Impactul Institutionalizarii Asupra Copiilor

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1. Consideratii generale asupra istoricului sistemului de protectie sociala a

copiilor institutionalizati

1.1.Istoricul sistemului de asistenta sociala a copiilor institutionalizati

1.2. De ce este important subiectul copiilor institutionalizati?

1.3. Terminologie si definitii

Capitolul 2. Nevoile copilului

2.1. Nevoia de dragoste si securitate

2.2. Nevoia de noi experiente

2.3.Nevoia de incurajare si apreciere

2.4. Nevoia de responsabilitate

2.5. Consecinte ale neimplinirii nevoilor copilului

2.6. Functiile relatiilor cu parteneri de aceeasi varsta

Capitolul 3. Drepturile copilului in centrul de plasament

3.1. Dreptul la identitate

3.2. Dreptul la istorie personala

3.3. Dreptul de a avea o familie si de a pastra legatura cu aceasta

3.4. Dreptul la sanatate

3.5. Dreptul la educatie

3.6. Dreptul la ingrijire personala

3.7. Dreptul la informare

3.8. Dreptul la opinie

3.9. Dreptul la reevaluare periodica a masurilor de protectie

3.10. Dreptul la ingrijire de calitate

Capitolul 4. Impactul istitutionalizarii asupra copiilor

4.1. Ingrijirea fizica

4.2. Ingrijirea copilului „ca intreg”

4.3. Relatia copil – adult

4.4. Stimularea copilului

4.5. Regimul institutional

4.6. Grupurile de copii

4.7. Lipsa pregatirii copiilor pentru plecarea din institutie

4.8. Abuzul institutional asupra copilului

4.9. Caracteristicile institutiei de ocrotire ideale

Capitolul 5. Protectia copilului in centrul de plasament

5.1. Acceptiuni legislative si de specialitate ale definirii copilului institutionalizat

5.2. Definirea, prezentarea si modul de organizare si functionare a centrului de

plasament

5.3. Cauzele institutionalizarii

5.4. Efectele institutionalizarii

5.5. Tipuri de activitati si modalitati de interventie personalizata si pluridisciplinara a

echipei de specialisti din centrul de plasament

Capitolul 6. Studii de caz asupra unor copii institutionalizati supusi diferitelor forme de

abuz

INTRODUCERE

Lucrarea de față are ca obiect de analiză nevoile și drepturile copilului instituționalizat, un subiect tot mai dezbătut în zilele noastre.

Copiii au drepturi oriunde s-ar afla – acasă la părinții naturali, în familii substitutive, în instituții de îngrijire sau la școală. Părinții și familiile, grupurile profesionale care lucrează cu copiii, dar și orice cetățean responsabil ar trebui să știe de existența acestor drepturi.

Polițiștii și judecătorii sunt cei care au sarcina să aplice legea, dar toată lumea are obligația să raporteze cazuri de abuz sau neglijență îndreptate împotriva copiilor, autoritățile publice locale și centrale având obligația de a garanta și promova drepturile copilului.

Statul are rolul de a fi garantul acestor drepturi și de a asigura respectarea lor. Acest lucru contrazice percepția majoritară conform căreia statul poate înlocui părinții, din moment ce poate asigura copilului adăpost și mâncare. E promovată ideea serviciilor alternative de tip familial, acestea fiind un real sprijin pentru prevenirea separării copilului de părinții săi, spre deosebire de vechile leagăne de copii.

Lucrarea este compusă dintr-o parte teoretică (care însumează cinci capitole) și o parte practică (în care sunt prezentate trei studii de caz cu referire la nevoile de bază ale copilului instituționalizat și un studiu de cercetare privind respectarea drepturilor copilului de către asistenții/educatorii la care sunt plasați).

Primul capitol al lucrării de față încearcă o scurtă explicare a conceptelor folosite, urmând ca în capitolul doi și capitolul trei să fie prezentate nevoile și drepturile copilului instituționalizat. În cel de-al patrulea capitol este prezentat impactul instituționalizării asupra copiilor și ceea ce implică acesta, cu referire la protecția copilului în centrul de plasament se poate urmări în capitolul cinci.

În cea de-a doua parte a lucrării am prezentat trei studii de caz cu referire la nevoile de bază ale copilului institușionalizat. Lucrarea mai cuprinde o microcercetare, care surprinde situația respectării drepturilor copiilor de către asistenții/educatorii la care sunt plasați.

Dacă drepturile îi sunt încălcate, copilul este expus unor mari riscuri: dezvoltare fizică și mentală anormală, sănătate precară, neînscriere în sistemul de învățământ, abandon școlar, lipsa unui adăpost. Este de datoria noastră, a tuturor, să prevenim încălcarea drepturilor copilului și să facem posibilă aplicarea legilor care își propun să promoveze respectarea drepturilor tuturor copiilor din România.

Consider că rolul asistentului social este să ia atitudine față de aceste fenomene și să se implice în dezvoltarea comunitară care duce la bunăstarea problemelor, intervenția pentru prevenirea lor, încercarea de a găsi soluții viabile în vederea stopării sau a eradicării cauzelor care generează efecte nedorite. Pentru aceasta trebuie să se aibă în vedere:

informarea asupra posibilităților existente;

conștientizarea și dezvoltarea capacității de soluționare a problemelor existente de către membrii din comunitate;

măsuri de protecție în cazuri urgente prin medierea cu alte instituții specializate care pot să contribuie la rezolvarea problemelor specifice;

suport material direcționat (ocazional);

mobilizarea resurselor locale pentru rezolvarea problemelor;

dezvoltarea unei atitudini suportive din partea comunității.

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA ISTORICULUI SISTEMULUI DE PROTECȚIE SOCIALĂ A COPIILOR INSTITUȚIONALIZAȚI

Istoricul sistemului de asistență socială a copiilor instituționalizați

În Europa Evului Mediu, cele mai joase locuri în ierarhia socială erau ocupate cei cărora le lipseau identitatea și minimum de siguranța oferită de numele cunoscut și onest al părinților, de o reședință stabilă, de buna reputație în comunitate. Această categorie era reprezentată în special de cei orfani sau abandonați: copii ai căror părinți nu erau cunoscuți, copii ai căror părinți au părăsit regiunea pentru a scăpa de sancțiuni sociale sau pedeapsa legii. Chiar dacă adesea erau numiți generic „copii fără de tată”, distincția dintre orfani și abandonați se făcea în defavoarea ultimilor. Orfanii fuseseră separați de părinții cunoscuți și căsătoriți conform legii de moartea unuia dintre ei sau ambilor.

Deși instituțiile sunt omniprezente în viața noastră de zi cu zi, pe stradă sau la locul de muncă, într-o sală de spectacol sau într-un grup de discuție ce tinde spre o decizie, ele nu pot fi cu ușurință, de fiecare dată, precizate, măsurate și evaluate. Ele sunt încorporate în relațiile sociale, dar, totodată, sunt dincolo de ele, în afara lor, acționând ca „reguli ale jocului social”. Instituțiile sunt constructe ale oamenilor, asimilate în procesul de socilizare, modelate de procese istorice evolutive, fiind pe cât de exterioare persoanelor individuale, pe atât de prezente în interioritatea operațiilor lor mentale prin care se determină un anumit curs al acțiunii sau conduitei.

Primele „instituții de ocrotire” – de tipul celor amintite – au fost organizate de Biserică și de stat, adesea reprezentând de seniorul local, în paralel apare și „plasament familial” (îngrijirea de tip foster). Spitalele pentru copii angajau doici din împrejurimi orașelor pentru alăptarea și îngrijirea copiilor sau îi trimiteau pe aceștia în zone unde constituiau „filiale” sau unde erau repartizați unor familii caritabile sau interesate. Interesul putea fi material (plata serviciului de către stat sau Biserica) ori constituia în posibilitatea de a trimite peste ani copilul în armată în locul propriului fiu în Franța, seniorii locali – prin droit d’epave – moșteneau toate bunurile „bastarzilor” născuți sau morți în jurisdicția lor.

Urbanizarea reprezintă un factor semnificativ în dezvoltarea instituțiilor. Abandonul copiilor, fenomen relativ rar în zonele rurale, este mult mai frecvent la orașe. Sărăcia, șomajul, lipsa locuințelor afectează mai puternic familii din mediul urban și duc la creșterea cererii de îngrijire alternativă. Tendința trecerii de la familia lărgită spre cea nucleară se manifestă în mod clar în mediul urban, având ca unul dintre efecte dispariția sprijinului acordat de marea familie și de ansamblul comunității rurale.

Instituțiile de asistență socială sunt înființate și organizate ca unități specializate, publice sau private. Instituțiile de asistență socială asigură protecție, ocrotire, găzduire, îngrijire, activități de recuperare și reintegrare socială pentru copii, persoane cu handicap, persoane vârstnice și alte categorii de persoane, în funcție de nevoile specifice. Găzduirea în instituțiile de asistență socială se realizează atunci când menținerea la domiciliu nu este posibilă și poate fi dispusă în urma evaluării sociale și socio-medicale a persoanei, cu consimțământul acesteia.

Conceptele de instituție și organizație sunt fundamentale pentru analiza societăților tradiționale sau moderne, întrucât se referă la mecanismele și procesele structurării vieții de zi cu zi a oamenilor. Ele vizează seturi ordonate de comportamente individuale și fluxiri de interacțiuni, baza normativă a ordonării acestora sau abaterile de la norme și reguli care generează tulburări sociale, mecanismele de grupare a oamenilor pentru a atinge anumite obiective prin organizarea resurselor, proceselor și tranzacțiilor din schimburile reciproce și variabilitatea în timpul și spațiul social al performanțelor.

Instituțiile și organizațiile sunt cadrele sociale prin care se reduce incertitudinea vieții individuale și cadrele relaționale prin care se structurează activitățile umane cotidiene. Prin ele se instituie atât constrângeri sociale normative, cât și recompense sau imbolduri pentru performanțe mai înalte. Astfel, schimbarea, diferențierea și diversificarea instituțională modelează calea de devenire a societăților, fiind esențiale pentru înțelegerea evoluției istorice. Tot astfel, tipul și modul de organizare a vieții influențează performanțele diferențiale ale societăților sau comunităților umane, fie în diacronia istorică, fie sincronic, în spațiul social, global sau comunitar.

De ce este important subiectul copiilor instituționalizați?

Copiii instituționalizați sunt numiți frecvent de documentele UNICEF ca o categorie de copii ”în circumstanțe deosebit de dificile”. Prin aceasta se înțelege că majoritatea dintre ei au de făcut față unui triplu dezavantaj:

experiența care a făcut ca ei să se afle în imposibilitatea de a crește în propria familie, experiență traumatizantă în toate variantele sale ( perderea/decesul părinților, separare în contextul unui conflict armat, abandon, respingere, abuz asupra copilului, decădere din drepturile părintești, destrămarea relației dintre părinți);

în majoritatea cazurilor se adaugă dezavantajul de a fi îngrijiți într-un mediu instituțional care adesea nu numai că eșuează în a răspunde nevoilor lor fizice, sociale și psihologice de bază, dar îi pune în fața unor experiențe în care li se încalcă drepturile și devin subiectul neglijării, tratamentelor fizice și sexuale abuzive;

copiii instituționalizați se confruntă cu nesiguranța viitorului lor. Lipsa oportunităților de învățare a rorulilor și deprinderilor necesare vieții adulte, deprivarea de experiențe emoționale indispensabile adaptării sociale adecvate, absența suportului acordat de obicei de famile și socio-medicale a persoanei, cu consimțământul acesteia.

Conceptele de instituție și organizație sunt fundamentale pentru analiza societăților tradiționale sau moderne, întrucât se referă la mecanismele și procesele structurării vieții de zi cu zi a oamenilor. Ele vizează seturi ordonate de comportamente individuale și fluxiri de interacțiuni, baza normativă a ordonării acestora sau abaterile de la norme și reguli care generează tulburări sociale, mecanismele de grupare a oamenilor pentru a atinge anumite obiective prin organizarea resurselor, proceselor și tranzacțiilor din schimburile reciproce și variabilitatea în timpul și spațiul social al performanțelor.

Instituțiile și organizațiile sunt cadrele sociale prin care se reduce incertitudinea vieții individuale și cadrele relaționale prin care se structurează activitățile umane cotidiene. Prin ele se instituie atât constrângeri sociale normative, cât și recompense sau imbolduri pentru performanțe mai înalte. Astfel, schimbarea, diferențierea și diversificarea instituțională modelează calea de devenire a societăților, fiind esențiale pentru înțelegerea evoluției istorice. Tot astfel, tipul și modul de organizare a vieții influențează performanțele diferențiale ale societăților sau comunităților umane, fie în diacronia istorică, fie sincronic, în spațiul social, global sau comunitar.

De ce este important subiectul copiilor instituționalizați?

Copiii instituționalizați sunt numiți frecvent de documentele UNICEF ca o categorie de copii ”în circumstanțe deosebit de dificile”. Prin aceasta se înțelege că majoritatea dintre ei au de făcut față unui triplu dezavantaj:

experiența care a făcut ca ei să se afle în imposibilitatea de a crește în propria familie, experiență traumatizantă în toate variantele sale ( perderea/decesul părinților, separare în contextul unui conflict armat, abandon, respingere, abuz asupra copilului, decădere din drepturile părintești, destrămarea relației dintre părinți);

în majoritatea cazurilor se adaugă dezavantajul de a fi îngrijiți într-un mediu instituțional care adesea nu numai că eșuează în a răspunde nevoilor lor fizice, sociale și psihologice de bază, dar îi pune în fața unor experiențe în care li se încalcă drepturile și devin subiectul neglijării, tratamentelor fizice și sexuale abuzive;

copiii instituționalizați se confruntă cu nesiguranța viitorului lor. Lipsa oportunităților de învățare a rorulilor și deprinderilor necesare vieții adulte, deprivarea de experiențe emoționale indispensabile adaptării sociale adecvate, absența suportului acordat de obicei de familie întunecă prognosticul evoluției lor. Lipsiți de părinți, lipsiți de origine și nepregătiți pentru a deveni adulți, au puține șanse de a se adapta cu succes în societate, astfel încât pe mulți îi vom regăsi căutând sau primind refugiu în alte medii instituționalizate, cum ar fi închisorile sau spitalele psihiatrice.

Ne vom ocupa de copiii aflați în centrele de plasament pentru copii de vârstă școlară (foste case de copii). Facem această precizare pentru că există un număr mare de forme de instituționalizare pentru copii și tineri:

cămine/case/centre pentru orfani, abandonați, alungați/respinși sau ai căror părinți au fost decăzuți din drepturi;

cămine, școli sau unități spitalicești pentru copii cu diferite forme de handicap;

centre corecționale sau (re)educative pentru infractori minori;

minori în instituții penale (închisori) pentru adulți;

rezidențe pentru mame și copii.

Lista nu este exhaustivă. Există diferite forme de asistență concepute pentru a asigura tânărului accesul la educație și diverse instituții spitalicești gândite pentru a răspunde nevoilor de sănătate și hrană ale copilului. Specializarea instituțiilor nu este respectată adesea, în centrele de plasament fiind admiși copii pe care familia nu va accepta niciodată să fie adoptați sau incluși în sistemul foster, în școlile pentru copii cu handicap există copii sănătoși, spitalele se confruntă cu numeroși copii abandonați, închisorile ”adăpostesc” minori a căror condamnare nu au fost (încă) decisă ș.a.m.d.

Terminologie și definiții

Termenul de instituție tinde să aibă o conotație puternic negativă, asociindu-i-se imaginile unor mari spitale psihiatrice, ale orfelinatelor din cărțile lui Dickens sau…ale caselor de copii din România. Din acest motiv se caută înlocuirea termenului cu cel de îngrijire rezidențială (modalitate de creștere a copiilor în care îngrijirea este asigurată de personal plătit care nu are legături cu minorul”).

Grupul-țintă este numit și el în moduri diferite: ”copii instituționalizați”, ”copii fără părinți”, ”copii fără casă”, ”deprivați”, ”privați”, ”separați” etc. Numărul copiilor aflați în îngrijire instituțională în întreaga lume este extrem de greu de estimat; un raport al Defence for Children International (1985) sugera cu mulți ani în urmă un total de 6-8 milioane.

Termenul de orfan poate descrie copilul care a pierdut unul dintre părinți sau pe ambii. Pierderea mamei sau tatălui este frecvent menționată ca motiv de acces la îngrijire în instituții. Moartea tatălui poate atrage dificultăți economice care să o determine pe mamă să plaseze copilul într-un centru rezidențial, în timp ce decesul mamei poate crea situații în care soțul să fie incapabil să îngrijească copilul sau să găsească o alternativă. În numeroase modele sociale, tatălui nu i se rezervă un rol activ în îngrijirea celor mici. În Vietnam, de exemplu, un proverb afirmă: ”dacă îți pierzi tatăl, mai găsești ceva de mâncare; dacă îți pierzi mama nu mai ai unde dormi”.

Recăsătorirea părintelui văduv creează – de asemenea – probleme care pot avea ca efect instituționalizarea copiilor. În folclorul tuturor popoarelor, mama sau tatăl vitreg constituie, cu precădere, personaje negative.

Prin abandon înțelegem situația în care un copil, de obicei sugar, este părăsit de părinte sau îngrijitor – cel mai adesea într-un loc public – cu intenția de a crea o separare permanentă. Același termen este folosit și atunci când părintele încredințează temporar copilul unei instituții (centru de plasament, spital). În astfel de situații, legea constată abandonul la scurgerea unei perioade mai mari de șase luni în care copilul nu a mai fost vizitat de ”aparținători”. Sintagmele de copil neînsoțit sau copil pierdut/dispărut sunt folosite, în special, în situații de război sau dezastre naturale, în aceste cazuri, separarea a fost accidentală.

Pe lângă diferențierea instituțională, bazată pe specializare funcțională, apare și un proces de sectorializare instituțională, adică de ordonare a instituțiilor specializate în îndeplinirea anumitor funcții în diverse domenii ale vieții sociale. Un domeniu sau sector social oarecare – de exemplu, sectorul productiv – nu este asociat cu o singură instituție, ci cu un set de instituții corelate. Sectorul productiv presupune instituții de producere a bunurilor și serviciilor, de organizare a muncii și relațiilor de muncă, de introducere a inovațiilor etc.

Instituțiile de asistență socială pot acorda servicii sociale și la domiciliul persoanelor, în funcție de nevoile acestora. Nomenclatura, procedura și modul de acreditare a instituțiilor de asistență socială, publice sau private, după caz, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, șa propunerea Ministerului Muncii și Solidarității Sociale. Instituțiile de asistență socială acreditate au obligația să repecte standardele de calitate pentru serviciile acordate, iar proiectele de construcție și modernizare a așezămintelor sociale trebuie să răspundă nevoilor beneficiarilor.

Instituțiile de asistență socială au obligația să respecte criteriile minime de organizare și funcționare, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Instituțiile publice de asistență socială sunt conduse de un director a cărui activitate este sprijinită de un consiliu consultativ compus din reprezentanți ai beneficiarilor și ai partenerilor sociali. Organele care le inființează stabilesc organizarea și funcționarea instituțiilor publice de asistență socială. Consiliul local împreună cu conducerea instituției publice de asistență socială au obligația să asigure soluționarea urgențelor sociale din unitatea administrativ-teritorială unde își are sediul instituția. Regulile instituționale formale și/sau informale au funcții constrângătoare, adică limitează spațiul de variabilitate a inițiativelor sau acțiunilor și interacțiunilor, încălcarea regulilor este – sau se presupune a fi – urmată, mai devreme sau mai tărziu, de pedeapsă, tot așa cum respectarea normelor se asociază cu recompense gradate.

Așadar, instituțiile sunt instituite, dar și instituie. Deși constrângătoare, menirea instituțiilor este de a oferi acel cadru de acțiune în care se prefigurează și/sau se configurează oportunitățile și stimulentele acțiunii și interacțiunii. Aceasta înseamnă că trebuie să distingem între cele doua niveluri de instituire. Unul este cel al regulilor, al generării, evoluției și consecințelor lor, accentul fiind pus pe constrângerea instituțională. Celălalt nivel de instruire vizează constrângerea nu ca interdicție, ci ca permisivitate: ce poți face, cum și cu ce costuri, pentru a maximiza efectul sau beneficiul. De data aceasta, se au în vedere strategiile de acțiune, respectiv organizarea resurselor și folosirea lor pentru a atinge un obiectiv fixat.

CAPITOLUL 2

NEVOILE COPILULUI

2.1 Nevoile de bază ale copilului

Cea mai cunoscută clasificare a nevoilor umane este cea facută de Maslow și anume, potrivit unei ordini de priorități sau urgențe avem următoarea clasificare: nevoi fiziologice, nevoia de siguranță și securitate, nevoia de apartenență și dragoste, nevoia de respect și stima de sine și nevoia de autodezvoltare.

Pornind de la această clasificare făcută de Maslow, dar și de la cele făcute de alți autori s-a realizat o particularizare a nevoilor umane formulate de aceștia, la vârsta copilăriei, obținându-se nevoile de bază ale copilului.

2.2 Nevoia de dragoste și securitate

Această nevoie este una permanentă în copilărie dar și cea mai importantă.Încă de la o vârstă fragedă, copilul își construiește atașamentul față de mamă, tată și de cei dragi. La scurt timp după naștere, nevoia de dragoste este împlinită de relații calde și afectuoase, datorită cărora copilul își conturează identitatea și devine conștient de sine.

Nevoia de securitate este satisfăcută de echilibrul relațiilor familiale, prin gesturi și comportamente constante din partea părinților. Siguranța copilului este oferită de familie precum și de o rutină bine cunoscută. Foarte importantă pentru construirea unei personalități sănătoase a copilului este nevoie de afecțiune cu mama, în care copilul să aibă încredere. Dragostea cu care copilul este înconjurat de către părinți sau persoana în care el are încredere, ordinea vieții familiei care face ca lucrurile să aibă continuitate își vor pune amprenta asupra dezvoltării sale ulterioare.

Dezaprobarea este interpretatǎ de copil ca o retragere temporarǎ a afecțiunii și este simțitǎ înainte de formarea limbajului, datoritǎ comunicǎrii nonverbale. Dezaprobarea – pentru început din partea mamei, apoi și cea venind de la alte persoane care conteazǎ emoțional pentru copil – creeazǎ o stare de anxietate. Se formeazǎ astfel – înca din pruncie – cea mai eficientǎ și simplǎ motivație a copilului de a raspunde la așteptǎrile celorlalți.

2.3 Nevoia de noi experiențe

Cele mai importante activități ale copilului care pot să-i satisfacă acestuia nevoile, în sensul trăirii de experiențe noi, sunt jocul și limbajul.Copilul își gǎsește rǎspunsul în capacitatea de a explora, de a descoperi, astfel își dezvoltă lumea lui internă. Jocul și limbajul sunt principalele modalitǎți prin care copilul poate sǎ-și satisfacǎ aceastǎ nevoie. Folosindu-le, el descoperă lumea și învațǎ sǎ se adapteze la ea.

Fiecare dintre noi purtăm această lume internă, care este cu atât mai bogată cu cât în perioada copilăriei și chiar și mai tărziu am avut parte de experiențe noi, bazate pe sentimente de bucurie, acceptare, încurajare. În încercarea copilului de a explora, descoperi lumea, o mamă, o educatoare, o învățătoare sau un adult trebuie să manifeste interes, entuziasm și receptivitate, foarte importante pentru autodescoperirea interioară.

2.4 Nevoia de încurajare și apreciere

În activitatea pe care o desfășoară un copil, acesta are nevoie să fie încurajat și răsplătit de către adult. Acest lucru este necesar pentru trecerea de la copilul neajutorat la adultul autodeterminat ce se realizeazǎ prin cunoașterea bucuriei și apoi trǎirea nevoii de succes. Meritele copilului trebuiesc recunoscute de către adult, acest lucru realizându-se prin oferirea unei răsplătiri, lucrul ce este foarte importantă pentru stima de sine a copilului.

Din rândul persoanelor importante pentru copil, pornind de la exemplele pe care acesta le identifică, se realizează un proces de automodelare.

Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimentul valorii și a respectului de sine și conduita lui în viață va fi în limitele acestui respect. El nu va putea avea deviante, căci respectul pe care l-a resimțit în afară este acum lege în inima lui, iar el nu va putea face decât acele lucruri care îl vor face să se respecte și să se simtă respectat.

2.5 Nevoia de responsabilitate

Nevoia de responsabilitate devine la o anumită vârstă o nevoie de bază a copilului. Autonomia copilului se dezvoltă prin satisfacerea acestei nevoi. Pe măsură ce copilul crește și responsabilitățile acestuia cresc. În același timp, prin asumarea responsabilităților, copilul învață ceea ce este permis și ceea ce nu este permis, învață niște reguli după care se face un lucru. Copilului i se vor atribui anumite responsabilități, având libertatea de a decide, de a-și asuma consecințele în cazul în care decizia luată nu a fost una corectă. Atât familia cât și școala au un rol important în procesul de dezvoltare al copilului.

2.6 Consecințe ale neîmplinirii nevoilor copilului

Nesatisfacerea nevoilor de dragoste și securitate are ca efect așa numitul sindrom al „deprivării materne”. Atașamentul se realizează între copil și o persoană familiară, ce poate fi mama, tatăl sau o persoană ce se ocupă de acesta. J. Bowlby dezvoltă o teorie a legăturilor dintre copii și părinți, susținând că dacă aceste legături se rup, acest lucru duce la separare, care are efecte de deprivare emoțională. Suprastimularea apare în situațiile în care evenimentele noi, nefamiliare se succedă într-un ritm alert, poate produce efecte negative cum ar fi: neliniște, tulburări ale somnului, extenuare.

Un factor important în structura personalității copilului îl reprezintă atașamentul iar rolul pe care îl îndeplinește este unul dublu și anume: de protecție, de securizare a copilului de către adult și al doilea rol este acela de socializare. În cazul în care copilul resimte retragerea temporară a afecțiunii va fi evidentă nesatisfacerea nevoii de securitate. Neîmplinirea nevoii de securitate poate fi tradusă și în neglijare, abuz, maltratare, toate acestea producând efecte de durată.

Nesatisfacerea celei de-a doua categorii de nevoi, nevoia de noi experiențe, se regăsește în diferite forme de privare/deprivare senzorială, socială, emoțională. Oferirea de noi experiențe lărgește orizonturile copilului iar în caz contrar acesta va trăi într-un univers artificial.

Dacă unui copil nu i se acordă încredere și încurajare va deveni un adult ce se va confrunta cu o stimă de sine scăzută. Copiii instituționalizați au mare nevoie de încurajare și recunoaștere a eforturilor lor, ceea ce se obține mai greu datorită dezavantajului emoțional, economic, social cultural, de multe ori educațional. Această nevoie este satisfăcută mai frecvent la copiii inteligenți, sănătoși, cu aparențe plăcute.

Nesatisfacerea nevoii de responsabilitate conduce la menținerea copilului într-o stare de dependență de cei din jur. Vor exista deficiențe în deprinderile de autocontrol și planificare, va fi incapabil de a lua decizii raționale și responsabile.

Nesatisfacerea nevoilor copilului în mod corespunzător, va influența dezvoltarea armonioasă a acestuia. În cazul în care nesatisfacerea nevoilor copilului, de către familie sau de către persoanele din istituțiile rezidențiale, vor conduce la consecințe negative asupra acestuia, atât la nivel fizic (dezvoltare dizarmonică), la nivel psihic (tulburări de anxietate) dar și la nivel comportamental (comportamente antisociale, autodestructive).

CAPITOLUL 3

DREPTURILE COPILULUI ÎN CENTRUL DE PLASAMENT

3.1 Dreptul la identitate, la respectarea și dezvoltarea personalității și individualității (art. 28)

Convenția privind drepturile copilului vizează dreptul la identitate în mai multe articole. Articolul 7, aliniatul 1 prevede „Copilul este înregistrat imediat după nașterea sa și are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie, și, în măsura posibilității, dreptul de a-și cunoaște părinții și de a fi crescut de aceștia.” Aliniatul 2 al articolului 7 subliniază garantarea acestor drepturi și în cazul în care copilul s-ar găsi în situația de a fi apatrid. Prin art. 8, alin. 1 „Statele părți se angajează să respecte dreptul copilului de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele și relațiile familiale, așa cum sunt recunoscute de lege, fără amestec ilegal. Aliniatul 2 din art. 8 se referă la asistența și protecția corespunzătoare pe care trebuie să o acorde Statele părți, pentru ca identitatea unui copil să fie rtestabilită cât mai repede posibil, dacă acesta este lipsit în mod ilegal de elementul care compune identitatea sa sau unele dintre acestea.”

Art. 29 alin. 1.c subliniază că evoluția copilului trebuie să urmărească „dezvoltarea respectului față de părinții copilului, față de identitatea sa culturală, de limba proprie și valorile sale, precum și față de valorile naționale ale țării în care trăiește, ale țării din care eventual este originar și ale civilizațiilor diferite de a sa.”

Copilul trebuie să-și cunoască prenumele și numele de familie, numele și prenumele părinților, data nașterii și localitatea în care s-a născut, localitatea în care trăiesc părinții și bunicii. Copilul trebuie cunoscut de ceilalți și de colegi mai ales, și apelat cu numele și prenumele său corect, fără a recurge la atribute. Utilizarea poreclelor la copiii instituționalizați este de cele mai multe ori un instrument de marginalizare ți legare de un mediu pe care vor să-l uite (Crețu, 1999).

Respectarea demnității copilului este la rang de principiu în materie de promovare și garantare a drepturilor sale [art. 6 lit. (g)] ori demnitatea copilului este inseparabil legată de respectarea individualității și personalității acestuia. După cum se poate observa, în majoritatea dispozițiilor legiuitorul se raportează la „copil” ca titular al drepturilor, iar nu la „copii” în general, ca grup social. Este și aceasta una din modalitățile prin care ni se sugerează că fiecare dintre copii are propria individualitate și personalitate. Bineînțeles, mai importante decât impresiile sugerate sunt textele explicite referitoare la dreptul de identitate al copilului, dreptul la protecția imaginii publice și a vieții intime, private și familiale, libertatea de exprimare, dreptul copilului de a fi ascultat și luat în serios, dreptul său la libertate de gândire, de conștiință și de religie, toate concurând la asigurarea respectului protectiv față de copil (Emeșe,2006).

3.2 Dreptul la protejarea vieții sale intime, private și familiale (art. 22)

Dreptul copilului la protecția vieții sale intime, private și familiale, reproduce „la scară” dreptul constituțional al persoanei la protecția vieții intime, familiale și private [art. 26 alin. (1)], aplicabil de altfel tutror persoanelor fizice, indiferent de vârstă, cu particularitatea că, în ceea ce privește copilul, această libertate fundamentală este una îndeaproape supravegheată, în contextul responsabilităților ce revin părinților. Concluziile exprimate în doctrina constituțională în legătură cu înțelesul noțiunilor de „viață intimă”, „viață privată” și „viață familială” ne vor fi ghid. Așadar, putem spune că dreptul copilului la viață intimă semnifică dreptul său „de a trăi așa cum înțelege, respectând însă și dreptul altora” (Emeșe, 2006, p.60 după Deleanu, p.424), dreptul la viață privată corespunde sferei secrete a individului, care include toate drepturile și libertățile polarizate în jurul personalității individului și exclude activitatea publică și accesul terților, ea fiind locul unde individul are dreptul de a fi lăsat în pace.

Dreptul copilului la viață intimă și privată este opozabil inclusiv părinților. Articolul 34 din Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului, enumerând obligațiile părintești, stabilește că aceștia sunt datori să-i respecte viața intimă, privată și demnitatea (Emeșe,2006)

3.3 Dreptul de a avea o familie (art. 14 din Legea 272/2004)

Multă vreme s-a crezut că instituțiile pentru copii sunt bune: că ele oferă hrană, apă și căldură, educație. Dar experiența a dovedit contrariul. Copiilor crescuți într-o instituție le este apoi foarte greu să-și găsească un rost în viață, să aibă o slujbă, să se căsătorească și să aibăm la rândul lor, copii. Gândul că nu a putut să crească lângă părinți, tristețea de a nu avea nimic al său, neîncrederea în cei mai mari și teama de viitor pot transforma prea devreme un copil nevinovat într-un om cu probleme. În epoca noastră modernă, oamenii au tot mai mult tendința de a înlocui familia cu alte forme neconvenționale. Din păcate, pentru mulți, noțiunea de familie este pe cale de dispariție. Acest fapt este foarte grav și mai ales nociv pentru copilașii care au nevoie să crească și să se dezvolte într-o familie sigură. Copiii, peste tot în lume, se confruntă cu teama de a-și pierde familia (Runcan,2004).

Familia asigură necesități fizice, emoționale și spirituale ale membrilor săi, are responsabilitatea îngrijirii copiilor, favorizează comunicarea între membrii săi, dar totodată trebuie să fie capabilă să asigure și relații sociale în afara familiei, relații responsabile cu comunitatea, capacitatea de a se ajuta pe sine, dar și de a accepta ajutorul celorlalți, flexibilitate în distribuirea rolurilor și funcțiilor, respectul mutual pentru individualitatea fiecărui membru, loialitate, spirit de cooperare în cadrul familiei și în afara ei, flexibilitate și adaptabilitate în situații de criză. Familia, ca matrice pentru adulți și copii trebuie să aibă capacitatea de suport emoțional și financiar, să asigure securitatea membrilor, să îi poată încuraja în inițiativele lor sau în situații limită.

Așa după cum arată Șoitu (2003), nevoia de dragoste a copilului este împlinită de relații calde și afectuoase ce se formează imediat după naștere, relații prin care copilul își conturează identitatea și devine conștient de sine. În dragostea părinților, copilul este acceptat și valorizat necondiționat, iar dragostea este dăruităfără solicitarea unei compensații sau reprocități.

Cel mai puternic impact al acestei relații de afecțiune se produce asupra sinelui; aprobarea și acceptarea din partea celorlalți sunt esențiale pentru dezvoltarea autoacceptării și autoaprobării.

Familia constituie principalul factor al formarii si socializarii copilului, ea reprezinta primul intermediar in relatiile sale cu societatea, cadru in care se imprima cele mai importante trasaturi caracteriale si morale, orice experienta de viata, orice relatie afectiva sau comportamentala vor fi resimtite in functie de bazele socializarii in functie de familie.

Dreptul copilului abandonat de familia naturală la altă familie

Viața a demonstrat că o familie este mai bună pentru copil decât orice instituție, oricât de bine ar fi organizată aceasta și oricâte resurse ar avea. Convenția privind drepturile copilului acordă atenția cuvenită dreptului copilului la familie prin articolele 9, 10, 11 și 22. Ocrotirea alternativă în cazul copilului care este temporar sau definitiv lipsit de mediul său familial prin plasament familial sau prin adopție face obiectul articolelor 20 și 21. Încredințarea copilului aflat într-o situație dificilă unei familii de plasament sau spre adopție este reglementată în legislația românească în conformitate cu standardele internaționale.

Găsirea unei soluții pentru ocrotirea definitivă a copilului în cadrul unei familii este o problemă complexă care solicită competențele psihologice și relaționale ale lucrătorului social. Este vorba în primul rând de selecția, evaluarea și pregătirea familiei care va avea în adopție copilul, precum și de asigurarea accesului la informații privind creșterea și educația copilului, în viitor. Lucrătorului social îi revine și sarcina medierii relației: copil aflat în dificultate – familia care-l va prelua spre plasament sau adopție. Această mediere presupune cunoașterea aprofundată a situației în care s-a aflat copilul și a consecințelor pe care acestea le-au avut. Se știe că un copil abuzat fizic și emoțional, crescut fără dragoste, se relaționează cu greutate, învață pe o cale dificilă și întortocheată să acorde el însuși simpatie și dragoste celor care-l îngrijesc. Familia de plasament și adopție devine obiectul consilierii psihologice pentru a manifesta îngăduință, răbdare, tact pedagogic, pentru a forma la copil, treptat, conștiința că aparține unei familii, că este ocrotit, dorit și iubit. De asemenea, părăsirea modelelor comportamentale din vechiul mediu viciat, formarea unor conduite în sânul familiei și în afara ei conform cu normele și exigențele morale, fără a critica sau blama copilul, reprezintă o problemă psihologică și pedagogică pentru noua familie care are nevoie uneori de consiliere și sprijin. Noua familie trebuie să conștientizeze de asemenea complexitatea relaționaării copilului cu rudele familiei de plasament și adopție, precauțiile pe care trebuie să le ia școala

3.4 Dreptul la sănătate (art. 43)

Dreptul la sănătate este garantat tuturor cetățenilor prin art. 34 al Constituției. Aplicând dreptul fundamental la sănătate la condiția copilului, Legea nr. 272/2004 stabilește, prin art. 43 alin. (1), „dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și de a beneficia de servicii medicale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept”. În „asigurarea realizării efective a acestui drept”, după cum se exprimă legiuitorul, relația de parteneriat dintre stat și familie este esențială.

Conform prevederilor art. 43 alin. (4) din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, „părinții sunt obligați să solicite asistență medicală pentru a asigura copilului cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și pentru a preveni situațiile care pun în pericol viața, creșterea și dezvoltarea copilului”. Actele medicale privitoare la copil sunt înfăptuite cu acordul părintelui sau al altui reprezentant legal al acestuia. Totuși, conform art. 43 alin. (5) din Legea 272/2004, „în situațiile excepționale în care viața copilului se află în pericol iminent, ori există riscul producerii unor consecințe grave cu privire la sănătatea sau integritatea acestuia, medicul are dreptul de a efectua actele medicale de strictă necesitate pentru salvarea vieții, chiar și fără acordul părinților sau al altui reprezentant legal”.

Acest drept al copilului instituționalizat trebuie văzut din mai multe unghiuri cum ar fi:

Starea de sănătate a copilului în instituție;

Statusul național al copilului;

Structura orientativă a meniului unei zile în centrul de plasament;

Gradul de acoperire cu vaccinări

În ceea ce privește starea de sănătate a copilului la intrarea în instituție 65% dintre copiii mici prezintă probleme de sănătate la intrarea in instituție. Acest lucru se explică prin vulnerabilitatea mai mare a copiilor la factori de mediu (alimentația, lipsa unor îngrijiri personalizate, a unor repere stabile), la care se adaugă bolile congenitale, deficiențele fizice, precum și unele afecțiuni cronice prezente la mulți copii din această grupă de vârstă.

Statusul nutrițional este un indicator al stării de sănătate, fiind condiționat predominant de alimentație, statut social, economic și cultural, boli severe și/sau repetate iar, pentru vârstele mici, mai ales de stabilirea mediului și existența unui atașament stabil.

Principalii indicatori antropologici folosiți în prezent în evaluarea statusului nutrițional al copiilor sunt:

Înălțimea raportată la vârstă;

Greutatea raportată la vârstă;

Greutatea raportată la înălțime.

Înălțimea mică pentru vîrstă indică un aport energetic inadecvat pe o perioadă mai lungă, care nu poate susține creșterea lineară a acestor copii, precum și condițiile de mediu limitate ale procesului de creștere, manifestate mai pregnant în mediul instituțional decât cel familial.

Greutatea mică pentru vârstă, indică o slăbire acută datorită unor rații alimentare insuficiente, îmbolnăviri repetate a unei vulnerabilități mai mari la infecții.

În ceea ce privește greutatea raportată la înălțime, aceasta indică existența unei malnutriții acute, a unui deficit energetic semnificativ. Se știe că în special în instituții, malnutriția se constituie deseori ca un indicator de risc al unor relații afective adult-copil perturbate. De aceea orice program de recuperare al echilibrului nutrițional la copil necesită participarea activă a persoanei de referință pentru a repara și dezvolta legăturile afective perturbate.

Se știe că, în general, orice copil poate beneficia de consultații gratuite la medicul de familie pe lista căruia este înscris. Și copilul instituționalizat are dreptul la consultații medicale. Sănătatea, în ansamblu, trebuie urmărită sub aspect fizic, emoțional etc. Consultațiile se pot acorda la cabinet sau în vizite. În general, orice copil are dreptul la examene de bilanț (în funcție de vârstă, situație etc) recomandate de medic, după cum urmează:

La externarea din maternitate;

La o lună, 2, 4 și 6 luni;

La 9, 12, 15 și 18 luni;

De la 2 ani și până la 7 ani – anual;

Peste 7 ani, o dată la doi ani.

De asemenea, are dreptul la vaccinări efectuate de către medic și de consultații la medicul specialist, la spitalizare pe baza trimiterii de la medicul de familie sau al instituției, sau fără trimitere, în caz de urgență.

La acestea se adaugă consultații profilactice și tratamente stomatologice nelimitate pana la vârsta de 18 ani, conform listei de servicii stomatologice în vigoare.

3.5 Dreptul la educație (art. 47-48)

Educația este un drept al omului și un element esențial pentru reducerea sărăciei și muncii în rândul copiilor, dar și pentru promovarea democrației, păcii, toleranței și dezvoltării.

„Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale” – stabilește art. 47 alin.(1). Legiuitorul are în vedere, în acest context, îndeosebi „educația” în sens pedagogic, ale cărei principale note de conținut se referă la formele și mijloacele organizate, instituționalizate, prin care societatea/statul intervine și orientează procesul de construcție a sinelui. Interesul personal și cel social au aceeași direcție. Și tocmai de aceea, dreptul la educație, mai cu seamă în cazul copilului, nu este perceput ca invitație la o conduită discreționară (de maniera „mă voi prevala sau nu de acest drept”), ci ca îndatorire, obligație de a valorifica dreptul recunoscut. Cele cuprinse în alin. (2) al textului sunt edificatoare: părinții au obligația de a înscrie copilul la școală și să asigure frecventarea cu regularitate a cursurilor școlare. De asemenea, părinții au, cu prioritate, dreptul de a alege forma de învățământ și felul educației care urmează a fi dată copilului; în subsidiar, dreptul de a alege forma de învățământ și felul educației este de asemenea recunoscut tutorelui [art. 180 alin. (1) din Legea Învățământului nr. 84/1995], cu precizarea că tutorele nu este împuternicit să schimbe felul învățăturii sau al pregătirii profesionale de care beneficiază copilul la data numirii tutorelui, decât cu încuviințarea instanței judecătorești (art. 137 C. fam.). Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale [art. 47 alin. (3) din Legea nr. 272 /2004].

Cuprinderea copiilor instituționalizați în diverse forme de învățământ este importantă atât pentru dobândirea unei calificări profesionale, cât și pentru o bună integrare socială a acestuia, chiar dacă ponderea copiilor din instituții, cuprinși în învățământul special este mai mare decât la copiii din populația generală, cuprinderea copiilor în învățământul de masă, în raport cu învățământul special este favorabilă.

În ceea ce privește realizarea unei cariere profesionale, copiii instituționalizați sunt îndrumați către școli post-gimnaziale care sunt mai puțin competitive, iar profesiile dobândite având o slabă căutare pe piața muncii.

Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului specifică în art. 28 și art. 29 că „orice copil are dreptul la educație. Educația trebuie să-l formeze în spiritul înțelegerii, păcii și toleranței”. De asemenea, Convenția drepturilor copilului specifică „copilul are dreptul la educație care să-i permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale”.

3.6 Dreptul copilului la un nivel de trai adecvat

Dreptul copilului la un nivel de trai decent, așa cum este specificat în Convenție și în legislația națională, este guvernat de principiul subsidiarității, potrivit căruia securitatea și nivelul de trai al copilului se află în primul rând în responsabilitatea părinților, sistemul de protecție socială devenind important numai în momentul în care protecția familială eșuează. În România, situația economică precară a familiilor cu mulți copii, dar și consecințele unui sistem de protecție socială deficitar au dus la sărăcirea accentuată a copiilor și tinerilor. Copiii și tinerii din România sunt categoria de vârstă care înregistrează nu numai una dintre cele mai ridicate rate ale sărăciei din Europa, dar și cea mai ridicată rată a sărăciei la nivel național.

Conform art. 44 alin. (1) al Legii 272/2004, copilul are dreptul să beneficieze de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. Responsabilitatea este în primul rând a părinților sau a reprezentantului legal al copilului, datori să asigure, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și educării copiilor. Pe scurt, părinții sunt obligați să asigure copilului locuință, precum și cele necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea sa profesională. [art. 44 alin. (2)].

Uneori, printr-un concurs nefericit de împrejurări, părinții nu sunt în stare sau nu sunt în măsură să asigure confortul material minim. În sensul Legii nr. 272/2004, copilul are dreptul de a beneficia de asistență socială și de aigurări sociale, în funcție și de resursele și de situația în care se află el și persoanele în întreținerea cărora se găsește.

3.7 Dreptul la informare (art.88)

Referitor la dreptul copilului de a fi informat asupra unor aspecte de interes general pentru grupul social din care face parte, exemplificativ, Agenția Națională Antidrog, în colaborare cu Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și, după caz, cu alte autorități sau organe de specialitate ale administrației publice centrale, are obligația de a lua măsuri în vederea conștientizării publicului larg și, în mod special, a copiior cu privire la riscurile consumului de droguri, iar la elaborarea strategiilor antidrog instituțiile amintite se vor asigura că opiniile copiilor sunt luate în considerare (Runcan, 2004).

Un copil învață când se naște, învață de la părinți, bunici, frați, prieteni, anturaj. De calitatea informațiilor transmise de aceste grupuri sociale va depinde foarte mult viitorul copilului și capacitatea sau incapacitatea lui de a se descurca în viitor ca și adult. Doar prin acumularea informațiilor transmise în copilărie, acesta va reuși să facă față situațiilor vieții.

În ultimii ani, asistăm la multiplicarea în ritm accelerat a surselor de informare ce pot fi accesate de copiii și tinerii din România. Programele mass-media sunt în continuă dezvoltare și diverisificare, iar accesul la internet este din ce în ce mai larg. Conform unui studiu cu privire la educația informală a elevilor realizat de Institutul de Științe ale Educației în anul 2005, televiziunea și internetul reprezintă principalele surse de informare pentru tineri, și mai puțin cărțile, ziarele și revistele. Studiul realizat pe un eșantion de 1591 de elevi în vârstă de 15-16 ani, atât din mediu rural, cât și din cel urban, arată că tinerii posedă în familie bunuri care le permit accesul ridicat la sursele de informare cum ar fi: televizor, radio, casetofon, internet. Discrepanțele pe medii de rezistență arată accesul mai redus la calculator și internet al copiilor din mediul rural, precum și aria mai limitată a posturilor de radio și televiziune și a publicațiilor în aceste zone.

Bunescu și Negreanu arătau că deși accesul la sursele de informare este relativ ridicat, conținutul și valoarea educativă a informațiilor receptate ridică numeroase semne de întrebare cu privire la relevanța acestora pentru nevoile specifice de informare și educare a tinerilor. Studiul realizat de Institutul de Științe ale Educației arată că peste jumătate dintre elevii investigați consideră că există subiecte importante care nu sunt prezente de obicei, nici în comunicarea didactică, dar nici în mass-media. Cele mai frecvente subiecte pe care tinerii le așteaptă de la diversele surse de informare sunt cele legate de atitudini, interese, nevoi personale, probleme de zi cu zi ale elevilor; viața în societate; starea națiunii și educația pentru democrașie; stil de viață, cultură; viitor profesional (în Alexandrescu, 2006).

3.8 Libertate de exprimare (art. 23 din Legea 272/2004)

Dreptul de a cunoaște și de a se face cunoscut, de a ști și de a fi știut, adică dreptul copilului la liberă exprimare, este enunțat prin art. 23 alin. (1) din Legea 272/2004 și apoi detaliat în conținutul său prin absorbția dreptului la informație. Libertatea de exprimare evocă posibilitatea recunoscută persoanei de a-și exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin orice alte mijloace, gândurile, opiniile, creațiile spirituale de orice fel. Există o multitudine de aspecte ce pot fi relevante pentru aprecierea asigurării exprimării opiniei copilului și, într-o oarecare măsură, acest drept este respectat în centrul de plasament.

Dreptul copilului capabil de discernământ de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește (art. 24). Dreptul copilului la exprimarea liberă a opiniei în orice problemă care îl privește este totuși distinct pentru aceea că obiectul libertății de exprimare se personalizează, nu mai este o chestiune de presupus interes pentru copii în general, ci una strâns legată de persoana copilului titular. Tratamentul de care se bucură opinia exprimată este și el nuanțat: dacă, în cadrul libertății de exprimare a copilului părinții, alte persoane obligate să asigure informații, explicații și sfaturi au doar datoria de a permite copiilor să-și exprime punctele de vedere, ideile și opiniile [art. 23 alin. (3)], de astă dată legiuitorul pretinde ca opiniile copilului să fie luate în considerare și să li se acorde importanța cuvenită, în raport cu vârsta și cu gradul de maturitate a copilului [art. 24 alin. (4)].

Conform convenției ONU, orice copil are dreptul să-și formeze o opinie și să o exprime liber, cu toată încrederea. Acest fapt duce la crearea unei personalități puternice și la conturarea viitorului ault. Exprimarea propriei opinii este importantă pentru fiecare persoană în parte, ea fiind cu atât mai necesară pentru un copil care va trebui să învețe cum să devină adultul de mâine.

Dacă un om este obstrucționat, împiedicat să-și exprime propriile opinii, atunci acea persoană va deveni în timp un om frustrat, temător, nesigur pe el și cu un grad crescut de îmbolnăvire mentală și eșec în viață.

Dacă copilului i se cer părerile și opiniile și ele sunt luate în considerare, aceasta îl va determina să aibă mai multă încredere în el, iar creativitatea se va îmbogăți.

3.9 Dreptul la protecție împotriva oricărei forme de abuz (art. 28, 89, 90)

Prin abuz asupra copilului se înțelege orice acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.

Este interzisă aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum și privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, atât în familie cât și în orice instituție care asigură protecția, îngrijirea și educarea copiilor.

Măsurile de disciplinare nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice sau cele care au legătură cu dezvoltarea fizică, psihică ori cele care afectează starea emoțională a copilului [art. 28 alin. (2)], nici în familie, nici în afara acesteia. Ideea este reluată în contextul protecției copilului împotriva abuzului sau neglijenței, arătându-se că sunt interzise pedepsele fizice sub orice formă, precum și privarea de drepturi a copilului de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică sau psihică a acestuia, atât în familie, cât și în orice instituție care asigură protecția, îngrijirea și educarea copiilor (art.90). O dispoziție expresă interzice pedepsele corporale în cadrul procesului instructiv-educativ [art.48 alin. (2)].

Și dacă totuși, în pofida insistenței cu care este afirmat dreptul copilului de a nu fi supus pedepselor fizice sau tratamentelor umilitoare sau degradante, obligația corelativă de a nu se recurge la acest tip de „intervenții educative” este biruită de cutuma „bătăii rupte din rai”, care sunt urmările? Dacă este vorba de acte izolate, a căror gravitate individuală nu periclitează viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, practic nu se întămplă nimic, nici sub aspectul luării vreunei măsuri de protecție specială a copilului, nici acela al sancționării persoanei responsabile. În schimb, dacă valorile amintite au fost primejduite printr-o acțiune voluntară, fapta constituie abuz, copilul abuzat are dreptul la protecție specială, părinții sau părintele vinovat va fi decăzut, total sau parțial, din drepturile părintești, iar iar dacă abuzul a fost săvărșit de către persoane care, în baza unui raport juridic de muncă sau de altă natură asigurau protecția, creșterea, îngrijirea sau educația copilului, potrivit art. 96, angajatorul are obligația să sesizeze de îndată organele de urmărire penală și să dispună îndepărtarea persoanei respective de către copiii aflați în grija sa.

CAPITOLUL 4

IMPACTUL INSTITUȚIONALIZĂRII ASUPRA COPIILOR

Dezvoltarea întârziată a copiilor instituționalizați trebuie înțeleasă nu ca o reație la separarea de părinți, ci ca un efect al mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităților de interacțiune spontană și afectuoasă cu adulții.

Faza de detașare din evoluția răspunsului la pierdere se poate transforma într-o reacție defensivă cronică și poate duce, pe termen lung, la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate și intime.

4.1 Îngrijirea fizică a copilului

Nivelul îngrijirii fizice în majoritatea instituțiilor se află în jurul standardelor minime acceptabile.

Problemele se înregistrează în mai multe direcții:

asigurarea hranei, mai puțin ca aport de calorii corespunzător vârstei și stadiului de dezvoltare, cât ca alimentare calitativ superioare (este importantă în special starea precară de depozitare și preparare). Problemele de acest tip sunt cauzate atât de echipamentul depășit fizic și moral, cât și de frecvențele nerespectări ale standardelor de igienă și supraveghere sanitară specifice unor colectivități mari; insuficiența, starea deficitară sau neadecvată a ”echipamentului” (lenjerie de pat, încălțăminte și îmbrăcăminte);

clădiri improprii (construite pentru a servi unui alt scop) sau aflate în stare avansată de degradare. Cel mai adesea se consemnează absența sau funcționarea defectuoasă a instalațiilor de apă curentă, canalizare și încălzire, în special în mediu rural;

absența, insuficiența, deteriorarea sau, dimpotrivă, excesiva grijă a personalului în păstrarea jucăriilor și altor materiale de stimulare a dezvoltării copilului;

absența sau neadecvarea instrumentului medical și a medicamentelor;

absența sau insuficiența a personalului calificat, îndeosebi specialiști cu studii superioare (psihologi, asistenți sociali, sociologi, medici, psihopedagogi, pedagogi/educatori).

4.2 Îngrijirea copilului ”ca întreg”

Se înregistrează lipsuri în cunoștințele despre dezvoltarea copilului și nevoile sale psihologice. În numeroase instituții, atenția este îndreptată aproape exclusiv către asigurarea nevoilor fizice ale copilului. David Tolfree (2000), identifică cinci caracteristici ale instituțiilor care se află la originea acestei situații nesatisfăcătoare:

filozofia instituțională;

calitatea interacțiunii copil-adult;

nivelul de stimulare oferite copilului;

regimul instituțional (modelul organizațional, metodele de menținere a disciplinei și rutinei);

rolul grupului de copii în asigurarea răspunsului la unele nevoi nonmateriale.

4.3 Relația copil – adult

Este un aspect – cheie pentru dezvoltarea copilului instituționalizat, dar este foarte dificil de cuantificat. Este afectată de o serie de caracteristici ale instituțiilor de ocrotire:

raportul foarte redus adulți/copii și frecventa fluctuație a personalului;

frecventa perspectivă greșită a personalului care nu se consideră angajat pentru a oferi afecțiune și relații personalizate, apropiate față de copil;

rotația copiilor în cadrul sistemului;

rotația personalului în interiorul sistemului.

4.4 Stimularea copilului

Pentru copilul mic, calitatea mediului înconjurător este determinată în asigurarea unei game largi de oportunități de joacă exploratorie și de interacțiune cu alți copii sau adulți. Foarte importantă este stimularea senzorială – atingeri, interacțiune verbală, acces la jucării și forme, culori și texturi diferite, etc. Puține instituții pot asigura acest mediu favorabil dezvoltării.

Nevoia unui mediu stimulativ există și pentru copilul mai mare, fapt consemnat în convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului (1981, art. 31): ”copilul are dreptul la odihnă și recreere, la participarea la joacă și jocuri adecvate vârstei sale”.

4.5 Regimul instituțional

Sunt greu de găsit case de copii care să reușească în întregime să asigure programe individualizate pentru copiii pe care îi au în îngrijire. În majoritatea instituțiilor, trebuințele copilului sunt subjugate nevoii organizației pentru rutină, ordine și uniformizare. Tratamentul ”în bloc” este un fenomen comun care include elemente diferite ale rutinei și rigidității: îmbrăcăminte identică, tunsoare similară, program fix de culcare, deșteptare, mese la ore fixe în grupuri mari etc.

4.6 Grupurile de copii

Studii comparative interculturale au arătat că, în societățile în care sunt valorizate cooperarea și conformitatea și în care grupurile de copii oferă cadrul acordării sprijinului reciproc mai curând decât dezvoltă rivalități, relațiile de prietenie astfel stabilite compensează absența afecțiunii din partea familiei sau a personalului instituției. Pe de altă parte, în centrele puternic structurate ierarhic și care prezintă un mediu instituțional dur, există riscul sporit al apariției competenței, exploatării și rivalității între grupuri de copii.

4.7 Lipsa pregătirii copiilor pentru plecarea din instituție

Absența unor cunoștințe, deprinderi și experiențe indispensabile vieții independente ca adult reprezintă o caracteristică a multora dintre ”absolvenții” instituțiilor de ocrotire rezidențială. Câteva aspecte ale traiului în instituții contribuie la această problemă:

rareori instituțiile reușesc să ofere modele de rol necesare. Predominanța personalului feminin reprezintă doar una dintre cauze. Există situații în care, la părăsirea instituției, tinerii – în special tinerele – nu au folosit niciodată ustensilele de bucătărie și au tendința să și le reprezinte sub forma cazanelor folosite în centru pentru pregătirea sutelor de porții;

îngrijirea în casele de copii duce la detașarea familiei și în cazul copiilor care nu sunt orfani nu au fost abandonați definitiv (sărăcia familiei fiind motivul internării lor);

o tendință comună instituțiilor rezidențiale este aceea de izolare de comunitatea în care se găsesc amplasate. Situația este cu atât mai gravă atunci când instituția dispune de propria grădiniță, școală sau de propria bază sportivă, limitând și mai mult posibiliatea contactului cu persoane din exterior. Marile instituții dispun de un serviciu de aprovizionare centralizată (pe bază de ”licitație publică”) ce nu permite copiilor iesiri în magazinele comunității, experiența cumpărăturilor rezumându-se doar la o gamă redusă de produse accesibile sumelor de care dispun ca ”bani de buzunar”. Sunt situații în care și cheltuirea acestor sume este supravegheată și limitată. Pentru instituțiile care se adresează copiilor cu vârste fragede, un motiv în plus al acestei ”închederi față de comunitate” îl constituie frica de epidemii. Un aspect particular al acestei probleme apare atunci când instituția este localizată departe de comunitatea căreia îi aparține copilul sau într-un mediu diferit (rural pentru copilul din mediul urban, munte pentru cel de șes ș.a.m.d.). Această schimbare față de experiența anterioară instituționalizării poate determina o stare de ”alienare”;

multe instituții eșuează în a-i învăța pe copii gesturi, deprinderi, abilități cotidiene în societate: vorbitul la telefon, comunicarea cu persoane de sex opus, pregătirea pentru și prezentarea la concurs pentru un post și numeroase altele;

majoritatea instituțiilor (există încă și excepții) nu par să fie interesate de soarta tinerilor după ”absolvire”.

4.8 Abuzul instituțional asupra copiilor

Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului (1989, articolul 19) stabilește că: ”statele semnatare vor lua toate măsurile necesare protejării copilului de orice formă de violență fizică sau mentală, accident sau abuz, neglijare sau tratament neglijent, malpraxis, abuz sexual sau exploatare atât timp cât acesta se află în îngrijirea părintelui/părinților, tutorelui stabilit de lege sau a oricărei alte persoane care are în grijă copilul”

Cu toate acestea relatările despre abuzul fizic, emoțional sau sexual asupra copiilor din instituții abundă și nu prezintă doar cazuri izolate. ”Nevoia de stabilitate a instituției” și lipsa de acces la consiliere și asistența juridică a celor abuzați fac ca de cele mai multe ori aceste abuzuri să rămână nepedepsite sau chiar necunoscute. Ele sunt săvârșite atât de membri ai personalului de îngrijire, cât și de copii mai mari, copii care la rândul lor au fost abuzați.

Dincolo de cazurile extreme de abuz fizic sau sexual, tot în categoria abuzului insituțional, emoțional de această dată, se încadrează deprivarea copilului de afecțiune și/sau confort. Abuzarea copilului de către alți copii reprezintă o formă de abuz pasiv din partea personalului.

Violența fizică nu apare brusc, ci ca urmare a unei treceri treptate prin alte forme de violență verbală și agresivitate fizică. Adulți abuzivi manifestă mai puține comportamente pozitive și mai multe negative. În plus, atitudinea lor este imprevizibilă și mai puțin dependentă de comportamentul copiilor. Răspunsul adultului poate să nu facă distincție între o greșeală și o sarcină bine îndeplinită.

Foarte des, abuzul verbal însoțește formele fizice de violență, dar și cuvintele singure pot avea puternice efecte negative.

4.9. Caracteristicile instituției de ocrotire ideale

Caracteristicile insituției de ocrotire ideale se regăsesc prezzentate în linii aproape identice de mai mulți autori.

Număr redus de copii aflați în îngrijirea unui singur adult:

până la vârsta de 1 an: 3/1

1-2 ani: 5/1

2-3 ani: 6/1

Peste 3 ani: 10/1

Grupuri mici de copii:

până la vârsta de 1 an: 6-8

1-2 ani: 6-12

peste 2 ani: maxim 15-20

Constanța personalului

Spații curate, sigure (eliminarea pericolului accidentelor prin organizarea și dotarea zonelor accesibile copiilor, dat și atenta supraveghere a acestora), viu colorate, toate dotările adaptate ergonomic vârstei copiilor, obiecte și amenajări stimulative.

Un program zilnic cu măcar o minimă structurate, dar cu evitarea pericolului ”înregimentării”.

Îngrijitori calzi, cu atitudine pozitivă, implicați și responsabili.

Îngrijitorul/educatorul trebuie să aibă măcar minime cunoștințe de psihologie a vârstei copiilor cu care lucrează.

CAPITOLUL 5

PROTECTIA COPILULUI IN CENTRUL DE PLASAMENT

Acceptiuni legislative si de specialitate ale definirii copilului institutionalizat

Legislatia actuala din domeniul protectiei drepturilor copilului defineste copilul institutionalizat ca fiind acel copil aflat in dificultate care nu a implinit varsta de 18 ani si nu are capacitate deplina de exercitiu, a carui ingrijire, crestere, dezvoltare, integritate fizica, morala, psihica si educationala este periclitata in sanul familiei naturale; acel copil care este privat, temporar (datorita lipsei conditiilor corespunzatoare de crestere si dezvoltare) sau definitive (abandon, decesul ambilor sau a unuia dintre parinti etc.) de mediul sau familial sau care, in propriul sau interes superior, nu poate fi lasat in mediul sau natural familial (abuz, neglijenta etc.). De aceea, acest copil are dreptul la un ajutor special din partea statului, sprijinind in acest sens colectivitatea locala din care face parte copilul, in indeplinirea obligatiilor ce ii revin pentru luarea masurilor de protective a acestuia, concretizate fie in promovarea alternativelor familiale (incredintare/plasament familial, adoptie etc.) fie incredintarea/plasamentul residential al acestuia intr-un centru de plasament aflat in subordinea unui serviciu public specializat pentru protectia drepturilor copilului sau unui organism privat autorizat.

Copiii institutionalizati sunt numiti frecvent in documentele UNICEF ca o categorie de copii “in circumstante deosebit de dificile”, prin aceasta intelegandu-se ca majoritatea dintre ei au de facut fata unui triplu dezavantaj. In primul rand, experienta care a facut sa se afle imposibilitatea de a creste in propria familie , experienta traumatizanta in toate variantele sale: pierderea/decesul parintilor, separarea in contextual unui conflict armat, abandon, respingere, abuz asupra copilului, decaderea din drepturile parintesti, destramarea relatiei dintre parinti etc. In al doilea rand, in marea majoritate a cazurilor se adauga dezavantajul de a fi ingrijiti intr-un mediu institutionalizat, care, adesea, nu numai ca esueaza in a raspunde nevoilor si cerintelor fizice, sociale si psihologice de baza, dar il poate pune si in fata unor experiente in care i se incalca drepturile si devine subiectul neglijarii, tratamentelor fizice si sexuale abuzive. In al treilea rand, copiii institutionalizati se confrunta cu nesiguranta viitorului lor.Lipsa oportunitatilor de invatare a rolurilor si deprinderilor necesare vietii de adult, deprinderea de experiente emotionale indispensabile adaptarii socio-afective adecvate, absenta suportului acordat de familie, intunecul prognosticul evolutiei lor.Lipsiti de parinti, lipsiti de origine si nepregatiti pentru a deveni adulti, au putine sanse de a se adapta cu success in comunitate, incat pe multi ii vom regasi cantand sau primind refugiu in alte medii institutionalizate, cum ar fi penitenciarele sau institutiile medico-sociale.

Copilul institutionalizat este copilul abandonat care a ajuns intr-o institutie de ocrotire pe baza unei decizii a Comisiei pentru Protectia Copilului. Odata ce copilul ajunge intr-o institutie, parintii transfera integral responsabilitatea cresterii si ingrijirii copiilor acestor institutii, sau, altfel spus, “catre stat”. Se intalnesc deseori argumente legate de rolul statului in ingrijirea copiilor. “statul este obligat sa-mi creasca copilul” sau “vreau sa-l dau la stat” sunt expresii pe care asistentul social le aude frecvent de la parintii care doresc sa-si abandoneze copiii.

Termenul de “abandon” este de origine franceza si este clarificat dupa dictionarele frantuzesti. Cuvantul abandon semnifica “la discretia cuiva”, “la bunul plac al unei persoane”. Prefixul “a” e privative si, in acest sens, un parinte care isi paraseste copilul isi pierde orice drept asupra acestuia. Din aceasta perspectiva, abandonul inseamna renuntare, parasire, refuzul de a se ocupa de copil, de a incredinta altei persoane responsabilitatea ingrijirii si educarii sale. Din perspectiva asistentei sociale a familiei si copilului, se poate observa ca este foarte importanta aceasta etapa de transfer. In anumite situatii dificile de viata ale familiei care nu este ruda (cum este cazul asistentului maternal profesionist), riscurile pentru abandonul definitive al copilului in cazul incredintarii copilului unei institutii este mai mare pentru ca familia nu constientizeaza pe deplin acest transfer. Abandonul semnifica a incredinta, care are doua sensuri opuse: unul pozitiv, respectiv acela de a darui, de a oferi ceva care-i apartine unui individ si celalalt negativ, de a renunta. Pentru specialisti, abandonul este o stare de fapt in care parintele neglijeaza exercitarea drepturilor sale, dar si a indatoririlor sale fata de copil.

Din punct de vedere juridic, abandonul, in acceptiunea Iolandei si N. Mitrofan, reprezinta “fapta acelui care avand obligatia legala de intretinere fata de copil, il paraseste, il alunga, sau il lasa fara ajutor, expunandu-l la suferinte fizice sau morale”.

Dupa St. Cojocaru, definirea juridical a abandonului nu este aceeasi cu definirea psihosociala a realitatii din institutiile de ocrotire sau din cadrul serviciilor alternative la institutionalizare. Astfel, in centrele de plasament sunti foarte multi copii asistati care nu sunt abandonati din punct de vedere legal, ci in fapt sunt parasiti de parintii lor, fara a mai avea legaturi de vreun fel. In cazul in care, conform legii, reprezentantii legii incearca sa declanseze procedura legala de abandon, parintii sau alte persoane tutelare se opun din rasputeri. In multe cazuri, pentru a evita procedura de declarare a abandonului, parintii se prezinta in institutiile de ocrotire nu pentru a-si vizita copiii, ci pentru a semna in registrul de vizite aflat de obicei in grija asistentului social. Acest registru de vizite constituie actul prin care parintele demonstreaza ca a vizitat copilul in perioada prevazuta de lege si, chiar daca acesta este neglijat, abandonul nu poate fi declarat. Cu toate acestea, mai sunt cazuri in care copiii din centrul de plasament sunt respinsi de familia lor, nefiind vizitati sau primiti la sfarsit de saptamana sau in vacantele scolare in familiile lor. Desi nu sunt abandonati inca de la inceput, incredintarea spre ocrotire unei institutii find, probabil, vazuta ca o solutie temporara de ajutor pentru ca familia sa depaseasca o perioada dificila in evolutia ei, cu timpul insa din cauza nementinerii si a lipsei legaturilor cu familia, abandonul (ca stare psihica si nu juridical) se instaleaza treptat, copilul fiind de fapt abandonat.

Dupa C. Soitu, termenul de copil institutionalizat mai este folosit si in alte moduri, cum ar fi: “copil fara parinti”, “copil fara casa”, “deprivati”, “privati”, “separati”, “copil abandonat” etc.

Asadar, termenul de orfan poate descrie copilul care a pierdut unul sau ambii parinti. Pierderea mamei sau a tatalui este frecvent motivata ca modalitate de acces la ingrijire institutionalizata. Decesul tatalui poate atrage dupa sine dificultati economice care sa o determine pe mama sa plaseze copilul intr-un centru de plasament, in timp ce decesul mamei poate crea situatii in care tatal sa fie incapabil sa ingrijeasca copilul sis a nu mai gaseasca o alta alternative. In numeroase modele socio-familiale tatalui nu i se rezerva un rol activ in cresterea si ingrijirea copilului. Recasatoria parintelui vaduv creeaza, de asemenea, problem care pot avea ca effect institutionalizarea copilului.De altfel, in folclorul tuturor popoarelor, mama sau tatal vutreg constituie cu precadere personaje negative in viata familiei.

Definirea, prezentarea si modul de organizare si functionare a centrului de plasament

Potrivit Conventiei O.N.U. cu privire la drepturile copilului, art.2, alin. 1 “Statele parti se angajeaza sa respecte drepturile care sunt enuntate in prezenta Conventie sis a le garanteze tuturor copiilor care tin de jurisdictia lor, fara nici o discriminare, indifferent de rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opinia publica sau alta opinie a copilului sau a parintilor sau a reprezentantilor sai legali, de originea lor natioanala, etnica sau sociala, de situatia lor materiala, de incapacitatea lor, de nasterea lor sau de alta situatie”. De asemenea, potrivit aceleasi Conventii, art. 3, alin.3, “Statele parti vor veghea ca functionarea institutiilor, serviciilor si lacaselor responsabile pentu grija sau protectia copiilor sa fie conforma cu normele fixate de catre autoritatile competente, in special in domeniul securitatii si sanatatii, si in ceea ce priveste numarul si competenta personalului lor ca si in privinta unui control”.

Prin “institutie de protectie” intelegem institutiile sau serviciile pentru copilul aflat in dificultate, de tip “centru de plasament” si “camin spital”, pentru copilul cu handicap sever. Daca nu se intrevad posibilitati de stabilire a masurilor de protective de tip familial (incredintare/plasament la rude pana la gradul IV inclusive, plasament la asistent maternal profesionist) ale unui copil aflat in dificultate, Comisia pentru Protectia Copilului, conform legislatiei, poate hotara, cu acordul parintilor sau a reprezentantului legal, masura institutionalizarii temporare a copilului intr-un centru de plasament, din subordinea Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului.

Plasamentul este o masura de protectie care se impune a fi luata in conditiile in care securitatea, dezvoltarea sau integritatea fizica si morala a copilului este periclitata in propria familie, din motive independente de vointa parintilor. Aceasta masura se instituie la solicitarea parintilor.

Incredintarea este masura de protectie luata de instanta judecatoreasca, care se impune a fi luata in situatiile in care parintii copilului sunt decedati, necunoscuti, pusi sub interdictie sau in cazul in care sunt decazuti din drepturile parintesti si nu a fost instituita tutela de catre autoritatile competente (primarie) sau atunci cand copilul a fost declarat prin hotarare judecatoreasca abandonat.

Plasamentul in regim de urgenta este masura luata de instant judecatoreasca, care se stabileste in situatiile in care parintii copilului pun in pericol securitatea, dezvoltarea si integritatea fizica si morala a acestuia, prin exercitarea abuziva a drepturilor parintesti sau prin grava neglijenta in indeplinirea obligatiilor si responsabilitatilor de parinte. Plasamentul in regim de urgenta se poate institui si in cazurile in care copilul este gasit, lipsit de supraveghere sau parasit de catre parinti. Aceasta masura este luata in mod exceptional datorita urgentei impuse de situatiile amintite mai sus de catre Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului, la sesizarea oricarei persoane fizice sau juridice.

Asadar, prezenta copilului intr-o institutie de protectie este motivate de existent unei masuri de protectie stabilita de catre Comisia pentru Protectia Copilului, respective instant judecatoreasca, atat pentru copilul aflat in dificultate din punct de vedere socio-familial, cat si pentru copilul care, pe langa dificultatea socio-economica si pe baza unui certificate de expertiza medicala, mai are asociat un alt tip de handicap.

In Romania, dupa demararea procesului de reforma in domeniul protectiei copilului institutionalizat, modul de organizare si functionare a centrelor de plasament se prezinta astfel:

-centre de plasament de tip clasic – aceste institutii sunt dezvoltate in baza legii nr.3/1970 si functioneaza in localuri massive, cu capacitate de cazare foarte mari, ce permit efective mari de copii cuprinse intre 150 si peste 350. Functionalitatea spatiilor interioare este incompatibila cu satisfacerea nevoilor si respectarea drepturilor copilului. Dormitoarele sunt foarte mari, cu peste 8-10 paturi, indifferent de varsta copiilor, aproape complet lipsite de orice fel de mobilier sau posibilitati de organizare a unui spatiu personal, destinate in exclusivitate “dormitului”. Salile de masa sunt cu capacitate mare, tip cantina, iar bucatariile comune pe ansamblul institutiilor, inaccesibile copiilor pentru implicarea lor in activitati gospodaresti. Salile de activitati sunt destinate unor grupuri mari de copii si sunt utilizate pentru activitati educative de grup sau petrecerea timpului liber. Grupurile sanitare sunt cu elemente de neglijare a intimitatii, iar spatiile pentru contactul cu familia erau inexistente;

-centre de plasament de tip familial – aceste institutii functioneaza in localuri de tip casa sau apartamente de talie mica si numar redus de copii sau in localuri mari, dar cu organizare interna pe module familiale pentru cel mult 10 copii. Organizarea spatiilor interioare si a activitatilor cotidiene este apropiata modelului din familie, copiii fiind abordati in mod individualizat;

-centre de plasament mixte – corespund institutiilor in care coexista cele doua modele in proportii diferite.

In noua configuratie a sistemului de protectie a copilului institutionalizat din Romania, centrul de plasament reprezinta o component functionala a serviciilor publice specializate pentru protectia copilului din subordinea Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului si a Consiliului Judetean, avand drept scop principal asigurarea dezvoltarii armonioase a personalitatii, prin promovarea modelului familial de ingrijire si asigurarea unei ingrijri si educatii individualizate si personalizate a copilului, preluand in acest fel functiile si atributiile familiei.

In linii generale, functia si sarcina centrului de plasament este aceea de a oferi protectie temporara copiilor si tinerilor aflati in dificultate pana la reintegrarea acestora in familiile de origine, identificarea unor alternative familiale (incredintare/plasament familial, adoptie, asistenti maternali profesionisti etc.) sau, in absenta alternativelor familiale, pana la finalizarea unei forme de invatamant (18 ani, respective 26 ani, daca continua o forma de inavatamant superioara). Protectia oferita de centrul de plasament – ca substitut al familiei naturale -, consta in asigurarea unui cadru si climat de viata care sa se apropie din ce in ce mai mult cu cel familial, prin crearea tuturor conditiilor de viata (asistenta medicala, asistenta sociala, drepturi material si financiare, scolarizare complete, asistenta psiho-pedagogica, educationala etc.) indispensabile procesului de dezvoltare armonioasa, acomodare, adaptare si integrare sociala si profesionala ulterioara a copiilor si tinerilor aflati in regim rezidential.

Cauzele institutionalzarii

Problematica abandonului si a institutionalizarii copilului trebuie abordata in functie de varsta copilului, de situatia sa medicala, de situatia familiala si, nu in ultimul rand, de functionarea unor institutii.

Abandonul inseamna pentru cei mai multi dintre copii internarea intr-un centru de plasament sau institutionalizarea lor propriu-zisa. Intreaga evolutie fizica si psihica a copilului intr-o institutie este profund dependenta de distorsiunile introduse de aceasta conditie fundamentala a vietii sale, si anume, aceea de a fi privat de afectivitatea adultului si de a fi complet lipsit de posibilitatea de a-si satisface trebuintele de baza ale vietii sale psihosociale, trebuinta de dependenta si nevoia de afiliatie.

In acceptiunea lui J. Bowlby, cauzele care conduc la situatia de abandon a copiilor sunt:

situatii de urgenta (mama decedata, mama in spital, mama in detentie, imoralitate, cruzime, neglijenta, saracie);

conditia grupului familial natural: prezenta si capacitatea tatalui prezent, dar inapt prin boala fizica sau psihica, instabilitate sau deficienta psiho-fizica etc. si capacitatea mamei prezente, dar inapta pentru cresterea copilului;

ajutorul inexistent din partea celorlalti (rude, prieteni).

Multi copii ce sunt internati in aceste institutii provin din familii destramate sau cu probleme preponderent sociale.

St. Cojocaru ne releva principalele cauze si implicatii ale abandonului copiilor institutionalizati, dupa cum urmeaza:

Lipsa conditiilor materiale datorate saraciei.

Adesea, aceasta cauza este invocata de catre parinti, chiar daca este asociata cu altele, cum ar fi, de pilda alcoolul, violenta domestica, neglijarea etc. In conditiile lipsei resurselor financiare datorate somajului, conditiilor economice ale comunitatii locale, abandonul si institutionalizarea copiilor devine aproape un proces normal. In fiecare luna, tot mai multi parinti solicita internarea copiilor in centrele de plasament.

Dupa acelasi autor, situatia materiala precara este exprimata in insuficienta sau absenta veniturilor, numarul mare de copii in familie, conditii necorespunzatoare de locuit etc. Autorul observa ca nu toate familiile cu probleme materiale isi abandoneaza copiii. De aceea, el ne arata ca interesant pentru evidentierea factorilor care participa la pastrarea copiilor in familie, chiar daca situatia economica este precara, ar fi realizarea unei cercetari pornind de la aceste familii.

Lipsa locuintei

Acest factor este legat de abandonul si institutionalizarea copiilor. Astfel, in conditiile disponibilizarilor masive ce au avut loc dupa 1991, a cresterilor progresive privind cheltuielile de intretinere a locuintelor, a evacuarilor din locuinte a rau platnicilor, a vanzarii locuintelor pentru a face fata cheltuielilor, a condus inevitabil la cresterea numarului de persoane fara locuinta sau care traiesc temporar pe la rude, prieteni, ceea ce a avut ca efect abandonarea si institutionalizarea copiilor in centre de plasament.

Relatiile de concubinaj dintre parintii copiilor

Acest tip de relatii sunt asociate cu saracia si lipsa de responsabilitate a partenerilor in crestrea si aeducarea copiilor. Adesea, mamele tinere sunt nevoite sa-si creasca singure copiii pentru ca aparitia copilului duce, de regula, la destramarea relatiilor cu partenerul, de multe ori, tatal nerecunoscandu-si copilul.

Mame tinere fara sprijin din partea familiei largite

Aparitia unei sarcini nedorite este, de cele mai multe ori, acunsa iar familia mamei, atunci cand afla despre existenta copilului, refuza sa-l primeasca pentru ca „fiica isi strica viitorul”. Parintii condamna faptul ca fiica lor este insarcinata si o gasesc vinovata pentru acest lucru. Niciodata nu se gandesc ca aparitia unei asemenea situatii este rezultatul, de cele mai multe ori, a unei lipse de comunicare cu propriul copil. In cazul in care parintii nu stiu, mama ajutata sau nu de partener (de cele mai multe ori singura) incearca sa gaseasca o solutie si aceasta este, in general, abandonul copilului. Atunci cand parintii afla, adeseori, ei „sprijina” mama sa renunte la copil. Putine cazuri sunt in care parintii mamei doresc sa ia copilul acasa, chiar daca nu stiau de existenta lui.

Accesul scazut sau inexistent la mijloacele de „planning familial”

De cele mai multe ori, avortul este vazut ca una dintre solutii, poate singura forma de „planning familial”. De aceea, timp de aproape 9 ani Romania a ocupat primul loc din Europa in ceea ce priveste numarul de avorturi. Unele segmente ale populatiei au acces limitat la mijloacele contraceptive atat datorita costurilor, cat si al accesului deficitar informational si organizational. Au existat putine programe care sa ofere servicii de ”planning familial” accesibile categoriilor sociale defavorizate.

Menținerea plasamentului în centrul de plasament fără experimentarea unor forme de alternative familiale la instituționalizare

Plasamentul copiilor în centrele de plasament mărește riscul de abandon al copiilor, care are loc progresiv. O asemenea soluție la problemele familiilor cu copii aflate în dificultate produce o pierdere progresivă a legăturii familie-copil, care duce finalmente la abandon. Părinții nu-și vizitează copiii deoarece nu dispun de resursele necesare pentru acest lucru sau pentru că ei consideră centrul de plasament ca o formă de protecție care asigură condiții mult mai bune decât ar putea ei oferi vreodată copilului.

Inexistența sau insuficiența unor servicii pentru mamele cu copii

Pentru familiile sărace aflate în dificultate, adeseori, accesul la unele instituții, cum ar fi, de pildă creșe, grădinițe, cămine cu program prelungit este limitat sau inexistent datorită costurilor pe care nu și le pot permite aceste familii pentru îngrijirea pe timp de zi a propriilor copii. Din acest motiv, cele mai multe mame nu pot să lucreze, nu au venituri sigure și stabile, ceea ce are ca efect accentuarea sărăciei familiale și, implicit, instituționalizarea definitivă a copiilor.

Insuficiența serviciilor de asistență socială care să acționeze în punctul cheie al procesului de abandon

Pentru această situație sunt necesare anumite servicii de asistență socială, precum servicii de prevenire a abandonului, servicii de reintegrare în familie a copiilor plasați în centrul de plasament, servicii de adopție sau plasament familial pentru copiii abandonați, servicii de suport pentru ”planning familial” etc., care să fie accesibile și eficiente pentru toate categoriile de familii defavorizate. Trebuie să recunoaștem că doar în ultimul timp s-au înființat astfel de servicii sociale, cu asistenți sociali pregătiți profesional, care să lucreze exact în locurile de focar social, cum ar fi, de pildă, maternitățile, secțiile de terapie nutrițională ale spitalelor de copii, școlilor pentru identificarea și acordarea de sprijin familiilor cu mulți copii predispuse la abandon, în vederea menținerii copiilor în familia biologică, iar dacă acest lucru nu este posibil, a stabilirii alternativelor care răspund cel mai bine intereselor majore ale copilului.

Decesul unuia dintre părinți

Frecvente sunt și cazurile de abandon după decesul mamei mai mult decât după decesul tatălui, mai ales dacă vârsta copilului este fragedă. Mamele rămase văduve încredințează copiii centrelor de plasament numai în situații disperate, cum ar fi, de pildă, șomaj, pierderea locuinței, îmbolnăviri etc. Tații rămași văduvi, mai ales în cazul în care copiii sunt de vârstă mică ce necesită îngrijire permanentă îi încredințează cu mai multă ușurință centrului de plasament.

Legislația lacunară care facilitează sau încurajează fenomenul de abandon

Actuala legislație în domeniu, respectiv Legea nr.47/1993, încurajează, în anumite privințe abandonul și scade responsabilitatea părinților pentru copii, ajutând doar parțial problematica copiilor abandonați. Ea specifică perioada de ”minimum 6 luni în care părinții s-au dezinteresat, în mod vădit, de copil”. Legislația existentă nu pune accent pe responsabilitatea părinților de a-și crește și educa proprii copii și pe sprijinul ce trebuie acordat acestora, fiind privită doar ca un drept fără a avea un caracter pronunțat constrângător, coercitiv sau punitiv pentru părinții copiilor.

Divorțul dintre părinți

De regulă, divorțul este precedat de neînțelegeri familiale, conflicte, care se răsfrâng asupra copilului în mod direct și negativ. Primul efect al acestui climat tensionat în familie este neglijarea copiilor. În genere, copiii sunt ”împărțiți” între cei doi parteneri și unul dintre ei îi abandonează. Sunt nenumărate cazurile în care copiii ajung în centrul de plasament în urma divorțului părinților, responsabilitatea părintelui care a primit custodia copilului fiind dată centrului de plasament, pentru ca apoi, în momentul în care celălalt află despre acest lucru, certurile între foștii soți să reînceapă.

Boli cronice somato-fiziologice sau psihice ale părinților

Acestea creează, de obicei, multe disfuncționalități în mediul familial. Dezechilibrele familiale de natură medicală pot duce, de multe ori, la abandonul copiilor. Aceasta se întâmplă mai frecvent atunci când boala este prezentă la mamă.

Prezența unui handicap la copil

Dacă copilul prezintă anumite deficiențe, el are un risc mai crescut de abandon. Unii copii au ajuns să-și trăiască toată copilăria într-un centru de plasament, pentru că au avut probleme de sănătate după naștere, fiind internați pentru tratament în secții pentru prematuri sau pentru distrofici. Prelungirea perioadei de instituționalizare, nu neapărat pentru tratament, a condus, datorită dezinteresului sau imposibilităților părinților de a-și lua copiii acasă, la abandon.

Numărul nașterilor

Cu cât numarul nașterilor este mai crescut, cu atât riscul de abandon este mai ridicat. Venirea pe lume a unui nou născut într-o familie deja numeroasă este un efort pe care, de cele mai multe ori, unele familii nu și-l pot permite.

Prezența unui exemplu de abandon

Prezența unui exemplu de abandon în viața sau familia unuia dintre parteneri sau anturajul acestora, crește considerabil probabilitatea ca acea familie să-și abandoneze propriul copil.

Efectele instituționalizării

Literatura de specialitate și experiența în domeniu ne arată că în momentul abandonului, a separării copiilor de mamă sau de persoana maternă substitutivă, cât și pe întreaga perioadă a instituționalizării copiilor, se pot observa, diferențiat de copilul provenit din familie, o serie de cosecințe, efecte indezirabile, negative, ce afectează serios întreaga dezvoltare a copilului, pe termen scurt, mediu și, mai ales, pe termen lung, în plan psiho-somatic, psiho-fizic, psiho-intelectual, cognitiv și școlar, psiho-emoțional, psiho-comportamental (trăsături de personalitate) și psiho-social (social-adaptativ).

Pe fondul internării copilului într-un centru de plasament, atât în momentul cât și pe perioada instituționalizării, literatura de specialitate evidențiază o serie de efecte nedorite, ce apar unilateral sau concomitent pe întregul traseu de dezvoltare geerală a copiilor instituționalizați, după cum urmează:

Deprivarea maternă sau sindromul de separare. Este resimțită de copil mai profund îndeosebi în perioada instituționalizării, dar se poate prelungi și pe perioada instituționalizării, respectiv pe perioada copilăriei timpurii (0 – 3 ani).

Sindromul de hospitalism (istituționalizare). Întârzierea în dezvoltarea fizică, psihologică și socială a copiilor abandonați și instituționalizați se acutizează pe fondul instalării și dezvoltării sindromului de hospitalism, în sensul că, datorită neglijării, reducerii semnificative a numărului de contacte dintre adulți și copii și a activităților de îngrijire și educare deficitare, astfel de copii nu sunt tratați ca persoane autonome, cu trebuințe, nevoi, cerințe, așteptări, interese, dorințe și tendințe proprii sau cu o istorie personală.

Copilul hospitalizat trece, conform literaturii de specialitate, treptat printr-o serie de etape: apatie, deziteres de ceea ce se întâmplă în jurul lui, după ce în prealabil a încercat în zadar să atragă atenția asupra sa. După o primă etapă, copilul instituționalizat plânge mult, este agitat, nervos, își exprimă dorința stabilirii de relații cu cei din jur iar dacă nu i se răspunde prin satisfacerea dorințelor sale afectiv-emoționale, va renunța la eforturile sale de a intra în contact cu ceilalți, preferând să se închidă din nou în sine. Prima reacție a copilului după istituționalizarea și separarea sa de mamă este descrisă în literatura de specialitate ca etapă a exprimării tristeții. În această primă perioada a instituționalizării copilul dă semne de suferință pe care le manifestă activ, adesea zgomotos, în sensul că se uită foarte des la ușa pe care a plecat mama, urmărește atent pe cei care intră, sperând ca persoana de care s-a atașat să revină după el, dorește să fie luat în brațe, mângâiat și să i se arate interes. Deocamdată comportamentele de joc, alimentar și de relaționare ale copilului se păstrează la nivelul inițial. În cea de-a doua etapă, neconsolarea copilului conduce la disperarea acestuia. În această a doua etapă, comportamentul copilului devine dezorganizat, prezentând dese crize de plâns, lipsa poftei de mâncare, tulburări de somn, îmbolnăviri, renunțarea la comportamentul de joc, diluarea sau pierderea interesului pentru relațiile sociale. În cea de a treia etapă, copilul pare detașat de relațiile din jur. Totuși, copiii cu o bună capacitate de adaptare sau care au primit sprijin din partea celor care au preluat procesul de îngrijire, vor începe să dezvolte din nou, chiar dacă vor relua evoluția de la un nivel mai scăzut decât cel de la instituționalizare. Limbajul, jocul, interesele, vor începe din nou să se dezvolte. În ceea ce privește modalitățile de relaționare, s-a observat că cei care au fost abandonați stabilesc mai ușor relații, dar au mari dificultăți în adolescență și la vârsta adultă de a se atașa în mod stabil de cineva. Copiii cei mai vulnerabili și cei care nu beneficiază de sprijin din partea personalului angajat al centrului de plasament pot progresa în continuare în comportament și să se retragă din ce în ce mai mult în sine, devenind apatici, inexpresivi, dezinteresați de lumea obiectelor și de persoanele din jur.

Carențe de îngrijire, stimulare, socializare și educare a copilului. Spre deosebire de copiii proveniți din familie, în condițiile instituționalizării copiilor (mai ales în perioada copilăriei timpurii, dar poate continua și în celelalte perioade ale copilăriei), a numărului insuficient de personal angajat, a neimplicării și a neglijării acestuia în raport cu copiii, se creează o reducere semnificativă a contactelor dintre adulți și copii și din acest punct de vedere, ceea ce face să se instaleze o prăpastie, o barieră între nivelul de expectanță și dezideratul de îngrijire și socializare a copiilor și nivelul de răspuns al personalului angajat în această direcție. Acest lucru va conduce inevitabil la o insuficientă alimentație (lipsă de aport caloric, de vitamine, proteine, lipide etc.) și la o calitate îndoielnică a îngrijirii fizice, cu cosecințe indezirabile în plan bio-somatic, medical și fizic, la imposibilitatea însușirii, formării și dezvoltării anumitor deprinderi și abilități de autoigienă, autoservire, de cunoaștere a microuniversului imediat sau înconjurător etc., cu impact negativ asupra dezvoltării psiho-intelectuale și cognitive ulterioare. În esență, se poate spune că personalul angajat este mai curând interesat să se ocupe doar de asigurarea unor condiții minime de viață a copiilor instituționalizați, decât de asigurarea tuturor condițiilor optime.

Sindromul de dezorganizare structurală. Este descris în literatura de specialitate ca apărând în urma deprivării materne și a fost văzut prin prisma carențelor afective cronice provocate copilului. Deoarece se manifestă printr-o deficiență relațională și funcțională gravă, acest sindrom este considerat ca fiind consecința insuficienței cronice de atașament, a lipsei relațiilor stabile și a unei structurări a mediului social neinteligibil pentru copii.

În acord cu specialiștii, efectele acestui sindrom sunt vizibile îndeosebi la nivelul conduitelor alimentare, a tulburărilor de somn, a reacțiilor imunologice deficitare, a unor boli psihice cronicizate, precum și la nivelul întârzierii în dezvoltarea psihică. Pe fondul nedezvoltării psihice, apare incapacitatea de a stabili relații, rezistența la solicitare sau încercarea de apropiere de orice fel, incapacitatea de a comunica, apatia, atonia, contact vizual deficitar, retragerea din fața contactului fizic.

Disfuncționalități ale stării de sănătate a copilului instituționalizat. În acord cu literatura de specialitate, printre bolile care apar datorită despărțirii definitive de părinți și a instituționalizării pot fi amintite următoarele:

malnutriția – cu excepția unor cauze organice ce pot fi demonstrate (aport proteic și caloric inadecvat cantitativ și calitativ), este întâlnită adesea la copilul instituționalizat pe fondul neglijării emoționale a copilului;

tulburări somato-forme – se manifestă prin prezența unor suferințe somatice care nu sunt explicate prin boli organice, ci mai curând relevă ”somatizarea” unor suferințe în plan psihic, ele apărând sau precipitându-se după un stres psihosocial extrem, cum ar fi, de pildă, separarea de părinți;

tulburări digestive: anorexia sau scăderea pofeti de mâncare – poate degenera în cazuri grave, până la refuzul complet al alimentației și poate fi determinat deopotrivă de boli organice și de cauze psihogene (deprivare emoțională). Anorexia de natură anorganică este indisolubil legată de frustrări în plan psihologic, cauzate de conflictul dintre ceea ce dorește și ceea ce poate obține individual, precum și de slaba percepție a imaginii de sine și ruminația, care constituie un simptom de afectare psihică gravă a sugarului și care mai constă în posibilitatea reducerii anormale a alimentelor ingerate din stomac în gură pentru a fi remestecate și reînghițite. Cauzele cele mai frecvente sunt cele legate de un climat de insecuritate afectiv-emoțională, lipsa atenției și a interesului celor din jur, lipsa de atașament etc.;

tulburări de eliminare și consistență sfincteriană – presupune o micțiune involuntară, apărută în timpul somnului în absența oricărei afecțiuni organice identificabile. S-a observat că băieții suferă mai frecvent de enurezis. Principalele cauze psihologice ale acestei boli sunt deprivarea afectiv-emoțională și separarea pe termen lung a copilului de părinți în perioada maximă de atașament.

Deprivarea afectivă și tulburări emoționale. Literatura de specialitate ne relevă în cazul copilului instituționalizat că deprivarea afectivă este strâns legată de așa zisul fenomen de piticism, care se caracterizează printr-o statură foarte mică, întârziere î dezvoltarea scheletului, a organismului în general, a funcțiilor sale biologice reflectată printr-o întârziere a maturității sexuale. S-a observat că deprivarea afectivă duce la piticism chiar în condițiile în care alimentația este corespunzătoare. De aceea, dieta alimentară adecvată nu conduce automat la recuperarea întârzierii în dezvoltare, decât în momentul în care tulburările emoționale sunt corectate.

Pe fondul deprivării afective, în plan comportamental apar o serie de nevoi, cerințe precum și tulburări afectiv-emoționale reflectate prin: imaturizare afectiv-emoțioal, instabilitatea emoțională, labilitate a stărilor, manifestărilor și dispozițiilor emoționale, hiperactivitate, disconfort afectiv, ostilitate și respingere afectiv-emoțională, nivel de comunicare, relaționare și atașament afectiv-emoțional foarte scăzut sau, după caz, iexistent (delicatețe, sensibilitate și tandrețe relaționară), nevoia de protecție afectivă și dorința de a fi iubit și ocrotit, nivel foarte scăzut de rezistență și toleranță la frustrări afectiv-emoționale, inhibiție, timiditate, anxietate (anxietate de separare), depresie (endogenă și exogenă) frică, teamă, tensiune, agitație, alertă, îngrijorare, neliniște interioară și culpabilitate, insecuritate emoțională, prezența unor reacții emoționale negative față de mediul înconjurător etc. Toată această plajă variată de efecte generează, la rândul ei, alte efecte în planul acomodării, adaptării și integrării școlare, cum ar fi rezultatele și performanțele slabe obținute de foarte mulți copii instituționalizați ăn procesul instructiv-educativ.

Tulburări de personalitate. Literatura de specialitate ne relevă că în rândul copiilor instituționalizați se înregistrează numeroase tulburări de personalitate, cum ar fi, de pildă, incapacitatea de conceptualizare, tendința de a oferi răspunsuri arbitrare, fabularea, lipsa de control asupra răspunsurilor emoționale, motivație scăzută asupra conformării normelor, regulilor și cerințelor școlare și sociale, relații superficiale cu cei din jur, fără un sentiment real, incapacitate de a simpatiza oamenii ori de a-și face prieteni adevărați, o inaccesibilitate care exasperează pe cei care încearcă să-i ajute, inexistența unui răspuns emoțional în anumite situații când ar fi normal să apară (o supărare ciudată), prefăcătorie, minciună, încercare de evaziune, adesea fără rost, lipsă de comentare la școală, furt etc.

Tulburări de comportament. Adeseori, tulburările de comportament ale copiilor instituționalizați sunt indisolubil legate de tulburările afectiv-emoționale și de personalitate. În măsura în care acestea din urmă nu pot fi controlate, prevenite, diminuate sau evitate prin activități de consiliere și terapie, ele iau forma tulburărilor de comportament, cu consecințe serioase și grave în planul integrării sociale ulterioare ale copiilor.

Tulburările de comportament constau într-o mare tendință a individului de a călca legile și drepturile celorlalți, trecând la acțiuni agresive și antisociale. În tulburările de comportament, individul acționează imprevizibil dând impresia că este neadaptat. Alcătuite din deficit de atenție și intelect, sau memorie, tulburările de comportament afectează finalmente activitatea relațională, dar nu atinge nivelul de afectare a persoanelor dizarmonice. Tulburările de comportament, circumscrise sferei antisociale, îmbracă forma, în cel mai ”fericit” caz, a comportamentului deviant, iar în cel mai rău caz, a comportamentului delincvențional.

Deprivarea socială și distorsiuni de relaționare socială. Copiii abandonați și instituționalizați sunt, totuși, capabili să se angajeze în relații semnificative de dependență cu alte persoane care să-i orienteze spre adaptarea socială. Așa cum s-a arătat până acum, instituționalizarea, prin efectele sale secundare de deprivare maternă și socială, determină creșterea sentimentelor de insecuritate și de lipsă de valoare, resimțite de copii, antrenând, pe deasupra, și scăderea respectului de sine.

Potrivit literaturii de specialitate, una din formele de atașament, ca trebuință socială de bază, apărute de timpuriu față de semeni o constituie nevoia de dependență socio-afectivă. Scopurile derivate din această trebuință sunt legate de stabilirea unor relații strânse de supunere cu părinții și, mai târziu cu alte persoane, relații ce trebuie să fie urmate de suport, sprijin, orientare, ocrotire sau protecție. În cazul copiilor abandonați, acest lucru pare mai greu sau deloc realizabil, deoarece s-a constatat că copiii instituționalizați care nu au beneficiat niciodată de îngrijire familială au nevoie de dependență foarte scăzută, în vreme ce copiii instuționalizați care au avut o anumită experiență de îngrijire în sânul familiei, chiar și pentru o perioada scurtă de timp, manifestă mult mai pregnant nevoia de dependență față de alte persoane.

O altă formă de atașament, ca trebuință socială fundamentală, o reprezintă nevoia de afiliere, reflectată prin dezideratul și interesul de a stabili și permanentiza relații socio-afective pozitive cu alte persoane, precum și prin dorința de a fi plăcut și acceptat de către cei din jur. Totuși, spre deosebire de copiii crescuți în familie în care tendința de afiliere se manifestă prin stabilirea de contacte prietenești și interes petru diverse activități sociale, ca urmare a dobândirii anumitor experiențe sociale anterioare, la copiii instituționalizați tendința de afiliere apare din teama de respingere ca urmare a unor experiențe repetate de interacțiuni interpersoanle eșuate. De aici se poate concluziona, în acord cu literatura de specialitate, că deprivarea socială, cauzată de instituționalizare, denerează creșterea nevoii de afiliere concomitent cu scăderea sentimentului propriei valori a copiilor. ( Wotton, în Deprivation of Maternal Care. A Reassessment of its Efects, 1962).

Literatura de specialitate relevă și alte efecte ale instituționalizării de natură socilă, care conduc la accentuarea deprivării sociale și a distorsiunilor de relaționare socială, cu impact negativ asupra comportamentului social ulterior a copilului instituționalizat. În esență, aceste efecte sunt cele referitoare la expunerea permanentă, control excesiv, relații insuficiente cu adulți semnificativi, distanțarea de mediile sociale naturale, cum ar fi familia biologică sau lărgită și comunitatea locală, precum și prezența permanentă a sarcinilor multiple și dificile ale personalului de îngrijire, expunerea fiecăruia, în orice moment, prezenței și opiniei celorlalți colegi, etc., toate acestea afectând serios procesul de acomodare, adaptare și integrare socială ulterioară a copilului instituționalizat.

După Gabriela Irimescu, expunerea permanentă la care este supus copilul instituționalizat limitează oportunitățile de relaxare și angajare în activități de eliberare a tensiunilor și neliniștilor interioare. El se simte ca și cum ar fi aproape întotdeauna pe scenă, supus, precum actorul, observării personajului angajat, dar și ochilor prietenilor săi, care par să-i (și chiar o fac) violeze intimitatea. Pe de altă parte, eșecul copiilor în a-și îndeplini rolul într-un sector al vieții (de pildă, menținerea igienei personale) nu poate fi ascuns celor care sunt partenerii săi în alt sector al vieții (de pildă, activități instructive de grup) și, în mod clar, această cunoaștere tinde să influențeze modul îm care acești parteneri îi percep identitatea și așteptările lor privind oportunitățile și capacitățile sale.

Supracontrolul, după aceeași autoare, reprezintă o altă caracteristică negativă a vieții copilului instituționalizat. Personalul angajat fiind în genere insuficient în raport cu nevoile grupului de copii, centrul de plasament tinde să structureze timpul copiilor și să le unifice activitățile. Această structurare se manifestă în regula de a se angaja orare strict planificate și detaliate, care definesc ceea ce copiii ar trebui să facă în fiecare unitate de timp. Acest tip de organizare determină lipsa relațiilor cu adulții semnificativi (ex. educatorul de referință). Adultul stabilește cu copilul, în general, relații secundare de grup, relații autoritare, de manipulare și nu relații primare, relații sincere, de încredere, atașament, respect etc. Centrele de plasament prezintă anumite riscuri și dezavantaje pentru copil, deoarece acestea funcționează la distanță de entitățile sociale ale familiei și chiar ale comunității. De aceea, nu întâmplător se spune că cea mai rea familie este mai bună decât cea mai buna instituție.

Principalii factori de risc în ceea ce privește viața copilului în centrul de plasament sunt:

schimbările multiple ale mediilor de viață și îngrijire – determină la copii o angoasă crescută, teamă de necunoscuți și străini ca urmare a repetatelor pierderi de persoane de care se atașaseră;

îngrijirile depersonalizate – copiii sunt luați brusc și duși la baie, pentru hrănire, schimbarea lenjeriei, la plimbare, fără a fi preveniți, fără a li se explica ce se întâmplă, fără a li se vorbi și chiar fără a fi priviți și a se ține seama de anumite reacții ale lor. Copilul este tratat ca un obiect și este manipulat ca atare, el neputându-se manifesta ca persoană, pentru că nimeni nu-l tratează altfel;

imposibilitatea creării unei relații afective privilegiate – tratarea impersonală a copilului și lipsa ofertelor pentru stabilirea unei relații umane normale și stabile precum și un răspuns afectiv specific determină o incapacitate a copilului de a simți continuitatea existenței și a personalității sale, contribuind astfel la persistența unei imagini fragmentate a lumii din jurul lui, la imposibilitatea de a se situa în timp și spațiu și la imposibilitatea găsirii unui loc în universul social înconjurător;

hipostimularea dezvoltării psihomotorii – este considerată ca fiind unul dintre factorii determiați ai întârzierilor și tulburărilor de dezvoltare. De regulă, sărăcia mediului instituțional este voit construită, fie dintr-o înțelegere greșită a răspunderii față de copil, fie dintr-o dorință a adultului de a avea mai puțină bătaie de cap. De pildă, din camerele în care trăiesc copiii sunt îndepărtate toate obiectele ce conțin un anumit risc, astfel încât copilul instituționalizat să ducă o viață mult mai protejată decât copilul din familie, obiectele rămase în cameră fiind, de obicei, lucruri către care copiii nu au de ce să-și îndrepte atenția;

absența deschiderii către lumea exterioară – este considerată caracteristica cea mai profund nocivă. În multe centre de plasament, copiii trec rar pragul instituției sau există foarte puțină stimulare a intereselor active derivate din contactul cu lumea obișnuită;

monotonia cadrului de viață și sărăcia relațiilor sociale (David, Appell, 1973, p. 30).

Potrivit unui studiu efectuat de UNICEF, în urma perceperii personalului din centrul de plasament de către copiii instituționalizați s-a constatat că 8% declară că se simt atașați; 25% manifestă indiferență; 67% resping orice tip de relație cu personalul de îngriire. În ceea ce privește modul în care copiii percep atitudinea personalului angajat, potrivit aceluiași studiu, s-a constatat că 19% dintre copiii consideră că adulții sunt înțelegători, chiar afectuoși; 34% îi văd pe adulți indiferenți; 50% dintre copii se consideră respinși de personalul angajat.

Dependență instituțională. În ultimul timp se constată din ce în ce mai mult că foarte mulți copii instituționalizați, ajunși la vârsta majoratului și după finalizarea unei forme de învățământ, atunci când li se încetează măsura de protecție în centrul de plasament, nu reușesc să-și găsească un loc de muncă și un spațiu de locuit. Ca urmare a neglijenței venite din partea personalului angajat în direcția socializării și educării în vederea dobândirii anumitor oportunități de viață socială autonomă și independentă, precum și a faptului că pe perioada instituționalizării n-au existat programe sau proiecte sociale derulate în parteneriat cu organisme neguvernamentale sau cu comunitatea locală, care să-i pregătească pentru o viață independentă ulterioară, tinerii instituționalizați prezintă un nivel suplimentar de disconfort, insecuritate, indispoziție, neliniște, teamă, frică, anxietate, ceea ce face ca, în lipsa educației pentru viața independentă, a găsirii unui loc de muncă și a unui spațiu de locuit, să rămână în continuare în centrul de plasament, cu impact negativ, pe termen lung, asupra capacității lor de integrare socială.

Tipuri de activități și modalități de intervenție personalizată și pluridisciplinară a echipei de specialiști din centrul de plasament

O abordare și intervenție specializată, personalizată, conjugată și pluridisciplinară venite mai ales din partea specialiștilor centrului de plasament (educator, asistent social, psiholog) trebuie să plece, pe de o parte, de la principiile care stau la baza modului de organizare și funcționare normală a centrului de plasament și care sunt în consonanță cu multitudinea de așteptări, nevoi și cerințe de dezvoltare normală a copiilor, iar pe de altă parte, de la cunoașterea și înțelegerea cauzelor instituționalizării fiecărui copil în parte, astfel încât, pe întreaga perioada a instituționalizării, să poată fi prevenite, diminuate sau evitate pe cât posibil efectele nocive ale instituționalizării cunoscute deja.

Cu alte cuvinte, pornind de la natura cauzelor instituționalizării copiilor, de la funcțiile și atribuțiile principale ale centrului de plasament, ca substitut al familiei biologice, circumscrie principiilor de organizare și funcționare a unui centru de plasament, respectiv de protecție socială temporară și de asigurare a unui mediu de viață optim, apropiat de cel dintr-o familie normală, de la multitudinea, varietatea și complexitatea trebuințelor, nevoilor, intereselor, așteptărilor și cerințelor copiilor ce trebuie satisfăcute în centrul de plasament, se poate spune că toate acestea nu pot fi înțelese și puse în practică fără aportul substanțial și covârșitor al educatorului, asistentului social și al psihologului din centrul de plasament.

Rolul educatorului

Obiectivele care trebuiesc atinse prin tipurile de activități și modalitățile de intervenție, preponderent de socializare și educare, ale educatorului din centrul de plasament în relația cu copiii instituționalizați, deși sunt extrem de multiple și variate, ele trebuie să ia forma unui plan de lucru individualizat, personalizat, potrivit particularităților psihoindividuale ale fiecărui copi instituționalizat. Printre tipurile de activități ce trebuie derulate de către educator în centrul de plasament în vederea satisfacerii nevoilor și cerințelor fiecărui copil în parte putem aminti:

contribuie la promovarea, susținerea, respectarea și apărarea tuturor drepturilor copilului instituționalizat prevăzute în Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului și promovează educația pentru drepturile omului;

se preocupă în permanență de educarea, socializarea și dezvoltarea armonioasă a personalității copilului, prin tratarea individualizată, personalizată și diferențiată a fiecărui copil, considerat ca ființă unică, prin asigurarea unui climat de viață și confort psihoafectiv apropiat celui dintr-o familie și prin adoptarea unor atitudini afective, de empatie, înțelegere, toleranță, încredere, sinceritate, onestitate, respect, considerație, apreciere, stimă etc. în relația cu fiecare copil;

își stabilește o serie de obiective generale, operaționale și diferențiate în planul individualizat de lucru și evaluează și dirijează continuu activitățile în îndeplinirea tuturor obiectivelor propuse, în vederea formării, însușirii și dezvoltării autonomiei personale, a deprinderilor de viață independentă a fiecărui copil (autoservire, autogospodărire etc.), a dezvoltării anumitor predispoziții, calități și aptitudini vocațional-profesionale identificate, a dezvoltării comportamentului școlar, social și moral-civic față de semeni etc.;

îndrumă, coordonează și sprijină studiul individual al copiilor pe toată perioada anului școlar, monitorizând de doua ori pe săptămână sau ori de câte ori este nevoie evoluția școlară a acestora, prin menținerea legăturilor permanente cu școala de masă unde învață fiecare, prin studierea periodică a documentelor școlare, prin întâlniri periodice cu profesorii și diriginții acestora, inițiate reciproc, în vederea prevenirii sau evitării absenteismului, eșecului și abandonului școlar;

sprijină copiii în recuperarea întîrzierilor de ordin cognitiv și școlar și asigură, în colaborare cu psihologul și specialiștii din școala de masă, progresul școlar, prin elaborarea unui curriculum școlar diferențiat și adaptat nivelului lor intelectual, în vederea unei integrări socio-profesionale optime ulterioare;

asigură, în colaborare cu asistentul social, psihologul și școala de masă, reducerea sau estomparea riscurilor de marginalizare, excludere socială, izolare, stigmatizare, etichetare a copiilor atât în colectivul din centrul de plasament cât și în colectivul din școala de masă, prin învățarea si dezvoltarea unor tehnici de joc, de rol social și metode de intercomunicare, intercunoaștere, interrelaționare și intercolaborare care să le permită acestora o bună integrare socială în comunitate;

îsi va forma, consolida și stăpâni o serie de tehnici de negociere, mediere, consiliere și terapie ocupațională și educațională în relația cu copiii, prin consultarea psihologului și a asistentului social, în vederea prevenirii sau diminuării unor situații conflictuale ce ar putea apare în relația copii – și copii – adulți sau a prevenirii, diminuării și evitării anumitor deviații sau tulburări de comportament, a anumitor tendințe antisociale, predelincvenționale etc.;

alcătuiește și pune în practică repertoriul de activități ludice necesare timpului liber, prin procurarea, confecționarea, gestionarea și punerea la dispoziția copiilor a materialelor și mijloacelor didactico-ludice necesare fiecărei activități, diversificarea și alternarea activităților de joc, îin vederea menținerii activismului, a motivației, a stimulării capacităților creatoarea, capacității de autonomie, prevenirii sau împiedicării recăderii în stadiile anterioare etc.;

trebuie să aibă un caiet de observații în care să noteze toate problemele cu care se confruntă fiecare copil, evoluția școlară, psihosocială, relații cu ceilalți colegi de grupă din centrul de plasament, cu alți membri (copii sau adulți) ai centrului de plasament, colegii de clasă sau din școala de masă, cu dirigintele sau alți profesori din școală, relațiile cu anumiți membri ai familiei bioloogice sau ai familiei lărgite etc.;

împreună cu observațiile din caietul personal, studiază și dosarul social al fiecăruicopil în parte, realizând, în cooperare cu asistentul social și psihologul, fișa de evaluare psiho-socială și școlară primară pe care o atașează la dosarul personal aflat în grija aistentului social;

în colaborare cu asistentul social, promovează și încurajează legăturile cu familia biologică sau lărgită, după caz, prin vizite ale membrilor familiei în centrul de plasament sau plecări ale copilului în familie la sfârșit de săptămână sau în vacanțele școlare, în vederea consolidării și permanentizării legăturilor familiale și reintegrării familiale optime după ieșirea legală de sub protecția centrului de plasament;

garantează, asigură și sprijină ca toate drepturile materiale și financiare care li se cuvin copiilor pe perioada instituționalizării să le primească în totalitate și într-un timp optim (hrană calorică, îmbrăcăminte, încălțăminte, lenjerie, materiale igienico-sanitare, bani de buzunar, rechizite școlare etc.);

răspunde de sănătatea fizică și psihică a copiilor, informând ori de câte ori este nevoie, după caz, medicul, asistentul medical, șeful de centru, asistentul social și psihologul, pentru a se interveni în orice modificare, schimbare sau împrejurare negativă ce pune în pericol sănătatea, integritatea fizică, psihică, morală si dezvoltarea acestora (îmbolnăviri, neglijare, abuz etc.) și viziteză zilnic sau periodic copiii internați în spital;

se preocupă în permanență de autoperfecționarea pregătirii profesionale, prin participarea și implicarea activă la toate acțiunile metodico-științifice și de perfecționare inițiate și organizate în cadrul centrului de plasament și în afara acestuia;

asigură copiilor și tinerilor confidențialitatea informațiilor, astfel încât datele personale, anumite boli sau tratamente etc. să nu poată fi identificate atunci când ele sunt folosite în scop de publicare în reviste de specialitate, studii sau cercetări științifice.

Rolul asistentului social

Asistentul social este unul din principalii specialiști și vectori care contribuie la dinamizarea și coerența activităților de protecție din centrul de plasament și acționează în favoarea interesului major al copiilor instituționalizați și, care, alături de educator, psiholog și ceilalți adulți angajați, contribuie la soluționarea și satisfacerea tuturor trebuințelor, nevoilor, așteptărilor și cerințelor acestora, prin îmbunătățirea mediului în care conviețuiește și a calității vieții personalizate a fiecăruia sub toate aspectele: biologice, psihosociale, medicale, educaționale, școlare, profesionale etc.

În acord cu principiile de organizare și funcționare normală a centrului de plasament și a deontologiei profesionale, se poate spune că principalele tipuri de activități și modalități de intervenție ale asistentului social în relația cu copiii insituționalizați sunt:

promovează și apără toate drepturile copilului prevăzute în Convenția ONU cu privire la drepturile copilului, prin întâlniri periodice cu copiii și adulții din centrul de plasament și informarea acestora cu privire la apariția și adoptarea întregii legislații apărute în domeniul protecției copilului aflat în dificultate;

asigură, împreună cu șeful de centru, monitorizarea respectării și apărării tuturor drepturilor copiilor din partea personalului de îngrijire/educație, precum și aplicarea tuturor măsurilor de protecție, de socializare și educație prevăzute de Regulamentul de Organizare și Funcționare a centrului de plasament, intervenind și sesizând șeful de centru ori de câte ori apar disfuncționalități în nerespectarea sau încălcarea drepturilor copiilor sau perturbări în procesul de activitate din centrul de plasament;

asigură dreptul copiilor la informare cu privire la măsura de protecție stabilită de C.P.C., precum și cu privire la alte aspecte legate de cauzele instituționalizării, de istoricul socio-familial, identitatea și viața lor curentă din centrul de plasament etc.;

reevaluează, ori de câte ori este necesar, împrejurările sau condițtiile care au dus la instituționalizarea copiilor și elaborează anchete sociale la domiciliul sau schimbarea măsurii de protecție;

sprijină, susține, încurajează și cultivă formarea, menținerea și dezvoltarea relației copilului cu familia biologică sau cu rudele până la gradul IV inclusiv, după caz, prin:

efectuarea de vizite la domiciliul părinților/rudelor copiilor și acordarea de asistență, consiliere și sprijin acestora pentru a pregăti, după caz, revenirea și (re)integrarea propriilor lor copii în mediul familial de proveniență;

asigurarea unui spațiu special amenajat și a condițiilor indispensabile vizitelor și întâlnirilor dintre părinți/rude și copiii din centrul de plasament;

consemnarea într-un registru de evidență a numărului de vizite efectuate de părinții/rudele copiilor în centrul de plasament;

consiliere susținută și permanentă deopotrivă copiilor și părinților/rudelor în centrul de plasament, în vederea necesității reluării sau reînnodării relațiilor dintre cele două părți;

pregătirea, consilierea și sprijinirea, după caz, a copiilor în legătură cu vizitele și deplasările pe care urmează să le efectueze în sânul familiei în perioadele de sfârșit de săptămână sau în vacanțele școlare, ca premisă de (re)integrare în familia naturală și comunitatea de care aparțin;

colaborare susținută și permanentă cu autoritățile publice locale pentru a identifica și alte oportunități de (re)integrare în familia biologică sau lărgită și, după caz, în comunitatea din care provine copilul, după încetarea măsurii de protecție, ca premisă dar și ca finalitate de integrare socială în comunitatea locală de care aparțin acești copii;

asigură identificarea și stabilirea domiciliului părinților copiilor instituționalizați și sprijină procesul de eliberare a actelor de identitate ale acestora (certificat de naștere, carte de identitate etc.), prin colaborarea cu Serviciul de Informatizare și Evidență a Populației din cadrul poliției și Serviciul de Stare Civilă din cadrul autorităților administrației publice locale de pe raza căreia își au domiciliul stabil părinții copiilor;

colaborează, informează și transmite serviciilor de specialitate competente din cadrul D.G.A.S.P.C. lista copiilor care nu au fost vizitați de părinți sau rudele acestora în termenul prevăzut de lege (6 luni), în vederea sesizării instanțelor judecătorești și a începerii procedurilor legale de declarare a abandonului și, după caz, a decăderii din drepturile părintești a părinților care nu și-au vizitat copiii în intervalul termenului prevăzut de lege;

colaborează și sprijină serviciile de specialitate abilitate din cadrul D.G.A.S.P.C. cu o serie de informații și date suplimentare pentru copiii instituționalizați identificați și declarați judecătorește abandonați, în vederea începerii procedurilor legale de adopție a copiilor potențial adoptabili și pentru copiii a căror situație socio-juridică nu este încă reglementată dar sunt propuși pentru luarea hotărârii de către C.P.C. a măsurii de încredințare/plasament la asistenți maternali profesioniști;

sprijină educatorul și psihologul în elaborarea proiectului personalizat de lucru, prin identificarea, încurajarea și încheierea unor parteneriate solide, permanente cu alte verigi sociale din comunitate (O.N.G.-uri, Biserică, voluntari etc.), în vederea participării și implicării lor în toate acțiunile sociale, de socializare prevăzute în proiectul personalizat de lucru al copiilor;

contribuie și asigură, împreună cu educatorul și psihologul, prevenirea sau evitarea anumitor simptome de inadaptare socio-școlară, a absenteismului și abandonului școlar, a unor situații de neadaptare relațională la viața de grup școlară, respectiv (auto)marginalizare, (auto)izolare, etichetare, excludere socială etc., prin stabilirea și cultivarea unor relații de parteneriat, colaborare permanente, sincere, de încredere cu profesorii, diriginții și directorii școlilor de masă unde copiii instituționalizați își desfășoară activitatea instructiv-educativă;

informează și sprijină serviciile de specialitate competente din cadrul D.G.A.S.P.C. cu privire la copiii care fug din centrul de plasament și colaborează cu organele de poliție și serviciile de autoritate tutelară specializate din cadrul primăriilor locale, în vederea readucerii acestora în centrul de plasament și asigură prevenirea sau eliminarea cauzelor care au condus la fuga acestora după revenirea în centrul de plasament;

contribuie, împreună cu educatorul și psihologul, la stabilirea și menținerea unor relații adecvate, sănătoase și normale între copii-copii și copii-personalul angajat din centrul de plasament și asigură, prin procesul de consiliere, negociere și mediere, prevenirea sau evitarea anumitor situații conflictogene care determină tensionarea sau degenerarea relațiilor dintre aceștia;

sprijină, alături de educator și psiholog, procesul de integrare socio-profesională a tinerilor instituționalizați care au finalizat o formă de învățământ și a căror măsură de protecție urmează să înceteze, printr-o colaborare susținută cu alte servicii publice de specialitate comunitare (Oficiul local și județean pentru ocuparea forței de muncă și, după caz, cu Serviciul pentru spații locative din cadrul primăriilor locale), prin încheierea altor parteneriate, după caz, cu alți agenți economici locali, județeni, și din țară și cu anumite O.N.G.-uri care au ca scop și obiect de activitate înserția socio-profesională a categoriilor sociale defavorizate;

monitorizează, colaborează și intervine, împreună cu psihologul centrului de plasament, în toate cazurile de abuz îndreptate împotriva copiilor, informând șeful centrului de plasament și conducerea D.G.A.S.P.C.. în vederea constituirii echipei pluridisciplinare de intervenție în astfel de cazuri și asigură, totodată, prevenirea, ameliorarea sau evitarea altor situații de natură să pună în pericol integritatea fizică, psihică și morală a copiilor instituționalizați, prin întâlniri periodice și consiliere cu personalul de îngrijire/educație privind consecințele fizice, psihice și legislative ulterioare ale unor astfel de acțiuni abuzive îndreptate asupra copiilor;

își însușește, se pune la curent și informează, ori de câte ori este nevoie, copiii și personalul de îngrijire/educație din centrul de plasament cu privire la toate noutățile de specialitate și modificările legislative care apar în domeniul protecției copilului aflat în dificultate;

participă și se implică la diverse seminarii, dezbateri și conferințe științifice din domeniu, schimburi de experiență și elaborează analize, studii, recenzii și cercetări cu privire la protecția copilului instituționalizat, putându-le publica, cu respectarea deontologiei profesionale și a confidențialității anumitor date și informații, în diverse reviste de specialitate;

militează pentru promovarea și apărarea imaginii deopotrivă a profesiei sale și a copilului instituționalizat, prin respectarea deontologiei profesionale și păstrarea caracterului confidențial al informațiilor și datelor furnizate de copil în urma procesului de evaluare, mediere și consiliere socială.

Rolul psihologului

Direcțiile de acțiune s-au modalitățile propriu-zise de intervenție ce trebuie să stea permanent în atenția psihologului din centrul de plasament sunt cele care trebuie să asigure interdependența și complementaritatea demersurilor de socializare, educare și integrare școlară, profesională și socială a copiilor instituționalizați, promovate și susținute de ceilalți factori educativi din centrul de plasament, cum ar fi:

promovează, respectă și apără toate drepturile copilului instituționalizat prevăzute în Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului;

investighează, administrează o serie de instrumente de psihodiagnoză (teste, chestionare,interviuri) și elaborează profilul psihologic (psihomotor, psihointelectual, cognitiv, aptitudinal, afectiv-emoțional, social-adaptiv, trăsături de personalitate) al fiecărui copil, în vederea cunoașterii de către educator a caracteristicilor și resorturilor psihoindividuale necesar stabilirii modului diferențiat de lucru în relația cu copilul pe întreaga perioadă a instituționalizării;

urmărește și evaluează din 6 în 6 luni sau de câte ori este cazul, împreună cu educatorul, evoluția și traiectoria psihocomportamentală a copilului, intervenind, ori de câte ori este nevoie, mai ales când apar perturbații semnificative în procesul de dezvoltare psihocomportamentală, tulburări sau deviații de comportament, prin programarea și derularea unor ședințe de consiliere și terapie, după caz, apoi face o serie de recomandări scrise educatorului asupra altor repere și direcții de acțiune terapeutică (preponderent ocupațională și educațională) ulterioară în relația cu copilul;

asigură asistența profilactică și psihoterapeutică pentru copiii identificați cu serioase tulburări afectiv-emoționale și psihocomportamentale, cu predispoziții și tendințe spre acțiuni antisociale și delincvenționale și a căror metode și tehnici de intervenșie terapeutico-educative și ocupaționale recomandate de psiholog și aplicate de educator au eșuat, printr-o serie de metode și tehnici specific terapeutice (individuală, de grup, cognitivă, comportamentală, de expresie, scenoteste, jocuri proiective etc.), într-un cabinet psihologic dotat corespunzător nevoilor și cerințelor terapeutice, precum și prin stabilirea unui climat de intervenție psihologică și terapeutică plin de căldură umană, autenticitate, pozitivă, favorizantă, de armonie, de confort psiho-afectiv, de siguranță, sinceritate, de încredere și empatie în relația cu astfel de copii, în vederea depășirii dificultăților psihoindividuale și sociale cu care se confruntă și a reabilitării și recuperării psihosociale;

sprijină educatorul din centrul de plasament și dirigintele din școala de masă în efortul de integrare socio-școlară ulterioară a copiilor, prin identificarea unor predispoziții, înclinații, calități, aptitudini vocațional-profesionale și elaborarea unei fișe de evaluare psihointelectuală și cognitiv-aptitudinală însoțită de recomandări scrise, în vederea unei orientări școlare și profesionale corecte, potrivit nivelului lor psihointelectual și aptitudinal-vocațional de care dispun, dar și corespunzător profesiilor și cerințelor de competitivitate existente pe piața forței locale de muncă;

sprijină educatorul în demersul de prevenire, diminuare, contracarare sau estompare a riscului de etichetare, stigmatizare, marginalizare, izolare sau excludere socială a fiecărui copil din grupul de participare (școala de masă), grupul de proveniență (centrul de plasament) sau comunitate, prin formarea și dezvoltarea unei percepții și imagini de sine adecvate, reale, a sentimentului de încredere în sine și ceilalți, a respectului față de sine și ceilalți, a sentimentului de comuniune socială, prin tehnici, modalități și procedee corespunzătoare de intercunoaștere, intercomunicare, interacțiune socială și interrelaționare, în vederea facilitării procesului de acomodare, adaptare și integrare psihosocială la viața socială ulterioară de grup sau comunitară;

sprijină asistentul social în completarea dosarelor sociale a copiilor care sunt propuși pentru încredințare/plasament la persoane sau familii atestate ca asistenți maternali profesioniști de către C.P.C. sau a copiilor care sunt propuși pentru adopție, prin elaborarea și atașarea la dosarul fiecărui copil a profilului psihologic;

sprijină conducerea centrului de plasament în identificarea anumitor surse conflictuale și tensionate ce apar și care prejudiciază atât procesul educațional din centrul de plasament cât și relațiile adult – adult, copil – copil sau adult – copil și face o serie de recomandări verbale sau scrise în vederea prevenirii, diminuării și evitării acestor surse de conflict;

elaborează și realizează studii, cercetări, referate și analize de specialitate cu privire la problematica copilului instituționalizat și le poate valorifica la nivel local și central într-un cadru organizat, științific (congrese, simpozioane, seminarii, mese rotunde etc.) sau prin publicarea acestora în diverse reviste sau lucrări de specialitate;

asigură, împreună cu asistentul social, prevenirea, diminuarea sau estomparea abuzului/neglijării copiilor, prin întălniri periodice cu personalul de educație/îngrijire și cu copiii mai mari în care le sunt explicate consecințele, implicațiile abuzului/neglijării din perspectivă psihologică, socială, juridică, medicală etc., prin ședințe de consiliereși terapie a copiilor care au fost identificați ca fiind supuși diferitelor forme de abuz/neglijare și prin recomandări scrise cu privire la măsurile ulterioare ce trebuie luate pentru copiii abuzați/neglijați și împotriva celor care au comis diferite forme de abuz/neglijare;

asigură confidențialitatea tuturor informațiilor desprinse din timpul procesului de evaluare, consiliere și terapie, ce ar putea aduce atingere sau pune în pericol integritatea fizică, morală și psihică a copiilor.

Concluzie

În acord cu cele exprimate mai sus se poate spune că toate tipurile de activități și modalitățile de intervenție promovate în relația cu copiii din centrul de plasament de personalul angajat și, mai ales, de către educator, ca persoană cheie, de referință, ca principal model de educație pentru fiecare copil, trebuie să aibă ca fundament identificarea și satisfacerea individualizată a tuturor nevoilor biologice, psihofizice, psihointelectuale, afectiv-emoționale, social-adaptative, educaționale, morale etc., precum și stabilirea unor relații de interacțiune socială și educațională sănătoase, normale, bazate pe parteneriat reciproc, pe încredere, armonie, confort, toleranță, sinceritate, respect, empatie, înțelegere etc. menite să le faciliteze ulterior o integrare socială corespunzătoare.

În continuarea și completare activităților demarate de educator, intervenția specializată și interdisciplinară a asistentului social și a psihologului din centrul de plasament trebuie să se facă profund resimțită, tocmai pentru a exista reale șanse ca acești copii să-și cunoască istoricul , socio-familial, să aibă posibilitatea menținerii legăturilor cu familia biologica și lărgită, acolo unde este cazul, să le poată fi diminuate sau evitate pe cât posibil o serie de perturbații, distorsiuni de relaționare socială cu alți copii și adulți din centrul de plasament și din afara acestuia, obstacole, dificultățile de acomodare și adaptare socio-școlară, anumite erori în relaționarea socială cu școala de masă ori cu mediul social înconjurător, tulburări afective și de comportament, anumite stigmate, etichetări, diferențieri sau discriminări negative între ei și copiii proveniți din familie etc., care pot să apară pe parcursul instituționalizării și care își pun serios amprenta asupra dezvoltării personalității lor.

După cum se poate ușor observa din cele mai sus relevate, tipurile de activități și modalitățile de intervenție specializate asupra copiilor instituționalizați se fundamentează preponderent, pe de o parte, pe luarea în considerare a tuturor particularităților psihoindividuale, elaborarea și implementarea unui plan de lucru personalizat pentru fiecare copil în parte, iar pe de altă parte, pe caracterul interacțional, interdependent, interdisciplinar și complementar al activităților și intervențiilor echipei de specialiști din centrul de plasament: educator, asistent social și psiholog.

CAPITOLUL 6

Studiu de caz 1

Date de identificare

Nume și prenume: O.M.

Vârsta: 16 ani

Sex: masculin

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Prezentarea cazului:

O.M este născut la 18.05.1998 în localitatea Baia Mare, județul Maramureș, este de sex masculin, de religie ortodoxă. O.M provine dintr-o relație legal constituită între O.C și O.L, părinții divorțând ulterior. O.M este primul copil al familiei O., ceilalți copii ai familiei sunt:

O.G, 15 ani, instituționalizat împreună cu O.M la un centru de plasament de tip familial, Baia Mare

O.I, 3 ani, aflată în grija bunicii paterne, R.M

Istoria problemei

O.M. a fost crescut de către familia naturală pănă la împlinirea vârstei de 4 ani. În anul 2002, locatarii blocului în care locuia familia O., au sesizat instituția DGASPC, Baia Mare, privind sitiația celor trei copii. Locatarii au declarat că părinții își neglijează copiii, în repetate rânduri, aceștia fiind lăsați fără supraveghere în apartament, fără a li se asigura hrană și în condiții igienico-sanitare nesatisfăcătoare. Acestea au fost motivele pentru care doi dintre copii, O.M și O.G au fost instituționalizați în anul 2004 la centrul de plasament de tip familial din Baia Mare. Sora acestora, O.I a fost luată în grija bunicii paterne, R.M

După despărțire, în anul 2002, părinții O.C și O.L au vândut apartamentul situat în Baia Mare iar O.L s-a mutat într-un sat împreună cu concubinul A.A. În urma acestei relații, ce a durat între anii 2003-2009, au rezultat doi copii, aceștia aflăndu-se în prezent în grija mamei.

O.M și O.G au fost diagnosticați de schizofrenie. Din anul 2002 de când O.M este instituționalizat, părinții nu l-au vizitat deloc. Veniturile celor doi se rezumă doar la pensiile de boală.

Nevoile și resursele copilului

La nivel individual

O.M nu are deficiențe fizice, este înalt, bine proporționat, are o constituție normală. Din punct de vedere medical este clinic sănătos ca urmare a evaluărilor făcute de către medicul de familie.

La nivel cognitiv, O.M nu prezintă deficiențe, folosește un limbaj corect având o abilitate verbală ridicată și un vocabular bine dezvoltat. De asemenea, libajul non-verbal este foarte bine dezvoltat.

Din evaluările asistentului social de la centru, rezultă că O.M are o stimă de sine ridicată, este încrezător în fortele proprii, își evaluează pozitiv propria persoană. Este comunicativ, afectuos, ambițios, prietenos.

O.M s-a adaptat foarte bine în centru. La această adaptare un rol important l-au avut părinții sociali, aceștia manifestând față de copil multă afecțiune, atenție și înțelegere.

La nivel interpersonal și organizațional

Relațiile cu colegii din centru sunt bune, O.M ințelegându-se mai bine cu băieții decât cu fetele. M. este o persoană comunicativă, deschisă, sociabilă, având prieteni atât în centru cât și în localitate.

Are o relație specială cu părinții sociali, în special cu tatăl, F. cerându-le ajutorul ori de câte ori are nevoie. Și cu celelalte persoane angajate are o relație bună.

Rezultatele de la școală sunt foarte bune, M. fiind apreciat de cadrele didactice de la liceul unde învață, acestea solicitându-l și pregătindu-l pentru diferite concursuri desfășurate atât la nivel local cât și la nivel de județ. M. reprezintă o măndrie pentru centru și dorește să urmeze o facultate pentru a-și putea face un viitor.

Studiu de caz 2

Date de identificare

Nume și prenume: V.A

Vârsta: 18 ani

Sex: masculin

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Prezentarea cazului

V.A este născut la 11.02.1996 în localitatea Baia Mare, este de sex masculin și de religie ortodoxă. V.A provine dintr-o relație de concubinaj a mamei V.S cu K.I.

V.A este al doilea copil al lui V.S iar celălalt copil rezultat în urma relației de concubinaj este:

K.M.- 26 ani

V.A este instituționalizat la centrul de plasament de tip familial Baia Mare, județul Maramureș.

Istoria problemei

V.A a fost părăsit după naștere, fapt pentru care acesta a fost crescut de către bunicii materni pana la vârsta de 8 ani. Datorită faptului că aceștia erau bolnavi și incapabili fizic să protejeze copilul și datorită surselor financiare insuficente pentru întreținerea minorului, respectivii au cerut instituționalizarea copilului.

Nevoile și resursele copilului

La nivel individual

V.A este un tănâr de înălțime medie, cu o constituție normală, nu are deficiențe fizice iar ca și greutate se află la limita inferioară.

Lui A. îi place să munească, participă mai ales la activități legate de întreținere, de reparații ajutăndu-și părinții sociali. Banii pe care îi primește, în general, nu reușește să-i administreze eficient. Cumpără diverse obiecte pe care le păstrează un timp destul de scurt, apoi le vinde pe sume mult mai mici decât cele cu care le-a achiziționat sau le dă în schimbul altora. Cere sfatul adulților abia în mometul când realizează ceea ce a făcut și nu înainte.

V.A are o abilitate verbală scăzută, un vocabular insuficient dezvoltat, utilizând frecvent structuri gramaticale greșite. Sunt necesare repetări pentru a memora anumite lucruri și nu poate opera cu noțiunile abstracte.

Este ușor de influențat și își schimbă părerea în funcție de ceea ce spun cei din jur. Frecventează zilnic cursurile școlare însă, cunoștințele sale sunt limitate, creează unele probleme de comportament școlar și educațional, nerespectând în totalitate regulile și normele promovate în colectivul școlar.

Din evaluările asistentului social rezultă că are o stimă de sine scăzută, neavând încredere în capacitatea lui de a rezolva problemele.

Din punct de vedere afectiv este imatur, sensibil în special datorită lipsei de afectivitate cauzată de despărțirea de mama de la o vârstă fragedă. A. se integrează bine în grupul de copii dar nu are inițiativă. Nu-i place să vorbească mult, iar majoritatea timpului și-l petrece singur în camera sa, ascultând muzică.

La nivel interpersonal și organizațional

Relația cu colegii din centru este bună, este dornic de a se înțelege bine cu toti. Când își exprimă nemulțumirea față de unii dintre aceștia, o face fără a fi agresiv sau amenințător. Faptul că este cel mai mare din centru nu este folosit de A. ca fiind o bună ocazie de a-i tachina pe cei mai mici.

Cu personalul din centru se înțelege bine, având o atitudine pozitivă în special față de părinții sociali pe care îi apreciază pentru realizările lor.

Relația cu școala este bună chiar dacă rezultatele nu sunt cele dorite.

V.A, nu este sprijinit de fratele K.M, acesta nu l-a vizitat niciodată.

Studiu de caz 3

Date de identificare

Nume și prenume: A.F

Vârsta: 14 ani

Sex: feminin

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Prezentarea cazului

A.F este născută la 21.04.2000 în localitatea Baia Mare, județul Maramureș, este de naționalitate română și de religie ortodoxă.

A.F provine dintr-o relație întâmplătoare a mamei A.E, tatăl fiind necunoscut. A.F este primul copil al lui A.E și este instituționalizată la centrul de plasament de tip familial din Baia Mare, împreună cu sora sa C.B.

Istoria problemei

Pana la vârsta de 8 ani, A.F a fost crescută în familia naturală alături de sora sa C.B. În anul 2006, datorită faptului că mama A.E nu a mai avut condițiile necesare pentru creșterea și educarea copiilor, primăria din localitatea de domiciliu a acesteia a solicitat luarea unei măsuri de protecție privindu-i pe cei doi copii aflați în întreținerea mamei. S-a instituit măsura de plasament a acestor copii la centrul de plasament de tip familial din Baia Mare, unde se află și în prezent.

Mama A.E este încadrată în grad de handicap accentuat, existând un certificat de exertiză medicală în acest sens. În prezent mama are o relație de concubinaj cu C.O. legătura mamei cu cei doi copii instituționalizați este menținută, aceasta ducandu-i acasă pe perioada vacanțelor, fiindu-i însă dificil să-i îngrijească.

Nevoile și resursele copilului

La nivel individual

A.F este bine dezvoltată din punct de vedere fizic, având o greutate aflată la limita superioară. Acesta este și motivul pentru care este lentă în mișcările pe care le face, având nevoie de un imp mai îndelungat pentru a le executa, obosește foarte repede.

F. are nevoie în fiecare zi de 2 ore de odihnă, altfel devine neliniștită și-i deranjează pe ceilalți copii din centru. Igiena personală este precară, F. se îngrijește doar la observațiile personalului.

A.F are un limbaj slab dezvoltat, un vocabular insuficient și o capacitate destul de redusă de a înțelege mesajele verbale. Dă impresia că a înțeles, dar face altceva. De multe ori face anumite lucruri doar pentru a fi văzut de cei din jur și pentru a fi apreciat. Are nevoie de repetări pentru a memora anumite lucruri, însă memoria ei vizuală este foarte bună. Frecventează constant cursurile școlare dar acest lucru nu se oglindește și în rezultatele la învățătură. Este foarte neatentă atât la școală cât și acasă când își pregătește temele, deranjând colegii și plictisindu-se rapid. Are o capacitate de concentrare redusă, tot ceea ce se întămplă în jurul ei o distrage. Este ajutată în permanență de un educator din centru pentru a-și putea efectua temele.

Din evaluările asistentului social rezultă că A.F are o stimă de sine ridicată, avînd încredere în capacitatea sa de a rezolva problemele, însă are o capacitate redusă de a analiza situațiile. Din greșelile pe care le face nu învață nimic, acestea repetându-se. Este foarte ușor de influențat.

Nu are percepția banilor raportată la nevoile personale. Folosește minciuna pentru a obține anumite beneficii, constând în bani și bunuri. Acest lucru se întămplă mai ales la școală unde, unele cadre didactice îi dau bani pentru a sta cuminte.

Este foarte prietenoasă, sociabilă, dorind să stabilească relații atât cu copiii cât și cu adulții. Are o slabă capacitate de control și o atenție deficitară, manifestând uneori agresivitate în grupul de copii, aceștia respingând-o datorită faptului că nu-i înțeleg comportamentul.

Din punct de vedere afectiv este imatură, atașăndu-se cu ușurință de ceilalți, având capacități empatice, în special când este vorba despre adulți.

La nivel interpersonal și organizațional

Relația sa cu colegii din centru este dominată uneori de tensiuni, datorită faptului că se implică doar superficial în activitatea ce vizează grupul. Cu părinții sociali are o relație bună, în special cu mama pe care o ascultă și o respectă. Aceasta și datorită faptului că mama o încurajează mereu. Ceilalți membrii ai personalului întămpină dificultăți în ceea ce privește relaționarea cu F.

Cel mai bine se înțelege cu sora sa C.B, dar și între cele două mai apar tensiuni, tot datorită comportamentului ei.

În ce privește relația cu colegii de la școală, aceasta este tensionată, colegii marginalizând-o datorită faptului că deranjează orele.

Are probleme în a interioriza regulile în clasa de elevi, nemulțumirea cadrelor didactice reflectându-se în modul de notare a activității lui F., dar și atitudinea față de aceasta.

Relația cu mama sa A.E este bună, însă în perioada când F. este acasă, aceasta are un program haotic fără reguli, fără sarcini, fapt ce o influențează în mod negativ iar la revenirea în centru îi este dificil să se supună programului.

În realizarea celor 3 studii de caz am colaborat cu asistentul social din centrul de plasament de tip familia, rolul pe care l-am exercitat a fost cel de observator.

Concluzii

În centrele de plasament copiii sunt despărțiți de familiile lor, acest lucru afectând dezvoltarea lor armonioasă. Mediul social în care se formează și se dezvoltă un copil, reprezintă un factor care are cea mai mare influență asupra devenirii sale.

În centrele de plasament, copilul este lipsit complet de stimulii intelectuali și afectivi care provin din împărtășirea unor activități obișnuite, firești, într-io familie, este lipsit complet de prilejurile activităților creative și învățării prin propria experiență.

Prin această lucrare am dorit să scot în evidență importanța, rolul relțiilor afective stabile în satisfacerea nevoilor copiilor instituționalizați, accentul fiind pus pe nivelul de funcționare socială, de adaptare socială și pe nivelul stimei de sine.

Asigurarea securității afective a copiilor din centrele de tip familial nu înseamnă și lipsa problemelor generate de perioadele prin care aceștia trec. Ceea ce este foarte important, în opinia mea, este felul în care cei responsabili de creșterea și educarea copiilor instituționalizați găsesc împreună cu aceștia soluții la problemele ce apar. Pentru ca personalitatea unui copil să se dezvolte sănătos este necesar a fi construită o relație umană mai strânsă, bazată pe cooperare, o relație asemănătoare cu cea care se dezvoltă într-o familie.

Integrarea optimă a acestei categorii de copii, este posibilă doar dacă, nevoile lor au fost satisfăcute la un nivel mai ridicat.

Cercetare

Premisele cercetării

Cercetarea care constituie obiectul acestei lucrări am desfășurat-o la o casă de tip familial din Baia Mare. Cercetarea s-a desfășurat pe un grup de 18 persoane, având vârsta cuprinsă între 4 și 18 ani. Grupul este format din 10 fete și 8 băieți dintre care 8 subiecți sunt de cetățenie română iar 4 sunt romi. Toți sunt cuprinși în sistemul de învățământ normal, subiecții fiind sănătoși fizic și psihic.

Scopul cercetării

Scopul principal al cercetării de față îl constituie determinarea măsurii în care sunt respectate drepturile copilului de către asistenții sociali/educatorii de la centru.

Obiectivele cercetării

Determinarea măsurii în care resimt copiii plasați că le sunt respectate drepturile de către asistenții sociali/educatori;

Ipoteza cercetării

Ipoteza 1: Profesia de asistent social presupune o mai bună cunoaștere și respectare a drepturilor copilului decât o altă profesie.

Ipoteza 2: Cunoașterea drepturilor copiilor duce la o mai bună relaționare a ocrotirilor cu aceștia.

Metodologia cercetării

Populația studiată

Populația țintă au constituit-o copiii aflați în plasament la o casă de tip familial din Baia Mare.

Lotul studiat

Lotul copiilor studiați au fost în număr de 12.

Metodele și instrumentele de culegere a datelor

Metoda de cercetare folosită a fost metoda anchetei, iar instrumentul folosit a fost chestionarul structurat, cu întrebări închise. Pentru efectuarea cercetării s-a folosit un chestionar cu 13 întrebări legate de respectarea drepturilor copiilor de către ocrotitorii acestora. Cele 13 întrebări au vrut să surprindă un domeniu cât mai larg al drepturilor copilului. Nu s-a făcut referire la acele drepturi a căror respectare ține de părintele biologic, dar nu și de asistentul social al copilului. De exemplu, respectarea dreptului copilului la un nume și la a fi înregistrat imediat după naștere nu ține, de cele mai multe ori, de asistentul social, care se întămplă să îl ia pe acesta în plasament abia după o anumită perioadă de timp, mai scurtă sau mai lungă, de la nașterea sa.

Chestionarul pe care l-am construit e alcătuit din 13 întrebări care se referă la câte un drept al copilului, din Legea copilului (272/2004) sau din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului.

Am optat pentru utilizarea de întrebări cu caracter mai puțin discret, deoarece am considerat că o întrebare foarte directă provoacă subiectului reacții ce alterează validitatea instrumentului de cercetare. S-au folosit cele mai simple cuvinte și expresii, iar frazele au fost cât se poate de scurte, pentru ca mesajul lor să fie ușor înțeles și neinterpretabil, de către toate categoriile de subiecți care urmau a fi chestionați.

Au fost incluse, deci, în chestionar 13 întrebări închise factuale, informația privind elemente de comportament ale indivizilor chestionați în legătură cu respectarea drepturilor copilului. Evantaiul de răspunsuri formează o scală ordinală, care încearcă să surprindă gradual intensitatea acțiunii indivizilor chestionați cu privire la subiectul cercetării. Astfel, pentru fiecare din cele 13 întrebări care formează chestionarul, scala de răspunsuri este aceeași:

foarte puțin

puțin

mult

foarte mult

Prezentarea rezultatelor în urma aplicării chestionarului

1.Sexul subiecților

În figura 1 este reprezentat sexul subiecților, după care putem observa că un procentaj de 56% reprezintă sexul feminin iar un procentaj de 44% reprezintă sexul masculin.

Figura 1 – sexul subiecților

VÂRSTA SUBIECȚILOR

Din această figură cu privire la vârsta subiecților putem observa că un procentaj de 44% sunt copii cu vârsta cuprinsă între 7 ani și 12 ani, de asemenea, un procentaj de 28% reprezintă copiii cu vârsta cuprinsă între 12 și 16 ani, copiii cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani sunt în procent de 17% iar cel mai mic procentaj, de 11% îl reprezintă copiii cei mai mici cu vârsta cuprinsă între 4 și 7 ani.

Figura 2 – vârsta subiecților

Studiile subiecților

Din figura 3 putem observa că, gradul de școlarizare a copiilor acoperă o paletă relativ largă. Astfel, 12 copii au avut un parcurs școlar „normal”, ei fiind dați la școală la vârsta de 6-7 ani, iar în prezent sunt cuprinși într-o anumită formă de învățământ, ceilalți 6 copii sunt încă la grădiniță.

Figura 3 – studiile subiecților

Naționalitatea subiecților

Figura 4 ne arată că, majoritatea subiecților chestionați sunt români, aceștia reprezentând un procentaj de 78%, iar cealaltă parte de 22% este reprezentată de copii cu naționalitate romă.

Figura 4 – naționalitatea subiecților

La întrebarea Asistentul/educatorul la care sunt plasat îmi arată că mă iubește:, rezultatele au fost în felul următor:

0% au răspuns foarte puțin

11% au răspuns puțin

72% au răspuns mult

17% au răspuns foarte mult

Figura 5 – afecțiunea față de copil

La întrebarea Când sunt bolnav, asistentul la care sunt plasat se îngrijorează:, rezultatele au fost în felul următor:

0% foarte puțin

0% puțin

56% mult

44% foarte mult

La întrebarea Când sunt bolnav, asistentul la care sunt plasat se îngrijorează:, rezultatele au fost în felul următor:

0% foarte puțin

0% puțin

56% mult

44% foarte mult

Figura 6 –

La întrebarea Am tot ceea ce îmi doresc acasă:, rezultatele au fost în felul următor:

0% au răspuns foarte puțin

11% au răspuns puțin

45% au răspuns mult

44% au răspuns foarte mult

La întrebarea Asistentul la care sunt plasat crede că școala este foarte importantă:, rezultatele au fost în felul următor:

0% au răspuns foarte puțin

0% au răspuns puțin

0% au răspuns mult

100% au răspuns foarte mult

La întrebarea Asistentul la care sunt plasat se supără atunci cănd eu nu sunt de acord cu ceea ce vrea ca eu să fac:, rezultatele au fost în felul următor:

11% au răspuns foarte puțin

28% au răspuns puțin

50% au răspuns mult

11% au răspuns foarte mult

La întrebarea Asistentul la care sunt plasat nu mă lasă să particip la alte activități în afara școlii:, rezultatele au fost următoarele:

0% au răspuns foarte puțin

17% au răspuns puțin

78% au răspuns mult

5% au răspuns foarte mult

La întrebarea Asistentul la care sunt plasat verifică ceea ce povestesc eu cu prietenii mei:, rezultatele au fost următoarele:

56% au răspuns foarte puțin

39% au răspuns puțin

5% au răspuns mult

0% au răspuns foarte mult

La întrebarea Asistentul la care sunt plasat e de acord ca eu să folosesc internetul:, rezultatele au fost următoarele:

56% au răspuns foarte puțin

28% au răspuns puțin

5% au răspuns mult

11% au răspuns foarte mult

La întrebarea După școală, nu am voie să dorm sau să mă joc, ci trebuie să ajut pe asistentul la care sunt plasat la lucrul prin casă:, rezultatele au fost următoarele:

28% au răspuns foarte puțin

56% au răspuns puțin

5% au răspuns mult

11% au răspuns foarte mult

La întrebarea Asistentului la care sunt plasat îi place să mă lase în excursii:, rezultatele au fost în felul următor:

50% au răspuns foarte puțin

33% au răspuns puțin

17% au răspuns mult

0% au răspuns foarte mult

La întrebarea Pentru a mă educa, asistentul la care sunt plasat folosește și pedepse mai dure:, rezultatele au fost următoarele:

61% au răspuns foarte puțin

17% au răspuns puțin

11% au răspuns mult

11% au răspuns foarte mult

La întrebarea Asistentul la care sunt plasat crede că eu trebuie să am religia pe care o are ea:, rezultatele au fost în felul următor:

0% au răspuns foarte puțin

17% au răspuns puțin

44% au răspuns mult

39% au răspuns foarte mult

Prezentarea concluziilor cercetării

Scopul cercetării de față a fost acela de a observa măsura în care sunt respectate drepturile copilului pe care îi au în îngrijire asistenții/educatorii.

În urma analizei graficelor din acest capitol, se poate concluziona faptul că, drepturile respectate în cea mai mare măsură de asistenții/educatorii sunt cele legate, conform teoriei lui Maslow, de trebuințele de bază, și anume dreptul la ocrotire părintească, dreptul la odihnă și sănătate, nivel de trai decent și protecție împotriva abuzului. Celelalte drepturi, legate de nevoile superioare (dreptul de a fi informat, libertatea de gândire și expresie, activități culturale și libertate religioasă) sunt în majoritatea cazurilor respectate într-o mică măsură.

Se poate observa că dreptul pe care copiii chestionați declară că este respectat cel mai mult dreptul la odihnă și recreere, urmat la același nivel, de dreptul la asistență medicală. Urmează dreptul la un nivel de trai decent, iar apoi dreptul la protecție împotriva abuzului și a relelor tratamente.

Conform rezultatelor la chestionar se pare că asistenții/educatorii sunt îndreptați, în principal, înspre respectarea trebuințelor de bază ale copilului, conform teoriei lui Maslow, care împarte în cinci categorii trebuințele noastre, și anume nevoile fiziologice (indispensabile vieții), nevoia de siguranță, nevoia de dragoste și apartenență, nevoia de autorespect și nevoia de autorealizare.

Cel mai respectat drept, așa cum este acest aspect perceput de către copii, este dreptul la o familie, urmat în egală măsură de dreptul la sănătate, odihnă, educație, protecție împotriva abuzului și un nivel de trai decent. Urmează dreptul la liberă asociere, apoi dreptul la libertatea de gândire. Cele mai puțin respectate drepturi, după cum resimt copiii plasați sunt dreptul la dezvoltare, activități culturale, dreptul de a fi informat și libertatea religioasă, pe ultimul loc aflându-se libertatea de expresie.

În concluzie, se poate afirma, conform teoriei lui Maslow, că drepturile care țin de nevoile de bază, de securitate, cât și de afiliere sunt bine cunoscute de către asistenți/educatori, ceea ce este și specificul muncii acestora, dar nevoile legate de aspecte specifice vârstei, libertate de expresie și gândire, precum și dreptul de a fi informați, mai exact drepturi care țin de nevoile superioare ale copilului, par să nu fie atât de apreciate și respectate la copiii plasați.

Copiii se simt în siguranță la asistenții/educatorii plasați, fiindu-le satisfăcute nevoile de bază (sănătate, ocrotire, odihnă, nivel de trai decent), dar nesimțind că le sunt respectate drepturile care țin de nevoile superioare ale omului.

Concluzii

Ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă copiilor în primii ani din viața lor este de o importanță crucială, atât pentru binele lor imediat, cât și pentru viitorul lor. Dacă ai primit cel mai bun start în primii ani din viață, ai șansa mai degrabă să fi crescut sănătos, să-ți fi dezvoltat limbajul și capacitățile de învățare, să fi mers la școală și să fi fost condus spre o viață productivă și plină de recompense. Există însă milioane de copii în jurul lumii care sunt privați de dreptul de a nu atinge potențialul lor maxim.

Fiecărui copil trebuie să-i fie asigurat cel mai bun start în viață – viitorul lor, și chiar viitorul comunităților lor, națiunilor și a întregii lumi depinde de asta.

În fiecare an, zeci de milioane de copii din jurul lumii încep cu un start bun, și în fiecare an, un foarte mare număr dintre ei sunt opriți în drumul lor, privați, într-un fel sau altul, de dragoste, de îngrijire, sănătate, nutriție și protecția de care au nevoie pentru a supraviețui, a crește și a se dezvolta. Aproximativ 10 milioane de copii mor în fiecare an înainte de a împlini 5 ani iar peste 200 de milioane nu se dezvoltă la potențialul lor maxim, numai pentu că ei și ocrotitorii lor duc lipsă de condițiile de bază necesare pentru copii ca să supraviețuiască și să se dezvolte.

Studiul de față a vrut să surprindă, deși într-o mică măsură, situația în care se află copiii aflați în dificultate în ceea ce privește respectarea drepturilor care li se cuvin, precum și importanța care trebuie acordată drepturilor copilului, respectării lor și sprijinul acordat copilului încă din primii ani de viață. Asistenții/educatorii, prin însuși „profesionalismul profesiei” lor, pot contribui într-o anumită măsură la răspândirea acestui curent, dacă îl putem numi așa, de respectare a drepturilor copilului.