Impactul Modelelor de Relationare Conjugala
TEZA DE MASTER
Impactul modelelor de relaționare conjugală
asupra personalității adolescentului
Cuprins:
Adnotare (ramână, engleză).
Introducere
Capitolul I: Abordări teoretice și metodologice cu privire la modelele de relaționare conjugală
1.1 Delimitări conceptuale privind familia și modelele de relaționare conjugală
1.2 Cadrul legal național și internațional privind relațiile conjugale
1.3 Concluzii la Capitolul I
Capitolul II: Adolescentul în calitate de victimă a relațiilor conjugale
2.1 Particularitățile de dezvoltare a personalității adolescentului
2.2 Problematica modelelor de relaționare conjugală asupra personalității adolescentului
2.3 Concluzii la Capitolul II
Capitolul III: Metodologia de lucru cu membrii familiei afectați de impactul modelelor de relaționare conjugală
3.1 Metode și tehnici de lucru cu membrii familiei ce au suferit impactul modelelor de relaționare conjugală
3.2 Evaluarea rolului asistentului social în lucru cu persoanele afectate
3.3 Concluzii la Capitolul III
Concluzii generale și recomandări
Bibliografia
Anexe
Declarația privind asumarea răspunderii
INTRODUCERE
„Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în
care răspunde trebuințelor sale elementare, adică
în măsura în care este mediu afectiv și protector,
dubla condiție, indispensabilă pentru ca ființa tânără
să învețe să se construiască pe sine, să se situeze în
raport cu ceilalți, să se polarizeze din punct de vedere
social, efectuând fără pericol, primele sale experiențe
sociale și sentimentale.”
Andre Berge
Actualitatea temei.
Perioada de veață a unui adolescent poate fi perturbată și influențată în sens pozitiv sau negativ, într-un moment sau altul, de evenimentele care se petrec în cadrul familiei. Unele dintre aceste evenimente pot trece aproape neobservate prin viața adolescentului fără a-i marca existența, în schimb altele pot provoca traume profunde afectându-i în profunzime propriile trăiri. Un astfel de eveniment care aduce transformări majore în viața adolescentului reprezintă și impactul modelele de relaționare conjugală.
Impactul modelelor de relaționare conjugală într-un fel sau altul afectează sau favorizează climatul familial, conflictele sau tensiunea permanent existentă în familie în diferite perioade vieții sociale influențează într-un fel sau altul asupra dezvoltării psihocomportamentale a adolescentului.
Climatul familial nefavorabil sau deviant, însoțit cu șoaptele, privirile celor din jur, plânsul, tăcerile, pe parcursul unei așa-zise perioade rele, furia și cuvintele dure schimbate între părinți îl pot traumatiza pe adolescent în așa măsură, încât el se poate simți responsabil de destrămarea familiei.
Dezorganizarea familiei prin impactul modelelor de relaționare conjugală reprezintă unul dintre cele mai dramatice evenimente care intervin în viața unui cuplu, un moment fundamental de criză și de ruptură, datorat acumulării treptate a unor frustrări și a unor conflicte care nu își pot găsi rezolvarea decât prin separarea definitivă a celor doi soți.
Indiferent de vârsta partenerilor de cuplu, modelele de relaționare conjugală reprezintă un “moment de răscruce” al existenței lor, care într-un fel afectează sau determină atât resursele economice, proiectele de viitor sau stilul de viață, cât mai ales determină schimbări drastice în plan spiritual și afectiv, cu consecințe mai mult traumatice pentru toți membrii familiei, dar în primul rând pentru copii proveniți din familia respectivă. Impactul modelelor de relaționare conjugală reprezintă rezultatul unor conflicte sau inadaptări maritale atât de puternice, astfel încât separarea de partener/ă apare ca o alternativă la legătura maritală iremediabil compromisă.
În ceea ce privește motivele care determină impactul modelelor de relaționare conjugală, acestea pot fi extrem de diferite în raport cu vârsta partenerilor, status-ul lor economic si socio-profesional, resursele lor spirituale, precum și experiența și durata vieții lor de cuplu. În marea majoritate a cazurilor, aceste motive au la bază resentimente puternice, conștientizarea faptului că relațiile maritale ajung într-un punct critic, devin stresante, intolerabile și degradante, încât impactul modelelor de relaționare conjugală nepotrivite, pot duce la disoluția posibilă pentru ambii soți. Ca eveniment familial, impactul modelelor de relaționare reprezintă începutul unui conflict, și poate finaliza obscur, calmarea unor conflicte manifeste și latente care erodează treptat viața maritală, constrângând, cel puțin pe unul dintre parteneri sa ia o decizie într-un sens defaforizat pentru familie. Pentru ambii soți modelele de relaționare trebuie sa fie reciproce, unanime, univoce, care la rîndul lor, solicită, totodată, și anumite abilități de comunicare și relaționare conjugală. De exemplu, amândoi se vor întreba dacă copiii vor evolua mai bine în noile condiții decât în vechile condiții de ostilitate și frustrare. Există însă multe cazuri în care nici unul dintre cei doi părinți nu se gândește la adevăratele repercusiuni ale impactului și modificările structurii familiale asupra vieții adolescentului.
Adolescența este o perioadă marcată de multiple transformări atât în plan fizic, cât și în plan afectiv și comportamental a tânărului. El are nevoie în această etapă a maturizării lui interioare și exterioare de prezența ambilor părinți și de un climat familial echilibrat. În condițiile în care cei doi părinți nu-i pot asigura un mediu propice pentru evoluția și dezvoltarea sa armonioasă, neidentificarea corespunzatoare a relațiilor conjugale potrivite impune apariția conflictelor existente în cadrul familiei. Adolescentul este mai atașat de părinți decât de alți membrii ai societății cu care intră în contact și este înclinat, în mod firesc să se lase influențat într-o mai mare măsură de familie decât de cei din afara ei; atâta vreme cât influența exercitată de familie este pozitivă, totul este bine. În schimb, dezechilibrul în cadrul familiei afectează în mod evident comportamentul adolescentului într-un sens negativ.
Formarea persoanei sub influența familiei și instabilitatea acesteia din punct de vedere psihologic incepe incă din fragedă copilarie. Acesta este un stadiu sub influența permanentă pozitivă și negativă, uneori factori aleatori, uneori aparent nesemnificativi pot fi dăunătoare pentru dezvoltarea în continuare a sistemelor de valori. În comparație cu relațiile și educația în famiile, bazate pe sentimentele de dragoste si respect reciproc. Modelele de relaționare conjugală definesc atmosfera morală a familiei, relația dintre membrii săi , care însoțește persoana incă din perioada post-natală, naștere și până la maturitate. Acesta trebuie să fie motoul cel mai reușit pentru climatul familial benefic. Dar, din păcate, există și factorul perturbant. Dacă în relaționarea familiei nu există nici o armonie sentimentară, dacă nu se crează o atmosferă moral-pozitivă, atunci cînd devin adulți sunt expuși la josnice devieri umane, dezvoltarea personalității se complică și mai mult în rîndul adolescenților, relațiile propriu-zis, menționate mai sus devin necondiționate punînd accentul pe un factor negativ în formarea identității.
Deci, în dezvoltarea unei strategii de intervenție socială într- o situație de criză , este util să se aibă în vedere faptul că motivul pentru comportamentul anormal al părintelui este un factor social, psihologic și patologic-complex. Dar oricare ar fi motivul unui eșec părintesc, separarea copilului de familie presupune traumatismul cel mai sever, atât pentru adolescent cât și pentru părinții lui .
Cele mai acute probleme ale familiei moderne includ schimbarea tipului de relaționare între adulți și copii – ele sunt în mare parte formale, anxietate crescută din partea părinților pentru copiii lor, pentru sănătatea lor, pentru studii și viitorul acestora. Mulți adulți nu pot învăța pe copiii săi cum să trăiască în societate: ei sunt dezorientați. Pe fondul impactului modelelor de relaționare conjugale sunt foarte frecvente scandaluri, divorțuri, devieri din fundamentul familiei tradiționale.
Oamenii de știință care studiază fenomenul de familie caracterizează situația ca o criză. Trebuie recunoscut faptul că semnele crizei sunt foarte evidente. Totuși, din perspectiva familiei, impactul modelelor de relaționare conjugală în diferite tipuri de familii dezorganizate spre definirea personalității acestora în rîndul adolescenților, suntem cointeresați să determinăm consecințele asupra statului, societății sub aspect de „criză”, la care se atribuie în mod coerent următoarele indici sociali: 1) Împărțirea pe straturi sau pături sociale în rîndul societăției ca urmare a trecerii la o economie de piață, o scădere bruscă a nivelul de trai al familiilor cu venituri mici; 2) Dezvoltarea relațiilor de piață nelegale printre adolescenți și adulți tineri, aspectul de escrocherie, creșterea crimelor cu daună asupra proprietății; 3) Extinderea aspectului de neglijare și lipsa de adăpost ca un fenomen social; 4) Creșterea criminalității juvenile, implicarea copiilor și adolescenților în rîndul grupurilor criminale adulte; 5) implicarea tinerilor în abuzul de droguri și substanțe psihotrope; 6) Răspîndirea fenomenului de prostituție printre grupul de vîrstă adolescentin; 7) Creșterea fenomenului sinucigaș în rândul adolescenților și tinerilor; 8) Scăderea autorității părinților și a profesorilor, agravarea conflictelor în școală și familie. Și după toate exemplificările nu este o listă completă de condiții care defavorizează ingrijorător situația și pune în vigoare problema actuală pentru a fi studiată de către structura asistenței sociale și chear educaționale a familiei. Familia se confruntă în prezent o perioadă de schimbări majore .
Relațiile dintre soți au un rol important: armonia și înțelegerea dintre părinți se vor răsfrânge într-un mod benefic asupra formării adolescentului ca viitor adult, în vreme ce neînțelegerile urmate de certuri și insulte îl vor marca în mod negativ în experiențele sale viitoare.
Statisticile cu privire la actele înregistrate la oficiile de stare civilă de la extrema de căsătorie pînă la divorț ating maxim la intervale regulate, adesea insoțite de preziceri pesimiste si catastrofice cu privire la dezintegrarea familiilor și dispariția căsătoriei ca un contract pe viață.
Potrivit Biroului Național de Statistică în Republica Moldova s-au înregistrat în ultimii cinci ani un număr cosiderabil de divorțuri, dar această tendință ascendentă s-a constatat și în cazul căsătoriilor, în perioada menționată.
An de an, numărul divorțurilor în Republica Moldova are o rată de creștere îngrijorătoare.
Anul 2009 înregistrează un număr de divorțuri de circa 12 mii 51, iar de căsătorii în jur de 27 mii 144, însă totul ia amploare și vădește faptul că fenomenul divorțului nu este acel fenomen ce cedează considerabil în cifre în anul 2010, în care se înregistreză de 11 mii 556 de divorțuri și numărul de căsătorii, care este în comparație cu anul precedent și el descedent, cuprinzînd cifrele 26 mii 486.
La rîndul lui și anul 2011 cu un număr de divorțuri 11 mii 118, iar de căsătorii 25 mii 903 estimează interdependența ratei divorțurilor și cea a căsătoriilor, deasemenea dovedind că divorțul prezintă o problemă gravă, datorită faptului că se menține constant.
Anul 2012 are în calitate de numerar 10917 acte de divorț și 28840 acte de căsărie.
Iar datele statistice din anul 2013 ne aduce dovezi că nu sunt schimbări semnificative, privind un astfel de fenomen, înregistrînd 11028 divorțuri oficiale și 28669 casătorii în rîndul populației noastre.
Gradul de investigare a temei. Problematica impactului madelelor de relaționare conjugală nu este una relativ nouă, iar consecințele acestuia vizează nu doar pe cei implicați în procesul de acesta, dar și societatea în întregime. În acest context au fost elaborate numeroase lucrări de bază care abordează această temă distreză de 11 mii 556 de divorțuri și numărul de căsătorii, care este în comparație cu anul precedent și el descedent, cuprinzînd cifrele 26 mii 486.
La rîndul lui și anul 2011 cu un număr de divorțuri 11 mii 118, iar de căsătorii 25 mii 903 estimează interdependența ratei divorțurilor și cea a căsătoriilor, deasemenea dovedind că divorțul prezintă o problemă gravă, datorită faptului că se menține constant.
Anul 2012 are în calitate de numerar 10917 acte de divorț și 28840 acte de căsărie.
Iar datele statistice din anul 2013 ne aduce dovezi că nu sunt schimbări semnificative, privind un astfel de fenomen, înregistrînd 11028 divorțuri oficiale și 28669 casătorii în rîndul populației noastre.
Gradul de investigare a temei. Problematica impactului madelelor de relaționare conjugală nu este una relativ nouă, iar consecințele acestuia vizează nu doar pe cei implicați în procesul de acesta, dar și societatea în întregime. În acest context au fost elaborate numeroase lucrări de bază care abordează această temă din diverse perspective: sociologică, asistențială, psihologică.
Lisa Parkinson este cunoscută ca un cercetător remarcabil a noilor inovații în procesul organizării familiale. În lucrarea “Separarea și familia”, a cercetat procesul de impact a modelelor de relaționare conjugală de la originea lui pînă la problemele care apar în urma acestui fenomen, a descris diferite modalități de lucru cu copiii și familiile.
Mariana Spînu în lucrarea “Introducere în asistena socială a familiei și protecția copilului”, de asemenea face un studiu asupra familiei, analizînd dinamica, etapele prin care trec cei implicați în acest proces, evidențiind consecințele impactului asupra copilului și rolul asistentului social în asemenea cazuri.
Printre alte lucrări în cadrul cărora se realizează evaluarea fenomenului, pot fi menționate: „Familia: Probleme Sociale, Demografice și Psihologice”, în care sunt analizate caracteristicile modelelor de relaționare conjugală în Republica Moldova, îndeosebi analiza datelor statistice și a factorilor care au contribuit la creșterea numărului de divorțuri în Republica Moldova; Lucrarea „Cuplul modern între emancipare și disoluție”, autor C.Ciupercă, analizează funcționalitatea familiei moderne și caracteristicile acesteia; Rapoarte realizate de Biroul Național de Statistică.
Aici se explică delimitările privind dezechilibru în familie, efectele modelelor de relaționare conjugală asupra familiei și copilului sau chiar a adolescentului în parte.
Acestea și multe alte lucrări studiază fenomenul impactului, care deși este foarte agravant este și actual societății noastre, fiind totodată și destul de important de studiat.
Ipoteze generală. Dacă modelele de relaționare conjugală care s-au instalat în familie presupun a fi de caracter negativ, atunci consecințele asupra comportamentului viitor al adolescentului vor fi mai grave.
Dacă climatul familial și social este precedat de conflicte și tensiuni între membrii familiei, atunci consecințele asupra evoluției și comportamentului viitor ale adolescentului vor fi mai grave.
Dacă resursele educaționale și emoționale ale părinților sunt scăzute, atunci există un risc crescut de apariție a unor tulburări psihice și de comporatament delicvent la adolescent.
Cu cât gradul de comunicare din cadrul familiei este mai scăzut,cu atât probabilitatea săvârșirii unor acte delicvente la tineri este mai mare.
Scopul lucrării rezidă în analiza efectelor psiho-sociale ale impactului modelelor de relaționare asupra personalității adolescentului și evidențierea rolului asistentului social în lucrul cu membrii familiei ce se confruntă cu probleme de relaționare.
Obiective:
Identificarea cauzelor care generează disfuncția familiei;
Identificarea consecințelor asupra personalității adolescentului;
Analiza metodelor și tehnicilor de lucru aplicate cu membrii familiei disfuncționale;
Analiza rolului asistentului social în lucru cu persoanele afectate de impactul modelelor de relaționare conjugală.
Baza teoretico-metodologică. Drept suport teoretic al lucrării au servit principiile reflectate în următoarele teorii:
analiza comparativă
teoria îngrijirii;
teoria atașamentului;
teoria pierderii;
teoria participării.
Descrierea lucrării. În procesul de elaborare al lucrării au fost utilizate următoarele metode și tehnici:
Studiul de caz. Au fost elaborate 5 studii de caz cu persoane afectate de impactul relaționării conjugale. Aceste studii de caz au scos în evidență consecințele psiho-sociale, asupra dezvoltării copiilor.
Interviul cu specialiștii. Au fost realizate 5 interviuri cu specialiști.
Teza este constituită din introducere, trei capitole, concluzii și bibliografie, anexe.
În primul capitol intitulat „Abordări teoretice și metodologice cu privire la modelele de relaționare conjugală”, a fost definit conceptul de familie și aspectele ei specifice, a fost analizat cadrul legal și internațional privind relațiile conjugale, precum și factorii care generează o eventuală neînțelejere între membrii familiei.
În capitolul doi“Adolescentul în calitate de victimă a relațiilor conjugale ,”au fost identificat particularitățile de dezvoltare a personalității adolescentului, totodată a fost stabilită problematica modelelor de relaționare conjugală asupra personalității adolescentului.
În capitolul trei„Metodologia de lucru cu benefeciarii afectați de impactul modelelor de relaționare conjugală” au fost descrise principalele consecințe ale familiei dezorganizate asupra evoluției adolescentului, au fost enumerate principalele metode și tehnici de lucrul ale asistenței sociale cu categoriile de benefeciari ai acestei problematici.
Cuvinte cheie: familie, impact, comunicare, nivel de educație, comportament, delincvent, adolescent, disoluție, dizorganizare.
Capitolul I: Abordări teoretice și metodologice cu privire la modelele de relaționare conjugală
1.1 Delimitări conceptuale privind familia și modelele de relaționare conjugală
Sub aspect psihologic, familia reprezintă un grup social care își are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soț, soție și copii născuți din unirea lor (grup ce poate include și alte rude) pe care îi unesc drepturi și obligații morale, juridice, sociale, economice (inclusiv drepturi sau interdicții sexuale).
Familiei și căsătoriei este dedicat mai multe studii, din timpurile cele mai vechi până în prezent. Chiar filosofii antici Platon si Aristotel au identificat opiniile sale privind căsătoria și familia, caracterizînd tipul de familie și au prezentat procesele de transformare a acesteia.
Cuvinte cheie: familie, impact, comunicare, anturaj, nivel de educație, comportament, delincvent, adolescent, dezorganizare.
Cuvintele cheie care stau la baza aborării tezei sunt:
FAMILIE – Forma socială de bază, întemeiată prin căsătorie, și care constă din soț, soție și descendenții acestora.
IMPACT – Fenomenul de intrare în contact a două corpuri, dintre care cel puțin unul este în mișcare; ciocnire, coliziune, tamponare.
COMUNICARE – Proces de emitere a unui mesaj și de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării.
NIVEL DE EDUCAȚIE – Ansamblul de acțiuni sociale de transmitere a culturii, de generare și conducere a învățării individuale sau colective.
COMPORTAMENT DELINCVENT – Totalitatea delictelor săvârșite la un moment dat, într-un anumit mediu sau de către persoane de o anumită vârstă.
ADOLESCENT – Persoană ajunsă la vârsta dintre copilărie și tinerețe.
DEZORGANIZARE – A face să-și piardă sau a-și pierde organizarea, funcționarea normală, bunul mers.
Familia reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulți indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosocială”. Acest lucru presupune că există doi parteneri, cu sau fără copii, sau un partener cu unul sau mai mulți copii proprii. Cred însă că merită subliniată funcția fundamentală a familiei, aceea de a forma personalitatea copiilor apăruți în cadrul ei,în cadrul familiei, fiecare dintre noi dobândim caracteristicile care ne vor defini ca persoane. Aici, învățăm și ne dezvoltăm identitatea sexuală, exprimată prin sex-roluri, adică acel set coerent de comportamente care derivă din condiția noastră de bărbat sau femeie și la care ceilalți se așteaptă, tocmai datorită apartenenței noastre la un sex sau altul. Ea este „un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități, de conștientizare, redirecționare și fructificare a tendințelor, pulsiunilor și afinităților inconștiente, de autocunoaștere prin intercunoaștere”. Scopul ei este creșterea personală prin experiența conjugalității și parentalității. Cu alte cuvinte, a trăi în cuplu, fie el căsătorit sau necăsătorit, implică manifestarea, dar și dezvoltarea noastră ca ființe. Suntem provocați pe multiple paliere ale psihicului nostru: ale sentimentelor noastre, ale convingerilor și credințelor noastre, de la cele mai superficiale, la cele mai profunde, precum și ale comportamentelor noastre. În familie învățăm ce este iubirea, ce înseamnă intimitatea cu o altă ființă, total străină de noi, învățăm ce este iertarea, toleranța, dar învățăm să ne manifestăm și emoțiile negative: furia, mânia, frustrarea, ura, dezgustul etc.
Conceptualizarea familie are mai multe sensuri menite să sugereze multitudinea tipurilor de familii și a conduitelor in care se manifestă funcțiile ei. Familia reprezintă cea mai veche și mai stabilă formă de comuniune umană, grupul ce asigură perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale. Familia constituie un subiect de studiu a multor discipline: sociologie, psihologie, psihopedagogie, demografie, filosofie, științele juridice.
Știința socio-umană definește familia ca fiind un “grup de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comuniune de viață, de sentimente, interese”.Din punct de vedere psihologic, familia reprezintă un grup social care își are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soț, soție și copii născuți din unirea lor (grup ce poate include și alte rude) pe care îi unesc drepturi și obligații morale, juridice, sociale, economice (inclusiv drepturi sau interdicții sexuale).
Sub aspect a psihopedagogiei familia se definește ca pe “un grup primar caracterizat prin relații puternice, prin asocierea și colaborarea intimă a tuturor membrilor ei”. Într-un sens juridic, familia reprezintă “grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care își au originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau raporturile asimilate relației de familie”. Respectatul antropolog G. P. Murdock (1949), definea familia în sens larg, ca fiind “un grup social ai cărui membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopție și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii”. Într-un sens restrâns, familia reprezintă grupul format dintr-un cuplu căsătorit și copiii acestora.
Familia, ca grup natural fundamental al societății, are ca specific sentimentele de dragoste care îi unește pe soți, atașamentul emoțional al acestora, solidaritate și coeziunea grupului. Familia este locul în care individul își creează și dezvoltă personalitatea, facilitând relațiile acestuia cu celelalte sfere ale vieții sociale.
În analiza sociologică asupra familiei sunt utilizate mai multe noțiuni, ceea ce determină o diferențiere a sensurilor familiei; și anume: familia nucleară, familia de origine, familia conjugală, familia de rezidență, familia de interacțiune, familia cu probleme.
Familia nucleară – este familia alcătuită din două generații; generația soților și cea a copiilor, altfel spus, familia nucleară este compusă din părinții și copiii lor. Acest tip de familie se deosebește de familia lărgită sau extinsă, prin structura sa (familia lărgită reunește mai multe generații, având o descendență numeroasă).
Familia de origine – desemnează familia în care se naște și crește un individ. Este compusă din părinți, copii și eventual alte persoane, rude. În cadrul acestui tip de familie individul se naște, crește, evoluează, își formează și modelează personalitatea, se orientează, se formează și se pregătește pentru viață. Relațiile din cadrul familiei sunt fundamentale pentru devenirea și evoluția individului.
Familia conjugală – reprezintă forma de familie întemeiată prin căsătorie, prin alegerea proprie a partenerului de viață. Are la bază o relație de dragoste între un bărbat și o femeie. Se mai numește și familie de procreare sau proprie.
Familia de rezidență – definește grupul de persoane care locuiesc împreună în aceeași casă, se gospodăresc și desfășoară activități în comun, fiind soți sau rude.
Familia de interacțiune – această sintagmă include rudele unui individ indiferent de domiciliul acestora, persoanele cu care individul se află in relații de schimb de produse, se vizitează, participă la evenimente familiale, au sentimentul apartenenței la același neam.
Familia cu probleme – se referă în general la familiile cu deficit de structură (lipsa unui membru, în principal părinte), sau cu probleme funcționale (carențe materiale și de socializare).
Caracteristici ale familiei sub aspectul relațiilor stabilite la nivelul cuplului conjugal: existența unui anumit număr de persoane; reuniunea lor este urmarea actului căsătoriei; între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi și de obligații garantate juridic; relații interpersonale, de ordin biologic, psihologic și moral dintre membri; climatul sau atmosfera psihosocială; ansamblul de norme și reguli privind conduita membrilor grupului familial; organizarea structurală cu o anumită distribuție a rolurilor și a sarcinilor familiale; îndeplinirea unor funcții în raport cu societatea.
Familia este mediul social în care nevoia de relaționare specifică individului este reglată și structurată atât de părinți, dar în același timp și de copii, ea intruchipând modelul primar de manifestare legitimă a afectelor și acordarea gratificațiilor într-o stuctură socială. Mai mult decât atât, familia este un grup care pregătește pe membrii săi pentu preluarea rolurilor extrafamiliale în care interesele individuale cedează în fața celor generale.
Este cunoscut faptul că familia joacă un rol deosebit în socializarea primară, datorită valențelor sale de model de structură socială, care face să se atribuie valori specifice și de neînlocuit fiecărei persoane care intră în componența sa. În funcție de sex, familia realizează o structură pe orizontală, împărțind rolurile în cadrul familiei în: expresive și intrumentale. Relațiile dintre generații relizează structura verticală, ierarhică a familiei. Se înțelege prin aceasta, importanța pe care fiecare dintre membrii familiei îl are în relizarea deplină a funcțiilor ei.
Familia își capătă individualitatea în raport cu alte grupuri sociale prin stilul său propriu de viață, prin normele, valorile, principiile, obiceiurile, tradițiile poporului căruia îi aparține, asigurând astfel transmiterea moștenirii culturale a acestuia.
Familia se impune și cu calitate de structură sistemică. Specialiștii în domeniu definesc structura familială ca fiind setul invizibil cu cerințe funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei inter acționează. Structura familiei reprezină conceptul cheie în definirea și analiza familiei și totodată în înțelegera evoluției formelor istorice de organizare.
Acest concept definește caracteristicile permanente ale familiei considerată în ansamblul ei. Structura familiei reunește astfel două semnificații, care la rândul lor, cuprind mai multe elemente componente :
a) Componenta numerică
b) Structura pe generații
c) Status-uri și roluri conjugale
a) Diviziunea rolurilor în cadrul familiei
b) Exercitarea autorității.
a) Componenta numerică sau talia a variat de la tipul larg al familiei extinse, unde erau reunite într-o singură unitate familială chiar și 30-40 de persoane, la tipul restrâns sau nuclear de familie, alcătuit din 3-4 persoane.
Societățile și-au format propriile modele despre mărimea optimă a populației în funcție de tradiție, aspirații, specific național și cultural. În cadrul societăților moderne s-a generalizat modelul familiei nucleare, iar pe de altă parte au apărut anumite modele incomplete de structuri familiale. Unul dintre aceste modele, tot mai frecvent, este modelul familiei monoparentale și cel fără descendenți. Alte structuri familiale atipice: mamă cu copil/copii (structură monoparentală maternă), tată cu copil/copii (structură monoparentală paternă), cupluri maritale fără descendenți, frați orfani neinstituționalizați.
În perioada preindustrială a dezvoltării sociale, familia se caracterizează printr-un număr mare de descendenți, acest lucru fiind apreciat pozitiv ca brațe de muncă necesare unei economii casnice închise. Cu trecerea timpului însă, viața de familie a suferit schimbări prin antrenarea masivă a femeilor în producție, mobilitatea socială, creșterea duratei de instruire, au contribuit la scăderea natalitații.
b) Cu privire la structura pe generații, se poate afirma că într-o familie pot exista 4-5 generații, dacă se iau în calcul factorii biologici: durata medie de viață, vârsta la căsătorie, perioada necesară procreerii. Conviețuirea mai multor generații poate avea drept efect apariția mai multor probleme specifice de ordin material, psihic și social care la rândul lor pot da naștere unor conflicte. Aceste divergențe pot fi explicate prin niveluri diferite de experiență, instrucție, convingeri, atitudini, între generația tânără și celelalte generații.
Familia extinsă, caracteristică mai ales societăților tradiționale, are o serie de particularității care îi conferă o serie de avantaje: capacitate sporită de oferire a serviciilor pentru membrii ei; posibilitatea de acumulare a mai multor resurse materiale sau finaciare; continuitatea și durabilitatea acestei forme de asociere în cazul dispariției unuia dintre membri; influența mai mare pe care o poate avea asupra comunității locale, mai ales în mediul rural.
Pe lângă avantaje, forma extinsă a familiei, prezintă și unele dezavantaje: dificultăți în conducera familiei; satisfacerea limitată a cerințelor materiale ale tinerilor; surse sporite de conflict.
Familiei nucleare îi este caracteristică coexistența a două generații, cea a adulților căsătoriți și cea a copiilor descendenți. Acest tip de structură familială constituie eradicarea procesului de modernizare a societății. Una dintre implicațiile și consecințele procesului de modernizare, a fost aceea a dislocării unor mase mari de oameni, migrația acestora dintr-un mediu social în altul. Aceasta a condus la nuclearizarea familiei.
c) Status-uri și roluri. Asemenea altor grupuri sociale, familia se prezintă ca o rețea complexă de poziții, status-uri și roluri sociale care dau specificitate familiei. Status-ul exprimă poziția de bază a unei persoane în cadrul unui grup și comportamente așteptate în mod legitim de la cei din jur în funcție de care se definește persoana respectivă. Pe de altă parte, rolul reprezintă o formațiune complexă de atitudini, comportamente, comunicări, verbale și expresive, orientate spre asigurarea, consolidarea și dezvoltarea relațiilor familiale așteptate legitim de fiecare din cei doi parteneri și copii lor. În familie, status-urile și rolurile existente sunt urmatoarele: soț, soție, tată, mamă, fiu, fiică, bunic, nepot, frate, soră.
Diviziunea rolurilor reprezintă o componentă foarte importantă a familiei. Ea presupune o complexă rețea de relații sociale.Această rețea de relații asigură coeziunea și unitatea familiei. Din perspectiva rolurilor conjugale, se disting două tipuri de familii: în care rolurile sunt corespunzător asumate, conform cerințelor și exigențelor funcționării normale a cuplului. Aceasta constituie pentru indivizi condițiile necesare adaptării și integrării sociale optime, reprezentând o sursă de satisfacții cu sine și cu viața; în care rolurile conjugale sunt îndeplinite parțial sau necorespunzător. Aceste disfuncționalității în îndeplinirea rolurilor apar datorită unei stări de indiferență și tensiune. În cadrul acestei familii, relaționarea interpersonală este deficitară, antrenând și agravând conflictele, manifestările violente ale căror efecte se resimt în viața profesională și socială a partenerilor, în dezechilibre și lacune de socializare a copiilor.
O relație maritală armonioasă, reușită, este dependentă în mare măsură de îndeplinirea corespunzătoare a rolurilor conjugale, de capacitatea partenerilor de a satisface aspirațiile si trebuințele specifice. Structura de autoritate se referă la capacitatea familiei de a elabora norme și valori necesare funcționării ei prin impunere sau consens. Se disting două tipuri de autoritate: Autoritatea ascendenților asupra descendenților, care impune respect și supunere din partea tinerilor, participare la sarcinile stabilite de adulți, preluarea unor responsabilității în cadrul familiei; Forme secundare de autoritate, întâlnite în societatea modernă, în care are loc un accentuat proces de emancipare socială a tinerilor pe baza căruia se pot exprima poziții de acest gen.
În istoria formelor de viață familială, s-au conturat două forme de autoritate: autoritar (dominat de regulă de bărbat) și egalitar (autoritatea este dispusă între cei doi parteneri – întâlnit mai des în comunitățile urbane în perioada modernă).
Structura familiei diferă de la o comunitate la alta, de la o epocă la alta, în funcție de condițiile istorice, economice, sociale, culturale, morale și de tradiții.
Familia ca un tot întreg stabilește și funcții propriu-zise. Există mai mulți autori care au descris pe larg funcțiile pe care le îndeplinește o familie.
Funcțiile familiei reprezintă totalitatea responsabilităților ce revin familiei în cadrul arhitectonicii de ansamblu a activității economico-sociale într-o anumită perioadă istoricește determinată. Familia, în calitatea ei de instituție, îndeplinește o serie de funcții. De-a lungul timpului s-au formulat mai multe opinii cu privire la funcțiile familiei. În stabilirea acestora s-a ținut cont de mai multe criterii, de mai mulți factori, dar toate clasificările au fost convergente.
Voinea Maria apreciază că în societățile tradiționale, familia îndeplinea funcțiile de: reproducere, economică, educațională, religioasă și social-psihologică. Institutul canadian pentru familie Vanier, consideră că familia performează funcții vitale pentru societate și membrii ei. Cercetătoarea Shirley Zimmerman (1988) a elaborat o listă ce cuprinde șase funcții de bază ale familiei.
Susținerea fizică și grija față de membrii familiei. Într-o familiei sănătoasă copiii, adulții și cei în vârstă primesc cu toții îngrijirea și sprijinul de care au nevoie: mâncare, adăpost, îmbrăcăminte, protecție. Acolo unde familiile sunt incapabile să furnizeze aceste sevicii, membrii lor suferă și își găsesc substitute în relitatea imediată, refugii care nu de puține ori sunt periculoase.
Creșterea numărului de membrii prin naștere sau adopție. Societatea renaște prin familii. Socializarea copiilor pentru rolurilor de adulți. Familiile își pregãtesc copiii pentru viață. Multe dintre acestea reușesc foarte bine să le insufle deprinderi, valori și atitudini care să le fie utile pentu a-și întemeia prietenii, pentru a obține o slujbă mai bună, pentru a contribui la progresul social.
Controlul social al membrilor – menținerea ordinii în cadrul familiei și în grupurile exterioare acesteie. În familii indivizii își însușesc valori și comportamente pozitive și sunt criticați pentru cele negative.
Păstrarea moralității familiei și a motivației de a face performanță în familie și în alte grupuri. Din acest punct de vedere, familiile sunt cele ce mențin indivizii împreună și îi permit societății să funcționeze.
Producerea și consumul de bunuri și servicii. Familiile se pot întreține singure, prin producerea de hrană, asigurarea sănătății membrilor ei. Ele joacă un rol vital în economia națională, prin faptul că se străduiesc să răspundă nevoilor membrilor lor.
O clasificare a funcțiilor familiei a fost făcută de sociologul Zamfir Cătălin, în două mari categorii: Funcții interne, care contribuie la crearea unui regim de viață intim menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecție și afecțiune. Funcții externe, care asigură în principal dezvoltarea firească a personalității fiecărui membru al familiei, socializarea și integrarea corespunzătoare în societate.
În categoria funcțiilor interne sunt incluse următoarele funcții:
Funcția biologică și sanitară, care constă în satisfacerea trebuințelor, a instinctului sexual. Relațiile sexuale sunt o componentă a relațiilor interpersonale, însă ele trebuie integrate în contextul cerințelor și normelor morale specifice societății noastre. Satisfacera trebuințelor sexuale nu constituie un scop în sine, ci trebuie să capete valențe și sensuri noi în raport cu cerințele de ordin social. Comportamentul sexual este mijloc și nu scop pentru împlinirea personalității, pentru creșterea gradului de armonie al relaționării dintre soți, al coeziunii grupului conjugal și familial. În plus, aceste funcții țin de procrearea copiilor și asigurarea necesităților igienico-sanitare de dezvoltare biologică normală a tuturor membrilor familiei;
Funcția economică pentru buna desfășurare a vieții și activității familiale, soților le revine sarcina de a asigura, prin contribuția lor, o serie de condiții de ordin material. De asemenea, această funcție vizează comportamentul membrilor grupului la locul de muncă. Randamentul calitativ și cantitativ al unei persoanecăsătorite poate fi influențat în mare măsură de climatul familial, precum și de sistemul de relaționare interpersonală conjugală. Un climat pozitiv, bazat pe relații armonioase influențează pozitiv randamentul în muncă și gradul de integrare socio-profesională, pe când un climat negativ, bazat pe frecvente stări conflictuale, influențează negativ ansamblul factorilor motivaționali care stau la baza conduitei de muncă, ducând deseori la instalarea unor stări de inadaptare;
Funcțiile de solidaritate familială include ajutorul bazat pe afectivitate și respect în relațiile familiale. Un cadru familial pozitiv asigură membrilor săi posibilitatea recreerii și reconfortării. Relațiile interpersonale, fiind informale, favorizează comunicarea și detensionarea, recompensarea și susținerea afectivă în cadrul actului interpersonal. Prin intermediul acestui climat, individul își satisface trebuințele de siguranță și apartenență, fiind astfel ferit de solidaritate;
Funcțiile pedagogico-educative și morale, vizează socializarea primară a copiilor. Părinții exercită influențe educaționale asupra copiilor în mod direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin organizate, și în mod indirect prin modelele de conduită oferite, precum și prin climatul psihosocial existent în grupul familial. Influențele exercitate se văd într-o serie de efecte asupra personalității copiilor. Aceștia primesc în cadrul familiei o amplă informație în legătură cu utilizarea diferitelor obiecte, formându-și o serie de deprinderi, priceperi și chiar aptitudini. Modalitățile de comunicare și posibilitățile intelectuale sunt determinate în mare măsură de influențele exercitate de către părinți, care determină de asemenea și nivelul de adaptare și integrare în raport cu sistemul cerințelor vieții și activității sociale, modul de raportare la diferite norme și valori sociale, modul de implicare în viața și activitatea grupală. Familia poate avea un rol important în formarea și cultivarea cultural-spirituală, a atitudinilor și sentimentelor estetice, a spiritului critic în receptarea unor produse artistice, în dezvoltarea unor capacități cratoare, în cultivarea atitudinilor și simțămintelor religioase etc.
Educația în familie nu se rezumă doar la simpla influență a mediului familial asupra copilului și la simpla receptare și asimilare de către acesta a ceea ce vede și ce aude în familie. Funcția educativă a familiei are un caracter internațional, își propune dezvoltarea personalității individului în vederea integrării lui optime în societate, tinde să dezvolte la copil atitudini și comportamente în conformitate cu normele sociale.
Realizarea optimă a funcției educative a familiei implică:
– acțiunea conștientă a tuturor membrilor familiei;
– adecvarea acțiunilor educaționale la specificul personalității adolescentului;
– o concordanță între acțiunile educaționale și necesitățile sociale, la normele și valorile sociale acceptate.
Pentru a realiza cu succes educația copilului, părinții trebuie să aibe conștiința necesității acțiunii educative, să aibe dorința desfășurării unei astfel de activități, să aibe niște scopuri cu privire la acțiunea educațională, și nu în ultimul rând, să aibe capacitățile necesare desfășurării unei astfel de activități.
Se poate aprecia să existe cel puțin trei tipuri de familii:
a)familii înalt educogene, care sprijină educația tinerilor, le asigură condițiile necesare pregătirii profesionale și culturale, pentru petrecerea timpului liber, realizând legătura cu școalapentru a asigura controlul activităților din această sferă;
b)familii satisfăcător educogene, asigură copiilor condițiile de educație familială, dar nu organizează și controlează sistematic activitatea în această direcție;
c)familii nesatisfăcător educogene, caracterizate prin climat psihic necorespunzător, relații reci, de indiferență, slab control parental, insuccese profesionale ale copiilor.
Cea mai mare greșeală o constituie aceea a considerării copilului ca fiind o ființă pasivă, socializabilă după voia fiecăruia, ignorându-se faptul că el este un subiect care gândește și acționează, care intervine constant și direct în procesul propriei sale dezvoltări.
Funcțiile externe reprezintă o continuare a celor interne, efectele pe termen lung ale instituției familiei. Sunt incluse în această categorie următoarele funcții:
Funcții strict specializate ale familiei ca grup social, nerealizate de alte instituții, cum sunt funcția biologico-sanitară, cea de solidaritate familială și cea educativă;
În raport cu membrii grupului, asigurarea socializarii primare, securitatea emoțională și trebuința de apartenență la grup a membrilor ei;
În raport cu sine ca grup social, familia are funcția de a se afirma ca grup unitar, capabil să asigure bunăstarea și dezvoltarea normală a personalității fiecărui membru;
În raport cu societatea externă, sub aspect numeric și calitativ asigură forța de muncă a societății.
Deși mulți sociologi clasifică diferit , în funcție de anumiți factori funcțiile familiei, ei au totuși aceeași opinie privind existența acestora. Astfel, principalele funcții ale familiei în opinia acestora sunt:
Funcția sexuală și reproductivă;
Funcția economică;
Funcția de solidaritate;
Funcția de socializare.
Funcția sexuală și reproductivă – funcție include două componente: sexualitatea și reproducerea, procreerea. Ființa umană se diferențiază de celelalte specii în ceea ce privește comportamentul sexual, prin aceea că la om acesta are anumite particularități. Satisfacerea instinctelor sexuale la om este însoțită de sentimemte precum, afecțiunea, dragostea, încrederea reciprocă. Aceste sentimente asigură omului siguranța, confortul emoțional, elemente importante pentru menținerea armoniei în cuplu și familie. Dragostea dintre parteneri, însoțind comportamentul sexual, reprezintă o formă de comunicare, de intercunoaștere. Realitatea zilelor noastre ne dovedește că se acordă o importanță deosebită performanțelor sexuale. Până acum nu s-a vorbit despre “satisfacție sexuală”, “potențial orgasmic”, “apetit sexual”. Viața sexuală a partenerilor a căpătat o importanță deosebită, devenind uneori factor de menținere a coeziunii cuplului. Tendința actuală este aceea a minimalizării fertilității și a maximalizării sexualității. Procrearea sau funcția demografică a familiei, reprezintă o consecință firească a comportamentului sexual. Aceasta are o importanță deosebită atât pentru individ, cât și pentru societate. Comportamentul procreativ poate fi influențat la nivelul cuplului de: vârsta soției; durata căsătoriei;starea de sănătate a cuplului (în special a soției); utilizarea mijloacelor contraceptive; dorința cuplului de a avea copii; nivelul de instrucție al partenerilor; angajarea profesională a soților; distribuția rolurilor și autorității, comunicarea între parteneri.
La nivelul societății comportamentul procreativ este influențat de: nivelul de dezvoltare economică și socială; politicile sociale în sfera familiei; legislația familiei
Funcția economică – Pentru a putea exista, familia trebuie să-și asigure venituri suficiente pentru satisfacera cel puțin a nevoilor primare, de bază. De îndeplinirea acestor funcții, depinde concentrarea asupra îndeplinirii celorlalte funcții.
Funcțiile economice ale familiei rezidă în principal în:
realizarea unor venituri suficiente pentru satisfacerea nevoilor familiei;
organizarea unei gospodării pe baza unui buget comun de venituri și cheltuieli.
Îndeplinirea acestor funcții asigură fundamentarea unei baze materiale indispensabile vieții. În această privință, responsabilitățile familiei sunt acelea de satisfacere corespunzătoare a tuturor nevoilor și trebuințelor membrilor familiei.
De-a lungul timpului s-au înregistrat o serie de schimbări importante la nivelul acestor funcții. În societatea tradițională, aceasta cuprindea trei componente:
componenta productivă, adică producerea bunurilor și serviciilor necesare triului familiei; componenta profesională, constând în transmiterea ocupațiilor de la părinți la copii;
componenta financiară, reprezentând administrarea unui buget de venituri și cheltuieli.
Trecerea de la familia extinsă la cea nucleară sau la alte forme atipice de familie, au determinat o serie de modificări a componentelor funcției economice atât în ceea ce privește producția de bunuri, cât și în administrarea bugetului de venituri și cheltuieli. Componenta privind pregătirea profesională s-a modificat și ea. Astfel, ocupațiile părinților nu mai sunt transmise descendenților, sau acest lucru se întâlnește din ce în ce mai rar. Acest fapt este rezultatul mutării activității profesionale din interiorul gospodăriei, în exteriorul ei, în sistemul de servicii sociale, în întreprinderea ei etc. Nu în ultimul rând, latura financiară a cunoscut importante modificări. Familia contemporană se caracterizează prin surse sporadice de venit (de cele mai multe ori venitul fiind asigurat numai din salariile părinților), și cheltuieli exagerate într-o anumită direcție (de obicei referitoare la subzistență).
Modificările care au intervenit în familia modernă în ceea ce privește funcția economică, au condus la apariția unor cauze care au determinat reducerea rolului familiei moderne în instrucția copiilor. Aceste cauze sunt următoarele: părinții lucrează în afara familiei și sunt mai puțin timp împreună cu copiii lor, care sunt duși adesea în creșe și grădinițe; munca părinților în domenii diferite de activitate, diversificarea ocupațiilor nu mai determină obligativitatea transmiterii “meseriei familiei”; copiii trebuie să învețe mai multe lucruri decât în trecut, iar părinții lor nu le mai pot satisface nevoile de instruire la aceste exigențe.
Funcția de solidaritate – Solidaritatea este o funcție complexă ce antrenează toate momentele vieții familiei și pe toți membrii acesteia. Ea asigură unitatea, intimitatea, coeziunea securitatea emoțională, protecția și încrederea grupului familial.
Familia reprezintă mediul socio-afectiv în care copilul crește. Este locul în care copilul beneficiază de liniște, securitate, bucurie, confort. Aici, el învață de timpuriu normele etice, morale, diferența dintre bine și rău, informațiile necesare formării și integrării sociale. Asigurând coeziunea grupului, succesul căsniciei, funcția de solidaritate este fundamentală din două motive:
– asigură indivizilor securitate emoțională, încredere, sprijin, protecție, și posibilitatea dezvoltării armonioase a personalității;
– orice dereglare în această funcție duce la subminarea unității grupului, antrenează perturbări în celelalte funcții, reprezentând un indiciu al începutului dezagregării familiei.
Funcția de solidaritate se realizează pe trei niveluri:
Nivelul relațiilor conjugale. Relația conjugală se conturează și se consolidează treptat pe parcursul interacțiunii și intercunoașterii reciproce între parteneri. Satisfacerea reciprocă a trebuimțelor poate conferi căsătoriei durabilitate și sens, asigurând echilibrul fizic și psihic al partenerilor.
Solidaritatea cuplului conjugal este influențată de anumiți factori:
Factori anteriori mariajului: reușita căsătoriei părinților; durata logodnei; informația sexuală adecvată; fericirea persoanei în timpul copilăriei; aprobarea căsătoriei de către părinți; similitudinea etnică și religioasă; nivelul ridicat de educație și instrucție al partenerilor; concordanța vârstelor; gradului de maturitate.
Factori prezenți în cursul căsătoriei: aptitudinea precoce a femeii în relația erotică; încrederea în satisfacția de tip egalitar; sănătatea fizică și mentală; interese comune și atitudni favorabile față de partener; atitudinea față de căsătorie; existența copiilor.
Nivelul relațiilor parentale. Acest nivel vizează modul de relaționare între părinți și copii, strategiile educaționale adoptate de către părinți, metodele și mijloacele utilizate în creștereași educarea copiilor. În cadrul familiei moderne, se constată că și bărbații devin din ce în ce mai implicați în viața de familie, în îngrijirea copiilor și în cadrul activităților casnice. A fi părinte în familia modernă, reprezintă o alegere, o opțiune asumată din proprie convingere și nu o obligație, precum în familia tradițională. De aici rezultă că, relația parentală este mai bună, fiind orientată mai mult spre dezvoltarea copilului, a personalității sale.
Nivelul relațiilor fraternale. Acest nivel implică ansamblul relațiilor dintre copiii ce aparțin aceleiași familii. Relațiile dintre frați dețin un rol important în dezvoltarea personalității, în formarea sistemului de atitudini și valori, în stabilirea relațiilor interpersonale viitoare. Relațiile între frați sunt foarte complexe și din această cauză, relația parentală joacă un rol important în cadrul relației fraternale. Atunci când apare un conflict, o divergență între frați, părinții sunt cei care aplanează conflictul, cei care au rol de tampon al divergențelor.
Funcția de socializare – Socializarea este un proces de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice nui grup, în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane.
Prin procesul de socializare se transmit normele, valorile, cultura unei societăți, asigurându-i acesteia continuitatea. În cadrul acestui proces, părinții dețin un rol fundamental. Părinții sunt cei care oferă copiilor șansa formării lor sociale, integrării în viața socială, dobândirea echilibrului emoțional. Procesul de socializare este un proces continuu, ce se manifestă pe tot parcursul vieții individului implicând însă forme și mijloace diferite, specifice vârstei. Cele mai importante aspecte pe care le cuprinde procesul socializării sunt următoarele:
– socializarea formează educația, stăpânirea instinctelor și nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prevăzut de societate;
– socializarea insuflă aspirații și năzuințe în vederea obținerii unor lucruri sau calități, a unui prestigiu;
– socializarea permite transmiterea unor cunoștințe și posibilitatea satisfacerii unor roluri;
– socializarea asigură o calificare profesională și alte calități necesare în viață.
Familia prin structura și scopurile sale, influențează personalitatea copilului, o modelează și determină trecerea de la un comportament nomativ, reglat din exterior, la unul normal, bazat pe autonomie morală și autoreglare.
Atât procesul socializării, cât și componenta sa fundamentală, educația, prezintă o serie de particularități și exigențe specifice vârstei copiilor. Socializarea se realizează în funcție de vârsta copiilor. Din perspectiva acestui indicator, putem vorbi de familii cu copii preșcolari, cu copii școlari și cu adolescenți. Pentru fiecare din aceste vârste, sunt specifice acțiuni legate de îngrijire, protecție și educație. Astfel, în primele etape, părinții se concentreazămai mult asupra îngrijirii, ocrotirii și protecției copiilor; la vârsta școlarității, părinții îndrumă, sugerează și controlează activitățile copiilor, în timp ce, la vârsta adolescenței, se preocupă de probleme legate de educația sexuală, pregătirea tânărului pentru viață, pentru o profesie. De modul în care se realizează această socializare primară, de calitatea și conținutul ei depinde într-o măsură importantă întreaga dezvoltare ulterioară a personalității individului.
În familie copilul vede primele modele de comportament. Încă de la cea mai fragedă vârstă, copilul își imită părinții atât în vorbire, comportament, cât și în realizarea unor activității. Așadar, încă din primii ani de viață, copilul învață anumite reguli de conviețuire, anumite norme de comportament, își însușește în formă incipientă valorile morale fundamentale (bine-rău, drept-nedrept, cinstit-necinstit).
Atmosfera familială de liniște, calm, bună-dispoziție, contribuie semnificativ la dezvoltarea normală a copilului. Cercetările sociologice au demonstrat că tulburările psihomotorii, tulburările de comportament sau comportamentele pre-delincvente, apar mai ales la copiii proveniți din familii în care mediul este caracterizat de tensiune, conflicte, neînțelegeri, violență, etc.
Există și o așa numită socializare negativă. Ea se relizează în grupurile marginale, și urmărește promovarea altor norme decât cele acceptate de societate. S-a constatat că există numeroși infractori, minori și tineri, cu tendințe către înfăptuirea unor acte antisociale, ce provin din familii legal constituite. În cadrul acestor familii, influențele negative asupra educației și dezvoltării copiilor, au fost reprezentate de: lipsa de afectivitate și solidaritate dintre părinți, lipsa de comunicare, conflicte intrafamiliale, toate acestea conducând la relizarea unei socializări imperfecte și discordante ale copilului. Toate acestea influențează structurarea și formarea personalității copilului, conducând adesea la apariția sentimentelor de neliniște, singurătate, la scăderea toleranței, la frustrare, la creșterea predispozițiilor copilului spre izolare, vagabondaj, agresivitate, la aceste situații se adaugă și indiferența părinților în raport cu activitățile zilnice ale copilului, în raport cu grupul său de prieteni și de modalitățile de petrecere a timpului liber. În sfârșit, apariția unor manifestări delincvente în rândul minorilor este sensibil influențată de modelul și stilul educațional al familiei, de modelele de comportament parental în familie și societate, de atitudinea și respectarea de către părinți a unor norme și valori dezirabile din punct de vedere social.
Familia devine cuplu conjugal prin intermediul căsătoriei. Căsătoria este definită de către Dicționarul Explicativ al limbii române ca fiind uniunea legală, liber consimțită între cei doi parteneri, pentru întemeierea unei familii. Mai este denumită și mariaj. Tot DEX-ul ne mai spune că mariajul reprezintă o convenție încheiată printr-un act de stare civilă între un bărbat și o femeie (la noi în țară, căci în unele state ale lumii ea poate fi încheiată și între două persoane de același sex, între un bărbat și 2 sau mai multe femei), care și-au luat obligația să trăiască împreună. Tranzitia cuplului de la structura de tip tradițional la cea de tip modern a adus o serie de schimbări in ceea ce priveste factorul afectiv. Familia tradițională era in primul rand o unitate de producție și reproducție și, nu in mod deosebit, afectivă. Ea constituia un mecanism de transmitere a proprietatilor si a rangului social din generație in generație. Astazi, ordinea acestor priorități s-a inversat. Legăturile cu lumea exterioara au slăbit, in timp ce relațiile dintre membrii cuplului s-au intărit. În societatea modernă, factorul afectiv primează atat în relația cu partenerul, cât și în relațiile dintre copii si parinți. Bărbații și femeile caută acum intimitatea iubirii, considerata extrem de importantă, esențială pentru supraviețuirea emoțională.
De-a lungul istoriei familia a cunoscut modificări majore și a identificatpropriu-zisele modelele de relaționare conjugală. Acest concept a ocupat un loc important în cadrul literaturii sociologice. Un loc aparte l-a ocupat evoluția familiei, vorbindu-se chiar de o “criză a familiei”. Această temă s-a impus la sfârșitul secolului al XIX și începutul secolului XX, ca urmare a modernizării, industrializării și urbanizării accelerate din societățile occidentale, însoțind atunci trecerea de la familia extinsă la cea nucleară. Familiile contemporane au suferit o serie de schimbări importante, astfel încât termenul de “familie” tinde în prezent să acopere realități diferite de cele ale generațiilor anterioare. Schimbările de structură apărute în sfera familiei privesc atât dimensiunile, cât și valorile implicate în comportamentul familial. Schimbările survenite în modelele familiale și în comportamentul familial nu privesc doar pe cei implicați în relațiile familiale, ci ele prezintă interes pentru întreaga societate. Relația dintre familie și societate a rămas aceeași, indiferent de schimbările care au intervenit în plan economic și social. Familia este condiționată de schimbările economice și sociale, dar în același timp ea influențează situația economică, socială, culturală și politică a unei societăți.
Deci, se evedențiază vast o trecere de la tradiționalitate la modernitate și postmodernitate.
Modelul tradițional (până spre sfârșitul secolului XIX în Europa Occidentală) are ca referință principiul familiei extinse;
Modelul modern este caracterizat prin forma nucleară (soț, soție, copii), rata de fertilitate reducându-se treptat, odată cu creșterea continuă a nivelului de trai și a emancipării femeii;
Modelul postmodern sau modelul diversității, a început să se dezvolte prin anii ‘60-’70 în Occident, odată cu “criza” familiei nucleare și cu proliferarea modelelor familiale alternative (între care familia comasată, coabitarea informală, celibatul definitiv, cuplurile homosexuale etc.
Modelul tradițional al familiei apare în formă extinsă, având un rol important de sprijin și suport pentru copil. Copilul beneficia de suport emoțional și îngrijire din partea părinților și rudelor. În acest tip de familie, solidaritatea între membrii ei este foarte ridicată, ceea ce reprezintă un factor pozitiv pentru familie și membri ei. Pe lângă talia largă, familia tradițională este caracterizată și prin stabilirea clară și precisă a rolurilor pentru fiecare membru. În cadrul acestui model, familia dezvoltă relații strânse cu vecinătatea, ceea ce conferea coeziune și stabilitate comunității.
Modelul familiei moderne sparge tiparele tradiționale, fiind caracterizat prin tendințe de restrângere a numărului de membri, reducându-se de cele mai multe ori la tipul nuclear sau la păstrarea bunicilor alături de părinți și copii. Aceste schimbări sunt percepute și în relațiile dintre părinți și copii. Odată cu emanciparea femeii, aceasta a intrat în sfera muncii profesionale, păstrându-și totodată și responsabilitățile casnice legate de gospodărie și creșterea copiilor. Acest lucru a avut efect negativ asupra copiilor. Mama nu mai petrece suficient timp cu copiii, recurgând adesea la instituții pentru copii (creșe cu program prelungit) sau la “instituția bunicilor”, copilul fiind lăsat temporar în grija acestora. Apar astfel schimbări majore în relația părinți-copii, în comportamentul copiilor, care nu mai beneficiază de supravegherea și controlul unei singure persoane.
Postmodernitatea familiei este legată de schimbările valorice survenite, caracterizându-se prin primatul intereselor individuale, prin înmulțirea modelelor familiale alternative familiei nucleare, căsătoria fiind tot mai mult considerată un parteneriat. Analizele demografice indică tot mai mult scăderea nupțialității, creșterea vârstei medii la căsătorie, scăderea natalității, creșterea fertilității ilegitime. Se proliferează modelele monoparentale, familiile comasate sau reconstituite, uniunile consensuale, căsătoriile homosexuale.
Se constată însă, că modelul familiei nucleare predomină încă, proporția comportamentelor familiilor tradiționale se păstrează la un nivel ridicat. Ceea ce a dus la această creștere este toleranța la aceste modele familiale și comportamente.
Cuplul conjugal contemporan se caracterizează printr-o accentuată flexibilitate a structurii de autoritate și putere. Nu mai există un model unic, dominant, in care bărbatul decide, atât în privința hotărârilor care vizează viața conjugală, cât și a celor care privesc relația parentală, așa cum se întâmplă în tradiționalitate. Relația moderna surprinde reciprocitatea puterii și autorității, pe diferite nivele și diferite intensități în contextul mai general al unui egalitarism afirmat, și tot mai des, pus în practica. “Partea negativă a ideologiei egalitariste a societății noastre rezidă, însă, din faptul că orice diferență este văzută ca o sursă de inegalitate, ceea ce ar putea crea impresia eronată ca toate sarcinile, toate rolurile pot fi indeplinite atât de femeie, cât și de bărbat”. Există anumite elemente de specificitate care diferențiază cele două sexe; de asemenea, de la un cuplu la altul există deosebiri în ceea ce privește rolurile asumate, în funcție de particulariățile partenerilor implicați în relație. Știința are extinse și fiabile informații privind natura relațiilor de familie în istoria de dezvoltare a societății. Schimbarea în cadrul familiei a evoluat de la promiscuitate, grup de căsătorie, matriarhat și patriarhat pînă la monogamie. Familia s-a schimbat de la forma inferioră la forme din ce în ce mai avansate, în concordanță cu societatea care s-a dezvoltat treptat.
1.2 Cadrul legal național și internațional privind relațiile conjugale
Astăzi, căsătoria se întemeiază pe deplină egalitate în ceea ce privește drepturile și obligațiile între bărbat și femeie și aici vorbim atât de condițiile în care se încheie căsătoria căt și de relațiile dintre soți și dintre aceștia și copiii lor. Căsătoria și condițiile încheierii ei au avut parte de schimbări permanente, ea fiind în strânsă legătură cu viața economică și socială, cu tradițiile și obiceiurile fiind permanent condiționată de familie și viața socială. Cu toate că poate pare incomod, cadrul legislativ joacă un rol important în reglementarea relațiilor dintre soți și în asigurarea stabilității familiale. Căsătoria se intemeiază pe câteva considerente și anume:
a) scopul încheierii căsătoriei îl constituie intemeierea unei familii; în țara noastră căsătoria este ocrotită de lege și este apreciată drept bază a întemeierii unei familii; dacă o căsătorie s-ar încheia în alt scop, oricare ar fi acesta ea ar cădea sub incidența legii;
b) căsătoria se intemeiază pe consimțământul partenerilor în sensul că promovează drept temei al căsătoriei afecțiunea soților excluzând presiunea parinților sau alte considerente precum cele de ordin economic;
c) căsătoria este monogamă acest lucru reieșind din articolul cinci al Codului Familiei "este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită";
d) caracterul solemn și civil al căsătoriei, încheindu-se numai în fața autorității de stat sau a unor persoane investite sa o inlocuiască;
e) egalitatea în drepturi a soților atât în relațiile dintre ei, cât și în relațiile cu proprii copii.
Forma familiei, marimea ei, nivelul de dezvoltare economică, valorile influențează fără doar și poate, drepturile și obligatiile ce revin celor doi și diviziunea rolurilor în interiorul familiei. De asemenea personalitatea, caracterul, motivațiile în ceea ce privește căsătoria pot influența comportamentul celor doi în interiorul vieții de familie. Formele de căsătorie au fost îndelung cercetate însă nu s-a reușit o corespondența între acestea și factorii economici, sociali, morali existenți în societate. Cele mai cunoscute forme ale familiei sunt: monogamia (cea mai raspandită, reprezentând căsătoria unui bărbat cu o singura femeie), poligamia (acceptată la unele popoare, fiind căsătoria unui bărbat sau a unei femei cu mai mulți parteneri de sex opus). Poligamia, la randul ei, are doua forme: poliandria ( o femeie căsătorită cu mai mulți bărbați, având cu fiecare cel puțin un copil) și poliginia (căsătoria unui bărbat cu mai multe femei fiind considerată o forma de prestigiu însa puțini sunt cei care își permit să o practice). Cercetătorii afirmă că femeile se căsătoresc mai devreme decît bărbații chiar dacă tendința comună este de amânare a căsătoriei. Femeile par a se căsători în mai mare proporție decât bărbații la o vârstă tânară. Rata nupțialității la femeile sub 20 de ani este de șase ori mai ridicată decât la bărbații sub 20 de ani. Ponderea persoanelor necăsătorite adulte (15 – 59 de ani) în totalul populației de același sex este diferită pentru femei și bărbați. Într-adevăr în R. Moldova sunt mai multe femei decât bărbați însă diferența dintre bărbații necăsătoriți și femeile necăsătorite este mult mai mare decât surplusul de populație feminină, rezultat că în societatea noastră bărbații tind să prefere căsătorii succesive în timp ce femeile preferă o singură căsătorie.
Familia este un sistem deschis, viu, cu influențe multiple și diverse din partea mediului și numeroase tipuri de interacțiuni cu acesta. Sistemul familial niciodată nu rămâne la fel; el se schimbă de la un moment la altul, în funcție de evenimentele care apar în interiorul și exteriorul familiei. El trebuie să se restructureze și să se reorganizeze în funcție de:
• apariția sau dispariția unora dintre membrii ei (nașterea copiilor a nepoților, decesul, căsătoria copiilor, revenirea după un divorț a copilului în cuibul familiei de origine);
• creșterea și dezvoltarea membrilor (copilul mic, adolescentul, conștientizarea rolului parental de către părinte, înaintarea în vârstă etc);
• apariția unor evenimente așteptate sau neașteptate (intrarea copilului la grădiniță sau școală, divorțul, pensionarea părinților, obținerea unui loc de muncă pentru părinte, o boală etc).
Deci, o schimbare într-o generație determină schimbări și în celelalte generații. Transformările care au loc într-un susbsistem familial influențează și celelalte subsisteme. Important este a reține că schimbările prin care trece o familie nu se fac în mod lin, ci, dimpotrivă, în salturi, uneori presupunând chiar zguduiri, care pot fi plăcute sau dureroase, dar aproape întotdeauna stresante.
Codul familiei R. Moldova, în forma existentă, Cod Nr.1316 din 26.10 2000 prin , care a adus modificări Codului de procedură civilă, a dispărut caracterul excepțional, stabilindu-se că până la urmă interesul particular al soților este cel mai impozant, aceștia fiind singurii în măsură să aprecieze și să hotărască situația lor în viitor față de căsătorie. În redactarea Codului familiei în forma anterioară, referitoare la alienarea sau debilitatea mintală cronică, s-a decis că acestea puteau reprezenta motive temeinice invocate numai de soțul lezat de consecințele bolii, ce aduce atingerea vieții conjugale, dar nu și de soțul bolnav. Totuși, legislația în vigoare permite judiciar, tocmai datorită importanței sale juridico-sociale. Și dacă la căsătorie se ajunge printr-un acord de voințe liber consimțit, după îndeplinirea unor condiții speciale prevăzute, desfacerea căsătoriei înseamnă în esență că picele „voințe” exprimate afirmativ la căsătorie susțin în fața instanței de judecată de data aceasta în mod negativ, dezacordul lor cu privire la conviețuire. Drepturile familiale fundamentale, conținute în Codul familiei al Republicii Moldova, sînt în același timp și drepturi constituționale. Din ele fac parte: dreptul la proprietate privată și protecția acesteia (art. 35 din Constituția Republicii Moldova); egalitatea drepturilor bărbatului și ale femeii și posibilitățile egale pentru realizarea lor (art. 16); libertatea individuală și siguranța persoanei (art. 25); dreptul la viață intimă, familială și privată (art. 28); dreptul la apărare (art. 24); inviolabilitatea domiciliului (art. 29); libertatea opiniei și a exprimării (art. 32); dreptul la ocrotirea sănătății (art. 36); dreptul la asistență și protecție socială (art. 47); dreptul la familie (art. 48); dreptul la protecția familiei și a copiilor orfani (art. 49); dreptul la ocrotirea mamei, copiilor și a tinerilor (art. 50) O importanță majoră pentru protecția familiei din Republica Moldova o au principiile și normele dreptului internațional care în urma ratificării următoarelor acte au devenit parte componentă a sistemului de drept al Republicii Moldova. Astfel, în conformitate cu art. 25 (alin. 2) din Declarația universală a drepturilor omului, mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire specială. Toți copiii, indiferent dacă s-au născut în cadrul sau în afara căsătoriei, se bucură de aceeași ocrotire socială. Carta Socială Europeană prevede egalitatea dintre bărbați și femei în condițiile economiei în dezvoltare, maternitatea, îmbinarea lucrului cu obligațiile de familie, drepturi egale și recunoașterea importanței economice a muncii soțului (soției) în ceea ce privește întreținerea gospodăriei casnice ș.a. Partea I a Cartei Sociale Europeane conține următoarele drepturi fundamentale care se referă la familie: lucrătoarele, în caz de maternitate, au dreptul la protecție specială; familia, în calitate de celulă fundamentală a societății, are dreptul la o protecție socială, juridică și economică corespunzătoare în vederea asigurării deplinei sale dezvoltări; copiii și adolescenții au dreptul la o protecție socială, juridică și economică corespunzătoare; lucrătorii migranți, cetățeni ai uneia din părțile contractante, și familiile lor au dreptul la protecție și asistență pe teritoriul oricărei alte părți contractante.
Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 29 noiembrie 1989, a reamintit că Organizația Națiunilor Unite, în Declarația universală a drepturilor omului, a proclamat dreptul copiilor la îngrijire și asistență socială, avînd convingerea că familia, ca unitate de bază a societății și ca mediu natural destinat creșterii și bunăstării tuturor membrilor săi, în special a copiilor, trebuie să beneficieze de protecția și de asistența de care are nevoie pentru a-și putea asuma pe deplin responsabilitățile în cadrul societății, iar statele părți:
˗˗ se angajează să respecte și să garanteze drepturile stabilite în Convenție tuturor copiilor din jurisdicția lor, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau originea socială, de situația materială, incapacitatea fizică, de statutul la naștere sau de statutul dobîndit al copilului ori al părinților, sau al reprezentanților legali ai acestuia. În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala;
˗˗ se obligă să asigure copilului protecția și îngrijirea necesare în vederea asigurării bunăstării sale, ținînd seamă de drepturile și obligațiile părinților săi, ale reprezentanților legali sau ale altor persoane cărora acesta le-a fost încredințat în mod legal și în acest scop vor lua toate măsurile legislative și administrative corespunzătoare;
˗˗ vor veghea ca instituțiile, serviciile și așezămintele care răspund de protecția și îngrijirea copiilor să respecte standardele stabilite de autoritățile competente, în special cele referitoare la securitate și sănătate, la numărul și calificarea personalului din aceste instituții, precum și la asigurarea unei supravegheri competente;
˗˗ se angajează să ia toate măsurile legislative, administrative și de orice altă natură necesare în vederea punerii în aplicare a drepturilor recunoscute în Convenție. În cazul drepturilor economice, sociale și culturale statele părți se obligă să adopte aceste măsuri, fără a-și precupeți resursele de care dispun și, dacă este cazul, în cadrul cooperării internaționale; vor garanta copilului cu discernămînt dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îi privește, opiniile copilului urmînd să fie luate în considerare, ținîndu-se seama de vîrsta sa și de gradul său de maturitate. În acest scop copilului ise va oferi, în special, posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește fie direct, fie printr-un reprezentant sau un organism competent, în conformitate cu regulile de procedură din legislația națională. Tot în această Convenție este stipulat dreptul copilului la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a difuza informații și idei de orice natură, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică ori prin orice alte mijloace, la alegerea sa.
Exercitarea acestui drept poate face subiectul restricțiilor, dar numai al acelor restricții expres prevăzute de lege și absolut necesare pentru:
a) respectarea drepturilor sau a reputației altora;
b) protejarea securității naționale, a ordinii publice, a sănătății publice și a bunelor
moravuri.
Convenția europeană cu privire la realizarea drepturilor copiilor din 25. 01. 1996 acordă o atenție sporită drepturilor procesuale ale copilului, rolului reprezentanților, procesului de adoptare a deciziilor judecătorești. În special, organele judecătorești sînt obligate:
a) să verifice dacă dispun de informație suficientă pentru a decide în interesele majore
ale copilului și, în cazurile necesare, să se informeze suplimentar, în special de la
purtătorii răspunderii părintești;
b) în cazul în care copilul vizat, în conformitate cu legislația internă, are un nivel suficient de percepere:
– să i se asigure accesul la toată informația necesară;
– în anumite cazuri copilul să fie consultat personal sau prin alte persoane sau
organe competente, în forma accesibilă lui, cu excepția cazurilor cînd aceasta ar
contrazice interesele majore ale copilului;
– să permită copilului să-și expună părerea;
c) în modul corespunzător se va ține cont de părerea exprimată de copil.
O însemnătate juridică importantă o are ansamblul Regulilor minime ale Organizației Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate prin Rezoluția nr. 40/33 din 29 noiembrie 1985. Pornind de la spiritul Declarației universale a drepturilor omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și celelalte instrumente cu privire la drepturile omului, vor fi ținute permanent în vizor și drepturile tinerilor, recunoscînd că ei, aflîndu-se la stadiul inițial al dezvoltării personalității lor, pentru a se dezvolta psihic și intelectual și pentru a se integra mai bine în societate, au nevoie de o atenție și o asistență deosebite și trebuie să fie protejați de lege în condițiile care să garanteze liniștea, libertatea, demnitatea și siguranța lor. De aceea Rezoluția menționată a obligat statele membre:
a) să se angajeze, în conformitate cu interesele lor generale, să apere bunăstarea minorului și a familiei sale;să facă eforturi pentru crearea unor condiții care să asigure minorului o viață senină, în care acesta să fie orientat, în perioadele în care este cel mai expus unui comportament deviant, către prosperitate personală și către o educație care să-l îndepărteze pe cît posibil de orice contact cu criminalitatea și delincvența;
b) să se mobilizeze să ia măsuri pozitive care să asigure antrenarea completă a tuturor resurselor existente, mai ales familia, persoanele benevole, precum și alte reuniuni ale comunității, cum ar fi școlile și alte instituții comunitare, în scopul promovării bunăstării minorului și deci în scopul reducerii nevoii de intervenție a legii, astfel încît persoana în cauză să fie tratată eficace, echitabil și uman în conflictul său cu legea.
Așadar, în calitate de unitate structurală a dreptului constituțional, instituția protecției familiei (maternității, paternității și copilăriei) reglementează relații sociale omogene, apărute în cadrul familiei. Astfel, normele de drept cu privire la protecția familiei constituie parte componentă a reglementărilor de drept constituțional. Ele își găsesc expresia în Constituția Republicii Moldova, actele legislative și normative adoptate de organele abilitate. Aceste norme sînt cuprinse în izvoarele formale deosebite și nu substituie sfera de reglementare a dreptului de familie din Republica Moldova. În viziunea noastră, instituția familiei de asemenea reprezintă o instituție complexă. În cadrul acesteia pot fi identificate următoarele subinstituții: maternitatea; paternitatea; copilăria. Fiecare dintre aceste subinstituții reglementează, respectiv, relații referitoare la ocrotirea familiei; relațiile cu privire la ocrotirea maternității; cu privire la ocrotirea paternității; cu privirela ocrotirea copilăriei.
Măsurile constituționale impune de la sine următoarele principii ale dreptului constituțional de protecție a familiei:
interesul suprem al copilului (asigurarea dreptului copilului de a avea o familie,
integrarea în familie și societate și promovarea unui mediu de tip familial);
nondiscriminarea și egalitatea posibilităților (urban/rural, minorități naționale, sex);
parteneriatul social, interacțiunea intersectorială și interdisciplinară;
flexibilitatea (ajustarea în funcție de necesități, resurse bugetare disponibile);
descentralizarea acordării de servicii.
În viziunea noastră, în categoria principiilor fundamentale ale politicii familiale, orientată spre asigurarea de către stat a condițiilor necesare pentru realizarea de către familie a funcțiilor sale și sporirea calității vieții de familie, urmează să fie incluse următoarele: independența și autonomia în procesul luării unor decizii privitor la dezvoltareafamiliei; egalitatea tuturor familiilor și a membrilor acestora în dreptul la asistență; prioritatea intereselor copilului; egalitatea în drepturi dintre femei și bărbați în repartizarea echitabilă a îndatoririlor familiale; parteneriatul dintre familie și stat; separația răspunderii pentru familie; colaborarea cu asociațiile obștești, organizațiile și întreprinderile filantropice. În continuare vom încerca să întreprindem o analiză a conținutului principiilor enunțate.
Independența și autonomia în procesul luării unor decizii privitor la dezvoltarea familiei. După părerea noastră, acest principiu presupune că statul nu trebuie să reglementeze comportamentul în familie, limitîndu-se doar la contribuții la autodezvoltarea acesteia, punîndu-i la dispoziție posibilitatea alegerii formelor de susținere. Conform Codului familiei din Republica Moldova (art. 6 alin. (1), „Cetățenii își realizează de sine stătător drepturile ce le aparțin și iau naștere din relațiile familiale, dacă prezentul cod nu prevede altfel”. Realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor familiale nu trebuie să lezeze drepturile, obligațiile, libertățile și interesele legitime ale altor membri ai familiei și ale altor cetățeni.
Desigur, familia se formează în baza sentimentelor reciproce de dragoste, stimă și ajutor reciproc, pe răspundere în fața familiei a tuturor membrilor ei, neadmiterea amestecului arbitrar în viața de familie. Relațiile dintre membrii familiei cad sub incidența reglementărilor normative într-un cadru relativ îngust, relațiile patrimoniale din cadrul familiei fiind reglementate mai detaliat decît cele personale nepatrimoniale. Referindu-se la această situație, G. F. Șerșenevici scriia următoarele: „Structura fizică și morală a familiei se instituie în afara dreptului”, deoarece crearea și existența familiei se sprijină pe un fundament care nu este dependent nici de stat, nici de legislația acestuia, ci anume pe sentimentele personale profunde de dragoste, înțelegere reciprocă, responsabilitate pentru soarta fiecăruia. După părerea noastră, nu ar fi corect să considerăm că statul, din punct de vedere juridic, poate rămîne indiferent față de instituția familiei și procesele sociale care decurg în cadrul ei,
fiind inestimabilă pentru societate importanța acesteia. Tendința și tentativele societății (reușite, corespunzătoare necesităților și condițiilor de dezvoltare sau, invers, nereușite) orientate spre optimizarea sferei conjugale în corespundere cu nivelul de cultură atins și în raport cu particularitățile acesteia, sînt caracteristice pentru toate popoarele și comunitățile etnice pe parcursul întregii istorii a omenirii.
Egalitatea tuturor familiilor și membrilor acestora în dreptul la asistență. Acest principiu presupune că toate familiile și membrii lor se bucură de dreptul la asistență din partea statului indiferent de starea socială, naționalitate, locul de trai și convingeri religioase. Principiul nominalizat pornește de la conținutul art. 16 din Constituția Republicii Moldova, conform căruia „toți cetățenii Republicii Moldova sînt egali în fața legii și a autorităților publice, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau de origine socială”. În art.1 din Convenția internațională pentru eliminarea oricăror forme de discriminare împotriva femeii expresia discriminare față de femei presupune „orice diferențiere, excludere sau restricție bazată pe sex, care are drept efect sau scop să compromită ori să anihileze recunoașterea, beneficiul și exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalității dintre bărbat și femeie, a drepturilor omului și libertăților fundamentale în domeniile politic, economic, social, cultural și civil sau în orice alt domeniu”. A semenționa că realizarea acestor prevederi reprezintă o datorie a organelor legislative, executive, judecătorești și a tuturor organelor de ocrotire a dreptului.
Legislația Republicii Moldova include diverse prevederi pentru combaterea tuturor formelor de discriminare, inclusiv a celor din cadrul relațiilor de familie. Conform opiniei cercetătorului T. Cârnaț, „egalitatea în drepturi între femei și bărbați exprimă realitatea că femeile reprezintă aproximativ jumătate din populația țării și că în toate împlinirile materiale și spirituale este incorporată și munca lor. De aceea, femeile se bucură, în mod egal cu bărbații, de toate drepturile. Ele pot ocupa, în condiții egale cu bărbații, orice funcții, iar pentru muncă egală primesc un salariu egal cu cel al bărbaților. Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații este garantată și prin ocrotirea deosebită ce se acordă femeii ca mamă, prin ocrotirea și asistența acordată familiei”.
Art.2 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertatăților fundamentale obligă statele membre „să înscrie în constituția lor națională sau în alte dispoziții legislative corespunzătoare principiul egalității bărbaților și femeilor, în măsura în care acest lucru nu a fost deja efectuat, și să asigure, pe cale legislativă sau pe alte căi adecvate, aplicarea efectivă a acestui principiu”. Egalitatea în drepturi a femeii și bărbatului este stipulată și în art.3 din Pactul internațional cu privire la drepturile politice și civile, în conformitate cu care statele părți la acest pact se “angajează să asigure dreptul egal al bărbaților și al femeilor de a se bucura de toate drepturile civile și politice enunțate…”.În viziunea noastră, art. 16 din Constituția Republicii Moldova stipulează nu numai egalitatea în drepturi a femeii și bărbatului, dar și posibilitățile reale pentru realizarea lor, fapt condiționat de particularitățile fiziologice ale organismului femeiesc, funcțiile pe care femeile le exercită în familie. În această ordine de idei, se consideră că o atenție deosebită urmează să se acorde instruirii și pregătirii profesionale a femeii, participării lor la relațiile de muncă, la activitatea social-politică și culturală. Pornind de la acest punct de vedere, în legislația ramurală sînt incluse norme privitor la asistența materială și morală a maternității și copilăriei, măsuri speciale chemate să asigure protecția muncii, sănătatea femeilor, acordarea pensiilor etc. Totodată statul, consacrînd egalitatea tuturor familiilor, evidențiază familiile vulnerabile care necesită o susținere mai considerabilă.
În Concepția națională privind protecția copilului și a familiei se menționează că în Republica Moldova straturile sociale defavorizate includ: familiile cu mulți copii, în special cele din localitățile rurale; familiile cu un singur părinte; familiile lucrătorilor din sectorul agricol și familiile cu copii invalizi. Subliniind că dintre categoriile cele mai vulnerabile sînt familiile numeroase, Concepția constată că familiile cu doi copii în cea mai mare măsură sînt expuse riscului de pauperizare. De aceea printre obiectivele majore.
Concepția a trasat următoarele:
asigurarea dezvoltării și realizării politicii de protecție socială a familiilor și copiilor la nivel național și local;
promovarea creării unor modele viabile de servicii sociale comunitare;
crearea unui sistem național de monitorizare și evaluare a situației copilului și familiei;
promovarea participării societății civile la protecția socială pentru copii și familie;
asigurarea integrării sociale a copiilor cu necesități speciale;
dezvoltarea capacităților familiei și a comunității de a preveni riscurile sociale.
În scopul realizării unor măsuri urgente de redresare a situației demografice actuale, în vederea adaptării activității instituționale la transformările structurale în componența populației, Guvernul Republicii Moldova a adoptat Hotărîrea cu privire la situația demografică în RepublicaMoldova. Prin această Hotărîre a fost aprobat un Plan de acțiuni urgente în domeniul demografic, care prevede și realizarea următoarelor acțiuni: Elaborarea Strategiei naționale în domeniul securității demografice în Republica Moldova. Elaborarea politicilor ce țin de susținerea familiei și copilului (inclusiv majorarea indemnizației unice pentru nașterea copilului și a indemnizației pentru îngrijirea/creșterea copilului, susținerea materială a copilului). Elaborarea unui program național special de asigurare cu locuințe sociale sau în condiții avantajoase a familiilor tinere. În viziunea noastră, asigurarea condițiilor de îmbunătățire a situației materiale a familiei presupune elaborarea și adoptarea unor măsuri orientate spre stabilizarea de mai departe a stării de lucruri pe piața muncii, majorarea salariilor. În scopul asigurării condițiilor favorabile pentru bunăstarea familiei, este necesară perfecționarea continuă a legislației în domeniul relațiilor de muncă, perfecționarea sistemului de plată a indemnizațiilor cetățenilor cu copii, inclusiv prin majorarea sumelor indemnizațiilor și asigurarea adresării destinatarilor. Totodată, mărimea indemnizațiilor, inclusiv a sumelor fiscale reținute, trebuie să fie diferențiate în funcție de condițiile materiale ale familiei și statutul social al acesteia. Susținerea familiilor tinere în Republica Moldova presupune ameliorarea condițiilor de trai ale acestora în cazul nașterii copiilor, atribuirea subsidiilor nerambursabile și aplicarea unor mecanisme de creditare privilegiată, fiind luat în considerare numărul de copii din familie.
Prioritatea intereselor copilului. Esența acestui principiu constă în faptul că îngrijirea copiilor și educarea lor sînt consacrate în Constituția Republicii Moldova (art. 48 alin. (2) în baza egalității drepturilor și îndatoririlor părinților. Prin urmare, părinții nu sînt în drept să delege statului sarcina îngrijirii și educării copiilor. Această funcție este datoria lor exclusivă. Părinții dispun de drepturi și îndatoriri egale în ceea ce privește educarea copiilor, asigurarea sănătății lor, instruirea și asigurarea materială. Toate problemele ce țin de educarea copilului atît în cadrul căsătoriei, cît și în afara acesteia trebuie să fie soluționate cu acordul ambilor părinți.
Însă Constituția Republicii (art. 48 alin. (4)) mai dispune că și „copiii sînt obligați să aibă grijă de părinți și să le acorde ajutor”, iar în caz de necesitate și să-i întrețină. Astfel de dispoziții sînt cuprinse și în Constituțiile altor state. De exemplu, în Constituția Ucrainei (art.51 alin.2) este subliniat că „Părinții sînt obligați să întrețină copiii pîna la atingerea majoratului. Avînd majoratul, copiii sînt obligați să aibă grijă de părinții inapți de muncă”.
Articolul 32 alin.2 din Constituția Belarusiei stipulează: „Copiii sînt obligați să aibă grijă de părinți, precum și de persoanele care au înlocuit părinții, să le acorde ajutor”.
În Constituția Federației Ruse (art.38 alin.3) se menționează: „Copiii apți de muncă, care au atins majoratul, sînt obligați să aibă grijă de părinții inapți de muncă”, iar în cazul în care copiii refuză să-și întrețină părinții, mijloacele necesare (pensia alimentară) vor fi percepute pe cale judiciară, iar în caz de eschivare de la plata acestora poate surveni răspunderea penală.
Pentru asigurarea normelor constituționale instanța de judecată însă poate adopta și hotărîri prin care copiii vor fi eliberați de această datorie, dacă se va face dovadă că părinții, la rîndul lor, s-au eschivat de la îndeplinirea îndatoririlor părintești. Cercetarea a permite să constatăm că între litigiile ce reies din relațiile familiare, cele care țin de încasarea pensiei pentru întreținere sînt destul de frecvente. Din Codul familiei, copiii majori, apți de muncă, sînt obligați să-și întrețină și să-și îngrijească părinții inapți de muncă care necesită sprijin material, iar în baza prevederilor alin. (3) al articolului menționat cuantumul pensiei de întreținere se stabilește de instanța judecătorească într-o sumă bănească fixă plătită lunar, ținîndu-se cont de starea materială și familială a părinților și a copiilor, de alte circumstanțe importante.Luînd în considerație toate circumstanțele cauzei și reieșind din conținutul art. 80 din Codul familiei al Republicii Moldova, reclamantul nu a prezentat probe ce ar confirma necesitatea lui privind încasarea pensiei pentru întreținere.
În anul 2003 Guvernul a adoptat Strategia națională privind protecția copilului și familiei
Strategia consemnează următoarele scopuri primordiale:
asigurarea dezvoltării și realizării politicii de protecție socială a copilului și familiei la nivel național și local; dezvoltarea /armonizarea cadrului legal în domeniul protecției copilului și familiei și asigurarea implementării depline a Convenției ONU și a altor acte normative naționale și internaționale privind drepturile copilului și familiei consolidarea și dezvoltarea capacităților instituționale de a elabora, implementa și dezvolta modele de servicii comunitare în baza standardelor de calitate pentru protecția copilului și familiei; crearea și dezvoltarea unui sistem național și local de monitorizare și evaluare a situației copilului și familiei; dezvoltarea și consolidarea resurselor umane încadrate în serviciile de protecție a copilului și familiei și angajarea personalului corespunzător standardelor profesionale; dezvoltarea mecanismelor financiare care să promoveze și să susțină modele eficiente de servicii de protecție a copilului și familiei; dezvoltarea capacității familiei și comunității de a asigura asistența copiilor și de a preveni riscul instituționalizării și intrării copilului în dificultate; sensibilizarea societății și formarea opiniei publice vis-а-vis de problemele copilului și familiei.
Strategia are la bază următoarele principii:
• Principiul protejării interesului superior al copilului. Pornind de la Convenția internațională cu privire la drepturile copilului (ratificată de Republica Moldova în anul 1990) care stipulează că “în toate acțiunile care îl privesc pe copil, fie că sînt întreprinse de instituții publice sau private de protecție socială, de către tribunale, autorități administrative sau de organe legislative, interesul superior al copilului trebuie să fie luat în considerare cu prioritate”, Republica Moldova se obligă, reieșind din posibilitățile financiare, să asigure îngrijirea și protecția necesară pentru bunăstarea copilului, luînd în considerare drepturile și obligațiile părinților, tutorelui copilului sau altei persoane legal responsabile de copil și va întreprinde măsuri administrative și legislative adecvate pentru aceasta. Statul garantează că instituțiile, serviciile și așezămintele responsabile de îngrijirea și protecția copilului corespund standardelor stabilite de organele competente, în special în sfera securității, sănătății, numărului și competențelor personalului și managementului eficient.
• Principiul respectării opiniei copilului. În toate deciziile care îl privesc pe copil se va asigura respectarea opiniei copilului vis-а-vis de măsurile de intervenție și de soluționare a dificultății în care a intrat copilul.
• Principiul nondiscriminării. Strategia vizează toți copiii din Republica Moldova, cu atenție deosebită pentru grupurile de copii aflați în dificultate: abandonați, abuzați, maltratați, neglijați, copiii străzii, copiii cu disabilități, copiii lipsiți de îngrijirea părintească, orfani, copiii instituționalizați și în risc de instituționalizare, copiii cu HIV/SIDA, copiii în conflict cu legea; copiii victime ale abuzului și/sau traficului, precum și copiii din familiile vulnerabile.
• Principiul interdisciplinar și multisectorial. Elaborarea politicilor se va efectua la nivel interdisciplinar, cu implicarea tuturor structurilor responsabile de îngrijirea, protecția și educarea copiilor. Responsabilitatea aplicării strategiei revine autorităților publice centrale și locale în funcție de competențele lor, cu implicarea societății civile, părinților, persoanelor care reprezintă drepturile copilului etc.
• Principiul flexibilității. Strategia este un document flexibil care va fi modificat în funcție de necesități și de schimbările sociale structurale.
• Principiul descentralizării acordării de servicii. Serviciile de protecție a copilului și familiei se vor organiza și dezvolta la nivel comunitar/local și central, asigurînd accesibilitatea serviciilor de protecție a copilului și familiei.
• Principiul egalității în drepturi dintre femei și bărbați în repartizarea echitabilă a îndatoririlor familiale. Acest principiu, în primul rînd, confirmă consacrarea sa în art. 16 din Constituția Republicii Moldova – femeia și bărbatul dispun de aceleași drepturi și îndatoriri și condiții egale pentru realizarea lor; în al doilea rînd, o repartizare mai echitabilă a îndatoririlor familiale între bărbat și femeie
În anul 2006 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 5-XVI L cu privire la asigurarea egalității de șanse între femei și barbați prin care asigură egalitatea de șanse dintre femei și bărbați în domeniile: public, social-economic, inclusiv familial, educației și sănătății, însă, cu toate că legislația din Republica Moldova dispune de garanții constituționale, starea de lucruri în acest domeniu nici pe departe nu poate fi considerată satisfăcătoare.
• Principiul parteneriatului dintre familie și stat. Acest principiu presupune că statul înțelege importanța și valoarea familiei ca celulă naturală fundamentală a societății, îi oferă susținerea pe toate căile și în același timp își făurește relațiile sale cu familiile ca parteneri în baza egalității, libertății, independenței și stimei.
Scopul politicii statului în problemele familiei constă în asigurarea de către stat a condițiilor necesare familiei pentru realizarea funcțiilor sale și sporirea calității vieții. Conținutul politicii de stat în problemele familiei se află în raport direct cu starea social-economică din cadrul statului. În prezent, în condițiile cînd țara noastră întreprinde eforturi considerabile pentru a ieși din starea de criză, este nevoie să asigurăm depășirea tendințelor negative și să consolidăm temeinicia instituției familiei, inclusiv prin crearea premiselor pentru îmbunătățirea activității vitale a acesteia pentru viitor. Prioritatea măsurilor prevăzute de politica de stat în problemele familiei urmează să fie determinate în urma aprecierii spiritului și importanței problemelor cu care se confruntă familia, gradul de influență a acestora asupra procesului de realizare a funcțiilor de bază ale familiei, luîndu-se în considerație insuficiența resurselor financiare și de altă natură ale statului.
Orientarea Republicii Moldova spre un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile lui, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sînt garantate, așa cum este declarat în Constituție (art. 1 alin. (3),determină coraportul politicii de stat în problemele familiei cu dispozițiile cuprinse în conținutul unor acte normative internaționale precum: Declarația universală a drepturilor omului, Pactul internațional cu privire la drepturile social-economice și culturale, Convenția internațională pentru eliminarea oricăror forme de discriminare împotriva femeii, Convenția cu privire la drepturile copilului, Declarația de la Viena și Programul de acțiuni al Conferinței internaționale privind drepturile omului, Declarația de la Beijing și Programul de acțiuni al celei de a VI-a Conferințe internaționale privind situația femeilor, precum și actele OIM, ale Fondului de copii al ONU și ale altor organizații internaționale. În viziunea noastră, la categoria măsurilor capabile să asigure relațiile de parteneriat dintre stat și familie am putea atribui:
a) introducerea unor stimulente și privilegii susceptibile să trezească interesul organizațiilor, instituțiilor și întreprinderilor la angajarea în muncă a persoanelor cu preocupări familiale considerabile, inclusiv în condițiile zilei de muncă incomplete, după un program adaptabil (flexibil) sau la domiciliu;
b) introducerea cursurilor gratuite de perfecționare și de ridicare a calificării profesionale sau reorientarea lucrătoarelor cu întreruperi în vechimea în muncă, provocate de concediile de maternitate și de îngrijire a copilului;
c) asigurarea accesului tuturor copiilor la instituțiile preșcolare prin dezvoltarea unei rețele de astfel de instituții cu diferite forme de proprietate. Organele administrației publice locale ar putea mări volumul investițiilor pentru construcția, repararea și întreținerea curentă a unor astfel de instituții, stabilind și prețuri accesibile pentru familiile care beneficiază de aceste servicii;
d) dezvoltarea unei rețele de instituții extrașcolare, tabere de vară pentru elevi, accesibile pentru toate familiile, prin care s-ar asigura dezvoltarea armonioasă artistică, moralspirituală și fizică a copiilor și adolescenților, inclusiv supravegherea copiilor în timpul în care părinții sînt implicați în activitatea de muncă;
e) asistența medicală, accesibilă pentru toți, prin îmbinarea asistenței medicale gratuite cu deservirea medicală cu plată;
j) acordarea serviciilor medicale gratuite femeilor gravide, lăuzelor și copiilor de pînă la18 ani:
Crearea unor instituții pentru plasamentul temporar al femeilor gravide, mamelor cu copii, mamelor minore singure, inclusiv acordarea celor cazați în aceste instituții a asistenței juridice și psihologice, informarea și încadrarea lor în societate; dezvoltarea sistemului de protecție a sănătății reproductive a familiei. Consolidarea serviciilor de planificare a familiei. Cultivarea sanitară de înaltă calitate, îndeosebi a minorilor în problemele ce țin de educarea sexuală,maternitatea inofensivă, profilaxia bolilor transmise pe cale sexuală. Apariția relațiilor de parteneriat în cadrul societății, adică a relațiilor sociale fundamentate pe principiul egalității, fraternității, libertății, respectului față de personalitate, este o etapă firească de dezvoltare a statului. Asigurarea juridică a acestor relații nu este doar tributul politicii, dar și o condiție a progresului social, a edificării statului de drept, a societății civile. Relațiile de parteneriat dezvăluie esența democratică a societății, caracterizează gradul de dezvoltare economică și spirituală. Pentru apariția unor astfel de relații sînt necesare maturitatea materială și spirituală a societății, perfecțiunea mecanismului de stat instituit în conformitate cu principiul supremației legii, separației puterilor, independența justiției etc.
Abordarea de pe aceste poziții a măsurilor de ocrotire în instituția juridică a protecției familiei, maternității, paternității și copilăriei permite scoaterea în evidență a unor norme de drept care reglementează următoarele garanții și măsuri de protecție:
garanții constituționale de protecție a familiei, maternității, paternității și copilăriei;
garanții generale de protecție a familiei, maternității, paternității și copilăriei;
garanții materiale de protecție a familiei, maternității, paternității și copilăriei;
protecția din partea statului a familiei, maternității, paternității și copilăriei;
protecția judiciară a familiei, maternității, paternității și copilăriei;
autoapărarea în sfera protecției familiei, maternității, paternității și copilăriei.
Cadrul legislativ în care s-a pus problema violenței în familie a fost Codul Penal, care nu mentionează ca infracțiune separată violența domestică. Ceea ce a făcut ca practica să fie redusă și să depindă de posibilitatea de intervenție, de modul de care angajații instituțiilor abilitate întelegeau și aplicau legea. În această perioadă, initiativele practice înregistrate, au fost puține și s-au lovit de rezistente majore. Organizațiile non-guvernamentale au fost astfel cointeresate economic să studieze terenul, să caute posibilul grup de beneficiari, datele concrete ale problemei și să-și definească nevoia de expertiza necesara pentru înaitarea unui proiect. Condițiile în care s-a dezvoltat experiența noastră a fost, deci, precară, pâna în ultimii ani, când modificarea de legislație și un înteles cel puțin declarat mai pronunțat al institutiilor guvernamentale pentru găsirea soluțiilor reale, au stimulat dezvoltarea programelor destinate femeilor agresate în familie.
Este de apreciat că legiuitorii au luat în serios recomandarea organismelor internaționale de aparare a drepturilor femeilor și au inclus un conceptual de violența familială situațiile de încălcare a drepturilor femeii de a-și exercita libertațile fundamentale. În țara noastră, în baza Legii pentru prevenirea și combaterea violenței în familie ofițerului de poliție este abilitat să intervină în mod specific în situatiile de violență domestică la efectuarea plângerii de către victima sau a unui membru de familie sau a unei autorități, martori indirecți la actele de violență. În art.1 al prezentei legi se stebilește că principalul obiectiv național este ocrotirea, sprijinirea, dezvoltarea, consolidarea solidarității familiei în contexte armonioase. Se impune un personal specializat în domeniul muncii cu victime și agresori, care sa aibă studii de asistență socială și psihologie, iar pe baza acestora să poată acorda consilierea și terapia celor doua părti. Legea suprenumită este o victorie incontestabilă pentru avangarda care a impus schimbării legislative privind protejarea victimilor violenței. Deși se referă prea puțin la femei ca victime ale violenței, cu exceptia mențiunii de la 2,3 unde violența este mentionată ca încălcare a drepturilor femeilor, legea prevede multe dintre recomandarile feminismului (nevoia de protecție a victimelor, nevoia de consiliere, încurajarea deciziei proprii a victimei privind nevoia de ajutor, necesitatea de a proteja pe copiii care asistă la violențele comise între parinți etc.). Ratificarea a documentelor internaționale nu a rezolvat prin sine însăși problema protecției și a respectării drepturilor femeilor, respectiv a copiilor supuși violenței. Măsurile legislative – care, deși cu întârziere, au aparut. Sunt reglementări și planuri necesare de acțiune, care schitează principiile și politica legiuitorului privind protecția victimelor de violență. În sine ele nu pot însă servi victimele violențelor, decât completate prin crearea și asigurarea funcționării unui cadru organizatoric de servicii sociale, raspândit pe întreg teritoriul țării, care să abordeze într-un mod profesional problematică diagnosticului, a sprijinului acordat victimelor a tratării agresorilor și a prevenirii violenței atât în dinamica familiala, cât si cea extrafamilială. Procesul de integrare europeană, reacția organizațiilor neguvernamentale împotriva violenței fizice, psihice sau sexuale în interiorul familiei, toate eforturile considerabile ale societății civile, precum și a parlamentarilor noștri, au determinat modificarea legislatiei penale interne, care prevede pedepse mult mai mari pentru faptele de violență comise în familie. Legea pentru prevenirea și combaterea violenței în familie stabilește lucruri extrem de importante: de la definiția violenței în familie, pâna la obligația statului de a lua toate măsurile de prevenire și combatere a acestui fenomen, precum și protecția victimelor. Astfel s-a creat o strategie naționala privind prevenirea actelor de violență, protecția victimelor violenței în familie, strategie care este susținută intens de societatea civilă.
Pe plan global, succesele de până acum în combaterea violenței de gen sunt semnificative, constând din legislații internaționale și nationale din ce în ce mai eficiente, servicii și profesioniști din ce în ce mai buni, studii, cărți, reviste, metodologii de cercetare, baze de date și programe de intervenție aplicabile, schimburi fructuoase de idei între specialiști și altele. Totuși datele recente, după mai multe decenii de campanii împotriva violenței de gen, continua să arate că ea este încă un fapt de viață cotidian. Tocmai de aceea tematica violenței îndreptată împotriva persoanelor vulnerabile continuă să fie actuală, iar combaterea ei trebuie să fie un obiectiv al societății civile din toate țările. Ea va trebui să se pastreze încă multă vreme pe agenda forurilor politice, educaționale, de protecție socială a sănătății populației, acțiuni care să tindă la schimbarea atitudinilor culturale față de problematica violenței și a relației sale cu inegalitățile de gen.
Prevederile constituționale și reglementările internaționale sunt menite să protejeze femeia în fața oricăror forme de abuz, inclusiv cel domestic. Un sistem legislativ adecvat, care consfintește legalitatea în drepturi între femei si bărbați, reprezintă o condiție necesară pentru o democrație. În lume există congrese internaționale ale femeilor încă din secolul XIX. Rețeaua organizațiilor de și pentru femeile din lume s-a diversificat și intensificat fantastic în ultimii douazeci de ani – cam din perioada care ONU a declarat deceniul 1975-1985 Deceniul Femeilor. În anul 1993 Adunarea Generală a Națiunilor Unite au adoptat Declarația potrivit căreia: ,, violența împotriva femeii constituie o violare gravă a drepturilor și libertăților femeii…"și că este nevoie, pentru o definiție clară și comprehensivă a violenței împotriva femeii, de o stabilire clară a instrumentelor de protecție a drepturilor acesteia care să asigure eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeii și copilului. Diferențele între prevederile sistemelor legislative ale țărilor europene cu privire la relațoiile conjugale pot fi analizate prin mai multe criterii:
1. încadrarea juridică a relației conjugale;
2. necesitatea depunerii unei plângeri de către victima împotriva agresorului pentru declanșarea procedurilor penale;
3. protecția oferită victimelor prin prevederile de drept civil;
4. ajutorul, asistența oferită victimelor.
Declarația Universală a Drepturilor Omului afirmă principiul nediscriminării și proclamă ca toate ființele se nasc libere și egale în demnitate și drepturi și că fiecare om poate să se prevaleze de toate drepturile și libertățile fără nici o deosebire de sex. Convenția tinde să largească viziunea dată de aceasta declarație, determinând amendarea sa, în anul 1993, pentru includerea unor prevederi specifice privind discriminarea pe criterii de gen. Politica dusă de Națiunile Unite și vizibilă în documentele elaborate la acest nivel, a păstrat în general o neutralitate de gen în exprimare în baza principiului egalității tuturor ființelor umane. Principiul justiției sociale devine un subiect esențial în discutarea și analizarea documentelor internaționale care promovează respectarea drepturilor tuturor indivizilor și oferirea unor șanse egale, indiferent de caracteristicele individuale (vârsta, sex, rasă clasă, religie). Statele care au ratificat CEDAW sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru eliminarea discriminării împotriva femeii de catre orice alt individ, organizație sau instituție. Se transferă prin aceasta prevedere responsabilitatea statului și asupra spațiului privat, atunci când violarea unor drepturi ale femeii se petrec în acest spațiu privat. Voi prezenta în continuare cele mai importante Convenții Internaționale legate de protecția drepturilor femeii:
1. Convenția pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Împotriva Femeilor (Convention for the Elimination of All Forms of Discrimination Against Womwn (CEDAW));
2. Platforma de la Bejing (Bejing Platform) 1995;
3. Convenția Internatională pentru Drepturile Civile și Politice (International Convenant of Civil and Political Rights);
4. Convenția Internațională a Drepturilor Economice Sociale și Culturale (The International Convenant of Economic, Social and Cultural Rights)
Convenția este amendată prin recomandarea generala nr. 19, emisă de comitetul pentru eliminarea discriminării împotriva femeii, recomandare care conține referiri specifice la violența împotriva femeii în familie. Atitudinile tradiționale conform cărora femeile sunt considerate ca fiind subordonate bărbaților, sau având roluri stereotipuri, perpetuează practici larg raspândite, incluzând violența și constrângere, violența domestică și abuz, mariaj forțat, s.a. Astfel de prejudecăți și practici pot justifica violența pe criterii de gen, ca formă de protecție sau control al femeilor. Reamintind că discriminarea față de femei încalcă principiile egalității în drepturi și respectului demnității umane, că ea împiedică participarea femeilor, în aceleași condiții ca bărbatul, la viața publică, socială, economică și culturală din țara lor. Creează obstacole creșterii și bunăstării societății și a familiei și împiedică femeile să-și servească țara și omenirea în deplinatatea posibilităților lor. Relațiile conjugale împotriva femeilor încalcă și împiedică sau anulează exercitarea de către femei a drepturilor și libertăților lor fundamentale. Platforma de acțiune de la Bejing conține reglementări precise cu privire la eliminarea violenței împotriva femeii în toate formele sale de manifestare, iar noutatea documentului consta în centrarea sa pe viitor și deci pe prevenire. Dedică un întreg capitol relațiilor conjugale, platforma de acțiune adoptată și de țara noastră indică urmatoarele direcții profilactice:
A: eliminarea inegalității economice dintre bărbat și femeie, pentru reducerea diferențelor de putere în relație și implicit prevenirea violenței;
B: transmiterea și educarea indivizilor cu privire la modalitățile de rezolvare a conflictului pentru evitarea folosirii violenței ca soluție unică;
C: redefinirea rolurilor în familie și societate, și valorizarea rolului femeii prin promovarea sa în poziție de decizie;
D: provocarea reprezentărilor colective cu privire la modele de socializare și implicarea comunitară în schimbarea mentalităților care promovează o acceptabilitate socio-culturală a violenței domestice.
Aceste documente internaționale creează un cadru de analiză și intervenție bazat pe drepturile omului. În mai 1998 a avut loc o adunare dedicată temei la nivelul Consiliului Europei. Cu acest prilej se încearcă o abordare integrală a inegalității, referindu-se la cadrul conceptual, metodologic și prezentare de practici corecte. La nivelul Consiliului European legalitatea între bărbat și femeie este definită ca nivel identic de vizibilitate, autonomie, responsabilitate și participare la toate sferele vieții publice și private, implicit inegalitate apare ca diferența dintre condițiile de viață ale bărbaților și femeilor.
1.3 Concluzii la la Capitolul I
1. Când o familie nu mai are relații în echilibru, mecanismele de feed-back vor tinde mereu să readucă familia la echilibrul inițial. Metodele prin care se încearcă să se restabilească echilibrul pot deveni ele însele probleme. Din dorința de a păstra echilibrul, membrii familiei ignoră faptul că trebuie să se schimbe. Orice organizare umană va întâmpina dificultăți și va fi disfuncțională dacă vor exista coaliții între nivelurile ierarhiei. Dacă se cristalizează, ele generează disfuncționalități. Pe de altă parte, orice familie are nevoie de reguli și în orice familie există un sistem de reguli care o guvernează.
2. Modele de relaționare cu caracter disfuncțional ar fi acele care neagă prezența vre-unei probleme sau creează probleme acolo unde nu există. Acestă tipologie dispune de o structură ierarhică necorespunzătoare. Claritatea granițelor din familie reprezintă un parametru util pentru evaluarea funcționalității acestor relațiilor. Nu trebuie exagerat în ceea ce privește granițele rigide sau difuze, deoarece ele se referă la stilul tranzacțional sau la un tip preferat, caracteristic familiei, pentru interacțiune, și nu la o diferență calitativă între funcțional și disfuncțional.
3. Din punct de vedere legislativ relațiile conjugale trebue sa manifeste acele calități umane, în care să fie respectate și onorate drepturile fiecărui individ din cadrul familiei și în care să se stabilească acel climat favorabil pentru îmbunătățirea calității vieții.
Capitolul II: Adolescentul în calitate de victimă a relațiilor conjugale
2.1 Particularitățile de dezvoltare a personalității adolescentului
Termenul de adolescență provine de la verbul latin “adolescere”, care înseamnă a crește spre maturitate. Această perioadă este delimitată ca o perioadă de creștere, între copilărie și tinerețe. Există însă un dezacord total în ceea ce privește momentul când începe și când se sfârșește această perioadă. Oricum, pentru cei mai mulți adolescența este o stare intermediară între a fi copil și a fi adult. Trecerea de la un stadiu la altul este graduală și nesigură. Începutul și sfârșitul acestei perioade sunt într-un fel voalate, neputând fi determinate concret și mai mult decât atât, nepetrecându-se în același timp la toate persoanele. În acest sens, adolescența se aseamănă cu o punte între copilărie și tinerețe pe care trebuie să o treacă fiecare și la capătul căreia individul devine matur și responsabil.
Prin trăsăturile sale principale de natură biologică, psihică și socială, adolescența este etapa de vârstă care implică schimbările cele mai dramatice în evoluția personalității tânărului. Având la bază ideea elaborată pentru prima dată de către J. J. Rousseau, conform căreia pubertatea reprezintă o “a doua naștere”, majoritatea psihologilor și sociologilor s-au ocupat de investigarea caracterelor acestei etape de vârstă, menționând faptul că esența ei este dată de starea de criză profundă, care însoțește procesul de creștere și maturizare și care se concretizează într-o serie de tulburări fiziologice și afective, dezechilibre ale proceselor volitive și tendințe de inadaptare socială. “Constituită din multiple anomalii afective și deviații comportamentale, criza adolescenței se referă, pe de o parte, la revendicarea unei noi identități, care sa-l plaseze în lumea adultului”
O altă definiție a adolescenței în care este luată spre analiză dezvoltarea fizică, o întâlnim în “Dicționarul de termeni psihologici și psihanalitici”. Aici, adolescența este văzută drept “perioada de la începutul pubertății până la ajungerea la maturitate; epoca de traziție în cursul căreia tânărul devine un adult (bărbat sau femeie)”. C. D. Fredenberg este de părere că “adolescența este mult mai mult decât maturizarea sexuală, ea este în primul rând un proces social care duce la autoidentificare”. Procesul este un fel de “luptă cu societatea”.
Societatea noastră are o viziune cuprinzătoare și sintetică totodată asupra perioadei adolescenței. Adolescența este o etapă a vieții care se situează între copilărie și vârsta adultă (12, 13 – 18, 20 ani), detașându-se preadolescența (12 – 15 ani) și postadolescența (18 – 22 ani). Adolescența este un fenomen complex, cu aspecte atât biologice cât și psihologice și sociale, care trebuie cercetate împreună și nu separat.
Din punct de vedere biologic, adolescența este echivalentă cu pubertatea, adică dobândirea capacității de reproducere sexuală. Definirea adolescenței prin intermediul pubertății nu reușește să evidențieze în mod complet și exact caracterele fundamentale ale acestei perioade de vârstă, întrucât ia ca baza un singur criteriu care indică debutul biologic al adolescenței, dar nu poate delimita între începutul și sfârșitul adolescenței și nici între diferențele existente între băieți și fete, în ceea ce privește procesul de maturizare sexuală.
Din punct de vedere psihologic, adolescența semnifică o perioadă de viață caracterizată de o serie de schimbări cu caracter cognitiv, afectiv și comportamental. Aceste schimbări sunt dificil de determinat într-un moment precis al evoluției adolescentine, fiind imposibil ca și în cazul aplicării criteriului biologic, delimitarea între debutul și finalizarea lor.
Din punct de vedere social, adolescența constituie o perioadă de tranziție de la o stare dependentă în întregime de adult, la o alta de independență relativă, marcată de începutul maturității. O altă asemenea definiție, deși sugerează schimbarea socială fundamentală ce însoțește perioada adolescenței, nu reușește nici ea să epuizeze totalitatea caracteristicilor adolescentine. Pe de altă parte, nu există un caracter “universal” al crizei adolescentine, gradele de dependență și independență față de adult fiind determinate de trăsăturile economice și culturale ale unei societăți aflată într-o anumită perioadă de dezvoltare istorică. Dobândirea unui grad mai mare de independență a adolescenților în societățile contemporane, nu semnifică în mod automat, înlăturarea dependenței sale economice față de adult, ci doar o delimitare a sistemului normativ și a modelelor culturale ale acestuia.
Ceea ce remarcă majoritatea cercetătorilor care s-au ocupat cu studiul acestui stadiu, este caracterul esențial contradictoriu al conduitei adolescentine, devierile caracteriale, oscilația lor la granița între normal și “patologic”, tendințele conflictuale, adeseori deviante, care marchează “ruptura” față de perioada copilăriei. Deși există și cazuri de adolescenți fără manifestări dramatice, criza adolescentină este cel mai des invocată, adeseori fără a ține seama decât de criteriile evaluative, cu caracter paternalist ale adultului. Se observă, în acest sens că această criză nu este o stare ca atare a adolescenței, ci reprezintă mai degrabă o etichetare din exterior, care încearcă să surprindă trecerea de la psihologia copilului la accea a adultului. Pentru alți autori, criza adolescentină nu este altceva decât o prelungire a minoratului social al tinerilor, datorată prelungirii duratei de școlarizare, continuării dependenței economice față de părinți și absenței unui status social bine definit, ceea ce face ca adolescența să nu mai aparțină lumii copilăriei, dar nici universului adulților. De aici rezultă și sentimentele sale de ostilitate față de adult, încercările sale de a se sustrage tutelei acestuia, tendințele de emancipare și independență, și solidaritate cu membrii grupului său generațional. Adolescența, ca etapă din viața umană, face trecerea de la copilărie la etapele adulte. La nivelul ei se produc o serie de transformări biosomatice și mai ales psihologice, de un complex efort de adaptare a ființei umane la caracteristicile exigenților și diversității structurii vieții sociale, profesionale, culturale, politice.
Caracteristici ce definesc această etapă:
Schimbări de mare intensitate și cu efecte vizibile în înfățișare, comportament și relaționare internă cu lumea externă. În acest context se conturează “sinele” imaginar și percepția de sine drept componentă a “identității” care, la rândul său constituie nucleul personalității. Se dezvoltă interese și aspirații, idealuri și așteptări, dar și tentative de autocunoaștere și autodezvoltare (pe la 12-14 ani, tânărul își încearcă forța mușchilor făcând mici antrenamente de ridicare de greutăți). Pe acest fond are loc autoantrenarea și dorința de perfecționare. Cunoștințele școlare, presiunea revoluției informaționale prin nenumărate canale (mass-media) creează cadrul integrării sociale largi în care acționează constituirea propriei identități sociale reale ce dezvoltă simțul de apartenență, de la cel familial și apoi școlar la cel legat de țară, de caracteristicile și idealurile pe care acesta le zămislește și care devin ale adolescentului. Imaginația, afectivitatea și interrelațiile de toate felurile încep să cuprindă identitatea sexuală socializatoare și integrarea ei în sinele corporal. Este perioada în care se formează sentimentul de resposabilitate și de datorie, ca expresie a sinelui social.
Adolescentul se caracterizează printr-o organizare a capacităților creative în diverse domenii. Mulți elevi, care erau până la un moment dat mediocrii, surprind pe neașteptate prin lucrări de excepție ân diferite domenii sau prin obținerea de premii remarcabile la competiții ale tineretului.
Este perioada în care au loc modificări fizio-biologice, dintre care cele mai importante sunt: intensificarea creșterii naturale, modificări ale parții faciale a craniului, amplificarea masei și volumului inimii, precum și începutul maturizării sexuale, dezvoltarea caracterelor secundare. Un loc important îl ocupă dezvoltarea psihică, care se dovedește a fi mai complexă decât creșterea și maturizarea fizică. Este o perioadă dominată de conflicte interioare manifestate prin: impulsivitate, agitație și dorință de afirmare personală.
În comportament apar tendințe de autonomie, independență, originalitate, excentricitate. Este faza cea mai gălăgioasă a adolescenței, cea mai ofensivă. Relațiile între fete și băieți se consumă într-un grup deschis, mobil, dar egocentrismul este foarte pronunțat.
Din punct de vedere afectiv, preadolescența este hipersensibilă, iar acest lucru îl face să fie inconștient în manifestări, să întâmpine unele dificultăți în reglarea actelor voluntare, deliberarea și decizia făcându-se sub influența factorilor emoționali.
Spiritul critic mai dezvoltat decât cel autocritic, asociat cu radicalismul moral, toate alimentate de nevoia de independență, sporesc tensiunile dintre adolescent și adult, generând manifestări tipice: susceptibilitate crescută, refuzul supunerii față de norme sau orice fel de autoritate, zâmbetul batjocoritor, privirile lungi și grele.
Unii preadolescenți au o atitudine negativă față de familie și tradiții, atitudine împinsă până la revoltă. Astfel, un aspect al conflictului cu familia se manifestă la unii preadolescenți prin fuga de acasă.
În perioada preadolescenței există o schimbare pe care n-o putem numi criză. Această schimbare în comportamentul copilului respectiv ar putea avea următoarea explicație: până la această epocă, cunoștințele părinților în majoritatea cazurilor, au fost suficiente pentru lămurirea diferitelor probleme întâlnite în viață la nivelul vârstei copilăriei, iar capacitatea intelectuală a copilului era încă prea puțin dezvoltată pentru a-și putea da seama de unele insuficiențe ale părinților. Acum însă adolescentul, venind în contact cu cunoștințele profesorilor și ale altor persoane din mediul ambiant, și de asemenea cu literatura, iar gândirea dezvoltându-se până la un grad care le permite să facă deosebirea dintre ideal și fictiv, insuficiențele părintești nu mai trec neobservate. Preadolescența ne oferă imaginea unui tânăr vioi, gălăgios, plin de viață, dornic de a ști cât mai multe lucruri, de a fi activ, participând la cât mai multe acțiuni, cu interese multiple pentru tot ceea ce este nou.
Este perioada în care, din punct de vedere fizio-biologic adolescentul se apropie de chipul și înfățișarea viitorului adult. Creșterea în înălțime scade vizibil după 13-14 ani la fete, și 15-16 ani la băieți, în timp ce dezvoltarea musculaturii este mai intensă, provocând modificări sub aspectul forței fizice, a mișcărilor de mare finețe. Dispar disproporțiile fizice dintre membre, torace și abdomen, adolescentul devenind, ca aspect fizic, relativ armonios și cu o înfățișare plăcută. Debutul sexual din perioada precedentă duce acum la maturizarea sexuală, în sensul că este posibil actul procreației, chiar dacă maturizarea sexuală va continua până la 22-24 ani. Viața culturală, deși efervescentă, tinde spre selectivitate și originalitate, fără a se elibera total de fenomenul imitației. Viața sentimentală este acum intensă, dar relativ instabilă. Foarte mulți tineri învață rolul sexual și se implică matrimonial, angajându-se în constituirea unei familii, ceea ce va crea condiția intimității ca formă nouă de trăire; intimitatea “nu se referă numai la sexualitate, ci și la prietenie și implicare” În ceea ce privește dezvoltarea psihică, perioada adolescenței se caracterizează printr-o serie de trăsături: dezvoltarea conștiinței și a conștiinței de sine, în care sunt implicate identitatea ego-ului și plasarea subiectului în realitate.
Apartenența la o anumită familie și la un anumit grup presupune adaptarea și depășirea situațiilor infantile, frustrante, de nesiguranță și de dependență. Identitatea vocațională se cuplează la acestea și se bazează pe stabilitate trăsăturilor de personalitate, în care cerința de exprimare aptitudinală și atitudinală devine condiție a afirmării. Dezvoltarea identității este mai puțin spectaculoasă în condiții de dependență sau în situațiile în care se mențin forme infantile ale independenței. Formele dependenței materiale, emoționale (de confort și apartenență) și de mentalitate (valori), pot provoca frustrări și conflicte între adolescenți și părinți, estompând exprimarea disponibilităților tânărului. Datorită acestora, se ajunge la comportamente rigide sau lejere, care își pun pecetea asupra modului cum evoluează personalitatea. Dezvoltarea intelectuală a adolescentului reflectă aviditatea pentru achiziția de cunoștințe și disponibilitatea pentru confruntarea de idei, când se apelează la forme verbale precise și elevate.
Adolescentul conștientizează și o serie de situații care sunt mai puțin plăcute, conflictuale și tensionale. Spre exemplu, pierderea unei persoane apropiate (părinți, bunici, prieteni) sau divorțul părinților săi, determină stări anxioase din care își dă seama de ireversibilul situației, fapt care îi provoacă o depresie în plan interior. Cumulate, aceste trăiri cu alte șocuri, insuccese profesionale, școlare, sentimentale, creează crize intense și fragilizări ale personalității cu compotamente de incertitudine.
Din fericire, adolescentul depășește relativ ușor asemenea stări și învinge obstacole prin antrenarea în activități ce îi aduc momente de fericire. Expansiunea interrelațiilor personale și sociale îl antrenează pe adolescent într-un context mai larg al integrării în activitate și a adoptării unor stategii compensatorii care duc la echilibrarea personalității. Integrarea în grup constituie o latură a satisfacerii dorinței de comunicare, de relaționare și adaptare la formele de activitate specifice pentru aceasta perioadă. În acest context, se formeză calități de demnitate și responsabilitate, de erodare a mentalităților infantile cu privire la aportul social și profesional în care îl implică cerințele vieții. În confruntarea cu aceste opțiuni profesionale și sociale, adolescentul își clarifică condițiile în care trăiește și eventualele roluri prospective spre care aspiră.
Pe lângă conduitele normale, care denotă dimensionarea echilibrului și adaptării adolescentului, pot apărea conduite anormale, ce se caracterizează prin exprimarea ostilității, negativismul, nonconformismul bazat pe ignoranță, pe încălcarea unor reguli din necunoașterea lor sau din nerealizarea implicațiilor cu care se pot solda asemenea atitudini, și, în fine conduite imorale când încălcarea normelor și regulilor sociale se face în cunoștință de cauză sau în mod deliberat. Ca urmare a desfășurării unor astfel de conduite, se constituie acceptorii morali, care pot duce la conflict și frustrare ce se evidențiază în roluri și statute sociale. Când conflictul și frustrarea îmbracă forme acute și când se prelungesc în timp, încât tânărul trăiește anxios și dramatic,iar în relațiile sale cu cei din jur intervin o serie de manifestări ce cad sub incidența unor comportamente structurate după următoarela tipuri de personalitate: a imaturității psihice, când adaptarea este dificilă, greoaie, lipsită parțial de realism și cu acțiuni infantile; a dezvoltării dizarmonice dominate de acțiuni instabile, labilitate afectivă, impulsivitate, brutalitate, negativism, atitudini nonconformiste, egoism, nesociabilitate, ostilitate față de cei din jur; a evoluției astenice ce poate fi de natură cerebrală, somatogenă sau psihogenă în care domină forme de handicap cu caracter reactiv, prin vulnerabilitatea persoanei la diferite situații; a evoluției psihopatice sub fomă epileptoidă, schizoidă, isterică, ce conține o mare doză de labilitate afectivă și tendințe spre manifestări delincventuale și infracționale.
Din punct de vedere psihologic, adolescenții traversează următoarele etape principale ale identificării personalității și comportamentului: cristalizarea vieții interioare și a conștiinței propriei identității, prin tendințe de interiorizare și introspecție, de analiză și autoanaliză a stărilor trăite; instalarea conștiinței maturizărilor și a aspirațiilor de a fi adult, printr-o raportare pertinentă a însușirilor proprii la conduitele celor din jur; menținerea și chiar accentuarea, în unele împrejurări, a conduitelor de opoziție, de teamă, de conflict și frustrare, prin zbaterea spre câștigarea independenței și autonomiei personale; creșterea simțului de responsabilitate, de datorie și proiecția personalității în devenirea și afirmarea socială, culturală și profesională; maturizarea personalității și elaborarea de comportamente integrative, bazate pe creșterea forței intelectuale, volitive și motivaționale, prin trăirea experiențelor afective și cognitive care fac posibilă integrarea cultural-socială și circumscrierea în cadrul originalității atât de râvnite; dezvoltarea capacității de autocontrol și stăpânire de sine, prin exercitarea unor conduite de sacrificiu și proiectarea aspirațiilor pentru servirea cauzelor generoase.
Este etapa în care procesul dezvoltării psihice și al formării personalității tinde spre echilibrare, ca posibilitate de adaptare la cerințele vieții. Acum, adolescentul își îndreaptă atenția spre domeniul profesional, încercând să se informeze cât mai mult. Probleme ca (prietenia, dragostea, viața de familie, profesiunea de viitor), devin dominante, ele constituind tot atâtea căutări ale tinerilor.
Asemenea adulților, adolescenții sunt motivați de controlul social și normativ al societății care este exercitat prin intermediul sistemului de sancțiuni și pedepse. Davies numește această motivație socială impusă – anxietate socializată, caracterizând variațiile de conduită adolescentină între atitudinile de autonomie și atitudinile motivate social ce conduc la realizarea actelor de responsabilitate și la inhibarea predispozițiilor hedoniste. Anxietatea nevrotică apare în momentul în care anxietatea este prea puternică, destabilizând formarea personalității tânărului. Valorile clasei sociale din care provin adolescenții exercită un rol substanțial în procesul de socializare a tinerilor. Davies prezintă principalele trăsături valorice care diferențiază clar clasa “mijlocie”, de clasa “de jos”. Astfel, în vreme ce prestigiul, succesul, dobândirea unui status socio-economic ridicat, respectarea principiilor moralității convenționale sunt valori ale clasei “mijlocii”, valorile clasei “de jos” se referă la satisfacerea plăcerilor sexuale, recreative, la trăi prezentul. Nepunându-și probleme de perspectivă și neurmărind realizarea unor obiective pe termen lung, tinerii aparținând clasei “de jos” nu resimt virulent anxietatea așa cum este ea receptată de către adolescenții care provin din clasa mijlocie, aceștia fiind obligați să se conformeze presiunilor execitate de modelul valoric al clasei lor. Așadar, teoria lui Allison Davies surprinde în esețialitatea ei legătura dintre adolescență și modelele cultural-normative, legătura sau relația fundamentală între procesul de socializare al adolescentului și poziția de clasă.
Sociologii valorifică concluziile acestei teorii, explicând mecanismele socio-relaționale ce pun în mișcare comportamentele delincvente ale tinerilor proveniți din clasele cu statut economic scăzut, dependenți fiind de valorile acestui tip de clasă.
În acepția sociologului Sorin Rădulescu, “dificultățile inerente ale perioadei adolescentine nu rezultă numai din factori psihici sau biologici, cât mai ales din determinante de ordin social și cultural, din forme de socializare neadecvate, din carențe educative sau din comportamente contradictorii exercitate asupra adolescentilor”. Educația cu caracter paternalist, prejudecățile cu privire la superioritatea adultului față de tineri însoțesc nu în puține cazuri procesul de socializare și de educație morală. Principalii factori negativi care distorsionează procesul de socializare a adolescenților, sunt următorii:accentul pus pe conformismul conduitei; nestimularea creativității și imaginației; etichetarea din exterior a comportamentelor adolescentine; incapacitatea de înțelegere a universului hedonist adolescentin; punerea semnului egalității între câmpul moral-nomativ adolescentin și imperativele morale ale adultului.
Lipsa unui sistem educațional integrativ, a unor instituții aflate în relații de cooperare educațională îngreunează realizarea obiectivelor specifice formării personalității adolescentului. Orice proces de dezvoltare adolescentină implică stabilirea unui echilibru relativ între complexul de trebuințe individuale ale tânărului și diversele exigențe sociale. Pentru a răspunde viabil așteptărilor societății în ceea ce privește acceptarea și respectarea cerințelor normativ-valorice ale adultului, mai întâi, adolescentul trebuie să-și dezvolte propriile capacități cognitive, afective și comportamentale.
În momentul în care una sau mai multe din aceste sarcini de dezvoltare eșuează, încep să se prolifereze efectele negative, în special creșterea anxietății și agresivității, lipsa de adaptare și integrare socială, incapacitatea de a îndeplini anumite sarcini sociale. Aflându-se în relație permanentă cu mediu socio-normativ, adolescentul trebuie să fie capabil să compare și să discearnă în funcție de sistemul său valoric, precum și de cel al societății.
Noțiunea de subcultură a tineretului reprezintă ansamblul de norme și valori care caracterizează esențial modul de viață al adolescenților conturând principalele trăsături ale societății adolescentine. Acestă subcultură care este desprinsă de canoanele și exigențele instituționale ale societății adulților, oferă tinerilor sprijin, sens, orientare, aprobare și criterii evaluative pentru sistemul comportamental adolescentin. Subcultura adolescentină include o serie de seturi de valori și norme care reglementeză raporturile dintre tineri ca membri egali ai societății sub aspectul statut-ului social și al vârstei, și oferă totodată afecțiune reciprocă, prestigiu, secuirtate, în opozanță cu lumea adulților care i-a marginalizat social.
Din cercetările efectuate de către acesta, a reieșit faptul că popularitatea și acceptarea în interiorul grupului de egali ca vârstă, datorită diverselor calități apreciate (“atlet de renume”, pentru băieți; “cea mai simpatică”, pentru fete) din perspectiva criteriilor fixate de grup, constituie forțe motivaționale mult mai importante decât rezultatele sau performanța școlară pe care le pot influența în ambele sensuri. În același timp, J. Coleman recunoaște că un rol esențial în dobândirea performanțelor școlare îl deține poziția socială a părinților. Una dintre ideile principale pe care le subliniază Coleman, se referă la situația în care dată fiind existența prelungirii perioadei de școlarizare, socializarea prin intermediul grupului, a anturajului, are un rol foarte important în societatea actuală, decât socializarea realizată prin familie sau prin grupul de muncă, așa cum avea loc la nivelul societății tradiționale. Această concluzie ar putea orienta sistematic și integrativ efortul concentrat al tuturor factorilor edeucaționali în direcția stimulării resurselor creative ale subculturii adolescentine “care fac din tineri un subiect activ al educației definit de valori și produse culturale proprii”. Pe de altă parte, noțiunea de subcultura adolescentină explică, mult mai adecvat decât decât au făcut-o teoriile anteriore, conflictele care pot să apară între tineri și adulți, între aspirațiile de creativitate ale adolescenților și exigențele de conformitate ale societății celor maturi. Recunoșterea unui status particular al adolescentului implică identificarea unor scopuri, norme și valori, specifice unei subculturi diferită calitativ de cultura adulților și caracterizată de o experiență generațională distinctă.
Kalter Neil înțelege prin noțiunea de “cultură a tineretului” procesul de socializare a tânărului, constând în internalizarea unui sistem de valori propriu, care facilitează realizarea unor scopuri pozitiv orientate. Cele mai importante sunt acele scopuri care se referă la integrarea în “subsocietățile” alcătuite din adolescenți egali ca vârstă și la asocierile ce satisfac interesele reciproce ale adolescenților. T. Parsons consideră că o experiență determinantă în declanșarea conflictului între tendințele de revoltă contra școlii și necesitatea de a accede la un statut social mai înalt cu ajutorul performanței școlare, o are poziția de clasă a adolescenților, a acelora proveniți din clasele cu status socio-economic scăzut. Existența acestui conflict adaugă culturii adolescentine o nouă dimensiune – ambivalența atitudinală care în anumite contexte favorizante poate genera acte de devianță juvenilă.
“Criza” de dezvoltare, care însoțește perioada adolescenței și care presupune apariția unor trăsături psihice contradictorii și a unor probleme de adaptare, se manifestă adesea printr-un ansamblu de conduite și acțiuni contrastante între ele, ce frizează patologicul. Definit de o instabilitate pronunțată și de modificări ale ariei afective, atitudinale și comportamentale; tipul de adolescent care se confruntă cu problemele crizei și adaptării, determinate de procesul malnutrițional, se caracterizează printr-un profil psihologic distinct, dominat de nesiguranță, anxietate, insecuritate, ambivalență atitudinală și labilitate comportamentală.
“Criza” adolescenței este cea mai controversată temă în ceea ce privește problematica adolescenței; aceasta deoarece există păreri diametral opuse cu privire la existența acestui fenomen. Sub un alt aspect, există tendința dea minimaliza sau chiar ignora problemele pe care le implică această “criză” a adolescenței, considerându-se că, atunci când apar, sunt doar situații de excepție, iar pe de altă parte, există tendința de a absolutiza, concluzionându-se că există o opoziție permanentă între adolescent și lumea în care trăiește.
În lucrarea “Adolescenții și familia” autorii afirmă că este extrem de dificil de descifrat “din afară” întregul univers de semnificații și motivații al adolescenților, întrucât sensul și direcția conduitelor nu pot fi apreciate în general, ci doar cunoscându-se specificul particularităților individuale, de natură psiho-fiziologică, și întreg ansamblul de condiții sociale și familiale ce caracterizează mediul de viață al fiecărui adolescent în parte. Evaluarea comportamentelor adolescentine presupune aplicarea unor norme de evaluare, iar aceste norme au limite de toleranță și criterii variabile de la o societate la alta, de la un mediu social la altul sau de la un grup familial la altul.
Cu referire la adolescență M. Debesse afirma “Nu există perioadă a creșterii în care evoluția să fie mai sensibilă decât în timpul adolescenței. Această evoluție nu se produce numai în domeniul corporal și afectiv, așa cum se crede de obicei. Ea se manifestă în toate domeniile vieții mentale, ca și în cel al personalității sociale. Are loc o transformare a ansamblului conduitei”
Sensul cel mai frecvent acordat crizei adolescentine este cel de dezechilibru, de modificare profundă a vitezei și ritmului evoluției diferitelor laturi ale personalității. Există un acord foarte larg în ceea ce privește abordarea crizei ca fiind de natură socială, ca fiind stâns legată de mediul social.
Noțiunii de criză i s-au oferit numeroase interpretări, teorii, cel mai adesea biologiste. Cea mai importantă observație, semnalată cu mare pregnanță, constă în faptul că “cu cât mediul social este mai complex, intersectat de o morală ambiguă și bazat pe o structură socio-morală, de inegalitate, cu atât fenomenul pubertății are caracteristici mai dramatice.”
Vârsta medie de apariție a acestei crize este de 12-14 ani la fete și 14-16 ani la băieți. Cauzele care determină apariția acestei crize sunt multiple: o emotivitate puternică, o cultură intelectuală mai bogată sau o repetare a unor “șocuri afective”. Există posibilitatea ca această criză adolescentină să apară mult mai târziu, pe la 16-18 ani, datorită climatului familial rigid, închis, sufocant, iar crizele deși sunt violente, nu conduc neaparat la o deficiență mentală.
Sunt identificate trei etape succesive ale acestei crize adolescentine, care însă sunt diferite între ele: “perioada revoltei”, “perioada închiderii în sine” și “perioada exaltării, afirmării”.
a) Perioada revoltei – în cadrul acestei etape se poate vorbi despre: refuzul de a se supune; revolta împotriva părinților; revolta împotriva școlii; revolta împotriva moralei, politeții. Refuzul de a se supune apare înaintea împlinirii vârstei de 18 ani și se manifestă prin nesupunerea copilului din “zăpăceală”, sau din dorința de a nu face un lucru care-i displace. La vârsta de 14 ani, el se revoltă împotriva autorității părinților, care constă în refuzul de a se mai supune cerințelor părinților, cerințe pe care le consideră învechite. În această perioadă, din dorința de a se împotrivi ideii de subordonare, refuză să ofere orice ajutor care i se cere în ceea ce privește “munca în casă”. Aceasta este vârsta “zâmbetului batjocoritor”, iar demnitatea afișată constituie o lecție pentru părinții duri. În acest context începe să scadă încrederea pe care adolescentul o manifestă față de părinți și respectiv profesori, considerându-se o victimă a lor, încă din copilărie. Teama de a nu fi păcălit îl determină pe adolescent să acorde o importanță minoră afectivității părinților, încrederii și atenției profesorilor. Revolta împotriva părinților, familiei este etapa cea mai frecventă în rândul adolescenților, lucru datorat faptului că tutela părintească li se pare insuportabilă, apăsătoare și demodată. În acest caz tânărul nu se limitează la “refuzul de a se supune” sau “zâmbete batjocoritoare”, ci apelează la aspectul retrograd al generației vârstnice, relațiile strânse dintre ei și părinți constituind un motiv de rușine. Obiceiurile care până atunci erau absolut normale, sau se mândreau cu ele (plimbările familiale, vacanțele petrecute împreună, îmbrăcămintea părinților), devin ridicole, insuportabile. Cea mai des întâlnită formă de revoltă împotriva familiei o reprezintă fuga de acasă, care constituie, mai curând o dovadă a conflictului între generații decât severitatea părinților sau lipsa de afecțiune a copilului. Revolta împotriva școlii se referă la același refuz de a accepta autoritatea, care până atunci i s-a părut normală. La vârsta de 14 ani, pentru adolescenți, profesorii constituie persoane ignorante, care au pretenții prea mari, sunt inflexibile, neînțelegătoare, motiv pentru care ei pândesc orice greșeală a acestora care să justifice atitudinea lor critică. Revolta împotriva moralei, politeței este același tip de revoltă prezent în cadrul familiei sau școlii, singura diferență constituind-o faptul că, tânărul încearcă să se elibereze de toate constângerile sociale, neagă valoarea principiilor, refuză să se supună modului obișnuit de viață al adulților, li se pare că sunt sever pedepsiți de către părinți pentru greșelile din trecut.
b) Perioada scandalului se manifestă în momentul în care, adolescentul se crede definitiv eliberat de perioada copilăriei și caută să-și afirme noua poziție independență. Din dorința de a fi remarcat, recurge la excentricități prin vestimentație (haine viu colorate), prin fizic (păr lung sau capul complet ras) sau prin argoul menit să sporească atracția conversațiilor dintre ei și să uimească persoanele adulte. Adolescenții vor să fie remarcați cu orice preț, să șocheze și recurg astfel la manifestări violente, participă la petreceri unde se consumă cantități însemnate de alcool, tutun, au loc relații sexuale neprotejate. Înclinația spre scandal o întâlnim aproape la fiecare adolescent și capătă proporții la nivelul grupurilor de prieteni.
c) Perioada de exaltare și afirmare. După parcurgerea acestei etape și mai ales după un îndelungat examen de conștiință, adolescentul se simte pregătit să înfrunte atât persoanele adulte, cât și viața în general. Examenul de conștiință are o durată între 1-3 ani, dispare în jurul vârstei de 17 ani și constă în convingerea că a dovedit celor din jur, faptul că s-a sfârșit copilăria, că este stăpân și responsabil pentru faptele sale.
În sens psihologic sunt identificate 3 etape ale crizei adolescenței:
Etapa preadolescenței echivalează cu etapa pubertății (10,11-14 ani) și este dominată de fenomene de maturizare biologică. Această etapă coincide cu cea mai intensă formă de manifestare a crizei de originalitate (dominant opozabilă) ce se exprimă în atitudinile și comportamentele care se încarcă de stări conflictuale și sunt dominate de o motivație iritată, parțial legată și de incertitudinea status-ului și rolul crizei se manifestă mai întâi în familie și apoi în școala.
Etapa marii adolescențe (14,18-19 ani) – etapa de intensificare a laturilor creatoare ale crizei de originalitate și de construcție intensă a concepției despre lume și viață, a caracteristicilor etico-morale ale acestuia, concomitent cu o intensă autoevaluare vocațională, pregătire profesională, independență și atitudini deschise față de problemele vieții sociale în care tânărul este implicat nemijlocit. Domină conflictele de autoafirmare (afirmare de sine) , apoi conflicte de status și rol, aspirație vocațională.
Etapă adolescenței prelungite (18,19 – 24,25ani) în care criza de originalitate se încarcă de responsibilități sociale și cetățenești mai ample, apropiind tânărul de integrarea activă în viața socio-economică actuală. În situațiile de opozabilitate și stări tensionale, domină în continuare conflictul de rol , statut, și se ascut conflictele privind incertitudinea de adaptare profesională.
Afirmația că „adolescența este o problemă socială”, nu este absolutizată. Factorul social nu poate explica singur întreaga problematică a adolescenței , dimensiunea socialului nu este decât una dintre componentele fundamentale ale personalității.
Se impune precizarea că adolescența nu este o perioadă de tensiune constantă și obligatorie, iar problemele adolescenței nu sunt aceleași în toate societățile. În societatea contemporană, au crescut posibilitățile de a se crea „stări tensionale”. Societatea contemporană nu mai poate rezolva așa simplu problema inserțiunii sociale, cum o rezolvau societățile anterioare, fie cea primitivă, antică sau medievală. Nu „ceremonialul” cu care se făcea inserțiunea tânărului în lumea adultă rezolvă problema tensiunilor, ci și simplitatea procesului însuși în condițiile respective (indiferent că era vorba de a participa la viața societății cu „ drepturi egale”, de a îmbraca toga virilă sau de investirea cu drepturi de cavaler).
În societatea contemporană problema este mult mai complexă, prelungirea duratei de școlarizare, împiedică dorința adolescentului către un nou statut și rol, creând posibilităile sporite de apariti a unor stari conflictuale, cu toate instituțiile sale, mai ales prin intermediul familiei, trebuie să acorde o atenție deosebită formării capacității adolescentului de a exercita o anumită autoritate, de a prelua responsibilități, de a-și afirma propria adolescență. În felul acesta, nevoia adolescenților de a obține un nou statut și rol social va lua alte forme de manifestare decât „marginalitatea”, „contestația” sau „revolta”. Desigur toate manifestările crizei menționate anterior nu angajează doar pe adolescent și pe cei din jurul său, mai ales pe părinți. Se poate spune că aceștia devin componentele relaționale de bază ale crizei adolescenților. Fără voia lor ei pot să influențeze desfășurarea crizei și pot în același timp să contribuie la dezvoltarea personalității celor care parcurg acest proces. De aceea este necesar să ne oprim pe scurt la atitudinile și reacțiile părinților față de fenomenul crizei de originalitate a adolescentului.
Cercetările efectuate în acest domeniu au dus la evidențierea câtorva tipuri de reacții parentale în fața schimbîrilor care se produc în timpul crizei, și anume:
a) Sunt părinți care devin foarte nemultumiți de comportamentul copiilor lor precum și de contrastul între cum au fost și cum sunt, și cred că totul se datorează slăbiciunilor lor și de aceea ajung la concluzia că trebuie restabilită ordinea prin creșterea exigențelor și formularea drastică a interdicțiilor. Ei apelează astfel, la o moralizare continuă și la o adevarată pândă a greșelilor și a nerealizărilor adolescenților, care vin să întemeieze interdicțiile formulate de aceștia. De cele mai multe ori, orgoliul lor de educători exigenți este pus în joc și ei consideră că pot rezolva totul mai bine, ocolind orice ajutor din partea specialiștilor, dar în cele din urmă sunt nevoiți să apeleze la aceștia. În aceste condiții opoziția adolescenților tinde să crească și să încheie adesea cu fuga de acasă sau cu alte forme grave de a-i pedepsi pe acești părinți neîntelegători.
b) Alți părinti se simt jigniți profund de atitudinile adolescenților și sunt descurajați de faptul că încercările lor nu au dus la nici un rezultat și atunci se retrag răniți moral și chiar se îndepărtează de proprii lor copii pe o lungă perioadă de timp. Nu mai pot comunica, nu mai găsesc ce anume să le spună. Este adevarat că, în aceste condiții, criza pare să se atenueze și calmul familial este aparent normal , dar adolescentului îi lipseste defapt această confruntare care să-l facă să se autodefinească și să se maturizeze.Totul este amânat dar nu rezolvat.
c) O a treia categorie este cea a părinților diferenți care-și continuă defapt atitudinile din stadiile anterioare față de copii lor, și se întamplă, ca nici să nu știe că viața acestora este marcată de astfel de evenimente (unii nu mai țin minte nici data exactă a nașterii copiilor, în ce clasă sunt sau cu cine se întalnesc, etc). De multe ori, în aceste cazuri, criza poate să fie mai estompată în relația cu părinții și mult mai intensă față de societate în general și de normele morale în special. Părinții aceștia sunt cei care se miră cel mai tare dacă li se aduce la cunoștință vreo abatere a propriilor copii și iși afirmă mereu neputința de a-i stăpâni.
d) Se găsesc și părinți care conservă atitudinile ce se potriveau copilăriei dar nu se acordă cu noua personalitate a adolescentului. Ei nu știu și nu pot încă să se transforme din părinți pentru copii, în părinți pentru adolescenți. Din aceasta cauză sunt total dezarmați față de situațiile cu care se confruntă și sunt nedumeriți de contrastul între iubirea lor mare față de tineri și reacția acestora adesea brutala. Adolescenții le resping toate încercările de a-i mai face să fie cum au fost.
e) O parte a părinților, mai ales din mediile rurale care sunt în general mai conservatoare, tind să reediteze concepția educațională pe care au manifestat-o proprii lor părinți la vremea în care ei au fost adolescenți ignorând marile diferențe între generația de acum și cea de atunci. De aceea ei nu reușesc să înțeleagă dorințele și preferințele propriilor lor copii cu privire la un alt standard de viață, la achiziția de aparatură electronică, la achiziționarea de vestimențatie modernă, la aspirații de viitor, etc. Ei sunt fie nedumeriți de eșecul stilului lor educațional, fie nemulțumiti și furioși pe copiii neascultători.
f) O mică parte a famiilor reușește să învingă dificultățile legate, pe de o parte, de depășirea modelelor educaționale, tradiționale și pe de altă parte, cele legate de înțelegerea și comunicarea cu proprii lor copii care au crescut. Aceștia au o concepție democratică asupra relației dintre educat și educator, reușesc să se transpună mai bine în situația adolescentului de acum, găsind o formă potrivită de dialog și mai mult, sau mai puțin intuitiv, ajung să îmbine într-o formă corectă rolurile de părinți cu cele de consilieri. Ei sunt cei care reușesc cel mai bine să-și asume rolurile de părinți și totuși și ei au nevoie de sprijinul specialiștilor.
Construirea unui zid psihologic între ei și cei din jur, zid ce le permite să se retragă, să pretindă că nu le pasă de ceea ce se întâmplă cu cei din jur , de consecințele problemelor cu care se confruntă. Mai mult decât atât, ei preferă să considere problemele reale ca fiind inexistente, tocmai pentru a nu fi implicate în rezolvarea lor sau pentru a-și afirma deplina independență față de persoanele din jur. Această strategie s-a dovedit a fi inadecvată deoarece nu face altceva decât să amplifice trăirile de tensiune, de izolare, de insatisfacție.
Imaginea de sine este componența orientativă a personalității și rezultă dintr-o orientare constantă și o trebuință marcantă de autocunoaștere. Se accentuează cautarea identității de sine.
Se dorește originalitatea, unicitatea propriei ființe ca persoană autonomă, capabilă, responsabilă, demnă. Căile pe care adolescentul le urmează pentru a obține ceea ce iși dorește sunt (după Emilia Stănciulescu): introspecție, autoobservație, rezultate; reverii și autoreflecții, încercări alternative de roluri, soluții, căutări, îmbracaminte, accesorii, coafură, machiaj; implicarea în diferite activități și compararea cu ceilalți. Rezultatele cautărilor enumerate sunt diferite:
a) găsirea identității de sine adevarate ce duce la integrarea și adaptarea la toate situațiile;
b) găsirea unei prea timpurii identități, care inchide posibilitatea de realizare a individului; c) o identitate confuză-indelungată cu schimbări surprinzătoare;
d) prin identificarea cu persoane/grupuri dominante se ajunge la o identitate negativă.
Imaginea de sine se află în centrul autocunoașterii și a edificării asupra propriei identități.
Eu – l fizic rămâne tot în centrul atenției și este valorizat în contextul relațiilor dintre sexe. Eu – l spiritual se amplifică cu interes pentru nivelul propriu de inteligență și cultură, precum și de trăsăturile de personalitate, care sunt valorizate în societate. Eu – l social este aproape consolidat și-a cucerit loc și prestigiu. Sunt totuși vulnerabili, uneori trăind dezamagiri în caz de indiferența din partea familiei și prietenilor. Eșecurile sau dezamagirile îi stimulează sau îi indîrjesc pe unii pe drumul spre succes. Alții însă confruntași cu dificultăți și eșecuri se amăgesc cu alcool, droguri, relații sexuale periculoase complicandu-și existența, negăsindu-și un loc de munca etc.
În această perioadă, există câteva caracteristici fundamentale ale dezvoltării psihosexuale: Dezvoltarea fizică a corpului și a organelor sexuale; începutul manifestărilor fiziologice ale sexualității; la fete, asta înseamnă creșterea sânilor, apariția părului axial și pubian, a menstrelor; la băieți, se modifică vocea.La adolescență apare furtuna hormonală, ceea ce determină modificări de comportament, în sensul apariției instabilității afective la fete și a conduitelor agresive la băieți. De asemenea, se accentuează tensiunea sexuală. Primele relații sexuale și primele manifestări ale dificultăților și patologiei sexuale. Relațiile sexuale sunt, de regulă, de scurtă durată, fără menținerea pe perioade îndelungate a aceluiași partener, datorită instabilității emoționale specifice vârstei. Cei mai mulți adolescenți percep actul sexual ca sport, ca manifestare a virilității lor, în timp ce fetele adolescente tind să asocieze sexul cu dragostea (sau îndrăgostirea). Din păcate, datorită acestei imaturități, a necunoașterii fiziologiei și anatomiei organelor sexuale și/sau a metodelor contraceptive, a carențelor afective din familiile de origine, mulți adolescenți se confruntă cu apariția unor sarcini nedorite sau copii nedoriți. Postura de părinte-adolescent este dificilă, deoarece cei mai mulți dintre ei nu sunt pregătiți pentru acest rol; în plus, ei sunt puși în situația de a renunța la visele lor și a lua un nou drum de evoluție personală. Participarea la grupurile de egali, prieteni și existența modelelor de rol sexual; încercările de stabilire a unui sistem propriu de valori, inclusiv față de sexualitate; Definitivarea identității psihosexuale, în care rolul fundamental le revine părinților sau substitutelor parentale. Să examinăm în continuare cum contribuie interacțiunea părinți-copii la formarea rolului.
Copilul nu se situează pe o axă tată-fiică sau mamă-fiu. El trăiește, în primul rând, într-un triunghi tată-mamă-copil și participă cu toată ființa sa la relația familială. Trăiește într-o simbioză extrem de puternică cu cuplul parental, încât se poate simți răspunzător de toate neînțelegerile și momentele de separare ale acestuia. Realitatea cuplului parental simbolizează în ochii copilului complementaritatea contratrăriilor ce asigură menținerea lumii, motiv pentru care acesta ține foarte mult la menținerea unității cuplului părinților săi. Predispoziția lui naturală pentru adaptarea echilibrată la mediu îi permite copilului să-și găsească în mod spontan un tată sau o mamă de substitut, în condițiile în care cei naturali nu răspund nevoilor sale fundamentale. Rezultă, deci, că toate figurile care au participat mai mult sau mai puțin la creșterea copilului participă și la formarea complexelor parentale. Un bunic afectuos poate compensa figura unui tată insensibil, reechilibrând astfel încărcătura emoțională a complexului patern. Important este să existe cineva în preajma copilului. Drama multor copii contemporani de aici vine: sunt lipsiți de repere. Când amândoi părinții lucrează de dimineață până seara, nu mai au timp și energia necesară să-și petreacă ceva vreme cu copiii lor. Aceștia cresc într-un fel de vid, iar imaginile parentale pozitive nici măcar nu au șansa să apară. Identitatea masculină sau feminină a copilului rămâne nedefinită. Un aspect decisiv pentru formarea identității psihosexuale este climatul psihic pe care îl creează acasă ambii părinți, „climat care condiționează profund procesele arhetipale constelate și complexele formate. Succesul sau eșecul individului în relaționarea cu membrii sexului opus este în mare parte determinat de experiența extensivă trăită în copilărie prin interacțiunile repetate dintre tatăl și mama sa și, de asemenea, de relația individuală a părinților cu copilul lor. În acest context, valoarea personală atribuită de fiecare părinte celuilalt este în mod special semnificativă pentru dezvoltarea sexuală a copilului. Pentru o abordare coerentă asupra Eu-lui personal.
„Formarea complexului este prilejuită de existența în psihicul obiectiv a imaginii colective a femeii, imagine moștenită care există în interiorul bărbatului, cu ajutorul căreia înțelege natura feminină. De-a lungul dezvoltării, băiatul își reprimă manifestarea unor calități, trăsături feminine sau înclinații naturale, care sunt definite cultural ca inacceptabile pentru identitatea sexuală a eului. Toate aceste conținuturi se grupează în jurul imaginii arhetipale. La aceste fațete mai contribuie experiențele prilejuite de contactele reale pe care bărbatul le-a trăit cu feminitatea în toate ipostazele ei, în timpul vieții sale. Dintre acestea din urmă, desigur, semnificativă este relația subiectivă cu propria mamă. Același lucru este valabil și în ceea ce privește originea și sursele complexului la femeie. Datele empirice demonstrează că, în mare măsură, caracterul este determinat de natura subiectivă și obiectivă a relațiilor cu mama. În acest sens, dacă mama are o influență negativă asupra băiatului, se va exprima prin conduite irepresibile în care se manifestă iritabilitate, depresie, incertitudine, insecuritate, susceptibilitate. În aceeași ecuație intră și conduite dominate de teama de boli, de accidente, de dispoziții sumbre și de idei suicidare. În situația unor influențe pozitive și a unei relații pozitive băiat-mamă – de care însă acesta nu se poate elibera astfel structurată va influența prin sentimentalism, susceptibilitate și vulnerabilități afective, hipersensibilitate”.
Apare ca personificare masculină a inconștientului feminin și este în mod fundamental influențat de relația reală, dar mai ales subiectivă a fetiței cu tatăl ei. Caracteristic pentru o influență parentală negativă este rigiditatea opiniilor dublată de un comportament dur, implacabil, rece, încăpățânat, insensibil. În stadiul de identificare, influența negativă e vizibilă în pasivitatea și paralizia tuturor sentimentelor. În faza de proiecție, caracteristică pentru adolescență, dar nu numai, identificarea inconștientă a unei alte persoane cu imaginea este zdruncinată, în primul rând, de artificialitatea unor atribuiri care nu au consistență în personalitatea femeii/bărbatului respectiv. Pe măsură ce proiecțiile sunt retrase, prin procesul de conștientizare, relația tinde să capete din ce în ce mai mult atributul de autenticitate. „In acest sens, pentru bărbat și pentru femeie au funcția de a lărgi sfera conștiinței prin integrarea unor conținuturi care permit eului schimbări de atitudini, noi perspective. Este posibilă, așadar, prin conștientizarea unor elemente ale extensia Eului, prin autoîntelegere și autocunoaștere.”
Tipurile de relație părinte-copil, care își pun amprenta asupra formării identității psihosexuale a adolescenților. Tatăl tăcut, tatăl incestuos, tatăl puritan și tatăl tiranic sunt cele patru variante de tați .
Relația cu un tată absent facilitează idealizarea acestuia de către fiica sa și determină formarea unei femei care încearcă cu toată ființa ei să se facă plăcută, să fie în centrul atenției tuturor. De timpuriu, fetița ajunge să creadă că tatăl ei nu-i vorbește pentru că nu este destul de frumoasă sau de inteligentă, sau destul de bună pentru a fi iubită. Ajunge chiar să se simtă vinovată de tăcerea tatălui și începe să se submineze: „Nu sunt interesantă. Nimeni nu mă place. Nimeni nu vrea să mă cunoască”. Din acest moment, tânăra începe să-și țeasă destinul amoros, căci, dacă pe de o parte se subestimează, pe de alta idealizează bărbatul și umple golul cu fantasma prințului din poveste. „într-o zi, prințul meu va veni” s-ar putea traduce în multe cazuri: „într-o zi, tatăl meu va veni, îmi va vorbi și, în sfârșit, voi exista ca femeie”. Este evident că, în această situație, primele ei relații vor avea un final catastrofal, deoarece nici un bărbat nu va putea înlocui o imagine ideală de bărbat. Sentimentul de a nu fi valoroasă și de a nu fi niciodată o femeie dorită o va marca întreaga viață, iar șansele ca ea să aibă o viață de cuplu armonioasă sunt aproape inexistente. Tatăl incestuos este cel care determină, de asemenea, mari probleme în asumarea și manifestarea rolurilor de sex adolescentelor. Victima abuzurilor sexuale este afectată grav atât în identitatea ei sexuală, cât și în ceea ce privește sentimentul ei de a exista. Acestor persoane le este foarte greu să rămână în contact cu propria lor viețuire și să întrețină relații de intimitate cu cei apropiați. Această dificultate de a exista, trădează o prețuire de sine care a fost total distrusă de gestul tatălui său. Când o fiică este victima unui incest, integritatea ei corporală este extrem de afectată, încât riscul de a se oferi oricărui bărbat este foarte mare. Studiile dovedesc că majoritatea prostituatelor sunt victime ale incestului. Pentru că nu au fost respectate, nu izbutesc nici ele însele să se respecte. Adesea își urăsc tatăl și pe toți bărbații care le sunt clienți. Poate să devină exhibiționistă. Pentru a nu-i aparține tatălui, decide să se ofere privirii tuturor.
Incestul afectiv este și el extrem de dăunător pentru construirea identității psihosexuale a fetei. Tatăl parazitează viața sexuală a fiicei, fiind incapabil s-o lase să-și trăiască singură viața proprie. Este cazul copiilor parentificați – cei nevoiți să devină părinții propriilor părinți. Acești copii nu se pot separa de părinți pentru că se simt culpabili dacă i-ar abandona. Relațiile pe care le vor avea vor fi cu persoane extrem de dependente, la fel ca și părinții lor.
Tatăl puritan se află la antipodul tatălui incestuos. Acest puritanism exacerbat este motivat de aceeași dorință incestuoasă. La tatăl incestuos există trecerea la act, la tatăl puritan se instaurează interdicția sau nevoia de inhibiție a actului. In marea majoritate a cazurilor, tatăl nu se atinge de fiica sa adolescentă. Această răceală și mai ales tăcerea care o însoțește au efecte nefaste asupra fiicei sale. Printr-un astfel de comportament, tatăl îi poate provoca fetei sale adolescente prima și cea mai mare suferință din iubire. Când ea începe să devină femeie, când e mândră că în sfârșit seamănă mamei, un bărbat, prin tăcerea lui, îi spune că atributele ei par a fi periculoase.
Două tipuri de reacții ale fetei putem înregistra în acest caz: fie își pune farmecele în evidență pentru a seduce și a atrage atenția, fie, dimpotrivă, încearcă să refuze diferența sexuală, purtând veșminte suficient de largi pentru a-și acoperi rotunjimile și a-și ascunde, în felul acesta, feminitatea.
Așadar, când se manifestă în mod adecvat, este un factor determinant în evoluția unei fete. El ajută la dezvoltarea pozitivă, care susține încrederea în sine și spiritul de inițiativă. Indiferent că este absent fizic, absent cu gândul, distant, sau de-a dreptul abuziv, relația pe care i-o oferă fiicei sale o rănește, iar ea va adopta comportamente reprezentând reacții la suferință, dar care n-o vor vindeca și nu-i vor oferi posibilitatea să-și integreze o identitate psihosexuală aducătoare de satisfacții personale în viața de cuplu. Tatăl tiranic sau despotic este cel care își terorizează fiicele prin rigiditatea regulilor pe care le impune adolescentelor, din nevoia de a-și exercita controlul absolut asupra lor, gândindu-se că în acest fel le poate proteja mai mult. Nu reușește însă decât să-și alimenteze orgoliul de a stăpâni și de a dispune și de a sădi în inima fiicelor puternice sentimente de ură și dorință de răzbunare. Adevărate amazoane, ele se vor lupta cu stoicism cu toți bărbații din viața lor, nereușind să se împlinească ca femei lângă nici unul dintre ei.
Eternele adoleșcente sunt acele fiice care, private de sprijinul patern în dezvoltarea lor psihologică, rămân prizoniere nevoii lor de a plăcea bărbaților sau adoptă o atitudine de revoltă, construindu-și o armură de nepătruns. Ele îi lasă pe alții să le creioneze viața. Unei astfel de femei îi este foarte greu să aibă inițiativă și să ia hotărâri. În loc să acționeze în propriul ei interes, preferă să se adapteze la schimbările pe care viața sau bărbații le hotărăsc pentru ea și se refugiază într-o lume de fantasme când situația devine prea greu de controlat. Linda Shierse-Leonard identifică patru tipuri de eterne adolescente: păpușica dulce – este cea care, deși pare foarte sigură pe ea, fiind mândră și încrezătoare, trăiește o permanentă teamă de abandon, neglijate de tatăl ei. Deși se poate revolta uneori, acuzându-și partenerul, ea va rămâne pasivă și dependentă; fata de sticlă – este cea care se refugiază în cărți sau în lumi imaginare, invocând pretextul fragilității și hipersensibilității și devenind în felul acesta o fantomă a celei care este; educătoarea – este fata care trăiește din plin bucuria momentului prezent, refuzând orice fel de responsabilitate și de obligații, devenind astfel varianta feminină a lui Don Juan. Îi vine deci foarte greu să se angajeze într-o relație durabilă. În relație cu mama și tatăl ei, această femeie nu a căpătat simțul propriei valori, iar revolta o împiedică să realizeze o relație adevărată cu bărbatul care-i place; marginala – este cea care se identifică cu un tată ajuns obiect de rușine, care s-a revoltat împotriva societății sau a fost respins de aceasta. Fetița a fost mișcată de drama tatălui și a rămas prinsă în ea. În orice situație, ea va simți nevoia să critice și să-și afirme diferența, fiind combativă, dar niciodată nu va acționa în consecință. Se va refugia în alcoolism, drog, prostituție sau sinucidere, fiind extrem de deprimată. Printre ele se numără și cele agresate sexual de tată, fete care nu mai reușesc să-și capete respectul de sine. O femeie care a trăit teroarea unui tată tiranic va încerca să reușească în lume uzând de aceeași autoritate despotică, ea le va face celorlalți ceea ce tatăl i-a făcut ei, le va impune ceea ce el i-a impus. “Amazoanele” devin femei ale datoriei și ale principiilor.În loc să caute privirea bărbaților, cum fac seducătoarele, ele resping avansurile masculine și merg uneori până la a disprețui toți bărbații din lume. „Amazoana este o femeie care a adoptat caracteristicile asociate în general temperamentului masculin și identificate cu puterea masculină. Simultan, renunță la capacitatea sa de a stabili relații afectuoase, capacitate care, de regulă, a fost asociată cu feminitatea. În consecință, “amazoana” care preia puterea negându-și capacitatea de a se lega afectiv de alte ființe, rămâne unidimensională și devine victima caracteristicilor pe care a vrut să le acapareze.”. “Amazoanele” Lindei Shierse-Leonard sunt: femeia superstar – este femeia care încearcă să reușească în toate, cu riscul însă de a pierde orice contact cu emoțiile sale sub povara responsabilităților și a oboselii și de a cădea în depresie. De cele mai multe ori, a avut un tată care o trata ca pe un băiat și care a investit în ea propriile ambiții. In loc să-i respecte diferența sexuală, tatăl i-a hotărât o viață și un destin masculin. Iar această femeie va trăi perpetuu povara temerii de a fi respinsă dacă nu devine „băiatul tatei”; fata ascultătoare – este femeia datoriei și a principiilor, cea care a pierdut orice contact cu spontaneitatea și originalitatea ei; femeia martir – este cea care se devotează total soțului și copiilor, unei cauze sau unei religii, ca și când n-ar avea dreptul să se gândească și la sine; dar toate nevoile refulate găsesc, pentru a se exprima, căi ocolite: suspine, toane, tăceri – ecouri ale unei suferințe pentru care copiii și cei din jurul ei vor plăti; regina războinică – este cea care se opune cu forță și hotărâre iraționalității tatălui, pe care-1 consideră un degenerat; ea își va nega orice tentativă de sensibilitate și-și va interzice chiar să iubească. Toată viața ei este o luptă, receptivitatea însăși este confundată cu pasivitatea și, astfel, femeia profundă este suprimată.
Atenția tatălui o confirmă pe fiică în diferențierea ei sexuală. Prezența lui îi permite să se separe și să se diferențieze de mamă. Tatăl o ajută să-și câștige individualitatea de femeie. Dar atunci când relațiile tată-fiică nu au fost satisfăcătoare, sunt afectate relațiile mamă-fiică, aceasta din urmă având sentimente ambivalențe față de prima. „îmi iubesc mama care mi-a dat atenție, dar o urăsc pentru că mi-a cerut prea multe”. În astfel de cazuri, cel mai adesea, relația parentală de cuplu este deficitară. Mama are adesea exigențe foarte mari față de fiica sa, încercând să-și împlinească prin aceasta propriile dorințe. Cu alte cuvinte, mama va încerca să fie totul pentru fiică, sfârșind prin a deveni sufocantă, ceea ce o va determina pe aceasta să o respingă și să lupte pentru independența sa. În aceste condiții, fiica își va respinge mama și, implicit, grație procesului de identificare se va respinge pe sine, identitatea psihosexuală a ei având de suferit.
Mamele singure transformă fiica într-un adevărat partener de viață, atribuindu-i rolul de suport emoțional substitutiv al soțului absent. In aceste condiții, conflictul părinte-copil ajunge până la a imita conflictele maritale ale mamei cu fostul ei soț, fiica auzind deseori din gura mamei sale: ești „ca taică-tu.” În astfel de situații, fiica își va respinge mama, respingându-și astfel propria feminitate, va deveni exact ca tata și va intra într-o confuzie de identitate psihosexuală ce va avea implicații nefaste asupra relațiilor ei de cuplu. Iar relația mamă-fiu poate fi extrem de strânsă, mai ales în condițiile în care femeia își găsește rațiunea de a trăi în rolul matern, uitându-și propria feminitate. Maternitatea poate deveni astfel un loc de investire a nevoilor de recunoaștere și a dorințelor reprimate ale femeii, ba chiar un prilej de revanșă pentru frustrările legate de negarea valorii feminine. O femeie poate hotărî astăzi să nască pentru a umple un gol, deci dintr-un deficit emoțional, și nu din nevoia firească de zămislire a unui copil. Acesta se naște, iar destinul său este deja creionat: să umple lacunele afective ale unei femei căreia i-a lipsit tatăl și căreia îi lipsește acum partenerul. Și dacă se întâmplă ca acest copil să fie băiat, simbolic, încă de la naștere este împovărat cu o „căsătorie”, fiind forțat să fie de timpuriu bărbat și soțul propriei mame. Care sunt implicațiile psihologice asupra evoluției ulterioare a unui astfel de băiat sunt lesne de ghicit. Fantoma incestului îl va bântui întreaga viață, iar a trăi alături de o femeie ar fi echivalentul unui prizonierat din care de multă vreme simte nevoia să scape. O astfel de situație împiedică rezolvarea favorabilă a complexului, rezolvare ce presupune ca fiul să cedeze tatălui său pretenția la rolul de soț, el urmând a se orienta spre alte femei. Când tatăl nu este prezent pentru a bara fiului calea spre mamă, fiul și mama rămân unul prizonierul celuilalt, adesea pentru tot restul vieții. Deci, separarea mamă-fiu este absolut necesară. Dacă aceasta nu se rezolvă firesc la 4-5 ani, complexul se va reactiva la pubertate. În acest moment, relația dintre mamă și fiu riscă să se transforme într-o luptă pentru putere. Marea lor iubire devine brusc o închisoare, ce împiedică înflorirea individuală a fiecăruia. Insuficient afirmat, lipsit de modele masculine cu care să se identifice, fiul va încerca să încalce legea maternă pentru a-și câștiga propria identitate de bărbat, devenind un „războinic” veritabil. Dacă mamele reușesc să înțeleagă că este timpul să-și regăsească feminitatea și să se ocupe mai mult de ele, războiul are șanse să înceteze. Adolescenții își caută instinctiv tatăl tocmai pentru a se putea separa de mamă și pentru a-și crea o identitate masculină. Mama trebuie să accepte că fiul nu-i poate fi nici partener, nici prieten, nici amant. Altfel, există riscul ca eul băiatului să fie influențat de complexul contrasexual, iar identitatea sa psihosexuală să aibă de suferit.
Psihologia analitică susține că legăturile de tip heterosexual nu pot fi formate sau eșuează datorită dezvoltării patologice a complexului contrasexual. O astfel de dezvoltare depinde deci de experiențele existențiale nefericite pe care copilul le are în relaționarea cu părintele de sex opus.
Prin intermediul unei intense identificări cu părintele de sex opus, eul este inflaționat de arhetipul contrasexual, ceea ce duce la eșecul actualizării principiului sexual care corespunde genului biologic al individului. Acest fapt va conduce fie spre o femeie dominată de animus, fie spre un bărbat slab, dominat de anima, care vor sfârși în legături de tip homosexual. Băiatul deprivat de mamă sau fata deprivată de tată suferă de o atrofiere a animei sau animusului, lipsindu-le astfel organul psihic pentru formarea legăturilor heterosexuale.
O relație prea apropiată de părintele de sex opus, poate conduce, de asemenea, la o dezvoltare hipertrofiată a complexului contrasexual și la o identificare a eului cu acesta, mai ales dacă părintele de sex opus a fost absent în perioadele critice ale copilăriei, sau relația cu el a fost neimplicată afectiv. Bărbații de acest tip tind să fie capricioși, cu un comportament greu previzibil, moale, fără să se afirme. Femeile dominate sunt agresive, dogmatice, încăpățânate. Identificarea cu complexul contrasexual poate duce în aceste cazuri spre transsexualism. Fundamentându-se pe presupunerea că heterosexualitatea este întotdeauna „firească”, obiectele erotice către care se îndreaptă aceste proiecții trebuie întotdeauna să fie o persoană complementară genului identității eului, deci „de sex opus”. Ca proces primar, femeia percepe într-un bărbat concret; este o proiecție sexualizată, astfel că ceea ce resimte este fie atracția sexuală față de acest bărbat, fie o repulsie sexuală. La baza presupunerii că sunt arhetipuri contrasexuale este faptul că, oricare este genul cu care se identifică persoana, ea va căuta mereu satisfacție sexuală în sexul opus. În situația unui bărbat, calitățile de tip aparțin „în mod natural” identității eului: orientarea spre scop, curajul, activismul, voința, decizia, capacitatea de a emite opinii etc. Planifică, exercită voință, gândire focalizată, valorează rațiunea, are continuitate logică. În situația unei femei, calitățile sunt cunoașterea identității feminine, a eului feminin: sentimente nuanțate, expresivitate, intuiție, creativitate. Deci, se constată că perioada de adolescență presupune acel nivel de cunoaștere care se formează la un individ și care in consecință va avea efectul de organiza intr-ul final acel nivel de trai corespunzător, formează o calitate de viață.
2.2 Problematica modelelor de relaționare conjugală asupra personalității adolescentului
Efectul devastator al conflictelor parentale se repetă și în cazul nerelaționării corespunzătoare în cuplu conjugal, uneori mai accentuat, mai ales sub aspectul dezvoltării bio-psiho-socio-culturale a adolescentului.
Este indicat ca în momentul ajungerii la o situație extremă în care adolescentul nu mai poate să rămână în cadrul familiei, să i se explice ce anume se petrece, trebuie informat în legătură cu hotărârile luate și trebuie asigurat că, indiferent de modul în care se comportă părinții între ei, atitudinea acestora față de el va rămâne neschimbată. Unii cercetători apreciază că această măsură este dură, totuși este infinit mai puțin crudă decât aceea care constă în a organiza în chestiunea de “conspirație a tăcerii” și a-l lăsa pe adolescent pradă suspiciunilor cele mai îngrozitoare pentru el, până când în mod tragic va descoperi singur sau va afle de la un străin, câteodată de la rude, cumplitul adevăr. În această situație se ridică următoarea întrebare: Ce încredere mai poate avea el în părinți, și mai ales în cel care îl are în îngrijire? O astfel de problemă atât de esențială, vitală pentru adolescent, care modifică întreaga structură familială, trebuie să fie prezentată clar, astfel încât adolescentul să aibă posibilitatea să-și exprime sentimentele pentru a nu se simți respins și exclus.
Este un stadiu superior în evoluția crizei, putându-se începe intervenția, oferirea alternativelor sau susținerea persoanei în luarea deciziei – decizii și planuri de viitor.
Pentru a nu-i întina imaginea pe care adolescentul și-o face despre celălalt părinte, este important ca fiecare dintre soți să fie atenți în a nu-l defăima pe celălalt. Această observație este întărită de identificarea unor sentimente și manifestări agresive ale adolescenților față de aceia care îi distrug securitatea fizică și afectivă; agresivitatea provocată aduce cu sine culpabilității și accentuează profund tulburarea. Este absolut necesar ca fiecare părinte să continue să-și îndeplinească rolul ce îi revine pe drept. Problema cea mai mare care se ridică, este aceea că părinții,având modele conjugale de conflict uită să-și păstreze rolul, să exercite o unitate de vedere în materie de educație și o oarecare coerență în acțiunile lor. Aspectul prezentat îl determină pe adolescent să dezvolte un anumit atașament față de cel care oferă mai mult sau într-un mod degradant, va alterna între două atitudini divergente.
Emilia Stănciulescu afirma că: “reacția copiilor la destrămarea familiei diferă în funcție de vârstă, sex, calitatea relațiilor cu părinții, climatul din familie”.
În funcție de vârstă, pe termen scurt, copiii mici sunt cei mai afectați de modelele conjugale . Dezvoltarea lor generală este bulversată pe de o parte devenind neascultători, chiar agresivi, iar pe de altă parte, par a deveni mai dependenți. Adolescenții la rândul lor sunt foarte afectați de relaționarea părinților (chiar dacă în cazul unora această trăire este interiorizată), însă spre deosebire de copiii mici ei tind să devină mai independenți, ca urmare a dezamăgirii suferite în mediul familial.
Relaționarea conjugală parentală are de cele mai multe ori efecte negative asupra minorului, afectând echilibrul psihic al acestuia. Astfel, un număr semnificativ de copii au avut sănătatea psihologică serios afectată, nu numai pe termen scurt, dar și în adolescență. Pentru cei mai mulți dintre copii, schimbările aduse prin conflicte nu au fost cu nimic mai puțin stresante decât conflictele maritale anterioare. Chiar și atunci când erau certuri extrem de dese și se manifesta o lipsă acută de armonie la nivelul familiei, foarte puțini copii reacționau la despărțirea părinților cu ușurare sau o considerau o soluție la problema familială. Ulterior, când creșteau, unii dintre aceștia ajungeau la concluzia că disoluția familială a fost necesar, sau chiar a constituit un pas ce trebuia făcut, un lucru constructiv pentru unul sau ambii părinți, dar din păcate o asemenea înțelegere nu este de obicei accesibilă copiilor tocmai când au mai multă nevoie de ea. Confuziile generate de gradul scăzut al comunicării conduc de obicei la criză, căsnicia devenind „arena” în care cercul răzbunărilor reciproce se repetă la infinit.
La șocul dispariției adesea inexplicabile a unuia dintre părinți, se adaugă suferința provocată de diminuarea grijii și atenției părintelui care a rămas, de vreme ce acest părinte este adesea prea preocupat de siguranța și sprijinul copiilor, de care au atâta nevoie. Putem deduce astfel că, în absența fizică sau psihologica unui părinte, securitatea afectivă a minorului este periclitată, acest fapt concretizându-se în adoptarea unor conduite specifice bazate pe hipersensibilitate, irascibilitate, izolare, performanțe școlare scăzute sau chiar săvârșirea de acte deviante și delincvente.
Atașarea adolescentului la unul din părinți în urma unui conflict mai riguros, stabilirea unui program de vizită și stabilirea unei pensii de întreținere pentru copii acestora sunt efectele pe care părinți le consideră ca fiind cele mai importante schimbări din viața lor.
Modelele de relaționare conjugală are mai multe efecte negative asupra socializării morale a copiilor, ducând la apariția unor deprinderi deviante ale acestuia. Este de la sine înțeles că, lipsa de supraveghere și controlul din partea ambilor părinți, absența autorității, frustrarea afectivă, îl determină pe adolescent să comită și să reediteze acte imorale sau deviante. Conflictul nu induce automat manifestări anti-sociale ale tinerilor. Se apreciază de către specialiști că, în urma cercetărilor, familiile dezorganizate nu sunt în mod obligatoriu criminogene, deși 80% din delincvenții minori provin din astfel de familii.
Există cazuri în care modelele de relaționare conjugale nefavorizante au efecte pozitive asupra socializării morale a adolescenților astfel că, uneori un copil se oferă, inconștient (iar alteori conștient), drept “țap ispășitor”, care atrage asupra sa mânia părinților, ca un mod de a reduce ostilitatea dintre ei. Delincvența tinerilor, lipsa de la școală, sau comportamentul agresiv pot provoca certuri între părinți, menținându-i implicați emoțional cu adolescentul și între ei, într-o oarecare măsură. Continuarea acestor probleme poate fi necesară pentru că împiedică retragerea unuia dintre părinți. Este de aceea important să nu se presupună că părinții sau copii vor să se termine cu aceste probleme sau simptome de care se plâng. Comportamentele deviante sau tulburările de comportament pot avea o funcție pozitivă în menținerea relațiilor de familie, iar unul sau mai mulți membrii ai familiei vor menține asemenea comportamente, până când ating scopuri mai profunde.
Relaționarea parentală abuzivă provoacă o slăbire a relațiilor dintre părintele și copil, mai mult decât atât, determină pentru membrii familiei importante consecințe pe plan economic, social, psihic și juridic.
1). Schimbările majore care intervin în planul psiho-social al adolescentului: Existența unor carențe puternice la nivelul relațiilor între membrii familiei și în cadrul desfășurării normale a vieții familiale, poate exercita o influență sporită asupra conduitelor tinerilor, instabilitatea căminului și climatul conjugal tensionat afectând sentimentele de securitate ale adolescenților, precum și finalitatea adecvată a proceselor de socializare și educație. Factori cum ar fi: absențele îndelungate din cămin ale unuia sau altuia dintre părinți, abandonul, divorțul, separarea în fapt sau decesul, îi privează pe tineri de posibilitatea de a se identifica moral și afectiv cu tatăl sau cu mama, determinând multiple consecințe negative asupra psihicului adolescenților, și totodată existența unui sentiment de “dependență protectivă” cu efecte benefice în procesul de dezvoltare a personalității acestora. Posibilitatea de apariție a unei conduite delincvente se corelează pozitiv cu deficitul sau, dimpotrivă, cu excesul autorității parentale și cu eforturile insuficiente ale părintelui atașat de copil (de obicei, mama) de a suplini absența partenerului. Din acest punct de vedere, armonia și unitatea grupului familial, climatul moral și afectiv adecvat, responsabilitățile cu caracter educativ împărțite în mod echitabil între părinți, reprezintă premise absolut obligatorii ale desfășurării, în bune condiții a socializării și educării morale a tânărului. O mare parte dintre delincvenții minori provin din familii dezorganizate ori din familii “problemă”, caracterizate prin atitudini antisociale, parazitism, antecedente penale ale unuia dintre părinți, comportamente agresive față de partenere și copil și alte conduite care influențează negativ dezvoltarea personalității morale. În asemenea tipuri de familii definite, în același timp, de lipsa de supraveghere și control al vieții și relațiilor copiilor, influența anturajului tinde să fie maximă, adeseori într-un sens exclusiv negativ, favorizând comportamentele delincvente din cadrul cărora se vor recruta ulterior cazurile penale. Familiile caracterizate prin disfuncții în ceea ce privește desfășurarea adecvată a procesului de socializare morală, promovează în mare măsură un stil educațional deficitar, definit fie prin indiferență, fie prin răsfăț excesiv, facilitând dezvoltarea unor relații ale adolescenților cu persoane (egali ca vârstă sau adulți) care au un comportament antisocial, definit de antecedente penale, și de multiple carențe educaționale (corijențe, repetenții, absențe nemotivate de la școală etc.), determinat, într-un grad înalt, de atitudini de indolență ale părinților și de absența legăturilor acestora cu școala.
Prin complexitatea sa antrenează o serie de modificări majore la nivelul tuturor funcțiilor familiei.
Relaționarea între soți ( familie disfuncțională) poate avea efect pierderea funcției psio-afective a familiei, iar responsabilitățile paterne sunt redistribuite și preluate în totalitate de părintele căruia i s-a încredințat copilul.
Consecințele psihologice se răsfrâng atât asupra părinților, cât și asupra adolescenților, dar chiar dacă ele ar afecta doar pe părinți, tot ar influența dezvoltarea psihică, afectivă, și cognitivă a adolescenților. Acest lucru se întâmplă pentru că, fundamental pentru dezvoltarea și evoluția adolescentului pe toate planurile, este climatul și mediul familial.
Inegala valorizare a maternității și paternității are profunde implicații pentru restructurarea familiilor. Aceasta poate explica, în parte, de ce “o treime din copiii implicați în conflicte familiale, pierd contactul cu unul dintre părinți – de obicei tatăl – curând după ce părinții s-au certat”. Se presupune adesea că tații sunt mai puțin devotați decât mamele în îngrijirea copiilor și că e nevoie ca ei să dovedească că au competențele unui părinte, în timp ce competența maternă este presupusă ca existentă dacă nu se dovedește lipsa ei. Dorința unui tată de a juca un rol activ în îngrijirea copiilor săi poate fi adesea considerată ca o amenințare a rolului central al mamei, mai degrabă, decât o sursă de forță și sprijin pentru ea, ca și pentru copii.
Când părinții se confruntă între ei, ruptura dintre ei poate fi adesea adâncită de credința că, de obicei, părintele “bun”, cel care îngrijește, este cel care rămâne cu copiii, în vreme ce părintele “rău”, sau nepotrivit, este cel care părăsește casa. Deși termenul de “părinte singur” ar putea să descrie corect mai multe situații în care tatăl (sau mult mai rar, mama) s-a retras sau a dispărut complet, aceasta nu este o situație reală pentru toate familiile dezorganizate.
Adesea, părinții presupun despre adolescenți că ei sunt doar victime pasive ale destrămării familiale și este posibil ca ei să fie spectatorii care privesc cu tristețe cum lumea lor familială se dezintegrează în fragmente de evenimente neexplicite.
S-au efectuat nenumărate studii cu privire la efectele asupra copiilor, respectiv adolescenților și s-au depistat o multitudine de urmări și reacții, atât imediate, cât și pe termen lung. Deși unii specialiști în sănătate mintală sunt de părere că (și privarea concomitentă a adolescenților de prezența zilnică a unuia dintre părinți) este mai traumatizant la anumite vârste decât la altele, este însă cert că nu există o vârstă potrivită la care un tânăr poate îndura cel mai bine conflictele părinților săi.
Copiii, respectiv adolescenții pot reacționa în diferite feluri la aflarea veștii că părinții lor urmează săse desprtă, și anume, prin negare, rușine sau jenă, acuzându-se sau simțindu-se vinovați, prin mânie, teamă, ușurare, prin nesiguranță sau prin pierderea respectului față de sine, prin durere, depresie, alienare sau singurătate, și în multe alte feluri.
2). Sentimentul de vinovăție: Adolescenții atașează de cele mai multe ori o semnificație uriașă unui eveniment în încercarea lor imatură de a determina cauza conflictului părinților săi. Poate că își amintesc de o ceartă zgomotoasă pe care au avut-o părinții și se gândesc că acesta trebuie să fie motivul pentru care ei nu rlaționează. Este cert că evenimentele care rămân cel mai viu întipărite în mintea unui adolescent sunt acelea care l-au implicat în mod direct pe el. În consecință, ei ajung să se învinovățească pentru neînțelegerea părinților. Psihologul Neil Katter a descoperit că “aproape trei pătrimi dintre copiii de șase ani examinați, se învinovățeau pentru situațiile conflictuele în familie”.
Un lucru similar se petrece și în cazul adolescenților. Ei pot crede că certurile lor cu ceilalți frați sau surori i-au determinat pe părinți săse înțeleagă reciproc. Cred de asemenea că, răzvrătirea și capriciile lor au contribuit la destrămarea familiei. Ei pot să se simtă responsabili din cauza notelor slabe, a dispozițiilor lor necontrolate sau a eșecului lor de a-și arăta dragostea față de unul sau de ambii părinți.
3). Negarea:O reacție frecventă la durere (în special la durerea mentală și emoțională) o reprezintă negarea.
Unii adolescenți reacționează la manifestările conflicuale comportându-se ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic sau încercând să se convingă singuri că părinții lor nu vor merge până la capăt. Există posibilitatea ca ei să nu mărturisească nimic prietenilor lor sau să susțină pur și simplu că tatăl lor este plecat pentru o perioadă de timp nedeterminată. Această formă de negare este menținută de multe ori timp îndelungat, continuând și după ce sentința de disoluție este determinată a fi pronunțată, ei păstrând astfel cu încăpățânare speranța că părinții săi se vor împăca în curând.
O altă formă răspândită de negare o reprezintă refuzul adolescenților de a recunoaște, chiar și în sinea lor, că coflictul parental i-ar fi produs vreo supărare. Această reacție se caracterizează adeseori prin încercarea de ignora sau prin refuzul de a vorbi.
Negarea poate lua și alte forme, cum ar fi idealizarea părintelui absent sau chiar bravarea cu voce tare în legătură custarea conflictuală, făcută cu scopul de a masca anxietatea. Adultul trebuie să înțeleagă că negarea este un mecanism de apărare: “Copiii, respectiv adolescenții care recurg la negare o fac (de cele mai multe ori inconștient) pentru a se proteja singuri și pentru a păstra singuri un anumit grad de stabilitate”.
4). Mânia și teama: Mânia se numără printre reacțiile cele mai frecvente provocate de divorțul părinților. Un adolescent se poate mânia pentru că divorțul distruge mediul său familial, provocând dezordine acolo unde până nu de mult fusese ordine. De asemenea, poate fi supărat deoarece detestă să fie despărțit de unul dintre părinți. Sentimentul că a fost abandonat poate duce la mânie, el neputând să suporte gândul că se află într-o situație diferită de cea a prietenilor lui care trăiesc în familii normale.
Adolescenții pot fi victimele resentimentelor unuia dintre părinți față de celălalt, chiar și în situațiile cele mai amicale, turbulența și mișcarea care pot diminua cantitatea de timp și de atenție pe care părinții o acordă familiei. Acest fapt stârnește în adolescenți reacții de frustrare și mânie. Și fără îndoială, “un conflict intrafamili va provoca o mulțime de resentimente și frustrări noi între părinții, ceea ce, alături de lipsa de afectivitate deja existentă le va face adolescenților viața chiar mai stresantă”.
Mânia poate fi determinată și de circumstanțele fizice și financiare. Dacă în urma divorțului familia este nevoită să părăsească vecinătatea, școala sau să ajungă să trăiască în condiții mai puțin bune, adolescentul poate reacționa cu furie întrucât el riscă să-și piardă grupul de prieteni cu care era obișnuit.
Încercarea adolescenților de a-și trata sentimentele de mânie, poate cunoaște multe forme. Ei pot să-și reprime sau să nege aceste sentimente sau chiar să se simtă vinovați pentru că sunt nervoși. Se pot elibera de această mânie identificându-se cu alte persoane (cu personajele din filmele violente), sau în mod simbolic, printr-un comportament pasiv-agresiv (precum rănirea “accidentală” a propriei persoane sau a altora, urmată de tentativa de a repara răul făcut).
Adolescenții care își reprimă mânia pot ajunge să sufere de un grad ridicat de stres. Pot suferi de asemenea de atacuri de anxietate, de toane în timpul zilei și de depresie gravă.
La fel ca și mânia, tema este o reacție obișnuită și elementară al părinților. S-a constatat că orice pierdere a unei persoane de care este legat copilul provoacă o reacție instinctivă de teamă. O asemenea pierdere, cum este cea a echilibrului familial, va produce teamă și la adolescenți. Acestora le poate fi teamă să nu fie părăsiți emoțional de unul sau de amândoi părinții. Adolescenții care răspund în felul acesta părinților, vor deveni mai retrași și mai puțin comunicativi cu părinții și cu prietenii lor.
5). Imaginea de sine: Adolescenții ai căror părinți au modele de relaționare conjugală necoerente sunt mai vulnerabili la sentimentul de nesiguranță și pierdere a respectului de sine. Circumstanțele care au condus la destabilitate, procesul de impact în sine și condițiile care apar de obicei, constituie de multe ori o lovitură cu efect triplu la adresa sentimentului de valoare personală a acestuia.
Adolescenții care sunt martorii unor situații de risc a relațiilor gândesc adesea că tocmai existența lor a provocat părinților: “dacă nu m-aș fi născut” își spun unii, “poate mama și tata ar fi încă împreună”. Sau pot să creadă că dacă mama ar fi avut cumva un alt copil – unul mai bun –familia ar fi fost maistabilă. Aceste atitudini, de neconceput totuși pentru o gândire obiectivă, adultă, sunt foarte reale – și par rezonabile – pentru mulți adolescenți ai căror părinți divorțează.
Chiar dacă nu se învinovățesc, adolescenții se pot simți diferiți și mai puțin merituoși decât prietenii lor ai căror familii au relații mai bune în familie. De asemenea, ei simt stigmatizați de către cei din jur pentru că familia lor se afla în calitate de risc. Stigmatizarea poate să apară și ca urmare a comportamentului părinților lor (alcoolism, abuzuri) ceea ce poate anihila respectul de sine al unui adolescent.
Circumstanțele care rezultă pot reprezenta o amenințare la adresa siguranței și a respectului de sine al unui adolescent. Dacă părinții se străduiesc să “aranjeze” îngrijirea și supravegherea adolescenților, dacă un părinte nu-și agreiază prea des copilul sau dacă nucomunică cu el, dacă adolescentul este privit ca o povară atât pentru mamă, cât și pentru tată, el poate ajunge să creadă că “nu sunt decât o pricină de necaz, nu valorez prea mult în ochii lor”. Aceste situații, pentru că provoacă de multe ori nesiguranță și o imagine săracă de sine, pot duce la apariția unei multitudini de simptome psihologice.
6). Înstrăinarea și singurătatea: Adolescenții ai căror părinți sunt evaluați în calitate famili cu risc social, experimentează adesea un sentiment de alienare ca și consecință a deciziei părinților lor. Ei se simt înstrăinați într-un fel sau altul de unul sau de amândoi părinții. Ei se pot simți brusc depărtați de prietenii lor. Unii dintre ei se adresează prietenilor de aceeași vârstă pentru sprijin emoțional și relațional, pe măsură ce se adaptează climat favorabil părinților. Datorită acestei alienări, mulți adolescenți vor trece prin criza de singurătate extremă. Se vor simți lipsiți de prieteni, neajutorați, singuri; se vor gândi că poate nimeni nu înțelege prin ce trec și ce simt. Este posibil ca ei să se izoleze fizic, retrăgându-se în camera lor, sau emoțional, alegând să trăiască într-o lume de fantasme și melancolie, sau le vor face pe amândouă.
7). Durere și depresie: După depistarea impactului, adolescenții și părinții lor traversează o perioadă de durere, așa cum ar face-o după moartea cuiva drag. Desigur că durerea resimțită nu este, în general, la fel de intensă ca și durerea provocată de dispariția cuiva drag pentru totdeauna. Acest lucru se întâmplă din câteva motive: despărțirea psihologică (chiar și în cazul în care unul dintre părinți se mută departe) nu este irevocabilă, și (chiar dacă este extrem de serios și tulburător) nu produce un nivel egal de răsturnare (emoțională sau de altă natură) ca și moartea.
Cu toate acestea, durerea pe care o încearcă adolescenții care au fost martorii relaționării conjugale abuzive și de conflict nu este mai puțin reală sau severă. Suferința este un proces binevenit, care aduce o perioadă de depășire și acomodare cu o pierdere.
Deși adolescenții care suferă în mod deschis sunt relativ puțini, majoritatea vor traversa perioade de tristețe, melancolie și apatie. Temperamentul și emoțiile lor pot fi neobișnuit de instabile. Pot fi copleșiți de sentimente intense în cele mai neașteptate momente și nu reușesc decât cu greutate să depisteze de unde vin. S-ar putea să nu-și coreleze durerea părinților lor, și să reclame sprijin pentru depistarea motivelor transformărilor care se petrec în sentimentele și comportamentele lor.
Cu excepția cazurilor în care climatul familial prilejuiește sentimente de ușurare din pricina conflictelor anterioare și a schimbării situației familiale pe care o aduce nerelaționarea, majoritatea adolescenților primesc cu tristețe vestea că părinții lor plănuiesc sănu coreleze. Ei suferă ocazional de tristețe în procesul de adaptare la noua stare de lucruri.
Depresia este o stare prelungită de liniște, foarte intensă în general. Ea este invariabil caracterizată de: apatie, pierderea poftei de mâncare, pierderea interesului și a concentrării față de studiu, pierderea disponibilității de a se bucura de relațiile cu prietenii, neajutorare, deznădejde, iritabilitate, izolare.
Alte simptome ale depresiei sunt și perioadele de plictis extrem și de rezistență scăzută la frustrare. Această depresie poate dura câteva săptămâni sau luni. Dacă alte circumstanțe decât relațiile de conflict în sine (cum sunt mânia reprimată, sentimentul de vinovăție sau neplăcerea prelungită de a sta în custodia unui părinte) contribuie la depresie, aceasta poate dura mai mult. Deși într-o anumită măsură depresia este firească și de înțeles la adolescenții ai căror părinți au neînțelegeri, depresia de durată nu este o reacție benefică pentru evoluția viitoare a acestora.
8). Eșecul școlar: Multitudinea de sentimente prin care poate trece un adolescent în urma abuzul de relaționare a părinților lui, poate provoca pe termen lung rezultate care, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt înrădăcinate în emoțiile șo reacțiile prezentate anterior. Printre acestea se află și eșecul școlar.
Există numeroase anchete care indică, ca și în cazul dezvoltării cognitive și afective, o dependență a reușitei școlare de stilul parental. Performanța școlară pare a fi legată de un control parental uneori omniprezent și hiper-autoritar, corelat cu autonomia instrumentală și funcțională a adolescentului. Unii autori asociază reușita școlară cu stilul “autorizat”, adică, cu atitudinea încurajatoare a părinților dublată de formulare unor norme clare și ferme de conduită în interiorul și în afara familiei, de supraveghere strictă a orarului zilnic și a contactelor cu exteriorul, de dialogul continuu între părinți și adolescenți.
O condiție importantă a reușitei școlare este și afecțiunea maternă, însă aceasta nu este mecanică. Afecțiunea maternă pare conducă mai degrabă la insucces atunci când este dublată de permisivitate în domeniul activității școlare. Mamele adolescenților cu performanțe școlare, sunt mai autoritare și impun mai multe restricții decât cele ale adolescenților care eșuează și care le descriu ca permisive, credule, apropiate și aprobatoare. Referitor la modul în care autoritatea parentală este exercitată, mulți autori, insistă pentru îmbinarea afecțiunii cu raționamentul, ceea ce facilitează interiorizarea normelor și construirea unei motivații interioare pentru reușită. Pe lângă acestea, comportamentele și atitudinile paterne, caracteristicile interacționare și dinamice ale sistemului familial în întregul său, traiectoria familială sunt foarte importante pentru a preveni eșecul școlar.
Unii cercetători au arătat că, acei adolescenți care au fost crescuți sau educați numai de mamă, demonstrează o o apreciere mai scăzută a “potențialului academic” decât adolescenții care trăiesc împreună cu amândoi părinții lor biologici. Alții au ajuns în urma cercetărilor la concluzia că, majoritatea adolescenților care provin din familii cu doi părinți obțin note mai bune decât adolescenții care provin din familii cu un singur părinte (și în cazurile ci implicație educațională). Această diferență poate fi rezultatul mai multor factori: adolescenților le este mai greu să se concentreze asupra activității școlare și a temelor în perioada de zbucium familial, notele slabe pot fi un mijloc de a atrage atenția sau pot exprima răzvrătire, iar părinților singuri le va fi mai greu să controleze temele de acasă ale adolescenților. Evaluând mediul familial prin caracteristicile culturale și sociale și prin stilul său educativ, se afirmă că “familia este direct responsabilă de variația în dezvoltarea intelectuală a adolescentului”.
Concluzii la Capitolul II
1. Adolescenții sunt dezamăgiți dacă văd că adulții, din dorința de a salva liniștea familiei, capitulează și iși reneagă propriile idei. Familia se dorește a fi, la momentul constituirii sale, unul dintre factorii de echilibru ai persoanei, poate chiar cel mai important. De-a lungul timpului, în numeroase cazuri, acest fapt se transformă în realitate, dar în altele, prea multe chiar, familia se transformă în izvor al suferinței și al izolării individului.
2. Trauma psihică poate fi difinită ca o experiență vitală de discrepanță între factorii situaționali amenințători și capacitățile individuale de stăpânire, care este însoțită de sentimente de neajutorare și abandonare lipsită de apărare și care duce astfel la o prăbușire de durată a înțelegerii de sine și de lume.Cu cât mai clar se remarcă această traumă la persoanele care au suferit modificări semnificative ale corpului sau desfigurări. Primul scop al acestor persoane este acela de a recâștiga cel puțin nivelul funcțional de bază, și în cazul lor acceptanța și integrarea imaginii corporale schimbate vor fi secundare, căci nici anxietatea referitoare la imaginea corporală nu va fi dominantă. Evenimentele traumatizante, deci și cele care se petrec în sistemele familiale, produc reacții care afectează următoarele niveluri ale psihicului uman.
3. Atunci când adolescentul are de luat o decizie importantă este mai indicat ca părintele să-l ajute să identifice toate fațetele situatiei, să întrevadă toate consecințele ca apoi să decidă și să aibă sentimentul că este rezultatul efortului lui de gândire, a voinței lui.
4. Lipsa de afecțiune părintească, de grijă atentă și control echilibrat, brutalitatea și indiferența, climatul relațional rece și neprimitor, nu numai că provoacă mari modificări de ordin psihologic și afectiv, în modul lor de a vedea lumea și de a se raporta la ea, ci fac din ei adesea, victimele delincvenței.
5. Studiile asupra delincvenței juvenile au arătat că în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorității părintești, a controlului precum și a afecțiunii acestora ca urmare, i-au determinat pe copii să comită unele acte antisociale.
Capitolul III. Metodologia de lucru cu membrii familiei afectați de impactul modelelor de relaționare conjugală
3.1 Metode și tehnici de lucru cu membrii familiei ce au suferit impactul modelelor de relaționare conjugală
Orice fel de impact reprezintă o problemă socială cu multiple repercusiuni la nivelul societății actuale. Complexitatea impctului modelelor de relaționare conjugală determină modificări majore la nivelul structurii familiale și în primul rând asupra copiilor, respectiv adolescenților proveniți din aceste familii.
Ca metode de lucru aplicate familiilor care întîmpină astfel de probleme sunt: interviul, observația și consilierea.
Interviul – reprezintă “tehnica de obținere, prin întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socio-umane”. Interviul se bazează pe comunicarea verbală și presupune întrebări și răspunsuri. Elementul fundamental în tehnica interviului îl reprezintă convorbirea, iar întrevederea este o condiție care facilitează transmiterea informațiilor uni-direcționale de la persoana intervievată spre operatorul de interviu.
Interviul este o tehnică de investigație științifică, aplicată în echipe mai mult sau mai puțin numeroase pentru cunoașterea științifică și „inter-disciplinară” a unui anumit fenomen sau domeniu social. În acest caz „discuția în doi” se integrează unui ansamblu de mijloace de culegere a datelor, ca etapă sau ca moment al unui demers sociologic.
Interviul sociologic este un „procedeu de investigație științifică care utilizează procesul comunicării verbale pentru a culege informații în legătură cu scopul urmărit”
Interviul sociologic presupune o bază teoretică și mai multă precizie tehnică, datele fiind valorificate conform unui sistem conceptual, teoretic și conform unui set de ipoteze, după ce au fost prelucrate prin procedee științifice, inclusiv statistico-matematice.
În aprecierea răspunsurilor este necesar să se aibă în vedere următoarele principii sau constatări practice:
ceea ce nu s-a spus este adesea mai important decât ceea ce s-a spus. Acest fapt impune o anumită atenție atât pentru răspunsul verbal cât și pentru răspunsul non-verbal.
comportamentul real al subiectului nu coincide cu comportamentul verbal, cu cel exprimat prin cuvinte.
întregul este mai important decât partea, principiu din care derivă regula potrivit căreia observația este mai importantă decât intervievarea.
Principalele tipuri de interviu:
Interviurile de opinie sau de personalitate care fac parte atât din rândul tehnicilor intensive, cât și din rândul tehnicilor extensive, bazate pe eșantioane de subiecți.
Interviurile documentare, care fac parte din rândul tehnicilor extensive de cercetare.
„Interviul ocupă un loc particular în rândul tehnicilor sociologice: este o tehnică care poate fi adaptată atât studiilor profunde sau investigațiilor intensive, cât și studiilor extensive, realizate pe mari eșantioane reprezentative.”
În cazul interviului de personalitate subiectul este întrebat cu privire la ceea ce este și cu privire la ceea ce știe.
Instrumentul de lucru al interviului îl constituie ghidul de interviu care este alcătuit din întrebări deschise, aceste întrebări vizând „ansamblul populației” și ansamblul temei de cercetare, putând fi modificate în cursul desfășurării convorbirilor.
Ghidul de interviu asigură respondenților o anume libertate în abordarea unor teme. L-am utilizat pentru a obține informații de la mai multe persoane cu privire la aceste teme de interes pentru cercetarea mea. Ghidul de interviu oferă temele sau subiectele ce urmează a fi abordate, dar lasă intervievatorului posibilitatea de a explora informațiile tematice asupra unor teme prestabilite.
Întrebările din interviu s-au grupat pe doua secțiuni:
1. întrebări pentru investigația inițială
Aceste întrebări au urmărit:
descrierea situației familiale a adolescentului înainte și după divorțul părinților săi;
aprecierea gradului de vulnerabilitate emoțională a tânărului după despărțirea părinților;
informații despre istoria vieții părinților lui și atitudinile lor actuale în ceea ce îl privește pe adolescent.
2. întrebări pentru investigația detaliată
Întrebările din interviurile avute au urmărit în această etapă a investigațiilor, obținerea unor informații cât mai delicate despre:
atitudinea părinților față de adolescent, caracterizată în: obiceiurile zilnice actuale, atitudinea pre si post natală, aprecierea dezvoltării timpurii a adolescentului, perceperea nivelului de dezvoltare intelectuală a adolescentului și a problemelor sale, relaționarea față de adolescent după divorț și de modalitățile folosite de părinte pentru a regla comportamentul adolescentului;
modul de percepere a divorțialității atât a adolescenților, cât și a părinților lor;
relația adolescentului cu fiecare dintre părinții săi înainte și după divorț;
responsabilitățile adolescentului înainte și după divorț;
responsabilitățile părintelui singur după divorț;
manifestarea autorității în cadrul familiei înainte și după divorț;
interacțiuni specifice familiei: relațiile dintre părinții divorțați, precum și cele dintre părinți și adolescenți, alianțele care se formează între membrii familiei după divorț;
timpul liber în familie și modul de petrecere a lui înainte și după divorț;
cunoașterea situației școlare a adolescentului înainte și după divorț;
nivelul veniturilor familiale înainte și după divorț;
statutul socio-profesional al părintelui singur.
Pentru o bună desfășurare a interviurilor a fost acordat suficient timp și o atenție specială fiecărui adolescent în parte. De asemenea, nu am continuat cu întrebările atunci când subiecții intervievați erau prea obosiți sau aveau o dispoziție nefavorabilă. Cei intervievați au fost asigurați de confidențialitatea datelor furnizate și totodată de păstrarea anonimatului lor. Au fost întâmpinate dificultăți în realizarea interviurilor cu părinții adolescenților din cauza statutului puțin cunoscut de asistent social, dar și pentru că aceștia nu erau obișnuiți cu discuțiile libere privind problemele lor familiale intime.
A fost utilizată această tehnică datorită posibilității de a obține răspunsuri specifice la întrebările pe care le-am adresat; pe de altă parte am putut observa comportamentele non-verbale, fapt ce a sporit cantitatea și calitatea informațiilor. De asemenea, spontaneitatea răspunsurilor și asigurarea răspunsurilor la fiecare întrebare, au sporit volumul informațiilor adunate.
Studiu de caz nr.1
Date identificatorii:
Inițiale: L. C.
Vârsta: 19 ani
Nivel de școlarizare: clasa a XII-a
Mediul de proveniență: urban
Mama: 39 ani, someră
Tatăl: 41 ani, muncitor necalificat
Istoricul cazului: Părinții adolescentului au divorțat în urmă cu doi ani. Motivul divorțului a fost faptul că tatăl era alcoolic. Mai mult decât atât, el cheltuia banii din casă pentru a-și procura băutură alcoolică sau la pariuri sportive. Cei doi soți se certau des, iar atunci când era beat soțul devenea violent și își lovea soția. Datorită consumului excesiv de alcool tatăl a schimbat multe locuri de muncă, iar în prezent lucrează ca zidar. El a fost de asemenea internat într-un spital la secția de dezalcoolizare de două ori. După prima internare el a reușit să nu mai bea o perioadă de doi ani (timp în care situația familială se îmbunătățise), dar apoi a reînceput viciul. La insisentele soției s-a reinternat, dar de data aceasta perioada de abstinență a fost mult mai mică (doar patru luni). De asemenea, viciul tatălui a afectat dezvoltarea psihocomportamentală a adolescentului. El s-a îndepărtat de grupul de prieteni, a devenit introvertit și depresiv. Mama a hotărât în acel moment să divorțeze considerând că divorțul nu poate dăuna mai mult stării actuale a adolescentului.
La început adolescentul a fost profund marcat de despărțirea părinților, dar pe parcurs a reușit să se acomodeze cu noua situație familială.
Relația cu mama lui a jucat un rol important în depășirea stării depresive a tânărului. Faptul că cei doi au comunicat i-a ajutat pe amândoi să depășească momentele dificile prin care au trecut.
În prezent relația lui L. C. cu tatăl sau este destul de distantă. Adolescentul își vede tatăl cam o dată pe lună. La început a fost afectat de acest lucru, dar acum s-a obișnuit cu ideea mai ales că tatăl nu este interesat de problemele sale.
Schema 1. Genograma familiei
Efectele divorțului
În plan psihocomportamental: Inițial, adolescentul a fost profund marcat, acest lucru reflectându-se în comportamentul său față de cei din jur: s-a îndepartat de prietenii lui, nu a manifestat interes în ceea ce privește școala, devenise apatic, depresiv. În timp, lucrurile s-au schimbat, el reușind să accepte divorțul părinților și faptul că tatăl său nu reușește să scape de patima băuturii.
În plan social: Rezultatele lui școlare au fost influențate negativ de divorțul părinților. În ultimul an situația s-a remediat, iar în prezent tânărul este hotărât să-și termine studiile și să încerce să urmeze cursurile unei facultăți sau să se angajeze pentru a-și câștiga independența financiară și pentru a-și ajuta totodată mama.
Schema 2. Ecomapa familiei.
Propuneri:
* reinternarea tatălui în spital la secția de dezalcoolizare;
* ședințe de terapie pentru tatăl adolescentului pentru ca acesta să renunțe la consumul de alcool;
* consiliere pentru mama tânărului pentru a depăși stările depresive sau pentru a se preveni reapariția acestora;
* consilierea adolescentului pentru a face față situației familiale actuale;
* susținerea tânărului în a-și găsi un loc de muncă după ce își termină studiile.
Observația – este în științele socio-umane, înainte de orice, observarea omului de către om, fiind vorba de un raport între două persoane. A observa înseamnă a cunoaște, a examina un obiect, o persoană, a face constatări și remarci (critice) cu privire la ceea ce s-a privit cu atenție. Observația umană, științifică, sociologică și psihologică sunt doar câteva din multitudinea de tipuri de observații existente.
Observația a permis sesizarea comportamentelor non-verbale, a reactivității motrice, a posturii, îndeosebi a expresivității emoționale și verbale, toate având indicii sugestive asupra trăirilor și trăsăturilor de personalitate. Observația se desfășoară în mediul cotidian de manifestare a subiectului, astfel încât probabilitatea unei manifestări obișnuite, cu un grad mare de semnificație este ridicată. Un rol important al observației este acela că ea permite surprinderea comportamentelor spontane ale subiecților, comportamente care prin auto-analiză ar fi interpretate și denaturate subiectiv.
Observația este una dintre cele mai importante tehnici de intervenție. Această tehnică este indispensabilă având în vedere că oricare altă tehnică de intervenție are la bază o observație prealabilă.
Observația directă „constituie tehnica principală de investigație sociologică întrucât ne oferă informații cu valoare de fapte, care constituie materialul cel mai bogat, divers și nuanțat, susceptibil de analize cantitative, caracteristice științei sociologice.”
Observația deschide și încheie un demers ce cuprinde inducția, ipoteza, deducția, experimentul și teoria într-o unitate metodologică. ”Observația sociologică este o tehnică de lucru care face parte dintr-un set de tehnici practicate în investigațiile sociologice și totodată o etapă sau un moment al demersului sociologic.”
Observatorul trebuie să posede o serie de însușiri care vizează identificarea, descrierea și înregistrarea rapidă și specifică a faptelor semnificative pe care le are sub observație. În același timp trebuie să aibă capacitate de sinteză, intuiție, imaginație creatoare și forță de sistematizare a materialului cules.
Observatorul trebuie să prezinte și unele însușiri cu privire la măsurarea și cuantificarea datelor. El trebuie să probeze rigoare și precizie în manipularea informațiilor.
Observația poate fi spontană sau științifică. Cele mai multe observații au caracter spontan. Acestea prezintă un anumit interes pentru viața cotidiană dar nu sunt suficiente pentru realizarea unor analize științifice. Observația spontană are anumite caracteristici:
Este întâmplătoare, neselectivă, nesistematică și insuficient controlată critic;
este fragmentară;
este vagă și imprecisă, adesea confuză și inexactă;
este subiectivă fiind dominată de opiniile și interesele conștiente sau nu ale observatorului;
este necritică și neprelucrată logic;
nu este înregistrată la fața locului, ci reținută în memorie care pierd o anumită parte din informație.
Observația științifică presupune o anumită codificare a operațiilor și un anumit sistem de variabile și factori definit în același fel de majoritatea observatorilor. În aceste condiții, „observația se poate realiza cu mai multă rapiditate și cu mai multă eficiență, datele prezintă mai multă garanție iar cercetătorul scapă de anumite presiuni și incertitudini”
Observația științifică prezintă următoarele caracteristici:
este fundamentată teoretic;
este sistematică și integrală;
este analitică;
este metodică, adică condusă după anumite reguli stabilite pe bază teoretică;
este repetată și verificată.
Spre deosebire de observația spontană, observația științifică este ghidată de ipostaze este intenționată, planificată, selectivă, supusă probei.
Tipuri de observații:
observația directă liberă – când cercetătorul explorează, descoperă, se așteaptă la apariția de noi fapte, evenimente;
observația directă metodică – când cercetătorul face observația cu ajutorul unui ghid de observație care-l ajută să înregistreze sistematic datele, informațiile care-l ajută să răspundă tehnicilor de cercetare;
observația „clinică” – în care observatorul urmărește trăirile celor observației.
În domeniul asistenței sociale, observația reprezintă un element indispensabil, care ajută asistentul social să identifice anumite aspecte ce nu pot fi comunicate în cadrul unui interviu sau întrevederi. Asistentul social trebuie să aibă în vedere și comportamentul non-verbal care poate fi mult mai sugestiv decât exprimarea verbală a unor sentimente sau chiar a unor decizii. El trebuie să ia în calcul „caracteristica reactivă a subiectului investigat; trebuie să aibă mereu în vedere deosebirea dintre comportamentul vizibil și cel invizibil.”
Luând în considerare toate aceste caracteristici ale observației, am considerat-o un instrument de lucru absolut necesar în evaluarea situației adolescenților cu care am lucrat – atât în discuțiile individuale cât și în confruntarea directă cu părinții lor. Adolescenții spun foarte multe prin comportamentul lor non-verbal. Gesturile, acțiunile lor, expresivitatea emoțională și verbală, comportamentul în grup sau în familie au fost surprinse prin intermediul observației. Prin observație am urmărit atitudinea adolescenților față de noul lor statut, impactul divorțului asupra comportamentului actual, la care se pot adăuga informații despre tonul sau expresia facială în cadrul comunicării. Ca metodă științifică, observația constă în înregistrarea sistematică prin simțuri a caracterelor și transformărilor subiectului observat. Prin gesturi, expresie emoțională, comportament în grup sau în familie sunt surprinse atitudini și manifestări ale tânărului.
Observația participativă are un caracter descriptiv și adesea un scop explorativ. Această este metoda pe care am utilizat-o pentru a surprinde și înregistra anumite comportamente în momentul desfășurării lor.
Studiu de caz nr. 2
Date identificatorii:
Inițiale: A. L.
Vârsta: 18 ani
Nivel de școlarizare: clasa a XII-a
Mediul de proveniență: urban
Mama: 40 ani, manager
Tatăl: 49 ani, atreprenor
Istoricul cazului: Părinții au divorțat în urmă cu trei ani, dar au trăit separat cu un an mai înainte de pronunțarea sentinței de divorț. Familia avea o situație financiară foarte bună, A. L. facând lecții adăugatoare la mai multe obiecte de studiu. Mama sa este o persoană foarte autoritară și încearcă să-i impună adolescentei propriile ei aspirații nerealizate. Acest lucru a facut ca relația dintre ea și fiica ei să fie afectată într-un sens negativ, ele nereușind să comunice foarte bine.
Nici relația cu tatal ei nu este foarte apropiată, întrucât el este foarte ocupat și nu reușește să acorde suficient timp fiicei lui.
Înainte de divorț relația dintre părinții ei era una formală, în societate ei reușind să pastreze aparențele unui cuplu fericit. A. L. a fost marcată când a aflat că tatal ei are o amantă, refuzând să-l mai vadă pe acesta o perioadă.
În momentul în care situația familială a ajuns în punctul în care cei doi soți își vorbeau foarte rar, iar când o faceau era sub formă de certuri și țipete groaznice au hotărât să divorțeze. Pe A. L. divorțul părinților a traumatizat-o și cu greu a reușit să accepte situația.
În prezent adolescenta menține o relație cu tatăl ei, însă superficială, întrucât și-a pierdut încrederea în el și nu poate accepta relația acestuia cu o altă femeie.
Relația cu mama sa este de asemenea distantă, aceasta având un program extrem de încărcat. Adolescenta mi-a mărturisit că discută foarte des cu mama ei în contradictoriu în legatură cu viitorul ei, aceasta dorind ca fiica ei să urmeze o profesie fără a ține cont de dorința ei.
Nu am reușit să discut cu mama adolescentei, ea nefiind dispusă să vorbească despre consecințele divorțului asupra relației cu fiica ei.
Schema 1. Genograma familiei.
Efectele divorțului
În plan psihocomportamental: Răcirea relației dintre A. L. și tatăl ei de care era foarte apropiată înainte de divorț a marcat-o.
Adolescenta a devenit mai introvertită în urma divorțului părinților ei, nedorind să dea prea multe detalii în legatură cu acest aspect. A. L. are un grup de prieteni restrâns care au înteles-o și i-au fost alături.
În plan social: Situația ei școlară este bună. Ea își dorește să urmeze cursurile Facultății de Psihologie, iar mama ei încearcă să o determine să urmeze cursurile Facultății de Drept.
Schema 2. Ecomapa familiei.
Propuneri:
* îmbunătățirea relațiilor dintre adolescentă și ambii părinți;
* consilierea părinților în sensul acordării unei perioade de timp mai îndelungate comunicării cu fiica lor;
* consilierea adolescentei pentru a se ameliora relația ei cu tatăl, respectiv cu mama sa;
* consilierea mamei adolescentei pentru ca aceasta să comunice mai bine cu fiica ei.
Consilierea este o achiziție relativ recentă a domeniului profesiilor orientate spre serviciile umane, astfel încât înțelesul acestui termen mai suportă încă modificări.
Scopul central al demersului de consiliere îl reprezintă oportunitatea clientului de a explora, descoperi și clarifica modalitățile de utilizare eficientă a resurselor.
Consilierea exprimă o relație profesională între un consilier special format și un client, desfășurându-se, în general, individual, alteori adresându-se unui cuplu sau unui grup.
Orientată spre ajutorarea clienților în înțelegerea și clarificarea punctelor lor de vedere asupra spațiului de viață, asupra mediului, consilierea susține și rolul învățării cunoașterii de sine și a celor din jur, pentru o mai bună informare cu privire la posibilități, pentru soluționarea problemelor de natură emoțională și interpersonală.
Consilierea este un proces prin care o persoană ajunge la un stadiu mai înalt al competenței personale, implicând întotdeauna schimbarea. De asemenea, se orientează spre formarea unor indivizi mai capabili și mai eficienți, prin lucrul individual sau în grup.
Identificăm, între scopurile consilierii, pe cele orientate spre dezvoltare personală și umană, în general, pornind de la dezirabila situație în care indivizi mai competenți, mai sănătoși, trăiesc pozitiv și mai uman.
Scopurile consilierii se pot formula în termenii unor dorințe, la care se ajunge însă prin metode diferite de ale altor metode de intervenție. Consilierea nu este preocupată, în principal, de ajutorarea oamenilor ca ei să ia decizii, ci de a-i ajuta să ia decizii înțelepte. Astfel, consilierea ar avea ca scop auto-împuternicirea.
Studiu de caz nr. 3
Date identificatorii:
Nume și prenume: G.L.
Vârsta: 14 ani
Nivel de școlarizare: clasa a VIII-a
Mediul de proveniență: rural
Mama: 36 ani, vânzătoare
Tatăl: 38 ani, șofer de tir
Istoricul cazului: Părinții au divorțat în urmă cu aproximativ un an , adolescentul rămânând în custodia mamei. Aceasta nu primește în prezent pensie alimentară, deoarece tatăl refuză să o plătească motivând că nu are venituri suficiente. Motivele invocate în cadrul procesului de divorț au fost consumul de alcool al soțului, precum și violența fizică și verbală a acestuia față de soția sa. Și înainte și după desfacerea căsătoriei tatăl adolescentului consuma destul de des alcool, iar când ajungea acasă își agresa soția. De cele mai multe ori G. L. asista la aceste scene, fapt care l-a marcat profund.
Din discuțiile avute cu mama am aflat că soțul nu o ajuta în nici o problemă legată de casă și familie, singura lui sarcină fiind aceea de a aduce bani în casă (dar acest lucru se întâmpla destul de rar).
Când părinții săi se certau, G. L. afirmă că mama îi reproșa tatălui că numai ea se ocupă de problemele casei și de educația tânărului. Datorită atmosferei conflictuale din cadrul familiei, adolescentul s-a apropiat de un grup de tineri din care erau recunoscuți ca fiind delincvenți. Acest lucru s-a datorat dorinței tânărului de a atrage atenția părinților săi. Mai mult decât atât, el a fost implicat într-un conflict care s-a iscat între grupul din care făcea parte și un alt grup de tineri din alt cartier.
Schema 1. Genograma familiei.
Într-un final G. L. s-a ales cu o mustrare din partea autorităților.Tatăl și-a manifestat dezinteresul față de cele întamplate, doar mama sa a înteles gravitatea actului delincvent al adolescentului și a încercat să se apropie mai mult de el și să-i înteleagă problemele.
În prezent relația dintre G. L. și tatăl său este foarte distantă. Acesta își vizitează fiul foarte rar (o dată la 3-4 luni). Relația cu mama sa s-a mai ameliorat, ei reușind să comunice mai mult, adolescentul regretând incidentul în care a fost implicat.
În plan psiho-comportamental: Adolescentul a săvârșit acel act delincvent în urmă cu 8 luni în perioda în care neînțelegerile dintre părinții săi se acutizaseră. Actualmente comportamentul său a cunoscut îmbunătățiri, relația cu mama începând să se remedieze. Cu tatăl sau insa, relația este distantă, adolescentul considernâdu-l vinovat pe acesta de situația familiala actuală.
În plan social: G. L. s-a apropiat de acel grup în primă fază dorind să-i determine pe părinți să-i acorde mai multă atenție și negândindu-se la consecințele faptelor sale. După cele întamplate adolescentul și-a asumat responsabilitatea faptelor comise și a început să-și schimbe comportamentul . Imediat după divorț rezultatele lui școlare s-au înrăutățit, dar acum el încearcă să-și remedieze situația școlara, mai ales că în școală a avut rezultate bune la învățătură.
Schema 2. Ecomapa familiei.
Propuneri:
– îmbunătățirea relației adolescentului cu tatăl sau;
– consilierea tânărului pentru a preveni pericolul săvârșirii de noi acte delincvente;
– consilierea mamei în vederea menținerii unei relații apropiate între ea și fiul ei;
– meditații pentru ca tânărul să-și îmbunătățească situația școlara actuală.
„Genograma este un instrument utilizat în înțelegerea dinamicii familiilor și caracteristica sa principală constă în descrierea relațiilor inter-generaționale într-o familie”. Genograma utilizează anumite coduri care sunt consemnate într-o legendă ce ajută la exprimarea schematică a relațiilor inter-generaționale cu relevanță pentru istoricul social.
„Ecomapa reprezintă un instrument cu ajutorul căruia asistentul social precizează grafic locul individului și al familiei în context social evidențiind natura relațiilor existente intensitatea conflictelor”. Ecomapa utilizează anumite coduri și simboluri care reprezintă anumite raporturi interindividuale și sociale ale subiecților.
Matricea ciclului de viață este o „tehnică semnificativă pentru lucrul cu familii ai căror membri se află în cicluri diferite de viață”. Cu ajutorul acesteia asistentul social consemnează și-și ordonează ideile despre nevoile fizice, psihice, sociale ale membrilor familiei în raport cu ciclul de viață al fiecăruia dintre ei.
Impactul ce este identificat în teză, reprezintă o problemă socială cu multiple repercusiuni la nivelul societății actuale. Complexitatea acestui fenomen determină modificări majore la nivelul structurii familiale și în primul rând asupra copiilor, respectiv adolescenților proveniți din aceste familii.
3.2 Evaluarea rolului asistentului social în lucru cu persoanele afectate
Modele de relaționare conjugală continuă să antreneze tulburări emoționale puternice având consecințe negative, mai ales asupra copiilor, respectiv adolescenților. Absența moral-spiritual a unui părinte (de obicei, a tatălui) are efecte negative asupra socializării adolescenților.
Specialiștii în domeniul subliniază importanța comunicării directe a asistenților sociali cu adolescenții, nu doar lucrul pentru ei. “Prezența reală a asistentului social reduce izolarea și singurătatea și comunică adolescenților preocupare și sprijin”. Asistentul social poate fi singura persoană, în afară de adolescent, care să fie în contact direct cu ambele jumătăți ale familiei divizate.
Studiu de caz nr. 4
Date identificatorii:
Nume și prenume: M. N.
Vârsta: 16 ani
Nivel de școlarizare: clasa a X-a
Mediul de proveniență: rural
Mama: 41 ani, frizeriță
Tatăl: 45 ani, mecanic auto
Istoricul cazului: Părinții minorei M. N. s-au despărțit în urmă cu patru ani. Ei nu sunt însă divorțați cu acte. M.N. a fost foarte marcată de relația dintre părinții ei. Ea mărturisește că ei nu s-au înțeles niciodată, ci mai tot timpul se certau din diverse motive. Mai mult decât atât, în urmă cu trei ani mama ei a plecat în străinătate să muncească. M. N. a aflat acest lucru de la o rudă, nicidecum de la mama ei. Cea care s-a ocupat de creșterea și educarea ei a fost bunica din partea mamei. Aceasta mi-a spus că atât fiica ei, cât și ginerele ei nu s-au interesat de nevoile nepoatei ei. Ea a fost singura care a înțeles problemele cu care se confrunta M. N. și a încercat sa-i fie aproape.
În ce privește relația cu tatăl ei, M.N. susține că acesta nu a fost niciodată dispus să comunice cu ea. El s-a mutat într-o altă localitate în urmă cu doi ani și de atunci și-a mai căutat fiica doar o singură dată pentru a-i cere bani trimiși de mama ei.
Cu mama ei M. N. vorbește rar la telefon. În plus, aceasta o finanțează foarte rar pe fiica sa, ceea ce dovedește ca ea nu este interesată de soarta ei. Datorită relației distante cu părinții, adolescenta a trecut printr-o perioadă de depresie. A reușit să depășească această etapă cu sprijinul prietenei ei și al bunicii de care este extrem de atașată.
Schema 1. Genograma familiei.
În plan psihocomportamental: M. N. a suferit foarte mult datorită lipsei de afecțiune și de comunicare din partea părinților. Ea a suferit o depresie puternică necesitând îngrijire medicală. În prezent ea a reușit să accepte situația și încearcă să se preocupe de propriul viitor și de cel al bunicii, care este pensionată pe motiv de boală.
În plan social: M. N. are o situație școlară destul de bună, ea dorindu-și să încerce să urmeze cursurile unei facultăți (în limita posibilităților de care dispune). Am discutat cu diriginta ei și am
aflat că este o elevă retrasă, destul de studioasă și că prezintă aptitudini în domeniul artelor plastice (ea a participat la multe concursuri de desen unde a obținut premii).
Schema 2. Ecomapa familiei.
Propuneri:
* îmbunătățirea relațiilor cu ambii părinți;
* consilierea adolescentei pentru a preveni apariția unei noi stări depresive;
* susținere financiară pentru ca M. N. să-și poată cultiva talentul;
* consilierea părinților pentru ca aceștia să acorde o mai mare importanță relației cu fiica lor.
Adolescenții trebuie să știe că nu ei sunt responsabili pentru separarea părinților și că nu au pierdut dragostea părintelui absent. Această cunoaștere îi ajută să-și mențină încrederea în soliditatea relației și le conservă capacitatea de a realiza ei înșiși , în viața adultă, relații durabile. Dacă adolescenții se simt respinși, ei pot reacționa prin respingerea părintelui care i-a rănit. Această respingere poate fi încurajată, pe față sau pe ascuns, de către părintele care a rămas și adolescenții pot învăța să folosească respingerea ca un mod de a rezolva conflictele personale. “Adolescenții au nevoie de informații despre originea lor, ca modalitate de a-și stabili propria identitate și de a evita fantazările că un părinte absent (cu care ar putea să semene din punct de vedere fizic) este rău, sau preocupat sau mai important pentru a se ocupa de ei”.
Adolescenții pot deveni anxioși în legătură cu un părinte despre care se spune că este bolnav sau la închisoare, și pe măsură ce se maturizează au nevoie să înțeleagă de ce părinții lor nu au fost în stare să trăiască împreună. Dacă sunt ajutați să înțeleagă de ce și cum s-a produs ruptura dintre părinți, adolescenții sunt mai bine pregătiți pentru problemele pe care le pot întâlni ca viitori adulți. Asistenții sociali au astfel un rol deosebit de important pentru că în lipsa lor, aceste ocazii de învățare sunt adesea ratate.
“Pentru adulți este adesea foarte dificil să-i ajute pe adolescenți să facă față durerii provocate divorț. Părinții pot evita discutarea deciziilor lor cu adolescenții pentru că ei înșiși sunt atât de confuzi și de nervoși. De asemenea, mai pot crede că îi protejează nespunându-le ce se întâmplă, ca să nu-i necăjească”. Asistenții sociali pot discuta problemele divorțului atât cu părinții, cât și cu adolescenții. Astfel, adolescenții se vor izola dacă se vorbește despre ei în loc să se vorbească cu ei. Ei au nevoie să primească informații și asigurări în legătură cu deciziile care îi privesc. Chiar și copiii mici pot avea o înțelegere a consecințelor emoționale ale separării, mai mare decât își imaginează adulții. Dar cum să se consulte adolescenții fără să li se acorde o influență și o responsabilitate adecvată și cum să se selecteze prioritățile în munca cu familiile divorțate? Poate că accentul ar trebui să cadă pe ajutorarea adolescenților să facă față acestei perioade dificile și marcante din viața lor. Părintele este de obicei prea preocupat de problemele sale pentru a mai răspunde la durerea adolescenților.
Nu pot exista prescripții rigide pentru munca cu adolescenții, pentru că fiecare adolescent și fiecare situație de familie este unică. Asistenții sociali trebuie să dispună de o multitudine de metode de lucru pe care să le adapteze la situații particulare. Unii adolescenți sunt foarte tulburați și necesită sprijin pe termen lung care poate implica o terapie pentru adolescenți pentru o perioadă de timp. Până către sfârșitul anului 1970, terapia post-divorț cu întreaga familie era o raritate. Totuși, terapia familială prelungită după divorț poate sugera adolescenților că părinții lor se vor reuni din nou, făcând și mai greu pentru ei cât și pentru părinți să accepte că de fapt căsnicia lor este terminată.
Unii autori consideră că, deși unii dintre adolescenți au nevoie de tratament de specialitate extins pentru tulburări grave, uriașul număr de adolescenți care trec prin experiența divorțului, face ca ajutorul individual în fiecare caz să fie o imposibilitate practică. Experiența britanică și americană de lucru cu grupuri de adolescenți ale căror familii au fost afectate de divorț sau despărțite, sugerează că aceste grupuri pot fi foarte folositoare. Adolescenții și părinții lor pot câștiga un sprijin important unul din partea celorlalți. Presiunile asupra asistenților sociali sunt astfel încât, rareori ei lucrează cu oamenii luni sau ani, perioade în care ei continuă să regrete pierderea căsătoriei.
Lisa Parkinson considera că acest concept de “dorințe ale adolescentului/copilului” este simplist, înșelător, și chiar dăunător pentru ei. Ea sugerează că este mult mai adecvat a gândi în termenii “nevoilor, percepțiilor și atașamentului adolescenților, recunoscându-se nevoia de a lua în considerare un întreg set de factori, pentru a se stabili conținutul reacției unui adolescent atunci când exprimă un anumit punct de vedere sau, dimpotrivă, ezită să o facă”.
Studiu de caz nr. 5
Date identificatorii:
Nume și prenume:: D. V.
Vârsta: 15 ani
Nivel de școlarizare: clasa a XI-a
Mediul de proveniență: rural
Mama: 40 ani, contabil
Tatăl: 44 ani, agent vânzări
Istoricul cazului: Cei doi soți au divorțat în urmă cu doi ani, D. V. rămânâd în grija mamei sale. Părinții au hotărât de comun acord să divorțeze întrucât relația dintre ei se deteriorase. Mama
tinerei a fost foarte bolnavă, fiind internată șase luni în spital. Acest fapt a dus la apariția unei rupturi între cei doi soți. D. V. a fost crescută mai mult de bunicii din partea mamei, având o relație foarte bună cu aceștia.
Relația adolescentei cu mama sa a fost apropiată și înainte și după pronunțarea divorțului, cele doua comunicând foarte mult, iar D. V. a fost un sprijin pentru mama ei în momentele de cumpănă prin care a trecut. În ce privește relația cu tatal său, D. V. povestește că acesta este o persoană mai rece, însă relația dintre ei s-a bazat întotdeauna pe respect. D. V. afirmă că tatăl ei a păstrat o relație bună cu mama ei și după divorț, cei doi consultându-se în privința viitorului fiicei lor.
Schema 1. Genograma familiei.
În ce privește grupul de prieteni, adolescenta a simțit sprijinul acestora, ei fiindu-i alături în perioada divorțului și în perioada în care mama ei a fost internată în spital.
D. V. mărturisește că divorțul părinților nu a afectat-o foarte mult, întrucât a comunicat nu ambii parinți despre acest lucru. Ea a înțeles că prin hotărârea acestora de a divorța relația ei cu părinții nu va avea de suferit.
Tatăl își vizitează des fiica și vorbesc mereu la telefon.
În plan psiho-comportamental: D. V. a menținut o relație bazată pe comunicare cu tatăl ei chiar și după divorț. Comportamentul ei față de cei doi părinți nu s-a modificat în urma divorțului.În plan social: D. V. este o elevă cu rezultate bune la învățatură și are ambiții mari în ce privește viitorul ei. Ea își dorește să urmeze cursurile unei facultăți și în acest sens beneficiază de sprijinul părinților ei.
Schema 2. Ecomapa familiei.
Propuneri:
* menținerea unei relații bune între adolescentă și parinții ei;
* menținerea unei relații bazate pe comunicare între cei doi părinți;
* încurajarea și susținerea tinerei de a urma cursurile facultății pe care și-o dorește.
Părinții trebuie să se centreze pe adolescenți ca pe niște indivizi concreți, în loc să-i folosească ca pe mijloace de târguială. Indiferent de vârstă, adolescenții pot asculta și participa într-un fel sau altul, fără să fie obligați să vorbească. Mulți adolescenți își manifestă bucuria la vederea părintelui absent, făcând astfel imposibil pentru părintele căruia îi este încredințat să se opună la accesul acestuia la adolescent. Alți adolescenți sunt triști și confuzi, plâng și devin foarte tulburați atunci când intră în contact cu părinții absenți. Asistentul social poate să fie atunci confruntat cu doi părinți furioși și adolescenți tăcuți, care sunt incapabili să confirme sau să contrazică afirmațiile părinților cu privire la sentimentele lor.
Pentru ca intervenția asistentului social sa fie cat mai eficienta acesta trebuie sa realizeze la nivelul comunității o rețea de sprijin comunitar.care să urmărească informarea comunității cu privire la problemele care pot apărea în momentul în care familia divorțează. In aceasta rețea trebuie incluși lideri comunitari.
3.3 Concluzii la Capitolul III
Metodele și tehnicile de lucru cu persoanele afectate de probleme, sunt identificate a fi riguroase, fiindcă impun schematic o respectare anumită a tuturor normelor de exercitare. Inițial se stabilește acele puncte de reper ce trebue realizate, însă care se pot schimba în dependență de procedura evoluării propriu-zise.
Asistentul social are o importanță majoră în soluționarea problemelor, începînd cu prevenirea cazului de instabilitate socială și terminînd cu soluționarea problematicii întîlnite de beneficiar.
Asistentul social îi pot ajuta pe solicitanți prin oferirea unor prestări, atât emoționale, cât și practice, cu ajutorul căreia membrii familiei divizate se pot întâlni pe un teritoriu neutru pentru a vorbi despre problemele lor și pentru a încerca să le soluționeze.
Concluzii GENERALE ȘI recomandări
Absența funcțiilor de bază ale familiei determină multiple perturbări ale conduitei și personalității în formare a adolescentului. Eșecul înregistrat la nivelul grupului familial este echivalent de fapt, cu eșecul procesului de socializare a adolescentului care, în condițiile absenței unuia sau altuia dintre cei doi părinți, se va identifica numai cu un singur model parental. În felul acesta, adolescentul tinde să asimileze adesea o identitate sexuală eronată. Existența conflictelor și tensiunilor permanente, ignorarea sarcinilor primare ale familiei și dezangajarea părinților de rolurile parentale ce le revin, pot marca profund evoluția adolescentului, determinându-l să trăiască sentimentul profund al insecurității și abandonului. Acest sentiment poate la rândul său să genereze numeroase tulburări de comportament la nivelul structurii interioare a adolescentului.
În unele situații, divorțul reprezintă soluția cea mai bună, o evadare la o viață nouă, mai bună, după ani întregi de suferințe și conflicte, uneori chiar și violență fizică sau verbală.
Este firesc ca părinții să încerce să-i protejeze pe copii de astfel de evenimente sau pericole; există un instinct natural are îi îndeamnă să-i ferească de trauma psihică sau fizică a unui divorț. Sunt însă situații cărora părinții nu știu cum să le facă față, în care nu știu cum este mai bine să procedeze astfel încât nici adolescentul și nici relația cu el să nu aibă de suferit. Adolescenții percep într-un mod diferit situațiile create de divorțul părinților și tocmai de aceea părinții ar trebui să-i pregătească pentru acest eveniment, atenționându-i și încercând să-i îndemne până la un anumit punct.
Pentru ca relația dintre adolescent și părinte să nu fie afectată în sens negativ în urma impactului, este indicat ca părintele să fie sincer, să-i spună adevărul adolescentului fără a-l încărca de detalii de neînțeles. Mai mult decât atât, părintele trebuie sa-l ajute să înțeleagă faptul că dacă el vede situațiile stresante în famile, adolescentul nu va pierde dragostea și suportul afectiv de care are nevoie.
Părintele trebuie totodată să-l convingă pe adolescent că nu el poartă vina destrămării familiale, ci că acest lucru este o consecință a neînțelegerilor la nivelul cuplului conjugal.
Chiar dacă unul dintre părinți este responsabil într-o mai mare măsură deconflict, nu este indicat ca celălalt părinte să-l deprecieze în fața adolescentului. Astfel, relația dintre cei doi soți nu trebuie să influențeze relația adolescent-părinte.
În condițiile în care adolescentul este profund marcat de modificarea înregistrată la nivelul structurii familiale, părintele trebuie să-l ajute să-și exprime propriile sentimente, fie ele și de furie și suferință, să-l asculte și să-l provoace la discuții.
Adolescentul trebuie să fie informat în legătură cu modificările care au loc în cadrul familiei, pentru a se preveni apariția unor stări depresive ca răspuns la șocul acestei vești.
RECOMANDĂRI:
În urma analizei procesului de impact a modelelor de relaționare conjugală pot propune următoarele recomandări practice, care ar contribui la perfecționarea procedurii de relaționare intrerfamilială și reducerii consecințelor asupra adolescentului în Republica Moldova:
Recomandări generale:
elaborarea conceptului și lansarea unei campanii de sensibilizare a opiniei publice asupra situației copiilor și adolescenților, care să aibă drept scop promovarea formelor familiale;
elaborarea unei legi specifice, care să reglementeze modelele de relaționare conjugală, inclusiv toată procedura acesteia;
elaborarea și implementarea unei strategii naționale de promovare a impactelor asupra cuplului conjugal, inclusive prin creșterea ajutorului psihologic acordat familiilor, lărgirea pachetului de asistență ce poate fi acordată acestor familii, care au suferit astfel de probleme și îndeosebi a adolescenților;
mărirea numărului și nivelului de calificare al specialiștilor din acest domeniu;
clarificarea responsabilităților și obligațiilor fiecărei structuri în domeniul cuplului conjugal.
Recomandări specifice:
îmbunătățirea procedurii de prevenire și combatere a oricărui impact, luându-se în considerare următoarele:
standardizarea conținutului dosarului de acte necesare a fi pregătite;
clarificarea numărului de functionari și instanțe necesare a fi vizitate (măsură care ar contribui la diminuarea costurilor de timp și bani investite);
instruirea potențialilor, în scopul pregătirii acestora pentru parcursul pe care ar trebui să-l urmeze și acceptării conceptului de oferire la un copil a dragostei de părinte și atenției ce trebuie acordate;
organizarea vizitelor periodice în teren (în localitățile rurale) în vederea coordonării cu autoritățile locale pentru identificarea potențialilor beneficiari și acordarea diverselor servicii specifice (de informare sau de consiliere) în perioada premergătoare procesului propriu-zis ;
crearea/lărgirea rețelei asociațiilor părinților care pot contribui la reducerea numărului de divorțuri sau minimilizarea impactului asupra adolescenților prin organizarea diverselor evenimente cu și pentru potențialii divorțați.
Dacă din punct de vedere personal orice fel de impact asupra familiei,oricît de nesemnificativ n-ar fi, este un eveniment traumatic, experimentat individual de toți membrii familiei, din punct de vedere familial el este un fel de imagine răsturnată și distorsionată a “beneficiilor” căsătoriei, iar din punct de vedere social, este un fenomen cu numeroase implicații economice și spirituale.
Bibliografie
Anthony Giddens, Sociologie, Ed.All, București, 2001
Asisitența socială în perioada de tranziție: probleme și modalități de soluționare, USM, Chișinău, 2000
Banciu, D., Rădulescu, S. M., Voicu, M. (1987), Adolescenții și familia, Editura Științifică și Enciclopedică, București
Băran-Pescaru Adina, “Familia astăzi. O perspectivă sociopedagogică”, Ed. Aramis, București, 2004
Bulgaru M. – “Metode și tehnici în asistența socială”. Chișinău, 2002, pag 30-70
Bulgaru M., Dilion M. “Concepte fundamentale ale asistenței sociale”. Chișinău, 2000, pag.57
Chelcea, S. (1996), “Cunoașterea vieții sociale – chestionarul și interviul în ancheta sociologică”, Editura I. N. I., București
Chelcea, S., Mărginean I., Cauc I. “Cercetarea sociologică. Metode și tehnici”. –Deva, 1998
CORNELIUS HELENA, FAIRE SHOSHANA, Știința rezolvării conflictelor, Ed.Științifică și Tehnică, București 2000
Dicționar de Sociologie , Ed.Univers Enciclopedic, București, 2003
Emilia Stănciulescu, “Sociologia educației familiale”, Ed. Polirom, , 1997, pag. 28
Filipescu I. și Voinea Maria, “Sociologia generală și juridică”, Ed. Sylvi, București, 2000, pag.74
Gîrleanu – Șoitu, Daniela, „Consiliere în asistența socială”, Ed. Univ. Al.I. Cuza, Iași, 2003
Irimescu Gabriela, „Asistența socială a familiei și copilului”, (curs), Ed. Universității „Al. I. Cuza”, , 2004, pag. 85
Kalter Neil, “Adolescenții”, 1987, pag. 73
Marc Ancel, 1975, citat de I. Mihăilescu, 1983
Mitchell A., “Divorțul și adolescenții”, Ed. Tavinstock
Mitrofan I. și Mitrofan N. , “Familia de la A la Z”, Ed. Științifică, București, 1991, pag. 144 – 150
19. Parkinson Lisa, “Separarea și familia”, Ed. Alternative, București, 1993
20. Spânu M., “Introducere în asistena socială a familiei și protecția copilului”, Chișinău, 1998, pag. 69
21. Stoian I., “Educație și sociologie”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980, pag.14
22. Voinea Maria, “Sociologia familiei”, Ed. Universitatea București, 1993
ZLATE, M. – "Psihologia transpersonală: analiză critică", Revista de Psihologie, 3, 1985
Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, “Dicționar de sociologie”, Ed. Babel, București, 1999, pag.232
Фpoлoв B. Г. <<Пcиxoлoгия пoдpocтка>> – Mocква,1997.
Mаpкoвcкий M. C. Coциoлoгия ceмьи: Пpoблeмы тeopии, мeтoдoлoгии и мeтoдики. – M., 1989
CИЛЯEBa E<<ПCИXOЛOГИЯ CEMEЙHЫX OTHOШEHИЙ C OCHOBAMИ CEMEЙHOГO КOHCУЛЬTИPOBAHИЯ>> .
Шнeйдep Л.Б. <<Пcиxoлoгия ceмeйныx oтнoшeний>>. – M., 2000.
Шнeйдep Л.Б. << Ceмeйная пcиxoлoгия>>
www. stare-civila. gov. md
www.lex.justice.md
www.statistica.md
Anexe:
Anexa 1.
Ghid de interviu semistructurat cu specialiști.
După părerea Dvs. care este impactul modelelor de relaționare conjugală asupra personalității adolescentului?
Cum credeți, în ce măsură sunt respectate drepturile copilului în cadrul familiei?
În opinia Dvs. care sunt cele mai frecvente cause/motive care duc la necesitatea schimbării modelelor de relaționare conjugală?
Care este opinia Dvs. privind procedura de dezvoltare a personalității adolescentului?
Care este opinia Dvs. referitor la disfuncționalitatea familiei?
Cum apreciați starea psiho-socială a adolescentului ce a suferit probleme în cadrul familiei?
Care din tipurile de modele de relaționare conjugală sunt mai frecvent evedențiate?
În opinia dvs. care este rolul asistentului social în procedura de a preveni impactul modelelor de relaționare conjugală?
Ce măsuri ați propune pentru prevenirea crizelor adolescentine?
Anexa 2
Republica Moldova
PARLAMENTUL
LEGE Nr. 120
din 29.05.2008
pentru modificarea și completarea Codului familiei
nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000
Publicat : 15. 07. 2008 în Monitorul Oficial Nr. 125-126 art Nr : 489
Parlamentul adoptă prezenta lege organică.
Art.I. – Codul familiei nr. 1316-XIV din 26 octombrie 2000 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 47-48, art. 210), cu modificările ulterioare, se modifică și se completează după
cum urmează:
1. La articolul 14: alineatul (1), textul “pentru bărbați și de 16 ani pentru femei” se exclude;
alineatul (2), textul “pentru bărbați” se exclude.
2. La articolul 53 alineatul (4), după textul “protecție contra abuzurilor” se introduce textul “ , inclusiv contra pedepsei corporale”.
3. La articolul 62 alineatul (2), după cuvîntul “fizică” se introduce textul “, aplicarea pedepselor corporale”.
4. În denumirea titlului V, înainte de cuvîntul “EDUCAȚIA” se introduc cuvintele “PROTECȚIA ȘI PROTECȚIA COPIILOR RĂMAȘI FĂRĂ OCROTIRE PĂRINTEASCĂ”.
5. Capitolul 17 se va denumi:“DEPISTAREA, EVIDENȚA ȘI PROTECȚIA COPIILOR
RĂMAȘI FĂRĂ OCROTIRE PĂRINTEASCĂ”
6. La articolul 112: (1), după textul “de decădere a lor din drepturile părintești” se introduce textul “de abandon,”; alineatul (2), textul “forma de plasament al copiilor în scopul protecției lor” se substituie cu textul “forma adecvată de protecție a copiilor”; alineatul (3), textul “le sînt interzise activitățile de depistare și de plasament ale copiilor” se substituie cu textul “le este interzisă activitatea de alegere a formelor de protecție a copiilor”.
7. După articolul 112 se introduce articolul 1121 cu următorul cuprins: Prevenirea separării copiilor de părinți. (1) Autoritatea tutelară va lua toate măsurile necesare pentru depistarea timpurie a situațiilor de risc care pot determina separarea copiilor de părinți. (2) Autoritatea tutelară organizează funcționarea serviciilor de menținere, refacere și dezvoltare a capacității copiilor și a părinților de a depăși situațiile care ar putea determina separarea copiilor de părinți. (3) Autoritatea tutelară ține evidența copiilor și a familiilor care se află în situații de risc, monitorizează și evaluează, după caz, dar nu mai rar decît o dată în 6 luni, situația lor.”
8. La articolul 113, alineatul (2) va avea următorul cuprins: “(2) Exercitarea funcțiilor de autoritate tutelară se pune pe seama:
a) secțiilor raionale asistență socială și protecție a familiei, Direcției pentru ocrotirea și protecția minorilor din municipiul Chișinău – în unitățile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea;
b) primarilor satelor (comunelor), orașelor (municipiilor), secției asistență socială și protecție a familiei din municipiul Bălți – în unitățile administrativ-teritoriale de nivelul întîi.”
9. La articolul 114: alineatul (2), textul “să ia copilul la evidență” se substituie cu textul “să emită o decizie privind luarea copilului la evidență”; alineatul (4), cuvîntul “plasamentul” se substituie cu textul “alegerea formei de protecție”.
10. Articolul 115 va avea următorul cuprins: Formele de protecție a copiilor rămași fără ocrotire părintească. (1) Autoritatea tutelară asigură menținerea sau reintegrarea copilului rămas fără ocrotire părintească: a) în familia biologică – familie în care s-a născut; b) în familia extinsă – rudele lui de pînă la gradul IV inclusiv (în cazul cînd nu este posibil plasamentul în familia biologică). (2) În cazul imposibilității de aplicare a măsurilor menționate la alin.(1), copilul rămas fără ocrotire părintească va beneficia de următoarele forme de protecție, acordîndu-se prioritate formelor de protecție de tip familial față de cele rezidențiale: a) adopția; b) tutela (curatela); c) asistența parentală profesionistă; d) plasamentul în casa de copii de tip familial; e) plasamentul în instituția rezidențială de orice tip; f) alte forme de protecție, în condițiile legii. (3) La alegerea formei de protecție se va lua în considerare cu prioritate interesul superior al copilului, de asemenea, se va ține cont în mod obligatoriu de proveniența etnică, de apartenența la o anumită cultură, de religia, limba, starea de sănătate și dezvoltarea copilului în vederea creării unor condiții de viață care să asigure continuitatea în educația lui. (4) Autoritatea tutelară monitorizează și evaluează, nu mai rar decît o dată în 6 luni, situația copilului rămas fără ocrotire părintească, căruia i s-a aplicat o formă de protecție în condițiile alin.(1) și (2). (5) Pînă la determinarea formei adecvate de protecție a copilului rămas fără ocrotire părintească, responsabil de acesta este autoritatea tutelară.”
11. La articolul 149 alineatul (2), cifrele “10” se substituie prin cifra “7”, iar cifra “5” se substituie prin cifra “3”.
Art.II. – Guvernul, în termen de 2 luni, va aduce actele sale normative în concordanță cu prezenta lege.
REȘEDINTELE PARLAMENTULUI Marian LUPU
Nr.120-XVI. Chișinău, 29mai 2008
Anexa 3
Date statistice referitor la numărul căsătoriilor și divorțurilor în Republica Moldova
Anexa 6
Anexa 7
Anexa 8
Anexa 9
Bibliografie
Anthony Giddens, Sociologie, Ed.All, București, 2001
Asisitența socială în perioada de tranziție: probleme și modalități de soluționare, USM, Chișinău, 2000
Banciu, D., Rădulescu, S. M., Voicu, M. (1987), Adolescenții și familia, Editura Științifică și Enciclopedică, București
Băran-Pescaru Adina, “Familia astăzi. O perspectivă sociopedagogică”, Ed. Aramis, București, 2004
Bulgaru M. – “Metode și tehnici în asistența socială”. Chișinău, 2002, pag 30-70
Bulgaru M., Dilion M. “Concepte fundamentale ale asistenței sociale”. Chișinău, 2000, pag.57
Chelcea, S. (1996), “Cunoașterea vieții sociale – chestionarul și interviul în ancheta sociologică”, Editura I. N. I., București
Chelcea, S., Mărginean I., Cauc I. “Cercetarea sociologică. Metode și tehnici”. –Deva, 1998
CORNELIUS HELENA, FAIRE SHOSHANA, Știința rezolvării conflictelor, Ed.Științifică și Tehnică, București 2000
Dicționar de Sociologie , Ed.Univers Enciclopedic, București, 2003
Emilia Stănciulescu, “Sociologia educației familiale”, Ed. Polirom, , 1997, pag. 28
Filipescu I. și Voinea Maria, “Sociologia generală și juridică”, Ed. Sylvi, București, 2000, pag.74
Gîrleanu – Șoitu, Daniela, „Consiliere în asistența socială”, Ed. Univ. Al.I. Cuza, Iași, 2003
Irimescu Gabriela, „Asistența socială a familiei și copilului”, (curs), Ed. Universității „Al. I. Cuza”, , 2004, pag. 85
Kalter Neil, “Adolescenții”, 1987, pag. 73
Marc Ancel, 1975, citat de I. Mihăilescu, 1983
Mitchell A., “Divorțul și adolescenții”, Ed. Tavinstock
Mitrofan I. și Mitrofan N. , “Familia de la A la Z”, Ed. Științifică, București, 1991, pag. 144 – 150
19. Parkinson Lisa, “Separarea și familia”, Ed. Alternative, București, 1993
20. Spânu M., “Introducere în asistena socială a familiei și protecția copilului”, Chișinău, 1998, pag. 69
21. Stoian I., “Educație și sociologie”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980, pag.14
22. Voinea Maria, “Sociologia familiei”, Ed. Universitatea București, 1993
ZLATE, M. – "Psihologia transpersonală: analiză critică", Revista de Psihologie, 3, 1985
Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, “Dicționar de sociologie”, Ed. Babel, București, 1999, pag.232
Фpoлoв B. Г. <<Пcиxoлoгия пoдpocтка>> – Mocква,1997.
Mаpкoвcкий M. C. Coциoлoгия ceмьи: Пpoблeмы тeopии, мeтoдoлoгии и мeтoдики. – M., 1989
CИЛЯEBa E<<ПCИXOЛOГИЯ CEMEЙHЫX OTHOШEHИЙ C OCHOBAMИ CEMEЙHOГO КOHCУЛЬTИPOBAHИЯ>> .
Шнeйдep Л.Б. <<Пcиxoлoгия ceмeйныx oтнoшeний>>. – M., 2000.
Шнeйдep Л.Б. << Ceмeйная пcиxoлoгия>>
www. stare-civila. gov. md
www.lex.justice.md
www.statistica.md
Anexe:
Anexa 1.
Ghid de interviu semistructurat cu specialiști.
După părerea Dvs. care este impactul modelelor de relaționare conjugală asupra personalității adolescentului?
Cum credeți, în ce măsură sunt respectate drepturile copilului în cadrul familiei?
În opinia Dvs. care sunt cele mai frecvente cause/motive care duc la necesitatea schimbării modelelor de relaționare conjugală?
Care este opinia Dvs. privind procedura de dezvoltare a personalității adolescentului?
Care este opinia Dvs. referitor la disfuncționalitatea familiei?
Cum apreciați starea psiho-socială a adolescentului ce a suferit probleme în cadrul familiei?
Care din tipurile de modele de relaționare conjugală sunt mai frecvent evedențiate?
În opinia dvs. care este rolul asistentului social în procedura de a preveni impactul modelelor de relaționare conjugală?
Ce măsuri ați propune pentru prevenirea crizelor adolescentine?
Anexa 2
Republica Moldova
PARLAMENTUL
LEGE Nr. 120
din 29.05.2008
pentru modificarea și completarea Codului familiei
nr.1316-XIV din 26 octombrie 2000
Publicat : 15. 07. 2008 în Monitorul Oficial Nr. 125-126 art Nr : 489
Parlamentul adoptă prezenta lege organică.
Art.I. – Codul familiei nr. 1316-XIV din 26 octombrie 2000 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr. 47-48, art. 210), cu modificările ulterioare, se modifică și se completează după
cum urmează:
1. La articolul 14: alineatul (1), textul “pentru bărbați și de 16 ani pentru femei” se exclude;
alineatul (2), textul “pentru bărbați” se exclude.
2. La articolul 53 alineatul (4), după textul “protecție contra abuzurilor” se introduce textul “ , inclusiv contra pedepsei corporale”.
3. La articolul 62 alineatul (2), după cuvîntul “fizică” se introduce textul “, aplicarea pedepselor corporale”.
4. În denumirea titlului V, înainte de cuvîntul “EDUCAȚIA” se introduc cuvintele “PROTECȚIA ȘI PROTECȚIA COPIILOR RĂMAȘI FĂRĂ OCROTIRE PĂRINTEASCĂ”.
5. Capitolul 17 se va denumi:“DEPISTAREA, EVIDENȚA ȘI PROTECȚIA COPIILOR
RĂMAȘI FĂRĂ OCROTIRE PĂRINTEASCĂ”
6. La articolul 112: (1), după textul “de decădere a lor din drepturile părintești” se introduce textul “de abandon,”; alineatul (2), textul “forma de plasament al copiilor în scopul protecției lor” se substituie cu textul “forma adecvată de protecție a copiilor”; alineatul (3), textul “le sînt interzise activitățile de depistare și de plasament ale copiilor” se substituie cu textul “le este interzisă activitatea de alegere a formelor de protecție a copiilor”.
7. După articolul 112 se introduce articolul 1121 cu următorul cuprins: Prevenirea separării copiilor de părinți. (1) Autoritatea tutelară va lua toate măsurile necesare pentru depistarea timpurie a situațiilor de risc care pot determina separarea copiilor de părinți. (2) Autoritatea tutelară organizează funcționarea serviciilor de menținere, refacere și dezvoltare a capacității copiilor și a părinților de a depăși situațiile care ar putea determina separarea copiilor de părinți. (3) Autoritatea tutelară ține evidența copiilor și a familiilor care se află în situații de risc, monitorizează și evaluează, după caz, dar nu mai rar decît o dată în 6 luni, situația lor.”
8. La articolul 113, alineatul (2) va avea următorul cuprins: “(2) Exercitarea funcțiilor de autoritate tutelară se pune pe seama:
a) secțiilor raionale asistență socială și protecție a familiei, Direcției pentru ocrotirea și protecția minorilor din municipiul Chișinău – în unitățile administrativ-teritoriale de nivelul al doilea;
b) primarilor satelor (comunelor), orașelor (municipiilor), secției asistență socială și protecție a familiei din municipiul Bălți – în unitățile administrativ-teritoriale de nivelul întîi.”
9. La articolul 114: alineatul (2), textul “să ia copilul la evidență” se substituie cu textul “să emită o decizie privind luarea copilului la evidență”; alineatul (4), cuvîntul “plasamentul” se substituie cu textul “alegerea formei de protecție”.
10. Articolul 115 va avea următorul cuprins: Formele de protecție a copiilor rămași fără ocrotire părintească. (1) Autoritatea tutelară asigură menținerea sau reintegrarea copilului rămas fără ocrotire părintească: a) în familia biologică – familie în care s-a născut; b) în familia extinsă – rudele lui de pînă la gradul IV inclusiv (în cazul cînd nu este posibil plasamentul în familia biologică). (2) În cazul imposibilității de aplicare a măsurilor menționate la alin.(1), copilul rămas fără ocrotire părintească va beneficia de următoarele forme de protecție, acordîndu-se prioritate formelor de protecție de tip familial față de cele rezidențiale: a) adopția; b) tutela (curatela); c) asistența parentală profesionistă; d) plasamentul în casa de copii de tip familial; e) plasamentul în instituția rezidențială de orice tip; f) alte forme de protecție, în condițiile legii. (3) La alegerea formei de protecție se va lua în considerare cu prioritate interesul superior al copilului, de asemenea, se va ține cont în mod obligatoriu de proveniența etnică, de apartenența la o anumită cultură, de religia, limba, starea de sănătate și dezvoltarea copilului în vederea creării unor condiții de viață care să asigure continuitatea în educația lui. (4) Autoritatea tutelară monitorizează și evaluează, nu mai rar decît o dată în 6 luni, situația copilului rămas fără ocrotire părintească, căruia i s-a aplicat o formă de protecție în condițiile alin.(1) și (2). (5) Pînă la determinarea formei adecvate de protecție a copilului rămas fără ocrotire părintească, responsabil de acesta este autoritatea tutelară.”
11. La articolul 149 alineatul (2), cifrele “10” se substituie prin cifra “7”, iar cifra “5” se substituie prin cifra “3”.
Art.II. – Guvernul, în termen de 2 luni, va aduce actele sale normative în concordanță cu prezenta lege.
REȘEDINTELE PARLAMENTULUI Marian LUPU
Nr.120-XVI. Chișinău, 29mai 2008
Anexa 3
Date statistice referitor la numărul căsătoriilor și divorțurilor în Republica Moldova
Anexa 6
Anexa 7
Anexa 8
Anexa 9
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impactul Modelelor de Relationare Conjugala (ID: 121503)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.