. Impactul Mediului Petenciar Asupra Conduitei Agresive

INTRODUCERE

În încercarea de a înțelege sistemul penitenciar am constatat că fenomenologia penitenciară se prezintă ca un întreg ce solicită rezolvări globale și într-o perspectivă de lungă durată: tot ce se întîmplă aici este un spectacol permanent pentru toți personal și deținuți, marcați profund de faptul că sunt într-un univers al așteptării închise în care marele supliciu este timpul.

Penitenciarul invită la meditații asupra condiției umane, iar psihologia aplicată în domeniul penitenciar este explozivă prin constatările ei: criminalitatea este o prezență socială în toate epocile istorice, care a sfidat măsurile luate contra ei; gravitatea problemei delincvenței nu rezidă întotdeauna în importanța numerică a fenomenelor, ci a nivelului la care a invadat structurile sociale; teama de delincvență în rîndul populației a devenit o problemă în toate țările deoarece valorile protejate de dreptul penal traversează o perioadă de eroziune.

Pătrunzând în universul fascinant și revoltător al penitenciarului, se poate aprecia că acest mediu este o lume în permanență implozie psihologică, coordonatele existențiale fiind crima, eșecul, patologicul, stressul, disperarea… De aceea fenomenologia umană a închisorii pare mai potrivit să fie povestită, prezentată panoramic, cu toate umbrele și luminile care totuși există. Penitenciarul oferă totuși motive de optimism pentru că deseori prilejuiește experiențe autentic umane, în care, cel puțin pentru unii deținuți, lumea valorilor este repusă în ordinea sa firească. În cadrul psihologiei aplicate în domeniul penitenciar apar desigur dificultăți de orientare în universul uman al închisorii. Dificultățile în înțelegerea instituției penitenciare sunt determinate de noutatea și aparența lipsă de consens în legătură cu o serie de probleme. Pe primul loc ar fi modificările în interpretarea funcției finale a instituției penitenciare: de la închisoarea- eliminare la închisoarea- protecție și în final la închisoarea resocializare. În al doilea rînd, umanizarea penalității a devenit o constantă în viața socială contemporană, dar în universul de discurs s-a produs o rocadă semnifacativă: cum să pedepsești pe cei care încalcă legea e trecut înaintea lui "de ce" și drept urmare apare un număr infinit de puncte de vedere și practici în materie de tratament penitenciar. În al treilea rînd, problema arhidezbătută a readaptării deținuților tinde să fie înlocuită cu mult mai difuzata temă a readaptării închisorilor la ritmurile și orizontirile teoretice actuale.

Ca urmare a particularităților mediului penitenciar și mai ales a psihologiei persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate, metodologia de recoltare a datelor, va trebui înțeleasă ca un demers oarecum diferit de ce se înțege de obicei printr-o investigație de teren: transparența fenomenologiei carcerale se află la capătul unui drum lung și anevoios, în care din secvențe disparate, observate în diverse imprejurări și cu diverși protagoniști, se ajunge la înțelegerea mecanismelor de compoziție și organizare a relațiilor umane în închisoare. Orice contact între un "personaj exterior" și deținut are o derulare rituală în care neîncrederea reciprocă alterează la început mesajele între parteneri; abia după lungi tatonări- care pot dura săptămîni și chiar luni de zile- vine o zi în care deschiderea la dialog este totală, în multe cazuri dramatică și de o bogăție în detalii care frizează cu autoflagelarea. În final fiecare partener rămîne totuși cu impresia că ar fi încă multe de spus pentru a-l face pe celălalt să-l înțeleagă și mai ales să-l creadă.

Cînd sunt investigate grupuri de deținuți, derularea secvențelor se desfășoară și mai greu: orice item al unui chestionar este analizat pe toate fețele, iar atunci cînd trebuie să aleagă din toate variantele de răspuns propuse de operator, se acuză faptul că nu sunt surprinse nuanțele care lor li se par mai adecvate.

Lucrarea de față sper să evidențieze suficient ideea că problematica domeniului penitenciar aparține psihologiei într-o mare măsură. Dincolo de neîmpliniri și dezamăgiri a fî psiholog într-o închisoare permite o experiență profesională unică:

pentru a înțelege omul va trebui să-l privim nu ca pe un robot, egal cu sine și identic cu semenii săi, ci să recunoaștem inegalitatea înzestrării sale native, faptul că oamenii nu sunt la fel încă din faza concepțional genetică. În acest sens, individul uman trebuie acceptat ca o ființă care în mod obișnuit acționează rațional, dar uneori automat și chiar irațional, iar societatea în orientarea sa sanogenetică , protectivă se preocupă tot mai eficient, cu ajutorul măsurilor de securitate socială și a normelor morale și juridice, să reducă din ce în ce mai mult eclipsele de iraționalitate ce se pot manifesta la nivelul individului uman.

"Înțelegerea omului trebuie să însemne și recunoașterea inegalităților și neomogenității mediilor sociale de proveniență, medii care au proprietatea de a exercita presiuni diferite, cantitative și calitative asupra indivizilor, de a produce tipuri deosebite, cu necesități și motivații diferite"1.

Dat fiind specificul acestei instituții, penitenciarul este un construct psihologic cu o semnificație și un sens dependente de formația cercetătorului; și nici un membru al personalului nu poate fi la modul strict un funcționar, acestea atât din cauza dimensiunii umane a activității cotidiene, cît și a faptului că sarcina este nestructurată pentru cea mai mare parte a personalului.

CAP. 1 MEDIUL PENITENCIAR – CARACTERIZARE PSIHOSOCIOLOGICǍ

Aspecte etice în universul penitenciar

Sistemul suport al mediului social, penitenciarul, este o frontieră a civilizației, dar în contextul social mai larg, această instituție rămîne cronic în urma ambianței generale din societate. De aceea unul din principiile teoretice de subordonare a acestui subsistem social va fi incapacitatea sa de a fi contemporan cu societatea în care funcționeză.

O lume lipsită de dragoste, dar care năzuiește cu disperare spre dragoste (Nietzsche), penitenciarul, invită psihologul care se apropie de el, să înțeleagă profund dimensiunea filosofică a vieții din închisoare.

"Abandonarea filosofiei – ca și abandonarea științei- e tot una cu izolarea omului de una din dimensiunile realului"1. Chiar dacă nu corespunde exigențelor considerării existenței umane din penitenciar ca fiind tragică, "dimensiunile suferinței, disperăriiși abandonului le găsim din plin"2.

Pentru orice om, privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu ampla rezonanță în mediul său de viață, atît pe durata detenției, cît și după aceea, în libertate. Atît timp cît individul se află în locul de detenție, între oameni care asemenea lui au comis fapte antisociale, dificultățile cele mai mari sunt localizate în relațiile cu cei din jur. în contactul cu ceilalți deținuți remușcările, autoacuzările declarative sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise "fabricate" în penitenciar, la care individul aderă deoarece îi oferă rațiuni deculpabilizante. Diminuarea subiectivă a gradului de vinovăție ușurează conștiința deținutului și nu rereori asistăm la modificarea poziției față de pedeapsă: dacă inițial considera că pedeapsa este pe măsura faptei, destul de repede o apreciază ca fiind prea aspră. Ca urmare, de la un comportament pasiv, supus, de penitență, deținutul trece la un comportament activ în care interesul personal, egoismul, și autoconservarea primează. În planul conduitei de la morala conformistă fondată pe vinovăție, se trece la morala frustrării întemeiată pe convingeri de grup privind cauzele infracțiunilor, "soarta" omului în lume, atitudinea față de muncă, familie, viitor și implicit modul de viață în penitenciar. Totuși valorile morale nu se anulează în penitenciar, ci există și se realizează ca valori într-o ambianță socială deosebită. Nu este vorba de regimul legal de executare a pedepsei, care prin el însuși nu împiedică manifestările morale, ci de faptul că în detenție individul și comportamentele, colective care nu în puține cazuri sancționează pe cel care adoptă o conduită morală.

Concluzionând cele de mai sus se poate afirma că apropierea de mediul carceral se realizează în două ipostaze: cea de moralist care meditează la condiția umană și cea a expertului care dorește să înțeleagă și să ordoneze. Prezența dificultăților nu se rezumă doar la contextul social în care trăiesc deținuții, ci se extinde și la universul lor cultural. Fiind reduse ca amploare și profunzime, relațiile interindividuale coboară la niveluri inferioare, iar comunicarea între deținuți rămîne tributară nevoilor nesatisfacute și dispoziției de moment.

Astfel, voința de a fi moral nu primește sprijin decît din partea cadrelor șt rareori din aceea a deținuților. Voința de a obține un beneficiu material este mai mare decît cea de a fi moral atunci cînd actul în sine nu este motivat de obținerea unei situații favorabile.

În mediul penitenciar, ceea ce duce la transformarea mentalității deținuților este nevoia de reconstituire a unui sistem de valori funcțional, în paralel cu activarea încrederii în sine și în viitor cu corectarea atitudinii față de muncă, de lege și pedeapsă. Cu cît deținuții înțeleg mai repede că faptele morale le asigură acceptarea din partea celorlalți, liniștea interioară și sentimentul participării, cu atît deschiderea lor la procesul de recinstrucție atitudinală este mai largă și eficace.

Valori și norme morale în mediul de detenție

Spațiul de viață penitenciar are o serie de caracteristici generale, cum ar fi: este un spațiu închis, închiderea sa fiind constitutiva structurii și funcționalității sale; este un spațiu dihotomic care divizează populația din penitenciar în două grupuri de o parte și de alta a gratiilor; este un spațiu penal din punct de vedere juridic, un spațiu al "disciplinei penale"; de asemeni este un spațiu al autorității, o zonă a interacțiunilor asimetrice.

Toate acestea au consecințe psihologice și psihosociale vizibile asupra deținuților și personalului. Astfel, comunitatea deținuților constituie o lume anonimă, de oameni privați de prestigiu, cu conștiința minorității lor. Cazurile infracționale deosebite ale unora dintre ei le conferă aura unor lideri capabili de orice, sau în rare cazuri, având aptitudini socio-afective, o audiență mărită în masa deținuților obișnuiți, în penitenciar problematica normelor și valorilor capătă aspecte particulare determinate de situațiile în care se găsesc deținuții: absența libertății și celelalte frustrări impiedică raportarea adecvată la aspectele semnificative ale existenței de fiecare zi.

La nivelul individului normele și valorile servesc ca instrument și etalon în alegerea dintre alternativele de acțiune cît și pentru dimensiunea proiectivă pe care o au, adică oferă motive și planuri de acțiune în împrejurarea de viață pe care o traversează individul la un moment dat.

În penitenciar activează ca și în societate, trei tipuri de norme (I. Tudosescu 1980, p. 120):

organizaționale: care privesc mecanismul de funcționare al instituției (legea de executare a pedepselor);

acționale: care indică regulile de evaluare corectă a situațiilor cotidiene și a evenimentelor ce interesează colectivitatea deținuților;

relaționale: referitoare la modalitățile considerate eficiente în raportările deținut -deținut, deținut -grup, deținut -personal.

Specific mediului penitenciar este existența în paralel a unor norme oficiale care sunt legiferate și urmăresc atingerea obiectivelor instituției productive, educative, preventive -cu normele modificate care urmăresc crearea unor relații și condiții de viață suportabile din punctul lor de vedere pe parcursul executării pedepsei și acționează numai în interiorul grupului de deținuți.

Din discuțiile purtate cu deținuții am dedus o serie de modalități de interiorizare a normelor și valorilor informale:

Conduita actualțiune în împrejurarea de viață pe care o traversează individul la un moment dat.

În penitenciar activează ca și în societate, trei tipuri de norme (I. Tudosescu 1980, p. 120):

organizaționale: care privesc mecanismul de funcționare al instituției (legea de executare a pedepselor);

acționale: care indică regulile de evaluare corectă a situațiilor cotidiene și a evenimentelor ce interesează colectivitatea deținuților;

relaționale: referitoare la modalitățile considerate eficiente în raportările deținut -deținut, deținut -grup, deținut -personal.

Specific mediului penitenciar este existența în paralel a unor norme oficiale care sunt legiferate și urmăresc atingerea obiectivelor instituției productive, educative, preventive -cu normele modificate care urmăresc crearea unor relații și condiții de viață suportabile din punctul lor de vedere pe parcursul executării pedepsei și acționează numai în interiorul grupului de deținuți.

Din discuțiile purtate cu deținuții am dedus o serie de modalități de interiorizare a normelor și valorilor informale:

Conduita actuală este funcție de statutul actual. Odată intrat în penitenciar, individul va acționa conform normelor și valorilor apreciate de el ca fiind în concordanță cu noile împrejurări în care se află;

Deținuții cu vechime în penitenciar sunt mai deschiși la cooperare și ajutor față de cei noi care sunt percepuți ca participanți la sistemul lor de valori și respectă normele informale;

În unele cazuri sistemul de norme și valori servește ca mecanism de apărare față de propriile remușcări, individul acceptînd modul de gîndire și judecățile de valoare emise de deținuții care îi oferă rațiuni deculpabilizante;

De asemenea, regulile, obiceiurile și ierarhiile care funcționează în rîndul deținuților sunt mai ușor admise de deținuții cu un grad mai scăzut de instruire, de cei cu o percepere confuză a motivelor lor infracționale și de cei care au planuri de viitor bine conturate.

Poziția deținuților față de norme și valori, precum și față de majoritatea evenimentelor exprimă poziția lor de spectatori pasivi pe perioada detenției. Acest lucru nu implică o criză de sens pentru masa deținuților, ci o stare de așteptare.

Relațiile interpersonale în petenciar

Relațiile interpersonale se constituie în grupurile mici în care indivizii au un contact direct și permanent, pe o perioadă de timp mai mult sau mai puțin îndelungată, muncesc, învață, conviețuiesc impreună, desfășoară activități de timp liber, cultural- artistice, sportive.

În cadrul relațiilor interpresonale preponderente sunt raporturile afective care se crează și funcționează în interiorul microgrupului. Ele apar și se manifestă îndeosebi ca relații preferențiale, de simpatie, antipatie și indiferență, elemente pe care le putem constata și în cadrul raporturilor interpersonale din colectivele de deținuți. Aceste aspecte sunt uneori mai accentuate, dat fiind modul specific de viață din colectivele de deținuți, precum și modificările care survin în structura psihică acestora în perioada de detenție.

Relațiile interpersonale reprezintă în orice condiții cadrul nemijlocit în care se formează și se manifestă individul, se modulează și se diferențiază personalitatea sa, sunt satisfăcute multiplele sale trebuințe umane, îndeosebi cele care țin de viața psihică, de echilibrul său emoțional, sufletesc. Tocmai din această cauză ele ocupă un loc important în viața individului, precum și a microcolectivului, justifică eforturile care trebuie depuse pentru a le cunoaște cît mai temeinic, a le influența și dirija în așa fel încît să aibă un conținut și o finalitate pozitivă.

Fiind determinate de structura microcolectivului cât și de particularitățile psihice ale subiecților, de interesele lor, relațiile interpersonale sunt determinate ca și relațiile macrosociale de fenomenele și procesele care au loc la nivelul sistemului social gobal. Puternice influențe au asupra lor acele elemente care țin de structura socială și de clasă, de viața politică ce se desfășoară în societate,de cultură și ideologie. Acestea determină în multe privințe jaloanele mari în care se formează și se manifestă relațiile interpersonale, conținutul și orientarea lor politică și ideologică. Dar, acțiunea fenomenelor și proceselor care au loc în societate asupra formării și manifestării relațiilor interpersonale din colectivele de deținuți se deosebește printr-o serie de particularități, liste mai restrînse dată fiind organizarea activității din penitenciare pentru persoane care sunt private de libertate o perioadă de timp, sunt lipsite de anumite drepturi, desfășoară prin forța lucrurilor o gamă relativ redusă de activități. însăși posibilitățile de receptare de către deținuți a fenomenelor și proceselor din societate sunt limitate, iar la unii dintre ei aproape inexistente, ca rezultate a lipsei de interes și de preocupare pentru aceste probleme, a nivelului cultural foarte scăzut.

Universul uman penitenciar este dificil de pătruns și nu rareori greu de exprimat în termeni statistici. Dacă marile categorii ce caracterizează populația penitenciară sunt cunoscute în general-repartizarea pe sexe, vîrstă, genuri de infracțiune, medii de proveniența, pregătire școlară, stare civilă- mai puțin abordate pînă acum au fost evenimentele din colectivitățile de deținuți oarecum invizibile, dar de a căror forță nu se îndoiește nimeni. Astfel, se pot face referiri la modul cum apar liderii informali în penitenciar și cum își exercită ei autoritatea, la funcțiile pe care le îndeplinesc anumiți deținuți pentru a satisface nevoile de grup, la tipurile de stratificare socială a grupurilor de condamnați, la particularitățile comunicării și normelor modificate, la treptele integrării noilor veniți în masa deținuților.

O serie de cercetări au evidențiat că, în penitenciare, la nivelul grupurilor de deținuți se manifestă un deficit de roluri sociale, ceea ce influențează negativ procesul de reintegrare socială postexecutorie. De asemenea, relațiile interpersonale din grupurile de deținuți sunt funcție de specificul personalității deținuților, caracteristicile de grup și climatul socio-uman.

CAP. 2 CRIMINOGENEZĂ ȘI PERSONALITATEA

Personalitatea – concept, tipuri

Majoritatea filosofilor și psihologilor preferă să definească personalitatea ca o entitate obiectivă, ca ceva care există "cu adevărat". În același timp, personalitatea este "organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gîndirea și comportamentul său caracteristic" (G. Allport, 1991, p.40).

De asemanea, personalitatea nu este doar suma trăsăturilor, ci o structură specifică a cestor trăsături. A cunoaște personalitatea cuiva înseamnă a vedea cum se îmbină aceste trăsături și, mai ales, care dintre ele constituie dominanta care se impune.

"Orientările personalității trebuie să fie active, dinamice, transformatoare, accentul căzînd nu pe o adaptare pasivă sau conformistă la exigențele realității, ci pe finalitatea dezvoltării umane, pe procesul creării de sine". (T. Rudică, 1990, p.2)

Prima componentă compexă a personalității este dată de particularitățile anatomo-fiziologice ale sistemului nervos care determină, fundamentează temperamentul uman. în această categorie intră toate acele trăsături formale care se referă la modul în care se desfășoară viața psihică a individului.

Al doilea bloc complex al personalității este dat de ceea ce se numește caracter. Aici intră unele paticularități care se formează și se manifestă în interacțiunea socială dintre individ și subcultura dată, trăsături care exprimă relațiile esențilae ale individului:

atitudinea omului față de sine;

atitudidea omului față de semeni;

atitudinea omului față de muncă.

Analizînd personalitatea delincvenților se observă că marea majoritate a populație din penitenciare are carențe esențiale la aceste atitudini.

A treia componentă a personalității este cea orientativă, componente direcțională. Este vorba de trăsăturile care exprimă trebuințele, interesele aptitudinile și telentul individului.

Este extrem de greu să se poată separa diversele componente ale personalității. Formarea personalității se realizează în condițiile în care trăsăturile luate separat evoluează în ritmuri diferite , atrăgînd diverse niveluri de dezvoltare.

Din vechime s-a recurs la metoda de a desluși acele trăsături ce dau tenta specifică individului și care provoacă o maximă repetare a conduitei în condițiile date. De aceea s-a încercat construirea de tipologii. Kretschmer și Sheldon pleacă de la cîteva caracteristici somatice despre care afirmă că ar fi intim legate cu caracteristicile psihice. Sistemele lor merg pe trei categorii. Primul grup este format: din picnici (grașii): tipul este rotunjor, grăsuț, lent în gîndire și mișcare, iubitor de confort fizic, amator de contacte sociale. A doua grupare este tipul leptosom/longilin acest tip de oameni fiind caracterizați ca fiind înalți, rezervați, inhibați, mereu jenați nesociabili. Între aceste două tipuri extreme este al treilea tip, de tranziție, tipu atletic/mezomorf. Aceștia sunt energici, activi, caută să se impună și au tendința spre dominanță. Fiecare tip, în măsura în care există, tinde spre a comite alte feluri de infracțiuni. Spre exemplu, leptosomii comit infracțiuni intelectuale, escrocherii, sunt autori de anonime; atleticii tind să comită infracțiuni violente pentru că agresivitatea este trăsătura lor fundamentală; picnicii comit infracțiuni minore. Dar, în practică s-a constatat că aceste clasificări nu sunt numai discutabile, dar sunt și nereale

întîlnindu-se în multe cazuri escroci grași sau agresivi leptosomi, etc. Tipologiile antropologice sau socioculturale nu ne satisfac în efortul de înțelegerea individualității. Cu toate acestea, în caracterizările ce le face altora, cît și în descrierea propriilor noastre trăsături, psihologia individului apare ca o construcție ideală, abstractă și inabordabilă în practică.

„Calea spre un model al personalității o vedem în aprofundarea procesului de fi personalizare a lumii externe, de interiorizare, subectivizare a normelor sociale, concomitent și corelat cu operația de proiectare, obiectivare și obiectualizare a trăirilor interne de integrare a acestor sisteme psihice individuale în suprasistemul conștiinței sociale” (V. Pavelcu, 1982, p.364).

În acest proces de distanțare și apropiere simultană și corelată între Eu și lume, dimensiunea temporală are un rol covîrșitor. În modul acesta, procesul de personalizare se integrează în sistemul dinamic al istoricității sociale, devine apt de inculturare.

Se poate afirma că "personalitatea și descrierea ei nu este numai terenul vieții psihice, ci îl reprezintă și pe cel al tulburărilor mintale cărora le va imprima amprenta ei dîndu-le același caracter: de unicat în diversitate". (C. Gorgos, 1985, p. 223)

2.2 Acepțiuni ale personalitații în Psihologia juridică

O analiză strict psihologică a actului infracțional constă în analiza modului în care pregătirea, săvîrșirea și atitudinea postinfracțională se manifestă psihicul autorului, elementele sale: inteligență, afectivitate și voință.

Personalitatea infractorului este studiată din perspectivă sinergetică implicînd:

cercetarea clinică pentru reconstituirea antecedentelor personale și patologice ale subiectului;

examinările paraclinice avînd ca rol principal probarea și obietivarea diagnosticului clinic, precum și aprofundarea ctiopatogeniei unor tulburări;

investigările biogenetice avînd ca premisă rolul factorilor ereditari. în strcturarea personalității, iar ca scop identificarea concretă a factorilor de ereditate;

interpretarea neurofiziopatologică pentru explicarea cauzalității manifestărilor agresive de comportament cu răsunet antisocial, legate de condițiile biopsihologice care le exacerbează sau declanșează;

cercetarea sociologică care are două obiective; în primul rînd, reconstituirea structurii personalității delincventului și modului de adaptare la mediul social și în al doilea rînd, pentru orientarea asupra posibilităților de reechilibrare și reinserție socială;

rezolvarea medicolegală adică furnizarea datelor medicale obiective pe baza cărora se concluzionează asupra stării de imputabilitate( conștiință, discernămînt).

Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucișeze funcțiile acuzării și apărării pentru că pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiționate de personalitate. Elementele pozitive ale personalității vor putea conduce spre o pedeapsă mai blîndă, pe cînd cele negative vor trebui înfrînte printr-o pedeapsă mai aspră. Există și situații în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând fenomenul recidivei sau al obișnuinței infracționale, cărora societatea nu le-a găsit remedii practice.

O amplă teorie asupra personalității criminale a creat Jean Pinatel care considera că în comportamentul criminal "trecerea la act" constituie elementul decisiv. Condițiile trecerii la act sunt comandate, la delincvenții care comit acte grave de la un nucleu al personalității ale cărei componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. Nucleul personalității criminale este o structură dinamică, este reunirea și asocierea componentelor amintite, printre care nici una nu este în sine anormală.

J. Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului că nucleul personalității criminale este o rezultantă, nu un dat (I. Dafinoiu, 1995, Curs de psihologie judiciară).

Cercetările efectuate au condus la concluzia că factorii de mediu influențează atît formarea personalității cît și a situațiilor. Aceasta înseamnă că mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci în egală măsură și prin faptul că ușurează structurarea personalității criminale. Individul criminal reușește să depășească și aversiunea față de acte odioase, căci fiind indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutrește sentimente de simpatie față de nimeni și, în consecință poate comite orice crimă.

Personalitatea structurată dizarmonic de tip antisocial se caracterizează în principal prin lipsa de adaptare constantă la normele sociomorale ale societății în care trăeste, subiectul venind deseori, prin comportamentul său, în conflict direct cu aceasta. Elementele definitorii ale acestui tip de personalitate sunt:

lipsa de adaptare cronică la normele sociomorale;

incapacitatea de menținere a relațiilor sociale;

activitatea primitivă, cu tulburări instinctuale.

a) Lipsa de adaptare cronică la normele sociomorale se datorează incapacității intelectuale de a forma concepte morale. Acești indivizi suportă greu orice autoritate, orice sistem de reguli, venind în contradicție cu cele sociale pentru că violează drepturile celorlalți. Lipsa de identificare cu un statut social obișnuit, neînțelegerea rolului pe care trebuie să-l aibă individul în societate îl pune în opoziție permanentă cu mocro și cu macrogrupul social.

b) Incapacitatea de menținere a relațiilor sociale se manifestă pe toate planurile. Relațiile nu au trăinicie și nici încărcătura afectivă pozitivă care să le prelungească existența.

c) Afectivitatea acestor indivizi se manifestă primitiv prin reacții brutale sau explozii brutale, printr-o continuă nemulțumire, avînd aspect distrofic. Tulburările instinctuale, în special cele din sfera sexuală, modifică modelul structural acceptabil al afectivității.

Personalitatea antisocială propriu-zisă este reprezentată de subiect al cărui comportament infracțional constant îmbracă multiple aspecte, prin care se intră într-o tensiune negativă cu grupul social, fapt care se află în continuă respingere reciprocă. Funcționalitatea socială și socioprofesională a individului cu o personalitate antisocială este grav perturbată, fiind permanent întretăiată de perioada în care subiectul este instituționalizat fie de sistemul medical, fie de sistemul judiciar.

2.3 Infractorului recidivist – personalitate și comportament

Un exemplu care evidențiază anumite trăsături de personalitate ale infractorului recidivist este cel al deținutului H.G., în vîrstă de 37 ani, absolvent a zece clase, de meserie sudor. După ce a suferit cinci condamnări pentru infracțuini comise cu violență, infractorul a comis din nou 18 furturi în dauna avutului obștesc și personal. De menționat este și faptul că o parte din aceste furturi le-a comis în timpul unor perioade de suspendare a executării pedepsei din cauza efectuării unui tratament medical.

La săvîrșirea infracțiunilor a utilizat o gamă largă de moduri de operare, cum ar fi: folosirea de chei potrivite sau adevărate(fară drept), forțarea ușilor sau a încuietorilor, escaladarea ferestrelor, pătrunderea pe uși rămase deschise ori în timpul programului unor unități, rămînînd în interior după închidere (W.C, subsol, scară de serviciu). Din analiza circumstanțelor săvîrșirii faptelor, a bunurilor și valorilor însușite și a modului concret de comportare rezultă unele caracteristici care merită să fie subliniate:

* Spontaneitetea manifestată în trecerea la actul infracțional, care demonstrează un prag scăzut al rezistenței la tentații, în sensul că în "majoritatea cazurilor nu a conceput și nici nu a pregătit într-un mod anume săvîrșirea delictelor, trecînd direct la faptă, oriunde observa o firmă de instituție și considera că găsește ceva de furat. Odată decizia luată, găsea totdeauna soluții de pătrundere, la nevoie încercînd pe rînd mai multe puncte vulnerabile ale obiectivului (forțarea ușii principale sau de serviciu, spargerea sau escaladarea ferestrelor, folosirea de chei potrivite, etc.)

* Un curaj deosebit, mergînd pînă la desconsiderarea riscului dovedit de faptul că în cazul multor furturi comise, deși și-a dat seama că locatarii sunt acasă nu a renunțat la comiterea furtului, ci a căutat și a luat ce a găsit in cameră.

* Viclenia deosebită în discuțiile purtate cu cetățenii, aflînd diverse informații utile derspre locuințele lor sau ale altora, informații pe care ulterior le folosea în scopul săvîrșirii infracțiunii.

De asemenea examenul psihologic evidențiază o personalitate cu profunde tulburări de comportament. Prezintă un Eu primitiv, îndepărtat de realitate, indicînd o regresiune accentuată. În relațiile interpersonale prezintă o eficacitate scăzută deoarece manifestă tendința de a intimida și de a întreține conflictul în jurul său. În același timp, simte plăcerea de agresiune și de a întreține agresiunea, fiind preocupat de a se pune în evidență și de a-i determina pe ceilalți sa-i dea ascultare. Necontrolat, impulsiv și viclean, manifestă exces în a se da în spectacol pentru a obține ceea ce dorește. Pune accent pe plăcerea și cîștigul propriu, înșelînd și umilind pe ceilalți.

Studiul multirecidiviștilor arată o conjugare de deficiențe individuale și sociale, ce îi fac marginali față de comunitatea în care trăiesc. Astfel, față de ceilalți, delincvenții arată o tendință marcantă de a "merge cu banda", dau semne de neadaptare, sunt vanitoși și egocentrici. Egocentrismul este o caracteristică fundamentală a infractorului din obișnuință. S-a arătat că un mare număr de comportamente deviante sunt asociate cu o persistentă gîndire egocentrică, care este însoțită de o slabă capacitate de adaptare socială.

Alături de egocentrism personalitatea recidivistului este caracterizată și printr-o imaturitate persistentă. Însăși actele antisociale sunt semne evidente ale unei imaturități fie pe plan intelectual, fie pe plan afectiv. Criminalul prin obișnuință se caracterizează prin incapacitatea de a prevedea pe termen lung consecințele actelor sale antisociale.

În 1970 cercetătorul italian Giacomo Cânepa evidenția în cercetările sale existența unor relații esențiale între comportamentul antisocial și delictual și unele trăsături psihologice ale personalității. Este vorba despre următoarele elemente:

impulsivitate mărită la 68% dintre delincvenți;

indiferență afectivă la 27%;

egocentrism la 41%;

agresivitate la 72%;

tendințe de opoziție la 46%;

scepticism la 50%.

De asemenea, cercetărule lui Cânepa au relevat:

tendința de a percepe realitatea într-un mod neobișnuit și deformat, în sensul de a considera că toți cei din jur sunt dușmani, nu oferă ajutor și că în viață totul se petrece conform legilor baftei sau a ghinionului; prezența unor manifestări de indecizie și incertitudine interioară;

profunda dificultate de autoreprezentare, lipsa capacității de a se vedea pe sine în mod realist, la care se adaugă și strădania de a ascunde propria personalitate.

Indiferența afectivă, ca și agresivitatea- impulsivitatea infractorului, este analizată de psihiatrul berlinez Karl Leonhard. El arată că atunci cînd își are originea într-o dominație exagerată a impulsurilor, criminalitatea capătă un caracter deosebit. Deoarece personalitățile nestăpînite comit acte de violență, dînd dovadă cu această ocazie de brutalitate, ele sunt adesea socotite "fără inimă". Această pretinsă "lipsă de inimă" este considerată a fi cauza criminalității. Acești oameni sunt însă greșit înțeleși. Ei nu devin violenți dintr-o indiferență afectivă, ci dintr-o prea mare tensiune afectivă. "Cînd sunt liniștiți, de multe ori se arată afectuoși, grijulii față de copiii lor, iubitori de animale și gata să ajute pe oricine, căci prin felul lor impulsiv sunt capabili și de reacții pozitive din punct de vedere social. în schimb, nu au înțelegere pentru acele cerințe sociale care reclamă o judecată mai profundă. Nu prea înțeleg că nu au voie să tragă chiulul de la școală, că nu este bine să bea excesiv de mult alcool, nu se gîndesc decît prea puțin și nici mai departe de ceea ce depășește momentul prezent."(K. Leonhard, 1972, p.98)

Trăind la marginea societății, singurul mod de afirmare al delincvenților este comiterea de acte din ce în ce mai grave și din ce în ce mai spectaculoase. Toți au ambiția să devină niște "duri".

Sintetizînd rezultetele cercetărilor psihocrminologice moderne se poate afirma că:

Examenul personalității delincvenților minori sau adulți scoate la iveală factorul comun de imaturitate, care se prezintă sub formă de egocentrism, indiferență afeectivă, agresivitate, labilitate, inconstanță, opoziție față de orice autoritate. Toate acestea fixează comportamentul delictual și duc la tendință spre recidivă.

Imaturitatea și trăsăturile psihice pe care aceasta le generează duc spre stări de frustrare ce produc apoi toate simptomele de desocializare.

Pe plan subiectiv, fenomenele descrise sunt și semne ale unui mascat sentiment de inferioritate care, nefiind conștientizat, provoacă stări conflictuale între subiect si comunitatea de nedelincvenți în care el trăiește.

Dincolo de aceste caracteristici de ordin general pe care le găsim în măsură mai mare sau mai mică la cei mai mulți delincvenți recidiviști, în fiecare caz se vor observa și alți factori specifici și particulari, care în condițiile date pot ocupa un punct de prim plan în criminogeneză.

CAP. 3 MEDIUL PENITENCIAR ȘI INFLUENțELE SALE ASUPRA PERSONALITAțII ADOLESCENTULUI

Adolescența – concept, caracteristici

Dacă la pubertate se înregistrează un puseu de creștere, în perioada adolescenței se produce o dezvoltare intensă în plan psihic și se stabilizează structurile de personalitate. Subperioada adolescenței propriu-zise(16-18 ani) este centrată pe o intelectualizare intensă, pe îmbogățirea experienței afective și structurarea conduitelor ca însemn al personalității complexe. Notele personale și specifice se exprimă în atitudini de independență și îndeplinirea unor responsabilități prin care adolescentul se poate afirma și autodepăși. Adolescentul afișează o demnitate bazată pe valorile culturale și morale în care încearcă să demonstreze simț critic și originalitate. Expansiunea personalității se realizează prin socializarea aspirațiilor, a manifestărilor vocaționale și profesionale, devenind dornic de confruntare și competiții.

Deși din punct de vedere psihologic adolescentul este pregătit să răspundă dificultăților ivite, în plan biologic, se menține o oarecare fragilitate la boli T.B.C., nevroze, psihoze și la conduite deviante pe un fond de condiționare tensionată și adaptare dificilă.

Printre cele mai semnificative caracteristici ale acestei perioade sunt dezvoltarea conștiinței și conștiinței de sine în care sunt implicate identitatea Egoului și plasarea subiectului în realitate.

Adolescentul este confruntat obiectiv cu schimbări multiple legate de maturizarea sexuală și de descoperirea dimensiunilor realității sociale.

E. Erikson a analizat specificul adolescenței în care constituirea identității personale cu accent pe implicarea conștiinței de sine devine punctul central imperativ și de evidențiere a caractristicilor ce o definesc. W. James a subliniat dialectica dezvoltării conștiinței de sine și a distanței ce se crează între Eu și Sine. Eul este cel care cunoaște și este conștient, iar Sinele reprezintă latura cunoscută.

Percepția de sine a adolescentului poate îmbrăca o formă negativă sau pozitivă. Cînd intervin eșecuri în adaptarea școlară sau profesională sau cînd stima de sine este joasă, tînărul se subestimează, nu are încredere în forțele proprii, nu manifestă inițiativă și perseverență în activitate.

Adolescența este perioada apariției conflictelor și frustrărilor frecvente, dar ele nu au un caracter devastator așa cum încearcă unii autori să le dea o anumită turnură patologică(conflicte din prima perioadă a adolescenței apărute pe baza aspirațiilor formate și nivelul realizării efective de sine, conflicte din perioada adolescenței propriu-zise, rezultate din îndeplinirea rolului și statutului, a relației dintre vocație și exercitarea unei anumite profesiuni, etc.)

Literatura de specialitate precizează că dezvoltarea comportamentelor adolescentului se face și sub semnul dezvoltării erotismului. Se semnalează faptul că deși tînărul este matur și viril, conduita sexuală este labilă, neorganizată și anxioasă. Dar, cu timpul, în adolescența prelungită, se manifestă o afecțiune puternică și matură în care conduita sexuală devine complexă și adaptată la realitate.

Jean Rousselet relevă trei forme de conduite mai importante ce se produc prin prisma dorinței adolescentului de a se afirma și de a fi unic în felul său. Prima este conduita revoltei prin care adolescentul refuză ostentativ ceea ce a învățat sau ceea ce i s-a impus să învețe, adoptă atitudini negativiste, contrazice pe alții fără temei, îi ironizează, utilizează un limbaj ieșit din comun cu atitudini pline de irinie, etc. A doua este conduita închiderii în sine din care transpare o autoanaliză și cenzurare severă a sentimentelor, a atitudinilor și acțiunilor, a introspecțiilor pentru cunoașterea

de sine și disecarea comportamentelor altora. A treia formă este aceea a conduitei exaltării și afirmării prin care se caută confruntarea cu alții pentru a-și verifica propriile capacități fizice, intelectuale și afectiv-motivaționale adoptînd adeseori atitudini extreme față de tot ceea ce disprețuiește, care nu se încadrează în vederile sale.

Adolescentul conștientizeză situațiile care sunt mai puțin plăcute, conflictuale și tensionate( ex.: pierderea unei persoane apropiate determină stări anxioase din care conștientizează orteversibilul și îi provoacă o depresie în plan interior). Cumulate aceste trăiri cu alte șocuri, insuccese profesionale, școlare, sentimentale crează crize intense și fragilitatea personalității, cu comportamente de incertitudine. Expansiunea interrelațiilor sociale și personale îl antrenază pe adolescent într-un context mai larg al integrării în activitate și al adoptării unor strategii compensatorii care duc ia echilibrarea personalității.

Întregul sistem atitudinal al adolescentului față de cei din jur este legat și de nevoia de afecțiune și de a se confesa în raport cu primele flirturi.(Debesse,M.; "Psihologia copilului de la naștere la adolescență", București, EDP, 1970). Astfel se trăiesc noi experiențe în care domină afirmarea Eului și tendința de manifestare a disprețului față de familie, deoarece adolescentul începe să capete convingerea că se află la vîrsta adultă. Apare, așadar, o ambiguitate comportamentală ce se transpune în forme de timiditate și de confruntare în care conflictele și frustrările pot deveni acute.

Personalitatea adolescentului nu evoluează în mod linear, ci cu oscilații, cu perioade de inegalitate și chiar dizarmonii din care se dezvoltă o serie de structuri pozitive și negative, dependente de condițiile factorilor educaționali, sociali și de cei care țin de dobîndirea unor particularități ereditare. Posibilitățile reduse de adaptare și de integrare, neputința adolescentului de a se reacorda la structurile social-profesionale și frecventele eșecuri, insuccese, dezamăgiri, anxietăți, pot genera comportamente nefaste, deviante și chiar de suicid. Dimpotrivă, cînd fenomenele de autodescoperire, de autoapreciere, de autocunoaștere sunt realiste și însoțite de satisfacții, cînd are posibilitatea de a-și valoriza propriile calități, comportamentele cunosc o ascensiune continuă spre adaptare la mediul înconjurător.

În desfășurarea conduitelor umane motivația ocupă un loc important. Alături de abilități și atitudini, motivația energizează sau estompează rezervele psihice, întreține starea psihică sau o inhibă și în felul acesta se crează modalitățile acționale de o anumită intensitate și factură. Din intersectarea motivației și a afectivității se constituie o serie de comportamente ce sunt legate de conduite de amor propriu politețe, reticențe, evitare, rușine, bunăvoință, compasiune, etc.

Pe lingă conduitele normale care denotă dimensionarea echilibrului și adaptări adolescentului pot să apară conduite anormale ce se caracterizează prin exprimarea ostilității, negativismului, nonconformismului bazat pe ignoranță, pe încălcarea unoi reguli din necunoaștrera lor sau din nereaiizarea implicațiilor cu care se pot solda asemenea atitudini și în fine, conduite imorale cînd încălcarea normelor și regulilor sociale se face în cunoștință de cauză sau deliberat. Cînd conflictul și frustrarea îmbracă forme acute și cînd se prelungesc în timp încît tînărul trăiește anxios și dramatic relațiile sale cu cei din jur, intervin o serie de manifestai ce cad sub incidența unor comportamente structurate după următoarele tipuri de personalități:

Personlitatea imaturității psihice, cînd adaptarea este dificilă, greoaie, lipsită parțial de realism și cu acțiuni infantile;

Personalitatea dezvoltării dizarmonice, dominată de acțiuni instabile, labilitate afectivă, impulsivitate, brutalitate, nigativism, atitudini nonconformiste, egoism, nesociabilitate, ostilitate față de cei din jur;

Personalitatea evoluției astenice, care poate fi de natură cerebrală, somatogenă sau psihogenă în care domină forme de handicap cu caracter reactiv prin vulnerabilitatea persoanei la diferite situații;

Personalitatea evoluției psihopatice sub formă epileptoidă, schizoidă, isterică ce comține o mare doză de labilitate afectivă și tendințe spre manifestări delinctualea și infracționale.

Aceste structuri ale personalității pot genera tulburări de comportament la adolescenți, tulburări ce pot fi împărțite după natura și simptomatologia lor în următoarele categorii:

tulburări de comportament produse pe baza existenței unei deficiențe fizice;

tulburări de comportament ce au la bază o deficiență de intelect;

tulburări de comportament pe bază de deprivare socială și profesională;

tulburări de comportament pe bază de deprivare psihică;

tulburări de comportament pe bază de educație și influențe sociale nefavorabile(atitudini supraautoritare, lipsa de supraveghere și control, oferirea de modele negative).

Din fericire adolescenții, în majoritate, găsesc resurse psihice pentru a depăși conflictele și tensiunile care pot genera asemenea comportamente. Experiența afectivă se nuanțează și datorită raporturilor nemijlocite și antrenării în foarte numeroase situații de viață.

După cum relatează Bruno Hetteiheim, încă din secolul al Xlll-lea omul știa că nici un copil privat de afectivitate nu poate suprviețui sau, cel puțin, nu poate supraviețui ca ființă cu adevărat umană. Într-o vreme în care, comportamentul afectiv este socotit adesa vetust, iar psihologi de renume, H. Walon, P. Janet, și alții prezintă afectivitatea ca un stadiu primitiv al evoluției psihologice, ca un atavism chiar sau ca un regretabil regres în care ne complăcem încă, o asemenea aserțiune poate părea, dacă nu într-atît exagerată îneît să fie tratată ca superioară condescendență, oricum, un punct de vedere dificil de argumentat. Și totuși, datele psihopatologiei și ale psihiatriei care probează că o dereglare de ordin afectiv antrenează inexorabil tulburări ale celorlalte componente ale sistemului psihic sunt copeșitoare.

Mediul școlar coprinde în fapt numeroși factori stimulatori și traumatizanți în același timp(datorită profesorilor, a elevlor, a programelor și a notelor școlare), Există și nomeroase subdominante ce condiționează emoțional relațiile cu profesorii și elevii, cu valorile umanității, locale și universale(ex.: subdominanța de independență, subdominanța cerinței de rol și statut, de forță, de calm, de modernitate, etc). Există și numeroase emoții pozitive structurate de subdominante: sentimentul de comuniune afectivă, de împlinire, etc.

In relațiile cu părinții stările afective acționează cu temperare treptată, avînd loc o redeschidere spre spațiul familiei prin scăderea tensiunii de opoziție și culpabilitate. Dragostea se conturează ca o trăire complexă de atașament, emoționalitate exaltată pentru persoana iubită, cu forțe absorbante și cu eforturi ca acest sentiment să nu pară neînsemnat sau să se transforme toate împrejurările dificile în drumuri ce trebuie învinse pentru a fi la înălțimea dragostei.

N. Cosmovici subliniază că stările și reacțiile conflictuale în zona sensibilității, nu le putem considera numai ca rezultatul structurării individuale a subiecților. Există anumite predispoziții constituționale ale tipului de sistem nervos respectiv, ale temperamentului, dar reacțiile și stările defavorabile constante, dificultățile adaptative țin și de mediul familial și școlar care au stimulat și stimulează neadecvat anumite tensiuni afective.

Același autor remarca importanța relațiilor interpersonale, a stărilor afective în diferite "situații" ocazionale în care se pot dezvolta sentimente de gelozie, invidie, ură și că aceste trăiri subiective constituie climate negative în formarea personalității adolescentului, care se manifestă evident în dominanta afirmare de sine. Relevarea rolului pe care îl îndeplinește afectivitatea în ansamblul vieții psihice implică mai întî evdențierea caracterului de sistem pe care îl ia, în funcționarea sa , viața psihică, și mai ales specificitatea acestui sistem.

Rolul de echilibrare psihică pe care îl îndeplinește afectivitatea, în special prin formele sale superioare, este strîns legat de factorii care declanșează activitatea subiectului, dirijînd-o către anumite scopuri, permțînd prelungirea acesteia daca scopurile nu au fost atinse sau oprind-o la momentul oportun. Este interesantă ideea conform căreia motivația și afectivitatea reprezintă "musculatura vieții psihice"(U Șchiopu,cap.lX). Ceea ce se manifesta îndeosebi la vîrsta adolescenței, anima participarea tensiunii emiționale la toate structurile mitivaționaie, se regăsește în grade diferite, la orice altă vîrstă.

3.2 Detenția și influențele sale asupra personalitații juvenile

Sistemul relațiilor interpersonale cuprinde, în genere, doi poli care se află în interacțiune pe de-o parte, colectivul cu structura, dinamica, rolul și funcțiile sale, pe de altă parte individul cu particularitățile sale psihice, interesele și trebuințele sale, cu sensibilitățile, aspirațiile și dorințele care îi sunt proprii.

Cunoașterea și înțelegera persoanei aflate în detenție este absolut necesar pentru a imprima un curs pozitiv procesului de formare și de manifestare a relațiilor interpersonale pentru a desfășura o muncă de reeducare eficientă.

Prin însăși situația sa deținutul reprezintă un univers uman specific, plin de contradicții, frustrări și neîmpliniri. Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite antisociale flagrante, a săvîrșirii unor infracțiuni dintre unele deosebit de grave. Mulți sunt neadaptați social, refractari sau incapabili să se integreze în cerințele normale de conviețuire socială, cu o viață subordonată mai ales instinctele și trebuințelor primare cu o moralitate dubioasă și cu un trecut încărcat care apasa asupra conștiinței lor.

Impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este în multe cazuri dramatic, generând conduite diferite față de cele din mediul liber.

Hotărâtoare pentru evoluția deținutului este poziția sa față de pedeapsă și gradul de siguranță biologică și psihologică pe care îl percepe în noul mediu de viață. De altfel cu cât deținuții sunt mai adaptați la mediul din penitenciar cu atât reactivitatea lor este mai puțin pronunțată.

În mod obișnuit în structura personalității umane se rețin ca esențiale următoarele componente: afectivitatea, motivația, voința, temperamentul și caracterul. Sunt omise acele componente care, în cazul privării de libertate, capătă o importantă cu totul aparte pentru susținerea echilibrului sufletesc al persoanei: corpul, vestimentația, familia, casa, prietenii apropiați, obiectele familiale, considerația semenilor. Abia acum devine vizibil dramatismul condamnării la închisoare: separarea bruscă de aceste elemente contribuie la dezintegrarea psihologică a persoanei care încearcă să compenseze "pierderile" prin diverse conduite de apărare. Este de înțeles că indivizii a căror "dotare" este mai slabă, vor suferi mai puțin venind în penitenciar, în unele cazuri condițiile de aici fiind apreciate de ei ca mai bune decât afară.

Ca element central al personalității, afectivitatea "duce greul" frustrărilor impuse de privarea de libertate. Izvor al multor frământări subiective sau conflicte interpersonale, manifestările afective sunt un seismograf sensibil al dinamicii sufletești a deținuților pe timpul executării pedepsei.

Coloratura pozitivă sau negativă a sentimentelor este de cele mai multe ori determinată de modul cum a "rezolvat" fiecare deținut problema ispășirii: când pedeapsa este apreciată pe măsura faptei, conduita de zi cu zi exprimă o acceptare supusă a tuturor rigorilor; când pedeapsa este văzută ca fiind mai aspră decât infracțiunea comisă, deținutul consideră că i s-a făcut o nedreptate și suferă o sancțiune nemeritată. Ca urmare deținutul va rămâne neîmpăcat, revendicativ și ostil administrației locului de detenție, dominat de sentimentul de victimizare.

Cu cât adaptarea la viața de penitenciar este mai bună, cu atât toleranța față de condițiile de mediu este mai mare. Dar chiar în acesta situație problema incompatibilității între deținuți – ca urmare a istoriilor individuale și a particularităților de personalitate, rămâne cronic nesoluționată.

Factorul "trecut" este și el deseori implicat în explicațiile conduitelor unor categorii de deținuți. Astfel, recidiviștii se deosebesc de nerecidiviști prin faptul că ei pot coexista cu trecutul personal fără ca acesta să fie o sursă permanentă de remușcări și autoacuzări. Acest lucru îi caracterizează într-un prezent a cărui deviză este "aici, acum, mie".

Un alt aspect care influențează trăirile afective ale deținuților este violarea constantă a intimității: totul se petrece în fața celorlalți, fapt ce duce cu timpul la tocirea sensibilității, la convingerea că totul este permis, iar defectele și răutatea general valabile.

Motivatia persoanei private de libertate prezintă o complexitate surprinzătoare: un prim grup de aspecte cuprind motivele prezentate de fiecare subiect ca fiind explicația faptei comise; un al doilea grup se referă la motivele unor conduite disfuncționale precum și sursele de satisfacții sau insatisfacții pe parcursul executării pedepsei; un ultim grup ar îngloba problemele specifice unor categorii distincte de deținuți: bărbați, femei, tineri, vârstnici, recidiviști, nerecidiviști etc.

În ce privește motivația (justificările infracționale) pot fi distinse cele elaborate înainte de comiterea faptei, de cele "fabricate" după, motivele consistente de cele aproape absurde și altele.

Din gama conduitelor disfuncționale nu este prea închisă – autorănirile, tatuajele, simulările, tentativele suicidare – prin rezonanța lor în masa condamnaților pun probleme administrației.

Referitor la al treilea grup de aspecte ale motivației trebuie reținută o poziție specifică față de probleme semnificative ca viitorul, familia, relațiile cu cadrele, neitegrarea postexecutorie, recidiva, pozițier care oferă o pîrghie solidă efortului reeducativ.

A treia mare componentă a personalității voința în cazul deținuților nu poate acționa fără sprijinul celorlalte componente. În cazul în care deținutul își pierde încrederea în posibilitățile de reintegrare socială, voința începe să fie exersată în acțiuni care-l îndepărtează și mai mult de așteptările cadrelor din locul de detenție, pot fi enumerate aici actele de bravură precum tatuajele, aruncarea hranei, menținerea tăcerii absolute un interval anumit de timp, provocarea altor deținuți mai puternici la luptă, etc.

Deoarece conduita deținuților este expresia în principal a obligativității, nu se poate vorbi de mobilizarea voinței, chiar dacă ei obțin deseori adevărate performanțe în muncă.

S-a constatat că nicăieri ca în penitenciar, temperamentul nu este așa de supus influențelor grupului de apartenență; condițiile materiale și spirituale proprii locurilor de detenție nu permit prea des "ieșiri" ce pot fi etichetate ca temperamente.

Temperamentul nu crează prin el însuși în penitenciare probleme deosebite care să împieteze asupra bunului mers al grupurilor oficial constitutive.

Diversele aptitudini ale deținuților se încearcă a fi utilizate în primul rînd în muncă și apoi în alte activități artizanale, dar cum un anumit procent nu poate fi scos la muncă, iar cei care muncesc nu fac întotdeauna o activitate care să-i pasioneze, rolul aptitudinilor în procurarea de satisfacții superioare este destul de redus. Cînd se discută despre deținuți, în mod invariabil se fac referiri la caracterul rău structurat al acestora, la atitudinile lor neadecvate față de muncă, familie, prieteni, societate, viitor. Detenția ar trebui să înceapă cu aflarea modului în care s-a ajuns la această situație, a resurselor psihologice de care dispune deținutul, ca pe această bază să fie instituit un program individualizat de reeducare.

Toate aceste elemente structurale ale personalității interacționează strîns și beneficiază de nivelul celorlalte procese psihice: inteligență, memorie, imaginație, atenție. Cunoașterea tuturor acestora asigură previzibilitatea conduitei deținuților și alegerea mijloacelor eficace de schimbare(reeducare) a lor, de reintegrare în viața socială după eliberare.

PARTEA PRACTICĂ

CAP. 4 DESIGNUL CERCETĂRII

Obiectivele și ipotezele cercetării

Fenomenul de contact cu instituția penitenciară generează stări reactive de anxietate caracterizate prin note crescute la teste obiectivate prin tensiuni, iritabilitate, nervozitate, lipsă de încredere în propria persoană, reacții însoțite de modificări neurovegetative.

Tema de studiu a avut ca obiective :

Cunoașterea reacțiilor psihoafective și comportamentale, a formelor de conflict manifeste și nemanifeste la contactul cu penitenciarul.

Măsurile terapeutice și reeducative care se impun la nivelul perioadei de detenție, în vederea ameliorării structurilor de conflict și a unui tratament eficient.

Prin obiectivele propuse am încercat să verific în ce măsură condițiile din penitenciar influențează personalitatea deținutului. De asemenea prin studiu am rmărit stabilirea cauzelor care au dus la manifestarea comportamentelor reactive.

Ipoteza

Studiul de față are la bază ipoteza conform căreia există o strînsă relație între condițiile specifice vieții penitenciare și comportamentul agresiv, manifestat prin volență, la deținuții cu o structură afectivă labila.

Metodologia de cercetare

Metodele de lucru folosite în realizarea studiului au fost următoarele:

Consultarea dosarului de penitenciar și a documentelor depuse la dosar;

Intervuri și discuții în cadrul întîlnirilor de grup;

Chestionarul pentru evaluarea stării de sănătate morală a deținuților;(Anexa 1)

Fișa de anamneză individualizată;

Studii de caz;

Chestionarul 16P.F.

CHESTIONARUL 16 P.F. furnizează informații esențiale referitoare la structura personalității subiecților investigați. Este alcătuit din 187 de itemi care urmăresc evidențiera a 16 trăsături de personalitate(factori de personalitate de prim ordin), și patru factori de ordinul doi (obținuți din cei 16 factori de personalitate prin calcul). Întrebările sunt formulate astfel încît să premită trei variante de răspuns(afirmativ, negativ și nedecis), excepție facînd factorul B care solicită un sungur răspuns, cel corect.

Cei 16 factori de personalitate vizați, dispun de un număr inegal de itemi (13-26), în funcție de compexitatea și dificultatea de a putea fi surprinși prin modul de formulare al acestora. Anumite trăsături de personalitate mai complexe și mai dificiil de surprins și evidențiat, necesită un număr mai mare de întrebări, adresate dir perspective diferite.

Chestionarul a fost întocmit astfel încît să reducă pe cît posibil riscul simulării deliberate, majoritatea întrebărilor fiind indirecte, legate de aspecte cărora subiectul nu le sesiza relația cu însușirea de personalitate vizată, dar despre care se stie prin studiul corelațiilor că o testează. Înainte de aplicarea chestionarului 16 P.F. lotului din subiecți, au fost citite instrucțiunile cu privire la folosirea acestuia. Foile de profil rezultate în urma despuierii rezultatelor se găsesc în AnexaII(numai a celor ales pentru studiu de caz).

Populația și eșantionul investigat

Categoria de deținuți aleasă pentru studiul de față este cuprinsă între 18-21 ani După consultarea dosarelor de pentenciar au fost aleși 30 de deținuți(din categori celor cu delicte grave). Din acești 30 de subiecți 2 au refuzat să participe, 3 au fost transferați, între timp, la alt penitenciar, iar 5 au fost respinși pentru că nivelul foarte scăzut de pregătire nu le permitea să completeze chestionarele. Cei 20 de deținuți investigați au constituit lotul de studiu, ale căror caracteristici vor fi prezentate în continuare.

• actul infracțional: – 5 cu furt particular;

– 10 cu tîlhării prin violență;

– 5 cu viol;

• din cei 20 de subiecți: -12 recidiviști (delicte cu profil infracțional similar);

-8 la prima abatere;

• nivelul de școlarizare: -8 au terminat școala elementară;

-5 au terminat 7 clase;

-3 frecventau cursurile clasei a VI-a în penitenciar;

-4 au terminat 8 clase.

• mediul de proveniență: -11 provin din familii dezorganizate(divorț,

alcoolism sau separați);

-2 provin din familii cu un membru trăind în concubinaj;

-5 din familii în care părinții trăiesc împreună, dar au

un nivel scăzut de instrucție și lipsesc conduitele educative elementare(certuri, violență);

-2 din familii cu unul din părinți decedat.

• datele culese din fișele medicale depuse la dosarul de penitenciar relevă următoarele:

-4 dintre deținuți au suferit în copilărie traumatisme cranio-cerebrale;

-3 au fost internați la Spitalul Universitar de Psihiatrie Socola pentru ca prezentau tulburări de comportament(la școală și în relațiile cu cei din jur);

-2 dintre ei consumau alcool fercvent;

-l 1 au refuzat expertiza medicală.

• factorii extrafamiliali: -9 subiecți au participat la săvîrșirea de delicte în grup;

-8 fercventau cercuri de prieteni cu antecedente penale;

-3 cu abandon școlar.

• în ceea ce privește mediul de proveniență: -9 provin din mediul urban; -6 provin din mediul rural;

-5 sunt transferați din mediul rural în cel urban.

4.4 Desfășurarea cercetării

Studiul a avut loc în Penitenciarul Iași și s-a desfășurat în perioada:

01.11.1999 – -24.02.2000.

În primele două săptămîni am consultat dosarele de pentenciar ale fiecărui subiect.

În următoarea săptămînă a avut loc întîlnirea cu cei propuși pentru studiu (30 de subiecți), în incinta clubului din penitenciar. După discuțiile purtate cu aceștia, am stabilit programul următoarelor întîlniri cu cei rămași (20 de subiecți). Întîlnirile urmau să aibă loc o dată pe săptămînă joi de la 10.00-12.00. Programul s-a desfășurat astfel:

în următoarele 4 întîlniri au avut loc discuții individuale cu subiecții pentru completarea fișei de anamneză și pentru prezentarea problemelor cu care se confruntă, adică adaptarea la regimul de detenție, relațiile cu ceilalți colegi, șefi, planurile de viitor și propunerile acestora pentru ameliorarea situației.

pe timpul vacanței de iarna nu au avut loc întîlniri din cauza programului de pregătire pentru sărbătorile de sfîrșit de an ce se desfășurau în penitenciar.

Pe 13.01.2000 am reluat întîlnirile pentru continuarea activităților. A urmat aplicarea chestionarului care evalua starea de sănătate morală a deținuților.

în următoarea săptămînă s-au desfășurat discuțiile pe marginea rezultatelor obținute la chestionar.

Discuțiile au continuat și la următoarea întîlnire cînd li s-a cerut să exprime fiecare în scris în ce se așteaptă de la aceste întîlniri.

Pe 27.01.2000 a urmat aplicarea chestionarului de personalitate 16 PF.

Pe 03.02.2000 confirmarea sau infirmarea rezultatelor obținute de fiecare la test. Fiecare urma să-și exprime părerea despre persoana sa și imaginea sa în fața celorlalți.

Pe 10.02.2000 fiecare a luat cuvîntul pe rînd, povestind un eveniment important din perioada detenției. Într-o primă fază s-a simțit reticența unor subiecți care în final au fost antrenați de relatările colegilor lor.

În penultima întîlnire subiectele de discuție au fost propuse de aceștia, și anume cum ar trebui să fie relația dintre ei și personalul penitenciarului, despre pedepsele primite și ordinea din interiorul instituției.

La ultima întrevedere fiecare și-a exprimat în scris opiniile despre întîlnirile avute, care erau așteptările fiecăruia și ce s-a realizat, dacă ar fi dispuși să participe și la alt fel de reuniuni cu scop educativ sau cultural.

Rezultatele obținute și interpretarea lor

Din compararea datelor obținute din dosarul de penitenciar, anamneză, discuțiile cu grupul, cu datele obținute la chestionarul pentru evaluarea sănătății morale au rezultat mai multe concluzii.

Reiterarea acestor conduite se desfășoară pe fundalul imaturității comportamentale, a factorilor sociali care înlesnesc inadaptarea: deregrările severe din structurile familiale(stări de conflict, alcoolism), dificultățile de adaptare într-o structură școlară, precum și atitudinea diferențiată în colectivitate față de fostul condamnat. Acest aspect a fost sesizat în răspunsurile subiectilor la chestionarul care viza "Atitudinea față de viitor" 78,38% au recunoscut că perioada petrecută în detenție nu a influențat în rău viața sa, iar 21,62% nu au fost de acord, răspunzînd cu nu. Atunci cînd au fost întrebați ce anume i-ar împiedica după detenție să se afirme majoritatea au răspuns că avînd cazierul pătat vor întîmpina greutăți în găsirea unui loc de muncă.

Cei care resimt mai puternic acest sentiment de izolare sunt recidiviștii 78,38% în comparație cu nerecidiviștii care fiind la prima abatere nu conștientizează prea bine acest aspect 58% (rezultatele obținute se află în Anexa III).

Iresponsabilitatea sau incapacitatea de a-și asuma delictul comis reiese din rezultatul obținut la chestoinarul "Atitudinea față de lege" 75,67% din recidivisti au recunoscut că în cazul lor legea nu a fost aplicată corect, iar din nerecidiviști 63% au răspuns că "da", iar 37% au răspuns "nu".

La "Reprezentarea de sine" s-a obținut un procentaj ridicat 70,82% cu răspunsuri de "da" la itemul "Niciodată nu am avut remușcări" și 29,72% de "nu" (la recidiviști); la nerecidiviști 55% au răspuns cu "da" și 45% cu "nu".

Faptul că subiecții majoritari nu-și recunosc nevinovăția și nu au remușcări poate fi o consecință a slabei structuri a Eului, care prin negarea faptelor comise găsește calea autoapărării.

Refuzul de a-și face planuri de viitor (post-detenție) este demonstrat de faptul că 83,79% dintre subiecți au răspuns că atunci cînd ești în penitenciar nu trebuie să te gîndești cum va fi viața după eliberare(recidiviști), iar nerecidiviștii 77% au răspuns de asemenea cu "da". Un procentaj semnificativ 43,24% a fost obținut la itemul "Cred că trăiesc degeaba", la care au răspuns afirmativ recidiviștii, iar nerecidiviștii au răspuns "nu" în proporție de 77%. Se observă că la aceștia din urmă, optimismul este mai pronunțat, poate și din cauză că nu au experiențele negative ale recidiviștilor.

Nouă subiecți din cei interogați au comis infracțiuni sub influența alcoolului și în grup. Doi dintre deținuți au comis delictele tot sub influența alcoolului, dar acționțnd singuri, iar 9 deținuți au săvîrșit delictele nefiind sub influența alcoolului (singuri sau în grup). Cei care au participat la comiterea de delicte în grup (sub influența alcoolului) nu au fost în măsură să răspundă în conformitate cu justificările colegilor de faptă. Au indicat aceeași motivație, conformarea la normele și "valorile" grupului sau pur și simplu "nu știu" de ce au făcut-o.

Această inabilitate în cunoașterea interpersonală ca și sărăcia comunicării în interiorul grupului dovedește caracterul nestructurat, întîmplător, de moment al bandei de tineri, constituită uneori la un pahar de vin.

Pentru subiecții aflați la primul contact cu penitenciarul, se pot schița cîteva elemente privind stările reactive ale acestora. În primele zile se observă multiple transformări somatice: slăbesc, au insomnii, plîng, au dureri ale membrelor inferioare, dezorientați în timp, etc.

Șocul depunerii este direct proporțional cu dezordinea emoțională preexistentă detenției, cei cu un Eu mai slab, cei imaturi pe plan afectiv și social, cei bolnavi, în general, suferă mai mult.

Pentru exemplificare am ales următoarele 5 studii de caz care relevă mai bine stările reactive ale subiecților.

STUDIUL DE CAZ NUMĂRUL 1

Date personale:

F.D.- recidivist

Vîrsta: – 20 ani

Domiciliul stabil: – Bosanci, Jud. Suceava

Încadrarea juridică și pedeapsa: – complice la tilharie / 5 ani

Naționalitate: – roman

Sex: – masculin

Vîrsta comiterii primului delict: – 16 ani

Vîrsta comiterii ultiinului delict: – 18 ani

Statutul marilal: – necasatorit

Nivel școlarizare: – scoala generala

Momentul comiterii faptei: – 26.03.2001

Mediul de origine: – rural

Consum de alcool: – frecvent

Fapta comisă

În seara zilei de 16.06.1998, împreună cu alți prieteni au urmărit o bătrînă care se întorcea acasă și în scara blocului i-au furat geanta în care se aflau 800000 lei, după care au fugit.

Istoria infracțională: 1. prima infracțiune 16.04.1996 a fost un furt prin violență;

2. tîlhărie prin violență (26.03.2001)

Istorie personală: La vîrsta de 7 ani a suferit un traumatism cranio-cerebral, iar la 12 ani a fost internat la Spitalul Universitar de Psihiatrie cu diagnosticul psihopatie instabilă.

Evenimente socio familiale cu rezonanță negativă pentru deținut:

Provine dintr-o familie conflictuală, tatăl alcoolic, mama bolnavă de T.B.C. Neînțelegerile din cadrul familiei sunt frecvente, determinîndu-l să plece de acasă, intrînd în grupuri cu antecedente penale.

Comportamentul în penitenciar:

Ajuns în penitenciar, încă din primele zile manifestă tendințe de dominare, mai întâi prin agresiune verbală, apoi trece la distrugerea obictelor celorlalți colegi de celulă. Sancțiunea nu are nici un efect, el continuînd să spargă geamuri și să distrugă obiectele colegilor săi de cameră. Izolat de ceilalți deținuți intră într-o stare de mutism la început, apoi își îndreaptă agresiunea verbală asupra cadrelor responsabile cu ordinea. La ieșire din izolare lovește în ceilalți deținuți provocîndu-le răni. Doar după a treia lună de detenție, deținutul se liniște cînd este trimis la activități productive. Regresiunea desemnează reîntoarcerea individului la forme de conduită primitivă și renunțarea la orice încercări de construcție în rezolvarea problemelor. Se observă o stare de inerție totală, preocupările deținutului sunt atenuate.

Toate aceste manifestări comportamentale sunt cauzate de:

lipsa climatului afectiv din cadrul familiei;

lipsa de supraveghere, care se asociază în condițiile actuale cu aspecte noi,generate de precocitetea tendințelor de independență ale subiectului, sub influența unor relații nou create, eschivarea de sub tutela educativă a părinților accentuează carența lor de autoritate. Lipsa controlului asupra noilor relații și preocupări ale subiectului, asupra conținutului lecturilor și în general privind modul de distracție, indiferentismul, necultivarea sentimentelor de responsabilitate la copil, traduc de fapt incompetența educativă;

consumul de alcool;

La toate acestea se adaugă transformările fizice și psihice caracteristice adolescenței, care accentuează crizele de anxietate, neliniște, fenomene depresive și care se pot însoți de conduite deviante cu conținut de anti- sau asocialitate.

La toate aceste cauze se adaugă condițiile din cadrul penitenciarului. Luînd în considerare faptul că deținutul F.D. nu este pentru prima dată în penitenciar, ne-am aștepta ca acesta să fie familiarizat cu acest mediu și să nu reacționeze violent în prima fază. Acest aspect poate fi interpretat și ca o dorință a subiectului de a se impune prin violență în fața celorlalți colegi ai săi. Incapacitatea de a găsi altă modalitate de a se impune este într-o oarecare măsură un efect al educației primite în familie. După cele spuse de deținut, în familia acestuia, tatăl era cel care își impunea punctul de vedere prin metode similare.

Comportamentul subiectului este întărit și de atitudinea personalului din penitenciar. Fiind un mediu închis, în care contactele cu exteriorul sunt strict limitate (neputința deținutului de a-și satisface anumite nevoi și rigoarea programului

impus), penitenciarul duce la denaturarea relației deținut- gardian, relație în care

deținutul îl vede pe acesta drept o îngrădire a libertății sale. Un astfel de incident a avut loc între deținutul F.D. și unul dintre gardieni. F.D. i-a cerut acestuia să-l lase la cabinetul medical, acuzînd dureri de cap, dar angajatul penitenciarului a refuzat acest

lucru. Indiferența gardianului îl face pe deținut să-și iasă din fire și să se manifeste violent în cameră. Astfel de incidente sunt foarte dese și uneori pot duce la situații mult mai grave.

După mai multe întîlniri cu F.D. în cadrul grupului, am putut observa și alte

aspecte precum că problemele subiectului și manifestările sale reactive au cauze adînc înrădăcinate în personalitatea acestuia. Din relatările sale a rezultat faptul că el este dispus să se schimbe, să participe la programe reeducative și terapeutice.

În continuare vor fi prezentate rezultatele obținute de F.D. la chestionarul 16 P.F.

• Factorul A de personalitate care exprimă schizotimia- ciclotimia, nota mică obținută 2 relevă detașarea subiectului, rezerva, rigiditatea, scepticismul și disprețul. Cum a demonstrat în diferite împrejurări, subiectul prezintă o mare tendință de critică și rigiditate în normele personale.

• Factorul B care vizează nivelul intelectual: "cultivat-necultivat", perseverență-delăsare sau lipsa acesieia, conștiința valorii și conștiinciozitatea și opusul acestora (ignoranța și lipsa de scrupule), oponența și autoritarismul. Subiectul obținînd nota 5 realizează un echilibru între cele două extreme, împrumutînd trăsături din ambele categorii.

• Factorul C exprimă forța Eului în termeni psihanalitici, vizînd următoarele aspecte bipolare: intoleranță la frustrare- maturitate emoțională, stabilitate-instabililate emoțională, nervozitate- calm, astenic- tonicitate psihică, liniște-agitație. Nota scăzută obținută de deținut, 1 relevă caracterul său instabil, emotiv agitat, influențabil, iritabil și nesatisfăcut, așa cum a demonstrat și la întrunirile cu grupul, este greu de controlat deoarece nu are suficientă răbdare și calm pentru a asculta ceea ce au și alții de spus.

• Factorul E se referă la subordonare- dominare, influență , exprimînd supunerea-dominarea, siguranța de sine- nesiguranța, independența- dependența de opinii amabilitate- severitate, conformism- nonconformism. Nota 4 obținută îl apropie pe subiect de extrema cu trăsături ca acomodarea, conformismul, docilitatea,dar numai aparența, deoarece are și tendințe de a împrumuta din ceea ce reprezintă caracterul independent, tendință de autoritarism, oponentă, aceasta în funcție de împrejurări și de interesele acestuia.

• Factorul F vizează epansivitatea, comunicativitate-taciturnie, însuflețire-lipsa de însuflețire, vioiciune- lentoare. Nota 8 rezultată arată indiferența subiectului nepăsarea, entuziasmul și impulsivitatea. Aceste trăsături ale subiectului pot fi considerate un atu într-un mediu închis cum este penitenciarul, dar care sunt

folosite doar parțial (deschiderea, voioșia și capacitatea de a-i convinge pe ceilalți doar în scopuri personale), iar în rest se impune prin impulsivitate.

• Factorul G se referă la forța SupraEului, la regulile de conviețuire socială, punînd în evidență respectul- eludarea regulilor, hotărîre- nehotărîre, responsabilitate-fuga de răspundere, maturitate emoțională- nerăbdare, stabilitate în conduită-instabilitate. Nota 2 obținută la acest factor arată oportunismul, ocolirea regulilor și legilor și lipsa simțului datoriei sau tendința de neglijență. Subiectul trebuie să facă mari eforturi pentru a participa la acțiunile colective, manifestînd în general independența la orice interferență a grupului.

• Factorul H vizează timiditatea- îndrăzneala, tendința de întoarcere spre sine- sociabilitatea, prudență- îndrăzneală, conștiinciozitate- superficialitate, rezonanța afectivă- răceala. Nota 6 obținută de subiect este într-un oarecare echilibru, dar prezintă înclinații spre îndăzneală, spontaneitate și sociabilitate. De asemenea se poate observa o "undă" de rezonanță afectivă care dacă ar fi fructificată din plin de subiect l-ar ajuta în reținerea atitudinilor reactive.

• Factorul L exprimă tendința spre invidie- lipsa invidiei, timiditatea și rușinea- îndrăzneala, vioiciunea- ursuzitatea, interesul față de alții- indiferența. Nota 7 obținută arată o tendință spre suspiciune, rigiditate, egoism, o neputință de a lucra în echipă din cauza atiudinii indiferente față de coechipieri.

• Factorul M vizează convenționalismul- nonconvenționalismul, logicul- imaginativul, elocvență- inelocvență, sînge rece- emotivitate exagerată. Nota 8 rezultată nu îl încadrează în una din extreme, ci doar îl predispune spre o ignoranță a oamenilor și a realității materiale, și o dispoziție spre reacții violente.

• Factorul N se referă la clarviziune- naivitate, cutezanță- neîndemînare, satisfacție-insatisfacție, cinste și corectitudine- abilitate, subtilitate, viclenie. Nota 8 obținută potențează tendința spre abilitate, subtilitate, interes și viclenie a subiectului.

• Factorul O oferă informații asupra calmului- neliniștii. Nota 6 rezultată arată un oarecare echilibru între aceste două extreme, individul acționînd in funcție de împrejurări.

• Factorul Q1 pune în evidență radicalismul- conservatorismul. Nota 4 obținută îl apropie pe subiect de conservatorism care se naște din tolerarea deficiențelor tradiției, încrederea în ceea ce a apucat sa învețe, prudență și suspiciune față de orice idee nouă.

• Factorul Q2 oferă informații despre atitudinea de dependență- independență față de grup. Nota 3 obținută arată dependența socială a subiectului, dorința de a fi aprobat și admirat, lipsa propriilor soluții. Aceste trăsături ale deținutului au fost înrădăcinate prin participarea la grupuri de prieteni de care depindea.

• Factorul Q3 se referă la integrare. Nota 1 exprimă lipsa autocontrolului, conflictele cu sine, neglijarea cerințelor vieții sociale și slaba integrare.

• Factorul Q4 pune în evidență tensiunea energetică. Nota 9 evidențiază încordarea, frustrarea și surmenajul. Subiectul, deși surmenat nu poate rămîne inactiv în grup din cauza excesului de energie stimulată, dar nedescărcată și neinvestită adecvat.

Concluzionînd, se poate spune că deținutul prezintă atît carențe educative, formative, dar și afective care îl propulsează să se comporte violent. Un regim de detenție adecvat (ședințe reeducative) și consilieri individuale l-ar putea reintegra în societate.

STUDIUL DE CAZ NUMĂRUL 2

Date personale:

Fapta comisă:

În seara zilei de 11.06 1999, după ieșirea din discotecă a consumat alcool împreună cu victima pe care a cunoscut-o în aceeași seară. După care a încercat să aibă raporturi sexuale cu aceasta. Fiind refuzat în repetate rînduri,D.I. a încercat să o forțeze amenințînd-o. în cele din urmă victima a reușit să fugă.

Istoria personală:

S-a născut într-o familie cu mama casnică și tatăl decedat la scurt timp după nașterea subiectului. Are o soră mai mică și un frate mai mare, pe care nu 1-a văzut încă din copilărie. În timpul școlii și după terminarea acesteia nu a avut mulți prieteni din cauza firii sale introvertite și dificile. Sfătuit de mamă să-și găsească de lucru pentru a o ajuta să o crească pe sora mai mică, acceptă. Între timp intră într-un cerc

de prieteni care-l conving să plece împreună cu ei în Germania, pentru a-și căuta un serviciu. Nu reușește să-și ducă planul la bun sfîrșit din cauza comiterii faptei.

Din discuțiile avute cu acesta am putut observa o serie de aspecte.

Subiectul regretă fapta comisă, o consideră un acciedent datorat consumului de alcool. Comportamentul lui D.I. intră în categoria așa numiților "violatori explozivi" care sunt adesea timizi și inhibați care execută actul pentru a scăpa de frustrare. Subiectul atrage atenția prin starea sa accentuată de apatie și dezinteres. La discuțiile din cadrul grupului este participativ, povestește despre fapta comisă în scopul de a se elibera de tensiunile interioare. Acesta susține că regretă foarte mult că a dezamăgit-o pe mama sa și că nu o poate ajuta să o crească pe sora mai mică . În relațiile cu ceilalți colegi de cameră este mai reținut datorită felului său de a fi, mai introvertit, dar și datorită greutății de a se integra în grup. Lipsa unui model parental eficient pe care să-l urmeze a dat naștere unei slabe identități de sine, care a fost mai tîrziu amplificată de redusele contacte sociale.

În urma aplicării chestionarului 16P.F. subiectul a obtinut următoarele note care au evidențiat anumite aspecte relevante ale personalității sale.

Factorul A evidențiază prin nota 5 obținută un echilibru între cele două extreme în ciuda conflictelor sale interioare.

Factorul B scoate în evidență prin nota scăzută, 3, o gîndire greoaie, o lentoare a spiritului toate acestea fiind rezultatul unei instruiri și educații neadecvate sau a unei sărăcii intelectuale de ordin psihopatologic.

Factorul C, care exprimă forța Eului, prin nota obținută, 2, denotă caracterul emotiv, impresionabil, influențabil, și uneori iritabil și nesatisfacut ( iritabilitate izvorîtă din dezechilibre interioare).

Factorul E prin nota obținută ,4 , îl apropie pe subiect de un oarecare echilibru, dar tendința de a ceda ușor altora, de a fi docil și culpabilitatea îl împiedică de a se integra în grup.

Factorul F pune în evidență prin nota scăzută, 2, gravitatea, rezerva și introspecția propuisînd subiectul spre îndărătnicie și pesimism.

Factorul G, referitor la forța SupraEului, arată oportunismul subiectului, ocolirea regulilor și legilor, lipsa simțului datoriei, tendința de delăsare și neglijența. Slaba integrare a individului în grup determină o atitudine timorată din partea acestuia -nota 3.

Factorul H prin nota obținută ,1, scoate în evidență incapacitatea subiectului de a depăși ușor timiditatea, neîncrederea în forțele proprii și nesiguranța.

Factorul I arată o dependență afectivă mascată, imaturitatea afectivă, dependența de alții și solicitarea atenției celorlalți ( greu realizabilă de cele mai multe ori)- nota 7.

Factorul N surprinde caracterul naiv și sentimental. Deși dispune de capacitatea de analiză și sinteză ridicată, nu reușește să le valorifice la maximum- nota3.

Factorul O oferă informații cu privire la neliniștea, agitația și tendința de culpabilitate a subiectului după cum acesta a manifestat în repetate rînduri, în situații dificile prezentînd neliniști infantile- nota 9.

Factorul Q1 pune în evidență conformismul subiectului la deficiențele și dificultățile tradiției, încrederea în ceea ce a apucat să creadă și să învețe- nota 2.

Factorul Q2 oferă informații cu privire la dorința subiectului de a participa la grup, dependența socială, dar care sunt împiedicate de trăsăturile sale ca, timiditatea, reticența și emotivitatea- nota2.

Factorul Q3 relevă lipsa totală de autocontrol și conflictele cu sine -nota 0.

Factorul Q4 pune în evidență încordarea subiectului, frustrarea și neliniștea- nota 7.

Greutățile întîmpinate de subiect în realizarea contactelor sociale și eșecurile trăite, îl conduc spre stări de introversiune și o accentuată tendință de izolare. Dacă nu se intervine din exterior, prin mijloace terapeutice, în reorientarea subiectului, acesta

riscă să recidiveze( în viitor) din cauza lipsei de încredere în sine și a imposibilității de a se autoajuta.

STUDIUL DE CAZ NUMĂRUL 3

Date personale:

G.S., recidivist

Vîrstă: -18 ani

Domiciliul stabil: -Bivolari, Jud Iași

Încadrarea juridică: -furt din avut privat

Pedeapsa: – 2 ani și 8 luni

Naționalitatea: – roman

Sex: – masculin

Vîrsta comiterii ultimului delict: – 16 ani

Statutul marital: – necăsătorit

Nivel de școlarizare: – școala generală

Momentul comiterii faptei: – 05.11.1998

Mediul de origine: – rural

Consum de alcool: – ocazional

Fapta comisă: – împreună cu alți 5 prieteni au sustras bunuri

în valoare de 8 milioane lei

Istoria personală:

S-a născut într-o familie cu doi frați mai mici și o soră mai mare, căsătorită. Tatăl acestuia este deținut în penitenciarul Jilava, ultima faptă a tatălui fiind viol, pentru care a primit o pedeapsă de 20 ani. Mama acestuia este casnică, desparțită de tatăl lui G.S. și trăiește în concubinaj cu un consătean.

Istoria infractională:

-acțiune penală pe 16.07.1998

Antecedentele subiectului au o notă comună fiind din categoria furturilor și tîlhăriilor în grup.

Comportementul în penitenciar:

Deținutul este violent, producînd frecvente răniri și contuzii colegilor de cameră. Un astfel de incident violent a avut loc în iunie 1999, cînd G.S. aflîndu-se în baie, sparge oglinda, și se autorănește prezentînd multiple plăgi tăiate. Izolat de ceilalți și anulîndui-se o parte din drepturi, după o perioadă de timp deținutul nu se mai manifestă violent și chiar primește o recompensă de bună purtare 14.07.1999. În cadrul întâlnirilor avute cu acesta s-a putut observa uneori manifest, alteori voalat tendințele sale de irascibiiitate și nerăbdare de a asculta povestirile altora. Firea sa dificilă o poale stăpîni cînd de față se află un cadru de ordine și este conștient că poate fi penalizat.

Rezultatele obținute la chestionarul 16P.F.:

• Scorul 2 obținut la factorul A relevă detașarea, rezerva, tendința de critică, rigiditatea și disprețul subiectului.

• Factorul B de personalitate, răspunzător de nivelul intelectual, prin nota 5 demonstrează echilibrul gîndirii abstracte a subiectului cu opusul acesteia.

• Forța Eului exprimată de factorul C prin nota obținută, 4, evidențiază tonicitatea psihică pronunțată și un caracter emotiv, agitat, nestatornic și iritabil.

• Tendința spre un caracter independent, oponența și autoritarismul sunt evidențiate prin nota obținută,6, la factorul E.

• Factorul F care vizează expansivitatea, la subiectul de față, relevă tendința de

nepăsare, indiferența și nepăsarea, toate acestea accentuate prin nota 8.

• Factorul G, referitor la forța SupraEului, evidențiază în cazul de fală oportunismul subiectului, ocolirea regulilor a legilor și lipsa simțului datoriei-nota 4.

• Factorul H vizează cei doi poli, timiditatea – îndrăzneala. Subiectul prezintă trăsături de personalitate care țin de îndrăzneală, spontaneitate, sociabilitate,

amplificate de capacitatea de a sesiza aspectele esențiale dintre lucruri și de a găsi soluții- nota8.

• Factorul I, prin nota 5 obținută de subiect, nu este relevant pentru studiul de față. • Factorul L încadrează subiectul în limitele rigidității, egocentrismului și interesului față de propriile probleme- nota 9.

• Perspicaitatea, viclenia și interesul sunt caracteristicile rezultate la factorul N- nota 8.

• Factorul O oferă informații despre comportamentul agitat, neliniștit și tendința de a se simți în nesiguranță – nota 9.

• Factorul Ql pune în evidență tendința de a schimba ceva, de a critica ceea ce este vechi, libertatea de a gîndi și acționa nota-6.

• Factorul Q2 nu reflectă cu precizie înclinațiile subiectului, dar se poate totuși observa o ușoară dependență socială mai ales din motive egocentrice evidențiate de factorul L- nota 6.

• Factorul Q3 se referă la integrarea individului. Nota 8 exprimă o puternică stereotipizare a schemelor gîndirii, propriile idei neputînd fi contrazise de ceilalți.

Subiectul are de obicei opinii diferite de ale celorlalți, iar uneori este vanitos și

ține la reputația sa.

• Factorul Q4 pune în evidență tensiunea energetică, evidențiind o puternică frustrare, încordare și surmenaj. Deși prezintă aceste caracteristici, subiectul nu

poate rămîne inactiv din cauza excesului de enegie nedescărcată.

Despre acest caz se poate spune că îngreunarea controlului acestor

comportamente reactive este realizată de către caracteristicile și firea subiectului, reieșite din chestionar: încăpăținarea, rigiditatea, etc, care au fost mult timp încurajate

de cercul de prieteni frecventat. Ca și în cazurile dinainte, este nevoie de mult timp și

resurse pentru desfășurarea unor activități reeducative din cadrul penitenciarului, pentru a putea fi ajutat subiectul.

STUDIUL DE CAZ NUMĂRUL 4

Date personale:

A.C., nerecidivist

Vîrsta: -21 ani

Domiciliul stabil: -Iași

Încadrarea juridică : -tîlhărie în grup (prin violență)

Pedeapsa: -3 ani și 6 luni

Naționalitatea: -român

Sex: -masculin

Vîrsta comiterii delictului: -20 ani

Statutul marital: -necăsătorit

Nivel școlarizare : – a terminat 5 clase

Momentul comiterii faptei : -16 august 1999

Mediul de origine: -rural

Consum de alcool: – ocazional

Fapta comisă: -împreună cu alți 3 prieteni în noaptea zilei

dinspre 16-17 august au urmărit victima(care o

cunoșteau dinainte) și i-au aplicat multiple

lovituri în zona capului, după care i-au luat

banii și obiectele personale.

Istoria personală: – S-a născut într-o familie cu două surori mai mari și un frate divorțat

Tatăl acestuia a părăsit familia cînd A.C. avea 3 ani și pe care nu 1-a mai văzut. Mama acestuia s-a recăsătorit și mai are un copil cu actualul soț. Din cauza neînțelegerilor din familie ( alcolismul tatălui vitreg și lipsa banilor), A.C a locuit o perioadă de timp la bunica dinspre mamă, apoi s-a mutat la niște prieteni (cu antecedente penale). Împreună cu aceștia a participat la diverse infracțiuni (spargeri de chioșcuri, furturi, tîlhării), dar după cum susține deținutul "nu am fost prinși decît cu ultima faptă". Regretă că nu a putut să-și continue școala și că acum îi va fi mai greu să se descurce.

Comportamentul în penitenciar:

In timp ce se afla pe arest s-a bătut cu șeful de cameră.Ajuns în penitenciar, este ales șef de cameră de către ceilalți colegi ai săi, cîștigîndu-i încrederea prin îndrăzneală, abilitatea de a-și exprima ideile în fața celorlalți. Statutul obținut îl ajută să-și manifeste violența sublimat, prin controlul asupra celorlalți. Face parte din colectivul clasei a-VI-a din penitenciar și vrea să urmeze mai departe cursurile următorilor ani.

Trăsăturile enunțate mai sus au fost confirmate și de rezultatele obținute la chestionarul 16P.F.

Factorul A de personalitate prin nota obținută,3, a confirmat tendința subiectului spre critică, rigiditate, exigența în normele personale și detașarea subiectului.

Nota ridicată la factorul C – 9, arată un caracter stabil emoțional, maturitatea și capacitatea de a susține moralul altora. Aceste aspecte sînt în legătură cu cele obținute la factorul E, nota 10, și anume: siguranța de sine, caracterul independent, tedința de a face ce dorește, oponentă și autoritarism.

Nota ridicată obținută la factorul H-8, denotă o puternică rezonanță afectivă, acceptînd cu ușurință situațiile greu de suportat. Acordă un viu interes persoanelor, petrecîndu-și mult timp vorbind.

Factorul I care pune în evidență raționalitatea- afectivitatea, prin nota mică obțnută,2, exprimă realismul și uneori duritatea, satisfacția referitoare la propria persoană, scepticismul și tendința spre insensibilitate, cinism și dispreț.

Nota relativ scăzută la factorul L, adică 4, exprimă capacitatea de contacte personale, capacitatea de a lucra în echipă. Abilitatea, șiretenia și perspicacitatea vin să întărească trăsăturile rezultate la factorul L și care explică influența subiectului asupra celorlalți.

La factorul Q2, subiectul obține o notă relativ scăzută,3, care arată dependența socială, dorința de a fi admirat și aprobat.

Nota scăzută la factorul Q3, adică 1, exprimă lipsa autocontrolului, conflictul cu sine, neglijarea conveniențelor și cedarea în fața impulsurilor, ceea ce duce uneori la inadaptare.

La factorul Q4 subiectul obține nota 7 care evidențiază frustrarea, încordarea, agitația și irascibilitatea.

În acest caz ales pentru studiu s-a observat comportamentul subiectului care în diferite ocazii este contradictoriu. Incidentele violente din prima perioadă de detenție au adus consecințe "negative" pentru subiect: pedepse, anularea unor drepturi (de aprimi vizite, pachete, e.t.c). Subiectul și-a redirecționat manifestările pentru a se impune în fața colegilor de cameră. Rezultatele contrastante obținute la chestionar ( la factorul L și Q3), caracterizează firea sa duală: pe de-o parte spiritul său de echipă, și capacitatea de a-i susține pe alții, iar pe de altă parte conflictele sale interioare și cedarea în fața impulsurilor. Conflictele cu sine au apărut în momentul în care ,ajus în penitenciar a trebuit să se supună unor norme și interdicții. Neputința de a face ceea ce dorește a determinat răbufniri în fața colegilor de cameră. Aceste izbucniri agresive concretizate prin acte violente ar trebui privite și ca rezultat al unor rupturi traumatizante: prima de tatăl sau, apoi de mama sa din cauza recăsătorii acesteia.

Faptul că subiectul încearcă și uneori chiar reușește să se stăpânească , înseamnă că acesta deține resurse pentru a se reabilita.

STUDIUL DE CAZ NUMĂRUL 5

Date personale:

M.S., recidivist

Vîrsta: -19 ani

Domiciliul stabil: -Tomești, Iași

Încadrarea juridică : -viol cu perversiuni sexuale (în grup)

Pedeapsa: -8 ani și 7 luni

Naționalitatea: -român

Sex: -masculin

Vîrsta comiterii delictului: -19 ani

Statutul marital: -necăsătorit

Nivel școlarizare : – 7 clase

Momentul comiterii faptei : -15.03.1999

Mediul de origine: – urban

Consum de alcool: – frecvent

Fapta comisă:

Împreună cu alți 4 prieteni au acostat o minoră și au dus-o acasă la unul dintre aceștia unde a fost supusă la viol și diverse perversiuni sexuale

Istoria personală:

S-a născut într-o familie cu 7 frați mai mari și o soră mai mică. Unul dintre frații mai mari este deținut pentru talhărie.Ceilalți sunt căsătoriți, mai puțin sora. Tatăl, fost strungar , actualmente șomer, mama croitoreasă. Comportamentul tatalui în familie este de cele mai multe ori violent, cauza fiind imposibilitatea de a-și procura alcool pentru că familia nu dispune de suficiente resurse materile. Certurile din familie sunt frecvente ceea ce-l determină pe M.S. să plece de acasă. O perioadă locuiește împreună cu un verișor, prin intermediul căruia intră în cercul de prieteni al acestuia. Relațiile cu aceștia își vor pune amprenta asupra subiectului, în sensul că îl vor determina să participe la diverse furturi și tîlhării pentru a-și cîștiga existența. Din relatările acestuia reiese că părinții nu îi simt lipsa de acasă. Vizibil afectat de situația în care a ajuns, realizează abia în penitenciar că viitorul lui este compromis.

Comportamentul în penitenciar:

La început violent cu ceilalți, apoi se liniștește. A refuzat să urmeze școala din penitenciar și de asemenea nu participă la muncă. Prin firea sa rece și dificilă nu a reușit să-și facă mulți prieteni în afară de doi colegi din cameră. Nu își recunoaște fapta, susținînd că cei cu care se afla în seara săvîrșirii delictului au avut ceva cu el și l-au învinuit pe nedrept. Afirmă că așteaptă să scape de pedeapsă pentru a se putea răzbuna pe aceștia. Din dosarul de penitenciar a rezultat că subiectul a avut abateri de comportament și la detențiile anterioare. A fost surprins întreținînd raporturi sexuale cu un alt coleg de cameră. În urma acestui incident, a fost izolat de ceilalți și pedepsit. Din discuțiile avute cu acesta a reieșit că acesta nu recunoaște, susținînd că ofițerul de serviciu pe atunci a avut ceva cu el și a vrut să îl mute în altă cameră.

Limbajul violent al lui M.S. chiar și cu colegii de cameră care participau la discuțiile în grup a dus la concluzia că acesta pentru a se apăra de orice ofensă recurge la mijloace mai puțin morale. Incapacitatea de a-și asuma răspunderea influențează comportamentele sale reactive.

La chestionarul de personalitate 16 P.F., subiectul a obținut următoarele note:

La factorul A de personalitate prin punctajul obținut,nota 1 , relevă o puternică tendință schizotimică cu următoarele trăsături: detașare, rezervă, tendință critică, scepticism, rigiditate și dispreț. Exigent și rigid în normele personale, individul poate ajunge un critic și opozant dur.

Factorul B care vizează nivelul intelectual, prin nota obținută- 3, exprimă o inteligență discretă, o gîndire concretă cu înclinații spre interpretarea concretă a fenomenelor care poate fi rezultatul unei instruiri educative neadecvate.

Factorul C răspunzător de forța Eului, are la subiectul de față valoarea 3 care exprimă un dezechilibru între emotivitatea exagerată și maturitate, înclinând mai mult spre prima parte.

Factorul E prin valoarea 9 care s-a obținut amplifică caracterul independent, tendința de a face ce dorește, oponența și autoritarismul.

Factorul F care vizează expansivitatea, prin nota obținută-7 arată tendința spre indiferență (cu privire la ceilalți), nepăsarea, entuziasmul (în planurile personale) și impulsivitatea.

Factorul G se referă la forța SupraEului și la regulile de conviețuire socială, iar prin nota foarte săzută-0, arată oportunismul, ocolirea regulilor și legilor, lipsa simțului datoriei sau tendința de delăsare și neglijență.

Factorul H cu valoarea notei 8 exprimă îndrăzneala, spontaneitatea, cu o puternică rezonanță afectivă.

Factorul I scoate în evidență prin nota 5 echilibrul celor două extreme; din acest punct de vedere subiectul se alinia în limitele normale.

Factorul L vizînd încrederea- suspiciunea la subiectul în discuție scoate în evidență suspiciunea, rigiditatea și interesul față de propriile probleme- nota 9.

Factorul N se referă la bipolaritate, clarviziune- naivitate; prin nota 10 rezultată, arată că subiectul prezintă un înalt grad de abilitate, subtilitate, perspicacitate, interes și viclenie.

Factorul O de personalitate oferă informații asupra calmului- neliniștii. Nota 9 arată acea latură a subiectului plină de agitație, neliniște și apariția neliniștii infantile în situații dificile.

Factorul Ql pune în evidență radicalismul- conservatorismul; nota 6 indică o slabă tendință spre sesizarea critică a ceea ce este vechi, libertate în gîndire și acțiune.

Factorul Q2 surprinde atitudinea de dependență- independență față de grup. Nota obținută 1 arată că în tot ce a întreprins subiectul, a fost influențat de conduitele delincvete ale "prietenilor".

Factorul Q3 se referă la integrare. Subiectul prezintă un slab autocontrol al conduitelor sale, conflicte cu sine, cedarea în fața impulsurilor și negijarea cerințelor vieții sociale – nota 2.

Factorul Q4 pune în evidență puternica încordare, frustrarea și surmenajul subiectului prin nota 9 obținută.

Comportamentul reactiv al subiectului scos în evidență prin rezultatele obținute la chestionarul 16P.F. și din observarea manifestărilor acestuia în grup este greu de controlat. Ca și în cazul celorlalți subiecți, prezentați anterior, este nevoie în primul rînd de un interval mai mare de timp în care să se desfășoare acțiuni reeducative sau formative și recuperatorii, cu ajutorul cadrelor specializate.

Analiza și interpretarea datelor relevante ale cercetării

Nivelul ridicat al frustrării care este prezent sub diferite forme la toți subiecții, relevat de factorul de personalitate Q4, aceștia obținînd în bloc note foarte ridicate, cuprinse între 7 și 10 ( vezi foile de profil de la Anexa 4) este rezultatul experienței afective eșuate, o trăire mai mult sau mai puțin dramatică a nereușitei. Astfel frustrarea se manifestă printr-o emotivitate crescută fiind gradual condiționată de temperamentul individului, de structura sa afectivă și de formula echilibrului afectiv. 3 dintre subiecții cărora li s-a aplicat 16P.F. au obținut note mici la factorul C: 1,2,4.

Starea de frustrare prin emoționalitatea crescută pe care o induce generează încălcarea regulilor și normelor existente în penitenciar. Intoleranța la frustrare apare în urma unei capacități reduse de depășire a situațiilor frustrante. În momentul în care are loc confruntarea cu un obstacol se manifestă o tensiune afectivă care îl poate călăuzi pe individ pe o cale ilicită cu manifestări autoagresive și o cale pașnică care duce la obținerea aceluiași scop.

Acești indivizi obișnuiți să obțină cele necesare prin mijloace imorale continuă și în penitenciar să recurgă la aceleași scheme comportamentale. Aceste aspecte au fost scoase în evidență prin notele foarte scăzute obținute la factorul de personalitate G: doi subiecți au obținut nota 2, doi cu notele 3 și 4, iar unul nota 0.

În ceea ce privește capacitatea de integrare, rezultatele cele mai relevante au fost obținute la factorul Q3: doi subiecți cu nota 1, unul cu nota 0, un subiect cu 2, și doar unul cu 8. O cotă înaltă s-a obținut și la factorul Q4: doi deținuți cu nota 9, doi cu nota 7și unul cu nota 10. Excesul de energie psihică neinvestită eficient a dat naștere frustrărilor, agitației și irascibilității. Pentru a se elibera de această energie deținuții recurg la acțiuni violente, care aduc abateri de la disciplină și normă. Luând în considerație vîrsta subiecților 18-21 ani, vîrsta la care se petrec cele mai mari

transformări psihice și fizice contribuie într-o măsură mai mare sau mai mică la dezechilibrele acestora.

Negăsind sprijin în familiile lor dezorganizate, renunțînd la școală, cercurile de prieteni cu inducție negativă pe care le frecventează și în final mediul penitenciar în care au ajuns (mediu care în loc să reorienteze comportamentele delictuale, de fapt le amplifică), toate acestea acționează asupra individului ca niște factori de dezorientare și de amplificare a comportamentelor acestora.

După cum se poate observa și din rezultatele obținute la chestionarul care viza sănătatea morală a deținuților: 83,79% dintre recidiviști afirmă că atîta timp cît sunt în penitenciar nu se gîndesc la cum va fi viața lor după eliberare; 77% dintre nerecidiviști susțin aceeași idee. Justificările acestora vis-a -vis de cele afirmate se opresc la: nesiguranța viitorului și la faptul că după deținere multe depind de atitudinea celor din jur. 54,06% dintre recidiviști recunosc faptul că atitudinea lor post- detenție depinde în mare măsură de cei din jur; 57% dintre nerecidiviști susținînd același lucru. La itemul "Nu doresc să-mi scrie nimeni" (în sensul de a nu avea contacte cu exteriorul) s-au obținut următoarele procentaje. 51,35% dintre recidiviști au răspuns afirmativ, iar 62% din nerecidiviști au dat aceleași răspunsuri.

CONCLUZIILE CERCETĂRII

Tot ce am prezentat în această lucrare sper să fundeze suficient ideea că problematica domeniului penitenciar aparține într-o mare măsură psihologiei, de altfel dat fiind specificul acestei instituții, nici un membru al personalului nu poate fi în mod strict un funcționar, aceasta atît din cauza dimensiunii umane a activității cotidiene, cît și a faptului că sarcina este nestructurată pentru cea mai mare parte a personalului.

Ar trebui ca penitenciarul să organizeze pedeapsa conform unui proiect de transformare a personalității deținuților, dar de-a lungul timpului, penitenciarul a evoluat de la "ceremonia" suferinței ascunsă de o arhitectură masivă și apărată de secretul administrării, la o penalitate nediferențiată, abstractă și confuză.

Creșterea numărului de deținuți este determinată de sporirea violenței și mai puțin de creșterea criminalității în general. De aceea deținuții nu reprezintă întreaga populație delincventă, ci mai ales infractorii cei mai vulnerabili la controlul social: minorii, etc.

Penitenciarul este o instutiție patogenă care depersonalizează individul și îl face să devalorizeze lumea și pe sine însuși, și ce este mai rău, permite obișnuirea cu acest mediu. Efectele succesului sau eșecului tratamentului penitenciar trebuie privite cu toată atenția deoarece ele pot difuza și în anturajul celui abia eliberat din închisoare.

Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalității printr-o triplă reducere: a spațiului de viață, a timpului personal ( suspendarea viitorului și relativizarea trecutului) și a comportamentului social de izolare și abandon. Stresul prelungit în faza de anchetă, intrarea într-o colectivitate de anonimi, controlul rigiros al conduitei, dependența de personal, densitatea umană, favorizează apariția și cronicizarea conduitelor agresive.

Inexistența nici unui spațiu presonal, absența unui refugiu, a sta zilnic 17 ore treaz într-o ambianță monotonă, epuizarea subiectelor de discuție conduc frecvent spre căderi afective, degradarea imaginii de sine și desigur la adaptări patologice.

La deținuți instinctul teritorialității este inhibat pentru că nu își pot marca teritoriul care le-a fost atribuit (patul deseori este împărțit cu alt deținut); valorizarea spațiului de viață este devastată de amploarea frustrărilor înregistrate la nivelul tuturor celorlalte nevoi; agresivitatea are și alte forme de manifestare mai puțin vizible cum ar fi: crearea dependenței, manipularea informațiilor, distribuirea pachetelor cu alimente, împiedicarea unora să participe la activitățile recreative, însușirea hainelor penale aflate în cea mai bună stare, etc.

Chiar dacă venirea în penitenciar este un eșec de viață după o perioadă, deținuții reconsideră în general tehnicile de conservare a propriei vieți, devenind mai agresivi, consumînd în mod excesiv drepturile pe care le au, acestea avînd un rol compensator pentru toate frustrările inerente statutului de deținut.

Instabilitatea emotivă ce se asociază frecvent cu agresivitatea, duce la manifestarea de comportamente violente. Fenomenul de agresivitate rezidă în acele forme de comportament ofensiv consumat pe plan acțional sau verbal, care constituie o reacție disproporționată la o opoziție reală sau imaginară.

Există o neconcordanță între sarcinile concrete pe care le îndeplinește un gardian și statutul formal prevăzut de actele normative: sarcinile sunt mai ales de asistență și ajutor, iar atribuțiile oficial stabilite sunt de supraveghere și disciplinare. Atîta timp cît relațiile dintre personal și deținut nu se concrertizează în ajutor și educare, penitenciarul va rămîne o instituție cu slabe șanse de reeducare a conduitelor infracționale.

PROGRAM TERAPEUTIC PENTRU DIMINUAREA AGRESIVITĂȚII LA DEȚINUȚII VIOLENȚI

Complexitatea mediului penitenciar impune cu necesitate principiul studierii sale interdisciplinare, dar deseori acest lucru se lovește de înmulțirea datelor descrise și analizate, ceea ce favorizează mai mult specializarea decît integrarea globală, închisoarea nu este și nu va putea fi niciodată un cadru adecvat dezvoltării personalității, dar ea ne ajută să înțelegem condiția umană fie și în ipostaza de deținut.

Deținutul ajuns în penitenciar poate fi considerat traumatizat psihologic; tensiunile legate de comunicarea faptei, contactul cu organele de ordine, procesul, remușcările, rușinea, despărțirea de familie îl afectează profund. În funcție de cauzele și dificultățile fiecărui deținut se poate acționa atît asupra ambianței, cît și asupra subiectului. Intervențiile asupra ambianței țin cont de normele sistemului și vizează optimizarea relațiilor în colectivul din care face parte, transferul într-o altă cameră, etc. La astfel de rezolvări se ajunge destul de rar, cele mai frecvente fiind cazurile în care subiectul se confruntă cu o situație de interes major pentru el și pe care nu o poate rezolva singur. Atmosfera în care se desfășoară ajutorul psihologic are un oarecare grad de permisivitate și îl determină pe subiect să se înțeleagă, să aibă inițiative, să progreseze în situația dată.

Având în vedere aceste probleme am considerat că în mediul de detenție cea mai eficientă formă de intervenție a psihologului și educatorului o constituie psihoterapia non-directivă. Aceasta deoarece permite atingerea unor obiective esențiale pentru reeducare, obiective care au constituit ipoteze de lucru la începutul aplicării metodei în mediul de detenție:

Reintegrarea socială este influențată pozitiv de grăbirea maturizării afective a subiectului.

Efectele durabile în plan reeducativ apar doar cînd deținutul este ajutat să se cunoască pe sine, să înțeleagă mecanismele care au stat la baza formării comportamentului său agresiv.

Cunoașterea și activarea resurselor latente ale deținutului sporesc încrederea în propriile capacități facîndu-l să fie deschis la acțiunile de reeducare exercitate asupra sa.

Fundamental pentru relația de ajutor este ca psihologul să manifeste interes autentic și să îl accepte ca persoană pe subiect, să exprime față de el căldură, deschidere, nedepășind însă cadrul neutralității binevoitoare. Față de atitudinile și sentimentele subiectului va trebui să manifeste pemisivitate pentru că numai astfel va fi deschis și îl va putea cunoaște în profunzime. Încercarea de a cenzura de la început relatările subiectului aduce după sine încetarea relației de ajutor. Subiectul are nevoie de un partener cu care să analizeze problemele într-o atmosferă de încredere și acceptare reciprocă. Aceasta cu atît mai mult cu cât psihologul îl avertizează pe subiect că nu deține răspunsul la problemele sale, că el însuși cunoaște cel mai bine situația, dar că îl poate ajuta să descopere soluții adecvate pe care să le transpună în practică.

Inițiatorul acestei psihoterapii descrie 7 stadii de schimbare a personalității în cursul terapiei, dar care nu sunt înlănțuite într-o ordine strictă, elemente ale unor stadii avansate pot apare și mai la început.

Stadiul I

Subiectul refuză comunicarea, relatează doar aspecte exterioare, sentimentele și opiniile personale nu sunt percepute și nici recunoscute ca atare, nu există dorința de schimbare, existînd în schimb multe blocaje în comunicările interne. Subiectul reacționează la situația prezentă asimilând-o unei experiențe trecute și apoi reacționează la acest trecut reînviat.

Stadiul II

Individul se convinge că este total acceptat. Observațiile privind alte persoane devin mai puțin superficiale, iar problemele sunt percepute ca exterioare Sinelui și de aceea nu resimte nici un sentiment de responsabilitate: sentimentele sunt descrise ca aparținînd trecutului ( "eram prea nervos sau deprimat, etc"); experiența imediată este legată de o structură impusă de trecut, contradicțiile sunt exprimate, dar sunt recunoscute cu greu ca atare.

Stadiul III

Discursul avînd Eul ca subiect devine mai ușor; subiectul vorbește de Eul său ca de un obiect despre care ceilalți au o imagine răsturnată. Acesta relatează sentimentele și intențiile nonactuale, iar experiența trăită este descrisă ca aparținînd trecutului său, ca fiind străină de sine: contradicțiile experienței imediate sunt recunoscute, alegerile personale sunt considerate adesea ca ineficace.

Stadiul IV

Subiectul descrie sentimentele foarte intense ca fiind neactuale în prezent. Acesta începe să-și accepte sentimentele, experiența imediată este mai puțin determinată de structura trecutului, începe să descopere schemele personale de comportament și să se îndoiască de valabilitatea lor (comportamentele agresive din trecut sunt conștientizate și sunt căutate alte scheme care să le înlocuiască pe acestea). Acesta caută simbolismul exact al sentimentelor, schemelor și intențiilor sale, ținînd cont de contradicțiile dintre Eul său și experiența imediată. Ia cunoștință de responsabilitatea sa față de problemele personale.

Stadiul V

Trăirile subiectului sunt exprimate liber așa cum sunt ele simțite în prezent El îsi examinează critic schemele de conduită, caută să diferențieze exact sentimentele și intențiile sale, acceptă să își privească în față propriile contradicții și incoerențe, iar comunicarea internă este ameliorată și blocajul redus.

Stadiul VI

Sentimentele blocate în evoluția lor sunt acceptate acum. Experiența imediată ia aspectul caracteristicului proces; relaxările fiziologice (plînsul, lacrimile, oftatul, etc) au acum loc. Comunicările interne sunt libere și devin un cadru de referință clar definit, iar diferențierea experienței afective este clară și fundamentală.

Stadiul VII

Crește acceptarea de sine și încrederea în propria evoluție: noile situații sunt trăite ca atare, nelegate de trecut, schemele personale de conduită sunt mai puțin rigide; subiectul face experiența unor noi maniere de a fi.

Psihoterapia non-directivă aplicată în penitenciar implică existența unor premise favorabile, în primul rînd ca tensiunile sau frămîntările deținutului să fie suficient de puternice pentru ca subiectul să ceară sau să accepte ajutorul, în al doilea rînd subiectul să aibă forța de a acționa și să considere situația rezolvabilă și în al treilea rînd psihologul să poată coopera cu factorii de decizie din locul de deținere pentru soluționarea cazului.

De la început psihologul încurajează expresia faptelor și sentimentelor subiectului față de toate problemele și-l ajută să se înțeleagă spunîndu-i după caz: "simți un fel de ciudă că …..", "vrei să îndrepți lucrurile și totuși nu vrei", "din ce spui, se pare că te simți destul de vinovat", etc. După ce subiectul relatează faptele și își exprimă sentimentele negative față de diversele persoane sau aspecte ale situației, încep să se manifeste tendințele pozitive ale acestuia pentru abordrea matură a dificultăților.

Psihologul îl stimulează în acest sens spunînd "Ești chiar atît de rău?". Acesta este momentul central al relației de ajutor: subiectul și-a descărcat tensiunile, a recunoscut sentimentele sale negative care îl împiedicau să progreseze și face primele demersuri de rezolvare ( proiecte teoretice în cadrul dialogului deocamdată). Acum rolurile se inversează, psihologul din simplu catalizator al relatărilor subiectului devine mai activ și-l ajută pe acesta să-și convertească tendințele pozitive în acțiuni, pe baza noii percepții a situației sale realizate în cadrul dialogului. Este necesar să se lase întreaga responsabilitate a acțiunilor în seama subiectului pentru a crește autonomia și încrederea sa în sine. La fiecare întîlnire între cei doi se face o analiză a rolului subiectului în propria problemă, a calităților lui pozitive pe care se poate sprijini. Toate acțiunile pozitive ale subiectului vor fi deci puncte de avans în soluționarea problemei și în înțelegerea de sine.

Timpul acordat unei întrevederi cu subiectul nu va depăși niciodată o oră pentru a-l forța să beneficieze la maximum de fiecare întîlnire.

În cadrul relațiilor de ajutor psihologul se situează undeva între subiect și mediul său problematic. De aceea, terapeutul trebuie să abordeze o liniște interioară, o anumită siguranță și control asupra a ceea ce îl înconjoară, să dea subiectului impresia că în orice moment poate găsi un loc unde este primit și acceptat fără condiții, că în ciuda oricăror eșecuri va găsi pe cineva dispus să-1 asculte și să-1 ajute.

Eficiența acestei metode este determinată tocmai de posibilitatea ca în scurt timp (3-4 ședințe de cîte o oră fiecare) să se analizeze profund și sincer problemele subiectului, să fie rezolvate într-o manieră care să-i asigure progresul relațional.

În penitenciar psihoterapia non-directivă își atinge scopurile de regulă, în două, cel mult trei ședințe. Aceasta deoarece terapeutul are acces la informațiile din dosarul deținutilui și de asemenea, celelalte cadre îl țin la curent cu evoluția subiectului, Începutul psihoterapiei trebuie marcat de o informare amănunțită a terapeutului cu o serie de aspecte privind personalitatea subiectului, fapta comisă, precum și o evaluare a capacității sale de reintegrare după executarea pedepsei. Antecedentele penale sunt cunoscute atît din analiza dosarului cît și a convorbirii directe cu subiectul.

Evaluarea capacității de reintegrare se realizează în baza cunoașterii sprijinului din partea familiei, a atitudinii foștilor și actualilor prieteni fața de subiect, disponibilitățile lui de susținere morală. Tot la acest punct sunt analizate proiectele de viitor: realismul lor, gradul de încredere a subiectului în el, dacă și-a elaborat alte alternative, ce va întreprinde dacă în mediul în care va merge va găsi situații psihotraumatizante, etc.

Anexa I

REPREZENTAREA DE SINE

PERCEPȚIA MUNCII

ATITUDINEA FAȚĂ DE LEGE

ATITUDINEA FAȚĂ DE VIITOR