se face prin titluri, adică prin orice acte juridice prin care se recunoaște existența dreptului de proprietate, indiferent dacă acele acte sunt translative sau declarative de proprietate;

-titlul de proprietate invocat și dovedit poate fi folosit în interesul ambelor părți (devine comun acestora). Titlul de proprietate este opozabil “erga omnes”, datorită caracterului de opozabilitate generală (absolută) a dreptului de proprietate;

-posesia cea mai bine caracterizată este determinantă. Aplicarea în practică a acestor reguli a condus la conturarea a trei situații:

când se produce dovada absolută a dreptului de proprietate;

când se produce dovada relativă a dreptului de proprietate;

când are loc opozabilitatea între părți a transferurilor imobiliare.

II.3.4. Dovada absolută a dreptului de proprietate

Pentru considerente ce decurg din nevoia stabilității și securității proprietății imobiliare, legiuitorul a acordat unor fapte, semnificația de fapte generatoare ale acestui drept. Este vorba de: ocupațiune, accesiune și uzucapiune.

Întrucât asupra acestor fapte ne-am oprit pe larg în capitolul afectat modurilor de dobândire a dreptului de proprietate, ne mărginim să subliniem, aici, că în cazurile menționate, proprietatea își realizează o existență nouă (necondiționată și neafectată de situația anterioară) consolidată și de sine stătătoare, pe care nici o contestare din partea unui terț sau chiar a vechiului proprietar, nu o mai poate răsturna. Proba acestor fapte echivalează cu o dovadă absolută a proprietății, irefragabilă, opozabilă “erga omnes”.

II.3.5 Dovada relativă a dreptului de proprietate

Dovada dreptului de proprietate îmbracă un caracter relativ atunci când revendicantul nu poate produce dovezile complete în susținerea pretențiilor sale. Și dacă nici dovada absolută a dreptului de proprietate fundamentat pe: accesiune, uzucapiune, ocupațiune nu o poate face, teoretic, acțiunea lui ar trebui respinsă (din lipsă de probe).

Confruntate cu asemenea situații, doctrina juridică și practica din acest domeniu au apreciat că soluția respingerii acțiunii revendicantului este inechitabilă și nejuridică. Este inechitabilă pentru că nu poate fi imputabilă revendicantului împrejurarea că titlul său de proprietate, făcut cu nerespectarea cerințelor legale, nu este de natură să satisfacă pe deplin, sarcina sa probatorie. Este și nejuridică întrucât, insuficiența probatorie a titlului se bazează pe o trăsătură caracteristică (fundamentală) a dreptului de proprietate, de a se manifesta printr-un raport direct cu lucrul, imposibil de materializat printr-o probă preconstituită.

In felul acesta s-a creat un sistem jurisprudențial susținut puternic și de literatura de specialitate, care a admis proba dreptului de proprietate prin prezumții. Elementele principale pe care se sprijină acest sistem probator sunt: titlurile și posesia.

A.Titlurile

Privit ca un simplu fapt generator de prezumții, titlul capătă, în cadrul revendicării, o fizionomie și o semnificație aparte. El desemnează orice act prin care se recunoaște existența dreptului de proprietate, fie el translativ sau numai declarativ de proprietate. Printr-un titlu translativ de proprietate (cum ar fi titlul în baza căruia operează o vânzare, donație, schimb) se creează un drept în patrimoniul dobânditorului, pe când printr-un titlu declarativ de proprietate se recunoaște numai un drept anterior, cum ar fi: o hotărâre judecătorească, un act de partaj, o tranzacție.

În practica judiciară s-a pus problema dacă invocarea unui titlu de către o altă persoană decât cea cu care o parte se află în conflict poate fi reținută de instanță (având în vedere că ar putea fi interpretată ca o abatere de la principiul relativității efectelor actelor juridice). Practica judecătorească a răspuns afirmativ acestei chestiuni, întrucât opunerea unui titlu de proprietate adversarului de câtre orice persoană nu pune în discuție caracterul absolut al titlului, ci susține numai prezumția de proprietate ce rezultă din existența titlului. Este adevărat că cel căruia i se opune titlul ar putea răsturna prezumția invocând o prezumție contrară și mai puternică, cum ar fi cea întemeiată pe un titlu anterior celui al adversarului.

Titlurile prezentate în instanță odată cu cererea de chemare în judecată devin comune, în sensul că fiecare parte se poate servi de ele, iar completul de judecată, pe baza titlurilor prezentate de către o parte, poate să constate existența unui drept pentru partea adversă.

Anumite particularități îmbracă, sub aspectul în discuție, “titlurile” eliberate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991. Potrivit art. 8 alin. 3 din legea amintită, stabilirea dreptului de proprietate se face prin eliberare a unui titlu de proprietate. Acest titlu se emite de către Comisia județeană de aplicare a Legii fondului funciar. Fiind o formă principală de activitate în sfera de acțiune a puterii executive, săvârșit în realizarea legii (unilateral, dar la cerere), un asemenea titlu are forță obligatorie și executorie. El este, fără îndoială, un act administrativ individual, în principiu revocabil sau anulabil, dar numai pentru motive de nelegalitate (necompetență, încălcarea unui drept subiectiv al unei alte persoane sau emiterea lui în condiții de fraudă). Incontestabil, un asemenea titlu reprezintă suportul probator al acțiunii în revendicare al titularului său, împotriva deținătorului neproprietar. Asupra acestui aspect, în unanimitate, literatura și practica au căzut de acord. Problema care a generat unele controverse este aceea a admisibilității acțiunii în revendicare imobiliare în cazul în care nu s-au eliberat titluri, ci numai adeverințe de proprietate (ce se eliberează de Comisiile comunale, în baza hotărârilor Comisiilor județene sau pronunțate de instanța de judecată).

Într-o primă opinie, motivându-se că “eliberarea titlurilor se profilează a fi o acțiune de durată mare“, se apreciază că “cel puțin în cazul intravilanelor neocupate de construcțiile altuia, în cazul când terenul se poate identifica cu exactitate în baza procesului verbal de punere în posesie a comisiei și a expertizei topografice, acțiunile în revendicare ar fi admisibile“. Soluția propusă este criticată pe motiv că adeverința de proprietate excede condițiilor stabilite prin Legea fondului funciar. “Cum acțiunea în revendicare imobiliară este, prin finalitatea ei, o acțiune de protecție a dreptului de proprietate imobiliară, admiterea ei este condiționată de existența dreptului de proprietate stabilit în condiții legale, adică prin titlu de proprietate“. 0 soluție contrară ar conduce la concluzia că instanța sesizată cu acțiunea în revendicare se poate substitui organelor de eliberare a titlurilor de proprietate (prevăzute de Legea nr. 18/1991), prin a constitui sau reconstitui pe baza adeverinței de proprietate, un drept de proprietate, ceea ce este nejuridic și inadmisibil“.

Dominantă în literatură și practică este această din urmă teză pe care o considerăm întemeiată, întrucât adeverința de proprietate “nu valorează și nu ține locul titlului de proprietate” .

Așa cum s-a subliniat, în repetate rânduri în literatura de specialitate, “adeverințele de punere în posesie reprezintă o operație prealabilă eliberării titlului, care i-ar putea permite posesorului apărarea acestei situații de fapt, adică a posesiei”.

B. Posesia

Posesia este un al doilea element, care în practica judiciară reprezintă sursa unei prezumții de proprietate. Art. 1854 Cod civil din 1864 prevedea, în acest sens, că “posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, desigur, dacă nu se dovedește că el a început a poseda pentru altul”. Deci, sarcina dovedirii precarității revine celui care invocă precaritatea posesiei. Putem vorbi, așadar, de o protecție juridică a posesiei (posesorul având anumite drepturi în simpla sa calitate de posesor), explicată prin aceea că, de cele mai multe ori, posesia este exercițiul practic al unui drept real, astfel că prin ocrotirea posesiei se realizează însăși apărarea dreptului real. Pe de altă parte, atunci când posesia nu este manifestarea exterioară a dreptului real asupra lucrului (posesorul și proprietarul fiind persoane diferite), la baza despărțirii posesiei de dreptul real asupra lucrului se află neglijența titularului dreptului real care creează o aparență de drept în favoarea altei persoane (adică a posesorului).

Nu trebuie confundat însă dreptul posesorului rezultat din protecția juridică a posesiei cu dreptul de a poseda, care aparține proprietarului sau titularului unui alt drept real. Posesorul de fapt posedă, fără a avea dreptul de a poseda, iar din acest fapt rezultă unele drepturi în favoarea posesorului, care sunt consecințe juridice ale posesiei și nu consecințe ale dreptului de a poseda. Numai proprietarul sau titularul unui alt drept real are dreptul de a poseda.

De cele mai multe ori posesia este asociată cu titlul în dovedirea dreptului de proprietate. Sunt, însă și cazuri când posesia poate fi admisă ca singur element de probă în dovedirea dreptului de proprietate (cum ar fi cazul prescripției achizitive de 30 de ani) după Codul civil din 1864.

Pentru a produce efecte juridice posesia trebuie să îndeplinească două elemente: elementul material (corpus), constând în actele materiale de deținere și de folosire a lucrului și elementul intențional (animus) , constând în voința de a exercita asupra lucrului atributele corespunzătoare dreptului de proprietate sau ale altui drept real. Altfel spus, se cere voința de a poseda pentru sine iar nu pentru altul (animus rem sibi habendi). Aceste elemente pot fi deduse atât din definiția posesiei formulată(cu unele inexatități) de Vechiul Cod civil( art.1846 al.2) dar și din definiția completă oferită de art.916 al.1 din Noul Cod civil. În termeni asemănători art.917 din Noul Cod civil prevede că elementul”corpus” poate fi exercitat direct de către posesor sau indirect prin idermediul unui terț sau prin reprezentantul legal. Atât terțul, cât și reprezentantul legal nu vor stăpâni bunul în nume propriu, ci pentru posesor.

Cât privește elementul intențional al posesiei , acesta nu ar putea fi exercitat decât de posesor, pentru că în lipsa elementului subiectiv, posesia s-ar converti într-o detenție precară.

Pe lângă cele două elemente, o posesie utilă mai presupune și îndeplinirea unor condiții (calități) precizate de art. 1847 Cod civil din 1864, și anume: continuitatea, neîntreruperea, netulburarea, caracterul public și sub nume de proprietar al posesiei. Pe cale de consecință, viciile posesiei sunt: discontinuitatea, violența, clandestinitatea, precaritatea. Precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiei, deoarece presupune lipsa elementului subiectiv, (intențional) al posesiei, ceea ce înseamnă lipsa însăși a posesiei, ci nu numai un simplu viciu al acesteia. De aceea, trebuie făcută distincție între posesia utilă și detenția precară. Dacă posesia presupune intenția posesorului de a se comporta ca proprietar și de a o exercita pentru sine, detenția presupune numai puterea materială asupra lucrului (deținerea) fără intenția de a poseda pentru sine, sub nume de proprietar.

În lumina prezumțiilor prezentate mai sus, în jurisprudența și doctrina dreptului civil s-au cristalizat câteva reguli utile pentru soluționarea acțiunilor în revendicare. Ele sunt aplicabile în următoarele situații:

C. Ipoteza când ambele părți au înscrisuri

În situația în care atât reclamantul cât și pârâtul au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul acțiunii în revendicare, două ipoteze sunt posibile, cu finalități diferite:

Înscrisurile provin de la același autor;

Înscrisurile provin de la autori diferiți.

Dacă înscrisurile provin de la același autor, în practică s-au impus următoarele soluții: are câștig de cauză cel care a transcris mai întâi, deoarece prin transcriere actul devine opozabil celor care au dobândit ulterior, după principiul latin: “qui prior tempore, potior jure”. Dacă nici una din părți nu a făcut transcrierea, câștigă cel al cărui titlu are data mai veche. Dacă ambele titluri sunt testamente, se va da câștig de cauză părții al cărui testament este mai recent. Soluția este inversă decât în situațiile de mai sus și se justifică prin regula ce guvernează succesiunea testamentară: ultimul testament revocă testamentele anterioare. Spre deosebire de actele juridice între vii, testamentul apare ca un proiect care va deveni definitiv abia în momentul încetării din viața a autorului său (deci este esențialmente revocabil).

Dacă înscrisurile provin de la autori diferiți, instanța adoptă, de regulă, următoarele soluții: are câștig de cauză actualul posesor, adică pârâtul care este în posesia lucrului (“im pari causa melior est causa possidendis”); câștigă cel care are titlul cu data mai veche; se compară titlurile pe care cele două părți și le opun reciproc, având câștig de cauză partea al cărui drept de proprietate este mai bine conturat și, deci, preferabil, prin comparație, în momentul transmiterii. Desigur, în practică, pentru adoptarea unei soluții echitabile, rezonabile, s-a pus problema criteriilor în funcție de care un titlu este considerat preferabil celuilalt. S-a propus, ca o primă soluție verificarea autorilor de la care cele două părți au dobândit imobilul, fiind acceptat autorul al cărui titlu este preferabil. Altfel spus, se verifică dacă transmisiunea de la autor la partea în litigiu este sau nu valabilă (este o aplicație a dictonului latin potrivit căruia: “nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet”). Dar verificarea este, de cele mai multe ori, anevoioasă, chiar imposibilă uneori, astfel că reclamantul care pretinde că titlul său este preferabil nu va avea mari dificultăți de probă. Dacă el sau partea adversă care invocă titlul, nu va putea face dovada, în acest sens, se aplică fie regula după care, câștigă pârâtul ca având posesia lucrului, fie regula celei mai vechi date a titlului. Deși nu s-a realizat un punct de vedere unitar cu privire la soluția ce ar trebui adoptată, atât în jurisprudența română, cât și în cea franceză, dominantă este părerea că trebuie să se țină seama de titlu cel mai vechi. Nu este însă părăsită nici cealaltă orientare, de a acorda prioritate părții care a primit bunul de la adevăratul proprietar.

D. Ipoteza când numai o parte are titlu

Dacă numai una din părți are titlul privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat și aceasta este partea pârâtă, ea va avea câștig de cauză. Acțiunea reclamantului urmează a se respinge.

Dacă titlul este invocat de reclamant, acesta va avea câștig de cauză numai în măsura în care îndeplinește două condiții: titlul să emane de la un terț (nu de la el însuși); iar data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului (și să fie o dată certă).

E. Ipoteza când nici o parte nu are titlu

Dacă nici una din părți nu poate invoca un titlu și nici dobândirea dreptului de proprietate prin: uzucapiune, accesiune, ocupațiune, o situație mai favorabilă o are posesorul (actual) împotriva căruia se exercită acțiunea în revendicare. Deci fiind în posesia bunului imobil, el va fi reținut în continuare, în această stare.

III. Efectele acțiunii în revendicare

În cazul respingerii acțiunii în revendicare pârâtul posesor al bunului va continua să dețină bunul, astfel încât acțiunea în revendicare nu va produce nici un efect. Iar dacă acțiunea în revendicare a fost admisă, se va recunoaște dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului revendicat.

Deci, cel mai important efect al hotărârii judecătorești prin care a fost admisă acțiunea în revendicare îl constituie recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantului. O asemenea hotărâre nu are efect constitutiv de drept, deoarece nu dă naștere la un drept de proprietate. Acest drept există și doar este recunoscut de către instanță. În mod constant instanța noastră supremă s-a exprimat în sensul că “acțiunea în revendicare are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului și readucerea lui în patrimoniul reclamantului”.

Hotărârea pronunțată de instanță produce efecte cu privire la: restituirea lucrului, restituirea fructelor, acoperirea cheltuielilor făcute de posesorul pârât cu lucrul pe care îl restituie.

III.1. Restituirea lucrului

Dacă acțiunea în revendicare a fost admisă, pârâtul va fi obligat la restituirea lucrului asupra căruia s-a purtat judecată, pentru că numai astfel se realizează restabilirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului de care a fost ilegal deposedat. Pe lângă obligația de restituire a lucrului, pârâtului îi revine obligația de a se abține pe viitor de la orice fapte de natură a stânjeni exercițiul normal al dreptului de proprietate. Și în concepția Noului Cod civil principalul efect al acțiunii în revendicare râmâne obligarea pârâtului la restituirea bunului către proprietarul reclamant. Art. 566 al.1 Noul Cod civil face mențiunea expresă că ”pârâtul va fi obligat la restituirea bunului”.

Restituirea lucrului va avea loc în natură și liber de orice sarcini cu care ar fi fost grevat de posesor. Se restituie de asemenea toate accesoriile bunului imobil posedat de pârât.

Este posibil ca în timp ce se afla la pârât bunul să fi pierit dintr-un caz de forță majoră sau caz fortuit. Dacă pârâtul posesor este de bună credință, el nu va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubire, fiind lipsit de relevanță faptul că pieirea a avut loc înainte sau în timpul soluționării acțiunii în revendicare. Dacă pârâtul a fost de rea credință, el va răspunde față de reclamant prin plata de despăgubiri indiferent dacă bunul a pierit din caz fortuit sau forță majoră. Excepție face situația în care pârâtul face dovada că bunul ar fi pierit și dacă s-ar fi aflat la reclamant. Noul Cod civil reglementează și ipoteza în care bunul a pierit din culpa posesorului pârât, acesta fiind obligat la plata de despăgubiri (art.566 al.1 Noul Cod civil). Printr-o interpretare ”per a contrario” a acestui aliniat rezultă că posesorul în sarcina căruia nu poate fi reținută nici o culpă, nu va fi obligat la despăgubiri. Noțiunea de culpă trebuie reglementată prin prisma sensului specific reținut de art.16 din Noul Cod civil (cu distincția ce se impune între intenție și culpă, ca forme ale vinovăției).

Dacă bunul a fost dobândit de un terț de bună credință prin uzucapiune, sau prin înstrăinare ori a fost expropriat, restituirea se va face prin echivalent (printr-o despăgubire sau prin restituirea indemnizației de expropriere). Și această ipoteză este reglementată de Noul Cod civil, care prevede că posesorul pârât va fi obligat la despăgubiri dacă a înstrăinat bunul (art.566 al.1 din Noul Cod civil). Dispozițiile menționate trebuie corelate cu dispozițiile art.563 din Noul Cod civil prin care se extinde sfera persoanelor care pot avea calitatea de pârât în acțiunea în revendicare și la detentorii precari. Așa fiind proprietarul reclamant va putea, fie să ceară despăgubiri de la posesorul-pârât ,care a înstrăinat bunul, fie să își recupereze bunul de la terțul dobânditor. În cazul în care pieirea bunului se produce sau este descoperită după pronunțarea hotărârii și rămânerea ei definitivă, se va putea cere revizuireaei, pentru a se stabili valoarea despăgubirilor.

În oricare din ipotezele arătate, evaluarea despăgubirilor se va face în raport cu momentul restituirii (art.566 al.1 Noul Cod civil).

III.2. Restituirea fructelor

Restituirea fructelor apare ca un efect secundar al efectului principal menționat mai sus, indiferent dacă posesorul pârât este de bună sau rea credință. Până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, problema restituirii fructelor se punea astfel:

Dacă posesorul a fost de bună credință până la data introducerii acțiunii în revendicare, fructele se cuveneau acestuia. Dacă punerea în întârziere a avut loc anterior introducerii acțiunii în revendicare, printr-o altă modalitate, atunci el păstra fructele culese până în acest moment. Pentru ca posesorul să fie îndreptățit a reține fructele, pe lângă condiția bunei credințe se cerea îndeplinită și condiția ca fructele să fi fost percepute. Această percepere trebuie să fi fost făcută în mod normal, adică în momentul ajungerii lor la maturitate (pentru fructele naturale și industriale) sau în momentul scadenței lor (dacă este vorba de fructe civile). Deci, fructele percepute sau culese cu anticipație trebuiau restituite (cum ar fi cazul posesorului care a încasat cu anticipație chiria imobilului posedat). După punerea în întârziere (sau după introducerea acțiunii în revendicare) fructele se cuveneau proprietarului reclamant. Aceasta întrucât, se considera că buna credință a posesorului a încetat odată cu introducerea acțiunii în revendicare (sau cu punerea în întârziere pe altă cale).

În cazul în care posesorul – pârât a fost de rea credință, el era obligat să restituie “toate fructele lucrului, percepute sau nepercepute, ori valoarea lor, dacă le-a consumat”. Deci, va restitui fructele din momentul în care a intrat în posesia bunului, indiferent dacă au fost sau nu consumate, iar în unele cazuri chiar dacă posesorul a neglijat să le culeagă. Dacă restituirea fructelor nu mai era posibilă (pentru că au fost consumate de exemplu, sau au pierit din culpa posesorului) el era obligat la restituirea valoarii lor. Proprietarul suporta însă cheltuielile necesare pentru obținerea fructelor (art. 484 Cod civil din 1864).

Noul Cod civil simplifică oarecum problema restituirii fructelor produse de bun. Art.566 al.2 care reglementează această materie îl vizează doar pe posesorul de rea-credință sau pe detentorul precar, obligați la cerere, la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestora către proprietar. Dispozițiile acestui aliniat trebuie interpretate sistematic prin corelarea și cu dispozițiile art.550 al.1 Noul Cod civil, potrivit căruia „fructele și productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel.”

Două mențiuni se impun în legătură cu acest efect special al admiterii acțiunii în revendicare:

a)problema restituirii fructelor nu se mai pune în privința posesorului de bună credință(ca în doctrina și practica juridică anterioară);

b)obligația de restituire ce revine posesorului de rea credință sau detentorului precar se întinde între momentul intrării acestora în posesia bunului și momentul înapoierii acestuia către proprietar.

III.3. Restituirea cheltuielilor făcute de posesor

Cheltuielile făcute de posesor cu lucrul pe care îl restituie pot fi necesare , utile sau voluptoare (de simplă plăcere).

În cadrul acțiunii în revendicare, pârâtul poate cere obligarea reclamantului la plata cheltuielilor necesare și utile făcute cu lucrul aflat în posesia sa.

Cheltuielile necesare, care s-au impus pentru conservarea lucrului pot fi pretinse atât de posesorul de bună credință, cât și de cel de rea credință, căci acestea ar fi fost făcute și de proprietar pentru conservarea lucrului. Aceasta este și concepția Noului Cod civil care prin art.566 al.3 prevede că „proprietarul poate fi obligat, la cerere să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut”. Observăm că reglementarea menționată nu mai face distincție între posesorul de bună sau rea-credință. De asemenea, deși al.3 se referă doar la dreptul posesorului de a cere restituirea cheltuielilor necesare, din rațiuni asemănătoare cu cele care-i dau dreptul proprietarului de a pretinde cheltuielile, și detentorul precar ar putea uza de acest drept.

Cheltuielile utile (sau ameliorante) chiar dacă nu sunt necesare, sunt de folos pentru că sporesc valoarea lucrului. Au deci drept la restituirea lor atât posesorul de bună credință, cât și cel de rea credință. Restituirea cheltuielilor utile se va face însă în limitele sporului de valoare realizat de lucru, la momentul restituirii. Art.566 al.4 Noul Cod civil reglementează restituirea cheltuielilor utile fără a indica titularii dreptului de a le pretinde. Fiind de folos, pentru că sporesc valoarea bunului, apreciem că, prin analogie cu cheltuielile necesare, ele pot fi cerute atât de către posesorul pârât, cât și de detentorul precar-pârât. De asemenea, constatăm că al.4 al art.566 precizând că cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare (dacă prin lege nu se prevede altfel) nu face distincția după cum posesorul sau detentorul precar sunt de bună sau rea-credință. În practica instanței noastre supreme s-a decis în acest sens că “în cazul restituirii unui lucru, proprietarul (în lipsă de convenție contrară) trebuie să despăgubească pe posesor chiar dacă acesta este de rea credință, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au sporit valoarea lui”.

Cheltuielile făcute de posesor pentru plăcerea lui personală și care nu măresc valoarea lucrului (voluptoare) nu vor putea fi pretinse de către posesor sau detentor precar. Aceștia vor putea însă să ridice lucrările făcute cu aceste cheltuieli, dacă ridicarea este posibilă, fără a deteriora imobilul revendicat. Proprietarul nu va putea fi obligat la restituirea cheltuielilor voluptoarii, indiferent dacă posesorul a fost de bună sau de rea credință. Noul Cod civil preia această soluție și în art.566 al.8 care prevede expres că ”proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptoarii”. Posesorul (în opinia noastră și detentorul precar) are dreptul de a-și însuși lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează.

Ca o concluzie, ce se desprinde din conținutul art.566 al.9 din Noul Cod civil, trebuie precizat că cele 3 categorii de cheltuieli la care ne-am referit mai sus, pot fi luate în discuție numai dacă ele nu se concretizează într-o lucrare nouă, caz în care, în concepția Noului Cod civil, sunt incidente dispozițiile corespunzătoare din materia accesiunii imobiliare artificiale (art.577 și următoarele din Noul Cod civil).

III.4. Efectele acțiunii în revendicare cu privire la construcțiile și plantațiile efectuate de posesor

În privința acestora, raporturile dintre proprietar și posesor sau dententor precar sunt supuse regulilor ce guvernează materia accesiunii și pe care le-am dezvoltat în capitolul privind modurile de dobândire a dreptului de proprietate.

Reamintim doar că trebuie făcută distincție între situația posesorului de bună sau de rea credință. Distincția apare și în Noul Cod civil și ea se referă la lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia efectuate cu bună sau rea-credință.

Cât privește lucrările efectuate cu bună credință de către autorul acestora asupra imobilului altuia, art. 581 cosacră dreptul proprietarului, ce poate fi valorificat în două modalități și anume:

de a cere instanței să dispună înscrierea sa în Cartea funciară ca proprietar al lucrării cu obligația de a plăti autorului lucrării fie valoarea materialelor și a manoperii, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrărilor;

de a cere obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

În vechea reglementare, dacă posesorul constructor sau plantator a fost de bună credință, el nu putea fi obligat să ridice sau să desființeze construcțiile, plantațiile sau alte lucrări, ci avea dreptul la valoarea materialelor și a manoperei sau la o sumă egală cu aceea a creșterii valorii fondului. Instanța noastră supremă s-a exprimat în sensul că „Recolta prinsă de rădăcini aparține proprietarului fondului, dar în cazul când lucrările agricole au fost făcute de alții, el are obligația să plătească semănătura, aratul și munca depusă”. În ceea ce privește existența bunei credințe (impusă de art. 494 Cod civil din 1864) în practica judiciară s-a precizat că ea rezultă exclusiv din existența unui act translativ de proprietate ale cărui vicii nu au fost cunoscute de posesor.

În privința lucrărilor efectuate cu rea-credință de către autorul lor asupra imobilului altuia art. 582 al. 1 adoptă unele soluții parțial diferite de cele din vechea reglementare consacrând dreptul opțional al proprietarului:

de a cere instanței înscrierea sa în Cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu plata, la alegerea sa, către autorul lucrării a jumătate din valoarea materialelor și a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului.

de a cere obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia

de a cere obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

Articolul 582 alin. 2 din noua reglementare prevede că ”Desființarea lucrării se face, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care este ținut totodată să repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosință”.

În vechea reglementare, dacă posesorul constructor sau plantator era de rea credință, proprietarul terenului avea la îndemână două soluții:

să păstreze lucrările devenind proprietarul lor în temeiul accesiunii cu obligația de a plăti constructorului valoarea materialelor și prețul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului ocazionată de lucrările efectuate;

să oblige pe constructor să-și ridice construcțiile pe cheltuiala sa (eventual cu obligația de a plăti daune interese pentru prejudiciile suferite de proprietarul terenului).

În practica judiciară, anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, soluția neeconomică a desființării construcțiilor sau plantațiilor este înlocuită ori de câte ori este posibil cu soluția despăgubirii bănești a constructorului de rea credință. “Dărâmarea construcției sau desființarea plantației sunt măsuri extreme care trebuie dispuse numai în cazul în care construcțiile și plantațiile aduc grave prejudicii proprietarului terenului”. Și în practica recentă a instanțelor noastre judecătorești este adoptată măsura extremă a ridicării construcției. Într-una din deciziile sale, Tribunalul Municipiului București a decis că “în cazul în care terenul proprietatea altuia a fost ocupat în mod abuziv și s-a ridicat pe el o construcție fără acordul proprietarului, constructorul este de rea credință; dacă proprietarul nu dorește, în acest ultim caz, să o păstreze, poate cere ridicarea construcției și în caz de neconformare să o demoleze pe cheltuiala constructorului”.

III.5. Dreptul de retenție în acțiunea în revendicare

Problema dacă, în cazul de față, posesorul se bucură de dreptul de retenție pentru restituirea cheltuielilor necesare și utile a declanșat în literatură și practică puncte de vedere diferite (controversate chiar). Disputa pornea de la lipsa unei reglementări exprese a acestui drept în legislația civilă. Anumite articole ale codului civil fac posibilă aplicarea dreptului de retenție, dar la cazuri concrete. Deci, legitimitatea și existența acestui drept se sprijină pe cazuri de aplicație practică reglementate prin diferite texte de lege. De aceea, în prezent, dreptul de retenție este recunoscut ca o creație a literaturii de specialitate și mai ales a practicii judiciare. Recunoscând acest drept, doctrina judiciară este însă neunitară sub aspectul naturii juridice a dreptului de retenție. Unii autori apreciază că acest drept este o simplă excepție, mijloc de apărare și de garanție, deoarece retentorul este lipsit de atributele drepturilor reale (cum sunt atributul de urmărire și atributul de preferință). Stăpânirea, în acest caz, este precară și conservatorie.

Majoritatea autorilor, cu care suntem de acord, apreciază că dreptul de retenție este un drept real de garanție (cu caracter imperfect). Este un drept real pentru că se sprijină pe bunul aflat în detenția retentorului, fiind opozabil nu numai debitorilor, ci și față de unele terțe persoane, străine de raportul juridic contractual sau extracontractual care l-a generat.

Fiind o garanție pasivă, dreptul de retenție există și poate fi executat atâta timp cât creditorul deține lucrul debitorului (în cazul de față, posesorul creditor al cheltuielilor deține bunul proprietarului). Dacă a pierdut involuntar stăpânirea lucrului, el o poate redobândi pe calea acțiunii în justiție, la fel ca proprietarul lucrului. Din caracterul său de drept real imperfect rezultă că dreptul de retenție conferă retentorului numai o simplă detenție precară. Neavând posesia lucrului, nu poate invoca efectele posesiei în favoarea sa, cum ar fi: dobândirea în proprietate a fructelor bunului sau uzucapiunea, dar în schimb poate exercita acțiunile posesorii la fel ca orice detentor precar.

Dreptul de retenție are caracter absolut, fiind opozabil tuturor și indivizibil, având ca obiect întregul bun aflat în detenția retentorului până la achitarea integrală a datoriei.

Trebuie să mai adăugăm că există autori care admit dreptul de retenție, dar numai pentru posesorul de bună credință, iar alții nu-l admit deloc. Printre aceștia din urmă se numără și autorul D. Alexandresco, după opinia căruia “posesorul, chiar de bună credință, nu poate reține imobilul până la plata cheltuielilor ce-i datorează proprietarul, acest drept fiind excepțional trebuie strict mărginit în limitele legii”.

În literatura și practica actuală, opinia care s-a impus este că acordarea dreptului de retenție, în afara cazurilor prevăzute expres de lege este admisibilă dacă se dovedește o conexiune materială între lucrul respectiv și datorie și dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

creanța retentorului să fie certă, lichidă, exigibilă;

dreptul de retenție să fie invocat față de proprietarul exclusiv și actual al bunului respectiv;

lucrul respectiv să fie un bun corporal imobil aflat în stăpânirea retentorului.

Dacă aceste condiții sunt întrunite, acordarea dreptului de retenție trebuie să opereze ca o regulă cu caracter general. “Dreptul de retenție nu este o simplă favoare pe care instanțele să o acorde de la caz la caz, prin apreciere. Dimpotrivă, el este un drept recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanțe s-au născut în legătură cu bunuri supuse restituirii. La cererea părții interesate, instanța constată acest drept și îl recunoaște, în fapt, ca o garanție a realizării prin plată a acelor creanțe. Prin urmare, de vreme ce s-a stabilit existența unei creanțe substanțiale în legătură cu imobilul în litigiu, dreptul de retenție trebuie constatat la cerere”.

Consacrat pe cale jurisprudențială și doctrinară, dreptul de retenție este, în premieră reglementat de Noul Cod civil, cu distincția ce se impune între dreptul de retenție asupra unui bun mobil și dreptul de retenție asupra unui bun imobil. În cazul bunurilor mobile, dreptul de retenție apare ca un privilegiu consacrat de art. 2339 din Noul Cod civil, iar în cazul bunurilor imobile dreptul de retenție are configurația unei veritabile garanții reale.

Este o regulă generală aplicabilă în practica vieții juridice în situații precum cele la care ne vom referi, în cele ce urmează.

Astfel, în materie de dobândirea produselor bunurilor (fructe și producte) art. 550 alin. 4 prevede că ”cel care fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru producerea și perceperea fructelor sau productelor, poate cere restituirea cheltuielilor”. În cazul acesta, produsele sau contravaloarea acestora pot fi reținute până la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea produselor ori a contravalorii acestora dacă furnizează o garanție îndestulătoare.

Asemănătoare soluției de mai sus apare dreptul de retenție reglementat de art. 566 alin. 5 respectiv 6 din Noul Cod civil. Astfel, după ce prin alin. 5 art. 566 prevede că ”proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea și culegerea fructelor și productelor”, prin alin. 6 se adaugă că ”pârâtul are drept de retenție asupra acestora pânâ la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea și culegerea acestora, cu excepția cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanție îndestulătoare”.

De la regula amintită, Noul Cod civil instituie anumite excepții enumerate de la alin. 7 al art. 566 și anume:

obiectul dreptului de retenție este la rândul său un bun frugifer

intrarea pârâtului (din acțiunea în revendicare) în posesia bunului s-a făcut prin violență sau fraudă

produsele în discuție sunt bunuri perisabile, ori sunt supuse într-un interval scurt de timp unei scăderi semnificative a valorilor.

IV. Sinteză de practică

– revendicare imobiliară –

Speța nr.1

Prin prezența speță dorim să ilustrăm unele aspecte prvind acțiunea în revendicare, apreciată a fi o acțiune petitorie reală prin care proprietarul neposesor solicită restituirea bunului de la posesorul neproprietar.

În speță se ridică și problema unor donații succesive și a lipsei calității procesuale a reclamantului.

Speță prezintă interes și pentru faptul că raportul juridic în discuție are un element de extraneitate.

Dosar nr(…) (1446/2008)

R O M A N I A

CURTEA DE A P E L B U C U R E Ș T I SECȚIA A III-A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.151 A

Ședința publică de la 09.03.2009

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE – (…) (…)

JUDECĂTOR – (…) (…)

GREFIER – (…) (…)

Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulată de apelantă – reclamanta L. O., împotriva sentinței civile nr.403/27.02.2009, pronunțată de T r i b u n a l u l B u c u r e ș t i – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr(…), în contradictoriu cu intimații – pârâți D. E., PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B și SC "G." SĂ.

Obiectul cauzei – revendicare.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă apelantă – reclamanta L. O. prin apărător F. – E. N., în baza împuternicirii avocațiale nr.(…)/2008, emisă de B a r o u l B u c u r e ș t i – Cabinet Individual (filă 11), intimată – pârâtă D. E. reprezentată de apărător M. – N. N., în baza împuternicirii avocațiale nr.(…)/2008, emisă de B a r o u l B u c u r e ș t i – Cabinet Individual (filă 12), lipsind intimații – pârâți PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B și SC "G." SĂ.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședința care învederează că prin serviciul registratură, la dată de 23.02.2009, s-a depus notă scrisă din partea intimatei – pârâte D. E..

Curtea procedează la comunicarea unui exemplar al notelor scrise către apărătorul apelantei – reclamante.

Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în susținerea și combaterea apelului.

Apărătorul apelantei – reclamante L. O. solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, față de următoarele considerente:

În speță s-a făcut dovadă succesiunii calității de moștenitoare de pe urmă defunctului E. E.. Astfel, E. E. a donat toate bunurile sale soției supraviețuitoare, T. G. (act permis de către legile franceze), iar ulterior, această a donat toate drepturile asupra bunurilor, care au aparținut familiei soțului sau, părții pe care o reprezintă.

Consideră că prin materialul administrat în cauza, s-a făcut pe deplin dovadă calității de donatară a tuturor drepturilor succesorale, a numitei T. G. E., această fiind unică moștenitoare de pe urmă soțului sau, E. E..

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Apărătorul intimatei – pârâte D. E. solicită respingerea apelului, că nefondat, menținerea sentinței atacate, având în vedere următoarele argumente:

În opinia sa, reclamanta nu a făcut dovadă calității procesuale active și nici dovadă anulării contractului de vânzare – cumpărare încheiat între partea pe care o reprezintă și stat și, în raport de legislația în vigoare, o astfel de cerere nu mai poate fi formulată, termenul legal pentru formulare fiind expirat, astfel încât, nu mai există calea prevăzută de legea specială pentru înlăturarea titlului pârâtei. Astfel, principiul securității raporturilor juridice contravine în mod obiectiv admiterii unei acțiuni în revendicare, exercitată de fostul proprietar după expirarea tuturor termenelor prevăzute de legea specială de reparație.

Mai invocă și prevederile Legii nr.1/2001 de modificare a Legii nr.10/2001.

Solicită și amânarea pronunțării pentru a putea formulă concluzii scrise.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

C U R T E A

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i B u c u r e ș t i la dată de 11.10.2006 sub nr(…), reclamanta L. O. a chemat în judecată pe pârâții D. E., Primăria Municipiului B și S.C. G. S.A., solicitând instanței că, prin hotărârea ce o va pronunță, să constate faptul că statul nu a avut și nici nu are un titlu valabil asupra imobilului situat în B,(…) A, .1, .3, iar în urmă comparării titlului sau de proprietate cu cel al pârâtei, să o oblige pe această să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că titlul autorilor săi îl constituie actul de vânzare-cumpărare autentificat de T r i b u n a l u l I l f o v sub nr.12349/19 octombrie 1940, intabulat în cartea funciară în anul 1940, conform procesului-verbal nr.16772/1940. Cumpărătorul a donat toate bunurile soției sale, T. G. E., care, la rândul sau, la dată de 13.02.2002, prin semnarea unui contract de donație a drepturilor asupra bunurilor sale viitoare, a cedat reclamantei dreptul de a recupera toate bunurile care au aparținut acesteia și familiei sale în România. Conform certificatului de calitate de moștenitor nr.85/30.10.2002, reclamanta susține că este moștenitoarea defunctului E. E. în ceea ce privește eventualele acțiuni în revendicarea unor bunuri ce au aparținut defunctului, situate pe teritoriul României.

Reclamanta a susținut că preluarea imobilului s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor Decretului nr.111/1951, deoarece imobilul nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de bunuri enumerate de art.1 din decret. Deși până în anul 1952, inclusiv, E. E. a figurat că plătitor de impozite, la mai puțin de un an de zile s-a emis decizia nr.511/18 iulie 1953 prin care imobilul a fost trecut în administrarea Sfatului Popular al D., decizie care nu a fost niciodată comunicată fostului proprietar. În plus, Decretul nr.111/1951 era contrar constituției în vigoare la dată emiterii sale, contravenind în același timp art.480 Cod civil și Declarației Universale a Drepturilor Omului. Mai arată reclamanta că în anul 1996, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.513, imobilul a fost vândut pârâtei D. E.. Față de caracterul abuziv al vânzării, în baza Legii nr.112/1995, reclamanta solicită, în urmă comparării celor două titluri, lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art.480, art.481 Cod civil, Legea nr.10/ 2001, Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art.274 Cod de procedura civilă.

Pârâtă Primăria Municipiului B a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a T r i b u n a l u l u i B u c u r e ș t i în raport de prevederile art.1 și 2 din Legea nr.219/2005, excepția inadmisibilității și a lipsei de interes în ceea ce privește constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu și excepția lipsei calității procesuale pasive a municipalității.

La dată de 08.11.2006 pârâtă D. E. a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii că neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr.97/17.01.2007, pronunțată de T r i b u n a l u l B u c u r e ș t i, în dosarul nr(…) a fost declinată competență de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 B.

Prin sentința civilă nr.4617/6.06.2007 Judecătoria Sectorului 2 B a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 B, a declinat competență de soluționare a cauzei privind pe reclamanta L. O. și pârâții D. E., Primăria Municipiului B, în favoarea T r i b u n a l u l u i B u c u r e ș t i, a constatat ivit conflict negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de A P E L B U C U R E Ș T I în vederea soluționării acestuia.

Prin sentința civilă nr.37/17.10.2007, pronunțată de Curtea de A P E L B U C U R E Ș T I a fost stabilită competență de soluționare a cauzei în favoarea T r i b u n a l u l u i B u c u r e ș t i.

La dată de 24.11.2007, cauza a fost înregistrată pe rolul T r i b u n a l u l u i B u c u r e ș t i – Secția a V-a Civilă.

Prin sentința civilă nr.403 /27.02.2008, T r i b u n a l u l B u c u r e ș t i – Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active, a respins acțiunea formulată de reclamanta L. O., în contradictoriu cu pârâții D. E., Primăria Municipiului B și S.C. G. S.A., că fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală.

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a reținut următoarele:

Calitatea procesuală presupune, pe de o parte existența unei identități între persoană reclamantului și persoană care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, între persoană păratului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă).

Acțiunea în revendicare este acțiunea reală prin care proprietarul neposesor solicită restituirea bunului de la posesorul neproprietar.

Așadar, calitatea procesuală activă într-o acțiune în revendicare aparține titularului dreptului de proprietate asupra bunului revendicat sau succesorilor acestuia.

Din actele dosarului reiese faptul că potrivit actului de vânzare- cumpărare autentificat de T r i b u n a l u l I l f o v sub nr.12349/19 octombrie 1940, numitul E. E. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului ce se află la etajul 1 situat în B, b-ul (…), nr.12 A, fost 12. La dată de 09.12.1953, pe baza Deciziei nr.511 a sfatului Popular Raionul 23 August, în baza Decretului nr.111/1951, un număr de 27 de imobile s-au constituit fond de baza pentru Întreprinderea de Gospodărie Locativă 23 August, printre care și imobilul situat pe(…) A, proprietar E. E..

Numitul E. E. a decedat, potrivit actului de deces depus la dosar, la dată de 05.07.1982.

În dovedirea calității sale procesuale active, reclamanta a depus la dosar contractul de donație în traducere legalizată, act de donație din dată de 20.11.1961, în traducere legalizată și, nu în ultimul rând, certificatul de calitate de moștenitor nr.85/30.10.2002.

Din actul de donație din dată de 20.11.1961, reiese că numitul E. E. a efectuat o donație pentru cazul în care numită T. G. i-ar supraviețui, iar această din urmă acceptă proprietatea tuturor bunurilor imobiliare care vor compune succesiunea să, de orice natură și de orice valoare ar fi acestea și în orice locuri ar fi datorate și situate, fără O. excepție, nici rezervă.

De asemenea, s-a prevăzut ce se va întâmplă în cazul în care la dată decesului lui E. E. va există vreun descendent sau ascendent al acestuia.

Deși denumit "donație între vii", se constată faptul că E. E. a dispus de bunurile sale, pentru cazul în care soția să îi va supraviețui, iar această din urmă acceptă o succesiune nedeschisa – operațiune juridică interzisă în dreptul civil român (pact asupra succesiunilor viitoare, în speță fiind vorba despre o acceptare a unei succesiuni nedeschise).

Din actele dosarului reiese faptul că printr-un act denumit "contract de donație a drepturilor viitoare" (act care însă nu poartă nici o dată a redactării), numită T. (G.) E. donează toate drepturile asupra bunurilor viitoare pe care le-ar putea obține în România (fiind identificate că fiind imobilele pe care are dreptul să le recupereze în natură sau să obțină despăgubiri pentru acestea din partea Statului Român), reclamantei.

S-a constatat că prin acest contract de donație numită T. G. nu menționează ce anume bunuri donează, nefiind evidențiat imobilul care face obiectul prezentului litigiu, ci doar se vorbește generic despre "bunurile pe care le-ar putea obține în România", pentru că aceste bunuri i-au aparținut ei și familiei sale.

Acest act ar fi putut avea relevanță, chiar și în această redactare, numai dacă ar fi fost coroborat cu o dovadă din care să reiasă că T. G. este moștenitoarea defunctului E. E..

Astfel, pentru a putea dispune de bunul care face obiectul prezentului litigiu, trebuia să aibă calitatea de moștenitor al fostului soț, dovadă care însă nu a fost făcută în cauza, neexistând niciun certificat de calitate de moștenitor sau de moștenitor.

Fiind vorba despre o acțiune în revendicare, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, referitoare la dovadă calității de moștenitor și nu dispozițiile legii speciale (art.4 din Legea nr.10/2001), care prevăd că succesibilii care după dată de 06.03.1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul acelei legi.

În ceea ce privește ultimul act depus de către reclamanta pentru dovedirea calității sale procesuale, respectiv certificatul de calitate de moștenitor nr.85/30.10.2002 eliberat de BNP U. (…), tribunalul apreciază că acesta nu poate fi luat în considerare.

Astfel, în acest certificat, reclamanta figurează că și moștenitor legal al defunctului E. E., apreciindu-se că are această calitate – întrucât este donatară tuturor drepturilor succesorale a numitei T. E., soția supraviețuitoare a defunctului.

Este evident că acest act nu poate avea nicio relevanță juridică, deoarece reclamanta poate avea eventual calitatea de beneficiara a unei donații efectuate de către numită T. G., însă în niciun caz, în virtutea acestui drept obținut prin actul de donație, nu dobândește calitatea de moștenitor legal al defunctului E. E..

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că reclamanta, prin actele depuse la dosar nu a făcut dovadă calității sale procesuale active și, că urmare, a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea, că atare, prin sentința civilă nr.403/27.02.2008 a Secției a V-a Civilă.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, reclamanta L. O. a formulat apel, criticând-o sub aspectul nelegalității și al netemeiniciei, întrucât în mod greșit s-a apreciat că nu are calitate procesuală activă, cât timp bunul a fost cumpărat de E. E. ce a donat toate bunurile sale, soției T. G., conform actului de donație între vii încheiat în Franța, act permis de legea franceză. Soția supraviețuitoare a donat bunurile familiei sale, către reclamanta, ulterior. Mai mult, certificatul de calitate de moștenitor nr.85/30.10.2002 eliberat de BNP U. (…), atestă calitatea să de moștenitor. Din certificatul de căsătorie și cel de deces, rezultă că T. G. a fost succesoarea soțului predecedat, calitatea de moștenitor putându-se dovedi și cu acte de stare civilă, nu doar printr-un certificat de moștenitor.

Acceptarea unei moșteniri se poate face tacit sau expres. Or, T. G. a acceptat succesiunea soțului sau o dată cu acceptarea donației realizate de soțul sau, act permis de legile franceze. T. G. a rămas și în posesia tuturor bunurilor succesorale și a realizat acte de dispoziție cu privire la acestea. Astfel, a rămas în posesia bunului imobil succesoral din Franța. De asemenea, a acceptat tacit succesiunea și prin donația (act de dispoziție) realizată în favoarea nepoatei sale.

Actul ultim de donație este permis de legea românească, chiar dacă privește bunuri pe care nu le avea în posesie, dar al căror drept de proprietate îi aparținea. Nu mai puțin, bunurile la care s-a făcut referire pot fi determinate, imobilul în litigiu făcând parte din categoria lor.

A solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, la tribunal.

Și-a întemeiat apelul pe art.282 – art.298 Cod procedura civilă.

Intimată – pârâtă D. E. a formulat întâmpinare, conform art.289 alin.2 Cod procedura civilă, solicitând respingerea apelului promovat, deoarece motivarea instanței de fond este clară și concisă, arătându-se motivele pentru care au fost înlăturate probele invocate în susținerea calității procesuale active. Fosta instanța supremă s-a pronunțat într-o decizie din 1995, asupra lipsei calității procesuale active, dacă la dată intentării acțiunii, reclamantul nu mai era proprietarul bunului revendicat. Or, imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului cu titlu, în baza Decretului nr.111/1951, la dată de 09.12.1953, act pe care E. E. nu l-a contestat în timpul vieții, nesolicitand nici restituirea bunului. Nici soția să, pe parcursul vieții sale, nu a întreprins vreun demers pentru redobândirea bunurilor din România. Deși i s-a pus în vedere, de către instanța, să facă dovadă calității de succesor, a T. G., de pe urmă soțului sau, reclamanta nu a fost în măsură. Corect tribunalul a constatat că donația soțului a reprezentat un pact asupra unei succesiuni nedeschise, act juridic interzis de dreptul român. Nici în actul de donație al soției, nu se specifică bunurile – obiect al donației. Pârâtă a contestat certificatul de calitate de moștenitor nr.85/30.10.2002 și actul de donație către T. G., solicitând să se constate că sunt nule absolut. Primul act este nul absolut pentru că nu s-au efectuat verificări în Franța, cu privire la eventuală existența a unui moștenitor și întrucât nu s-a făcut dovadă acceptării succesiunii de către T. G., fiind deci emis, pe numele unui nemostenitor, în vreme ce art.965 și 702 Codul civil român interzic pactele asupra succesiunilor viitoare, sancțiunea fiind nulitatea absolută. Nu s-a realizat nici dovadă acceptării tacite a succesiunii soțului, de către T. G., în termenul legal de opțiune succesorală. Nici actul de donație realizat către reclamanta, nu reprezintă un act de acceptare, fiind încheiat mult după expirarea termenului legal de 6 luni.

În cadrul judecării apelului, s-a administrat proba cu înscrisuri, conform art.292 și art.295 Cod procedura civilă: contract de donație între T. G. E. și reclamanta, act de deces al lui E. E., certificat de căsătorie, act de donație 23231, act de deces T. G..

Prin notele scrise depuse la dosar, intimată – pârâtă D. E. a arătat că potrivit Deciziei în interesul Legii nr.33/2008 și Legii nr.1/2009, reclamanta este obligată să urmeze calea legii speciale – nr.10/2001.

Curtea de A P E L B U C U R E Ș T I s-a constatat legal sesizată și competență material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art.3 Cod procedura civilă și ale art.282 Cod procedura civilă.

Verificând în limitele cererii de apel, corectă stabilire a situației de fapt și aplicare a legii, de către tribunal, potrivit art.295 Cod procedura civilă, Curtea apreciază prezentul recurs că fiind întemeiat, pentru următoarele considerente:

Una dintre condițiile pentru că o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercită acțiunea.

Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determina în concret, "la speță", în raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant(a), respectiv părat(a), în cadrul raportului juridic litigios. Condiția calității procesuale prezintă o importantă considerabilă deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu.

Întrucât Codul nu cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrina s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune.

Astfel, s-a considerat că în procesul civil calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligației unei persoane de a participa, că parte, în procesul civil. Această justificare nu presupune cu necesitate existența unui drept subiectiv, rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept substanțial (în cazul calității procesuale active) și nici o obligație inclusă în conținutul unui raport juridic de drept substanțial (în cazul calității procesuale pasive).

Într-o altă opinie, prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea, respectiv obligația legală a unei persoane fizice sau juridice, de a figura într-un anumit proces în calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și respectiv al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material asupra judecății. Calitatea de reclamant într-un anumit proces poate aparține numai persoanei care pretinde că i-a fost încălcat un drept al sau, iar calitatea de părat numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept.

Calitatea procesuală este titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în proces.

De asemenea, prin calitatea procesuală se înțelege interesul îndreptățit al unei persoane de a cere concursul justiției, ce izvorăște din încălcarea unui drept propriu sau dintr-un raport – recunoscut de lege – de conexitate cu acel drept.

Acela care are un drept are și calitatea de a intenta o acțiune.

S-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoană reclamantului și persoană care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoană păratului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă).

Definiția a fost reconfirmată și în jurisprudența actuală.

Curtea constată că în speță, tribunalul și-a fundamentat soluția dată excepției lipsei calității procesuale active, în principal pe faptul nulității absolute a actului de donație încheiat între soții E. E. și T. G., întrucât acest act juridic ar reprezenta potrivit legii române, un pact asupra unei succesiuni nedeschise, act interzis de Codul civil.

Curtea constată că, Codul civil nu reglementează în mod unitar problematica pactelor asupra unei moșteniri nedeschise. Interzicerea lor rezultă însă clar din două texte inserate în secțiunea consacrată obiectului convențiilor și, respectiv, renunțării la moștenire.

Astfel, potrivit art.965 alin.2 "nu se poate face renunțare; la o succesiune ce nu este deschisă, nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimțământul celui a cărui succesiune este în chestiune". Iar potrivit art.702 "nu se poate renunță la succesiunea unui om în viață, nici nu se pot înstrăina drepturile eventuale ce s-ar putea dobândi asupra succesiunii".

Rezultă că prin pact asupra unei moșteniri viitoare, interzis de lege, se înțelege orice contract sau act unilateral prin care se renunță la o moștenire viitoare, nedeschisa la dată încheierii lui, sau se înstrăinează drepturile eventuale ale uneia dintre părți din acea moștenire.

Asemenea pacte sunt interzise indiferent că sunt privitoare la moștenirea unei terțe persoane sau la moștenirea unuia dintre contractanți și indiferent dacă renunțarea sau înstrăinarea se face cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Interdicția se justifică prin ideea că pactul asupra moștenirii nedeschise poate trezi dorința morții (votum morțiș) celui care va lasă moștenirea, iar dacă este și el parte contractantă se contravine și principiului revocabilității dispozițiilor pentru cauza de moarte. În toate cazurile, pactul poate fi deosebit de păgubitor, deoarece dreptul fiind eventual, este, în toate cazurile, incert, cel puțin valoric.

Pentru că actul să între sub incidența prohibiției legale că pact asupra unei moșteniri viitoare, el trebuie să aibă că obiect drepturi asupra unei moșteniri, moștenirea în cauza să nu fie deschisă și pactul să nu fie permis în mod excepțional de lege.

Pactul care întrunește condițiile arătate este lovit de nulitate absolută și, că atare, poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi, de exemplu, moștenitorii succesibilului care au exercitat dreptul de opțiune succesorală înainte de deschiderea moștenirii sau care au înstrăinat drepturile succesorale dintr-o moștenire nedeschisa.

De lege ferenda, s-a propus că materia pactelor asupra succesiunilor viitoare să fie "liberalizată" în anumite limite, permițându-se încheierea lor în anumite condiții, de exemplu, cu participarea persoanei despre a cărei moștenire este vorba sau așa-numitele pacte familiale. În unele legislații străine (Germania, Austria, Elveția, etc.) pactele succesorale asupra moștenirii nedeschise sunt permise.

Astfel, spre deosebire de dreptul R, cutumele germanice, care nu cunoșteau testamentul (act unilateral esențialmente revocabil prin care o persoană dispune de bunurile sale după moarte), rezolvau problemele succesorale permițând încheierea unor contracte foarte diverse cu acest obiect, cum ar fi: donația unui bun – cu rezervă dreptului de uzufruct -; unei persoane de încredere cu obligația de a remite bunul la moartea dispunatorului, persoanei desemnate de acesta; renunțarea la succesiune de către fiica beneficiara a unei dote cu ocazia primirii acesteia; sau acordarea de drepturi succesorale de către de cujus printr-un contract încheiat în timpul vieții sale.

Vechiul drept francez a pendulat între influență germanică, perioada în care pactele succesorale și mai ales instituirea contractuală au fost admise, și influență S., începând din secolul al XII-lea, care a dus la consacrarea principiului prohibiției pactelor, dar cu anumite excepții, cum a fost cea a autorizării instituirii contractuale prin contractul de căsătorie.

Codul civil francez a realizat o sinteză între aceste tendințe, interzicând în principiu pactele asupra succesiunilor nedeschise, dar prevăzând și anumite excepții, anume donația-partaj și instituirea contractuală.

Prin excepție de la regulă interdicției pactelor asupra succesiunilor viitoare, Codul civil francez conține, așa cum arătăm, câteva excepții, al căror câmp ar putea fi lărgit în viitor, inclusiv în sistemul Codului Civil român, de inspirație franceză, sub presiunea necesităților vieții practice. Constituie o astfel de excepție, instituirea contractuală, atât cea făcută prin contractul de căsătorie, cât și cea făcută în timpul căsătoriei, care, fiind revocabilă ad nutum, chiar dacă nu este prevăzută de lege, nu contravine principiilor menționate.

Analizând actul de donație din prezența cauza că reprezentând o astfel de instituire contractuală, Curtea constată că încheierea să este permisă de dreptul francez prin excepție, așa cum arătăm.

De altfel, în față primei instanțe de judecată, pârâtă D. E. însăși a recunoscut faptul că actul de donație din 1961 a fost încheiat conform prevederilor legale din legislația franceză (filă 51 verso dosar fond).

Întrucât actul din cauza prezența s-a încheiat în Franța, la E., la dată de 20.11.1961, Curtea constată că în cauza intervine un element de extraneitate, cu incidența asupra valabilității actului în dispută.

Astfel, potrivit art.73 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, "contractul este supus legii alese prin consens de părți". Art.80 stipulează: "Legea aplicabilă fondului contractului, potrivit art.73 – 79, se aplică îndeosebi: a) interpretării naturii sale juridice și a clauzelor pe care le cuprinde; b) executării obligațiilor izvorâte din contract; c) consecințelor neexecutării totale sau parțiale a acestor obligații, precum și evaluării prejudiciului pe care l-a cauzat;d) modului de stingere a obligațiilor izvorâte din contract; e) cauzelor de nulitate a contractului și consecințelor acesteia. Modul de executare a obligațiilor izvorâte din contract trebuie să se conformeze legii locului de executare. Creditorul este obligat să respecte această lege în luarea măsurilor destinate, potrivit contractului, să preîntâmpine sau să remedieze neexecutarea ori să-i restrângă efectele prejudiciabile.

Mai mult, potrivit art.160 din aceeași lege, "Obiectul și cauza acțiunii civile, în procesele privind raporturile de drept internațional privat, sunt determinate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios. După aceeași lege se determina calitatea procesuală a părților".

În consecință, coroborând dispozițiile legale din Legea nr.105/1992 menționate, Curtea reține că actul juridic încheiat în Franța, intrat de altfel, în circuitul civil și nedesfiintat până în prezent, valabil încheiat pe teritoriul acestei țări străine, își produce efecte și pe teritoriul României, interdicția legală menționate, de a încheia pacte asupra unei succesiuni viitoare, vizând prohibiția încheierii lor pe teritoriul țării noastre.

Așadar, actul juridic menționat nu este cârmuit în mod exclusiv de legea română, în sensul excepțiilor vizate de Legea nr.105/1992, pentru a nu se putea recunoaște și nu putea produce efectele sale juridice și pe teritoriul României.

De altfel, potrivit înscrisului doveditor al acestui act juridic, rezultă că, la momentul încheierii actului, cele două părți contractante erau cetățeni israelieni, rezidenți în Franța (pag.30 dosar apel), astfel încât cu atât mai mult, nu li se poate opune prohibiția instituită de legea română, într-un moment când nu mai aveau potrivit probelor administrate, cetățenie română.

Reținând așadar, valabilitatea acestui act juridic încheiat în Franța, Curtea constată așadar că nu intervine sancțiunea nulității absolute amintite anterior.

Deși cererea privind constatarea nulității absolute a acestui act juridic și a certificatului de calitate de moștenitor, a fost formulată pentru prima dată de intimată – pârâtă direct în apel, contrar art.294 alin.1 Cod procedura civilă, Curtea constată netemeinicia argumentelor subscrise acestei cereri, argumente care se concretizează totodată, și în apărări în favoarea soluției date de tribunal excepției invocate. Astfel, invocată lipsa a verificărilor efectuate în Franța cu privire la existența unui posibil alt certificat de moștenitor, nu este de natură a atrage nulitatea certificatului, act juridic civil intrat încă din 2002 în circuitul civil, nedesfiintat până în prezent, fiind obligația părții care se folosește de această apărare, de a dovedi susținerile sale, potrivit principiului general de drept consacrat și expres, prin prevederile art.1169 Cod civil și art.129 alin.1 Cod procedura civilă, în cadrul procesului civil guvernat de principiul disponibilității. De altfel, pe parcursul judecării cauzei în prima instanța, această parte nu a contestat certificatul, sub aspectul eficienței sale juridice și nici nu a solicitat probe în vederea dovedirii aspectului invocat, solicitare care a lipsit de asemenea, și în cursul judecării apelului când această parte a solicitat doar că reclamanta să depună înscrisuri din care să rezulte că T. G. a acceptat în termen legal succesiunea soțului și că este unică moștenitoare, reclamanta respecificand prin actele redepuse în apel că aceste împrejurări rezultă din donația între vii încheiată în 1961, donație permisă de legea franceză. Ulterior depunerii acestor înscrisuri, pârâtă D. E. nu a mai solicitat administrarea unor alte probe în acest sens.

În ceea ce privește motivul de nulitate absolută al actului de donație încheiat în 1961, relativ interdicției legale românești a pactelor asupra succesiunilor viitoare, Curtea a precizat anterior aprecierile sale care converg în sensul înlăturării acestei critici formulate în apărare, că nefondată.

Dând așadar, eficacitate juridică actului de donație din 1961, Curtea constată așadar, în continuare, calitatea de succesor al lui E. E., a soției supraviețuitoare T. G., ce a acceptat donația potrivit conținutului actului de donație, pe care l-a semnat, devenind așadar irelevantă critică privind acceptarea tacită a succesiunii, prin folosirea în continuare, a imobilului succesoral din Franța și prin realizarea de acte de dispoziție ulterioare, asupra bunurilor succesorale, împrejurări de altfel, nedovedite în cauza, prin probele administrate de reclamanta. Întradevăr, nici încheierea actului de donație către reclamanta L. O. nu poate avea semnificația unui act de acceptare a succesiunii, în termenul de opțiune succesorală, raportat la dată încheierii sale (ulterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001), față de dată decesului soțului (05.07.1982).

Cum T. G. este succesoarea sotului sau, E. E., iar cum cel putin potrivit testamentului intocmit la data de 11.06.2001, la E., T. G. a instituit legatara universala, pe nepoata sa, reclamanta din prezenta cauza, L. O. (testament – filele 18-19 dosar fond), Curtea apreciaza ca reclamanta a realizat dovada calitatii sale procesuale active. B. acestei concluzii rezulta si din actul de donatie care confirma legitimitatea procesuala a reclamantei in toate demersurile care vor viza redobandirea imobilelor din Romania care i-au apartinut T. si familiei sale. Nu mai putin, certificatul de calitate de mostenitor nr.85/30.10.2002, intocmit de notar public U. (…), atesta aceasta calitate, in lipsa desfiintarii sale, fiind un act juridic civil intrat in circuitul civil.

Curtea nu isi insuseste apararea paratei in sensul ca actul de donatie incheiat intre T. G. si reclamanta nu este valabil, ca urmare a nespecificarii bunurilor – obiect material derivat, intrucat actul priveste toate bunurile imobile care au apartinut donatoarei si familiei sale (deci inclusiv, sotului sau), iar celelalte inscrisuri administrate in cauza, delimiteaza imobilul in litigiu, ca fiind cuprins in obiectul actului juridic respectiv incheiat. Indiferent, potrivit testamentului din 11.06.2001, T. G. i-a lasat nepoatei sale, "toate bunurile mobile … si toate imobilele … oriunde ar fi acestea", reclamanta fiind instituita legatara universala, avand deci vocatie la intreaga mostenire, din activul succesoral facand parte si actiunile patrimoniale la care avea dreptul autorul, cum ar fi de exemplu, actiunea in revendicare.

Totodata, Curtea constata ca apararile paratei D. E. privitoare la lipsa imobilului in litigiu, din masa succesorala ramasa dupa E. E., ca urmare a preluarii sale de catre stat, cu titlu valabil, anterior decesului si ca urmare a neinitierii de demersuri pentru anularea actului statului de preluare sau pentru redobandirea bunului imobil de catre proprietarul expoliat E. E. sau de catre sotia sa, pe parcursul vietii lor si ca atare, privitoare la lipsa unui titlu al autorilor reclamantei, ca si al sau, asupra imobilului, la momentul introducerii actiunii, sunt aparari care se circumscriu fondului cauzei (capetele de cerere ale prezentei actiuni, fiind revendicarea, dar si constatarea nevalabilitatii titlului statului), astfel incat ele trebuie solutionate unitar si o data cu fondul cauzei, potrivit si prevederilor art.137 alin.2 Cod procedura civila.

Nu mai putin, Curtea constata ca obiectul controlului sau de legalitate este circumscris solutiei date exceptiei lipsei calitatii procesuale active, invocate prin prisma lipsei dovezii calitatii de mostenitor al proprietarului imobilului, anterior preluarii de catre stat, astfel incat, pentru a nu impieta asupra dreptului partilor de acces la triplul grad de jurisdictie, Curtea nu se poate pronunta direct in apel, pentru prima data, asupra apararilor mentionate (pe care oricum, le-a calificat ca fiind de fond) si nici asupra exceptiei inadmisibilitatii actiunii, prin prisma Deciziei in interesul legii nr.33/2008 si Legii nr.1/2009, invocate prin notele scrise, exceptie pe care tribunalul a lasat-o nesolutionata, acordand prioritate exceptiei lipsei calitatii procesuale active.

Pentru ansamblul acestor considerente, retinand ca hotararea primei instante nu este legala, in baza art.297 alin.1 Cod procedura civila, Curtea va admite prezentul apel, va desfiinta sentinta apelata si va trimite cauza spre rejudecare, aceleiasi instante.

Conform art.274 Cod procedura civila, va lua act ca nu se solicita cheltuieli de judecata.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul formulat de apelantă – reclamanta L. O., cu domiciliul ales la T. D. și D., în B,(…), .3, sector 1, împotriva sentinței civile nr.403/27.02.2009, în dosarul nr(…), pronunțată de T r i b u n a l u l B u c u r e ș t i – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți D. E., domiciliată în B,(…) A, .1, .3, sector 2, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, cu sediul în B,(…), sector 5 și SC "G." SĂ, cu sediul în B,(…), corp B, sector 2.

Desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică, azi 09.03.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

D. O. N. I.

GREFIER

T. D.

Red.M.H.

U.. I.C.D./6 ex./12.05.2009

TB -Secția a V-a Civ. – M. E.

Speta nr.2

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA SUCEAVA

SENTINȚA CIVILĂ NR. 5097

Ședința publică din 20 noiembrie 2010

La ordine, pronunțarea asupra acțiunii civile având ca obiect „revendicare imobiliară”, formulată de reclamanții C. T. și C. V., în contradictoriu cu pârâții C. I. și C. M. G.

Dezbaterile cauzei în fond au avut loc în ședința publică din 13 noiembrie 2008, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, redactată separat, care face parte integrantă din prezenta sentință și când, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea pentru azi, 20 noiembrie 2008.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față constată :

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 16.05.2007 reclamanții C. T. și C. V. au chemat în judecată pe pârâții C. I. și C. M. G., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să îi oblige pe aceștia să le lase în deplină posesie camerele notate cu 5/I și 5/II din imobilul casă de locuit situat în municipiul Suceava, str. C. nr. 5 și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții arată că cele două camere au fost atribuite fratelui lor C. G. prin actul de partaj autentificat sub nr. 12601/16.12.1997, fiind cumpărate de ei prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12614/16.12.1997, fiind ocupate de mai mulți ani abuziv de pârâți care îi împiedică prin acte de violență și amenințări să folosească partea lor de imobil, căreia i-au adus numeroase stricăciuni.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 480 C.civ., art. 274 C.p.c.

În dovedire, reclamanții a depus în copie înscrisuri (filele 4-12 din dosar).

Pârâții au formulat întâmpinare prin care au cerut respingerea acțiunii reclamanților ca nefondată arătând că C. I. a dobândit prin actul de partaj autentificat camerele notate cu 5/III, 5/VIII, 5/XI, până în toamna anului 2006 reclamanții au folosit în exclusivitate imobilul și terenul, convenind cu aceștia ca fiul său, C. M. G., să locuiască în imobil în camera proprietatea sa, iar accesul la această camera nu se poate face decât prin încăperile reclamanților, reclamanții folosesc în exclusivitate beciul casei și magazia din care a primit și C. I. două încăperi. Pârâții au mai arătat că au executat lucrări de întreținere la imobilul casă constând din repararea acoperișului (montat țiglă și chituit), demontat hornul vechi și reconstruit două hornuri noi, efectuat lucrări de reamenajare gard, pe o porțiune de aproximativ 8 m, reparații la 3 sobe, din care 2 sunt ale reclamanților, reparat pereții casei, zugrăveli interioare în două camere plus hol intrare, reparații tâmplărie, geamuri, uși, înlocuit broaște uși, branșare curent electric în 2 camere plus hol.

Pârâții au formulat și cerere reconvențională prin care au solicitat: să fie obligați reclamanții la plata sumei de 6000 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de întreținere executate la imobilul casă; să fie obligați reclamanții la plata sumei de 4000 lei reprezentând contravaloarea recoltei obținute de pe terenul proprietatea sa, folosit exclusiv pe ultimii trei ani; stabilirea unei servituți de trecere la camera notată 5/III prin holul numerotat 5/V.

În dovedire au solicitat instanței încuviințarea probelor cu expertize topo și în construcții, martori, anexând la cerere în copie înscrisuri (filele 24-36 din dosar).

Reclamanții-pârâți au formulat răspuns la cererea reconvențională arătând în esență următoarele: nu este real faptul că au folosit în exclusivitate construcția și terenul de la locul litigiului, nici că ar fi permis pârâților să folosească încăperile proprietatea lor sau să facă lucrări de reparații și îmbunătățiri; s-au adresat organelor de poliție reclamând ocuparea abuzivă a încăperilor proprietatea lor, pârâții au făcut o serie de lucrări fără acordul lor care sunt de proastă calitate, nu au valoarea indicată în cererea reconvențională, respectiv la acoperișul casei au înlocuit câteva țigle degradate cu alte țigle folosite, hornul vechi a fost demolat și reconstruite două hornuri noi, parte din gardul vechi s-a prăbușit în urma unei furtuni iar pârâții au refăcut împrejmuirea cu materiale vechi, sobele aflate în încăperile lor erau în stare bună și nu necesitau reparații urgente, au fost făcute niște zugrăveli, pârâtul C. I. a obținut autorizație pentru branșarea la curentul electric în partea sa de imobil dar fără consimțământul lor a extins lucrările și la încăperile lor; pârâții au avut calitatea de constructori de rea-credință; în toamna anului 2004 pârâtul C. I. le-a solicitat să facă lucrările agricole și pe terenul său de 667 mp și întrucât nu le-a putut restitui cheltuielile efectuate le-a permis să lucreze în continuare terenul în 2005 și 2006, fiind posesori de bună-credință; încăperea pârâților nu are calitatea de loc înfundat, existând posibilitatea creării unei căi de acces directe prin transformarea golurilor de fereastră în goluri de ușă, fapt asupra s-a convenit în momentul partajului voluntar.

Reclamanții au arătat că își completează acțiunea solicitând ca, în temeiul art. 494 al. 1 și 2 C.civ., să fie obligați pârâții să-și ridice, pe cheltuiala lor, lucrările executate la încăperile proprietatea lor, pârâții fiind constructori de rea-credință.

Instanța a încuviințat pentru reclamanții-pârâți administrarea probei testimoniale iar pentru pârâții-reclamanți administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară în construcții.

Au fost audiate martorele A. A. și M. M., declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar.

S-a depus la dosar raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar în specialitatea construcții civile, industriale și agrozootehnice Moldovanu Carmen și suplimentul la raportul de expertiză întocmit de același expert.

Reclamanții-pârâți au mai depus la dosar în copie înscrisuri (filele 43-53 din dosar).

La termenul de judecată din data de 13.03.2008 instanța a dispus în temeiul art. 129 al. 5 C.p.c. efectuarea unei cercetări la fața locului în data de 9.04.2008, procesul-verbal întocmit fiind atașat la dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarea situație de fapt:

Prin actul de partaj autentificat sub nr. 12.601/16.12.1997 au fost împărțite suprafața de 4200 mp teren precum și casa de locuit și anexele gospodărești situate în municipiul Suceava, sr. C. nr. 5A , între reclamanta C. V., pârâtul C I și fratele acestora C. G., pârâtul primind în casa de locuit camera notată cu 5/III, reclamanta camerele notate 5/IV și 5/V iar C. G. a primit camerele notate 5/I și 5/II pe planul de situație anexă. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12.614/16.12.1997 reclamanții au cumpărate de la C. G. camerele notate 5/I și 5/II. Conform raportului de expertiză întocmit în cauză camera notată cu 5/I a fost împărțită în alte două încăperi notate de expert cu 5.1 și 5.1’, în această din urmă încăpere locuind C. G. iar în camerele notate de expert cu 5.1 și 5.2, colorate în roz pe planul de situație locuiește pârâtul C M G. Din declarațiile martorilor A. A. și M. M. rezultă că într-adevăr C. G. locuiește în continuare în casă, deși a înstrăinat încăperile care i-au revenit reclamanților iar pârâtul C. I. nu locuiește în imobil, ci doar fiul acestuia, pârâtul C. M. G..

Acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului care a pierdut posesia bunului său îndreptată împotriva posesorului neproprietar.

În baza art. 480 C.civ. va obliga pârâtul C. M. G. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie camerele 1 și 2 din casa de locuit situată în municipiul Suceava, str. C., nr.5, județul Suceava, identificate în planul de situație anexă la raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar în specialitatea construcții civile, industriale și agrozootehnice Moldovanu Carmen (fila 86 din dosar).

În baza art. 1169 C.civ., va respinge cererea de revendicare formulată împotriva pârâtului C I, ca neîntemeiată, întrucât nu s-a dovedit că acesta ocupă încăperile revendicate.

Conform raportului de expertiză și suplimentului la acest raport pârâții-reclamanți au făcut o serie de lucrări la imobil, fapt recunoscut parțial și de reclamanții-pârâți, cheltuielile făcute pentru realizarea acestora fiind împărțite de expert în necesare și voluptuarii. Cheltuielile necesare făcute au fost: refacere coș de fum (245,72 lei), reparații sobe (436,80 lei), astereală din scândură (18 lei), revizie învelitoare țiglă (216,01 lei), refacere fronton lemn (41,85 lei), refacere gard (204,35 lei), glet de ipsos (534,56 lei), spoieli simple (145,16 lei). Cheltuielile voluptuarii făcute au fost: feronerie ferestre (34,82 lei), feronerie uși (57,19 lei), revizuire tâmplărie de lemn (215,96 lei), înlocuire conductor de curent (69,30 lei), tub izolant (13,31 lei), doze ramificație (16,81 lei), doze aparat (11,09 lei). Experta a concluzionat că aceste lucrări nu pot fi ridicate fără a dăuna imobilului.

Un efect al acțiunii în revendicare este restituirea cheltuielilor necesare făcute de posesorul de bună-credință sau de rea-credință, precum și a cheltuielilor utile făcute de posesor, în măsura sporirii valorii bunului revendicat. Cheltuielile necesare sunt cele făcute pentru conservarea bunului revendicat, cheltuielile utile nu sunt necesare dar sporesc valoarea bunului iar cheltuielile voluptuarii sunt cele făcute pentru simpla plăcere personală, fără a spori valoarea lucrului. Acestea din urmă nu se restituie posesorului, indiferent dacă a fost de bună sau rea credință, ele putând fi ridicate fără însă a se deteriora bunul revendicat.

Instanța apreciază că pârâtul C. M. G. este posesor de rea-credință, cunoscând că cele două camere pe care le ocupă și în care ambii pârâți au făcut lucrări, nu îi aparțin fiind proprietatea reclamanților, el ocupându-le fără nici un titlu. La rândul său pârâtul C. I. a făcut lucrări la cele două încăperi, cunoscând că ele aparțin reclamanților. Prin urmare pârâților-reclamanți trebuie să li se restituie doar cheltuielile necesare făcute la imobilul casă nu și cele voluptuarii. Instanța apreciază că expertul a stabilit în mod corect cheltuielile care au fost necesare pentru conservarea imobilului și cele care au fost făcute de pârâții-reclamanți pentru simpla lor plăcere, experta apreciind că nu sporesc valoarea imobilului, fiind voluptuarii. În ceea ce privește lucrările realizate pentru refacerea acoperișului, a coșurilor de fum și a frontonului, acestea sunt lucrări de conservare realizate la părți ale imobilului aflate în coproprietatea forțată a reclamanților și pârâtului C. I., deci ele trebuie restituite doar parțial pârâților-reclamanți. Toți coproprietarii trebuie să contribuie la efectuarea cheltuielilor pentru conservarea lucrurilor aflate în coproprietate iar aceste lucrări pot fi făcute de un coproprietar chiar fără consimțământul celorlalți. Într-adevăr pârâtul C. M. nu este coproprietar iar aceste cheltuieli nu sunt în sarcina sa, însă din probele administrate în cauză nu rezultă care din lucrări au fost făcute de pârâtul C. I. și care de pârâtul C. M., ambii susținând prin întâmpinare că au făcut lucrări la imobil.

Față de cele reținute, instanța va obliga reclamanții-pârâți să plătească pârâților-reclamanți suma de 1399,235 lei reprezentând lucrări de întreținere a imobilului casă. În această sumă nu se include contravaloarea lucrărilor de reparare a gardului întrucât aceasta nu a fost cerută de pârâții-reclamanți prin cererea reconvențională iar instanța nu poate acorda altceva decât s-a cerut. Aceste lucrări au fost indicate în întâmpinare însă în cererea reconvențională s-a specificat clar că se solicită contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire la imobilul casă, împrejmuirea fiind o anexă.

Instanța va respinge cererea de obligare a pârâților-reclamanți de ridicare a lucrărilor executate în încăperile reclamanților ca neîntemeiată, întrucât, pe de o parte art. 494 C.civ. invocat de reclamanții-pârâți ca temei al cererii lor nu este aplicabil, acesta reglementând lucrările efectuate de o terță persoană pe terenul proprietate a altei persoane, situație care nu se regăsește în speță, iar pe de altă parte expertul a arătat că lucrările făcute, inclusiv cele voluptuarii, nu pot fi ridicate fără a dăuna imobilului.

Instanța va respinge, în temeiul art. 1169 C.civ., cererea de obligare a reclamanților-pârâți la plata sumei de 4000 lei cu titlu de daune ca neîntemeiată, întrucât nu au dovedit că reclamanții-pârâți au ocupat terenul ce îi aparține pârâtului C. I. cu rea-credință, aceștia susținând că au făcut acest lucru în contul unei datorii a pârâtului față de ei, conform înțelegerii dintre părți, nu au dovedit că li s-a produs un prejudiciu în cuantumul arătat. Aceștia trebuiau să indice ce ar fi cultivat în situația în care ar fi fost în posesia terenului, să dovedească producția pe care ar fi obținut-o, raportat la producția medie din zonă în aceeași perioadă, prețul produselor obținute prin cultivarea terenului pentru a se putea stabili că într-adevăr prejudiciul creat prin lipsa de folosință a terenului este cel indicat. De reținut este faptul că pârâtul C. M. nu a dovedit că el este proprietarul terenului indicat în cererea reconvențională, prin urmare nici nu poate susține că i s-a produs vreo daună prin cultivarea de către reclamanți a terenului proprietate a celuilalt pârât.

Față de cele arătate instanța va admite în parte cererea principală și cererea reconvențională.

În temeiul art. 274, 276 C.proc.civ. instanța va compensa cheltuielile de judecată și va obliga reclamanții-pârâți să plătească pârâților-reclamanți suma de 14,95 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanța a avut în vedere faptul că părțile au dublă calitate și ambele cereri au fost admise doar în parte.

Instanța va respinge cererea de stabilire a unei servituți de trecere ca neîntemeiată, întrucât, în ciuda concluziilor raportului de expertiză, a apreciat că nu este loc înfundat camera atribuită la partaj pârâtului C. I. Chiar dacă din această cameră nu se poate ieși decât prin alte camere proprietate a reclamanților, aceasta nu este loc înfundat întrucât o ieșire la calea publică se poate realiza prin transformarea unui gol de fereastră în ușă, ceea ce implică o serie de demersuri indicate în raportul de expertiză, deci și o serie de cheltuieli. Trebuie arătat și faptul că acest loc înfundat a fost creat prin acordul coproprietarilor iar pârâtul a acceptat să i se atribuie această cameră. Pârâtul nu a dovedit existența vreunei înțelegeri cu ocazia partajului voluntar ca ieșirea din cameră să se facă prin camerele atribuite celorlalți copărtași iar reclamanții au negat acest lucru. Instanța apreciază că nu se poate îngrădi dreptul de folosință a celorlalți foști copărtași asupra camerelor atribuite atât timp cât nu s-a făcut dovada imposibilității obiective de creare a ieșirii la calea publică din cameră, respectiv că s-au făcut demersuri pentru obținerea autorizațiilor indicate de expert sau că ar fi afectată structura de rezistență a clădirii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte cererea de chemare în judecată, având ca obiect „revendicare imobiliară”, formulată de reclamanții C. T. și C. V. , ambii domiciliați în mun. Suceava, str. C., în contradictoriu cu pârâții C. I. și C .M. G., ambii domiciliați în mun. Suceava, str.C. , cu reședința în mun. Suceava, str. C.

Admite în parte cererea reconvențională.

Obligă pârâtul C. M. G. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie camerele 1 și 2 din casa de locuit situată în municipiul Suceava, str. C., nr.5, județul Suceava, identificate în planul de situație anexă la raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar în specialitatea construcții civile, industriale și agrozootehnice Moldovanu Carmen (fila 86 din dosar).

Respinge cererea de revendicare formulată împotriva pârâtului C. I., ca neîntemeiată.

Respinge cererea de obligare a pârâților-reclamanți de ridicare a lucrărilor executate în încăperile reclamanților ca neîntemeiată.

Obligă reclamanții-pârâți să plătească pârâților-reclamanți suma de 1399,235 lei reprezentând lucrări de întreținere a imobilului.

Respinge cererea de obligare a reclamanților-pârâți la plata sumei de 4000 lei cu titlu de daune și cererea de stabilire a unei servituți de trecere ca neîntemeiate.

Compensează cheltuielile de judecată și obligă reclamanții-pârâți să plătească pârâților-reclamanți suma de 14,95 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 20 noiembrie 2008.

Dosar nr.2953/2005 – revendicare –

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA SUCEAVA

SENTINȚA CIVILĂ NR.1610

Ședința publică din 05.05.2005

La ordine judecarea cauzei civile pentru revendicare formulată de reclamanții I. C. și I. G. împotriva pârâtului M. B.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamantul I. C., lipsă fiind celelalte părți.

Procedura completă.

S-a făcut referatul cauzei , după care:

Reclamantul arată că deține în continuare terenul cumpărat de la B. M. și arată că pârâtul susține că a cumpărat printr-un act sub semnătură privată același teren înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat. Totodată arată că nu mai are de solicitat alte cereri de probe.

Instanța, constatând probatoriul epuizat si procesul în stare de judecată, a dat cuvântul la dezbaterea cauzei pe fond.

Reclamantul solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

INSTANȚA

Deliberând asupra cauzei civile de față constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 7.04.2005 reclamanții I. C. și I. G. au chemat în judecată pe pârâtul M. B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să îl oblige pe acesta să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul dobândit prin actul de vânzare-cumpărare nr. 1716/15.04.2003.

În motivarea cererii, reclamanții arată că prin actul menționat au cumpărat de la B. A. M. 18 ari de teren lângă casa în care locuiesc iar Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 în mod abuziv l-a pus în posesie pe pârât cu 23 de ari în mijlocul grădinii sale, acesta susținând că are hotărâre judecătorească și l-a cumpărat mai înainte cu act de mână.

În dovedire, reclamanții au depus în copie următoarele înscrisuri: titlu de proprietate nr. 1220/2002, contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1716/15.04.2003, contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5521/17.10.2003, proces-verbal de punere în posesie.

Pârâtul, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat în fața instanței.

Analizând actele si lucrările dosarului instanța reține următoarea situație de fapt:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1716/15.04.2003 reclamanții au cumpărat de la B. M. terenul în suprafață de 1800 mp situat în intravilanul satului M. D. din comuna cu același nume, județul Suceava, la locul numit „Ghidion Bahna”, învecinat cu B. P., I. C., B. A. și canal HC 382. Ulterior, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5521/17.10.2003, aceștia au cumpărat de la B. A. și B. N. cotele părți din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 5500 mp situat în sat M., comuna M. D., județul Suceava.

Acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului care a pierdut posesia bunului său îndreptată împotriva posesorului neproprietar. Scopul unei asemenea acțiuni este restituirea lucrului și trebuie introdusă împotriva celui care deține lucrul. În condițiile în care terenul în suprafață de 23 de ari se află în posesia reclamantului, conform susținerii acestuia, care are și calitatea de proprietar, acțiunea sa în revendicare nu este justificată iar instanța o va respinge ca neîntemeiată.

Dacă pârâtul pretinde că el este adevăratul proprietar al terenului respectiv, reclamantul are posibilitatea de a formula împotriva acestuia o acțiune în constatare provocatorie, în temeiul art. 111 C.proc.civ., pentru a-l determina să încerce să își dovedească dreptul, sub sancțiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu reușește.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge acțiunea în revendicare formulată de reclamanții … împotriva pârâtului …., cu același domiciliu, ca neîntemeiată.

Cu apel în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 05.05.2005.

Acțiunea în revendicare, dovada dreptului de proprietate, hotărârea judecătorească

Secția civilă a Curții de apel Iași Decizie nr. 15/2007din 19/01/2007 (Iași).

Prin hotărârile obișnuite, cu caracter declarativ, nu se pot dobândi drepturi reale.

Dreptul de proprietate poate fi dobândit doar prin hotărâri judecătorești constitutive sau atributive de drepturi. Sunt constitutive de drepturi hotărârile judecătorești prin care instanța, suplinind consimțământul uneia din părți la efectuarea vânzării, dispune ca hotărârea să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Părții, care își justifică dreptul cu o asemenea hotărâre, i se poate însă recunoaște dreptul pretins, numai în limitele stabilite prin hotărârea judecătorească.

În speță, pârâtul a susținut că suprafața de 3.974 mp teren, pentru care reclamantului i-a fost reconstituit dreptul de proprietate, o deține cu titlu legal, fiind cumpărată de la acesta in anul 1971, iar pentru dovedirea dreptului său, a depus la dosar o hotărâre judecătorească pronunțată în temeiul art. 12 din Decretul nr. 144/1958, hotărâre prin care i s-a constituit dreptul de proprietate doar pentru suprafața de 400 mp teren

Cu hotărârea judecătorească depusă la dosar de pârât, acesta și-a dovedit dreptul de proprietate doar în limita suprafeței de 400 mp teren, nu și pentru terenul înscris în titlul de proprietate emis în beneficiul reclamantului.

Susținerea pârâtului că deși, prin hotărârea pronunțată în temeiul art. 12 din Decretul nr. 144/1958, i s-a stabilit dreptul de proprietate pentru suprafata de 400 mp teren, are totuși dreptul la întreaga suprafață aflată în posesia sa, din care suprafața de 3.974 mp apare înscrisa în titlul de proprietate emis în beneficiul reclamantului, s-a reținut a fi neîntemeiată.

Pentru suprafața de 3.974 mp teren, ce a făcut obiectul acțiunii în revendicare, doar reclamantul a făcut dovada reconstituirii dreptului de proprietate. Pârâtului, care deține întreaga suprafață de 4.974 mp teren, i-a fost constituit, potrivit dispozițiilor Legii nr. 18/1991, dreptul de proprietate doar pentru suprafața de 1.000 mp teren, aferentă construcției (cu 600 mp mai mult decât se stabilise prin hotărârea constitutivă de drepturi), el deținând fără nici un titlu, diferența de 3.974 mp teren proprietatea reclamantului.

Acțiune în Revendicare imobil preluat de stat prin naționalizare

Data 24/06/2009

Secția Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Decizie nr. 163/2005

din 14/01/2005

Acțiune în revendicare, sau de despăgubiri, pentru imobilul preluat de stat prin naționalizare. Incidența Legii nr. 10/2001 și a Decretului nr. 167/1958.

Cuprins pe materii. Drept civil. Dreptul de proprietate. Imobil preluat de stat. Revendicare sau despagubiri. Incidența Legii nr. 10/2001 si a Decretului nr. 167/1958.

Index alfabetic. Drept civil.

– Imobil preluat de stat.

– Revendicare.

– Despăgubiri.

– Prescripția acțiunii în despăgubiri.

Instanța sesizată cu o acțiune în revendicare va soluționa cauza în raport cu temeiul de drept invocat, iar nu conform procedurii speciale reparatorii instituite ulterior prin Legea nr. 10/2001.

Dreptul la despăgubiri pentru construcțiile demolate, aflate pe terenurile preluate abuziv de stat, urmează cursul acțiunii imobiliare, imprescriptibilă sub aspectul revendicării, nefiind aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Tribunalul București, secția a-III-a civilă, prin sentința nr. 1445 din 22 noiembrie 2001, a respins acțiunile conexate introduse de moștenitorii coproprietarilor unui imobil – teren și construcții – situat în București, naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, acțiuni prin care s-a cerut obligarea Consiliului General al Municipiului București, Ministerului Culturii și Statului Român, să lase reclamanților deplina proprietate și liniștita posesie a terenului (488 mp) și despăgubiri (estimate provizoriu la 20 de miliarde de lei) pentru construcțiile demolate și pentru teren, dacă nu este posibilă restituirea lui în natură.

În esență, instanța de fond a reținut că terenul, fiind destinat unor obiective de investiții ale Ministerului Culturii, nu poate fi restituit în natură, reclamanții fiind îndreptățiți la măsuri reparatorii. Cum, însă, reclamanții au solicitat despăgubiri bănești și nu sub forma acțiunilor ori a titlurilor de valoare – așa cum statueaza art. 12 din Legea nr. 10/2001 acțiunea nu se admite.

Curtea de Apel București, secția civilă, prin decizia nr. 192 din 10 mai 2002, a respins apelul declarat de reclamanți.

Soluția de respingere a acțiunilor s-a menținut, de instanța de apel, cu motivarea că existând o lege specială de reparații, Legea nr. 10/2001, imobilul nu poate fi revendicat și că, pentru plata despăgubirilor, acțiunea este prescrisă conform art. 1 si art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Recursul reclamantelor este întemeiat pentru următoarele considerente:

Prin cele trei acțiuni din cele trei dosare conexate, L.E., N. S. si N.G. au revendicat, la 20 decembrie 2000, în temeiul art. 480, art. 998 Cod civil și art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, terenul ce a aparținut autorilor lor. În subsidiar, în cazul existenței unor cauze obiective care ar face imposibilă restituirea terenului în natură, reclamanții au solicitat contravaloarea acestuia precum și contravaloarea construcțiilor aflate pe teren și demolate, în vederea realizării unui obiectiv de investiții.

Potrivit temeiului de drept pe care reclamanții și-au fondat acțiunea – alin. 2 al art. 6 din Legea nr. 213/1998 – bunurile preluate de stat fară un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul legii speciale. În spiritul și pentru aplicarea eficientă a alin. 2 al art. 6 instanțele sunt investite în temeiul pct. 3 al art. 6 Legea nr. 213/1998 să stabilească valabilitatea titlului.

Din interpretarea alin. 2 al art. 6 din Legea nr. 213/1998 rezultă că acțiunea în revendicare are un caracter subsidiar procedurilor speciale de reparație instituite prin legi speciale. Desigur că această relație dintre acțiunea în revendicare și procedura legală specială de reparație se analizează în raport de momentul introducerii acțiunii și nu în raport de modificările legislației prin care se instituie asemenea proceduri reparatorii speciale, ulterior acestui moment.

În speță, instanța fusese sesizată cu o acțiune în revendicare în temeiul art. 480, art. 998 Cod civil și art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 și potrivit acestui temei de drept era ținută să se pronunțe în conformitate cu art. 129 Cod procedură civilă.

Faptul că pe parcursul soluționarii cauzei a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 care a instituit o procedură specială reparatorie în privința imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului, cu titlu sau fară titlu, nu justifică respingerea acțiunii în revendicare.

Aplicarea imediată a legii, în privința cauzelor aflate în curs de judecată, se putea face numai în condițiile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 10/2001. Obțiunea persoanei, îndreptățite la una din procedurile prevăzute de lege, se concretizează fie prin renunțarea acesteia la judecarea cauzei în revendicare, fie prin solicitarea acesteia de suspendare a cauzei.

Instanța sesizată cu o acțiune în revendicare nu va putea abdica de la temeiul juridic al acțiunii cu care a fost investită, aplicănd cauzei în curs de judecată procedura specială reparatorie instituită de Legea nr. 10/2001, așa cum greșit a procedat instanța de fond.

Și instanța de apel a greșit, întrucât, în lipsa unei solicitări exprese a reclamanților, de aplicare a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, era datoare să soluționeze acțiunea în revendicare pe fondul ei, nu să o respingă, considerând-o inadmisibilă.

Prin modul de a proceda, instanța de apel a lăsat nesoluționat apelul cu care a fost sesizată. În consecință, se impune, în temeiul art. 313 Cod procedură civilă, casarea deciziei Curții de Apel București, cu trimitere spre rejudecare.

Instanța de trimitere va analiza cauza și în raport cu Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului căruia, între timp, prin Hotararea nr. 937 din 14 august 2003, i s-a transmis terenul, aferent, inițial, obiectivului de investiție – Centrul de Creație Culturală "Cântarea României".

Fară nici o justificare și contrar legii, instanța a considerat că dreptul reclamanților la despăgubiri pentru construcțiile demolate este prescris potrivit dispozițiunilor art. 1 si art. 3 din Decretul nr. 167/1958, ignorând faptul că despăgubirile pentru construcțiile demolate, aflate pe terenurile preluate abuziv de stat, urmează cursul acțiunii imobiliare, imprescriptibilă sub aspectul revendicării.

Ca urmare, instanța de trimitere urmează a se pronunța și în legatură cu acest capăt de cerere, lăsat de asemeni nesoluționat pe fondul său.

CONCLUZII

Am tratat în paginile lucrării de față o temă care se înscrie în contextul,mai larg,al problematicii vaste, complexe a dreptului de proprietate, apreciat a fi, cu justificat temei, cel mai important drept patrimonial al omului, o redută a libertății umane.

Aspectele multiple variate vizând dreptul de proprietate în general, apărarea acestuia în mod special prin mijloacele oferite de dreptul civil se cer a fi analizate prin prisma celor mai recente reglementări în materie, dezbateri doctrinare și soluții ale practicii judiciare.

Așa fiind am pornit în realizarea demersului nostru de la unele considerații de ordin general privind dreptul de proprietate așa cum apare prin prisma caracterelor și atributelor sale. Am putut constata că teoretic doctrina și practica dreptului civil reține o distincție între conținutul economic al raportului de proprietate și forma juridică pe care o îmbracă acest conținut, adică dreptul de proprietate. Practic, însă, cele două noțiuni apar ca sinonime fiind ca atare utilizate în redactare lucrării.

Desigur, în finalul primului capitol am insistat asupra mijloacelor de apărare a dreptului de proprietăți privite global, cu distincția ce se impune totuși între acele mijloace care se sprijină direct pe dreptul de proprietate (mijloace specifice) și cele care nu prezintă o asemenea trăsătură (mijloace nespecifice). Aceste din urmă mijloace sunt în fapt acțiuni civile care urmăresc readucerea dreptului de proprietate în stare de funcționare normală sau în caz de distrugere a bunului se urmărește recuperarea valorii lui. Așa sunt acțiunile în răspundere contractuală sau răspundere delictuală.Fiind acțiuni civile ele intră și sub incidența noului Cod de procedură civilă(art.29 și următoarele).

Dintre mijloacele juridice specifice care, cum arătam, sunt fundamentate direct pe dreptul de proprietate care este contestat sau nerecunoscut sau pe faptul posesiunii unui imobil cea mai importantă și mai energică modalitatea este acțiunea în revedendicare (rei vindicatio). Este motivul pentru care centru de greutate al lucrării este plasat în capitolului II afectat acțiunii petitorii menționate. Am ținut cont de aspectele particulare, speciale pe care revendicarea imobiliară le prezintă în raport cu revendicarea mobiliară mai rar întâlnită în practica dreptului civil. Dar, și într-un caz și în celălalt am avut în vedere trăsătura comună celor două varietăți de acțiune în revendicare și anume, că finalitatea urmărită este unirea dintre nuda proprietate a reclamantului și posesia bunului care este deținută de către pârât. De asemenea, indiferent de natura bunului revendicat am avut în vedere caracterele juridice ale acțiunii în revendicare: caracter real, urmărirea predării posesiei, afirmarea dreptului de proprietate. Cât privește elementele acțiunii în revendicare și proba acestuia, am putut constata unele note comune cum sunt: existența părților între care se poartă litigiul; obiectul pretins de reclamant (mobil sau imobil) și cauza litigiului (causa petendi).

Mai importante decât trăsăturile comune celor două varietăți de acțiune în revendicare sunt, însă, trăsăturile particulare specifice revendicării imobiliare în raport cu revendicarea mobiliară.

În aprofundarea problematicii revendicării imobiliare a fost necesară o incursiune în zona dreptului de proprietate imobiliară cu accent pe conceptul de bun imobil așa cum s-a cristalizat în lumina reglementărilor care s-au succedat în timp (în special Noul Cod civil și cel anterior). Am identificat deasemenea dificultăți ce pot fi întâmpinate în proba dreptului de proprietate imobiliară, determinate de lipsa sau vechimea unor documente constatatoare a dreptului de proprietate imobiliară. În cazul acesta, pentru reclamant ar fi mai comodă invocarea dobândirii dreptului de proprietate pe alte căi, cum ar fi: ocupațiunea sau uzucapiunea ori accesiunea, care fac dovada absoulută a dreptului de proprietate.

Dacă asemenea posibilități nu pot fi valorificate se recurge la dovada relativă a dreptului de proprietate, realizată prin înscrisuri sau posesii. Cât privește posesia, regimul juridic al acesteia este diferit după cum aceasta este invocată în acțiunea în revendicare mobiliară sau imobiliară. Dacă posesorul unui bun imobil (pârât în acțiunea în revendicare este apărat doar de o prezumție simplă de proprietate, împortiva căruia se poate face dovada contrară posesorul unui bun mobil se bucură de o prezumție absolută de proprietate „Juris et de jure”).

BIBILOGRAFIE selectivă

Tratate, cursuri și monografii:

1. Bîrsan Corneliu, Gaiță Maria, Pivniceru Mona Maria, Drepturile reale, Editura Institutul European, Iași, 1997;

2. Bîrsan C.Drept civil.Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil,Editura Hamangiu, București, 2013;

3.G.Boroi,Noul Cod de procedură civilă,Comentarii pe articole, Edit.Hamangiu București 2013.

4. Ciobanu V. M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă – Teoria generală- Editura Național, București, 1996;

5. Chelaru E. Drept civil, Drepturi reale principale, ediția a-III-a Edititura C. H. Beck, București, 2009;

6. Cosmovici Paul Mircea, Dreptul civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație, Editura All, Bucuresti, 1994;

7. Dușescu Ioan C., „Despre acțiunea în revendicare imobiliară”, București, 1931;

8. Filipescu Ioan P., Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami, București, 1996;

9. Filipescu Ion P., Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Scaiul, București, 1996;

10. Gionea Vasile, Proprietatea și alte drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor. Contracte speciale. Succesiuni., Editura Scaiul, București, 1996;

11. Gionea Vasile, Curs de drept civil, Editura Scaiul, București, 1996;

12. Gionea Vasile, Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Fundației „România de mâine”, București, 1996;

13. Hamangiu C., Codul civil adnotat, vol VI, Editura All Beck, București, 1999;

14. Hamangiu C., Codul civil adnotat, vol. I, Editura All Beck, București, 1999;

15. Hamangiu C., ș.a., Tratat de drept civil român, vol. I, Editura Națională S. Ciornei, București, 1928;

16. Iftime Elena, Dreptul de proprietate, Editura Universitatea Suceava, Suceava, 2001;

17. Iftime Elena, Dreptul de proprietate, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2013;

18. Iliescu Nicolae, Transformarea dreptului de proprietate de la fondarea Romei pâna în zilele noastre, Editura Curierul judiciar, București, 1914;

19. Ionașcu Tr., Brădeanu S., Drepturile reale principale, Editura Academiei, București 1978;

20. Iorgovan Antonie, Drept administrativ. Tratat elementar, Vol. III, Editura Proarcadia, București, 1993;

21. Leș Ioan,Tratat de drept procesual civil, Editia a-IV-a, cu referiri la Proiectul Codului de procedură civilă, Editura C. H. Beck, București, 2010;

22. Macovei D., Drept civil, Succesiuni, Editura Chemarea, Iași, 1993;

23. Moroianu Zlătescu Irina, Prof. Univ., Marinche Emil dr., Șerbănescu Rodica dr., Oncea Ion, Principalele Instrumente Internaționale Privind Drepturile Omului la care România este parte, volumul I, Instrumente Universale, Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2003;

24. Plastara George, Curs de drept civil Român pus la curent cu jurisprudența și noua legislație, vol. I, Editura Cartea Românească, București, 1914;

25. Pop Liviu, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Editura Chemarea Iași, Iași, 1994;

26. Pop Liviu, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 2001;

27. Popa E.T., Acțiunea în revendicare, Editura Lumina Lex, București, 1998;

28. Popescu T. R., Dreptul familiei. Tratat, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965;

29. Stătescu C., Bârsan C., Drepturi reale, ediția a-II-a revizuită și adăugită, Editura Humanitas, București, 2007;

30. Stănescu C., Bârsan C., Drept civil. Drepturile reale, Editura Universitatea București, București, 1988;

31. Stoica V., Drept civil, Drepturi reale principale, vol. II, Editura Humanitas, București, 2006;

32. Tabacovici G., Prime elemente de drept civil, vol. I, Institutul de arte grafice C. Sfetea, București, 1910;

33. Ungureanu Ovidiu, Drept civil. Introducere, Editura C. H. Beck, București, 2007;

34. Ungureanu O., C. Munteanu, Tratat de drept civil, Bunurile. Drepturi reale principale, Editura Hamangiu București, 2008.

BIBILOGRAFIE selectivă

Tratate, cursuri și monografii:

1. Bîrsan Corneliu, Gaiță Maria, Pivniceru Mona Maria, Drepturile reale, Editura Institutul European, Iași, 1997;

2. Bîrsan C.Drept civil.Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil,Editura Hamangiu, București, 2013;

3.G.Boroi,Noul Cod de procedură civilă,Comentarii pe articole, Edit.Hamangiu București 2013.

4. Ciobanu V. M., Tratat teoretic și practic de procedură civilă – Teoria generală- Editura Național, București, 1996;

5. Chelaru E. Drept civil, Drepturi reale principale, ediția a-III-a Edititura C. H. Beck, București, 2009;

6. Cosmovici Paul Mircea, Dreptul civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație, Editura All, Bucuresti, 1994;

7. Dușescu Ioan C., „Despre acțiunea în revendicare imobiliară”, București, 1931;

8. Filipescu Ioan P., Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami, București, 1996;

9. Filipescu Ion P., Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Scaiul, București, 1996;

10. Gionea Vasile, Proprietatea și alte drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor. Contracte speciale. Succesiuni., Editura Scaiul, București, 1996;

11. Gionea Vasile, Curs de drept civil, Editura Scaiul, București, 1996;

12. Gionea Vasile, Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Fundației „România de mâine”, București, 1996;

13. Hamangiu C., Codul civil adnotat, vol VI, Editura All Beck, București, 1999;

14. Hamangiu C., Codul civil adnotat, vol. I, Editura All Beck, București, 1999;

15. Hamangiu C., ș.a., Tratat de drept civil român, vol. I, Editura Națională S. Ciornei, București, 1928;

16. Iftime Elena, Dreptul de proprietate, Editura Universitatea Suceava, Suceava, 2001;

17. Iftime Elena, Dreptul de proprietate, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2013;

18. Iliescu Nicolae, Transformarea dreptului de proprietate de la fondarea Romei pâna în zilele noastre, Editura Curierul judiciar, București, 1914;

19. Ionașcu Tr., Brădeanu S., Drepturile reale principale, Editura Academiei, București 1978;

20. Iorgovan Antonie, Drept administrativ. Tratat elementar, Vol. III, Editura Proarcadia, București, 1993;

21. Leș Ioan,Tratat de drept procesual civil, Editia a-IV-a, cu referiri la Proiectul Codului de procedură civilă, Editura C. H. Beck, București, 2010;

22. Macovei D., Drept civil, Succesiuni, Editura Chemarea, Iași, 1993;

23. Moroianu Zlătescu Irina, Prof. Univ., Marinche Emil dr., Șerbănescu Rodica dr., Oncea Ion, Principalele Instrumente Internaționale Privind Drepturile Omului la care România este parte, volumul I, Instrumente Universale, Editura Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2003;

24. Plastara George, Curs de drept civil Român pus la curent cu jurisprudența și noua legislație, vol. I, Editura Cartea Românească, București, 1914;

25. Pop Liviu, Drept civil, Teoria generală a obligațiilor, Editura Chemarea Iași, Iași, 1994;

26. Pop Liviu, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 2001;

27. Popa E.T., Acțiunea în revendicare, Editura Lumina Lex, București, 1998;

28. Popescu T. R., Dreptul familiei. Tratat, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965;

29. Stătescu C., Bârsan C., Drepturi reale, ediția a-II-a revizuită și adăugită, Editura Humanitas, București, 2007;

30. Stănescu C., Bârsan C., Drept civil. Drepturile reale, Editura Universitatea București, București, 1988;

31. Stoica V., Drept civil, Drepturi reale principale, vol. II, Editura Humanitas, București, 2006;

32. Tabacovici G., Prime elemente de drept civil, vol. I, Institutul de arte grafice C. Sfetea, București, 1910;

33. Ungureanu Ovidiu, Drept civil. Introducere, Editura C. H. Beck, București, 2007;

34. Ungureanu O., C. Munteanu, Tratat de drept civil, Bunurile. Drepturi reale principale, Editura Hamangiu București, 2008.