Impactul Managementului Macroeconomic Asupra Relației Inflație Șomaj ÎN România

Introducere

Inflația și șomajul sunt doi indicatori care vizează în mod direct toată populația României. În contextul politic instabil din România din ultima perioadă este binevenită o analiză a obiectivelor propuse, a măsurilor întreprinse în această direcție, și a gradului de realizare a acestora.

Lucrarea de față este împărțită în trei capitole.

Primul capitol prezintă aspecte teoretice privind implicarea statului prin politici economice. Aceste politici nu au fost centrate doar pe inflație și șomaj, ci a fost o caracterizare a tuturor politicilor care intră în alcătuirea politicii economice, la modul general.

În al doilea capitol sunt cuprinse cauzele inflației și cauzele șomajului, dar și măsuri de combatere a acestora, precum și curba lui Phillips care prezintă relația dintre inflație și șomaj, la nivel teoretic.

Capitolul al treilea prezintă studiul propriu-zis, studiul privind implicarea Guvernului dar și a Băncii în reducerea acestor dezechilibre economice în România în perioada 2000- 2014.. Capitolul acesta este împărțit la rândul său în patru părți. Prima parte a studiului de caz prezintă analiza PIB-ul nominal cât și a celui real, care denotă creșterea economică, pentru că inflația și șomajul influențează în mod direct evoluția acestuia. Partea a doua a studiului cuprinde analiza statistico-economică a acestor două fenomene. Șomajul a fost analizat prin prisma evoluției șomajului înregistrat, a ratei șomajuli BIM pe grupe de vârstă și nivel de educație, a ratei șomajului BIM comparativ cu Uniunea Europeană și prezentarea legăturii dintre rata șomajului și PIB. Analiza inflație este prezentată prin prisma evoluției ratei șomajului, indicelui anual al prețurilor de consum pe subcomponente, indicelui prețurilor de consum pe categorii de bunuri, și prin analiza relației PIB-ului nominal cu rata inflației. Partea a treia ilustrează analiza relației dintre inflație și șomaj, cât și verificarea curbei lui Phillips în România în perioada 2000-2014. Partea a patra, esența acestui capitol, prezintă obiectivele asumate de către Guvern și Banca Națională Română în ce privește reducerea acestor fenomene cât și obiectivele asumate de România din Strategia Europa 2020, dar și măsurile luate pentru concretizarea acestor obiective, și analiza propriu-zisă a măsurilor cuantificabile care permiteau acest lucru. Totodată această parte mai cuprinde și evoluția criteriilor Mastricht, criterii necesare pentru adoptarea monedei euro.

În final lucrarea cuprinde concluziile proprii în urma acestui studiu, dar și bibliografia.

Capitolul I. Implicarea statului în economie

În perioada contemporană intervenția statului în economie este extrem de completă. „Curentele de gândire economică și evoluțiile economico-sociale ale realității economice au antrenat profunde transformări în ceea ce privește implicarea statului în economie." Implicarea statului în economie se face atât în mod direct cât și în mod indirect.

„Statul s-a implicat în mod indirect în economia de piață încă de la începuturile ei prin crearea cadrului legislativ și instituțional, respectiv juridic, de îndeplinire a activității economice, de stabilire a condițiilor de desfășurare a liberei inițiative și de apărare a proprietății private. Prin măsuri legislative economia de piață a fost susținută în ansamblu de către stat, sau pe domenii de activitate, sau zone geografice, precum și prin protejări, medieri, și garanții.

Prin implicarea directă a statului în economie (în special în cea de a doua jumătate a secolului XX) acesta devine un agent economic foarte important. Formele cele mai importante ale implicării directe sunt: firme, în diverse activități economice, care sunt în proprietate publică și sunt administrate nemijlocit de către stat, efectuarea directă de investiții, folosirea fiscalității pentru redistribuirea unei părți însemnate din venituri care devin surse de consum și de investiții, consumarea prin achiziții și comenzi a unor cantități însemnate de bunuri și servicii, crearea de surse de venituri, deci de cerere, etc.”

În economia de piață modernă, statul devine, prin toate acestea, un foarte important agent economic, care se implică în agregarea fluxurilor din activitatea macroeconomică: venituri, consum, investiții.

Samuelson menționează că „statul are 4 funcții și anume: îmbunătățirea eficienței economice, distribuirea veniturilor într-un mod cât mai echitabil, stabilizarea economiei prin politici macroeconomice reprezentarea țării pe plan internațional.”

Referitor la intervenția statului în economie se mai poate spune că statul se poate implica atât la nivel macroeconomic cât și la nivel microeconomic.

La nivel microeconomic statul intervine prin stabilirea salariului minim, stabilirea de prețuri, fixarea unor limite minime de prețuri, acordarea unor ajutoare etc., iar la nivel macroeconomic statul intervine printr-o serie de politici în vederea încercării de a elimina sau măcar de a reduce inflația și șomajul.

Politici economice- formă de implicare a statului în economie

„Politica economică reprezintă ansamblul măsurilor pe care statul le ia pentru a influența viața economică. Politica economică reprezintă ansamblul deciziilor de intervenție sau non-intervenție ale autorității publice (stat) adoptate în vederea orientării activității economice pentru atingerea anumitor obiective. Structura formală a politicii având în vedere variabilele politicii economice, cuprinde elemente care se referă la finalitatea și obiectivele politicii economice și la instrumentele utilizate.”

De obicei, în economia de piață implicarea statului se face nemijlocit de către organele executive, cu aprobarea de principiu a celor legislative. Politicile economice ale statelor poartă denumirea generică de politici macroeconomice.

Ca să fie utile, politicile economice sunt corelate cu instrumente corespunzătoare. Principalele obiective ale politicii economice sunt:

Un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă prin controlul șomajului sau prin realizarea unei piețe a forței de muncă echilibrate

Stabilitatea prețurilor sau controlul inflației

Balanță de plăți externe echilibrată sau favorabilă

Rată echilibrată de creștere economică

O distribuție corectă a venitului și averii

Politicile macroeconomice pot fi aplicate singure sau în combinație cu alte politici, pentru a determina obiectivele propuse. Pentru a se putea stabili raporturile care există între diferite tipuri de politici macroeconomice aceste politici se vor clasifica.

În acest scop se vor utiliza două criterii:

Efectul macroeconomic avut în vedere

Obiectivul sau scopul politic urmărit

În raportul cu efectul macroeconomic:

Politici orientate către cerere

Politici orientate către ofertă

Politici orientate către cerere- prin care se încearcă să se influențeze cererea agregată astfel încât aceasta să crească sau să se răstrângă. Echilibrul macroeconomic se va restabili la noul nivel al cererii agregate și va determina modificarea corespunzătoare a ofertei agregate și a tuturor celorlalte variabile, în concordanță cu noul raport între cerere și ofertă.

Instrumentele politicii economice reprezintă variabile de comandă ale autorităților publice pentru atingerea obiectivelor promovate. Instrumentele tradiționale ale politicii macroeconomice sunt: impozitele, cheltuielile publice, masa monetară, rata dobânzii, cursul de schimb, politica de prețuri, politica veniturilor, etc.

În funcție de instrumentul politic utilizat, politicile orientate către cerere se împart în:

politici bugetare (politica fiscală + cheltuielile publice)

politici monetare și de credit

“Politicile orientate către ofertă- încearcă să determine modificare ofertei agregate astfel încât prin creșterea acesteia să se obțină o egalitate între cererea și oferta de bunuri și servicii. Politicile orientate spre cerere se împart în:

politici de perfecționare a funcționării eficiente a piețelor

politici de eliminare a efectelor externalităților

politici de perfecționare a sistemului de impozite și taxe

Politicile de perfecționare a funcționării eficiente a piețelor sunt îndreptate spre crearea de condiții ca orice piață să își ducă la bun sfârșit ceea ce și-a propus, adică de a asigura o alocare optimă a resurselor între diferiți agenți economici. Prin aceste politici se urmărește corectarea unor erori astfel încât să se poată asigura în condiții favorabile buna funcționare a mecanismelor de alocare pe care orice piață le conține.

Politicile de eliminare a efectelor externalităților urmăresc înlăturarea costurilor externe care nu sunt compensate prin prețurile cu care se efectuează tranzacțiile pe anumite piețe ( de exemplu costurile implicate de poluarea mediului).

Politici de perfecționare a sistemului de impozite și taxe încearcă să introducă sisteme de taxare care reduc la minimum distorsiunile piețelor determinate de impozite și taxe.

În raport cu al doilea criteriu, obiectivul sau scopul urmărit, politicile se împart în:

Politici antișomaj

Politici antiinflație

Politici de stabilizare macroeconomică

Politici de creștere macroeconomică

Politici comerciale

Politici valutare„

Cel mai frecvent aceste politici se combină și alcătuiesc politica economică a unui guvern pentru perioada în care se exercită funcția executivă.

Finalitatea politicii economice are în vedere motivația fundamentală, calitativă a politicii economice, cum ar fi: dezvoltarea umană, bunăstarea indivizilor.

Politici monetare și de credit

Politicile monetare și de credit sunt componente importante ale politicii economice și dispun de instrumente și pârghii specifice prin intermediul cărora se influențează cursul vieții economice. „Atât politica monetară cât și cea de credit sunt sunt apanajul instituțiilor bancare și în primul rând al Băncii Centrale, subordonată intereselor promovate de stat.” Între politica monetară și politica de credit este o strânsă legătură, una presupunând-o și pe cealaltă.

În România Banca Centrală, Banca Națională a României- BNR, are un rol decident în politica monetară, în menținerea stabilității financiare.

“Banca Națională a României are un rol intrinsec în menținerea stabilității financiare, date fiind responsabilitățile ce rezultă din dubla sa ipostază de autoritate monetară și prudențială. Atribuții subsumate obiectivelor de stabilitate financiară sunt exercitate atât prin reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor aflate sub autoritatea sa, cât și prin formularea și transmiterea eficientă a măsurilor de politică monetară și supravegherea funcționării în condiții optime a sistemelor de plăți și decontări de importanță sistemică. Totodată, este necesară identificarea riscurilor și vulnerabilităților întregului sistem financiar, în ansamblul său și pe componentele sale, deoarece monitorizarea stabilității financiare este preventivă. Apariția și dezvoltarea unor disfuncționalități, precum evaluarea incorectă a riscurilor și ineficiența alocării capitalului, pot afecta stabilitatea sistemului financiar și stabilitatea economică.”

Politica monetară poate fi definită ca ansamblul măsurilor monetare luate de stat și de Banca Centrală pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulație și nevoile de bani ale economiei sau pentru influențarea într-un anumit sens al conjuncturii.

Politica de credit se identifică într-o anumită măsură cu politica monetară, așa cum rezultă chiar și dintr-o încercare de definiție: politica Băncii Centrale (în unele state și a guvernului) care, cu ajutorul unor instrumente specifice, urmărește să asigure prin intermediul creditului echilibrul general economic.

De specificat este faptul că politicile monetare și de credit nu pot fi promovate separat, rupte de celelalte componente ale politicii economice.

Principalele obiective ale acestor politici sunt:

creștere economică care să dureze;

ocuparea deplină a forței de muncă;

stabilitatea prețurilor;

stabilitatea ratelor dobânzii;

stabilitatea economică.”

Politica monetară poate fi definită ca ansamblul măsurilor monetare luate de stat și de Banca Centrală pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulație și nevoile de bani ale economiei sau pentru influențarea într-un anumit sens al conjuncturii.

Politica de credit se identifică într-o anumită măsură cu politica monetară, așa cum rezultă chiar și dintr-o încercare de definiție: politica Băncii Centrale (în unele state și a guvernului) care, cu ajutorul unor instrumente specifice, urmărește să asigure prin intermediul creditului echilibrul general economic.

De specificat este faptul că politicile monetare și de credit nu pot fi promovate separat, rupte de celelalte componente ale politicii economice.

Principalele obiective ale acestor politici sunt:

creștere economică care să dureze;

ocuparea deplină a forței de muncă;

stabilitatea prețurilor;

stabilitatea ratelor dobânzii;

stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar și sustenabilitatea balanței de plăți);

stabilitatea sistemului financiar și alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare.

Pentru îndeplinirirea obiectivelor propuse aceste politici folosesc instrumente, care sunt pârghii economice de intervenție în economie. Principalele instrumente folosite sunt: manevrarea taxei rescontului, operațiile pe piața liberă „open market”, politica „rezervelor obligatorii”, politica „de încadrare a creditului”, rata de refinanțare bancară etc.

Taxa rescontului reprezintă dobânda pe care banca centrală o percepe la operațiile de rescontare a cambiilor (trate sau bilete la ordin) prezentate de băncile comerciale pentru a încasa sumele împrumutate clienților lor înainte de scadența fixată acestora. Modificarea taxei rescontului înseamnă de fapt modificarea ratei dobânzii.

Creșterea ratei rescontului va duce la o scumpire a creditului, fără să țină cont de de canalele prin care are loc contractarea lor, cu consecințe asupra investițiilor, a gradului de ocupare al forței de muncă, a creșterii economice în general. Scăderea taxei rescontului va avea efecte inverse, care încurajează contractarea de credite, creșterea investițiilor.

Politica operațiunilor pe piața liberă (open-market) reprezintă o operațiune de vânzare/cumpărare de titluri de valoare de către Banca Națională către/de la băncile comerciale.

Dacă Banca Națională cumpără aceste titluri de pe piața liberă ea trimite un flux de numerar pe piață în schimbul titlurilor primite, alimentând conturile băncilor comerciale și ducând la o creștere a masei monetare și a capacității de creditare.

Politica „rezervelor obligatorii” are o influență indirectă asupra economiei și are ca obiectiv obligarea băncilor de a-și deține în conturi neremunerate la banca centrală, sub formă monetară, în moneda Băncii centrale, o parte din valorile înscrise în bilanțul lor. Efectele acestei politici sunt o reducere a beneficiilor băncilor comerciale și o creșterea a disponibilităților din conturile Băncii Naționale.

Politica de „încadrare a creditului” constă în a impune băncilor cote maxime de creștere a creditului, conform unor norme riguroase constitutive. Fiecărei bănci i se stabilește o cotă proprie de creștere pe baza creditelor din anul precedent. O asemenea politică “îngheață” economia și favorizează concurența între bănci.

Rata de refinanțare bancară prin care Banca centrală furnizează lichidități societăților bancare conform cu obiectivele de politică monetară și de credit. Refinanțarea este o operațiune de creditare pe termen scurt, de 90 zile, a societăților bancare și îmbracă următoarele forme:

Prin pârghiile specifice, politica monetară trebuie să urmărească armonizarea procesului de creare a monedei cu obiectivele generale ale politicii economice- stabilitatea prețurilor, ocuparea forței de muncă, relansarea creșterii economice etc.

1.2. Politica bugetară

Prin intermediul politicilor bugetare este reflectată măsura în care guvernul se implică în orientarea proceselor macroeconomice și sunt instrumente ale guvernului în influențarea economiei.

Guvernul are un rol important în politica bugetară și totodată un rol decident.

„Conform articolului 102, alineatul (1) din Constituția României, “Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice”. Dispoziția constituțională, chiar dacă nu dispune în mod expres, instituie un dublu rol al Guvernului în sistemul român de drept: un rol politic și un rol administrativ.

În primul rând, Guvernului îi corespunde un rol politic, ce rezultă, din faptul că acest organ este cel care concepe programul de guvernare stabilind astfel coordonatele generale ale politicii interne și externe ale statului pe perioada exercitării mandatului aprobat de către Parlament.

Guvernul este în același timp și o instituție administrativă, care trebuie să conducă ca organ al administrației publice într-o manieră generală întregul sistem al administrației statului, centrale și inclusiv locale, pentru realizarea obiectivelor propriei politici guvernamentale.”

Principalele instrumente folosite în această politică bugetară sunt: lucrările publice și alte investiții publice, proiectele de ocupare în sectorul public și modificările cotei de impozitate. Politica bugetară este formată din două componente: politica cheltuielilor publice și politica fiscală

Aplicarea politicilor bugetare constă în determinarea mărimii cheltuielilor guvernamentale și a impozitelor și taxelor, a plăților transferabile sau a unei combinații a acestora care să ducă la realizarea scopurilor stabilite.

În esență, politica bugetară înseamnă utilizarea cheltuielilor guvernamentale și a mijloacelor fiscale pentru a afecta cererea agregată. Presupune luarea unor decizii privind mărimea cheltuielilor guvernamentale, a transferurilor și/sau a taxelor percepute într-o anumită perioadă.

Principalul instrument al politicii bugetare, cheltuielile guvernamentale, se poate împărți în două mari categorii: cumpărări guvernamentale de bunuri și servicii și plăți transferabile.

Pe lângă aceste două instrumente, politica bugetară mai utilizează și impozitele și taxele datorită influenței acestora în formarea venitului disponibil, și de aici în determinarea cheltuielilor de consum și a cererii agregate.

a)Cumpărările guvernamentale de bunuri și servicii

„Pot afecta în mod direct cererea agregată pe piața bunurilor și serviciilor. Orice achiziție de bunuri guvernamentale se adaugă cererii de bunuri și servicii, deci cererea agregată la nivelul întregii economii se amplifică. Pe termen scurt creșterea cererii agregate determină creșterea outputului real, și dacă acesta depășește nivelul său potențial, exercită o presiune crescătoare asupra prețurilor și salariilor.

Creșterea prețurilor are loc deoarece există cerere agregată prea mare și nu poate fi satisfăcută imediat cu o ofertă agregată la fel de mare. Creșterea salariilor este dată de creșterea cererii de forță de muncă. Existând o cerere foarte mare, aceasta va determina și creșterea ofertei de bunuri și servicii, deci la o creștere a ofertei forței de muncă, deci la reducerea șomajului.

Ocuparea într-un grad mai înalt al forței de muncă determină creșterea ofertei de bunuri și servicii, dar și a cererii agregate. Astfel se manifestă un proces de tip multiplicator care amplifică efectul de impact al creșterii cumpărăturilor guvernamentale de bunuri și servicii.

În urma unei astfel de politici oferta agregată de bunuri și servicii se reduce, iar ocuparea forței de muncă scade, crescând în schimb, șomajul.

În proiectarea unei astfel de politici este foarte important a se cunoaște efectele unor astfel de procese multiplicatoare deoarece acestea pot duce la o cerere exagerată care nu mai poate fi satisfăcută, astfel va duce la o creștere a nivelului prețurilor și va determina efecte inflaționiste greu de contracarat.

b)Plățile transferabile

Prin plățile transferabile are loc redistribuirea venitului în economie de la indivizii cu venituri mari și cei cu venituri mici până la cei care nu au venit. Datorită acestui lucru o modificare în plățile transferabile nu va afecta în mod direct cererea agregată, ci într-un mod indirect prin intermediul venitului disponibil și al cheltuielilor publice.

Efectul plăților transferabile asupra cererii agregate depinde, în principal de efectul schimbării cheltuielilor de consum ale gospodăriilor cu venituri reduse. Eficiența acestui instrument depinde de alocarea plăților transferabile (cum ar fi ajutoarele de șomaj sau asistența socială). Cu cât acestea sunt orientate mai mult spre gospodăriile cu un venit mai mic sau chiar fără venituri, cu atât modificările cheltuielile de consum, deci în cererea agregată de bunuri și servicii vor fi mai mari.

Dacă cumpărările guvernamentale de bunuri și servicii este un instrument politic direct, plățile transferabile este un instrument indirect, fiind necesară o variabilă intermediară prin care efectul să se transmită asupra variabilei scop, cererea agregată de bunuri și servicii. Instrumentele politice indirecte exercită, de obicei, efecte cu o intensitate mai redusă asupra scopurilor decât instrumentele politice directe (nemijlocite).

c)Taxele

Taxele afectează cererea agregată pe două căi principale. Prima cale este legată de efectul acestora asupra venitului disponibil al gospodăriilor, iar a doua privește efectul lor asupra profitului și costului bunurilor capitale ale firmelor.

Taxele individuale

Sunt de regulă formate din impozite pe venit, plățile pentru asigurări sociale, șomaj și contribuții. Plățile pentru asigurări sociale nu sunt considerate instrumente ale politicii fiscale deoarece sunt utilizate pentru pensii.

Cea mai importantă sursă de venituri guvernamentale o reprezintă impozitele pe venit (salarii, dividende, alte venituri). Rata de impozitare este progresivă, deci crește o dată cu creșterea venitului. Schimbările impozitului pe venit afectează venitul disponibil.

O schimbare în venitul curent pe termen scurt afectează într-o mică măsură cheltuielile de consum. Schimbările temporare ale ratei impozitului pe venit sunt ineficiente în ce privește restrângerea sau stimularea cererii agregate. Pe termen lung schimbările ratei impozitului pe profit au efect mai mare asupra cheltuielilor de consum și în consecință a cererii agregate.

Taxele impuse firmelor

În general aceste taxe se împart în două categorii:

-impozit pe profit;

-scutiri de impozire pentru investiții.

Cheltuielile de investiții mari înseamnă cumpărări crescute de bunuri și investiții, deci o creștere a cererii agregate. De aici rezultă că o scădere a ratei impozitului va duce la o creștere a cheltuielilor cu investiția, deci la o creștere a cererii agregate pe când creșterea ratei impozitului va duce la scăderea cheltuielilor cu investiția, deci la o scădere a cererii agregate.

Uneori guvernul acordă scutiri de taxe pentru anumite peroade și alte facilități pentru anumite sectoare importante în economie. Acestea trebuie văzute tot ca un instrument al politicii fiscale pentru că are aceleași efecte ca cele ale reducerii ratei impozitului.”

„În încheierea acestui capitol ar mai fi de reținut că obiectivele și instrumentul politicii economice nu pot fi deduse numai din știința economică. Alegerea lor reprezintă o problemă esențialmente politică, legată de adoptarea deciziei socio-economice în cadrul unui proces care combină preferințele publice cu opțiunile partidelor, cu comportamentul guvernamental, cu interesele grupurilor de presiune și ale birocrației existente în orice sistem. Cu toate acestea, știința economică poate fi utilă în formularea și mai ales în cuantificarea obiectivelor și instrumentelor politicii economice. „

Capitolul II. Inflația și șomajul

Fenomene precum șomajul și inflația sunt foarte frecvent întâlnite în majoritatea țărilor lumii, fapt care dovedește că nu există țară în care să se resimtă câtuși de puțin efectele acestora, cel puțin pe termen lung. Totuși aceste fenomene nu pot fi eliminate, nici controlate, însă pot fi influențate, combătute odată ce acestea își fac simțită prezența.

Pentru a putea combate șomajul și inflația este nevoie mai întâi să cunoaștem cauzele care determină apariția acestora. În cele ce urmează voi prezenta câteva cauze ale inflației dar și a șomajului.

2.1. Cauzele inflației și cauzele șomajului- dezechilibre macroeconomice

Cauzele inflației

Declanșarea și desfășurarea inflației are la bază o serie de cauze și factori generali specifici.

„Părerile sunt împărțite în ceea ce privește cauzele singulare. Unii explică inflația unilateral, sub aspect tehnico-monetar, prin emisiunea excesivă de semne bănești (inflația prin monedă), iar alții consideră că excesul de cerere solvabilă este cauza declanșării și menținerii inflației (inflația prin cerere).

O altă cauză, considerată drept principală, constă în insuficiența ofertei (producției), în sensul că mărirea veniturilor nu este compensată de cea a producției. Aceasta este considerată drept inflația reală, rezultată din supracumularea relativă, profiturile crescând mai încet decât volumul economiilor disponibile spre a fi investite.

Alți autori cred că la baza inflației stă sporirea costurilor, respectiv acțiuni convergente ale tuturor agenților economici în direcția creșterii prețurilor.

Specialiștii le acordă acestor cauze funcții diferite în mecanismul declanșării și desfășurării proceselor inflaționiste. Astfel economista britanică Joan Robinson susține faptul că inflația se datorează variațiilor salariilor și a marjelor de profit, cantitatea de monedă adaptându-se fluxurilor reale. Ecdonomiții neokeynesiști apreciază că inflația este rezultanta modificărilor specifice ale salariului nominal, productivității factorilor de producție și/sau ratei profitului.

M. Friedman afirmă sigur că inflația este legată de oferta de monedă efectuată de agenții economici specializați, în vederea suplimentării activelor lor. El susține că pe termen scurt inflația decurge din relațiile dintre evoluția prețurilor, salariilor și a șomajului (Curbele Phillips).”

„Fenomenul inflației poate fi pus în evidență și prin dezechilibru de masă monetară și produsul intern brut a cărui circulație și realizare trebuie să se efectueze prin intermediul monedei și care poate să apară în următoarele situații: emisiune monetară excedentară în raport cu nevoile bunurilor economice, prioritar pentru acoperirea deficitelor bugetare ale statului; când cantitatea de bani rămâne aceeași, cu toate că se reduce considerabil cantitatea de bunuri economice oferite pieței.

Creșterea excesului de masă se datorează mai multor cauze:

Deficitul bugetar- creșterea mai rapidă a cheltuielilor bugetare decât a veniturilor.

Stimularea artificială de către stat a economiei naționale conform concepției după care punerea în circulație a unei cantități excedentare de bani ar înviora activitatea economică, salvând-o de la stagnare sau de la criză.

Creditul bancar- acordarea creditului cu ușurință, fără o temeinică analiză.

Importul de inflație- pe mai multe căi: prin prețuri, excedentul balanței de plăți, importul de capital.

Mobilizarea rezervelor, respectiv intrarea în circuit a unor fonduri anterior ținute în rezervă de posesorii lor.

Spirala inflaționistă sau cursa dintre creșterea prețurilor și cea a salariilor.

Relațiile valutare sau imensa masă de capitaluri existente în valute străinecare circulă fără nici o acoperire și control dintr-o țară în alta în vederea unor plasamente cât mai rentabile.

Cheltuielile militare care pot crea cerere solvabilă adițională fără o mărime corespunzătoare a ofertei de bunuri și servicii.

Alte cauze. ”

Cauzele șomajului

Principalele cauze generatoare de șomaj sunt:

Crizele economice care au loc și au trei forme: crize economice generale, crize economice parțiale, crize economice conjuncturale;

Tendințele de restructurare economică, geografică, socială etc. Ce au loc în diferite țări, mai ales sub incidența crizei energetice și revoluției tehnico-științifice, care generează șomajul structural;

Înlocuirea vechilor tehnicii și tehnologii, centralizarea unor capitaluri și unități economice cu restângerea locurilor de muncă; generează șomajul tehnologic.

Incertitudinea afacerilor unui anumit tip de agenți economici, ce determină practicarea contractelor de angajare de scurtă durată; această cauză determină șomajul intermitent sau fricțional.

Întreruperea activității din motive familiale și de maternitate afectează în principal femeile și generează șomajul de discontinuitate.

Întreruperea activităților puternic dependente de factorii naturali.

Starea economiei (nivel, structură, tehnică și tehnologie aplicată etc.)

Intrarea pe piața muncii a eșantioanelor de populație activă care nu au mai lucrat. Această intrare este determinată de anumite cauze directe cum ar fi:

Diminuarea posibilităților de a trăi în condițiile unor venituri considerate altădată sigure și suficiente (pensii, economii) ce s-au erodat sub acțiunea inflației și sub acțiunea altor factori.

Ruinarea micilor producători.

Intensificarea emancipării femeilor

Migrația internațională a forței de muncă

Alte cauze

Există și o serie de teorii sociologice cu referire la factorii cauzatori ai șomajului:

„Reprezentanții gândirii economice clasice A. Smith, D. Ricardo, J.Stuard Mill, J.B.Say- nu au recunoscut decât șomajul voluntar. Cauzele acestui gen de șomaj se află în factorii care fac ca oferta de forță de muncă să fie mai mare decât cererea. După părerea lor piața poate soluționa și soluționează singură în mod automat, prin intermediul mecanismelor ce îi sunt proprii, această inegalitate și stabilește echilibrul între cererea și oferta de brațe de muncă fără implicarea statului.

Spre deosebire de ei, Marx și adepții săi consideră că șomajul este un fenomen economic propriu sistemului economic capitalist. În concepția lui Marx șomajul reprezintă o suprapolulație relativă care se formează ca urmare a creșterii mai accelerate a factorului material al producției numit de el capital constant în comparație cu factorul uman al producție, numit capital variabil și deci ca urmare a descreșterii relative a cererii forței de muncă.„

Concepția neoclasică susține că șomajul ar rezulta din procesele creșterii, ceea ce îi oferă caracterul de fenomen „natural”. Șomajul ar rezulta din mobilitatea forței de muncă și condițiile de informare a pieței muncii.

2.3. Consecințele (costurile) inflației. Politici de combatere a fenomenului

Consecințele inflației, cunoscute sub denumirea generică de „costuri” sunt negative atât pentru indivizi cât și pentru economie și societate în ansamblu. Variația urmărilor negative, sau ale costuriloe inflației este destul de mare.

Obiectivul central al politicii antiinflaționiste este stabilirea nivelului general al prețurilor. În cadrul unei economii deschise schimburilor internaționale, acest obiectiv nu este suficient. Această acțiune poate fi doar graduală, deoarece o politică prea brutală ar avea consecințe pe termen scurt foarte defavorabile asupra utilizării factorilor de producție și ar fi însoțită de o recesiune brutală a activității economice. Lupta împotriva inflației trebuie să fie o acțiune de mare întindere, cotidiană și permanentă.

„În primul rând, inflația contribuie la redistribuirea veniturilor în detrimentul majorității populației. Cu toate că, la prima vedere, s-ar părea că efectul de creștere a prețurilor poate fi contracarat printr-o sporire corespunzătoare a salariilor, în realitate inflația redistribuie bogăția națională în detrimentul celor cu venituri fixe și în avantajul deținătorilor de proprietăți, a căror valoare crește. De asemenea, suferă și cei ce au făcut economii, chiar dacă le au depuse la bănci, deoarece, de regulă, rata dobânzii crește mai lent în comparație cu rata inflației.

În al doilea rând, inflația crează o stare de incertitudine în lumea întreprinzătorilor, ceea ce se răsfrânge negativ asupra deciziilor de a investi, deoarece firmele întâmpină greutăți reale în a prevedea corect raportul dintre costuri și încasări. La aceasta se mai adaugă faptul că ritmul creșterii economice se reduce și ca urmare a politicilor antiinflaționiste, care urmăresc scăderea cererii agregate.

În al treilea rând, inflația contribuie la degradarea raporturilor economice ale țării, ceea ce dezechilibrează balanța de plăți externe.

În al patrulea rând, inflația implică folosirea suplimentară a unor resurse în comparație cu perioada de stabilitate a prețurilor. Este vorba de cheltuielile ce se fac cu urmărirea evoluției fenomenului inflaționist la toate nivelele: firme, sindicate, bănci, guvern.„

Deoarece consecințele fenomenului inflaționist sunt negative este evident că în politicile macroeconomice obiectivele de combatere a inflației vor fi prioritare, cu atât mai mult cu cât ea afectează întreaga populație a țării. Politicile de combatere a inflației sunt corelate cu cele două cauze majore care determină acest fenomen. Prin urmare ele se vor referi fie la controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie la controlul ofertei agregate, în sensul sporirii ei, fie la ambele.

Politicile de controlare a cererii agregate sunt de două tipuri: politici bugetare și politici monetare.

Politicile bugetare folosesc, în vederea atingerii obiectivului propus, două pârghii: reducerea cheltuielilor guvernamentale, care constituie o componentă importantă a cererii agregate și creșterea impozitelor, ceea ce reduce masa monetară desinată consumului și investițiilor.

Politicile monetare au și ele mai multe modalități de aplicare. Pe de o parte ele recurg la modificarea ofertei de bani acționând asupra reducerii ei, iar pe de altă parte, recurg la pârghia dobânzii în direcția încurajării depunerilor economiilor și descurajării folosirii creditelor. Amândouă se ating prin creșterea ratei dobânzii.

Politicile referitoare la oferta agregată se concretizează pe două direcții principale: pe metode de control a prețurilor și a veniturilor și pe măsuri de stimulare a creșterii producției.

Pentru stimularea ofertei au o importanță mare măsurile privind determinarea firmelor să acționeze în direcția creșterii producției. În acest scop se folosesc scutiri de taxe, impozite, încurajarea efectuării de către firme a acțiunilor de cercetare și dezvoltare, stimularea de investiții în direcția modernizării aparatului de producție și efectuarea de cheltuieli pentru perfecționarea pregătirii profesionale.

Politicile bugetară și monetară au fost din punct de vedere istoric primele componente ale luptei împotriva creșterii prețurilor. Reglarea cererii globale prin politica bugetară în vederea stabilizării prețurilor nu a dat rezultatele așteptate. Politica monetară furnizează soluțiile cele mai bune, dar costul social al unei stabilizări de prețuri a fost deseori considerat excesiv ținând seama de rezultatele obținute. Deschiderea progresivă a economiilor naționale la schimburile internaționale a deplasat accentul pe originea inflației. În consecință, politica antiinflaționistă a împrumutat câteva instrumente ale politicii economice care sînt în parte domeniul politicii monetare.

Politica bugetară antiinflaționistă

Recurgerea la politica bugetară are ca obiectiv prioritar reducerea cererii globale acționând asupra celor patru componente: consumul privat, investiția, cheltuielile publice, exporturile.

Anumite analize au sugerat că investiția ar putea fi la originea inflației. Această ipoteză nu este aproape fondată din punct de vedere teoretic și nu a a fost în fapt niciodată confirmată empiric pe o perioadă lungă. De aceea nu este ceva de dorit frânarea investițiilor pentru a lupta împotriva inflației. Inconvenientele ar fi net superioare beneficiilor ipotetice provocate de o astfel de decizie.

Investiția de productivitate este la originea unei scăderi a costurilor de producție și a unei integrări a progresului tehnic, care nu pot până la sfârșit decât să reducă creșterea prețurilor.

Investiția de capacitate mărește potențialul productiv, ceea ce ridică producția de bunuri și servicii și reduce tensiunile inflaționiste datorate unui exces al cererii globale.

Frânarea investiției ar consta în reducerea producției și ar mări problemele de utilizare, două dificultăți pe care puțini responsabili politici doresc să le provoace sau să le amplifice.

Numeroase motive militează de asemenea împotriva unei reduceri a exporturilor. Problema numeroaselor țări și în particular a economiei românești este dimpotrivă de a mări exporturile pentru a reechilibra balanța comercială, pentru a crește producția și capacitățile de producție și a gradului de ocupare al locurilor de muncă.

Asupra acțiunii consumului privat, care este fracțiunea cererii globale este cel mai ușor de acționat. Această reducere trece prin blocajul salariilor, creșterea impozitelor directe și indirecte, mărirea cotizațiilor sociale, scăderea prestațiilor sociale și reducerea creditului de consum.

Politica monetară antiinflaționistă

Dacă suprimarea suportului de inflație este obiectivul politicii antiinflaționiste, politicii monetare i se atribuie, în aceste condiții un rol important.

Reglarea ofertei de monedă trebuie să mențină creșterea masei monetare în norme compatibile cu procentul inflației din principale țări partenere. Această reglare poate fi cantitativă. Ea poate de asemenea să recurgă la o acțiune prin dobânzi.

Reglarea cantitativă

Reglarea cantitativă constă în a controla contrapartidele masei monetare sau ale oricărui alt agregat în scopul respectării normelor de progresie considerate neinflaționiste. Două controale pot fi făcute: controlul creditului intern și controlul schimbului extern al masei monetare.

Controlul creditului intern

Creditul intern cuprinde creanțele asupra trezoreriei publice și creditele pentru economie.

Controlul creanțelor poate fi doar un autocontrol, deoarece este vorba, pentru puterile economice, să decidă în ce măsură ele recurg la finanțarea deficitelor bugetare prin crearea de monedă.

Controlul creditului reprezintă esența reglării cantitative avînd în vedere ponderea creanțelor asupra economiei în schimburile masei monetare. Autoritățile monetare dispun de mijloace potrivite pentru a reduce crearea de monedă în interiorul normelor pe care le-au fixat. Ele nu au totuși controlul total al unei evoluții inflaționiste a comportamentelor financiare ale agenților economici. Orice relansare a consumului sau a investiției se traduce printr-o creștere a cererii de credit în detrimentul plasamentelor pe piața financiară. Puterile publice trebuie să supravegheze pe două fronturi: pe cel al finanțării monetare și pe cel al finanțării prin resursele provenite din economii. Primul este inflaționist, al doilea nu.

Controlul schimbului extern al masei monetare

O lipsă a tranzacțiilor curente care urmează după o creștere a inflației, ea însăși legată de o crerare monetară excesivă, se îndreaptă, conform teoriei parității puterii de cumpărare, să deprecieze moneda națională, ceea ce provoacă o creștere a prețurilor importurilor și prin acest lucru, accentuează inflația. Această relație dintre deprecierea și accentuarea inflației este agravată dacă cererea internă, susținută printr-o politică de relansare, ia avânt mai repede decât cererea externă pentru că atunci deficitul comercial se adâncește.

Pentru un asemenea proces inflaționist remediul de fond se află la nivelul politicii economice interne. În măsura în care lipsurile externe au devenit grele și structurale și dispar lent, controlul schimbului extern trece prin acela al ratei de schimb.

Controlul acestei contrapartide nu poate rămâne doar la tranzacțiile curente de îndată ce mișcările de capital ocupă un loc important în schimburile internaționale. Intrarea de capital datorată de exemplu solidității sau aprecierii monedei naționale, crează presiunile inflaționiste pe care ar putea să le limiteze o scădere a dobânzii. Autoritățile pot să compenseze o lipsă a tranzacțiilor curente preferând intrările de capital printr-o creștere a dobânzii și ușurând împrumuturile în valută din străinătate. Deprecierea monedei naționale, stabilită de deficit, antrenează capitalurile să se plaseze în devize forte, ceea ce mărește cererea de devize și oferta de monedă națională, doi factori de scădere a ratei de schimb. Verificarea schimburilor poate, în anumite împrejurări, să evite aceste ieșiri de capitaluri.

Reglarea prin dobândă

Reglarea masei monetare prin intermediul variațiilor dobânzii a inspirat multă vreme deciziile autorităților monetare, însă o judecată rapidă permite să se afirme că această modalitate de a reglare a eșuat.

Politici structurale antiinflaționiste

Politicile monetare și bugetare folosite mult timp pentru lupta împotriva inflației aveau ca scop să acționeze asupra cererii globale.

Politica veniturilor

Constă în fixarea, pentru o perioadă stabilită, de norme non-inflaționiste de dezvoltare a veniturilor nominale. Politica veniturilor ia în discuție două probleme majore: stabilirea normelor non-inflaționiste și a mijloacelor de utilizare.

Determinarea normelor inflaționiste

În mod concret, toate experiențele politicii veniturilor au reținut o normă principală: progresul productivității.

Mijloacele politicii veniturilor

Politica de dezindexare a veniturilor față de prețuri poate folosi una sau alta din următoarele proceduri: „negocierile naționale” sau „principiile directoare” sau ambele.

Procedura negocierilor naționale rezidă în a determina pe o perioadă dată și prin negociere, majorarea diferitelor categorii de venituri (salarii, profituri, dobânzi, venituri sociale, venituri agricole).

Prin procedura principiilor directoare, guvernul cu sau fără acordul partenerilor sociali, definește principiile generale ce trebuie să asigure un comportment non-inflaționist al prețurilor și al salariilor cu specificațiile necesare pentru a se permite punerea în practică a acestor principii în cazuri specifice.

Politica prețurilor

Blocajul salariilor este asociat de multe ori cu blocajul prețurilor. Majoritatea timpului, blocajul prețurilor și salariilor nu implică o stopare completă a mișcării de creștere.

Politicile contractuale sunt angajamente obținute de antreprenori, mijlocind foarte adesea avantaje acordate de puterile publice, să limiteze creșterea prețurilor.

Argumentul conform căruia controlul prețurilor acționează mai mult asupra efectelor decît asupra cauzelor este verificat prin rezultatul numeroaselor experiențe: dacă, pe termen scurt, o încetinire a inflației poate fi observată, pe termen mediu eficacitatea acestei politici este insuficientă. Este sigur, de altfel, că întreprinderile pot să întoarcă sistemele de control: modificarea produselor ale căror prețuri sînt blocate, apariția de produse noi, schimbarea implantării geografice.

Obiectivul final al politicii antiinflaționiste este realizarea stabilității relative a puterii de cumpărare a monedei naționale, această stabilitate constituind un factor indispensabil pentru normalizarea vieții economice și dezvoltarea producției.

Toate aceste politici și măsuri urmăresc să exercitie o acțiune concertată asupra cererii agregate cât și asupra ofertei agregate în vederea reducerii ritmului de creștere a inflației, cât și asupra diminuării costurilor ei.

2.4. Măsuri de diminuare a șomajului și a efectelor sale

Fiind un fenomen foarte des întâlnit în majoritatea țărilor și care afectează în diferite proporții prin structură, durată, consecințe, șomajul a devenit o preocupare generală pentru guvernele și forțele sociale.

Obiectivul major pe termen scurt al acestora îl reprezintă atenuarea consecințelor sale, iar pe terme mediu și lung obiectivul este diminuarea sau chiar resorbirea forțelor de muncă aflate în șomaj. Aceste aspecte, prin natura lor, vizează atât firmele cât și societatea, atât pe cei care lucrează cât și pe șomeri. Toate acestea formează obiectul unor reglementări sau orientări care, în totalitatea lor sunt cunoscute ca politici sau măsuri pentru diminuarea șomajului.

„Politicile antișomaj pot fi împărțite în două categorii:

Politici active

Politici pasive

Politicile pasive sunt acele politici prin care statul susține direct nivelul de trai al persoanelor a căror șansă de angajare a scăzut considerabil, prin plata directă a șomerilor.

Aceste politici aduc însă o cheltuială destul de mare statului, deci deficitului bugetar și datoria publică, fapt ce constituie o sursă inflaționistă deosebit de puternică, având în vedere că deficitul bugetar se acoperă sporind, de obicei, oferta de bani, măsură cu efect inflaționist direct.

Deficiența principală a acestor politici este dată de faptul că ele sunt adoptate după ce o persoană a devenit șomer. Cu toate acestea, din ce în ce mai puține tări, în special cele bogate, mai sunt dispuse să ofere ajutor de șomaj așa de ușor. Pentru a fi mai puțin atractive, ajutoarele de șomaj pot fi micșorate ca valoare, prin reducerea duratei lor, sau prin ambele măsuri. Cu toate acestea încă nu s-a aduc în discuție renunțarea la astfel de politici.

Politicile active în domeniul pieței muncii sunt acele politici prin care se intervine în mod direct cu scopul de a reduce rata șomajului, astfel încât ea să se stabilizeze în jurul ratei de echilibru a șomajului. Aceste politici se împart în trei tipuri principale:

Eforturi pentru a facilita intrarea în contact a ofertanților cu doritorii de locuri de muncă prin plasare, consultanță și reorientare profesională, cursuri de pregătire și consultanță intensivă pentru cei dezavantajați, asistență pentru a ușura mobilitatea geografică etc.

Programe de recalificare a șomerilor: programe de pregătire a șomerilor adulți în noi meserii sau programe îndreptate spre cei amenințați cu pierderea locului de muncă.

Creare de locuri de muncă: crearea directă de locuri de muncă în sectorul productiv prin acordare de subvenții pentru păstrarea anumitor muncitori sau angajarea de șomeri cu stagiu îndelungat, alocații pentru întreprinderile care angajează tineri, crearea de locuri de muncă temporare în sectorul public etc.

Politicile active pot ajuta șomerii prin recalificare, creșterea mobilității etc să se întoarcă în rândurile forței de muncă ocupate, dar pot stopa și abuzurile precum solicitarea ajutoarelor de șomaj de către cei care nu caută locuri de muncă. „

Astfel prin plata condiționată a ajutoarelor de șomaj se pot promova mai ușor politicile active, prin solicitarea, de exemplu, a unor dovezi de participare fără normă întreagă la o activitate sau includerea într-o schemă de recalificare.

„De regulă prin politicile antișomaj se încearcă să se stabilizeze nu rata șomajului lucru care este foarte dificil, ci rata ieșirii din șomaj și durata medie așteptată a rămânerii în șomaj.

Aceste două mărimi sunt influențate de starea de dependență a șomerilor, care este interacțiunea reciprocă dintre scăderea moralului muncitorilor, care au cunoscut șomajul pe termen lung și comportamentul economic față de aceștia.”

Starea de dependență este dată de mai mulți factori. Principalii sunt:

Presiunea salarială crește atunci când proporția șomerilor pe temen lung în totalul șomerilor crește

Locurile de muncă libere sunt mai multe atunci când proporția șomerilor pe termen lung este mai mare

Rata totală a ieșirilor din șomaj se apropie de rata ieșirii din șomaj a celor care și-au pierdut de curând slujba dacă proporția șomerilor pe termen lung în totalul șomerilor este mai mare

De aici și opoziția angajaților și de mult ori și a sindicatelor în a angaja șomeri pe termen lung, fapt care face politicile active cam ineficiente

Măsuri de combatere a șomajului pe categorii de șomaj

„Cauzele șomajului de dezechilibru au o strânsă legătură cu ceea ce determină salariul negociat deasupra celui de echilibru. De obicei situarea salariului peste cel de echilibru este dat de trei factori:

De presiunile sindicale, care prin negocieri duc la creșterea salariului minim

De scăderea cererii de muncă făra să aibă loc și o reducere corespunzătoare a salariilor

De creșterea ofertei de muncă, neînsoțită de o scădere corespunzătoare a salariilor

Fiecare din acești trei factori, care devin cauze ce situează salariul practicat deasupra celui de echilibru determină un anumit tip de șomaj, în cadrul categoriei șomajului de dezechilibru.

Primul tip de șomaj este denumit ,,șomaj clasic,, și este datorat nivelului superior la care se situează salariul negociat față de cel de echibibru. Soluția pentru acest tip de șomaj este reducerea salariului minim.

Al doilea tip de șomaj este denumit șomaj ciclic și este datorat scăderii cererii de muncă. În vederea combaterii acestui tip de șomaj soluția constă în păstrarea la un nivel corespunzător, respectiv ridicat, a cererii agregate în special prin încurajarea cheltuielilor publice; aceasta atrage după sine creșterea inflației și apariția deficitelor sau agravarea lor în balanța de plăți externe.

Al treilea tip de șomaj este determinat de nepotrivirea care apare pe piața muncii între oferta de muncă care crește și cererea de muncă care rămâne aceeași. Pentru ameliorarea acestei situații autoritățile recurg la recomandarea de programe reduse de muncă și la plătirea de salarii mai mici pentru femei.

Șomajul de echilibru se explică prin nepotrivirea dintre cerere și oferta de muncă. Șomajul de echilibru sau natural poate fi de mai multe tipuri: fricțional, structural, sezonier.

Șomajul fricțional se manifestă când unele persoane își părăsesc serviciul avut în mod voluntar sau prin concediere și în consecință, sunt șomeri pentru o perioadă de timp. O soluție constă în reducerea ajutorului de șomaj, însă această soluție este puternic contestată.

Șomajul structural este consecința adâncirii diviziunii muncii, a specializării activității economice și respectiv a structurării pieței muncii. Politicile și soluțiile de combatere se concentrează asupra încurajării de a căuta de lucru în alte părți prin diferențieri în salarizare și încurajarea recalificării. Aceste măsuri se întreprind de către firme. Li se pot alătura și soluții de tip intervenționiste, adică întreprinse de autorități care constă în acordarea de avantaje financiare pentru firmele care investesc în acele regiuni unde șomajul este ridicat, sau prin finanțarea programelor pentru activitățile cerute.

Șomajul sezonier este specific în activitățile economice care sunt influențate de factorii naturali, ceea ce se resimte și asupra cererii de muncă. ”

Politicile antișomaj pure pot fi completate cu politici de venit și politici de impozitare.

Politicile de venit sunt aplicate când există forme de control guvernamental asupra salariilor, ca, de exemplu, un procent maxim permis de creștere a ratei salariilor, stabilirea unui salariu minim pe economie, acordarea de indexări și compensări pentru toți salariații ș.a.

De regulă o politică de venit se aplică pe perioade scurte, atât timp cât duce la efecte prevăzute.

Politicile de impozitare (taxare) sunt politici de venit bazate pe mecanisme indirecte. Dacă piața liberă generează o presiune prea mare asupra salariilor, soluția cea mai ideală este mărirea impozitării acestora. Se pot aplica impozite asupra creșterii excesive a salariilor, sau impozite progresive asupra nivelurilor salariilor. În acest fel, lăsându-se negocierea salarială liberă, se domolește tendința muncitorilor (sindicatelor) de a cere creșteri exagerate de salarii.

2.5. Politicile de luptă simultană împotriva inflației și șomajului

Nu există un instrument unic care să realizeze simultan mai multe obiective (de luptă împotriva inflației, șomajului, recesiunii și dezechilibrului extern).

În majoritatea cazurilor puterile publice sunt constrânse să-și ierarhizeze obiectivele și să pună în acțiune mai multe instrumente ale politicii economice. Orice obiectiv care implică o alegere a uneia sau a mai multor politici presupune costuri.

„Politicile de luptă simultană împotriva inflației și șomajului pot fi grupate în 3 subansamble: deflația, politica pieței muncii și politica ofertei.”

Politica deflaționistă

Acest tip de politică constă în a lupta mai întâi împotriva inflației pentru a reduce șomajul pe termen mijlociu. Mijloacele folosite sunt convenționale. Acestea vizează să reducă sau să încetinească cererea globală prin înlăturarea sau reducerea deficitului bugetar, frânarea creării monetare, blocajul sau moderarea creșterilor veniturilor.

În principal această politică se bazează pe o acțiune voluntară de încetinire a evoluției prețutilor și a costurilor nominale. Este esențial ca, la această acțiune, să participe politica monetară în ce o privește. Această politică de control ordonat al evoluției monetare e necesar să fie compatibilă cu politica bugetară.

Dezavantajul major al unei politici de deflație constă într-o pierdere a producției sau o reducere a ritmului de creștere. Costul acestei politici este, cel puțin momentan, o creștere a șomajului.

O varietate mai agresivă a deflației constă în a crea în mod voluntar o recesiune în scopul menținerii unui șomaj important. Obiectivul este de a reduce procentul inflației datorită salariilor și reducerii anticipațiilor inflaționiste.

Politica pieței forței de muncă

Politicile pieței forței de muncă au ca obiect acțiunea asupra structurii pieței muncii prin măsuri incidențe (consecințe) inflaționiste.

„Acțiunile posibile sunt foarte numeroase: reciclarea salariaților prin formarea profesională, îmbunătățirea informării și condițiilor funcționării unei Agenții Naționale pentru Angajări, reducerea duratei săptămânale a muncii, pensionări anticipate, crearea de locuri de muncă publice, controlul imigrării, reexaminarea modalităților de acordare a indemnizației de șomaj, scăderea vârstei de pensionare.”

Politicile ofertei

Ideea principală constă în faptul că pentru reducerea presiunilor inflaționiste nu este necesar să se reducă cererea, ci să se mărească oferta. Această creștere poate veni doar dintr-o micșorare a costurilor pentru a stimula oferta de muncă și de capital. Practic, măsurile preconizate vizează să reducă impozitele și să modereze evoluția costurilor salariaților.

Reducerea fiscalității pe societăți crește veniturile disponibile întreprinderilor, ceea ce încurajează investițiile și producția.

Succesul politicilor ofertei este posibil doar dacă cererea globală nu crește.

2.6. Curba lui Phillips- abordare teoretică

Relația dintre inflație și șomaj este surprinsă cu ajutorul curbei lui Phillips. A.W. Phillips a elaborat în 1985, pe baza experienței practice din Marea Britanie din perioada 18861- 1957, o curbă convexă care reprezenta o relație inversă între rata șomajului și rata de creștere a salariilor nominale și cea a prețurilor. Mai apoi această curbă a servit majorității specialiștilor drepr fundamentul unei reflecții asupra aexistenței unui arbitraj între șomaj și inflație și, deci asupra consecințelor politicii economice.

Curba lui Phillips pe termen lung

∆Sn Ri

(%)

A

B C

D CP3 Ri*>0

A CP2 Ri*>0

CP1 Ri*=0 Rș

Fig. Nr. 1. Curba lui Phillips (CP), originală Fig. Nr. 2. Curba lui Phillips, în viziune monetaristă

În figura nr. 1, punctul A reprezintă ocuparea deplină a forței de muncă (proces de creștere economică și șomaj scăzut); punctul B-stabilitatea salariilor (șomaj de echilibru) și punctul C- scăderea salariilor în paralel cu creșterea șomajului (depresiune economică).

Forma originala a curbei Phillips are două proprietăți:

Salariile nu se modifică atunci când rata șomajului este de 5,5%;

Există o spirală ciclică, ce se manifestă în sens invers acelor de ceasornic, adică salariile cresc mai repede, pe măsură ce șomajul scade și, mai lent, pe măsură ce rata șomajului crește.

Economiștii Paul Samuelson și R. Solow au realizat, în anul 1960, o interpretare a curbei lui Phillips, pentru a putea fi folosită în alegerea politicii economice. În opinia acestor economiși, curba lui Phillips reprezintă o relație între rata inflației și rata șomajului și nu între rata de variație a salariilor nominale și rata șomajului. Tot Samuelson ajunge la concluzia că, în realitate, sociaetatea este pusă fie în situația de a opta pentru un nivel rezonabil de folosire a forței de muncă și o creștere moderată, dar continuă a prețurilor, fie în stare de a oferi o stabilitate relativă a prețurilor, dar asociată unui grad ridicat a șomajului.

”Curba lui Phillips a fost recomandată drept un instrument care să permită formularea de programe politice cu combinări ale ratelor alternative ale ratelor inflației și șomajului.Fiecare punct de pe curbă poate fi interpretat ca o variantă posibilă a politicii economice. Pe toată întinderea curbei lui Phillips se manifestă o relație invers proporțională între rata șomajului și rata inflației, ceea ce reflectă că se poate obține o inflație mai scăzută, în timpul unui șomaj mai ridicat sau un șomaj mai scăzut în timpul unei inflații mai mari.”

Pornind de la existența unei rate naturale a șomajului, monetariștii Friedman și Phelps, acceptă corelația inversă între inflație și șomaj, deoarece raționamentul lui Phillips a fost depășit de realitatea economică, dar numai pe termen scurt și numai în măsura în care modificarea ratei inflației este nemăsurabilă. Pe termen lung (curba lui Phillips devine o dreaptă verticală) această corelație nu există deoarece șomajul nu se poate reduce ca urmare a unei politici monetare de relansare, aceasta având ca efect doar creșterea ratei inflației (fig. 2). Relația inflație – șomaj are la bază o legătură între ratele creșterii salariului real (și nu a salariului nominal) și rata șomajului. Monetariștii care aceptă forma curbei lui Phillips consideră că există o familie de curbe, pe termen scurt, fiecare corespunzând unui anumit grad de anticipare (a inflației) , conform figurii 2. Forma curbelor este identică, ele diferă doar prin valoarea ratei anticipate a inflației propusă (Ri*).

Monetariștii consideră că într-o economie aflată în echilibru șomajul este o entitate naturală, care nu se poate evita. Totodată dacă șomajul efectiv este mai mare sau mai mic decât cel natural, acesta poate să revină la dimensiunile naturale, prin variația continuă a salariului real, fără intervenția directă a statului.

Prin definiție rata naturală a șomajului este șomajul care ar rezulta dintr-un ehilibru al cererii ofertei de muncă bazat pe anticiparea perfectă a nivelului viitor al prețurilor. Există o singură rată a șomajului compatibilă cu o anticipare corectă a inflației (Ri=R*); nu există o rată unică de șomaj compatibilă cu o inflație nulă.

Rata efectivă a șomajului inferioară ratei naturale poate fi atinsă ca urmare a unei erori de prevedere a inflației (Ri>Ri*). Dacă eroarea are semn contrar (Ri<Ri*) șomajul efectiv este superior ratei naturale. Pentru a putea fi corect anticipată de agenții economici, rata inflației trebuie să fie cinstantă pentru o anumită perioadă de timp. Această situație arată ca rata naturală a șomajului reprezintă singurul nivel al șomajului compatibil cu o rată oarecare a inflației, dar constantă, iar pe termen mediu și lung curba Phillips este verticală.

Consecințele intenționării relansării economiei printr-o politică fiscală și monetară sunt diferite pe termen scurt și lung.

„Pe termen scurt politica fiscală și monetară poate duce atât la creșterea producției și a gradului de ocupare dar și la creșterea prețurilor. Șomajul va descrește sub nivelul său natural (de la punctul A la punctul B). Pe măsură ce informația se propagă și percepțiile se ameliorează eroarea de apreciere a inflației se reduce, iar șomajul revine la nivelul său natural (de la punctul B la punctul C). Astfel prin măsurile luate de stat nu se poate reduce decât șomajul temporar, și cu prețul uei inflații efective și anticipate mai ridicate. Acest fapt implică o politică deflaționistă care reducând inflați, sporește rata subocupării, atât timp cât Ri;Ri* (are loc trecerea de la punctul C la punctul D). Se remarcă o deplasare a relației inflație-șomaj prin punctele ABDC, sub forma unei bucle, în sensul acelor de ceasornic.”

Capitolul III. Analiza impactului managementului macroeconomic în românia în perioada 2000-2014

3.1. Context macroeconomic al politicii economice

Principalii indicatori macroeconomici care oferă o perspectivă asupra performanței economice a unei țări sunt: PIB, rata inflației, rata șomajului.

PIB este unul dintre cei mai importanți indicatori ai puterii economice. Acesta arată valoarea de piață a tuturor bunurilor și serviciilor produse în interiorul țării într-o anumită perioadă de timp. Principalele componente ale PIB sunt consumul, investițiile, exporturile nete. O creștere a PIB-ului indică faptul că economia este în creștere.

Indicele prețurilor de consum este utilizat ca o măsură a inflației. Indicele urmărește modificările în prețul de piață al bunurilor și serviciilor, prin măsurarea modificărilor de preț pentru un anumit "coș" de bunuri de la o perioadă la alta. Coșul include elemente cum ar fi alimente, îmbrăcăminte, cheltuielile educaționale și de utilități. În afară de a fi o măsură cheie a inflației, IPC este, de asemenea, utilizat pentru a determina pragul de sărăcie. În condiții economice normale, o creștere a IPC duce la o creștere a ratelor dobânzilor.

Rata șomajului este considerată ca fiind unul dintre cei mai importanți indicatori economici. Salariile cresc mai rapid în perioadele de șomaj scăzut, ceea ce duce la inflație.
Atunci când se așteaptă o majorare a ratei dobânzii, o scădere a șomajului poate impulsiona moneda națională.

Alături de rata inflației și rata șomajului, produsul intern brut este printre cei mai reprezentativi indicatori macroeconomici folosiți pentru a scoate în evidență evoluția economico-socială a unei economii naționale, și este un indicator de bază folosit pentru a măsura rezultatele activităților economice în Sistemul Conturilor Naționale și reprezintă valoarea bunurilor economice finale, realizate în economia națională, de către agenții economici naționali și străini, pe parcursul unei perioade de timp, de obicei un an.

Un alt indicator bine cunoscut este deficitul bugetar. Influența acestuia asupra dezvoltării economice este considerată în cadrul politicilor economice o tematică bine dezbătută. Analiza mai propundă a deficitului și influența sa va fi făcută la punctul 3.3.

Principalul indicator de caracterizare a evoluției și structurii economiei naționale, produsul intern brut, poate fi evidențiat prin analiza produsului intern brut nominal dar și a produsului intern brut real, cel mai reprezentativ fiind PIB-ul real.

Pentru a putea vedea dacă în perioada aleasă pentru studiu (2000-2014) a avut loc o creștere economică, este necesară studierea evoluției PIB-ului.

Tabel 3.1 Evoluția PIB-ului nominal și real, în România, 2000-2014

Sursa: INS, Anuarul statistic 2005, 2010,2013; 1Economistul NR.1-2,2015; 2 calcule proprii pe baza datelor din coloana 5, 3 ec.europa.eu

Conform datelor prezentate în tabelul 3.1 se poate observa că în perioada 2000-2014, PIB-ul nominal a crescut de la 80.377,30 milioane lei în 2000, la 675.300 milioane lei (prețuri curente) în 2014, adică de 8 ori.

PIB-ul real, exprimat în prețuri comparabile, are o evoluție preponderent crescătoare în toată această perioadă, exceptând anii 2009 și 2010. În anul 2009, PIB-ul real a scăzut față de anul 2008 cu 7%, iar în anul 2010 față de anul 2009 a scăzut cu 0,8%. După acești doi ani de scădere, urmează din nou o perioadă de creștere, PIB-ul real continuând să crească până în 2014.

Față de anul de referință, 2000, an în care PIB-ul real a fost de 80.377,30 milioane lei, PIB-ul a crescut de aproape 1,7 ori, ajungând în anul 2014 la 132.791,56 milioane lei.

În medie, PIB-ul în perioada de referință a fost de 389.065,92 milioane lei. Analizând evoluția PIB-ului nominal total, vom observa înregistrarea unui spor de producție anual, ceea ce ne indică faptul că România a avut în perioada 2000-2014 creștere economică, însă, analizând din perspectiva PIB-ului real, vom observa o abatere în anii 2009 și 2010.

Figura 3.1. Evoluția PIB-ului real în România, 2000-2014 (mil lei-RON, %)

Sursa: tabel 3.1

Analiza PIB-ului real pe cap de locuitor scoate în evidență mult mai clar nivelul dezvoltării economice decât mărimea și evoluția PIB-ului total. Această analiză ose ca face în paralel cu dinamica PIB-ului real, corelată cu dinamica populației. Pentru dezvoltarea economică și pentru creșterea nivelului de trai, dinamica PIB (măsurată prin indicele real IPIB) trebuie să o devanseze pe cea a populației (IP): IPIB > IP

Figura 3.2 Evoluția PIB-ului real/loc (Lei-RON/loc), I PIB real , I populației

Sursa: Calcule proprii pe baza datelor culese de pe www.insse.ro

PIB-ul real/loc are o evoluție majoritar crescândă, exceptând anii 2009 și 2010. Cea mai mare creștere de la o perioadă la alta a avul loc în perioada 2007-2008, când PIB/locuitor a crescut de la 5.882 lei, la 6.489 lei, o creștere cu peste 10%.

În România, în perioada 2000-2014, PIB-ul pe locuitor a crescut de la 3.582 lei, la 6.741 lei, de aproximativ 2 ori.

Cea mai mare influență asupra PIB/locuitor a avut-o modificarea PIB-ului real, dinamica populației fiind relativ constantă.

Indicele PIB-ului real a devansat indicele populației, fapt care denotă că în perioada 2000-2014 a avut loc o creștere a nivelului de trai a populației, cu mici abateri (anul 2009 și 2010).

Structura PIB-ului determinată prin prisma cheltuielilor în perioada 2000-2014 este conform graficului următor:

Figura 3.2 Structura PIB-ului calculată după metoda cheltuielilor, 2000-2014 (%)

Sursa: www.insse.ro

*) În consumul final intră consumul final al gospodăriilor și al administrației publice, FBCF (formarea brută a capitalului fix) cuprinde și variația stocurilor, exportul net este calculat ca diferența dintre export și import.

Analiza PIB-ului prin prisma consumului final, al exportului final și al formării brute a capitalului fix (investiții brute) denotă faptul că cea mai mare categorie care contribuie la formarea PIB-ului o reprezintă consumul final. Se observă în medie o descreștere a consumului final pe întreaga perioadă, ajungând în anul 2013 la o proporție a formării PIB-ului de 76,89%, de la 85,46% înregistrată în 2000.

Investițiile brute împreună cu variația stocurilor ocupă locul 2 în formarea PIB-ului, înregistrând în perioada 2000-2004 o evoluție crescătoare, apoi până în anul 2013 o evoluție descrescătoare.

Exportul net are o contribuție negativă, în tot acest timp înregistrând doar valori negative, ceea ce înseamnă că importul a fost mai mare decât exportul. Cea mai mare valoare a ponderii a fost înregistrată în anul 2007, de -14, 30%.

Analiza structurii PIB-ului pe categorii de resurse scoate în evidență contribuția sectoarelor principale de activitate la formarea acestuia.

Figura 3. Contribuția principalelor categorii de resurse la formarea PIB-ului în perioada 2000-2012 (%)

Sursa: calcule proprii pe baza datelor culese din Anuarul statistic 2005, 2010 și 2013

Din analiza structurii PIB-ului nominal pe categorii de resurse, a rezultat că cea mai mare contribuție la formarea indicatorului o au serviciile.

Luând în considerare faptul că PIB-ul este un indicator care caracterizează economia națională și măsoară performanțele economice, cunoașterea evoluției și structurii sale permite stabilirea măsurilor de politică economică în vederea asigurării condițiilor indispensabile creșterii și dezvoltării economice.

3.2.Analiza statistico-economică a șomajului și a inflației

Analiza statistico-economică a șomajului

Perioada analizată este cuprinsă între anii 2000-2014, perioadă aleasă pentru a urmări evoluția șomajului din perspectiva ratei șomajului BIM total.

Rata șomajului BIM= Șomeri BIM/Populație activă. Șomerii BIM sunt cei care au o vârstă cuprinsă între 15-74 ani, și îndeplinesc simultan 3 condiții: nu au loc de muncă sunt disponibili să înceapă lucrul în următoarele 2 săptămâni și au căutat activ un loc de muncă în ultimele 2 săptămâni.

Rata șomajului înregistrat=Șomeri înregistrați/ Populație activă civilă. În calcularea ratei șomajului înregistrată intră toate persoanele în vârstă de peste 16 ani. Șomeri înregistrați îndeplinesc mai multe condiții: nu au loc de muncă, venituri< indicatorul social de referință,

sunt disponibili să înceapă lucrul în perioada următoare, caută un loc de muncă, sunt apți pentru muncă din punct de vedere fizic și psihic și se înregistrează la agenția pentru ocuparea forței de muncă.

Figura 3.1. Șomajul înregistrat și șomajul BIM, România 2000-2014

Sursa: www.insse.ro

În perioada analizată, rata șomajului BIM total cea mai mare a fost înregistrată în anul 2004 când a atins o rată de 8%, iar cea mai mică rată a șomajului a fost înregistrată în anul 2008 de 5,6%.

Evoluția ratei BIM nu este una uniformă de creștere sau descreștere, ci se observă un trend de creștere-descreștere. Rata șomajului BIM a fost în medie de 6,96%.

Rata șomajului înregistrat are o evoluție descrescătoare până în anul 2008, când ajunge la 4,4%, de la o rată de 10,5% înregistrată în anul 2000. În anul 2009 crește brusc, ajungând la 7,8 de la 4,4% în 2008. În perioada 2010-2014 nu există o evoluție precisă, șomajul fie crește, fie descrește.

Figura 3.2. Rata șomajului BIM pe grupe de vârstă

Sursa: www.insse.ro

Cea mai vulnerabilă categorie de persoane la șomaj sunt persoanele cu vârstă cuprinsă între 15- 24 ani, potrivit site-ului de statistică din România. În medie, rata șomajului pentru persoanele între 15-24 ani a fost de 20,32%, iar pentru persoanele cu vârstă sub 25 ani a fost de 5,51%. Se poate observa o diferență foarte mare între cele două categorii de grupe de vârstă.

Figura 3.3. Rata șomajului BIM pe nivel de educație, 2000-2013

Sursa: www.insse.ro

Cea mai mare pondere în rata șomajului BIM o au persoanele cu un nivel de educație mediu, contrar obiceiului conform căruia persoanele cu un nivel de educație mai scăzut își găsesc mai puțin de lucru decât cele cu nivel mediu sau superior.

Rata șomajului BIM înregistrată cea mai scăzută este pentru categoria de persoane cu studii superioare, universitare.

Comparativ cu Uniunea Europeană, România se situează deasupra nivelului, ceea ce denotă că rata șomajului BIM este mai mică la noi decât la nivel de Uniunea Europeană. Acest lucru este posibil și datorită migrației în masă a populației șomeră din România, spre alte țări. În medie, la noi rata BIM este de 6,96%, iar în UE este de aproximativ 9%. Diferența ratei este destul de mare, de aproape 2 puncte procentuale.

Figura 3.4 Rata șomajului BIM în România, comparativ cu UE (%)

Sursa: www.insse.ro

Analiza legăturii dintre șomaj și creșterea economică este reflectată prin Legea lui Okun. Această relație descrie legătura dintre schimbările ratei șomajului și rata creșterii PIB-ului real astfel: creșterea ratei șomajului cu un punct procentual determină scăderea PIB-ului real cu 2%.

Atunci când o economie este în faza de recesiune, caracterizată printr-o rată de creștere în scădere a PIB-ului, rata șomajului este în creștere, iar când există expansiune economică, crește rata de creștere a PIB-ului, în timp ce rata șomajului scade. Această corelație inversă (negativă) este cunoscută ca legea lui Okun.

Figura 3.5 Legea lui Okun 2000-2014

Sursa:

Calculând coeficientul lui Pearson obținem r = -0,60, ceea ce ne indică o corelație inversă destul de puternică între modificarea ratei șomajului și rata de creștere a PIB-ului real. Putem spune astfel că avem o lege a lui Okun.

O scădere a ratei șomajului cu un punct procentual determină creșterea PIB-ului real cu 4,7 puncte procentuale în proporție de 36,36%. Ținând cont că alți factori influențează rata de creștere a PIB-ului real mult mai mult decât modificarea ratei șomajului (63,64%) nu putem determina o lege a lui Okun în România în perioada 2000-2014 sub forma unui model matematic.

Analizând legătura dintre rata șomajului și creșterea economică din România în perioada 2000-2014, pe baza coeficientului lui Pearson, vom obține r = -0,692, ceea ce indică o corelație negativă destul de puternică, adică tendința PIB-ului de a crește când rata șomajului scade.

Figura 3.6 Rata șomajului-PIB nominal 2000-2014

Sursa: www.insse.ro

Obținând un coeficient de determinare R2 = 0,4799, constatăm o dependență a PIB-ului nominal față de rata șomajului în proporție de 47,99%, restul de 52,01% constând în influența altor factori.

Pentru măsurarea ratei șomajului structural se folosește un indicator specific, și anume NAWRU. Acesta măsoară rata șomajului structural ca fiind rata șomajului la care creșterea salariilor este stabilă. Indicatorul NAWRU este vital în calculele Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică privind decalajele producției fiind un element crucial în estimările producției potențiale. Estimări ale șomajului ciclic sau decalajele producției pot fi folosite pentru a decide dacă ar trebui să se aplice politici macroeconomice pentru a influența șomajul pe termen scurt .

Figura 3.7 NAWRU în România și UE, 2000-2014

Sursa: ec.europa.eu

Analiza statistico-economică a inflației

Stabilitatea prețurilor este un determinant important al bunăstării, întrucât creșterea generală a prețurilor reflectată prin rata inflației scade puterea de cumpărare a populației.

Pentru măsurarea nivelului prețurilor cei mai importanți indici utilizați sunt: indicele prețurilor bunurilor de consum, deflatorul PIB și indicele prețurilor de producție. Dintre aceștia voi analiza IPC și Deflatorul PIB.

Indicele prețurilor de consum (IPC) este indicatorul standard prin care se măsoară inflația pe ansamblul economiei, calculat pe baza evoluției de ansamblu a prețurilor mărfurilor cumpărate și a tarifelor serviciilor utilizate de către populație în anul curent față de anul precedent. Pornind de la acesta, este necesară analiza mai multor indicatori pentru a obține o imagine mai completă asupra fenomenului inflaționist și anume rata anuală a inflației și

distribuția inflației pe subcomponente ale coșului de consum.

Tabelul 3.2. Indicele anual al prețurilor de consum pe subcomponente

Sursa: www.insse.ro

În perioada analizată (2000-2014) rata maximă a inflației a fost înregistrată în anul 2000 când a atins o valoare de 45.7%, totodată și cea mai mare inflație înregistrată de prețurile serviciilor (53,9%). Perioada 2000-2007 este caracterizată de un fenomen de dezinflație generală, ritmul de creștere a prețurilor scăzând considerabil de la an la an, atingându-se în anul 2007 o rată a inflației de 4,48%, după cum se observă și în tabelul 1.5.

În 2000-2004 avem o inflație galopantă, urmată de o perioadă de inflație deschisă (2005-2011). Perioada 2012-2014 înregistrează o inflație târâtoare.

Per ansamblu, dintre toate cele 3 categorii, prețurile mărfurilor nealimentare și ale serviciilor au crescut anual mai mult decât la mărfurile alimentare, exceptând anul 2008. Interesant este faptul că în 2014 prețurile mărfurilor alimentare au scăzut cu 1,63%.

Anul 2009 este un an în care rata inflației scade față de anul 2008 cu 2.26%, însă următorul an aduce din nou o creștere a inflației cu un procent de 0,5 ajungând la o rată de 6,09%. După această perioadă de oscilare, rata inflației își urmează din nou cursul descrescător ajungând în anul 2014 la o rată de doar 1,07%. În 2010 inflația este tot o inflație latentă, indicele prețurilor crescând față de anul 2009 cu 0,5%. În anul 2013 există de asemenea o inflație latentă, indicele prețurilor crescând față de anul 2012 cu 0,65%.

Figura 3.8 Evoluția Indicelui prețurilor de consum pe categorii de bunuri (%)

Sursa: tabel 1.5

Deflatorul PIB arată evoluția nivelului mediu al prețurilor tuturor prețurilor și serviciilor incluse în PIB, și se calculează ca PIBnominal/PIBreal*100.

Între deflatorul PIB și IPC există mai multe diferențe, și anume faptul că Deflatorul cuprinde mult mai multe grupe de bunuri și servicii decât cel utilizat la calcularea IPC; IPC măsoară evoluția prețurilor la un coș de bunuri dat, care este același în fiecare an, spre deosebire de deflator; IPC cuprinde și prețul bunurilor importate, pe când deflatorul cuprinde doar prețul bunurilor produse în interiorul țării.

Figura 3.9 Comparație deflator PIB și IPC, 2000-2013

Sursa: deflatorul1 http://data.worldbank.org

Se observă o detașare a deflatorului față de indicele prețurilor de consum în perioada 2003-2008, perioada în care deflatorul are valori mai mari, observabile. În perioada 2000-2002 valorile au aceeași direcție; în perioada 2009-2013 se observă că atunci când deflatorul crește, indicele prețurilor de consum scade și viceversa.

Analizând legătura dintre inflație și creșterea economică din România în perioada 2000-2014, pe baza coeficientului lui Pearson, vom obține r = -0,829, valoare apropiată de -1, ceea ce indică o corelație negativă puternică, adică tendința PIB-ului de a crește semnificativ când rata inflației scade. Obținând un coeficient de determinare R2 = 0,6881 pentru o legătură directă între indicatori, constatăm o dependență a PIB-ului nominal față de rata inflației în proporție de 68,81%, restul de 32,81% constând în influența altor factori.

Figura 3.10 Relația PIB nominal-rata inflației 2000-2014

Sursa:insse.ro

Pentru a stabili tipologia creșterii economice în funcție de relația Inflație-Creștere economică voi compara sporul de producție (I PIB) cu indicele prețurilor de consum. După cum se observă în figura de mai jos, I PIB> IPC (excepție 2009, 2010 când începe să se simtă criza economică în România), având astfel o creștere neinflaționistă.

Figura 3.11 Comparație IPC- I PIB (%), 2000-2014

Sursa:

3.3.Analiza relației inflație-șomaj. Curba lui Phillips

Arthur Okun crează indicele mizeriei (sărăciei) care se calculează ca o sumă dintre rata inflaței și rata șomajului, având ca scop crearea unei baze de evaluare a condițiilor de trai dintr-o anumită țară (cu cât indicele este mai ridicat, cu atât populația unei țări trăiește mai modest.

Se consideră că: ”o rată mai mare a șomajului și o înrăutățire a inflației crează costuri economice și sociale mai mari pentru o țară.„

În perioada 2000-2014, evoluția indicelui mizeriei în România este pozitivă, deoarece a scăzut de la valoarea 56,3%, valoarea maximă, la 6,4% valoare minimă, ceea ce denotă că condițiile de trai din 2014 au crescut față de cele din 2000.

Figura 3.12 Inflația, șomajul și indicele mizeriei, în România, 2000-2014

Sursa: calcule proprii pe baza ratei inflației și a șomajului

Analiza corelației inflație-șomaj

Pentru a se putea observa dacă între inflație și șomaj există o relație este nevoie a se cunoaște coeficientul de corelație r (Pearson`s r) care măsoară gradul de asociere dintre variabile, în cazul nostru rata inflației și rata șomajului.

O valoare a lui r apropiată de –1 indică o corelație negativă puternică, adică tendința unei variabile de a scădea semnificativ când cealaltă variabilă crește, în timp ce o valoare a lui r apropiată de +1 indică o corelație pozitivă puternică, adică tendința de creștere/scădere semnificativă a unei variabile atunci când și cealaltă variabilă crește/scade.

Testând aplicabilitatea curbei lui Phillips în România, care reflectă legătura negativă dintre inflație și șomaj, obținem :

Figura 3.13 Curba lui Phillips în România în perioada 2000-2014

Sursa:

Pe baza calculelor efectuate, pe perioada 2000-2014 ne rezultă o valoare a coeficientului de 0,85 care tinde spre 1 ceea ce indică o corelație pozitivă puternică, adică tendința de scădere a ratei inflației atunci când rata șomajului scade.

Pasul următor în analiza legăturii dintre rata inflației și rata șomajului este să se stabilească concret natura legăturii liniare dintre ele, descriind-o printr-o ecuație liniară, și obținem: y = 6,0449x – 26,953
R² = 0,7286 – unde R2 exprimă gradul de dependență dintre variabile. Acest lucru reflectă faptul că rata inflației depinde în proporție de 72,86 % de rata șomajului (și invers). Diferența până la 100% constă în influența altor factori.

Se observă că în perioada 2000-2014 se infirmă curba lui Phillips; se pot observa două subperioade, 2000-2007 când rata inflației și rata șomajului scad concomitent, și 2008-2014 când evoluția acestora atât individual cât și împreună este oscilantă.

Calculând acest coeficient pentru cele două subperioade identificate ca având evoluții diferite și anume 2000-2007 și 2008-2014 vom obține următoarele valori ale coeficientului: 0,95 respectiv 0,02 ceea ce ne indică în prima perioadă o corelație directă puternică și în a doua perioadă o neasociere între variabile adică o independență a acestora. Acest lucru ne împinge să afirmăm că pe termen lung, între inflația și șomajul din România, există o legătură semnificativă, infirmându-se teoria monetaristă care spune că pe termen lung cele două variabile sunt independente, și că există o mărime a ratei șomajului, numită rata naturală a șomajului, care nu influențează inflația.

În România este greu de stabilit rata naturală a șomajului (NAIRU) datorită instabilității creșterii prețurilor.

Figura 3.14 Curba Phillips în România, în perioada 2000-2014

Sursa:

Puternica intensitate a legăturii pozitive dintre inflație-șomaj în perioada 2000-2007 infirmă curba lui Phillips, demonstrând chiar și contrariul prin faptul că cele două variabile evoluează în același sens. Totodată și independența ratei inflației de rata șomajului și invers din perioada 2008-2014, infirmă curba lui Phillips.

Arătând că pe subperioadele prezentate cât și pe întreaga perioadă nu se aplică curba lui Phillips, de aici rezultă că în România în perioada 2000-2014 nu se aplică curba lui Phillips.

3.4. Efectulpoliticilor economice asupra inflației și a șomajului

Atât Guvernu,l cât și BNR, au un rol decisiv în demersul inflației și al șomajului. Pentru a vedea în mod concret implicarea acestor organe legislative în scăderea acestor fenomene, voi studia l politicile economice cuprinse în Programele de Guvernare, Planurile de Convergență și Planurile Naționale de Reformă emise în perioada studiului.

Planul de Guvernare cuprinde atât obiectivele propuse, cât și ansamblul de acțiuni și mãsuri pe care guvernul de la conducere le-a stabilit pentru realizarea obiectivului propus.

Planul de Convergență reflectă modalitatea concretă prin care se materializează obiectivele asumate prin Programul de Guvernare, dar și conturarea unei viziuni privind dezvoltarea sustenabilă pe termen lung. Programele de Convergență sunt elaborate de acele state membre UE care nu au adoptat încă moneda euro.

Programele Naționale de Reformă reprezintă obligația fiecărui stat membru de a translata la nivel național obiectivele Europa 2020.

”Europa 2020 este strategia pe zece ani prin care Uniunea Europeană își propune să sprijine creșterea economică și ocuparea forței de muncă, lansată în 2010. Obiectivul ei este mai mult decât de a depăși criza din care economiile noastre își revin acum treptat. Strategia își propune să elimine deficiențele modelului nostru de dezvoltare și să creeze condiții favorabile pentru o creștere economică inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii.
Pentru a realiza acest lucru până la sfârșitul anului 2020, UE și-a fixat cinci obiective esențiale referitoare la: ocuparea forței de muncă, cercetare și dezvoltare, energie/climă, educație, incluziune socială și reducerea sărăciei.”

Europa 2020 ține cont de particularitățile fiecărui stat membru, urmărind totodată un program de reforme având ca obiectiv general creșterea competitivității Europei.

Implicarea statului în reducerea șomajului

Prima politică care va fi analizată este politica veniturilor.

Conform Programului de Guvernare 2001-2004, Guvernul dorea promovarea unui „nivel mai ridicat al salariului minim pe economie, ca element de referință în întregul sistem salarial, pentru a stimula procesul de remotivare a muncii. Se avea în vedere o creștere treptată a salariului minim, astfel încât în 2004 acesta să fie – în termeni reali – cu cel puțin 50% mai mare decât la sfârșitul anului 2000. În procesul de fundamentare a fiecărei etape de majorare se va folosi ca instrument valoarea coșului zilnic, cu consultarea sindicatelor și patronatelor. Această măsură va fi luată în paralel cu acțiuni de micșorare a costurilor unui loc de muncă, în scopul diminuării muncii la negru. În acest fel măsurile întreprinse vor determina o diferență semnificativă între veniturile unui salariat și ale unui șomer, generând o atitudine activă pe piața muncii. ”

Conform Programului de Guvernare 2004-2008 se dorea inițierea și aplicarea de „măsuri de reducere a fiscalității pe muncă, cu scopul de a crește gradul de ocupare, sporirea venitului net și diminuarea muncii la negru. Salariul mediu brut pe economie va crește în perioada 2005-2008 cu aproximativ 60% față de nivelul actual, iar salariul minim brut pe economie va urma cel puțin dinamica de creștere a acestuia.”

Tabel 3.3 Evoluția salariului real și nominal în perioada 2000-2014 în România (lei)

Sursa: 1www.legestart.ro ; coloanele 3-7 calcule proprii

*) Notă: Salariul nominal este salariul înregistrat la sfârșitul anului. Salariul real este calculat după formula: SN/IPC*100.

Se remarcă o creștere continuă atât a salariului nominal cât și a celui real.

Ținta salariului real stabilită pentru sfârșitul anului 2004 a fost de minim 102,5 lei. Această țintă a fost îndeplinită în fiecare an, la sfârșitul anului 2004 ajungând la o creștere cu 264,6% față de 2000, cu 214% mai mult decât și-au propus.

Pentru salariul brut a fost urmărită atingerea valorii de cel puțin 448 lei. În 2008 salariul minim brut a ajuns la 540 lei, crescând cu 92,9%, cu 31% mai mult decât și-au propus.

Figura 3.15 Relația dintre rata șomajului și salariu real, respectiv nominal, 2000-2014

Sursa: calcule proprii

Se poate vedea că din 2000 până în 2007 avem un trend descrescător indicând o legătură indirectă. În anul 2008 se pare că obiectivul de creștere a gradului de ocupare a forței de muncă nu s-a mai îndeplinit, rata șomajului crescând de la 4,1% în 2007, la 4,4% în 2008.

Interpretarea econometrică a legăturii dintre creșterea salariului minim și rata șomajului

Am arătat în subcapitolul anterior că între rata inflației și rata șomajului există o relație directă în perioada 2000-2007, adică scăderea ratei șomajului a determinat scăderea ratei inflației sau viceversa. De aceea, în analiza relației dintre rata șomajului și salariul minim am să fac legătura atât cu salariul nominal cât și cu salariul real care reprezintă ajustarea salariului nominal cu rata inflației.

Se poate vedea că în perioada 2000-2007 avem un trend descrescător. Calculând coeficientul de corelație între salariul minim nominal și rata șomajului obținem r = – 0,99, indicând și aici o legătură inversă și mai puternică. Rata șomajului depinde de salariul nominal în proporție de 98,017%.

Calculând coeficientul de corelație între salariul minim real și rata șomajului obținem r = -0,9892, adică avem o legătură inversă foarte puternică. Rata șomajului depinde de salariul real în proporție de 97,86%.

Valorile foarte apropiate între cei doi coeficienți de corelație ne arată totodată și existența unei corelații inverse puternice între evoluția salariului minim și rata inflației.

Calculând coeficientul de corelație între salariul minim nominal și rata inflației obținem r = – 0,99, indicând și aici o legătură inversă și mai puternică. Rata șomajului depinde de salariul nominal în proporție de 98,017%.

Astfel, creșterea salariului minim a determinat atât scăderea ratei șomajului cât și a inflației. Însă, pentru a evidenția cu cât este influențată atât scăderea ratei șomajului cât și a ratei inflației de creșterea salariului voi determina coeficientul de corelație. Corelația între creșterea salariului nominal și scăderea ratei șomajului este destul de puternică (r = -0,462), însă nu reprezentativă, scăderea ratei șomajului fiind determinată de creșterea salariului nominal doar în proporție de 21,38%. Corelația negativă între creșterea salariului nominal și scăderea ratei inflației este mult mai puternică decât cea între creșterea salariului și rata șomajului (r = -0,721). Scăderea ratei inflației este determinată de creșterea salariului nominal în proporție de 51,97%.

Cu toate că scăderea ratei inflației și a șomajului este determinată de creșterea salariului, nu se poate spune că această măsură este decisivă în scăderea acestor fenomene. Mulți alți factori au determinat acest lucru.

Politici privind ocuparea forței de muncă și șomaj

Potrivit Planului de Guvernare 2001-2004, pe piața muncii „acțiunea Guvernului a avut ca obiectiv creșterea gradului de ocupare a populației active și, implicit, diminuarea corespunzătoare a șomajului. Guvernul și-a propus să aplice măsuri economice de stimulare a creării de locuri de muncă în condițiile continuării în ritm accelerat a proceselor de privatizare și restructurare, astfel încât șomajul să scadă sub 8-9% în anul 2004”

Măsuri pasive:

„dimensionarea alocațiior pentru șomaj în funcție de vechimea în muncă și de ultimul salariu avut, astfel încât să se păstreze o putere de cumpărare de cel puțin 60% din salariul respectiv.

raportarea alocației de șomaj începând din anul 2002 la nivelul venitului minim garantat, în scopul stimulării reintegrării pe piața muncii.

creșterea perioadei de șomaj la un an, și trecerea celorlalte forme de asistență – ajutorul de reintegrare profesională și alocația de sprijin – în domeniul venitului minim garantat.

Măsuri active:

un loc important l-au avut acțiunile de calificare, recalificare, reorientarea forței de muncă în funcție de cererea existentă pe piața muncii. Se dorea atingerea acestui obiectiv prin cel puțin 3 demersuri importante, și anume:

– trecerea, începând cu anul școlar 2001/2002 la optimizarea planurilor de învățământ, cu precădere a învățământului vocațional, prin acțiune comună a M.M.S.S. și a Ministerului Educației și Cercetării, în scopul reglării raportului dintre cerere și ofertă pe piața muncii;

– elaborarea unor programe de reconversie profesională, pe baza prognozelor privind modificările structurale care vor avea loc în economia națională, aceste programe având în vedere, cu predilecție, sporirea șanselor de integrare pe piața muncii a tinerilor și femeilor;

– intensificarea activității și dezvoltarea serviciilor de informare, consiliere, mediere și calificare în cadrul Agenției Naționale de Ocupare și Formare Profesională, în concordanță cu conceptul pregătirii continue.

încurajarea agenților privați în domeniul recalificării forței de muncă și finanțării cursurilor sau a programelor pe baza garanțiilor suplimentare acordate pentru încadrarea ulterioară a cursanților.”

Potrivit Planului de Guvernare 2004-2008, având drept obiectiv creșterea gradului de ocupare și scăderea reală a ratei șomajului, Guvernul României promova măsuri pasive, active și instituționale:

Măsuri pasive

„Modificarea cuantumului indemnizației de șomaj în funcție de stagiul de cotizare și contribuția la bugetul asigurărilor sociale de șomaj..

Stimularea absolvenților de învățământ preuniversitar și universitar pentru inserția pe piața muncii prin acordarea unei prime de un salariu minim brut pe economie la care se adaugă o sumă egală cu valoarea indemnizației de șomaj la care ar mai fi avut dreptul în condițiile legii; scutirea angajatorilor de plata contribuției la fondul de șomaj aferentă absolvenților încadrați pe o perioadă de 1 an;

Scutirea angajatorilor care încadrează șomeri care sunt părinte unic susținător al familiei monoparentale sau persoane în vârstă de peste 45 de ani, de plata contribuției la fondul de șomaj pe perioada de 1 an;

Realizarea asigurărilor facultative în sistemul asigurarilor de șomaj numai în pachet cu asigurările sociale și de sănătate (Agentia Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă contribuie la fondul de pensii și de sănătate în favoarea șomerilor).”

Măsuri active

„Creșterea constantă a ponderii măsurilor de stimulare a ocupării în totalul cheltuielilor sociale de șomaj.

Promovarea unor programe speciale în parteneriat pentru diminuarea șomajului de lungă durată, atât în rândul tinerilor cât și a persoanelor care au depășit vârsta de 45 de ani, precum și din rândul persoanelor care au dificultăți de integrare;

Medierea locurilor de muncă: utilizarea și prefecționarea sistemului electronic la nivel local și național și accesul persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă la acest sistem, printr-un program clar stabilit de ANOFM și agențiile județene.

Organizarea formării profesionale astfel încât să răspundă solicitărilor de pe piața muncii având ca sursă bugetul de șomaj, fiind flexibilizată pentru nevoile de pe piața locală a muncii. Organizarea pentru persoanele din mediul rural a unor programe speciale de formare profesională pentru meserii specifice.

Consilierea și informarea în carieră: funcționarea și dezvoltarea cabinetelor de consiliere și încadrarea numai a persoanelor de specialitate care sunt capabile să presteze aceasta muncă; îmbunătățirea bazei materiale prin înființarea unor biblioteci de specialitate și extinderea acestui serviciu prin conlucrarea cu cabinetele private.

Creditarea în condiții avantajoase: schimbarea procentului din locurile de muncă nou create ocupate de șomerii aflați în evidența agențiilor pentru ocuparea forței de muncă la minim 60%, față de 50% în 2003, pentru creșterea eficienței acestei măsuri și pentru a avea un control asupra numărului de persoane care vor fi încadrate de către agenții economici creditați în condiții avantajoase în conformitate cu prevederile legale.

Organizarea burselor de locuri de muncă de două ori pe an: primăvara, bursa generală de locuri de muncă și toamna, bursa de locuri de muncă pentru absolvenții de învățământ universitar și preuniversitar; organizarea de burse speciale pentru ocuparea de locuri de muncă, atunci când piața muncii va lansa o cerere stringentă.”

Măsuri instituționale

„Crearea autonomiei decizionale și de conducere a ANOFM;

Lărgirea ofertei de locuri de muncă în străinătate prin promovarea competiției între agențiile acreditate să plaseze forță de muncă;

Descongestionarea și fluidizarea activității Oficiului pentru Migrația Forței de Muncă în Străinătate prin subcontractare către agențiile acreditate.”

Obiectivele și măsurile asumate prin Programul de Guvernare 2004-2008 se materializează în Programul de Convergență 2006-2009 (primul emis):

-„creșterea în medie de la an la an a ratei de participare a populației active cu vârste între 15-64 ani cu 0,3 puncte procentuale.

-rata de ocupare totală de 59% până în 2009

-reducerea ratei șomajului de lungă durată de la 4,0% în 2005 la 3,5% în 2009

-reducerea ratei șomajului BIM de la 7,2 % în 2005 la 6,5% în 2009

-creșterea ratei de ocupare a persoanelor vârstnice de la 39,4% în 2005 la 42,8 % în 2009.”

Conform Programului de Guvernare din 2009-2012, direcțiile de acțiune pentru creșterea gradului de ocupare a forței de muncă au fost:

-„Creșterea gradului de ocupare la minimum 65%, până în anul 2013.

-Creșterea participării la formarea profesională la minimum 7% din populația în vârstă de muncă între 25-64 de ani

-Absorbția eficientă a resurselor financiare europene destinate dezvoltării resurselor umane, astfel încât să se asigure suportul de formare profesională și ocupațională.”

Măsuri active:

„Simplificarea procedurilor de angajare și concediere a lucrătorilor.

Sprijinirea dialogului angajator – angajat în ceea ce privește flexibilizarea programului de lucru și facilitarea mobilității ocupaționale, profesionale și geografice.

Restructurarea centrelor de formare profesionalăși plasarea lor într-un sist

em de competitivitate pentru ocupare și formare profesională.

Stimularea, prin măsuri fiscale, a participării salariaților la formarea profesională continuă.

Asigurarea serviciilor de formare profesională pentru persoanele din mediul rural și din cadrul grupurilor vulnerabile.

Intensificarea procesului legislativ și de aplicare a măsurilor instituționale care vizează reducerea muncii la negru. ”

Potrivit Programul Național de Reformă 2011-2014 obiectivele asumate la nivelul României având în vedere cele din Strategia 2020 au fost:

Rata de ocupare asumată de România trebuie să ajungă la 70% pentru grupa de vârstă 20-64 ani, în acest sens luând măsuri precum:

„Îmbunătățirea funcționării pieței muncii prin flexibilizarea relațiilor de muncă

Facilitatea tranzacțiilor de la șomaj sau inactivitate către ocupare asigurarea tranziției rapide de la perioadele de șomaj sau inactivitate către ocuparea unui loc de muncă; prin dezvoltarea capacității instituționale a Serviciului Public de Ocupare; asigurarea unei interacțiunu eficiente între sistemul de asistență socială și cel de ocupare;

Consolidarea competențelor profesionale ale forței de muncă prin dezvoltarea instrumentelor în domeniul calificărilor; stimularea formării profesionale continue.

Integrarea pe piața muncii a persoanelor rezidente în mediul rural, a tinerilor și a femeilor prin diversificarea activităților economice în mediul rural și modernizarea sectorului agricol și prin promovarea antreprenoriatului în rândul tinerilor și a femeilor.”

S-a vizat atingerea unei rate a părăsirii timpurii a școlii de „maximum 11,3% în 2020, față de 16,6% în 2009, în acest sens principalele direcții de acțiune au fost: asigurarea accesului egal la educație și formare profesională; asigurarea calității și creșterea eficacității sistemului național de învățământ; asigurarea unui sistem de educație echitabil, stabil, predictibil și sustenabil; stimularea învățării pe tot parcursul vieții; deschiderea școlii spre comunitate și mediul de afaceri și dezvoltarea de parteneriate cu toți actorii.”

S-a vizat tingerea unei rate a părăsirii timpurii a școlii de minim 26,7% în 2020, față de 16,8% în 2009. „Principalele direcții de acțiune pentru atingerea țintei vizau: asigurarea calității și stimularea excelenței în învățământul superior; finanțarea sistemului de învățământ superior în funcție deperformanță prin concentrarea resurselor și prioritizarea investițiilor; deschiderea universităților spre societate și dezvoltarea de parteneriate cu mediul economic și social; creșterea gradului de participare a tinerilor din grupurile defavorizate în programe de pregătire de nivel universitar și dezvoltarea învățării pe tot parcursul vieții prin programe la nivel postliceal și universitar.”

S-a vizat reducerea numărului de persoane aflate în risc de sărăcie și excluziune socială cu 580.000 persoane până în anul 2020. Măsurile vizate în acest sens au fost structurate pe 4 direcții de acțiune:

„Reforma sistemului de asistență socială prin revizuirea și implementarea programului de acordare a ajutorului social astfel încât să fie garantat un venit minim oricărui cetățean sprijinirea focalizată a familiilor celor mai sărace (revizuirea programului de acordare a alocației familiale complementare și a alocației de susținere pentru familia monoparentală prin instituirea unei singure alocații pentru susținerea familiei); dezvoltarea serviciilor sociale destinate creșterii calității vieții persoanelor ce aprțin grupurilor vulnerabile.

Ocuparea și incluziunea socială activă prin: crearea cadrului adecvat în vederea facilitării accesului și a participării grupurilor vulnerabile pe piața muncii(definitivarea cadrului legal privind sectorul economiei sociale, dezvoltarea programelor specifice pentru (re)integrarea pe piața muncii a grupurilor vulnerabile și a programelorde formare pentru dezvoltarea competențelor și calificărilor de bază pentru grupurile vulnerabile).

Dezvoltarea infrastructurii sociale prin: reducerea disparităților regionale și îmbunătățirea infrastructurii sociale

Reforma sistemului național de sănătate prin îmbunătățirea accesului la servicii de sănătate a persoanelor vulnerabile.„

Ca obiective au fost vizate următoarele:

-„Încadrarea în muncă în 2011 a 324.000 persoane, din care: 20% tineri sub 25 ani, aproximativ 43% femei și circa 12% lucrători vârstnici – persoane peste 50 ani.

– Pentru anul 2012 s-a preconizat cuprinderea în măsuri active a circa 920.000 persoane, din care circa 37% încadrate în muncă (340.000 persoane).

– Pentru anul 2013, s-a estimat cuprinderea în măsuri active de ocupare a 930.000 persoane, din care 350.000 persoane încadrate în muncă.

Măsurile prioritare vizate în acest sens sunt grupate pe 4 direcții de acțiune:

a)Îmbunătățirea funcționării pieței muncii prin:

-Reforma legislației privind relațiile de muncă

-Reforma legislației privind dialogul social

-Combaterea muncii nedeclarate

-Prelungirea vieții active: e bazează pe creșterea graduală a vârstei standard de pensionare și a stagiilor complete și minime de cotizare pentru femei și pentru personalul din domeniile apărării naționale, ordinii publice și siguranței naționale, descurajarea pensionărilor anticipate și a celor de invaliditate, integrarea persoanelor aparținând sistemelor speciale de pensii în sistemul unitar de pensii publice.

Promovarea egalitații de șanse între femei și bărbați.

b)Facilitarea tranzițiilor de la șomaj sau inactivitate către ocupare prin:

-asigurarea tranziției rapide de la perioadele de șomaj sau inactivitate către ocuparea unui loc de muncă

– modificarea cadrului legal privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă și a Legii nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă pentru a facilita inserția tinerilor pe piața muncii, focalizarea pachetului de măsuri de stimulare a ocupării pe consolidarea capacității individuale de a căuta un loc de muncă, operaționalizarea sistemului de investigare periodică a pieței muncii;

-Măsuri active de ocupare

-Dezvoltarea capacității instituționale a Serviciului Public de Ocupare – creșterea calității serviciilor de ocupare, dezvoltarea parteneriatelor cu instituții de învățământ, furnizori de servicii de ocupare și formare, mediul asociativ, modernizarea sistemului informatic al ANOFM;

-asigurarea unei interacțiuni eficiente între sistemul de asistență socială și cel de ocupare

-condiționarea mai fermă a acordării ajutoarelor sociale de disponibilitatea beneficiarilor de a ocupa un loc de muncă și de a participa la programe de dezvoltare a competențelor profesionale; întărirea controlului cu privire la acordarea ajutoarelor sociale.

c)Consolidarea competențelor profesionale ale forței de muncă prin:

-reforma cadrului legal privind formarea profesională a adulților

-formare profesională continuă pentru persoanlele aflate în căutarea unui loc de muncă

-formarea profesională continuă a lucrătorilor.

d)Creșterea calității ocupării a persoanelor rezidente în mediul rural, a tinerilor și a femeilor

-creșterea competitivității sectorului agricol și asigurarea sustenabilității pe termne lung a zonelor rurale

-integrarea pe piața muncii a tinerilor și femeilor.”

Tabel 3.3 Analiza îndeplinirii obiectivelor

Sursa:

Ținta propusă pentru rata șomajului pentru anul 2004 de maxim 8-9 % a fost îndeplinită încă din anul 2003, în 2004 ajungând la 6,3%.

Reducerea ratei șomajului BIM de la 7,2 % în 2005 la 6,5% în 2009 s-a îndeplinit conform obiectivului.

Creșterea în medie de la an la an a ratei de participare a populației active cu vârste între 15-64 ani a fost de 0,25%, cu 0,5 puncte procentuale mai puțin decât a fost propus.

Rata șomajului de lungă durată de la 4,0% în 2005 a ajuns la 2,1% în 2009, fiind îndeplinit cu succes obiectivul de a ajunge la 3,5%.

Creșterea ratei de ocupare totală de la 50,2% în 2005 la 59% până în 2009, nu s-a realizat, ajungându-se doar la 50,7%, rata de ocupare totală maximă până în acest an fiind de 51,4% în 2008.

Creșterea ratei de ocupare a persoanelor vârstnice de la 39,4% în 2005 la 42,8 % în 2009 a avut o abatere de 0,2%.

Tabel 3.4 Evoluția obiectivelor naționale în perioada 2010-2014, Europa 2020

Sursa: PNR 2015, http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/csr2015/nrp2015_romania_ro.pdf

Rata de ocupare a populației cu vârsta de 20-64 de ani a ajuns la 65,7% în anul 2014, astfel că ținta de 70% în 2020 rămâne ambițioasă, dar decalajul s-a redus;

Rata părăsirii timpurii a școlii a rămas constant ridicată (18,5% in trimestrul III, față de 17,3% în 2012)

Rata persoanelor aflate în risc de sărăcie a înregistrat o ușoară îmbunătățire, de la 23,4% în 2008, la 22,4% în 2013 (în termeni absoluți, în perioada 2008-2013, 211.000 de persoane au fost scoase din riscul de sărăciei); (PNR 2015, pag 32)

Tabel 3.5 Impactul șomerilor încadrați în scăderea numărului de șomeri

Sursa: INS, Anuarul statistic 2006, 2007 și 2013

Analiza impactului șomerilor cuprinși în cursuri de formare profesională

În anii 2000 și 2001 nu au fost șomeri încadrați în activitate deoarece nu au participat la cursuri de pregătire profesională.

În anii 2008, 2009, 2010 și 2012 nu se poate arăta impactul încadrării șomerilor în activitate deoarece numărul de șomeri a crescut.

Șomerii încadrați pe piața forței de muncă cu cel mai mare impact în scăderea numărului de șomeri au fost în anul 2005, însă în acest an a fost înregistrată și cea mai mică scădere a numărului de șomeri.

Cei mai mulți șomeri încadrați atât ca număr cât și raportat la numărul de șomeri înregistrați au fost în anul 2006 (10.844 persoane, respectiv 2,35%).

Implicarea Guvernului în reducerea inflației

Guvernul s-a implicat în reducerea inflației prin politica financiară, iar Banca Națională a României prin politica monetară.

Politica financiară

În Programul de Guvernare 2001-2004, „pentru anul 2001, având în vedere cheltuielile bugetare angajate de Guvernul Isărescu în campania electorală și ulterior acesteia până la expirarea mandatului, se avea în vedere un deficit al bugetului general consolidat în jur de 4% din PIB, finanțat din surse neinflaționiste. Începând cu anul 2002 politica financiară va asigura realizarea unui "deficit bugetar în jurul a 3% din PIB", potrivit "Strategiei naționale de dezvoltare economică a României pe termen mediu" .
Politica financiară, cu cele două componente ale sale – politica fiscală și politica bugetară – va urmări asigurarea dezvoltării economico-sociale durabile și îmbunătățirea raportului cerere-ofertă prin acțiunea concomitentă asupra:

– stimulării creșterii ofertei interne de bunuri și servicii;

– restructurării cererii agregate din economie, prin reducerea acesteia în unele sectoare și sporirea cererii în domeniile investițiilor și exporturilor, cu efecte pozitive asupra creșterii cererii de consum a populației.

Totodată politica financiară va contribui în mod substanțial la reducerea continuă a ratei inflației.”

Conform Programului de Guvernare 2004-2008 „principalele caracteristici ale politicii fiscal-bugetare în perioada 2004-2008 au fost subordonate obiectivelor de susținere a creșterii economice și de reducere a inflației și se refereau la: stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele macroeconomice precum și diminuarea deficitelor cvasi-fiscale, în vederea susținerii eforturilor de reducere a inflației în acord cu criteriile nominale de convergență etc.

Guvernul României va acționa pentru asigurarea consistenței și convergenței obiectivelor și opțiunilor de politică fiscal-bugetară cu obiectivele și opțiunile de politică monetară proiectate și implementate de Banca Națională. În acest sens, politica fiscal- bugetară va sprijini:

– atingerea obiectivului de țintire directă a inflației prin măsuri care să limiteze presiunile asupra masei monetare;

– gestionarea echilibrată a șomajului inclusiv prin intermediul indemnizațiilor de șomaj care să asigure standardele de viață proiectate fără a genera creștere artificială de cerere agregată;

– orientarea cheltuielilor bugetare în direcții și pentru obiective cu efect multiplicator asupra ofertei agregate interne;

– proiectarea și implementarea unei politici publice de îndatorare internă care să evite decapitalizarea băncilor și creșterea ratelor dobânzii bancare, ambele cu efect negativ asupra cererii de investiții și asupra inflației.

În scopul realizării acestui deziderat, Guvernul României urmărea să dezvolte și să mențină consultări permanente și sistematice cu Banca Națională în vederea armonizării celor două mari politici de ajustare macroeconomică cu politica fiscal-bugetară, respectiv politica monetară, prin proiectarea unui mix de politici financiar-monetare eficient.”

Conform Programului de Guvernare 2009-2012 obiectivele asumate au fost următoarele:

„-Pentru 2010, politica bugetară a vizat reducerea deficitului la 5,9% din PIB

-Reducerea graduală a deficitului bugetar până la un nivel situat sub 3% din PIB în anul 2012 (prin creșterea nivelului veniturilor bugetare prin promovarea unor măsuri de lărgire a bazei de impozitare și îmbunătățirea colectării);”

Politica monetară

Conform Raportului anual al Băncii Naționale Române din anul 2000, principalul obiectiv al programului economic, care stă la baza orientãrilor de politicã monetarã pentru anul 2001, este:reducerea ratei anuale a inflaþiei, exprimatã prin preþuri de consum, la 25 la sutã(decembrie/decembrie). (Raport anual 2000, pag 139)

Potrivit Raportului anual 2001 obiectivul privind reducerea inflației în anul 2002 consta în atingerea unei rate anuale de 22 % (decembrie/decembrie) a creșterii prețurilor de consum. (Raport anual 2001, pag 141)

Corespunzător Raportului anual 2002 pag 129, obiectivul principal privind reducerea inflației în anul 2003 a constat în atingerea unei rate anuale de 13-14% (decembrie/decembrie) a creșterii prețutilor de consum. (Raport anual 2002, pag 129).

În Raportul anual 2003 pag 156 Obiectivul central asumat al politicilor macroeconomice din anul 2004 l-a constituit „atingerea unei rate a inflației de 9 la sută (decembrie/decembrie), care să facă posibilă reducerea în continuare a acesteia până la 5 la sută în anul 2006. În acest sens, sprijinul oferit de celelalte politici au constat în:
– limitarea deficitului bugetului consolidat la 3 procente (ulterior, revizuit la 2,1 procente) din PIB;
– creșterea moderată a salariului minim pe economie, de la 2,5 milioane lei la 2,8 milioane lei (vechi) și impunerea de condiții stricte de salarizare celor 72 de agenți economici monitorizați conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2001, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 393/2004;
– reducerea deficitului contului curent al balanței de plăți sub nivelul de 5,5 procente din PIB și creșterea rezervelor oficiale ale BNR într-un ritm care să asigure un grad adecvat de acoperire în luni de importuri;

– reducerea în termeni reali a arieratelor și îmbunătățirea disciplinei financiare.” (Raport anual 2003, pag 156)

În programul de Guvernare 2001-2004 „obiectivul fundamental al politicii monetare a fost susținerea creșterii economice durabile în condițiile reducerii ratei inflației până la un nivel de sub 10% în anul 2004.”

Conform Programului de Convergență 2006-2009 începând din August 2005, politica monetară s-a realizat în cadrul regimului de țintire directă a inflației, bazat pe transparența activităților BNR și pe ținte de inflație formulate clar .

Pentru 2007, ținta de inflație a fost stabilită la 4% dec./dec. cu o marjă de toleranță de +/- un punct procentual; pentru 2008, ținta centrală a fost stabilită la 3,8% dec./dec. cu aceeași marjă de toleranță, iar pe termen mediu, țintele de inflație urmau a fi stabilite în conformitate cu traiectoria necesară menținerii procesului de dezinflație într-o direcție care să fie conformă cu criteriile de convergență. ”

Conform Programului de convergență 2009-2012 „Țintele anuale de inflație s-au plasat în ultimii ani pe o traiectorie descendentă, nivelul lor scăzând de la 7,5 la sută ±1 punct procentual în 2005, la 3,5 la sută ±1 punct procentual în 2009 și 2010. Ținta de inflație pentru sfârșitul anului 2011 a fost coborâtă la nivelul de 3 la sută ± 1 punct procentual.

În aceste condiții BNR a optat pentru o ajustare graduală a condițiilor monetare reale în sens larg, menită să prezerve caracterul prudent al politicii monetare. Astfel, reducerea de la 10,25% la 8 % la sută a ratei dobânzii de politică monetară operată de BNR în cursul anului 2009 (în intervalul februarie-septembrie), s-a realizat în cinci pași.

Totodată, banca centrală a scăzut în trei etape rata rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută ale instituțiilor de credit (de la 40 % la 25%) și a redus într-o altă etapă, de la 40 % la 0 (zero) %, rata rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută cu scadență reziduală mai mare de doi ani de la finele perioadei de observare și care nu prevăd clauze contractuale; BNR a mai operat și o reducere de 5 puncte procentuale asupra ratei rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în lei ale instituțiilor de credit, aceasta fiind coborâtă la 15 %. Prin deciziile adoptate, autoritatea monetară a urmărit să asigure convergența ratei inflației către obiectivele stabilite pe termen mediu, precum și crearea condițiilor necesare revitalizării sustenabile a procesului de creditare a economiei românești; reducerea ratelor rezervelor minime obligatorii s-a înscris totodată în procesul de aliniere graduală a nivelului acestora

la standardele BCE.

În condițiile prefigurării manifestării efectelor inflaționiste ex-ante ale ajustării, începând cu 1 ianuarie 2010, a accizelor la produsele din tutun, dar mai ales a impactului nefavorabil exercitat asupra anticipațiilor inflaționiste de accentuarea riscurilor legate de politicile fiscală și a veniturilor în contextul tensionării mediului politic intern, BNR a stopat în trimestrul IV al anului 2009 trendul descendent al ratei dobânzii de politică monetară.

De altfel, datorită creșterii prețului țigărilor, dar și a prețului combustibililor, procesul dezinflației reamorsat în semestrul II 2008 s-a întrerupt temporar în acest interval, rata anuală a inflației plasându-se în luna decembrie 2009 la nivelul de 4,7 la sută; acesta a depășit ușor limita superioară a intervalu lui de variație ce încadrează punctul central al țintei de inflație stabilite pentru acest an (3,5 la sută ± 1 punct procentual), dar a fost cu 1,6 puncte procentuale inferior celui consemnat în luna decembrie 2008 (6,3 la sută). În schimb, decelerarea componentei de bază a inflației s-a accelerat, rata anuală a acesteia coborând în decembrie la 2,8 % (de la 6,3 % în decembrie 2008). Stabilizarea ulterioară a mediului politic intern și reactivarea aranjamentului multilateral de finanțare externă încheiat cu UE, FMI și alte instituții financiare internaționale, de natură să reducă riscurile legate de mix-ul de politici economice implementat de autorități și implicit să amelioreze percepția mediului extern asupra economiei românești, au permis BNR să reinițieze în 2010 mișcarea coborâtoare a rateidobânzii de politică monetară; în sprijinul acestei abordări au pledat puternic și

relativa scădere a persistenței inflației de bază evidențiată la finalul anului trecut, precum și

perspectiva consolidării dezinflației pe termen mediu, în corelație cu valorile anticipate ale adâncimii și duratei deviației negative a PIB. Astfel, în intervalul ianuarie – februarie 2010, banca centrală aefectuat două reduceri succesive ale ratei dobânzii de politică monetară – de câte 0,50 puncte procentuale –, aceasta fiind coborâtă la nivelul de 7,0 %.

În Programul de Convergență 2011-2014 se dorea adoptarea începând cu anul 2013 a unei ținte staționare multianuale de inflație, situată la nivelul de 2,5 la sută ±1 punct procentual; această decizie a fost luată de CA al BNR la finele anului 2010, concomitent cu decizia de menținere a țintei anuale pentru 2012 la nivelul celei din anul 2011, respectiv la 3 la sută ±1 punct procentual.

Analiza îndeplinirii obiectivelor

Inflația este determinată de emisiunea monetară excedentară pentru acoperirea deficitelor bugetare. Impactul reducerii deficitului bugetar nu se poate reflecta printr-o corelație cu rata inflației pentru a arăta legătura directă. Explicația constă în faptul că nivelul prețurilor dintr-o perioadă este corelat cu diferite anticipări privind deficitele fiscale viitoare. Taxele pot fi crescute de Guvern în viitor astfel încat rata inflației nu este corelată cu deficitul din perioada curentă. Totuși este necesară reducerea deficitului pentru a reduce inflația, chiar dacă nu putem observa clar legătura directă dintre ele, aceasta fiind de cele mai multe ori negativă.

Tabelul 3.6 Deficitul bugetar și rata inflației, 2000-2014

Sursa:

Ținta de 4% a fost îndeplinită cu succes, în anul 2001 ajungând chiar la 3.07%.

Realizarea unui "deficit bugetar în jurul a 3% din PIB", față de anul 2004, începând cu anul 2002, a fost îndeplinit, ajungând la 0,76%, adică depășirea țintei cu 2,25%.

Pentru 2010 vizarea reducerii deficitului la 5,9% din PIB, față de 6,71% din anul precedent a nu a dat roade, din contră, deficitul a crescut, depășind ținta cu 0,99%.

Reducerea graduală a deficitului bugetar până la un nivel situat sub 3% din PIB în anul 2012 a fost aproape îndeplinită, cu o marjă de eroare de 0,16%.

Cu toate că în perioadele 2000- 2009 și 2011-2012 rata inflației a scăzut, ținta propusă de BNR a fost atinsă doar în 3, respectiv: în anul 2007 când rata inflației a fost de 4,84% iar ținta a fost 4% ± 1 punct procentual, în anul 2012, când rata inflației a fost de 3,33% iar ținta a fost de 3% ± 1 punct procentual și în anul 2014, când rata inflației a fost de 1,07% iar ținta propusă de BNR după anul 2013 a fost de 2,5% ± 1 punct procentual.

Aderarea României la Uniunea Europeană presupune adoptarea monedei unice
într-un orizont de timp ce depinde de gradul de integrare economică cu zona euro.

Pentru adoptarea monedei euro au fost de îndeplinit nisște condiții, care sunt prevăzute în articolul 121 din tratatul UE și în protocolul anexat la tratat privind criteriile de convergență

Tabel 3.6 Criteriile Maastricht

*IAPC – indicele armonizat al prețurilor de consum

**apreciere/depreciere procentuală maximă pe doi ani

Sursa: Rapoarte anuale BNR 2008-2013

Concluzii

Creșterea reală a PIB-ului a stagnat în anii 2009, 2010 după care și-a reluat cursul de creștere. Vârful de creșterii economice în termeni reali a fost atins în anul 2008 cnd s-a evidențiat o creștere cu 8,5% față de anul anterior. PIB nominal a crescut până în 2008, în 2009 scăzând cu 3,2% după care din 2009 a început don nou să crească.

În paralel cu creșterea PIB-ului nominal am observat că până în 2007 atât rata inflației cât și rata șomajului au scăzut. Analizând apoi relația dintre inflație-șomaj am observat că în perioada 2000-2007 există o relație directă puternică între aceste dezechilibre macroeconomice, contrar concepției lui Phillips care a demonstrat existența unei legături inverse.

După anul 2008, cu toate că PIB crește, evoluția inflației și a șomajului este oscilantă.

Pentru reducerea șomajului înregistrat, Guvernul a luat o serie de măsuri, printre care: acțiuni de calificare, recalificare și reorientare a forței de muncă, aceste măsuri având un loc important printre măsurile active; organizarea burselor locurilor de muncă de două ori pe an; asigurarea la educație în mod egal și formare profesională.

Am observat faptul că numărul de șomeri a scăzut în anumiți ani datorită cuprinderii acestora în cursuri de pregătire profesională și reintegrare în activitate, și anume în 2002-2007 și 2011, dar asta nu înseamnă că aceste măsuri luate nu au contribuit și în ceilalți ani la scăderea șomerilor, ci înseamnă că numărul de șomeri încadrați a fost mult mai mic în comparație cu cei care au devenit șomeri în anul respectiv, din diverse motive.

O altă măsură în acest sens a fost creșterea salariului atât în termeni reali cât și nominali, însă după analiza relației dintre rata șomajului și salariu, am constatat că această creștere a salariuluia contribuit doar în perioada 2000-2007 la scăderea ratei șomajului, în perioada 2008-2014 contribuind alți factori.

Creșterea salariului a contribuit și la scăderea inflației dar doar în perioada 2000-2007, dar nu datorită vreunei măsuri care ar fi vizat aceasta, ci pentru că am demonstrat la curba lui Phillips că între rata inflației și rata șomajului există o legătură directă, ceea ce înseamnă că orice măsură luată în această perioadă pentru reducerea șomajului va duce implicit și la reducerea inflației și viceversa.

Cele mai vulnerabile categorii de șomeri sunt persoanele din categoria de vârstă 15-24 ani și peste 45. În acest sens Guvernul a întreprins unele măsuri, printre care și scutirea angajatorilor de plata contribuției la fondul de șomaj pe o perioadă de 1 an pentru încadrarea absolvenților de invățământ universitar și a persoanelor în vârstă de 45+ ani; promovarea unor programe speciale în parteneriat, având ca scop reducerea șomajului de lungă durată atât pentru tineri cât și pentru persoanele de peste 45 ani și totodată pentru persoanele cu dificultăți de integrare.

În reducerea ratei inflației s-a implicat atât Guvernul cât și banca Națională, prin politica financiară, respectiv fiscală.