Impactul Macroeconomicului Asupra Restructurarii

IMPACTUL MACROECONOMICULUI ASUPRA RESTRUCTURĂRII

Copyright © 2015 – Toate drepturile privind lucrarea de față aparțin autorului acesteia și sunt protejate prin Legea dreptului de autor L8/1996, cu modificările și completările ulterioare.

Folosirea conținutului sau a unor părți din acesta fără acordul autorului se pedepsește conform legilor în vigoare.

LISTA TABELELOR

Tabel 1: numărul de societăți comerciale privatizate, după mărimi, în perioada 1992-1998, Sursa: date FPS,1998 – pag. 19

Tabel 2: Numărul societăților comerciale, privatizate după metodele utilizate și după dimensiuni, în anul 1998, Sursa: date FPS – pag. 21

Tabel 3: Repartizarea investițiilor pe principalele activități economice la 31 decembrie 2013 – pag. 30

Tabel 4: Investiții străine directe în România la 31 decembrie 2013 repartizate după sediul social al întreprinderilor investiție directă – pag. 31

Tabel 5: Repartizarea investițiilor străine directe în România la 31 decembrie 2013 după țara de rezidență a investitorilor – pag. 32

LISTA FIGURILOR

Fig. 1: Evoluția (%) ritmului de creștere a PIB(GDP(Gross Domestic Product)) între anii 1998-2014 pe categorii de state (Zone Europei, USA, Marea Britanie) – pag. 39

Fig. 2: Evoluția investițiilor străine directe la nivel mondial – pag.43

Fig. 3: Distribuția proiectelor de investiții directe pe zone de dezvoltare – pag. 44

CUPRINS

INTRODUCERE

Procesul de restructurare a devenit o componentă majoră a procesului de globalizare datorită dimensiunii definitorii a restructurărilor corporaționale din țările dezvoltate, dar a fost și rămâne un fenomen de interes major și pentru societățile în tranziție. Crearea piețelor de capital, evoluția investițiilor străine, procesele de privatizare sunt componentele definitorii ale tipologiilor de restructurare.

Totodată, la nivel mondial, mediul economic traversează în prezent o etapă de transformări profunde la nivelul proceselor și fenomenelor economice reprezentative sub impulsul evoluției tehnologiei de prelucrare a informației, a dinamicii și mobilității factorilor de producție îndeosebi a capitalurilor financiare. Cu alte cuvinte, internaționalizarea piețelor de capitaluri, a producției și comerțului desemnează globalizarea economiei. Evoluția economică globală modifică însăși natura competitivității, pentru întreprinderi fiind tot mai dificil să găsească o modalitate de a concura eficient. În aceste condiții, restructurarea de întreprinderi, înțelese ca procese de dezvoltare a societăților prin adaptarea continuă la cerințele unei economii în permanentă schimbare, devin o necesitate.

Pe fondul acestor fenomene, considerăm că atenția acordată macroeconomicului este foarte necesară în contextul restructurărilor societăților comerciale, a crizei economice, a comerțului electronic și că procesul de normalizare și reglementare contabilă a aspectelor privind tranzacțiile de restructurare de întreprinderi devine din ce în ce mai importantă.

CAPITOLUL I. ECONOMIA DE PIAȚĂ MOBIL AL RESTRUCTURĂRII. MEDIUL ECONOMIC ROMÂNESC PRIN PRISMA RESTRUCTURĂRII

1.1. REFORMELE ECONOMICE IZVORUL PROCESELOR DE RESTRUCTURARE

În urmă cu douăzeci și cinci de ani, România a optat pentru economia cu piață concurențială renunțând în mod gradual la monopolul proprietății de stat, la mecanismele economiei de comandă care nu mai puteau asigura orientarea economiei și satisfacerea cerințelor nelimitate și în continuă diversificare.

Tranziția la economia cu piață concurențială s-a identificat cu procesul de înfăptuire a reformei economice. Prin intermediul ei, economia românească, care era una puternic centralizată, distorsionată sub raport tehnico-științific și dezechilibrată structural, se dorea să evolueze spre liberalizare, într-un mediu în care acțiunile entităților economice să fie reglate prin intermediul pieței, pe baza respectării cadrului legislativ, creat de un statut democratic și modern.

Reforma economică a presupus efectuarea unor ample restructurări în vederea sporirii funcționării entităților într-un mediu concurențial. Procesul de tranziție către o economie deschisă de piață s-a caracterizat prin reforme structurale de profunzime. Dinamica structurii economiei s-a reflectat în schimbările în structura de proprietate, în structura pe categorii de resurse care contribuie la formarea produsului intern brut și în structura populației ocupate și a numărului de salariați din economie.

La baza structurii sistemului economic românesc s-a pus problema constituirii unei economii funcționale de piață, reînnoită ca structură și eficientă ca funcționare. Astfel, s-au impus transformări în sfera microeconomică integrată în procesul restructurării asigurându-se astfel construcția pe baze calitative noi a sectorului economic real. O importanță sporită s-a acordat totodată, și transformărilor radicale la nivel de ramură în cadrul unor entități aparte, considerând că ele determină, în ultimă instanță, eficacitatea reformării întregii economii naționale, stabilitatea și dinamica dezvoltării în continuare.

Reforma a pornit în faza inițială de la obiectivul depășirii crizei economice, moștenire a mecanismului de comandă, pentru a se ajunge la finalitatea reformei materializată în înfăptuirea economiei de piață modernă și a mecanismului său eficient și liber funcțional.

Pe parcursul perioadei de tranziție, un rol extrem de important l-au avut reformele structurale prin care s-a urmărit crearea de noi actori economici reformele structurale prin care s-a urmărit crearea de noi actori economici participanți la tranzacțiile concurențiale, crearea unui nou cadru instituțional juridic, care să reglementeze drepturile, obligațiile și raporturile dintre entitățile economice, și care să asigure consolidarea sistemului de piețe și a mecanismelor funcționale specifice.

Principala reformă structurală a vizat procesul de privatizare, care a avut rolul de a elimina cvasi monopolului proprietății de stat și a altor tipuri de monopoluri prin crearea pluralismului sistemului de proprietate a cărui bază o constituie proprietatea privată sub diferitele ei forme.

Un alt fenomen specific procesului de tranziție a fost liberalizarea economică. Experiența istorică arată că economia cu piață concurențială poate funcționa doar dacă sunt create condițiile pentru exercitarea și garantarea următoarelor libertăți: libertatea alegerii bunurilor de consum și de capital, a profesiei și a locului de muncă; libertatea de a dispune autonom de factorii de producție aflați în posesiune; libertatea de a exercita inițiativele cu respectarea cadrului legislativ adoptat prin sistemul democratismului politic. Alte măsuri pentru realizarea liberalizării economice vizează: libertatea de mișcare a factorilor de producție, modificarea sistemului de conducere a entităților și reforma microeconomică. În acest context, statul trebuie să-și restrângă unele funcții economice tradiționale asumându-și funcțiile moderne privind crearea și aplicarea cadrului legislativ, asigurarea premiselor pentru exercitarea liberalizării economice, întreținerea și supravegherea concurenței.

1.2. ENTITĂȚILE ECONOMICE MOBILUL RESTRUCTURĂRII

Adoptarea Legii nr.15/1990 cu privire la transformarea întreprinderilor de stat în regii autonome și societăți comerciale și a Legii nr.26/1990 privind registrul comerțului au constituit un pas important pentru crearea cadrului juridic cu privire la constituirea și funcționarea entităților economice din România.

De asemenea, adoptarea Decretului nr.96/1990 cu privire la regimul investițiilor străine a constituit un imbold în dezvoltarea cadrului microeconomic, fiind primul act normativ care permitea entităților străine și persoanelor fizice nerezidente să fie acționari/asociați ai unei entități cu sediul în România.

Reglementările legale românești prevedeau că pentru entitățile cu capital social mixt existau și facilități fiscale, cum ar fi scutirea de la plata impozitului pe profit pe o perioadă determinată. Ulterior a fost reglementat regimul investițiilor străine în România prin adoptarea Legii nr.35/1991 modificată prin Legea nr.57/1993, iar facilitățile fiscale acordate investițiilor străine au fost suplimentate prin adoptarea Legii nr.71/1994.

Eforturile României în direcția restructurării și dezvoltării economice au durat ani de zile, abia după zece ani de tranziție, au început să se observe primele realizări în direcția reformei economice, moment în care putem spune că lucrurile în acest sens au evoluat. Tranziția la economia cu piață concurențială în România s-a bazat pe armonizarea tuturor laturilor vieții economice-sociale, în acord cu integrarea în Uniunea Europeană.

Din perspectiva procesului de aderare la Uniunea Europeană, anul 2004 a reprezentat un moment de maximă importanță pentru economia românească prin finalizarea negocierilor pentru ultimele două capitole rămase deschise: ”Concurența” și ”Justiție și afaceri interne”. Încheierea perioade de negociere, 15 februarie 2000 – 8 decembrie 2004, a creat premisele semnării la data de 25 aprilie 2005 a Tratatului de aderare cu Uniunea Europeană și ale aderării României la 1 ianuarie 2007.

Anterior finalizării negocierilor, în traseul către Uniunea Europeană, România a înregistrat și progresul de a obține statutul de economie funcțională de piață.

Realizările în plan macroeconomic ale României în anul 2004 au fost de natură să susțină și să creeze în ansamblul lor un mediu favorabil dezvoltării economice, în general, și al întreprinderilor mici și mijlocii, în special.

Conjunctura în care a evoluat țara noastră a fost influențată de evoluțiile pozitive înregistrate pe plan mondial, dar mai ales cele din zona euro și țările din Europa Centrală și de Est, evoluții care au contribuit la crearea unei conjuncturi internaționale și cooperărilor financiare.

Economia mondială și-a continuat trendul pozitiv atins încă din anul 2000, ceea ce a contribuit la crearea unei conjuncturi internaționale favorabile dezvoltării durabile.

Dacă ne raportăm la țările din Uniunea Europeană chiar dacă indicele de creștere economică a fost mai mic comparativ cu China și SUA, statele membre ale Uniunii Europene au înregistrat, în măsură foarte diferită unele de altele, performanțe pozitive în direcția creșterii economice. Irlanda, Grecia și Spania au avut variații pozitive peste media pe ansamblul Uniunii Europene, în timp ce Italia și Germania au înregistrat creșteri mai moderate, în condițiile în care economia acestora era una stabilă și funcțională.

Ritmuri mai mari de creștere economică s-au înregistrat în noile state devenite membre ale Uniunii Europene la 1 mai 2004, dar cu toate acestea țările baltice și-au încetinit ritmul alert de creștere din ultimii ani. În aceeași situație s-a aflat Republica Cehă și Ungaria.

Țările care erau în proces de aderare, Bulgaria și România și-au menținut și chiar accentuat evoluțiile pozitive în planul creșterii economice de ansamblu. România a obținut în anul 2004 o creștere economică de 8,3% pe un trend de evoluție continuu ascendent de după anul 2000.

Conform cu evaluările Băncii Naționale a României în anul 2004 economia mondială, în ansamblul său, s-a dezvoltat puternic, înregistrând o creștere economică de 5,1% față de 4% în anul 2003. Această dinamică pozitivă continuă, și care a devansat estimările inițiale de 3,5%, s-a datorat creșterii economice cele mai spectaculoase obținute de China de 9,5% și a unui ritm de creștere economică de 4,4% realizat de SUA, dar și a evoluțiilor pozitive comparativ cu 2003 ale economiile din țările din Uniunea Europeană care au înregistrat o medie de 2,3% a ritmului de creștere economică. Creșterea economică pozitivă la nivel mondial poate fi pusă și în legătură cu evoluțiile economiei din Japonia care s-a reîntors de câțiva ani la o creștere economică pozitivă, iar in 2004 a avut o creștere de 2,7 %.

Statele membre ale Uniunii Europene au înregistrat niveluri diferite ale creșterii economice, astfel: Iastfel: Irlanda cu 5,4% a continuat să aibă cea mai spectaculoasă evoluție, în timp ce Grecia a obținut o dinamică de 4,2%. Tot peste media pe ansamblul Uniunii Europene s-au situat și Finlanda cu creștere de 3,7% și, respectiv Spania cu o creștere de 3,1%, în timp ce Franța a înregistrat o creștere economică la nivelul mediei, respectiv 2,3%.

Noile state membre, atât din țările Central Europene (Republica Cehă, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria), cât și din țările baltice (Estonia, Letonia, Lituania) au continuat să înregistreze, individual și în bloc o creștere economică viguroasă, tendință care de altfel s-a instalat de câțiva ani consecutivi. În grupul economiilor Central Europene cea mai accentuată creștere economică a fost obținută de către Slovacia care a înregistrat o creștere de 5,5% urmată de Polonia cu o creștere de 5,3% și de Slovenia cu 4,6 %. Republica Cehă și Ungaria au înregistrat o dinamică de 4% a produsului intern brut. În cadrul țărilor baltice devenite membre ale Uniunii Europene în 2004 ritmurile de creștere economică au încetinit comparativ cu anii anteriori, dar cu toate acestea s-au situat la niveluri ridicate în comparație cu economiile celorlalte state din zona. Astfel, Letonia a avut o creștere economică de 8,5%, Lituania de 6,7% iar Estonia de 6,2%.

Bulgaria, țară care era la acel moment candidată la Uniunea Europeană a obținut o dinamică a creșterii economice de 5,6% nivel care indică o accelerare a ritmului de creștere economică de ansamblu comparativ cu anii anteriori.

Și România, candidată pentru aderare la Uniunea Europeană în acel moment, a atins cotă ridicată de creștere economică în 2004, respectiv 8,3%, devansând Polonia care a înregistrat creșterea economică cea mai alertă din rândul țărilor din Europa Centrală, în contextul sporirii investițiilor stimulate de perspectiva aderării la Uniunea Europeană și al creșterii consumului individual intern. Atât România, cât și Bulgaria au înregistrat deficite bugetare mai mici, România obținând un nivel sub -1,1% sub ținta prevăzută, în plus, obținând și avantajele unei scăderi mai rapide a inflației, în special în ultima parte a anului 2004, o rată medie anuală de 11,9% față de 9,3%, la sfârșitul lunii decembrie 2004.

Evoluția ponderii investițiilor străine directe nete în produsul intern brut a pus în evidență creșterea continuă în cazul României, începând cu anul 2002, deși ca nivel se situa cu puțin sub cel obținut de Bulgaria în 2004, respectiv 8,4% față de 7,1% în cazul României. Republica Cehă a înregistrat o evoluție anuală extrem de oscilatorie cu un vârf de maxim în anul 2002 de 11,2% urmată de o scădere bruscă la 2,1% în anul 2003. În tip ce în Polonia, ponderea investițiilor străine directe în produsul intern brut a scăzut aproape continuu de la 5,7% în anul 2000 la 1,9% în 2003 cu un ușor trend crescător în anul 2004, atingând procentul de 2,2%.

Conform cu informațiile furnizate de către Institutul Național de Statistică și Banca Națională a României în Raportul anual pentru 2004 economia României a înregistrat cea mai accentuată dinamică consemnată în întreaga perioadă de tranziție către economia funcțională de piață bazată pe creșterea economică de 8,3%. Această creștere a fost superioară cu 3,1 puncte procentuale față de anul 2003 și a depășit cu 2,7 puncte procentuale previziunile pentru anul 2004.

Principalii factori de influență ai acestei creșteri economice a fost creșterea consumului intern de mărfuri și servicii și a fluxurilor investiționale către România. Cadrul macroeconomic al României era viguros, iar contribuția sectorului privat la formarea produsului intern brut a fost în creștere situându-se la nivelul de 70,8%.

Evoluțiile pozitive se completează și cu rata inflației măsurată prin indicele prețurilor de consum care a scăzut continuu și a înregistrat o medie anuală de 11,2% ajungând chiar la 9,3% la sfârșitul anului 2004, față de 14,1% în anul anterior, fiind pentru prima dată în perioada de tranziție când s-a înregistrat un nivel al ratei inflației sub 10%.

Perspectiva aderării la Uniunea Europeană, reformele care s-au impus au marcat accentuare fenomenului restructurării și implicit al privatizării, în cadrul procesului de revigorare și dinamizare a societăților comerciale prin adoptarea unor strategii economice adecvate fiind o necesitate absolută în vederea obținerii eficienței.

Pe fondul instaurării normelor și instituțiilor statului de drept , al activării și organizării societății civile, al creării cadrului normativ al noilor mecanisme (liberalizarea prețurilor, piața bancară și bursieră, piața financiară, monetară, a asigurărilor etc.), România a înregistrat pași importanți în direcția formării sistemului funcțional al economiei de piață. Problema esențială a strategiei economiei românești a constat în definirea și aplicarea acelor procese și fenomene care să aducă România la stadiul de țară cu un sistem de piață structurat și funcțional.

Existența unui mediu concurențial normal și preluarea acquis-ului comunitar a reprezentat, de asemenea, fundamente ale consolidării opțiunii României pentru o economie de piață și pentru integrarea în Uniunea Europeană. În acest context, concurența reprezintă o componentă de bază a economiei de piață funcționale și un barometru al pieței, iar politica concurenței deține un rol esențial în consolidarea acesteia. Adoptarea Legii concurenței și înființarea instituțiilor abilitate cu aplicarea acesteia în anul 1996, Consiliul Concurenței și Oficiul Concurenței, au marcat începutului unei etape decisive în construirea și dezvoltarea unei economii de piață.

Investițiile reprezintă, de asemenea, un factor activ al dezvoltării și adaptării unei țări la cerințele pieței, la exigențele competitivității și condiționează realizarea programului de restructurare în reforma economică. Țările Uniunii Europene au participat într-o proporție de 56,6% la acumularea stocului de investiții străine directe în România.

Persistența unei rate înalte a inflației a fost una din cauzele principale ale scăderii ratei investiționale, datorită creșterii riscului în cadrul mediului de afaceri românesc, acesta fiind afectat de numeroase dificultăți legate de instabilitatea și incoerența legislativă și instituțională, de proliferarea birocrației, de amplificarea economiei necontabilizate.

În acest climat ritmul lent al restructurării s-a datorat volumului relativ restrâns al fluxurilor de investiții străine directe, România plasându-se în grupul statelor în tranziție cu cele mai slabe performanțe în acest domeniu. Cifrele calculate pe locuitor indica un stoc al investițiilor străine directe care se situa în jurul a 240 euro la sfârșitul anului 1999, comparativ cu 1.900 euro în Ungaria și 1.518 euro în Republica Cehă.

Un alt efect negativ l-a avut și diminuarea potențialului intern de economisire, generată de scăderea accentuată a veniturilor reale ale populației și nivelul ridicat al dobânzilor active. Capacitatea redusă de retehnologizare indusă de comprimarea rate investiționale a întreținut ritmul lent la restructurării.

O altă caracteristică a economiei României în perioada de tranziție a fost apariția dublului deficit: deficitul bugetar și deficitul de cont curent, apărute în urma politicilor de liberalizare pe fondul unui sistem economic slab structurat. Deficitul de cont curent a avut ca sursă principală dezechilibrul balanței comerciale. Politica de intervenție periodică în evoluția flotantă a cursului de schimb a avut ca motivație corecții ale nivelului de competitivitate, destinate reducerii pe termen scurt a deficitului balanței comerciale.

Dar, un rezultat esențial al perioadei de tranziție l-a reprezentat dezvoltarea sectorului privat, aportul acestuia la formarea produsului intern brut ajungând la 61,5% în anul 1999, față de 16,4% în 1990. Astfel, contribuția sectorului privat la crearea produsului intern brut a crescut an de an, ajungând să reprezinte 65,5% în anul 2000. O dată cu relansarea creșterii economice, s-a remarcat o îmbunătățire a structurii produsului intern brut în favoarea acumulării și investițiilor.

Pe parcursul tranziției, majoritatea guvernelor și-au concentrat atenția spre privatizare, considerând-o drept calea principală de impunere a schimbării structurale. Însă, rezultatele au fost adeseori sub așteptări. Privatizarea s-a dovedit a fi un proces lent și, ca urmare a interferențelor politice, a devenit și un proces complicat. Mai mult, a reieșit clar faptul că numai privatizarea ca atare nu este suficientă pentru ca o economie să funcționeze ca economie de piață și că fără un cadru instituțional adecvat, care să promoveze concurența, creșterea eficienței rămâne doar o iluzie.

La momentul de început al tranziției opinia generală era că trecerea rapidă a activelor statului în proprietate privată este singura și cea mai importantă măsură de realizare a unei economii de piață viabile. Experiența tinde însă să demonstreze că performanțele economice nu depind în mod direct de viteza procesului de privatizare ci, într-o mare măsură, de calitatea acestuia. În consecință, rolul privatizării în crearea condițiilor de dezvoltare a sectorului privat și în promovarea transformărilor structurale esențiale ale tranziției este pe cale de a fi reconsiderat.

Dacă ne gândim la țări ca Polonia sau chiar China, care au înregistrat cele mai mari rate ale creșterii economice și care în mare parte s-a datorat sporirii sectorului noilor entități private, ne punem întrebarea: Reforma economică este mai eficientă prin privatizare sau prin cerea de noi entități care să asigure realizarea mai eficientă a dezideratului economiei de piață?

În privința privatizării, au fost dezbătute avantajele diverselor metode și scheme de privatizare, diverși autori cântărind factori cum ar fi viteza, acceptabilitatea politică și socială sau impactul metodelor de privatizare alternative asupra viabilității economie a entităților.

Dovezile empirice dintr-un număr mare de țări sugerează că există o corelație între eficiența organizațiilor economice și structura lor de proprietate: entitățile în proprietatea statului tind să fie mai puțin eficiente decât cele cu o structură de proprietate disperată. De asemenea, entitățile controlate de investitori străini tind să fie mai eficiente decât cele exclusiv autohtone. Aceste constatări vin să întărească ideea că metoda de privatizare contează și că privatizarea în masă nu duce la cea mai eficientă soluție de guvernanță corporatistă.

Aceleași studii empirice au constatat însă importanța excepțională pe care o are cadrul instituțional al unei țări pentru performanța organizațiilor economice. S-a ajuns la concluzia că sunt multe cazuri când privatizarea nu a dus la îmbunătățirea eficienței; acestea sunt în general asociate cu situațiile în care nivelul concurenței a rămas neschimbat înainte și după privatizare.

În schimb, alternativa restructurării prin construirea unui sector privat nou, prin înființarea de entități noi, este privită ca o alternativă mult mai eficientă. În multe țări, în vreme ce eforturile și resursele erau dedicate privatizării marilor entități moștenite din socialism, avea loc o revoluție structurală tacită prin contribuția întreprinzătorilor la reforma economică, prin crearea de noi entități economice.

În consecință, este necesară reconsiderarea fundamentelor procesului de reformă, astfel, în locul unei reforme de la vârf spre bază, promovată de guvern și centrată pe privatizare, ar trebui încurajată o abordare de la bază spre vârf, bazată pe inițiativa antreprenorială autentică, care ar avea ca rezultat apariția unui sector de entități mici și mijlocii substanțial și dinamic.

Analistul Dochia Aurelian în lucrarea ”Contribuția noilor firme private la schimbările structurale din economia românească” prezintă câteva caracteristici care pun în evidență faptul că firmele nou înființate au un impact mai mare decât cel anticipat inițial, astfel:

– entitățile noi contribuie substanțial la expansiunea sectorului privat, impactul lor fiind, de regulă, mai rapid și mai consistent decât cel al programelor de privatizare;

– entitățile nou înființate contribuie la realizarea unor câștiguri de eficiență în economie, iar eficiența entităților noi este mai mare decât a celor vechi, de stat sau privatizate;

– entităților noi au o contribuție decisivă la sporirea mediului concurențial în economie; ele pot exercita o presiune eficace asupra entităților existente pentru a-și îmbunătăți eficiența și pot contribui la stabilizarea prețurilor;

– oferind consumatorilor o gamă mai largă de opțiuni, entitățile noi pot contribui direct și la sporirea bunăstării;

– entitățile noi sunt o sursă principală de creștere economică;

– întreprinzătorii au capacitatea de a identifica nișe de piață și de a-și adapta producția la cerințele specifice ale acestor piețe; spre deosebire de entitățile vechi, ale căror resurse nu pot fi ușor redirecționate în alte utilizări, entitățile noi sunt adaptate tehnologiilor și structurilor de piață moderne.

În privința entităților noi este greu, însă, de minimalizat importanța în restructurarea economiilor în tranziție sub aspecte multiple: sectorial, dimensional, organizatoric, financiar, etc.. Crearea entităților noi, majoritatea mici și mijlocii, ea însăși parte a procesului de restructurare, facilitează în același timp procesul de restructurare a marilor entități oferind posibilități de utilizare alternativă a resurselor materiale și umane.

În privința direcțiilor de restructurare prezentate mai sus, România nu s-a numărat printre cele mai de succes țări în tranziție. Spre deosebire de alte țări din zona central și est europeană, România nu s-a înscris cu fermitate pe o traiectorie de stabilitate și creștere economică, iar contribuția sectorului privat la produsul intern brut a fost mai mică decât cea atinsă de alte țări din regiune. Un aspect important este faptul că această contribuție a sectorului privat nu a fost rezultatul procesului de privatizare, ci rezultatul activității a sute de mii de firme noi, majoritatea mici și mijlocii.

În România, ca și în alte țări din Europa Centrală și de Est, când s-a pus problema strategiei de realizare a tranziției, organismele guvernamentale au pus accentul pe problemele legate de privatizarea sectorului de stat, în timp ce problemele legate de dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii au trecut pe plan secundar în agenda politicii economice. Cu alte cuvinte, atitudinea dominantă a fost aceea că dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii ar trebui să vină ca o consecință secundară a politicii de privatizare.

De la jumătatea deceniului anterior, sectorul privat a avut cuvântul cel mai greu de spus în majoritatea domeniilor economice, contribuția acestuia la produsul intern brut reprezentând aproape totalitatea volumului de producție din desfacerea cu amănuntul, din producția agricola, construcții și turism.

Sectorul privat domină în mod evident numeric – o majoritate copleșitoare de 98,4% din numărul total de 761.842 de agenți economici înregistrați la Registrul Național al Comerțului în perioada 1990 – 1999 sunt privați. Majoritatea acestor entități private, un număr de 641.163 sunt societăți comerciale, dar există și peste 100.000 întreprinzători persoane fizice și 5.000 de organizații cooperatiste. Cei mai mulți agenți economici s-au înființat în perioada 1991-1994. Explozia entităților economice a fost rezultatul facilităților fiscale, în baza cărora numeroși agenți economici români au fost scutiți de la plata impozitului pe profit până în luna decembrie 1999, iar cei străini până în octombrie 2002.

Facilitățile existente la acel moment au condus la situația ca un număr foarte mare de întreprinzători, care desfășurau activitate de comerț și care reprezentau circa 80% din totalul societăților comerciale existente până la sfârșitul anului 1994, să-și înființeze , la fiecare șase luni, o nouă societate comercială în scopul ”sustragerii” legale de la plata impozitului pe profit. Aceasta explică numărul foarte mare de societăți comerciale înființate în țara noastră până în decembrie 1994 și care, după expirarea perioadei de scutire la plata impozitului pe profit, și-au încetat efectiv activitatea, fără a fi însă și lichidate, scriptic acestea fiind în funcțiune.

Trebuie menționat însă că numărul total al agenților economici înregistrați ar trebui analizat cu precauție. Este bine cunoscut faptul că multe din societățile înregistrate sunt în realitate inactive din punct de vedere economic, multe din acestea nu înregistrează declarațiile financiare/fiscale cerute de lege, iar o mare parte din acestea nu prezintă datele minime de identificare a lor. De asemenea, un număr relativ mare de societăți cu răspundere limitată și societăți pe acțiuni nu și-au majorat capitalul la nivelul minim impus prin amendamentele legislative la Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale, aspecte ce indică faptul că aceste entități sunt, în realitate, inactive, iar numărul de entități nou înființate în economia românească nu este un element relevant în privința dezvoltării sectorului privat.

De asemenea, numărul agenților economici ca un barometru al spiritului antreprenorial, trebuie analizat cu precauție, știind faptul că mulți întreprinzători particulari au înființat serii de firme pentru a prelungi astfel facilitățile fiscale acordate până în 1995 firmelor nou înființate, în prezent multe dintre ele fiind entități moarte din punct de vedere economic.

În privința numărului entităților în funcțiune în România care au fost cu adevărat active, există date certe. Conform datelor furnizate de Registrul Comerțului pentru anul 2004, din 521.000 entități doar 342.000 depinseseră bilanțuri contabile.

1.3. PRIVATIZAREA CEA MAI AMPLĂ FORMĂ DE RESTRUCTURARE DIN ROMÂNIA

În România, procesele economiei de piață, de privatizare, de schimbare a legislației, de intensificare a concurenței, dar și evoluția unor tehnologii avansate au impus adoptarea de strategii de transformare a structurilor și activităților pentru a face față cerințelor globalizării.

Procesul de restructurare atât la nivel macro, cât și microeconomic s-a derulat sub presiunea condițiilor de aderare la Uniunea Europeană, ceea ce a impus efectuarea de schimbări radicale în mediul economic cu scopul asigurării competitivității, transparenței și dinamismului în mediul concurențial. Astfel, conducerea entităților a fost nevoită să adopte strategii care să se încadreze obiectivelor de realizare a creșterii economice, de folosire rațională a forței de muncă, de controlare a inflației și de realizare a echilibrului comerțului exterior.

Privatizarea a fost cea mai amplă formă de restructurare care s-a manifestat în mediul economic românesc. În aplicarea acestei strategii, la acel moment, s-a pornit de la ideea că este singura strategie care poate oferi un conținut și perspective favorabile reformei cu condiția îndeplinirii criteriului de eficiență economică. Desfășurarea procesului de privatizare în România a cunoscut un curs oscilant, marcat de numeroase critici aduse și dificultăți întâmpinate, care au făcut ca acest proces să nu fie pe măsura așteptărilor sau a nevoilor realizării obiectivelor reformei.

Rolul de bază al privatizării a fost schimbarea regimului de proprietate pentru entitățile din sectorul de stat pe baza unui proces complex care presupunea o modificare amplă a tuturor funcțiilor atât în ansamblu, dar și individual cu scopul creării premiselor de utilizare cu profitabilitate maximă a factorilor de producție.

În procesul de privatizare, s-a pornit de la încercarea de a slăbi puterea statală, dar nu prin consolidarea structurilor monopoliste în sensul a cel puțin două direcții din care se dorea obținerea unor consecințe pozitive cum ar fi:

a. separarea patrimonială reală și obligația răspunderii materiale pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale ceea ce va însemna trierea entităților viabile de cele care nu-și acoperă costurile din vânzări;

b. statutul juridic de entitate privată va impune responsabilități mai efective în privința gestionării patrimoniului, a conservării și dezvoltării acestuia, și într-o fază ulterioară, pe măsura concentrării acțiunilor și a creării condițiilor pentru asumarea de riscuri, valorificarea proprietății, a inovației.

Procesul de restructurare s-a derulat, încă de la început, sub emblema: ”privatizare pentru relansare și dezvoltare”. S-a urmărit în mod consecvent ca strategiile și programele de activitate să privească privatizarea entităților nu ca pe un scop în sine, ci ca pe un mijloc prin care să se asigure perspectivele evoluției acestora într-un cadru nou, să se ajungă la viabilizarea zonelor economice în care își desfășoară activitatea respectivele entități și, prin extrapolare, la creșterea economică și stabilitatea generală.

Procesul de privatizare a constitui traseul parcurs de entitățile economice între sistemul de economie deținut preponderent de stat spre modele ale economiilor titularului dreptului de proprietate dinspre stat către entități private.

Cu privire la scopul acestui proces de privatizare, este important de menționat faptul că forma de restructurare constituie o etapă pregătitoare pentru aplicarea strategiilor de restructurare la nivelul fiecărei entități economice. Prin această formă nu s-a avut în vedere obținerea de venituri imediate, ci înscrierea entităților într-un context economic sănătos, în care să producă profit, să-și achite taxele către stat și obligațiile către furnizori, să ofere locuri de muncă și, pe cât posibil, să genereze noi activități și chiar noi entități.

Un prim obiectiv al acestui proces de privatizare a fost trecerea în sectorul privat a unor entități cu grad foarte redus de atractivitate, a căror evoluție ulterioară putea conduce la redresarea lor economică-financiară și soluționarea multor probleme sociale, confirmând astfel avantajele schimbării formei de proprietate.

Un alt aspect vizat de această formă de restructurare a fost privatizarea unor entități cu probleme grave pentru care existau premisele relansării, fie în forma organizatorică existentă, fie sub forma reorganizării întregii activități.

Vânzarea pachetelor de acțiuni deținute de stat la entități provenind din fostele întreprinderi de stat a creat un mediu încurajator pentru înființarea de noi entități și a reprezentat o opțiune strategică a tuturor guvernelor României de după 1990, constituind premisa dezvoltării proprietății private în toate domeniile de activitate, impulsionând funcționarea mecanismelor economiei de piață.

Elementele inițiale ale procesului de privatizare au fost stabilitate prin Legea nr.58/1991 privind privatizarea întreprinderilor de stat, care stabilea nu numai căile de a vinde pachetele de acțiuni deținute de stat, după distribuirea, gratis, a 30% din capitalul întreprinderilor de stat către toți cetățenii români cu drept de vot, dar instituia și structuri adecvate în acest domeniu, Fondul Proprietății de Stat, Fondul Proprietății Private și Agenția Națională pentru Privatizare.

Restructurarea și privatizarea întreprinderilor aflate în patrimoniul statului s-au numărat printre prioritățile programului economic pentru anul 2001. S-a acționat atât în societățile cu capital social gestionat de Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului, cât și în acea parte a patrimoniului public administrat de ministerele economice (ministerele industriilor, finanțelor, transporturilor, agriculturii și alimentației etc.)

Atenția autorităților s-a concentrat, îndeosebi, asupra realizării obiectivelor incluse în trei mari programe de restructurare-privatizare elaborate cu asistența organismelor internaționale:

1. Programul PSAL I, negociat de Guvernul României cu Banca Mondială în iunie 1999, a cuprins patru direcții de acțiune în vederea accelerării procesului de restructurare și privatizare: restructurarea sectorului bancar (ajunsă practic în fază finală, o dată cu privatizarea Băncii Agricole și cu stadiul avansat de pregătire pentru privatizarea Băncii Comerciale Române, la acel moment); privatizarea societăților comerciale cu capital majoritar de stat; îmbunătățirea mediului de afaceri; atenuarea costurilor sociale ale reformei. Programul a vizat 62 de societăți comerciale industriale (în majoritate întreprinderi constructoare de mașini, utilaje și echipamente), care au ajuns în faze avansate de restructurare și pregătire, în unele cazuri privatizarea a fost finalizată în anul 2002. În cadrul procesului de privatizare. Cumpărătorii au fost de mai multe categorii: persoane juridice române (societăți comerciale), persoane juridice străine (societăți comerciale), persoane fizice române, persoane fizice străine și asociații ale salariaților.

2. Programul PSAL II, negociat în anul 2001 cu reprezentanții Băncii Mondiale și conceput ca un program de accelerare a restructurării, a inclus pe lângă detalii privind finanțarea proiectelor incluse în PSAL I și o nouă componentă, respectiv un nou lot de 10 societăți comerciale care au urmat procedura de restructurare cu asistența unor firme de consultanță specializate, precum și un grup de alte 10 societăți a căror privatizare se dorea a fi realizată cu asistență din partea unor bănci internaționale de investiții. Până la sfârșitul anului 2001, primele etape ale programului au fost parcurse (definitivarea listei întreprinderilor, elaborarea documentației de prezentare pentru fiecare dintre societățile nominalizate, preselecția consultanților, întocmirea documentației de licitație).

3. Programul RICOP de restructurare a întreprinderilor și reconversie profesională, finanțat de Comisia Europeană, a avut ca obiective diminuarea consecințelor rezultate din aplicarea măsurilor de disponibilizare a personalului excedentar și promovarea inițiativelor de ocupare a forței de muncă, dar și încurajarea activităților economice cu scopul creării de noi locuri de muncă. Pentru fiecare din cele 60 de societăți incluse în programul RICOP au fost elaborate programe punctuale de restructurare, aflate în diferite stadii de implementare. Procesul de restructurare a continuat și în domeniul serviciilor publice în cadrul cărora s-au distins reforma armatei ( care are drept obiectiv principal aducerea sectorului de apărare la standarde care să permită României integrarea în structurile NATO), cea din administrație (materializată în măsuri de descentralizare și eficientizare a serviciilor administrației publice), dar și cea din învățământ și domeniul asigurărilor sociale, în special reglementarea legii pensiilor.

Privatizarea a 127 de societăți comerciale a creat premisele pentru reducerea în viitor a stocului de arierate și a pierderilor, acțiunea a dus la disponibilizarea a circa 34.500 salariai. Cea mai mare parte a capitalului vândut, 98% era concentrată în 19 societăți comerciale mari, restul constituind patrimoniul a 108 întreprinderi mici și mijlocii.

Exemplu: SIDEX Galați, cea mai mare societate din România, privatizată în anul 2001, înregistrase la sfârșitul anului 2000 o pierdere de peste 5.694 miliarde lei, reprezentând peste 88% din totalul pierderilor societăților neprofitabile aflate în restructurare.

De la declanșarea privatizării și până la sfârșitul anului 2001 statul a vândut 34% din patrimoniul său prin autoritatea de privatizare (APAPS), prin societăți de investiții financiare (SIF) și prin procesul de privatizare în masă.

În primii săi ani de existență, Fondul Proprietății de Stat a privatizat întreprinderi mici și mijlocii în sectoare/sub sectoare de mare atractivitate, dar nu a reușit să prezinte oferte pentru companiile mari și foarte mari, deținând capacități de producție supradimensionate, tehnologii învechite și care acumulaseră datorii.

Perioada 1992-1996 s-a concretizat prin aplicarea programelor de restructurare, iar majoritatea entităților și-au consolidat situația economico-financiară cu scopul asigurării reconstituirii capacității de plată, reducerea semnificativă a arieratelor și stocurilor. În acea perioadă, FPS a alocat fonduri pentru restructurare la 1.349 entități, din care în procent de peste 43% au fost alocate pentru restructurarea selectivă a entităților de stat incluse în programe speciale de supraveghe economico-financiară. Obiectivele procesului de restructurare au urmărit redimensionarea capacităților de producție în funcție de cererea pieței, eliminarea activităților nerentabile, vânzarea activelor, modernizarea produselor și tehnologiilor și perfecționarea managementului.

După 1997, deoarece prin modificarea cadrului legislativ – metodologic, s-a interzis utilizarea unei părți din veniturile obținute din privatizare pentru restructurarea entităților neprivatizate, restructurarea s-a limitat, în general la măsuri organizatorice și manageriale, care se puteau implementa cu resurse financiare reduse. Astfel, în majoritatea cazurilor, a avut loc înrăutățirea situaților economico-financiare ale entităților respective, s-au înregistrat pierderi de către entitățile din portofoliul FPS. Pierderile s-au agravat, ajungând la nivelul de 220% în anul 1999, comparativ cu 1998. În acest context, reducerea pierderilor din activitatea de exploatare a entităților nu mai era posibilă fără demararea unui program strict necesar de investiții tehnologice, însă politica generală de investiții a fost axată pe menținerea în funcțiune a capacităților de producție existente.

De asemenea, s-a încercat realizarea unor analize diagnostic și proceduri de restructurare pentru entitățile generatoare de pierderi, dar a căror implementare a fost finalizată numai în cazul a 23 de entități și astfel menținerea unui număr constant al entităților cu pierderi s-a datorat ponderii nesemnificative a privatizării acestui tip de entități.

În faza de început a procesului de privatizare, respectiv sfârșitul anului 1992, numărul total al entităților a fost de 5.937, având un capital social gestionat de Fondul Proprietății de Stat în cotă de 44,3% din capitalul social al entităților din România, restul de 55,7% fiind atribuit pentru gestionarea ministerelor, reprezentând regiile autonome, companiile și entități naționale.

Pe parcursul derulării privatizării, s-a constatat că cele mai avantajoase prețuri s-au obținut prin vânzarea societăților mici, întrucât acestea au prezentat o atractivitate deosebită deoarece aveau o valoare mică a capitalului (mai ales cele din comerțul interior și exterior, industria alimentară, textilă, servicii, cercetare etc.), o profitabilitate relativ ridicată și o viteză mare de rotație a capitalului.

Structura entităților privatizate în perioada 1992-1998 se prezintă în tabelul de mai jos care pune în evidență un trend crescător a numărului de societăți privatizate, se observă o creștere spectaculoasă în anul 1996 a entităților mici privatizate. Dacă numărul total a entităților privatizate s-a dublat în 1996 față de 1995, pe categorii de entități creșterea a fost de 3 ori la categoria entități mici. Anul 1997 a reprezentat un regres în privința numărului de societăți comerciale privatizate, restabilindu-se echilibrul din 1996, în anul 1998. În perioada 1992-1998, 75% din numărul entităților privatizate au fost societăți mici.

Tabel 1: numărul de societăți comerciale privatizate, după mărimi, în perioada 1992-1998, Sursa: date FPS, 1998

Anii 1997-1998 au marcat demararea unor noi măsuri de natură să amplifice intensificarea procesului de privatizare, și anume:

– spargerea monopolului unor regii autonome prin reorganizare, divizare și transformarea lor sau a unor părți ale acestora, în companii naționale și societăți comerciale urmate de procesul de privatizare, de exemplu în domeniul transportului pe calea ferată, energiei electrice, extracției petrolului și al altor minerale, telecomunicațiilor, anumitor servicii publice etc.

– restructurarea și privatizarea prin dizolvarea și lichidarea societăților cu pierderi, fără perspective de a se redresa, și utilizarea cu prioritate a unor metode de privatizare bazate pe criteriile de piață;

– trecerea la privatizarea unor societăți mari din industrie și sectoare economice, inclusiv băncile;

– preluarea încasărilor din privatizare la bugetul statului și constituirea, în cadrul acestuia, a unui fond de dezvoltare destinat investițiilor în retehnologizări și restructurări.

O altă problemă a privatizării au fost metodele de privatizare. În pofida existenței unor dileme și chiar controverse în ceea ce privește utilizarea celei mai bune metode de privatizare, practica din România și din alte țări a dovedit că există o multitudine de metode și tehnici de privatizare, adecvate specificului fiecărui domeniu și momentului, care mai degrabă au caracter complementar. În acest sens menționăm că s-a încercat, într-o măsură tot mai mare, evaluarea patrimoniului privatizabil pe baza metodelor pieței, aceasta neînsemnând însă că s-a renunțat total la utilizarea complementară și a altor metode bazate pe valoarea contabilă netă actualizată, metode rapide de evaluare, estimări ale experților, metoda comparațiilor internaționale etc.

Pe măsură ce piața de capital în România a căpătat consistență, sarcina evaluării unui patrimoniu vandabil al statului devenea cu mult ușurată. Relevanța semnalelor de preț pe această piață, deocamdată, este deformată de existența unui dezechilibru foarte mare dintre oferta de capital privatizabil în exces și, respectiv, cererea relativ redusă datorită insuficienței capitalului autohton, volumului limitat al investitorilor străini care pot opta pentru o gamă largă de obiective privatizabile existente pe piața țărilor din Europa Centrală și de Est. Acest dezechilibru acționează în defavoarea vânzătorului, conducând la un preț relativ scăzut de vânzare.

Este relevant următorul table prin punerea în evidență a preponderenței metodei licitației în detrimentul celorlalte metode alternative, dar și legătura evidentă dintre categoria de societate și metoda utilizată.

Tabel 2: Numărul societăților comerciale, privatizate după metodele utilizate și după dimensiuni, în anul 1998, Sursa: date FPS

Se observă că 93% din societățile mici au folosit ca metodă în procesul de privatizate – licitația, în timp ce 70% din societățile mari au folosit ca metodă în procesul de privatizare – negocierea. Societățile mijlocii au folosit în proporții aproximativ egale metoda licitației și metoda negocierii.

În anii 1999-2000, în cadrul programului de guvernare, problemele privatizării au ocupat un loc prioritar. Principalele obiective ale acelei perioade au vizat: elaborarea și punerea în practică a strategiilor de privatizare în corelare cu strategiile dezvoltare; conturarea procesului de restructurare, îmbunătățirea cadrului legal și instituțional care să reglementeze conflictele de muncă; accelerarea procesului de privatizare sub aspect calitativ, prin creșterea ponderii capitalului social privatizat din total capital social; creșterea transparenței procesului de privatizare prin promovarea metodelor care să asigure o concurență sporită între potențialii investitori, cât și prin utilizarea piețelor organizare de capital ( Bursa de Valori București și RASDAQ). Restructurarea, privatizarea sau reconversia de active la societățile cu mari datorii restante; privatizarea societăților comerciale bancare – Banc Post, Banca Agricolă, Bancorex – și pregătirea pentru privatizare a Băncii Comerciale Române și privatizarea societăților de asigurări și reasigurări; oferirea la vânzare a societăților comerciale înființate prin restructurarea regiilor autonome; includerea unor contracte intermediare cu bănci internaționale de investiții pentru vânzarea acțiunilor societăților comerciale mari, erau strategii urmările la acel moment.

Anul 2000 a fost marcat de restructurarea Fondului Proprietății de Stat prin înființarea Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului (APAPS) care a fost constituită cu rolul de a încerca adoptarea unei maniere de administrare publică transparentă în restructurarea și privatizarea companiilor.

În privința strategiei generale, perioada 2001-2004 a vizat preluarea unui portofoliu de entități cu grad redus de atractivitate, a căror situație financiară influența negativ evoluția macroeconomică. Acest lucru a impus reorientarea strategiilor de privatizare spre aplicarea unor măsuri de restructurare organizatorice, financiare, manageriale anterior privatizării. Tot în aceeași perioadă a avut loc completarea și modificarea cadrului legislativ – metodologic al restructurării și privatizării prin adoptarea Legii nr.137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările și completările ulterioare, a OUG nr.8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare și privatizare a unor societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat. O caracteristica importantă a acelei perioade a fost deplasarea accentului spre privatizarea entităților mari și foarte mari, cu volume mari de pierderi și arierate, în condițiile aplicării unor programe punctuale de restructurare, programe care au inclus și disponibilizări de personal, dar și acordarea de facilități entităților la plata datoriilor bugetare și stimularea cumpărătorilor la realizarea unor volume mari de investiții, uneori chiar prin reducerea prețului de vânzare până la o valoare simbolică.

În anul 2004 a fost înființată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS), prin comasarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare (AVAB) cu Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului (APAPS), cu perspective că acest organism să treacă la un sistem de funcționare după modelul din Uniunea Europeană, desfășurându-și activitatea după principiile economiei de piață.

De asemenea, s-a instituit procedura de administrare specială la entități, înainte de privatizare, în scopul supravegherii economico-financiare și pregătirii acestora pentru privatizare, precum și lichidarea entităților neviabile, fără perspectivă de redresare, în scopul reducerii arieratelor din economie.

În anul 2004, piața românească a înregistrat creșteri importante în domeniul privatizărilor. Creșterea a fost de 336% și s-a datorat marilor privatizări din sectorul energiei, piața totală fiind estimată la 2,9 miliarde dolari. Astfel, privatizările din sectorul energiei au propulsat România pe locul trei după Polonia și Rusia din punct de vedere al valorii totale a tranzacțiilor, în timp ce în 2003, România se situa pe locul cinci.

Cea mai importantă privatizare începută în anul 2004 a fost privatizarea SNP PETROM SA, cea mai mare companie din punct de vedere al cifrei de afaceri (2,3 miliarde euro estimată pentru 2004) și al capitalizării (7 miliarde euro la mijlocul lunii martie 2005). Câștigătorul licitației, compania austriacă OMV a plătit 1,86 miliarde dolari (1,49 miliarde euro) pentru 51% din acțiunile PETROM (669 milioane euro pentru o treime din acțiuni și alte 830 milioane euro pentru mărire de capital în vederea obținerii majorității) potrivit informațiilor publice.

Totuși, au existat și alte privatizări importante din domenii diverse, printre cele mai importante fiind entitățile de distribuție a energiei electrice și complexele energetice, în sectorul energiei, BCR ( privatizare finalizată în 2006 cu suma cea mai mare încasată de stat de 2,2 mld euro) și CEC, în sectorul bancar, sau companiile S.N. Radiocomunicații și în sectorul telecomunicațiilor (Romtelecom și post Telecom).

Astfel, anul 2004 a reprezentat pentru România anul în care statul nu mai deține monopolul asupra petrolului și energiei electrice, luna iunie a fost considerată luna celor mai importante privatizări din ultimii 15 ani. În perspectiva procesului de aderare la Uniunea Europeană, s-au luat o serie de măsuri pentru finalizarea privatizărilor companiilor de distribuție a energiei electrice Banat și Dobrogea și grăbirea procedurilor pentru Electrica, Oltenia și Moldova, Distrigaz Nord și Sud, precum și respectarea calendarului de privatizare a Petrom stabilit cu Banca Mondială și FMI.

Începând cu data de 1 ianuarie 2007, AVAS se reorganizează prin comasarea prin absorbție cu O.P.S.P.I. – Oficiul Participațiilor Statului si Privatizării in Industrie. La sfârșitul anului 2008, O.P.S.P.I. și-a reluat activitatea ca instituție in subordinea Ministerului Economiei. În anul 2012, prin Ordonanța de Urgenta nr. 96/22.12.2012 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale și pentru modificarea unor acte normative, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, instituție publică, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, trece in coordonarea Ministrului Economiei, schimbându-și denumirea în Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Conform AAAS ultimele privatizări au avut loc în anul 2010 printre care amintim TROCADERO București, Avioane Craiova și Automobile Craiova iar în anul 2014 cele mai disputate privatizări au fost pentru Oltchim și CFR Marfă.

Încercând să privim retrospectiv derularea privatizării din economia românească, putem spune că nu a fost o coordonată definitorie pentru politica guvernamentală, motiv pentru care economia românească nu a înregistrat schimbări de natură structurală, așa cum se preconiza la momentul demarării procesului. Pe parcursul tranziției, realitățile privatizării au fost presărate de numeroase dificultăți, datorate, în principal, lipsei de atractivitate a entităților, neseriozității unor investitori și lacunelor cadrului legislativ, acestea din urmă fiind soluționate, parțial prin modificarea și remodificarea legislației. Nerealizarea obiectivelor privatizării sau realizarea lor într-o măsură nemulțumitoare sunt rezultatul nor implicații ale statului sau a factorilor din mediul național, dar și internațional.

Concluzia ultimilor ani, în materie de strategie, este că fără o privatizare reală, pe criterii economice de performanță, tranziția este lipsită de sens. Procesul de privatizare trebuie conceput ca o cale prioritară de constituire și consolidare a capitalului autohton și de atragere a capitalului străin performant, purtător de creștere economică.

Obligația de a asigura condițiile necesare ca, în concurența inevitabilă cu capitalul străin, capitalul autohton să nu fie defavorizat trebuie avută permanent în vedere. Privatizarea marilor entități reprezintă o soluție viabilă doar dacă noii proprietari au capacitatea financiară, managerială și tehnică de a asigura relansarea producției și recucerirea pieței externe și apărarea interesului național. Selecția investitorilor străini, dar și români nu poate să neglijeze strategiile concurențiale ale marilor concerne, care urmăresc prin orice mijloace protecția propriilor interese pe piața internațională.

În consecință, considerăm că în procesul de privatizare trebuie avute în vedere principii, obiective și metode care să vizeze crearea cadrului propice în care atât elementul economic, cât și cel social să se poată dezvolta singure în viitor, fără acțiunea directă a statului, iar statul și organismele statului trebuie să fie doar elemente creatoare de echilibru macroeconomic pe termen lung.

Asigurarea transparenței și corectitudinii procesului de privatizare; utilizarea fondurilor obținute din privatizare, cu prioritate pentru capitalizarea, modernizarea și dezvoltarea agenților economici; crearea de noi locuri de muncă; deplasarea accentului de pe aspectul cantitativ al privatizării pe cel calitativ și dezvoltarea unui cadru stimulativ pentru investiții reprezintă condiții esențiale pentru realizarea unei restructurări de succes.

Întârzierea procesului de privatizare a determinat prelungirea procesului de restructurare la nivel macro și microeconomic, precum și adâncirea decalajelor tehnico-economice față de entitățile cu economie de piață modernă. Dezvoltarea producției și sporirea eficienței economice depinde și de crearea de noi entități, care reprezintă o altă componentă de bază a restructurării proprietății.

Un aspect important al derulării privatizării în România, a fost faptul că guvernele au adoptat și impulsionat proiecte de privatizare majore în scopul reducerii semnificative a sectorului de stat. Amintim, privatizarea celei mai mari bănci din proprietatea statului (BCR), dar și vânzarea totală a capitalului deținut de stat și transferul controlului către un investitor strategic a distribuției electricității și gazelor naturale. Cu privire la aceste proiecte de privatizare majore, ne exprimăm opinia cu privire la faptul că păstrarea în autoritatea statului a unor sectoare strategice ar fi necesară pentru a nu periclita siguranța națională.

1.4. RESTRUCTURARE ȘI DEZVOLTARE ECONOMICĂ

Fenomenele care marchează evoluția economiei mondiale în ultimele decenii stau sub semnul globalizării, al interdependențelor și interacțiunii. Orice s-ar întâmpla, în orice colț al lumii, are efecte mai mult sau mai puțin ample asupra întregii economii mondiale.

Globalizarea este un proces de extindere a tranzacțiilor între oameni dincolo de granițele fiecărei țări și de adâncire a interdependențelor între entități globale, care pot fi private, instituții publice sau guverne. Acest proces este condus de forțe economice ( ca liberalizarea schimburilor comerciale), tehnologice (comunicații, informații) și politice (căderea comunismului). Globalizarea diferă de celelalte forme de intensificare a interdependențelor între națiuni, ea implică un proces calitativ, bazat mai degrabă pe o piață globală consolidată a producției, distribuției, consumului, decât pe piețe naționale autonome. Ea implică, de asemenea, creșterea atât a riscurilor cât și a oportunităților pentru indivizi și comunități în transformarea tradițiilor și modelului de consum, accentuându-se mobilitatea, simultaneitatea, pluralismul și creșterea alternativelor de satisface a nevoilor.

Globalizarea implică creșterea interdependențelor și legăturilor în lumea modernă, ca urmare a dezvoltării fără precedent a fluxurilor de bunuri și servicii, a capitalurilor, informațiilor, precum și mobilitatea ridicată a persoanelor. Procesul este condus de cuceririle tehnologice, reducerea costului tranzacțiilor și are drept principalii actori societățile transnaționale.

O componentă a globalizării o constituie internaționalizarea fluxurilor financiare. Momentul esențial al începutului globalizării piețelor financiare l-a constituit trecerea la cursurile flotante și deschiderea piețelor financiare. Astăzi, fluxurile financiare internaționale sunt cele mai dinamice. Conform datelor publicate, între 1980 și 1995, fluxul de investiții străine directe a crescut de patru ori, iar exporturile de bunuri și servicii, de 1,5 ori (considerând anul 1980 anul de pornire). Mai mult de 1,5 trilioane USD sunt schimbați pe piețele valutare internaționale în fiecare zi. Cu toate acestea, volatilitatea financiară se dovedește unul din riscurile majore ale globalizării piețelor financiare, afectând toate țările lumii, chiar dacă actorii principali sunt țările dezvoltate.

Sub impactul globalizării, actorii vieții economice, care au prins avânt în această dinamică, sunt corporațiile, în special cele de tip gigant. Ele reprezintă în opinia specialiștilor așa numitul oligopol global ca urmare a rețelelor create prin extinderea domeniului de activitate, a ariei de acțiune.

Internaționalizarea afacerilor a condus la depășirea limitelor comerțului exterior, prin operațiuni de import-export de bunuri și servicii și a avut loc procesul de internaționalizare a capitalului prin fluxul de investiții străine directe.

În timp, pornind de la motivația de investire, s-au conturat cinci tipuri de activități ale corporațiilor: investiții străine directe în căutare de resurse; investiții străine directe în căutare de piețe; investiții străine directe în căutare de eficiență, investiții străine directe în căutare de active strategice; alte tipuri de investiții străine directe care au o motivație combinată a tipurilor anterioare.

Rolul acestor entități constituie bariera de trecere de la modelul economiei multinaționale care a marcat anii 60-70 spre economia globală care a evoluat încă din anii 90. Un barometru al acestui fenomen este dat de dinamica investițiilor străine directe.

În privința investițiilor străine, pentru România ele reprezintă nu numai o sursă de finanțare, dar și de creștere economică, iar pe parcursul tranziției au constituit un mijloc de accelerare a procesului tranziției, având rolul de a înfăptui mutații structurale și calitative în economie și contribuind totodată la punerea în valoare a resurselor existente în țară.

Investiția străină directă reprezintă o relație investițională de durată, între o entitate rezidentă și o entitate nerezidentă și de regulă, implică exercitarea de către investitor a unei influențe manageriale semnificative în entitatea în care a investit. Sunt considerate investiții directe capitalul social vărsat și rezervele ce revin unui investitor dacă deține cel puțin 10% din capitalul social subscris al unei entități, creditele dintre acest investitor și entitatea în care a investit, precum și profitul reinvestit de către investitor.

Investitorul străin direct poate fi o persoană juridică, persoană fizică sau grup de persoane ce acționează împreună, care deține cel puțin 10% din capitalul social subscris (respectiv din capitalul de dotare al entităților fără personalitate juridică) sau cel puțin 10% din voturi, într-o entitate situată în afara propriei țări de rezidență.

Entitatea investiție directă poate fi o entitate cu sau fără personalitatea juridică, în care un investitor străin deține cel puțin 10% din capitalul social subscris sau din voturi, respectiv din capitalul de dotare în cazul entităților fără personalitate juridică (sucursale). Deținerea a cel puțin 10% din capitalul social subscris sau din voturi respectiv din capitalul de dotare, este primordială în stabilirea relației de investiție directă.

Componentele investițiilor străine directe sunt:

– capitaluri proprii, care cuprind capitalul social subscris și vărsat, atât în numerar cât și prin contribuții în natură, deținut de nerezidenți în entități rezidente, precum și cota aferentă din rezerve; în mod corespunzător, în cazul sucursalelor, se ia în considerare capitalul de dotare aflat la dispoziția acestora;

– creditul net, respectiv creditele primite de către entitatea investiție directă de la investitorul străin direct sau din cadrul grupului de firme nerezidente din care face parte acesta, mai puțin creditele acordate de către entitatea investiție directă investitorului străin direct sau unei alte firme din cadrul grupului de firme.

Tipurile investițiilor străine directe (diferențiate după contribuția la dezvoltarea și înnoirea activelor economice în țara primitoare de investiții) sunt:

– Greenfield, investiții în entități înființate și dezvoltate de către sau împreună cu investitori străini, sub forma unor investiții pornite de la zero;

– Brownfield, investiții în entități preluate integral sau parțial de către investitori străini de la rezidenți, mai mult de 50% din imobilizările corporale și necorporale fiind realizate după preluare

– Preluări integrale sau parțiale de entități, adică investiții în entități preluate integral sau parțial de către investitori străini de la rezidenți, mai mult de 50% din imobilizările corporale și necorporale fiind realizate înainte de preluare.

În România, pe perioada tranziției s-a manifestat o anumită polarizare a investițiilor străine în regiunile București, Vest și Nord-Vest, unde ponderea cifrei de afaceri realizată de firme mici și mijlocii cu capital străin a depășit 40% din cifra de afaceri a întreprinderilor mici și mijlocii din zonele respective. De asemenea, firmele din regiunea vestică a României realizează cifre de afaceri superioare, atâta vreme cât ponderea lor în total este mai mare, deși numărul este mai mic.

În același timp, atenția investitorilor străini a fost mult mai puțin atrasă de regiunile Nord-Est, Sud-Est, Sud-Vest, Oltenia sau chiar Sud-Muntenia sau Centru României, unde ponderile cifrei de afaceri a firmelor cu investiții străine sunt de sub 25%. Un aspect important este modul cum firmele cu capital străin reușesc să fie integrate mediului economic local, în așa fel încât să stimuleze și să îmbunătățească performanțele economice regionale.

Investițiile străine în întreprinderile mici și mijlocii s-au orientat mai degrabă spre industrie și servicii și mai puțin spre construcții. Deși, ca număr depășesc orice alt domeniu ponderea cifrei de afaceri a întreprinderilor mici și mijlocii cu capital străin din comerț este relativ scăzută, probabil și datorită numărului foarte mare de întreprinderi mici și mijlocii cu capital 100% românesc din această ramură.

În vederea aderării la Uniunea Europeană, anul 2005 s-a evidenția prin îndreptarea reformei economice către întreprinderile mici și mijlocii. Astfel, autoritățile au lansat mai multe mesaje de dezvoltare și dinamizare a sectorului firmelor mici și mijlocii, considerat a fi cel mai sigur motor de relansare economică. Politica guvernului în anul 200 s-a orientat spre crearea unui mediu propice pentru dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii. Banca Națională a României a venit în sprijinul reformei, prin apelul adresat băncilor comerciale pentru încurajarea creditării întreprinderilor mici și mijlocii.

Pe parcursul anului, s-a încercat corectarea tuturor elementelor care au stat în calea dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, considerându-se că IMM-urile pot garanta succesul procesului de integrare europeană.

Banca Națională a României și Institutul Național de Statistică au realizat cercetare statistică pentru determinarea investițiilor străine directe (ISD) în România la 31.12.2013 pe baza soldului existent la începutul anului 2013 și a mișcărilor (fluxurilor) în cursul exercițiului financiar 2013, în întreprinderile investiție directă rezidente.

Cercetarea statistică ISD a fost realizată, pentru prima dată, în conformitate cu prevederile metodologice ale Manualului balanței de plăți și poziției investiționale internaționale al Fondului Monetar Internațional, ediția a 6-a (BPM6), care a înlocuit vechea metodologie bazată pe Manualul BPM5:

1. Fluxul net de investiții străine directe în anul 2013 a atins nivelul de 2.712 milioane euro, din care: 

– 2.427 milioane euro aport la capitalurile proprii (89,5 %);

 – 285 milioane euro credit net primit de la investitorii străini (10,5%).

2. Soldul final al investițiilor străine directe la 31 decembrie 2013 a înregistrat valoarea de  59.958 milioane euro, din care:

– 40.700 milioane euro aport la capitalurile proprii, inclusiv profitul reinvestit (67,8%);  – 19.258 milioane euro credit net primit de la investitorii străini (32,2%).

2.1. Repartizarea investițiilor străine directe pe principalele activități economice:

Din punct de vedere al orientării pe ramuri economice (conform CAEN Rev.2), ISD s-au localizat cu precădere în industria prelucrătoare (31,1% din total). În cadrul acestei industrii cele mai bine reprezentate ramuri sunt prelucrare țiței, produse chimice, cauciuc și mase plastice (5,9% din total ISD), industria mijloacelor de transport (5,7%), metalurgia (4,1%), industria alimentară, a băuturilor și tutunului (4,0%) și ciment, sticlă, ceramică (2,7%).

Investiții străine directe în România la 31 decembrie 2013

Tabel 3: Repartizarea investițiilor pe principalele activități economice la 31 decembrie 2013

Pe lângă industrie, activități care au atras importante ISD sunt intermedierile financiare și asigurările (reprezintă 14,2% din totalul ISD), comerțul cu amănuntul și cu ridicata (11,2%), construcții și tranzacții imobiliare (9,8%), tehnologia informației și comunicații (6,9%).

Imobilizările corporale și necorporale, cu un sold la finele anului 2013 în valoare de 29.431 milioane euro, reprezintă 49,0% din soldul total al ISD, ceea ce conduce la un grad semnificativ de stabilitate a investiției străine directe.

2.2. Repartizarea investițiilor străine directe pe regiuni de dezvoltare

Din punct de vedere teritorial se observă orientarea ISD cu precădere spre regiunea de dezvoltare BUCUREȘTI-ILFOV (61,4%), alte regiuni de dezvoltare beneficiare de ISD fiind regiunea CENTRU (8,6%), regiunea SUD-MUNTENIA (7,7%), regiunea VEST (7,6%) și regiunea NORD-VEST (4,5%).

Menționăm că ISD au fost localizate teritorial după sediul social al întreprinderilor investiție directă, ceea ce nu corespunde totdeauna cu locul de desfășurare a activității economice.

Tabel 4: Investiții străine directe în România la 31 decembrie 2013 repartizate după sediul social al întreprinderilor investiție directă

2.3. Repartizarea investițiilor străine directe pe țări de origine:

Repartizarea a fost realizată în funcție de țara de rezidență a deținătorului nemijlocit a cel puțin 10% din capitalul social al întreprinderilor investiție directă din România.

Primele 4 țări clasate după ponderea deținută în soldul ISD la 31 decembrie 2013 sunt: Olanda (24,4% din soldul ISD la sfârșitul anului 2013), Austria (19,1 %), Germania (11,2%) și Franța (7,6%), ierarhie neschimbată din anul 2009.

Tabel 5: Repartizarea investițiilor străine directe în România la 31 decembrie 2013 după țara de rezidență a investitorilor

Capitolul 2. Evoluția normalizării și reglementării contabile la confluența cu provocările globalizării economice

Procesul de normalizare și reglementare contabilă în perioada contemporană a dobândit un profund caracter internațional, chiar global am putea spune, prin tendința de minimalizare și uniformizare a reglementărilor naționale. Această tendință este determinată de evoluția economiei mondiale caracterizată de creșterea interdependențelor între economiile naționale prin dezvoltarea unui „capitalism de rețea”, relativa ștergere progresivă a frontierelor și deteritorializarea activităților economice. Mai mult decât atât, se conturează o perspectivă supranațională asupra proceselor de producție și a piețelor, cu piețe integrate și întreprinderi care devin actori globali ale căror decizii și acțiuni tind să se detașeze de orice considerație națională și să impună legea lor responsabililor politici naționali. Acest proces de globalizare a economiei este o realitate, dar totodată și o provocare pentru toate domeniile de activitate.

2.1. Evoluția economiei mondiale sub influența fenomenului globalizării

Economia mondială evoluează în prezent într-un ritm rapid, dezvoltarea tehnologică și economică determinând desfășurarea activităților pe o scală și un orizont extrem de largi, care depășesc granițele statelor. Realitățile conturate în prezent în sfera relațiilor economice au determinat pe unii analiști să afirme că economia mondială se îndreaptă către un nou model de dezvoltare, determinat de noile forțe care acționează în mod implacabil în această direcție, cum ar fi: noile tehnologii din domeniul informaticii și telecomunicațiilor, piețele financiare, comerțul cu servicii și strategiile marilor corporații bazate pe operarea rețelelor de servicii.

Cu alte cuvinte, economia mondială, ca de altfel toate domeniile ( social, cultural, politic) este în plin proces de globalizare. Acest fenomen poate fi definit ca fiind „procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât

naționale, cerând, la rândul lor, o soluționare mai curând globală decât națională”. Dar, deși afectează toate aspectele vieții, atât realitatea, cât și literatura de specialitate dovedesc faptul că dimensiunea economică a globalizării este cea mai importantă.

Spre deosebire de alte forme de interdependențe între state care se bazează pe piețele autonome, globalizarea implică un proces calitativ, axat mai ales pe o piață globală consolidată a producției, distribuției și consumului. Acest proces se datorează faptului că piețele interne nu mai pot susține costurile tot mai ridicate ale cercetării și dezvoltării și nici ciclurile de viață ale produselor care, sub impactul evoluției rapide a tehnicii și tehnologiei devin tot mai scurte. Din ce în ce mai mult, marile corporații își extind sfera de activitate în afara granițelor naționale, recurgând la managementul transnațional în domeniile inovației, producției și desfacerii. Se formează astfel o adevărată rețea de alianțe strategice prin intermediul fuziunilor de societăți, crearea de companii mixte, acordurile de cesionare reciprocă de licențe, dezvoltarea în comun de noi produse, desfacerea în comun a produselor care permit corporațiilor multinaționale să împartă riscul inerent dezvoltării produselor destinate piețelor internaționale și, de asemenea, să împartă și beneficiile de pe urma expansiunii investițiilor de portofoliu realizate pe seama acestor produse.

Dezvoltarea unei rețele mondiale de producție permite întreprinderilor să își diversifice sursele de aprovizionare și piețele de desfacere, să atenueze implicit riscurile asumate și într-un sens mai general, le oferă o mai mare putere de acțiune în condițiile de volatilitate accentuată ce caracterizează piața internațională din prezent.

Economia mondială traversează în prezent un proces de redefinire a paradigmelor proceselor de producție, a organizării și managementului întreprinderilor de la centralizare, prin fuziuni și alianțe, la descentralizare, prin divizări, desprinderi și vânzări ale capitalului și activelor, de la companiile clasice concentrate pe prezența, vizibilitatea și continuitatea spațială la rețele flexibile de întreprinderi virtuale, orientate spre noi modele de afaceri, de la succesul pe o piață națională, la succesul pe o piață globală prin delocalizare și relocalizare.

Firmelor tradiționale tind să le ia locul firmele cu o structură dinamică, variabilă, dispersată geografic, conectată la rețele naționale și internaționale. Companiile virtuale construite pentru realizarea anumitor proiecte, formate pe bază de alianțe, receptive și ușor adaptabile la cerințele clientului, care se reconfigurează ușor și nu au nevoie de un spațiu fizic, coexistă alături de marile afaceri care au avantajul unei mari capacități de a investi și de a cuceri noi piețe. În ultima perioadă, asistăm la progrese tehnologice spectaculoase în sfera informaticii și telecomunicațiilor care permit dezvoltarea unei noi economii, cunoscută în literatura de specialitate sub diverse denumiri, și anume: economie digitală, economie virtuală, economia informației.

Dacă în economia clasică firmele tradiționale desfășoară tranzacții directe, implicând bunuri fizice și acorduri scrise, în acest nou tip de economie, tranzacțiile sunt digitale, permițând relații virtuale și medii noi de afaceri care nu erau posibile în trecut. Crearea și dezvoltarea firmelor în acest gen de economie este condiționată de existența mai multor factori față de cei necesari economiei clasice. Factorii fizici, cum ar fi munca, rezervele de capital, resursele naturale au fost cele mai importante în perioada economiei clasice. Aceștia încă rămân importanți, dar noi capacități, ca de exemplu informația, inovația și tehnologia, au un rol mult mai important. Economia actuală presupune extinderea utilizării informației digitale și a Internetului ca mediu de lucru într-o arie largă de servicii și activități ( programe informatice, informații on-line, tranzacții comerciale, servicii financiare și bancare).

Aceste tendințe manifestate în evoluția economiei mondiale au stimulat trecerea de la modelul clasic al sistemelor economice la cel al economiei globale bazată pe rețele, în contextul dezvoltării într-un ritm rapid a tehnologiilor informatice și a telecomunicațiilor, industrii care funcționează după o logică a rețelelor. Tendința se înscrie pe traiectoria globalizării economice, surprinzând una dintre cele mai interesante dimensiuni ale procesului, în condițiile în care principiul de bază al funcționării rețelelor îl constituie interconexiunile și dependențele reciproce. Tranziția dinspre o configurație a relațiilor economice globale dominată de formele clasice de comerț către o configurație nouă, mai complexă, a acestora, în care prevalează îmbinarea și întrepătrunderea tot mai accentuată a fluxurilor comerciale, tehnologice de investiții și servicii, dirijate și derulate tot mai mult prin intermediul rețelelor globale, înlesnite prin progresele tehnologice spectaculoase din sfera informaticii și telecomunicațiilor, poate fi observată, de altfel, cu deosebită claritate, dacă se urmărește evoluția în timp a strategiilor marilor corporații transnaționale promovate în noul climat concurențial internațional. În studiile efectuate s-au identificat cinci etape în evoluția întreprinderilor spre globalizare, și anume: exportul din țara de origine, producția în țara gazdă, integrarea în activitățile economice ale țării/regiunii-gazdă, coordonarea activităților regionale, dezvoltarea logisticii pentru realizarea unor activități globale.

Conceptul pe care se bazează economia rețelelor constă în punerea în evidență a unei interdependențe între trei factori:

– infrastructura – care poate fi materială sau imaterială, constituind de fapt suportul fără de care rețeaua nu ar exista;

– infostructura – reprezentată de serviciile intermediare de control și comandă, permițând regularizarea utilizării rețelei și optimizarea fluxurilor;

– serviciile finale ale rețelei – care sunt în contact cu utilizatorii (interfața rețelei).

Dovadă concretă a faptului că logistica pentru realizarea unor activități economice globale este în plin proces de dezvoltare o constituie vastele rețele de servicii care își fac apariția în arena internațională în ritm exponențial, înglobând întreaga lume în sfera monetară, bancară, a transporturilor, telecomunicațiilor și informaticii, cu implicarea organizațiilor interne dintr-un număr tot mai mare de țări.

În aceste condiții, competiția globală capătă noi valențe colective, devenind un adevărat „ oligopol de rețea” care, deși este spațiul unei concurențe acerbe între participanți, totuși prezintă numeroase relații de dependență între aceștia. Putem spune cu alte cuvinte că asistăm la cristalizarea unei economii globale bazată pe rețele, din moment ce în prezent are loc tranziția de la un sistem de interdependențe axat în principal pe comerț, către un sistem de interconectări axat în principal pe rețele. Această tranziție către o configurație nouă, complexă, în care prevalează îmbinarea și întrepătrunderea tot mai accentuată a fluxurilor comerciale, tehnologice, de investiții și servicii poate fi observată dacă se urmărește evoluția în timp a strategiilor marilor corporații multinaționale promovate în noul climat concurențial internațional.

Evoluția economică globală modifică însăși natura competitivității, pentru întreprinderi fiind mai dificil să găsească o modalitate de a concura eficient deoarece barierele de natură comercială între țări tind să numai existe, informațiile despre produse și prețuri sunt oricând disponibile, nișele de piață sunt tot mai greu de identificat datorită diversificării și evoluției rapide a nevoilor, iar monopolurile tind să dispară datorită legislației antitrust tot mai aspre. Toate acestea se corelează cu reducerea cererii în condițiile recesiunii actuale, dar și natalității în scădere, mai ales în țările dezvoltate. Concurența devine tot mai dificilă și, având în vedere că produsele devin și ele tot mai globale, modalitățile de diferențiere sunt din ce în ce mai greu de identificat, marca tinde să-și piardă din valoare, produsele fiind rezultatul combinării unor factori de producție de proveniență tot mai diversificată.

Noile tehnologii contribuie nu numai la dezvoltarea economiei bazate pe informații, dar au și rolul de a îmbunătăți eficiența proceselor economice tradiționale, de a facilita apariția și dezvoltarea de noi produse și servicii. Această evoluție a economiei mondiale către economia digitală, bazată pe informații, nu trebuie înțeleasă neapărat ca o creștere a productivității mult peste media realizată de economia tradițională, mai ales dacă avem în vedere și eșecurile înregistrate de firme cunoscute în noua economie. Nu trebuie uitat nici faptul că diferite economii ale lumii cunosc un grad de integrare diferit, iar ratele de creștere a productivității generate de progresul tehnicii sunt resimțite diferit la nivelul fiecărei economii.

Indiferent de părerea economiștilor, de capacitatea statelor și a întreprinderilor de a se integra și a ține pasul cu tendințele de globalizare ale economiei mondiale, acest proces continuă să afecteze aproape toate aspectele afacerilor interne și internaționale. Creșterea comerțului internațional, fluxurile financiare internaționale determinate de liberalizarea pieței de capital, activitatea corporațiilor multinaționale, sporesc interdependența dintre economiile naționale și fac inevitabil acest proces.

Aceste direcții care au însoțit evoluția economiei mondiale au constituit de fapt o reacție la transformările pe care corporațiile le-au traversat, îndeosebi în ceea ce privește procesul internaționalizării lor, care a dat naștere unor modele variate de acțiune. Procesul globalizării este însoțit în perioada contemporană de un val fără precedent al mondializării capitalului, caracterizat de extinderea activităților din sfera serviciilor, mai ales a celor financiare, extindere facilitată de apariția unor instrumente financiare din ce în ce mai sofisticate. Această tendință este însoțită de o liberalizare a comerțului, a investițiilor și pieței de capital, dar și de o relaxare a controlului exercitat asupra activității companiilor multinaționale. La acestea se adaugă cheltuielile legate de investițiile în domeniul tehnologiilor care au devenit imposibil de armonizat pe o singură piață. În acest context, competiția a căpătat o intensitate extremă și conferă regulilor jocului un caracter global, nu doar la nivel sectorial ci și intersectorial, urmare a dezvoltării noilor tehnologii care au demolat granițele dintre sectoare, atât de bine delimitate în deceniile trecute. Astfel, corporații gigant alcătuiesc astăzi ceea ce se poate numi „oligopolul global”, extinzându-și continuu domeniul de activitate, intrând în alianțe strategice cu competitorii lor direcți și stabilind în acest mod noi rețele de oligopoluri.

În timp ce Fondul Monetar Internațional definește globalizarea ca fiind „creșterea în interdependența economică a țărilor din întreaga lume manifestată prin creșterea volumului și a diversității tranzacțiilor de bunuri și servicii peste granițe, fluxul de capital internațional mult mai liber și mai rapid, dar și o difuziune mai largă a tehnologiei”,Banca Mondială definește globalizarea ca fiind „libertatea și capacitatea indivizilor și a firmelor de a iniția tranzacții economice voluntare cu rezidenți ai altor țări”.

Analizând definiția dată globalizării de Fondul Monetar Internațional, nu putem să nu remarcăm faptul că, chiar dacă acest fenomen a condus la creșterea volumului și diversității tranzacțiilor de bunuri și servicii peste granițe, la un flux de capital mult mai liber și mai rapid, la dezvoltarea unei economii bazată pe tehnologii tot mai avansate, numită și economie digitală, fapte dovedite de statisticile internaționale, totuși, în condițiile crizei care a afectat întreg mapamondul în ultimii ani, procesul globalizării a demonstrat încă odată că interdependențele dintre state sunt puternice și că nici chiar țările dezvoltate nu sunt imune față de fenomenele negative care afectează mai puternic unele regiuni ale globului. Așadar „interdependența” prin care Fondul Monetar Internațional definește procesul globalizării, se manifestă și în planul fenomenelor negative care afectează economia mondială. O demonstrează în acest sens și evoluția Produsului Intern Brut la nivelul economiilor mondiale.

Fig. 1: Evoluția (%) ritmului de creștere a PIB(GDP(Gross Domestic Product)) între anii 1998-2014 pe categorii de state (Zone Europei, USA, Marea Britanie). Sursa

În aceste condiții, globalizarea economiei mondiale a condus la redefinirea universului corporațiilor, considerate de adepții acestui fenomen drept structuri autorizate alternative, care le concurează tot mai mult și chiar cu succes pe cele statale. Raportul de interdependență între globalizare și noii actori s-a accentuat continuu. Pe de o parte, globalizarea a fost aceea care a deschis drumul dezvoltării corporațiilor în postura de lideri, pe de altă parte, acestea din urmă au potențat procesul de globalizare a piețelor. Globalizarea este, totodată, și cea care dictează corporațiilor deciziile strategice, pornind de la strategiile de internaționalizare până la cele globale.

Prin urmare, putem afirma că cel mai important element al globalizării economice, atât din punct de vedere al cauzalității, cât și a efectelor, sunt societățile transnaționale ( prin acest termen înțelegând societățile mamă și filialele acestora aflate în mai multe state) sau corporațiile multinaționale (cum mai sunt întâlnite în literatura economică).

Astfel, din punct de vedere al societăților transnaționale, globalizarea reprezintă libertatea grupului de a investi unde și când dorește, de a produce ce își dorește, de a se aproviziona de unde dorește, de a realiza tot ceea ce își dorește cu cât mai puține piedici legate de dreptul muncii și de alte reguli sociale. Producția internațională, comerțul internațional, numărul de angajați și activele acestor societăți transnaționale sunt în creștere. Producția mondială a acestor societăți a generat valoare adăugată de aproximativ 16 trilioane de dolari în anul 2014, aproximativ un sfert din produsul Intern Brut (PIB) realizat la nivel mondial. Filialele străine ale societăților transnaționale au realizat aproximativ 10% din PIB global și o treime din exporturile mondiale. Statele care dețin astfel de societăți transnaționale sunt importante surse de investiții străine directe. Există la nivel mondial cel puțin 650 de societăți transnaționale cu sediul aparținând unui stat și care au peste 8.500 de filiale străine pe glob. Deși acestea reprezintă doar 1% din societățile transnaționale, investițiile lor au contabilizat 11% din totalul fluxului de investiții străine directe realizat în anul 2014. Atât proprietarii lor, cât și guvernele țărilor gazdă sunt preocupați să asigure securitatea și cadrul legal privind expansiunea internațională a acestor companii.

Așadar, dimensiunea procesului de globalizare la nivelul producției este reflectată de amploarea procesului de transnaționalizare a economiei mondiale. Corporațiile dețin active în străinătate la valori de ordinul zecilor de mii de miliarde de dolari, exportă produse care valorează mii de miliarde de dolari și au un personal în străinătate de câteva zeci de milioane de persoane. În aceste condiții, globalizarea economică poate fi considerată drept o internaționalizare a producției, comerțului și fluxurilor financiare.

Internaționalizarea producției este determinată de dezvoltarea acestor societăți transnaționale, care au apărut și evoluat pe fondul a trei factori principali:

– liberalizarea politicilor economice: deschiderea granițelor naționale, liberalizarea fluxurilor de investiții străine directe și de portofoliu sau de alte acorduri de cooperare și investiționale;

– accentuarea progresului tehnologic, care conduce la creșterea costurilor și a riscurilor la care sunt expuse companiile, impune abordarea diferitelor piețe mondiale, prin delocalizarea internațională a producției, pentru a diversifica aceste riscuri. Pe de altă parte, reducerea costurilor de transport și de comunicare a facilitat integrarea mai eficientă a operațiunilor la nivel global, precum și transportul componentelor sau al produselor finite în căutarea eficienței economice, a avantajelor comparative date. Acestea contribuie în mod esențial la creșterea ponderii investițiilor străine directe motivate de creșterea eficienței, cu importante implicații asupra creșterii exporturilor și, implicit, asupra creșterii economice;

– creșterea concurenței, care este de fapt rezultatul celorlalți doi factori prezenți anterior, impune pătrunderea companiilor pe noi piețe, atât pentru a reduce costurile de producție, cât și pentru valorificarea mai eficientă a rezultatului final, dar impune și abordarea unor noi forme de producție internațională, de proprietate și de contractare, care să crească forța lor pe piață, cum ar fi fuziunile, achizițiile, diverse forme de alianțe.

Înscriindu-se pe traiectoria acestei evoluții, producția internațională, ca și componentă a economiei mondiale în curs de globalizare, a înregistrat în ultima perioadă următoarele caracteristici:

– comerțul internațional, una din componentele esențiale ale procesului de globalizare, este stimulat de schimburile comerciale pe care le generează companiile transnaționale (se estimează că acestea desfășoară peste două treimi din schimburile comerciale internaționale, iar comerțul intra-firmă deține cam o treime);

– tranzacțiile filialelor pe piețele interne și internaționale sunt de două ori mai mari comparativ cu valoarea exporturilor mondiale în același an;

– valoarea producției realizate de societățile transnaționale reprezintă aproximativ o treime din produsul global la nivel mondial, iar din aceasta o treime este realizată în țările gazdă;

– dezvoltarea informației, a tehnologiei, precum și activitățile de cercetare-dezvoltare reprezintă motorul globalizării producției;

– în ceea ce privește structura producției mondiale, în țările dezvoltate domină producția de servicii, în timp ce în țările în curs de dezvoltare domină producția de bunuri;

– dezvoltarea societăților transnaționale generează oportunități de angajare mai ales pentru țările slab dezvoltate unde șomajul reprezintă o problemă majoră.

Comerțul internațional reprezintă și el o componentă a globalizării economice fiind puternic dominat de companiile multinaționale. Cu toate că în perioada 1995-2014, exporturile și importurile au avut o tendință ascendentă mai ales pentru țările în curs de dezvoltare, totuși, evoluția comerțului internațional a fost marcată de recesiunea economică din ultimii ani.

În ceea ce privește internaționalizarea fluxurilor financiare, momentul esențial al începutului globalizării piețelor financiare l-a constituit trecerea la cursurile flotante și deschiderea piețelor financiare. În prezent, fluxurile financiare internaționale sunt extrem de dinamice. Între anii 1980 și 2014, fluxul de investiții străine directe a crescut, ajungând la aproape 1.500 de bilioane de dolari ( în scădere față de anul 2007 când a atins aproape 2.000 de bilioane de dolari, și în 2010 când a trecut de 1.500 bilioane dolari), iar exporturile de bunuri și servicii s-au dublat. Cu toate acestea, volatilitatea financiară se dovedește unul din riscurile majore ale globalizării piețelor financiare, afectând toate țările lumii, chiar dacă rolul principal îl dețin țările dezvoltate. Acest lucru a fot demonstrat de efectele crizei economice care a pornit din anumite regiuni ale lumii precum Asia sau Statele Unite ale Americii și s-a extins cu rapiditate afectând atât țările mai slab dezvoltate, dar și marile economii ale lumii.

Această internaționalizare a fluxurilor financiare se manifestă sub forma investițiilor străine directe, care acoperă o gamă variată de concepte, dar semnificația acestora devine relevantă în momentul în care sunt corelate cu strategiile corporațiilor multinaționale care le întreprind. Potrivit lui Dunning, pot fi identificate patru mari tipuri de activități ale corporațiilor transnaționale, în funcție de motivația de investire care le determină, și anume:

Investiții străine directe aflate în căutarea de resurse;

Investiții străine directe aflate în căutarea de piețe;

Investiții străine directe aflate în căutarea de eficiență;

Investiții străine directe aflate în căutarea de active strategice.

Conform Raportului mondial de investiții elaborat în anul 2014 de către Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD), în cursul anului 2013, investițiile străine directe la nivel mondial au crescut moderat, ajungând la 1,45 trilioane de dolari, dar rămân totuși cu 15% sub nivelul înregistrat înainte de criză. Creșterea cea mai mare au înregistrat-o economiile în curs de dezvoltare și cele în tranziție, ceea ce denotă evoluția pozitivă a acestora.

Fig. 2: Evoluția investițiilor străine directe la nivel mondial. Sursa: World Investment Report 2014, UNCTAD, www.uncatd.org

În fața provocărilor globalizării, corporațiile transnaționale au recurs la modalități de reacție extrem de variate, internaționalizarea afacerilor depășind stadiul incipient de export-import de bunuri și servicii între state cu o viteză fără precedent. Fluxul de investiții străine directe prin care companiile transnaționale urmăresc să își însușească proprietatea sau controlul activelor care au aparținut inițial actorilor naționali este motivul principal pentru care determinarea naționalității unei astfel de entități economice internaționale și-a pierdut din relevanță.

La nivel mondial, elementul dominant al politicii de investiții îl constituie liberalizarea și promovarea investițiilor transnaționale. În anul 2013 au fost încheiate peste 200 de tratate bilaterale între state cu scopul de a favoriza aceste investiții. Dar cel mai important element de remarcat este faptul că proiectele de investiții directe, în special fuziunile și achizițiile transnaționale au crescut mai mult în țările în tranziție și în cele în curs de dezvoltare, ca rezultat al evoluției rapide al acestor state. Astfel, ele și-au câștigat investitori importanți datorită resurselor financiare însemnate de care dispun și motivațiilor puternice oferite investitorilor de a achiziționa aceste resurse.

Fig. 3: Distribuția proiectelor de investiții directe pe zone de dezvoltare. Sursa: World Investment Report 2014, UNCTAD, www.unctad.org

Dar nu numai contractele bilaterale între state au crescut, ci și numărul alianțelor intercorporatiste de toate tipurile peste granițele naționale, devenind una dintre caracteristicile principale ale economiei mondiale în prezent. În aceste condiții, poziția competitivă a unei firme poate fi decisă de tipul și amploarea relației pe care o stabilește cu alte firme. La rândul lor, partenerii ei de afaceri depind de resursele tehnologice și financiare ale firmei, ca și de poziția acesteia pe piața țării de origine și peste hotare, unul din motivele alianțelor fiind acela de a permite accesul unei firme pe o anumită piață. Deși sunt importante pentru toate ramurile de activitate, ele își dovedesc eficiența maximă mai ales în sectoarele tehnologiei de vârf, cum ar fi cel aerospațial, electronica și cel al automobilelor. Aceste domenii sunt caracterizate prin activități costisitoare de cercetare și dezvoltare, importante economii de scală și risc ridicat, ceea ce face ca și firmele cele mai puternice să aibă nevoie de parteneri externi, cu care să împartă tehnologia și resursele și să pătrundă pe piețele protejate.

Deși economiile naționale rămân trăsătura esențială a economiei mondiale, totuși societățile transnaționale și activitățile lor investiționale au un impact de necontestat asupra localizării activităților economice în lume, a ratelor naționale de creștere a economiei și a productivității. Datorită beneficiilor investițiilor externe directe, companiile au o putere considerabilă, economic și politică, și chiar și cei care nu sunt de acord cu existența lor, consideră că de pe urma competiției care se naște între aceste companii au de câștigat consumatorii, iar economiile în curs de dezvoltare au progresat mai rapid datorită accesului la capitalul și tehnologia asociate cu investițiile externe.

Așa cum am precizat, în cadrul investițiilor externe un rol important îl dețin fuziunile și achizițiile transnaționale. Față de anii '90 în care lider pe piața fuziunilor și achizițiilor a fost domeniul IT și cel al telecomunicațiilor, în ultimii ani tranzacțiile au acoperit toate sectoarele economiei. Această diversificare se observă la nivel mondial, și nu doar pe orizontala sectoarelor economice. Multe societăți și-au ales ținte pentru achiziții entitățile situate în economiile emergente, iar tranzacțiile s-au desfășurat în ritm alert la nivel mondial.

Toate aceste aspecte evidențiază rolul întreprinderilor ca și componentă de bază a economiei și a societății în ansamblul său deoarece acestea produc cea mai mare parte din valoarea adăugată într-o economie, sunt principalele creatoare de locuri de muncă, contribuie substanțial la buna funcționare a statului prin impozitele și taxele cu care contribuie la bugetul de stat. Astfel, formarea și dezvoltarea societăților transnaționale însoțește evoluția economiei în trecerea de la modelul economiei multinaționale la cel al economiei globale prin redefinirea rolului economic al statelor. În evoluția economiei mondiale se înregistrează o trecere de la autonomie la o interdependență economică complexă. Pe aceeași axă a evoluției spre legături tot mai complexe între diferitele sisteme ale economiei globale se înregistrează și dezvoltarea fără precedent a fenomenului de integrare la nivelul întreprinderilor. Procesul de multinaționalizare este susținut de corporațiile industriale și financiare, iar impactul lor economic are importante consecințe pe toate planurile. Acestea angrenează mutații majore în sistemul economic, politic, social, uman în general, cu efecte uneori contradictorii din perspectiva modului echitabil de distribuire a veniturilor la nivel global. Posibilitatea de evaluare cantitativă în acest sens poate fi furnizată de analiza dinamicii investițiilor străine directe, a dimensiunii și evoluției societăților transnaționale, a forței lor economice care a atins niveluri greu de imaginat până acum două decenii și, desigur, a rolului pe care fuziunile și achizițiile îl joacă în promovarea acestor procese.

Competiția economică pe plan mondial s-a intensificat foarte mult ca urmare a deschiderii tot mai mari a economiilor naționale, valorii în creștere a exporturilor, creșterii mai rapide a comerțului față de cea a producției economice globale, precum și internaționalizării serviciilor. Creșterea proporției producției mondiale tranzacționate pe piețele internaționale a fost însoțită de o schimbare semnificativă a modelului comerțului mondial.

Această dezvoltare fără precedent a economiei mondiale în sensul realizării unui nivel sporit de bunăstare, a crescut instabilitatea economică și a scos în evidență importanța, necesitatea și, totodată , dificultatea realizării unui management și stabilirea unui scop al economiei globale.

Deși această problemă este încă supusă analizei, majoritatea oficialilor, oamenilor de afaceri, comentatorilor și analiștilor economici consideră că problema managementului și a scopului economic a fost deja clarificată. Potrivit acestora, economia globală ar trebui să fie ghidată de un set de reguli economice, bazându-se totodată și pe principiile pieței. Liberul schimb, libertatea circulației capitalurilor și accesul liber al firmelor multinaționale la piețele de pe tot globul trebuie să guverneze toate aspectele economice internaționale. Triumful pieței, logica economică și eficiențele relative ale economiilor naționale vor determina distribuția activităților economice și a bunăstării în lume.

Dar mulți pun la îndoială efectele benefice ale economiei mondiale globale, aceasta fiind considerată o amenințare la adresa numărului și siguranței locurilor de muncă, precum și a nivelului salariilor. Cei care se opun unei economii internaționale susțin că activitățile companiilor multinaționale și liberul schimb amenință mijloacele de existență și comunitățile, că liberul schimb și investițiile străine nu reprezintă o cale spre prosperitatea economică a tuturor oamenilor și națiunilor, mulți dintre ei fiind dezavantajați de o economie globală. În multe țări mai puțin dezvoltate sau aflate în curs de industrializare, principiile pieței sunt reprezentate de politica celui mai puternic, așa cum se întâmplă cu mișcările financiare internaționale și cu investițiile în străinătate făcute de firmele multinaționale. Deși reticența manifestată de sceptici față de avantajele unei economii internaționale guvernate de piață este mai slabă decât susținerea acordată acestui fenomen, totuși ea a crescut proporțional cu extinderea globalizării și cu rolul tot mai important al piețelor internaționale în determinarea bunăstării economice a tuturor țărilor lumii.

Așadar, putem spune că economia mondială a cunoscut mutații profunde în ultimele decenii, cu efecte majore asupra mediului internațional de afaceri, al cărui grad de turbulență s-a accentuat îndeosebi începând cu anii '90. Noile provocări lansate managementului firmelor au condus la conștientizarea necesității și importanței elaborării unei strategii pentru asigurarea supraviețuirii, performanței și perenității lor. Economia mondială contemporană este caracterizată de un ansamblu de schimbări majore care pot fi sintetizate astfel:

– internaționalizarea și modernizarea tot mai accentuată a economiilor naționale, determinată de globalizarea piețelor, ceea ce impune o redefinire a strategiilor de produs și de piață, ținând cont de concurența tot mai puternică dintre firme și de caracterul mondial pe care acestea îl dobândesc;

– dezvoltarea într-un ritm accelerat al tehnicii și tehnologiei și explozia informațională, coroborate cu ritmul tot mai accelerat de promovare a progresului tehnic și a noilor tehnologii informaționale;

– concurența globală capătă noi valențe concomitent cu deplasarea accentului de la factorii de preț la cei privind nivelul tehnic, calitatea produselor, serviciile adiacente; sporirea concurenței determină sporirea eficienței, cu efecte benefice asupra calității producției, diversității de bunuri și servicii, la difuzarea cunoștințelor, a progresului, precum și la creșterea productivității și satisfacerea mai bună a cerințelor consumatorilor;

– cererea este tot mai diversificată și rafinată, consumul devenind tot mai personalizat în condițiile unei oferte care este cu fiecare zi ce trece mai performantă;

– dezvoltarea unei economii ecologice (”low carbon economy”) prin conștientizarea caracterului limitat al resurselor energetice și al materiilor prime, coroborate cu cerințe tot mai drastice privind asigurarea echilibrului ecologic;

– dezvoltarea parteneriatelor în domeniul cercetării-dezvoltării, producției și/sau distribuției. Aceste rațiuni au condus la extinderea opțiunilor strategice legate de colaborarea în vederea atingerii unor scopuri comune prin alianțe strategice între firme concurente sau partenere;

– mobilitatea tot mai ridicată a capitalurilor conduce la creșterea accesului la fonduri, iar reglementările internaționale în materie de liberă circulației a mărfurilor facilitează accesul către diversele piețe;

– concentrarea producției și dezvoltarea marilor companii și grupuri industriale, determinată de necesitatea valorificării maxime a avantajelor economiilor de scală și de gamă, de creșterea competitivității internaționale, dar și de modificarea concepției privind politica concurenței, care, sub impactul creării sistemului internațional de producție, au devenit mai flexibile în ceea ce privește fuziunile, achizițiile și crearea de societăți mixte, chiar în condițiile în care acestea conduc la concentrarea sensibilă a activității economice.

În acest context economic dinamic, operațiunile de restructurare au îmbrăcat forme diferite în statele lumii în funcție de condițiile economice, de cadrul legislativ specific, de gradul de implicare a statului pentru a susține firmele aflate în dificultate prin măsuri legislative.

În Statele Unite ale Americii, încă din anul 1978 a fost emis un act („The Bankruptcy Reform Act”) prin care s-a urmărit protejarea proprietarilor firmelor aflate în dificultate și încurajarea unui plan de restructurare, astfel încât să se evite lichidarea acestora. Cele mai importante prevederi în acest sens se regăsesc în așa numitul „ Capitol 11” al acestui act și stipulează că proprietarii păstrează controlul operațiunilor și al afacerii, indiferent de hotărârea justiției, având posibilitatea să negocieze cu debitorii un plan de reeșalonare a plăților, de restructurare a datoriilor, astfel încât să se evite lichidarea.

În această perioadă, pentru multe companii industriale din Statele Unite ale Americii, prevederile Capitolului 11 au fost singurul mod de supraviețuire. În cazul în care companiile au inițiat procedura de faliment, posibilitățile de restructurare, atât financiară, cât și operațională, au fost mult mai variate. Pe lângă acțiunile tradiționale cum sunt renegocierea sau refinanțarea la termen, accelerarea colectării creanțelor, amânarea plăților, restructurarea datoriilor de capital, realizarea de alianțe, vânzarea unei părți a activelor, companiile pot beneficia de o protecție specială prin inițierea procedurii de faliment conform Capitolului 11. Pentru a aplica cu succes aceste măsuri, companiile trebuie să aibă o viziune clară a afacerii lor pe termen lung în ceea ce privește produsele, piețele, clienții și structura costurilor.

Dar cu toate măsurile luate pentru a proteja companiile de faliment, economiștii au ajuns la concluzia că există o singură realitate fundamentală, și anume faptul că salvarea afacerilor și succesul operațiunilor de restructurare din SUA depinde înainte de toate de un ingredient esențial: o infuzie majoră de capital fără de care nu poate fi vorba de redresarea economiei. Înainte de declanșarea crizei, instituțiile financiare tradiționale erau cele care asigurau finanțarea economiei. În cursul anului 2008, când recesiunea a devenit evidentă, finanțarea din partea băncilor a intrat în declin, iar statisticile pentru restructurarea conform Capitolului 11 erau mai degrabă în favoarea lichidării directe. Dar anul 2009 a adus semnele unei reveniri a economiei americane, pe piața financiară apărând noi jucători. Finanțarea atât de necesară restructurării companiilor a fost asigurată de pe piața privată de capital prin emisiunea de obligațiuni, care a substituit în această perioadă finanțarea acordată de bănci. Factorii care au dus la dezvoltarea acestui sistem de finanțare au fost determinați de recesiune în condițiile unei lipse acute de lichidități în sistemul bancar, care nu doar că a refuzat finanțarea afacerilor în dificultate, dar a devenit refractară și față de finanțarea corporațiilor sănătoase din punct de vedere financiar. Creșterea alarmantă a companiilor cumpărate ca urmare a falimentului în SUA în ultimii 3 ani ( peste 150 în anul 2009; cu 60% mi multe față de 2008 și de trei ori mai multe față de 2007), a determinat utilizarea pe scară largă a acestui tip de finanțare, ajungându-se ca în anul 2009 să se depășească suma record de 52 bilioane dolari stabilită în anul 2003 pentru datoriile provenite din conversia obligațiunilor în acțiuni.

În țările Europei s-a făcut de asemenea simțită recesiunea economică globală. Nevoia de restructurare a întreprinderilor a fost conștientizată de toate țările membre ale Uniunii, iar mecanismul de coordonare la nivel european pare „ să se fi trezit” și investițiile legislative făcute în ultimii ani încep să fie răsplătite.

În Marea Britanie, Legea insolvenței („Insolvency act”) emisă în anul 1986, a fost modificată începând cu 1 ianuarie 2009 cu scopul de a proteja firmele aflate în dificultate. Potrivit noilor reglementări, acestea pot să încheie „ o înțelegere prin care vânzătorul întregii afaceri sau a unei părți a afacerii negociază cu cumpărătorul tranzacția după o întâlnire prealabilă cu un administrator, administratorul având obligația să efectueze vânzarea imediat sau la scurt timp după această întâlnire”. De asemenea, administratorul trebuie să înștiințeze creditorii despre tranzacție. Vânzarea se realizează pe baza unei evaluări independente care atestă valoarea actuală de piață a activelor care urmează să fie vândute. Acest act conferă administratorului puterea de a putea vinde fără aprobarea unei instanțe.

În Germania, restructurarea întreprinderilor se bazează pe un Acord de administrare („Trust Agreement”) care diferă în mod substanțial de conceptul englez și reprezintă un model de reușită în ceea ce privește restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate fără implicarea vreunei instanțe. Această înțelegere se bazează pe ideea că acționarii firmei aflată în dificultate transferă o parte din active ( acțiuni în cazul companiilor de tip holding sau active cheie în cazul grupurilor) numite „ active administrate” ( „ the Trust Assets”) unui administrator care dobândește drepturi de proprietate legală asupra activelor administrate, dar le va deține doar spre administrare, și, dacă va fi cazul, în interesul creditorilor. În funcție de interesele părților implicate, aceste acorduri pot îmbrăca mai multe forme, cum ar fi: „ acorduri de administrare”, în cazul în care administratorul nu este interesat de achiziționarea firmei aflate în dificultate, „ acorduri de securitate”, în situația în care administratorul are dreptul să achiziționeze activele, iar operațiunea se încheie cu fuziunea firmelor implicate.

Acest gen de acorduri de restructurare a funcționat cu succes în Germania în ultimii ani în cazul restructurării întreprinderilor de dimensiuni mari și medii, generând maximizarea valorii atât pentru acționarii care beneficiază de poziția și imparțialitatea administratorului, cât și pentru creditori care-și securizează astfel împrumuturile.

Chiar dacă în ultimii ani se întrevăd semnele unei ușoare reveniri, guvernele țărilor aflate în dificultate anunțând creșteri economice, întreprinderile încă resimt perioada de instabilitate pe care au traversat-o în ultimii ani. Industria începe să-și revină încet, piețele de capital continuă să fie instabile, iar creditele încă sunt dificil de accesat. Restructurarea întreprinderilor prin intermediul falimentului a fost utilizată pe scară largă, cu asistență din partea statului în majoritatea țărilor, cu precădere în anumite ramuri de activitate ( industria automobilelor în Statele Unite ale Americii). Dar fără o atenție sporită acordată în continuare procesului de restructurare operațională și strategică a întreprinderilor prin măsuri pe termen lung care să asigure un ritm de creștere stabil, valul falimentelor poate reveni.

Majoritatea companiilor în perioada de recesiune au implementat diverse forme și nivele de restructurare, de la cele mai radicale, concentrate în special pe îmbunătățirea fluxurilor de numerar din activitatea operațională, în condițiile în care finanțarea tradițională de pe piața de capital era insuficientă, până la forme tradiționale precum achizițiile, fuziunile sau desprinderea și vânzarea unei părți a activelor. S-a apelat, de asemenea, pe scară largă la măsuri de restructurare operațională care să asigure stabilitatea pe termen lung a întreprinderilor prin reducerea costurilor, creșterea veniturilor și îmbunătățirea productivității. Dar cum fiecare segment al unei întreprinderi este indispensabil pentru a asigura succesul deplin al afacerii, s-a dovedit strict necesară implementarea unui plan de restructurare operațională ”din vârf până la bază” fără de care restructurarea financiară concentrată pe structura activelor și datoriilor ar putea sfârși într-un eșec al afacerii.

Atât companiile, cât și statele lumii, prin măsurile întreprinse, au reacționat diferit în fața dificultăților ridicate de recesiunea economică globală.

Chiar dacă toate aceste măsuri de restructurare au avut drept scop obținerea unor beneficii rezultate în urma creșterii forței economice, nu toate măsurile s-au bucurat de un succes real iar dificultățile apărute în coordonarea unor piețe atât de diverse s-au dovedit de multe ori imposibil de depășit. Crearea unui sistem extrem de complex prin legăturile care se stabilesc între firme rivale sau potențial rivale, măresc gradul de interdependență între participanții la economia globală. Pe fondul instabilității care guvernează în prezent economia mondială și asimetriei informaționale, un astfel de sistem este extrem de greu de gestionat și s-a soldat în multe cazuri cu creșterea gradului de implicare a statelor în economie prin intermediul pârghiilor legislative de care dispune. Dar astfel de considerente stau la baza creșterii gradului de concentrare a firmelor și la apariția unor grupuri de firme cu structuri eterogene care devin noii actori ai economiei globale.

În aceste condiții, restructurarea înțeleasă ca proces de evoluție a întreprinderilor prin adaptarea continuă la cerințele unei economii în continuă schimbare, devine o necesitate, iar operațiuni de genul fuziunilor și achizițiilor dintre marile companii cu sute de milioane de clienți și angajați pe întreg mapamondul, finalizate cu dispariția unor companii și crearea unor firme gigant, transnaționale devin tot mai frecvente.

2.2. Abordări. Delimitări și perspective privind normalizarea și reglementarea contabilă. Armonizarea, convergența și internaționalizarea contabilității

Contabilitatea este supusă procesului de normalizare în majoritatea statelor lumii . Nevoia de armonizare, convergență și uniformitate în contabilitate impune normalizarea sa. Pe această cale se formalizează și materializează obiectivele, conceptele, metodele, regulile și procedurile privind producția și utilizarea informației contabile, garantându-se, totodată, o informare financiară de calitate pentru utilizatorii externi. Mai mult decât atât, procesul de normalizare este un prilej de reflecții, care contribuie atât la îmbunătățirea practicii, cât și a gândirii contabile, stimulând astfel perfecționarea contabilității.

Procesul de normalizare aduce față în față pe scena vieții economice, într-o opoziție simplificată, doi actori: puterea publică, reprezentând interesele societății în ansamblul său, și profesia contabilă care apără nevoile lumii afacerilor. Nu putem afirma cu certitudine că interesele celor doi actori sunt opozabile, dar ele nici nu se identifică deoarece contextual economic, politic, social, istoric și cultural diferit a favorizat acțiunea unuia sau altuia ori, dimpotrivă a dat naștere la presiune pentru conlucrarea acestora.

Dacă în unele țări, cu precădere cele anglo-saxone, intervenția puterii publice în procesul normalizării este redusă, considerându-se că alegerile contabile țin de responsabilitatea conducătorilor întreprinderii, cu condiția ca aceștia să respecte principiile contabile general admise, în alte țări precum Germania, Franța, România, normele contabile sunt elaborate de un organism de stat. În acestea din urmă, statul acționează pe scena normalizării atât în calitate de garant al justiției, cât și de principal utilizator al informației financiar-contabile.

Într-un sistem de normalizare care este dominat de acțiunea unuia dintre cei doi actori amintiți mai sus, apare riscul lipsei de obiectivitate, iar în aceste condiții “acuzat și judecător se confundă” . Este motivul pentru care tendința actuală este aceea de echilibrare a forțelor în sensul unei utilizări eficiente a capacității tuturor utilizatorilor informației financiar-contabile.

Caracterul public sau privat al procesului de normalizare influențează în primul rând perimetrul normalizării, si anume:

elaborarea terminologiei și a principiilor contabile generale;

delimitarea informației cuprinsă în documentele de sinteză;

structura de prezentare a documentelor de sinteză;

definirea unui plan de conturi și elaborarea de monografii de înregistrare a operațiunilor economico-financiare.

Delimitarea unui plan de conturi și elaborarea de monografii reprezintă forma cea mai restrictivă de normalizare. Aceasta prezintă și avantaje, după unii autori, reprezentate de un control mai facil al sistemului contabil și o creștere a eficienței întocmirii și prezentării situațiilor financiare, dar, ca orice proces, ea are și dezavantaje:

– nu poate acoperi toate particularitățile, și din acest motiv în țările cu plan contabil general s-au prevăzut complemente la aceste planuri pentru a rezolva problemele specifice ale diferitelor sectoare;

– afectează raționamentul profesional al specialiștilor contabili.

Indiferent de caracterul lor public sau privat, organismele de normalizare din diferite țări recurg, în procesul de elaborare a normelor, la o serie de opțiuni. Ne întrebăm dacă opțiunile sunt consecința presiunilor exercitate de diferitele categorii de utilizatori asupra organismelor de normalizare, sau, dimpotrivă, acestea sunt expresia consecințelor economice care decurg din alegere?

Încercând să răspundă acestei întrebări, profesorul Daniel Boussard propune într-un studiu crearea unei matrice de analiză, intersectând două axe:

– axa mijloacelor pe care le utilizează pentru a justifica alegerile. Această axă are ca puncte extreme logicul ( vizând un demers rațional și care adesea caută să recurgă la demonstrație) și politicul ( concentrat asupra discursului și impactul lui psihologic, puterea imaginii și efectului);

– axa obiectivelor informației contabile a cărei extremă idealistă face referire la un maximum de neutralitate formalizată prin refuzul de a privilegia anumite interese particulare, iar la cealaltă extremă a axei se găsește utilitatea sau altfel spus, consecințele economice ale alegerilor contabile.

Această matrice prezintă o adevărată tipologie a alegerilor contabile și încearcă să demonstreze că opțiunea pentru anumite reguli concrete își găsește justificare în diferite rațiuni economice, politice, sociale, culturale. Din numeroasele elemente identificate de autorul celor două axe, cele mai relevante, din punctul nostru de vedere, sunt următoarele:

– în cadranul “idealist/logic” – performanțele informative ale diferitelor metode de contabilitate de inflație se pot testa plecând de la un scenariu de economie fără inflație, realizându-se în final o comparație între informațiile furnizate de diferitele metode și realul determinat;

– în cadranul “utilizator/logic” – în contabilitatea generală este posibilă construirea unui sistem de contabilizare a operațiilor în devize, bazat pe anumite principii cum ar fi separarea funcțiilor exploatare și financiar, obiectul este utilitar, metoda poate fi logică, fără a fi matematică;

– în cadranul “utilitar/politic” – un exemplu îl constituie Statele Unite ale Americii unde normele pentru sectorul petrolier sunt rezultatul presiunilor diferitelor grupuri de interese.

În urma acestui studio, profesorul francez concluzionează că “normele contabile sunt elaborate, cel mai frecvent prin consens, ceea ce nu exclude nici referința la criterii științifice de tipul “ adevărat”, “ just”, “eficace”, nici purul lobbying, nici efectele discursului”.

Analiza justificărilor pentru alegerile contabile permite confruntarea realului cu posibilul și generează o serie de întrebări despre modul cum am putea progresa, despre cum ne-am putea sprijini mai mult pe logic decât pe politic, sau cum am putea elimina arbitrariul, adaptând soluții care să răspundă cel mai bine nevoilor obiective.

Normalizarea contabilă constă, deci, în definirea de norme contabile (standarde contabile în contabilitatea anglo-saxonă) și aplicarea acestora.

Normele contabile reprezintă reguli precise de evaluare, înregistrare, clasificare și prezentare a informațiilor în situațiile financiare. Ele au un caracter de generalitate mai redus decât postulatele și principiile, motiv pentru care, în condițiile unor schimbări importante în mediul economic, financiar și social sunt supuse unui proces de adaptare, prin completări, modificări aduse, sau chiar de înlocuire.

Elaborarea normelor contabile reprezintă o decizie socială, fiind după caz produsul individual sau simultan al unei acțiuni politice, reflecții logice sau al unor rezultate empirice.

Din punct de vedere doctrinar, în elaborarea normelor contabile s-au conturat două tipuri de școli: cea care preconizează un demers conceptual sau deductive, unde conceptele și principiile sunt determinate pe bază de raționament urmând să se regăsească în regulile, metodele și procedurile ce trebuie puse în practică, și cea pragmatică sau inductivă, care pleacă de la tradiție sau experiențe pentru a formula și determina norme.

Raportate la traseul producției și utilizării informațiilor contabile, normele contabile sunt prezente în amontele procesului contabil, sub forma principiilor, regulilor și procedurilor constituite ca sistem de referință; în avalul procesului ca sistem de ratificare a situațiilor financiare de către profesioniștii acreditați și recunoscuți.

Obiectivele normalizării sunt: elaborarea unei tehnologii unitare și principiilor contabile generale; definirea informațiilor prezentate în documentele contabile de sinteză (situații financiare); stabilirea schemelor și modelelor de prezentare a informațiilor în cadrul documentelor de sinteză; elaborarea planului de conturi și a monografiei principalelor operații economice și financiare; stabilirea principiilor de ținere a contabilității.

Acceptarea normelor de către părțile afectate ( protagoniștii sociali) poate fi forțată sau voluntară, sau ambele în același timp. În mod corespunzător se disting două forme ale normalizării, chiar trei dacă ne gândim și la normalizarea mixtă:

– normalizarea legală sau reglementată se impune tuturor în virtutea textelor legale (legi) și textelor reglementate (ordonanțe, hotărâri de guvern, ordine ministeriale și intra ministeriale);

– normalizarea profesională care se impune decât profesiunilor corespunzătoare, iar prin profesiune în producția de informații contabile și validarea socială a acestora;

– normalizarea mixtă, prin combinarea celor două, având în vedere că, într-o societate democratică, obținerea acceptării este un proces special, complicat care impune un marketing abil într-un context politic.

Obiectul normalizării contabile îl poate constitui situațiile financiare anuale sau planul contabil.

Normalizarea situațiilor financiare sau normalizarea prin Cadrul General este proprie țărilor anglo-saxone și cuprinde: componența situațiilor financiare; elementele descrise în situațiile financiare, recunoașterea și evaluarea acestor elemente; conținutul diverselor rubrici; reglementările, standardele și procedurile de contabilitate referitoare la întocmirea și prezentarea situațiilor financiare. În sfera normalizării nu sunt prescrise ordinea sau formatul în care trebuie prezentate elementele reprezentate în situațiile financiare.

Normalizarea prin Planul Contabil General este proprie țărilor Europei continentale, iar sintagma de plan contabil aparține contabilității din Franța. Elementele normalizate sunt: situațiile financiare anuale, inclusive forma și formatul; planul de conturi general ( sistemul de conturi, denumire, simbol, conținut și funcție contabilă); organizarea documentelor de contabilitate și a procedurilor de înregistrare, de validare și de control a operațiilor.

Așadar, cealaltă dimensiune a normalizării contabile, aplicarea normelor, se realizează prin intermediul obligațiilor legale, reglementare și profesionale, la nivel național și comunitar, precum și prin cea a recomandărilor la nivel internațional.

Toate normele contabile impuse în mod obligatoriu printr-o normă juridică sunt denumite reglementări contabile.

Evoluția procesului de normalizare și reglementare contabilă la nivel European și internațional este în mare parte influențată de fenomenul de interconectare a economiilor și de procesul de globalizare economică.

Principalele fenomene care guvernează procesul reformei contabile contemporane la nivel mondial sunt: normalizarea, armonizarea, convergența, conformitatea și internaționalizarea contabilității.

Normalizarea contabilă este procesul realizat atât la nivel național, prin care se elaborează norme privind prezentarea situațiilor financiare, metodele contabile și terminologia și se asigură aplicarea acestora, cât și la nivel comunitar sau global. Prin intermediul armonizării și internaționalizării, normalizarea contabilă depășește granițele statelor și înscrie evoluția contabilității pe traiectoria globalizării economice.

Armonizarea contabilă poate fi definită ca fiind procesul prin care regulile sau normele contabile sunt perfecționate pentru a fi făcute comparabile.

Putem spune că armonizarea are un caracter regional sau internațional și se poate realiza prin convergență și conformitate.

Convergența contabilă este procesul prin care normele contabile sunt elaborate de o manieră care este capabilă să conducă către același fapt sau scop, prin prezentarea similitudinii dintre reglementarea națională și cea cu care se dorește armonizarea.

Conformitatea contabilă este procesul prin care este asigurată concordanța privind regulile de prezentare și întocmire a situațiilor financiare, reprezentând o armonizare a reglementărilor naționale cu regulile prezentate de organismele regionale și internaționale de normalizare contabilă.

Internaționalizarea contabilității își realizează obiectivele prin preocupările de armonizare internațională a regulilor și practicilor contabile în care inteligibilitatea situațiilor financiare dincolo de granițele naționale a devenit o necesitate.

Pe plan internațional există numeroase diferențe culturale, economice, politice, religioase și sociale care exercită influența și la nivel contabil. Cu toate că fiecare sistem contabil are particularitățile sale, cele mai multe neconcordanțe există între sistemele contabile anglo-saxone și sistemele contabile continentale. Așadar, s-a urmărit realizarea armonizării pe două paliere:

– la nivelul Uniunii Europene prin intermediul directivelor contabile europene, și

– la nivel internațional prin intermediul Standardelor Internaționale de Raportare Financiară ( IFRS) emise de către Internațional Accounting Standards Board ( IASB) – Consiliul Standardelor Internaționale de Contabilitate.

Normalizarea contabilă europeană este realizată prin procesul de armonizare contabilă desfășurat în cadrul Uniunii Europene prin intermediul directivelor contabile europene. Este o normalizare reglementată, aceste directive funcționând pe baza unui cadru legislativ și nu se bazează pe un cadru contabil conceptual. Chiar dacă directivele sunt obligatorii pentru toate statele membre, ele prevăd totuși numeroase opțiuni, iar acest lucru determină apariția unor diferențe între situațiile financiare ale statelor membre. Aceste diferențe sunt menținute și prin faptul că ele nu au la bază o doctrină contabilă unitară, ci două abordări contabile puternice, și anume cea anglo-saxonă și cea continentală. Cele mai importante elemente prin care sunt puse în evidență convergențele și divergențele între cele două curente contabile internaționale vizează următoarele componente ale procesului de normalizare și armonizare contabilă:

– existența unui cadrul contabil conceptual;

– utilizatorii situațiilor financiare;

– principiile care stau la baza întocmirii și prezentării situațiilor financiare;

– principiile contabile general acceptate pentru organizarea și ținerea contabilității;

– componența și prezentarea situațiilor financiare, respectiv: obiectivul situațiilor financiare, definirea elementelor componente ale situațiilor financiare, evaluarea elementelor prezentate în situațiile financiare, structura raportului anual.

Principalele directive contabile prin care se realizează armonizarea contabilă la nivel European sunt: Directiva a IV-a privind conturile anuale ale societăților comerciale, Directiva a VII-a privind conturile anuale ale societăților de grup și Directiva a VIII-a privind auditul.

Prin Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene emisă în anul 1978 s-a urmărit asigurarea unei coerențe între regulile de evaluare, formatul și publicarea situațiilor financiare. Cele mai importante prevederi ale acesteia pot fi sintetizate astfel: există opțiuni în vederea prezentării bilanțului ( model listă sau cont), respectiv a contului de profit și pierdere ( model listă, cu detalierea cheltuielilor din exploatare după natură sau destinații sau model cont, cu detalierea cheltuielilor din exploatare după natură sau destinații); nu este permisă modificarea formei de prezentare de la un exercițiu la altul; se acordă importanță deosebită conceptului de prudență; întocmirea unei situații a fluxurilor de numerar nu este obligatorie; raportul de gestiune face parte din conturile anuale. Multe dintre prevederile inițiale ale directivei au suferit modificări de-a lungul anilor, fie pentru că erau depășite de realitățile economice, fie din necesitatea de a se armoniza cu viziunea internațională.

Directiva a VII-a a Comunităților Economice Europene, adoptată la 13 iunie 1983, și-a fixat ca principal obiectiv armonizarea procesului de întocmire a conturilor consolidate la nivelul statelor membre. Spre deosebire de Directiva a IV-a, în cadrul căruia au trebuit conciliate opinii naționale divergente, la nivelul Directivei a VII-a nu au existat atât de multe situații conflictuale, deoarece conturile consolidate nu sunt supuse regulilor fiscale. În cadrul acesteia sunt prevăzute: condițiile de întocmire a conturilor consolidate; modalitățile de întocmire a conturilor consolidate; raportul de gestiune consolidat; controlul conturilor consolidate; publicarea conturilor consolidate. Și această directivă a fost supusă ulterior procesului de modificare, prezentând numeroase amendamente.

Directiva a VIII-a a Comunităților Economice Europene abordează în principal competențele profesionale ale auditorilor.

Normalizarea contabilă internațională se realizează prin intermediul Standardelor Internaționale de Raportare Financiară. Procesul de implementare a acestor standarde are drept scop generarea unor tratamente contabile nediferențiate, impuse prin norme mai mult sau mai puțin flexibile, aplicabile la nivel mondial.

Necesitatea aderării tuturor sistemelor de contabilitate la un sistem comun, unitar din punct de vedere al tratamentelor contabile și prezentării informațiilor, decurge din faptul că economia mondială este dominată în prezent de interdependențele care se manifestă între componentele ei, precum și de interesele mondiale tot mai mari. Acest proces se realizează prin intermediul normalizării contabile internaționale sau armonizării contabile pe plan internațional. Armonizarea contabilă internațională trebuie să permită în final depășirea obstacolelor în ceea ce privește comparațiile internaționale.

Organizarea contabilității pe baza unor standarde contabile diferite conduce la rezultate diferite, cu implicații asupra interpretării datelor, determinării indicatorilor economico-financiari, afectând totodată și credibilitatea, inteligibilitatea și comparabilitatea informațiilor furnizate.

Normalizarea contabilă internațională vizează totodată și armonizarea cu normele contabile americane ( General Accepted Accounting Principles – GAAP) emise de Financial Accounting Standard Board (FASB).

O altă motivație care favorizează demersul armonizării contabile internaționale vizează voința statelor de a diminua diferențele existente între țări în ceea ce privește cadrul concurențial, deoarece dacă unul sau mai multe state posedă un sistem contabil mai flexibil sau permisiv, întreprinderile sunt tentate să migreze prin intermediul capitalului către acele zone.

Având în vedere aceste considerente, ne punem problema care este cel mai bun sistem contabil care, prin intermediul situațiilor financiare, să se transmită maximul de informații utile pentru luarea deciziilor de către utilizatorii acestora. Soluția la această problemă o putem deduce analizând calitatea informației contabile prin intermediul celor două concepte, respective conceptul minimului și conceptul maximului de informații contabile care satisfac cel mai bine utilizatorii informațiilor contabile.

Această analiză trebuie aplicată și sistemului național de contabilitate, în condițiile asimilării continue a prevederilor reglementărilor contabile europene și internaționale. Informațiile contabile sunt influențate atât de condițiile economice și politice în care funcționează un sistem contabil național, cât și de modul în care acestea sunt prelucrate și prezentate prin intermediul situațiilor financiare și este foarte important să se stabilească gradul de adoptare al prevederilor diferitelor referențiale contabile în acord cu sistemul național de contabilitate.

Standardele Internaționale de Raportare Financiară emise până în prezent sunt reprezentate de 41 de Standarde Internaționale de Contabilitate, 6 dintre acestea nemaifiind operaționale ( au fost înlocuite de unele noi), 9 Standarde Internaționale de Raportare Financiară, precum și interpretările acestora. La acestea se adaugă și Cadrul general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare, cu rol de cadru conceptual, furnizând totodată și tratamentul general pentru rezolvarea tranzacțiilor care nu-și găsesc tratament în prevederile standardelor. Standardele internaționale de raportare financiară au o singură versiune oficială, în limba engleză. Ele au încercat inițial să ajungă la un consens în privința tratamentelor contabile alternative prin reducerea acestora. Concomitent cu extinderea aplicării standardelor internaționale de raportare financiară s-a redus și posibilitatea de a publica un singur set de situații financiare datorită divergențelor dintre cerințele naționale și cele internaționale. Totuși, mediul economic internațional a acceptat treptat implementarea acestor standarde, sub diverse forme, în special pentru realizarea consolidării, astfel încât la începutul anilor '90 “ un număr tot mai mare de societăți din Franța și Germania au început să utilizeze fie regulile din SUA, fie standardele internaționale de contabilitate pentru întocmirea situațiilor financiare consolidate”.

La nivel mondial, în realizarea procesului de normalizare și armonizare contabilă internațională sunt implicate mai multe organizații internaționale sau profesionale care pot fi clasificate astfel:

– Organizații interguvernamentale:

– Uniunea Europeană (UE);

– Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD);

– Organizația Națiunilor Unite (ONU);

– Organizația Internațională a Comisiilor de Valori Mobiliare (IOSCO);

– Organizații profesionale de contabilitate:

– Consiliul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate (IASB);

– Federația Internațională a Experților Contabili (IFAC);

– Federația Europeană a Experților Contabili (FEE).

Federația Europeană a Experților Contabili este organismul reprezentativ al profesiei contabile în Europa. Din FEE fac parte 43 de instituții de profesioniști contabili din 32 de țări. Membrii FEE sunt prezenți în 27 de țări ale Uniunii Europene, iar din acest organism fac parte peste 500.000 de contabili din Europa. FEE grupează asociațiile profesionale contabile din țările membre ale Uniunii Europene și joacă un rol important în organizarea și consilierea profesiei contabile din Europa.

Federația Internațională a Experților Contabili este organizația mondială a profesiei contabile. Ea reunește 164 de organisme profesionale din 125 de țări și are ca scop principal protejarea profesiei contabile prin încurajarea practicii de înaltă calitate a contabililor din întreaga lume. Membrii organizației grupează peste 2,5 milioane de contabili angajați în domeniul public, industrie, comerț și mediul academic. IFAC este un organism privat de cooperare la nivel mondial, interesat în domeniul practicii profesionale de audit, de etică și pregătire în domeniul contabil. Președintele IFAC participă cu un vot consultativ în consiliul IASB.

Consiliul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate este cel mai important organism de normalizare și armonizare contabilă la nivel internațional. A fost înființat în anul 1973 sub denumirea de Comitetul Internațional pentru Standarde Contabile („International Accounting Standard Committee – IASC”). Acest comitet și-a propus ca obiectiv principal „ să elaboreze și să publice norme contabile internaționale, care vor trebui să fie respectate cu ocazia prezentării conturilor anuale și a situațiilor financiare, să asigure acceptarea și aplicarea acestor norme la nivel mondial” . Altfel spus IASC și-a propus să uniformizeze cât mai mult posibil practicile contabile naționale și chiar să creeze un limbaj comun pentru întreprinderile din întreaga lume.

Chiar de la înființarea sa în anul 1973, Comitetul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate a avut drept obiectiv major armonizarea standardelor internaționale de contabilitate și, totodată, convergența standardelor naționale cu acestea, în scopul furnizării unor soluții de înaltă calitate pentru problemele economice tot mai complexe. Încercând să înfăptuiască acest obiectiv printr-un consens “ democratic”, a oferit la început opțiuni prea largi, care permiteau societăților să contabilizeze aceeași operație în mod diferit și să păstreze totodată conformitatea cu corpul de reguli IASC. Această practică s-a soldat cu instalarea unei lipse de credibilitate și autoritate asupra organismului internațional.

În consecință, în anul 1993, după examinarea primelor sale norme emise, IASC și-a revizuit strategia în sensul reducerii pe cât posibil a numărului de opțiuni. Această abordare permitea clarificarea alegerilor ce puteau să se exercite între diferitele metode recunoscute ca valabile și interzicerea celor considerate inadecvate. IASC s-a ghidat în continuare după principiul potrivit căruia “ evenimentele identice trebuie tratate în contabilitate de aceeași manieră”. Scopul acestei reforme a fost acela de a face standardele IASC acceptabile pe toate piețele financiare din lume.

Urmând aceeași traiectorie, în iulie 1995, IASC a încheiat un acord cu IOSCO ( Organizația Internațională a Comisiilor de Valori Mobiliare) prin care se stabilea adoptarea unui set complet de norme fundamentale internaționale, disponibile în anul 2000. În schimb, IOSCO facilita recunoașterea internațională a standardelor adoptate de IASC prin care societățile puteau aplica aceste standarde, ceea ce s-a și întâmplat prin rezoluția adoptată în data de 17 mai 2000 prin care IOSCO recomandă membrilor săi să autorizeze companiile multinaționale să aplice 30 de standarde internaționale de contabilitate (IAS) pe piețele internaționale.

În anul 2001 acest comitet a fost reorganizat sub denumirea de Consiliul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate (International Accounting Standard Board – IASB). Obiectivul acestui organism internațional este acela să dezvolte în interesul public un set global de standarde de înaltă calitate, inteligibile și aplicabile care necesită informații transparente și comparabile în situațiile financiare și alte raportări financiare, pentru a-i ajuta pe participanții de pe piețele mondiale de capital și pe ceilalți utilizatori să adopte decizii economice. Pentru realizarea acestor deziderate, IASB cooperează cu alte organisme internaționale de normalizare pentru a realiza convergența standardelor de contabilitate din întreaga lume. IASB este finanțat de către Fundația Comitetului pentru Standarde Internaționale de Contabilitate care asigură și supervizarea acestuia. Mai beneficiază de resurse financiare și din partea instituțiilor financiare particulare, a marilor firme de contabilitate și audit, a băncilor centrale și de dezvoltare, a companiilor industriale importante din întreaga lume, precum și din partea altor organizații profesionale și internaționale.

Armonizarea reglementărilor cu Directivele Europene și Standardele Internaționale de Raportare Financiare este un proces complex care întâmpină numeroase dificultăți. Un aspect în acest sens îl reprezintă faptul că organismul de normalizare internațională nu se sprijină pe un cadru juridic. Pentru a evita obstacolele generate de aceste diferențe, IASC s-a concentrat atât asupra reglementărilor privind conturile consolidate cât și asupra aplicării normelor contabile internaționale în țările membre ale Uniunii Europene. Astfel, în cele din urmă, s-a ajuns la un compromis: întocmirea conturilor consolidate aparținând grupurilor cotate conform cerințelor IASB, iar conturile individuale rămân întocmite potrivit reglementărilor naționale.

Semnificativă în acest sens este adoptarea în 19 iulie 2002 de către Comisia Europeană a Regulamentului CE nr. 1606/2002 al Parlamentului European și al Consiliului privind aplicarea standardelor internaționale de Contabilitate, prin care a devenit obligatorie aplicarea standardelor internaționale de contabilitate, începând cu 1 ianuarie 2005 pentru conturile consolidate ale tuturor societăților europene cotate. Această decizie a Uniunii Europene a fost motivată de asigurarea competitivității piețelor de capital comunitare. În acest scop era important să se realizeze convergența standardelor utilizate în Europa pentru elaborarea situațiilor financiare cu standardele internaționale de contabilitate care să poată fi utilizate la nivel mondial pentru tranzacții transfrontaliere sau cotări la burse din străinătate. Decizia Uniunii Europene a venit și ca o reacție la dominația normelor contabile americane ( US GAAP) pe piețele financiare mondiale.

Încă din anul 2000 s-a pregătit această decizie când, la data de 13 iunie, Comisia a publicat comunicarea intitulată “ Strategia de raportare financiară a Uniunii Europene: calea de urmat”, în care s-a propus ca toate societățile comunitare cotate la bursă să-și elaboreze situațiile financiare consolidate în conformitate cu un set unic de standarde de contabilitate, și anume standardele internaționale de contabilitate (IAS) până în anul 2005.

În cuprinsul Regulamentului nr. 1606/2002 sunt stabilite trei condiții pentru ca o normă contabilă internațională să fie adoptată în cadrul Uniunii Europene:

– aplicarea sa trebuie să furnizeze o imagine fidelă și sinceră a poziției financiare și a rezultatelor întreprinderii, acest principiu fiind apreciat în lumina directivelor, fără implicarea unei conformități stricte cu fiecare dintre dispozițiile acestor texte;

– ea trebuie să răspundă „ interesului public european”;

– trebuie să răspundă condițiilor fundamentale referitoare la calitatea informării cerute pentru situațiile financiare necesare diferitelor categorii de utilizatori.

Anterior declanșării reformei organismului internațional și a normelor emise de acesta, încercând să asigure armonizarea sistemelor contabile la nivel internațional și european, Comisia Europeană a întreprins un program de compatibilizare a directivelor contabile europene cu standardele internaționale de raportare financiară. Se consideră că o astfel de armonizare este o reușită, fiind în același timp o undă verde pe care Organizația Internațională a Comisiilor de Valori Mobiliare a transmis-o asupra convergenței între cele două referențiale contabile internațional recunoscute și, implicit asupra posibilității întreprinderilor europene de a fi cotate pe orice piață financiară din lume, inclusiv pe piețele financiare americane, pe baza situațiilor financiare întocmite conform standardelor internaționale de raportare financiară.

Dar cu toate eforturile depuse de IASB pentru a asigura un limbaj contabil comun pentru utilizatorii din întreaga lume, s-a constatat că o problemă majoră în cadrul acestui proces de normalizare și reglementare contabilă la nivel mondial o constituie anumite diferențe care există între standardele elaborate de IASB și cele elaborate de organismul american de normalizare (FASB). În acest sens, reprezentanții IASB și cei ai FASB au organizat o întâlnire în octombrie 2002 în Norwalk, Connecticut (SUA) unde au căzut de acord asupra necesității convergenței Principiilor Contabile General Acceptate din Statele Unite (USGAAP) cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS). Cele două consilii de normalizare s-au angajat să asigure în cel mai scurt timp compatibilitatea standardelor de raportare financiară existente și s-o mențină totodată. Această compatibilitate nu se referă la faptul că cele două seturi de standarde trebuie să fie identice ca și conținut, ci la faptul că trebuie să asigure o reflectare comparabilă a performanțelor economice ale entităților din diferite zone ale lumii. Toate aceste decizii au fost cuprinse într-un acord cunoscut sub numele de „Pactul Norwalk”.

Chiar dacă în prezent, convergența dintre cele două referențiale contabile a fost aproape atinsă, totuși, cele două organisme de normalizare nu au răspuns decât parțial la întrebările legate de modelul de guvernanță în condițiile în care cele două referențiale internațional recunoscute se bazează pe logici normalizatoare diferite.

– în cazul Uniunii Europene ( implicit al standardelor IAS/IFRS adoptate de toate țările membre) prin normele adoptate se instituie o serie de principii, în numele cărora auditorii pot să recomande unei întreprinderi să efectueze anumite corecții în contabilitate;

– în cazul Statelor Unite, prin normele adoptate se furnizează o listă exhaustivă de reguli, având în vedere că US GAAP se constituie într-o lucrare de aproximativ 140.000 de pagini în care se oferă răspuns la majoritatea problemelor de interpretare, existând o posibilitate mai mică de cosmetizare.

Dacă încercăm să analizăm și să vedem care variantă este mai aproape de ceea ce înseamnă normalizare contabilă, trebuie să înțelegem mai întâi semnificația fiecărui element.

Normalizarea se concretizează în definirea de postulate, principii și standarde sau norme contabile. În timp ce postulatele și principiile contabile se referă la elemente foarte generale, produse de actul de normalizare pentru o perioadă mai mare de timp, normele contabile sunt aplicabile în cazuri particulare.

Postulatul reprezintă o propoziție a cărei acceptare este cerută pentru a realiza o demonstrație. Posturile contabile au la bază observațiile făcute asupra:

– mediului economic, politic, juridic și social;

– identificării utilizatorilor de informații financiare și a necesităților informaționale ale acestora;

– obiectivelor informării financiare.

Observațiile considerate utile pentru o eventuală formulare de principii și norme contabile sunt reținute și catalogate ca postulate contabile.

Principiile contabile reprezintă elemente conceptuale care ghidează normalizatorii în elaborarea de norme contabile, având ca punct de plecare postulatele contabile. Ele reprezintă totodată, elemente de sprijin pentru producătorii de informații financiare, în vederea recunoașterii corecte în situațiile financiare a tranzacțiilor și evenimentelor, precum și pentru prezentarea fidelă a poziției financiare, performanței și evoluției poziției financiare. Principiile contabile mai reprezintă și ghiduri pentru auditori în activitatea lor de certificare a situațiilor financiare, având un grad de generalitate mai mic decât postulatele, dar mai mare decât normele contabile.

Standardele sau normele contabile sunt reguli precise de recunoaștere, evaluare, clasificare și prezentare a informațiilor contabile.

Prin urmare, normalizarea în definirea de norme și aplicarea acestora, în scopul perfecționării contabilității ca instrument de gestiune.

Investitorii, angajații, creditorii, furnizorii, clienții, guvernele și instituțiile statelor, publicul, profesioniștii contabili care întocmesc situațiile financiare, auditorii și comisiile de valori mobiliare sunt tot atâția utilizatori cu necesități informaționale diferite, uneori chiar contradictorii și nu sunt tot timpul de acord cu conținutul standardelor și cu consecințele economice și financiare ale acestora. În această situație, normele reprezintă punctul de echilibru al tendințelor exprimate, punct în care avantajele și dezavantajele se compensează cu compromisuri cât mai mici pentru toți utilizatorii situațiilor financiare.

Adoptarea unor standarde bazate pe reguli sau a unora bazate pe principii reprezintă o întrebare al cărei răspuns i-a problematizat mereu pe profesioniștii contabili din spațiul european și american. Deși s-au adus reproșuri standardelor contabile americane că ele conțin prea multe reguli, și sunt sărace în principii, ceea ce le face mult prea complexe și rigide, totuși unii autori, precum C. Nobes, au constatat că, deși standardele europene bazate pe principii sunt mai clare, mai simple și mai bine acceptate, în unele cazuri regulile pot contribui la comparații și clarificări mai bune. Rămâne însă în sarcina specialiștilor să găsească soluția cea mai bună în materie de normalizare. Dar mulți dintre aceștia, precum G. Gerald, C. Nobes, și-au pus întrebarea dacă chiar este posibilă realizarea obiectivului IASB de a crea un limbaj contabil comun. Profesionistul francez G. Gerald, consideră că “ un limbaj contabil unic este la fel de utopic cu un limbaj comun tuturor”. Acest lucru reiese chiar din Cadrul general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare întocmit de IASB.

Conform acestui Cadru general, situațiile financiare sunt întocmite și prezentate de diverse entități pentru utilizatorii externi din întreaga lume. Deși astfel de situații financiare pot părea similare de la o țară la alta, există diferențe cauzate de o varietate de factori sociali, economici și juridici, precum și de faptul că diferite țări, în momentul stabilirii cerințelor naționale, au avut în vedere necesitățile unor utilizatori diferiți ai situațiilor financiare.

IASB și-a luat angajamentul să atenueze aceste diferențe, căutând să armonizeze reglementările, standardele contabile și procedurile referitoare la întocmirea și prezentarea situațiilor financiare, considerând că armonizarea se poate realiza cel mai bine urmărindu-se întocmirea de situații financiare care să furnizeze informații utile pentru adoptarea deciziilor economice.

Dar în cele din urmă, IASB a concluzionat că “ deși nu toate necesitățile de informație ale utilizatorilor pot fi satisfăcute de situațiile financiare, există cerințe comune tuturor utilizatorilor. Întrucât investitorii oferă entității capital purtător de risc, furnizarea de situații financiare care satisfac necesitățile lor va satisface majoritatea necesităților celorlalți utilizatori.

Acest lucru are în vedere faptul că fiecare țară urmărește cu precădere satisfacerea anumitor categorii de utilizatori, ținându-se cont și de mărimea acestora. Dacă în lumea anglo-saxonă este protejată în special piața financiară, în alte țări sunt protejați salariații și creanțierii, aproape peste tot în lume principalul utilizator al informațiilor furnizate de întreprinderile mici și mijlocii este administrația fiscală. În aceste condiții, conștient de barierele ridicate de regulile fiscale specifice fiecărei țări și interferența acestora cu regulile contabile de întocmire a situațiilor financiare individuale, eforturile IASB de armonizare a limbajului contabil internațional s-au concentrat pe conturile consolidate ale societăților de grup. A urmărit astfel să elimine barierele create de autoritățile bursiere și să furnizeze oricărei societăți care-și consolidează conturile conform normelor sale posibilitatea de a participa la orice bursă din lume.

Deși i-au fost aduse unele reproșuri, totuși IASB rămâne singurul organism de normalizare contabilă la nivel internațional și totodată singurul în măsură să răspundă provocărilor organismului american de normalizare contabilă.

Dincolo de limitele sale, armonizarea contabilă internațională “ împiedică adâncirea rupturii dintre țări, furnizând un teren comun de înțelegere”.

Pe aceeași traiectorie se înscrie și contabilitatea combinărilor de întreprinderi. Standardul IFRS 3 Combinări de întreprinderi încercând să instituie un limbaj contabil comun pentru toate grupările de întreprinderi.

În România elaborarea normelor și reglementărilor contabile se realizează la nivelul Ministerului Finanțelor Publice, în cadrul Direcției de legislație și reglementări contabile, cu

Avizul consultativ al Consiliului Contabilității și Raportărilor Financiare înființat prin Hotărârea Guvernului nr. 401 din 5 mai 2005.

În ultimele decenii economia românească s-a înscris pe aceeași traiectorie de evoluție a economiei mondiale. Astfel, informația și îndeosebi informația economică este din ce în ce mai prezentă în toate domeniile de activitate, fiind un element indispensabil al progresului.

Realizările societății moderne ne arată că odată cu dezvoltarea economiei de piață și sporirea gradului de complexitate a acesteia trebuie să se dezvolte corespunzător, ca arie, conținut și operativitate și informația economică pentru a putea furniza elementele necesare luării deciziilor, să poată reflecta cât mai fidel situația patrimonială a entităților și rezultatele activității economico-financiare.

Până în anul 1990 contabilitatea românească a fost puternic influențată de experiența și influența unor țări europene mai mult sau mai puțin dezvoltate, iar sistemul contabil românesc “ a urmat supunerea necondiționată a interesului statului totalitar, susținerea economiei centralizate”.

Dezvoltarea sistemului de contabilitate a fost impusă, de cerința ca societățile comerciale românești să poată stabili relații mai strânse cu parteneri interni și internaționali. Această deschidere a determinat dezvoltarea sistemului contabil românesc pe baza unor principii și reguli contabile prevăzute de directivele europene și Standardele Internaționale de Contabilitate elaborate de Comitetul pentru Standardele Internaționale de Contabilitate.

Ca urmare, Ministerul Finanțelor Publice, în corelare cu schimbările produse în economia românească, începând cu anul 1990, a declanșat un proces de dezvoltare a sistemului contabil din România pe baza unor principii și reguli contabile prevăzute de Directivele Europene și Standardele Internaționale de Contabilitate. Astfel, s-a asigurat trecerea de la sistem care furniza informații în scopuri fiscale și statistice, în principal pentru Guvern și instituțiile acestuia, spre unul care să ofere informațiile necesare investitorilor și altor categorii de utilizatori.

Reforma contabilă în România a început odată cu apariția Legii Contabilității nr. 82/1991 care a vizat și vizează perfecționarea sistemului contabil românesc pe baza unor principii și reguli prevăzute de directivele europene, astfel încât situațiile financiare întocmite de entități să corespundă cerințelor unor categorii cât mai largi de utilizatori.

Dar abia în anul 1994 s-au produs clarificări de esență în sistemul contabil românesc în sensul că s-a renunțat la sistemul monist și s-a adoptat un sistem de contabilitate dualist de sorginte continentală, având ca referință Planul Contabil General Francez. Acest sistem de contabilitate s-a concretizat în Regulamentul pentru aplicarea Legii contabilității, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 704/1993, aplicabil din 1994.

Astfel, adevărata consolidare a reformei contabile românești s-a produs mai târziu, odată cu armonizarea acesteia cu Directivele europene și Standardele Internaționale de Raportare Financiară (OMFP nr. 403/1999, ulterior înlocuit cu OMFP nr. 94/2001) sau numai cu Directivele europene ( OMFP nr. 306/2002), în funcție de anumite criterii de mărime care trebuiau îndeplinite de entități.

Aceste ordine au fost înlocuite în anul 2005 cu ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1725/2005 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, abrogat la rândul lui de către Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 3055/2009, modificat și completat ulterior și abrogat de Ordinul 1802/2014 aflat în vigoare.

Așadar, potrivit acestor reglementări, s-a realizat o armonizare la două nivele, atât la nivel european, cât și la nivel internațional, preluând elemente din ambele sisteme de contabilitate: continental și anglo-saxon. Armonizarea contabilă concretizată în situații financiare cu structuri și funcționalități asemănătoare domină țările lumii și este solicitată și apreciată de mai mulți utilizatori, dar mai ales de analiști financiari care trebuie să înțeleagă situațiile financiare ale firmelor străine. Aceștia doresc, de asemenea, să poată să compare situațiile financiare ale unor firme localizate în țări diferite și să se asigure că informațiile sunt relevante și “ autentificate” prin auditare.

Prin OMFP nr. 907/2005 se aduc precizări privind folosirea celor două referențiale, respectiv IAS/IFRS sau Directivele CEE și anume:

Începând cu exercițiul financiar al anului 2006, societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice aplică reglementările contabile conforme cu directivele europene. De asemenea, sunt obligate să aplice aceste reglementări și sediile permanente din România care aparțin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul în străinătate.

Banca Națională a României, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Sistemului de pensii Private și Comisia de Supraveghere a Asigurărilor au elaborat reglementări contabile specifice conforme cu directivele europene, aplicabile categoriilor de entități pe care le reglementează și supraveghează.

Începând cu exercițiul financiar al anului 2006, instituțiile de credit au întocmit, pe lângă setul obligatoriu de situații financiare potrivit reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, respectiv directivele specifice băncilor, și un set distinct de situații financiare conforme cu IFRS, pentru necesitățile proprii de informare ale utilizatorilor, alții decât instituțiile statului.

De asemenea, entitățile de interes public, cu excepția instituțiilor de credit, au avut opțiunea de a întocmi începând cu exercițiul financiar al anului 2006 și un set distinct de situații financiare conforme cu IFRS, pentru necesitățile proprii de informare ale utilizatorilor, alții decât instituțiile statului, potrivit opțiunii acestora și dacă au dispus de capacitatea de implementare corespunzătoare.

În categoria entităților de interes public sunt incluse:

instituțiile de credit;

societățile de asigurare, asigurare-reasigurare și de reasigurare;

societățile de servicii de investiții financiare, societățile de administrare a investițiilor și organismele de plasament colectiv, autorizate/avizate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare;

societățile comerciale ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată;

companiile și societățile naționale;

persoanele juridice care aparțin unui grup de societăți și intră în perimetrul de consolidare de către o societate-mamă care aplică Standardele Internaționale de raportare Financiară;

persoanele juridice, altele decât cele prezentate mai sus, care beneficiază de împrumuturi nerambursabile sau cu garanția statului.

Începând cu exercițiul financiar al anului 2007, societățile comerciale ale căror valori mobiliare la data bilanțului sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată și care întocmesc situații financiare consolidate au obligația să aplice IFRS la întocmirea situațiilor financiare consolidate. Instituțiile de credit continuă să aplice IFRS la întocmirea situațiilor financiare consolidate. Pentru anul 2007, celelalte entități de interes public au putut aplica IFRS la întocmirea situațiilor financiare individuale sau consolidate, pentru necesitățile proprii de informare.

Toate entitățile care au obligația să aplice sau au optat pentru aplicarea IFRS trebuie să asigure continuitatea aplicării acestora. În relația cu instituțiile statului, toate entitățile, inclusiv cele care aplică IFRS, trebuie să întocmească situații financiare anuale conforme cu directivele europene.

Potrivit declarației expertului britanic Nigel Sleigh-Johnson, directorul Diviziei de Raportare Financiară din cadrul Corpului Experților Contabili din marea Britanie și membru al Federației Europene a Experților Contabili, la evenimentul “Standarde de raportare actuale: De ce IFRS”, organizat de Ziarul Financiar în parteneriat cu Oracle, “adoptarea standardelor internaționale de contabilitate (IFRS), în locul standardelor românești de contabilitate (RAS), ar trebui să fie una din prioritățile companiilor, în condițiile în care toate țările din UE vor trebui să adopte raportările internaționale. Proiectul de conversie trebuie tratat ca orice alt proiect major, nu doar tehnic, din punctul de vedere al contabilității, ci ca un proiect care are un lider și niște resurse”.

În prezent se află în curs de elaborare strategia de aplicare a IFRS în domeniul contabilității prin care se va stabili modul de aplicare a standardelor internaționale de contabilitate de către toate categoriile de entități, precum și impactul aplicării acestora asupra economiei naționale.

Prin urmare, analizând evoluția reglementărilor contabile din țara noastră în ultimele două decenii, constatăm preocuparea permanentă și încercarea reușită a instituției de normalizare din țara noastră de a ține cont atât de reglementările europene, cât și de cele internaționale în domeniu, cu respectarea totodată a condițiilor economice din țara noastră și a obligațiilor care-i revin ca membru al organismelor europene și internaționale.

Dincolo de interesele producătorului de informație contabilă sau de cele ale numeroaselor categorii de utilizatori, procesul de normalizare are ca principală menire găsirea unui punct de echilibru sub diversele provocări ale mediului economic. În încercarea de a analiza măsura în care informația contabilă răspunde optimului social, regăsim, la una din extreme comportamentul managerului în cazul unor informații negative, despre societatea pe care o conduce care trebuie prelucrate înainte de a fi divulgate utilizatorilor externi de o manieră disimulată, iar la cealaltă extremă, regăsim varietatea procedurilor contabile aflate la dispoziția furnizorului de informații contabile, și impactul diferit al fiecărei opțiuni asupra procesului decizional.

Privită prin prisma informației contabile furnizate, mai mult sau mai puțin lipsită de obiectivitate și influențând direct sau indirect evoluția bursieră a întreprinderii în cauză, asemeni unei “oglinzi fermecate”, normalizarea contabilă poate fi definită și drept un aliat al utilizatorilor de informații contabile în construirea “ adevărului contabil” care se apropie cel mai mult de optimul social.

La nivel internațional, standardele internaționale de contabilitate și directivele contabile europene reprezintă rodul eforturilor depuse de reprezentanții diverselor țări de a atenua diferențele generate de specificul aplicării reglementărilor contabile naționale. Viziunea unitară asupra întocmirii și prezentării situațiilor financiare este însă un deziderat al tuturor celor implicați în procesul cererii și ofertei de informații contabile. Este motivul pentru care, “ în ultimii zece ani, unele grupări au fost implicate îndeaproape în procesul de emitere a standardelor IASC, prin participarea unor observatori la fiecare întâlnire a consiliului IASC și la aproape toate întâlnirile comitetului.

CONCLUZII

În concluzie, putem menționa faptul că la începutul perioadei tranziției, când au început să apară primele întrebări practice referitoare la cum ar trebui procedat pentru a transforma o economie centralizată într-o economie de piață, economiștii și-au dat seama că nu aveau o teorie a tranziției care să-i ghideze și ca atare, nu puteau oferi prea multe sfaturi în elaborarea politicilor în acest sens. Astfel, s-a conturat totuși un consens destul de vag, bazat pe teoria economică neoclasică, asupra a două măsuri concrete ce ar trebui adoptate pentru a impulsiona schimbarea: impunerea unei schimbări structurale în proprietate prin privatizarea activelor statului și liberalizarea prețurilor. Totuși, problematica proprietății, a sectorului privat în România, nu este la acest moment pe deplin clarificată în condițiile în care România a devenit stat membru a Uniunii Europene, iar procesul de privatizare nu este încheiat și România se află în acest moment printre țările cu cele mai ridicate fluxuri de investiții străine, care modifică structura capitalului.

Totodată remarcăm că evoluția normalizării și reglementării contabile, atât la nivel național, cât și european și internațional, este în strânsă interdependență cu evoluția economiei mondiale. Indiferent dacă acceptăm sau nu, globalizarea economică are implicații și la nivel contabil, iar trendul care va fi urmat de contabilitate în viitor este cel al armonizării contabile internaționale sau al internaționalizării contabilității sub toate aspectele acesteia, inclusiv în domeniul restructurării și combinării de întreprinderi. Această internaționalizare a contabilității se poate traduce printr-o extindere a procesului de implementare a standardelor internaționale de contabilitate la nivel mondial, pe de o parte, și o armonizare a acestora cu standardele americane, pe de altă parte. Rămâne de văzut dacă se va putea realiza implementarea standardelor internaționale la nivelul fiecărui stat și în ce măsură sistemele naționale de contabilitate care nu se identifică cu sistemul anglo-saxon, care stă la baza standardelor internaționale, vor reuși să-și păstreze tratamentele contabile autohtone. De asemenea, o altă întrebare ce se conturează din acest proces este legată de locul și rolul reglementărilor emise de Uniunea Europeană în viitor ori de prevalența unuia dintre cele două organisme internaționale de reglementare, respectiv IASB sau FASB. Indiferent care va fi răspunsul la aceste întrebări, atâta timp cât procesul globalizării este unul ireversibil, cu toate barierele și argumentele contra lui, trendul normalizării și reglementării contabile va fi reprezentat de implementarea standardelor internaționale, deoarece aceasta reprezintă o “formă de contabilitate” care se potrivește cel mai bine cu “fondul economic mondial” și cu ”multinaționalizarea”.

BIBLIOGRAFIE

Bari Ioan, Globalizarea și probleme globale, Editura Economică, București, 2001.

Bari Ioan, Probleme globale contemporane, Editura Economică, București,2002.

Boussard Daniel, Problematique du savoir comptable, Encyclopedie de gestion, Economica, Paris, 1989.

Casta Jean Francois, La comptabilite et ses utilisateurs, Encyclopedie de Gestion, Economica, Paris, 1989.

Colasee, Bernard, Contabilitate generală, Editura Moldova, Iași, 1995.

Dochia A., Contribuția noilor firme private la schimbările structural din economia românească,

Duțescu, A., Ghid pentru înțelegerea și aplicarea Standardelor Internaționale de Contabilitate, Editura CECCAR, București, 2001

Feleagă Niculae, Sisteme contabile comparate, Editura Economică, București, 1995.

Feleagă Niculae, Îmblânzirea junglei contabilității, Editura Economică, București, 1996.

Feleagă Niculae, Feleagă, Liliana, Contabilitate consolidată, O abordare europeană și internațională, Editura Economică, București, 2007.

Gerald G., La normalisation comptable internationale de l'IASC, Revue Francaise de Comptabilite, iulie-august, 1994.

Gerald G., Harmonisation des normes comptable: mythes et realites, Revue Francaise de Comptabilite, decembrie 1993.

Havrylyshyn O., McGettigan D., Privatization in Transition Countries, 1999

Hill Ch., Internațional Business. Competing în the Global Market, Postscript, 1997.

Langlois Georges, Friederich, Micheline, Burlaud, Alain, Comptabilite aprofondie, Les Editions Foucher, Paris.

Lungu D., Corporații. Politici corporatiste, Editura Politehnica București, 2009

Mațiș D., Reforma contabilă în România, volumul “Conferințe-Contabilitatea mileniului III”, Editura Sincron, Cluj-Napoca,2003.

Miron D., Economia Integrării Europene, Editura ASE, București, 1998.

Moise E., Investiții străine directe, Editura Victor, București, 2005.

Naciri Ahmed, Une analyse comparative des systemes de normalization francais et americain, Revue Francaise de Comptabilite, septembrie, 1986.

Perochon C., Comptabilite generale, Foucher, 128, rue de Rivol, Paris.

Porter M., From Competitive Advantage to Corporate Strategy, Harvard Business Review, mai-iunie 1987.

Postelnicul Gh., Postelnicul C., Globalizarea economiei, Editura Economică, 2000.

Ristea Mihai, coordinator, Contabilitatea financiară, Editura Universitară, București, 2004.

Ristea Mihai, Dumitru, Corina Graziella, Contabilitate aprofundată, Editura Universitară, București, 2005.

Roberts A., European Accounting Plans, Management Accounting, September, 1994.

Scheid, Jean-Claude, Standish, Peter, La normalization comptable: sa perception dans le monde Anglophone et en France, revue Francaise de Comptabilite, 1989.

Sonea Șt., Structurarea și restructurarea economică a României în perioada de tranziție, Cluj-Napoca, 1996, pag.115

Tabără N și colectivul, Bazele contabilității, Editura Sedcom Libris, Iași, 2005.

Voinea L., Corporațiile transnaționale și economiile naționale, Editura IRLI, 2001.

Zaharia R.M., Uniunea Europeană și blocurile regionale, Academia de Studii Economice, București

Buletin statistic Nr.14, 1994, CCIR, ONRC, pag.5, Sinteza Statistică Sumară nr.85, CCIR, ONRC

Camera de Comerț și Industrie a României, Registrul Comerțului Municipiului București – Oficiul Național al Registrului Comerțului: Buletin Statistic Lunar nr.90.

Centrul Român pentru politici economici (CRPE), lucrarea nr.12, octombrie, 1999

Fondul Monetar Internațional, World Economic Outlook, 1997.

Human Development Report, 2009, UNDP, New York, 2009, pag.15

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 403/1999 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele de Contabilitate Internaționale publicat în Monitorul Oficial al României nr. 480 din 4 octombrie 1999.

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate publicat în Monitorul Oficial al României nr. 85 din 20 februarie 2001.

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene publicat în Monitorul Oficial al României nr. 279 bis din 25 aprilie 2002.

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 907/2005 privind aprobarea categoriilor de persoane juridice care aplică reglementări contabile conforme cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară, respectiv reglementări contabile conforme cu directivele europene.

http://www.avas.gov.ro

http://beta.ier.ro/documente/studiideimpactPaisIII_ro/Pais3_studiu_9_ro.pdf

http://www.bnro.ro/page.aspx?prid=9458

http://bnro.ro/Publicatii-periodice-204.aspx – RA2004.pdf

http://www.cnp.ro/user/repository/13d8770e862eb522b62f.pdf

http://eurofound.europa.eu/publications/information-sheet/2013/labour-market-business/the-european-restructuring-monitor-a-unique-europe-wide-data-source-info-sheet

http://www.iasplus.com

http://www.imf.org/external/pubs/ft/reo/2006/eng/01/wreo0406.pdf

http://www.insse.ro/cms/ro/content/produsul-intern-brut-date-trimestriale

http://www.insse.ro/cms/ro/content/anuarul-statistic-2004

http://unctad.org/en/publicationslibrary/wir2014_en.pdf

BIBLIOGRAFIE

Bari Ioan, Globalizarea și probleme globale, Editura Economică, București, 2001.

Bari Ioan, Probleme globale contemporane, Editura Economică, București,2002.

Boussard Daniel, Problematique du savoir comptable, Encyclopedie de gestion, Economica, Paris, 1989.

Casta Jean Francois, La comptabilite et ses utilisateurs, Encyclopedie de Gestion, Economica, Paris, 1989.

Colasee, Bernard, Contabilitate generală, Editura Moldova, Iași, 1995.

Dochia A., Contribuția noilor firme private la schimbările structural din economia românească,

Duțescu, A., Ghid pentru înțelegerea și aplicarea Standardelor Internaționale de Contabilitate, Editura CECCAR, București, 2001

Feleagă Niculae, Sisteme contabile comparate, Editura Economică, București, 1995.

Feleagă Niculae, Îmblânzirea junglei contabilității, Editura Economică, București, 1996.

Feleagă Niculae, Feleagă, Liliana, Contabilitate consolidată, O abordare europeană și internațională, Editura Economică, București, 2007.

Gerald G., La normalisation comptable internationale de l'IASC, Revue Francaise de Comptabilite, iulie-august, 1994.

Gerald G., Harmonisation des normes comptable: mythes et realites, Revue Francaise de Comptabilite, decembrie 1993.

Havrylyshyn O., McGettigan D., Privatization in Transition Countries, 1999

Hill Ch., Internațional Business. Competing în the Global Market, Postscript, 1997.

Langlois Georges, Friederich, Micheline, Burlaud, Alain, Comptabilite aprofondie, Les Editions Foucher, Paris.

Lungu D., Corporații. Politici corporatiste, Editura Politehnica București, 2009

Mațiș D., Reforma contabilă în România, volumul “Conferințe-Contabilitatea mileniului III”, Editura Sincron, Cluj-Napoca,2003.

Miron D., Economia Integrării Europene, Editura ASE, București, 1998.

Moise E., Investiții străine directe, Editura Victor, București, 2005.

Naciri Ahmed, Une analyse comparative des systemes de normalization francais et americain, Revue Francaise de Comptabilite, septembrie, 1986.

Perochon C., Comptabilite generale, Foucher, 128, rue de Rivol, Paris.

Porter M., From Competitive Advantage to Corporate Strategy, Harvard Business Review, mai-iunie 1987.

Postelnicul Gh., Postelnicul C., Globalizarea economiei, Editura Economică, 2000.

Ristea Mihai, coordinator, Contabilitatea financiară, Editura Universitară, București, 2004.

Ristea Mihai, Dumitru, Corina Graziella, Contabilitate aprofundată, Editura Universitară, București, 2005.

Roberts A., European Accounting Plans, Management Accounting, September, 1994.

Scheid, Jean-Claude, Standish, Peter, La normalization comptable: sa perception dans le monde Anglophone et en France, revue Francaise de Comptabilite, 1989.

Sonea Șt., Structurarea și restructurarea economică a României în perioada de tranziție, Cluj-Napoca, 1996, pag.115

Tabără N și colectivul, Bazele contabilității, Editura Sedcom Libris, Iași, 2005.

Voinea L., Corporațiile transnaționale și economiile naționale, Editura IRLI, 2001.

Zaharia R.M., Uniunea Europeană și blocurile regionale, Academia de Studii Economice, București

Buletin statistic Nr.14, 1994, CCIR, ONRC, pag.5, Sinteza Statistică Sumară nr.85, CCIR, ONRC

Camera de Comerț și Industrie a României, Registrul Comerțului Municipiului București – Oficiul Național al Registrului Comerțului: Buletin Statistic Lunar nr.90.

Centrul Român pentru politici economici (CRPE), lucrarea nr.12, octombrie, 1999

Fondul Monetar Internațional, World Economic Outlook, 1997.

Human Development Report, 2009, UNDP, New York, 2009, pag.15

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 403/1999 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele de Contabilitate Internaționale publicat în Monitorul Oficial al României nr. 480 din 4 octombrie 1999.

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate publicat în Monitorul Oficial al României nr. 85 din 20 februarie 2001.

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 306/2002 pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene publicat în Monitorul Oficial al României nr. 279 bis din 25 aprilie 2002.

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 907/2005 privind aprobarea categoriilor de persoane juridice care aplică reglementări contabile conforme cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară, respectiv reglementări contabile conforme cu directivele europene.

http://www.avas.gov.ro

http://beta.ier.ro/documente/studiideimpactPaisIII_ro/Pais3_studiu_9_ro.pdf

http://www.bnro.ro/page.aspx?prid=9458

http://bnro.ro/Publicatii-periodice-204.aspx – RA2004.pdf

http://www.cnp.ro/user/repository/13d8770e862eb522b62f.pdf

http://eurofound.europa.eu/publications/information-sheet/2013/labour-market-business/the-european-restructuring-monitor-a-unique-europe-wide-data-source-info-sheet

http://www.iasplus.com

http://www.imf.org/external/pubs/ft/reo/2006/eng/01/wreo0406.pdf

http://www.insse.ro/cms/ro/content/produsul-intern-brut-date-trimestriale

http://www.insse.ro/cms/ro/content/anuarul-statistic-2004

http://unctad.org/en/publicationslibrary/wir2014_en.pdf