Impactul Globalizarii Asupra Inegalitatilor Sociale
Lucrare de Licență
Impactul globalizării asupra inegalităților sociale
INTRODUCERE
CAPITOLUL I:
SEMNIFICAȚII ALE CONCEPTULUI DE GLOBALIZARE
1.1 Aspecte generale ale fenomenului de globalizare economica
1.2 Trăsăturile distinctive ale globalizării economice
1.3 Indici globalizării
CAPITOLUL II:
EFECTELE GLOBALIZĂRII ASUPRA SOCIETAȚI
2.1 Impactul Social al Globalizării
2. 2. Globalizarea culturii
2.3 Inegalitățile sociale
CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ
IMPACTUL GLOBALIZĂRII ASUPRA INEGALITĂȚILOR SOCIALE ÎN ROMÂNIA
3.1 Globalizarea în România
3.2 Inegalitățile sociale în România
3.3 Riscurile sau consecințele benefice ale globalizării pentru România
CONCLUZIE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Cel mai mare fenomen de integrare și interacțiune în privința diferitelor națiuni, guverne, companii și oameni, cu un proces influențat de comerțul internațional și investițiile care sunt ajutat detehnologia informației. Eu consider că acest proces are efecte asupra mediului, culturii, sistemele politice, dezvoltarea economică și prosperitate, precum și asupra stării sociale a oamenilor în societățile din întreaga lume. Este foarte evident că lumea se îndreaptă cu repeziciune spre globalizare, spre o lume văzută ca o unitate la nivel mondial a unor egalități și care va funcționa cu norme și standarde comune. Elementele specifice ale fiecărui participant vor contribui la realizarea unui echilibru internațional, cu deosebire socio-economic, la nivel macrostructural, în funcție de resursele proprii și de capacitatea de utilizare a acestora de fiecare colectivitate umană în calitate de actor acceptat ca egal, suveran și independent. Sunt de părere că națiunea sau statul național nu trebuie să se opună globalizării. Ele sunt deja integrate în acest proces. Din acest punct de vedere, globalizarea nu apare ca ceva distructiv sau acel ceva care să anuleze specificul. Globalizarea nu mai este o amenințare a identității, ci ca un fenomen care conservă, afirmă și crește potențialul națiunilor. Cele două laturi ale fenomenului de ,,globalizarea” și dorința de protejare a identității pot fi considerate o completare. Desigur că problema referitoare la raportul dintre identitate națională și ,,globalizare presupune o dezbatere mult mai amplă. Am putut observa că punerea în discuție a uni asemenea subiect este deosebit de constructiv și pare a fi, întotdeauna, la început. La prima vedere, ai impresia că trebuie să distrugi ceva ca să poți construi altceva. Uneori se pune în discuție chiar justificarea respectivului raport: identitate–globalizare. Din acest punct de vedere, în studierea subiectului am pornit de la bazele istorice ale acesteia: perioada istorică, dimensiunea politică sau geografică, instrumentele de realizare, direcția de acțiune. Întrebările pe care le pun sunt îndreptate și anume: cu posibilitățile momentului, cu relațiile la nivel regional și planetar. Criză economică, începută încă din anul 2007 în Statele Unite ale Americii, arata că economiile au fost în cădere vizibilă iar câteva luni mai târziu, indicatorii economici au atins cel mai mic nivel istoric în iunie 2009 și vă mai scădea cu încă 4,7% în următoarele 15 luni. Abordării subiectului rezultă mai ales din apariția unor fenomene specifice globalizării: granițele sunt copleșite de transparența oferită de internet, de televiziuni, radiouri, cărți, ziare și alte categorii de comunicare iar tradițiile, specificitățile popoarelor se amestecă prin practicarea acestora; evenimentele a căror cunoaștere se întâmplă aproape instantaneu și altele. Am observat că se folosesc termeni ca „dependență și invadare culturală“, „omogenizare“, „concentrare“, „standardizare“. Astfel, pământul devine din ce în ce mai mic. Privim spre el prin procese interculturale, prin istorii multicentrale și polifonice. Transnaționalitatea pe piața mondială de idei și în traseele informaționale, care ar trebui să ofere o „libertate nelimitată“, se transformă într-o extensie a puterii: puterea informației și a foloaselor rezultate din deținerea ei la nivel planetar. Viziunea planetară a politicienilor, existența corporațiilor transnaționale, dezvoltarea comerțului, industriilor și libera circulație duc la creșterea importanței și responsabilității departamentelor de relații publice. Practicienii de relații publice nu sunt implicați doar în marketing, ci și în elaborarea strategiilor. Dezvoltarea, dincolo de frontiere a afacerilor, necesită o comunicare mai intensă între autorități aflate la mare distanță. Practica, apărută după cea de-a doua conflagrație mondială, se extinde cu rapiditate, aceasta presupunând influență și transparență în planul comunității mondiale. Astfel, comunitatea mondială, grație globalizării tinde să devină o identitate. Pe ce se bazează această identitate? Este una din întrebările la care numai viitorul, practic, va răspunde. Trăim într-o lume a informației, a comunicării instantanee. Televiziunea prin satelit, accesibilă pe întregul pământ și devenită sursă primară de informații, internetul – acea coloană vertebrală a informațiilor globale generează influențe asupra identității naționale și chiar înlocuirea marilor audiențe naționale cu altele, planetare. Disputele etnice, culturale, religioase din continente diferite, rivalitățile ideologice fac obiectul unor dezbateri, consecințe și decizii aproape simultane. De aceea, viitorul jurnalist, diplomat, manager, om politic trebuie să fie pregătit la nivelul „citirii“ globale. Crearea sau menținerea unei imagini pozitive a unei națiuni, deci a unei identități – de pildă – este un lucru extraordinar de greu de realizat în condițiile unei comunicări globale.
CAPITOLUL I:
SEMNIFICAȚII ALE CONCEPTULUI DE GLOBALIZARE
Aspecte generale ale fenomenului de globalizare economică
,,Globalizarea’’ a devenit un fenomen tot mai cunoscut în ultimele două decenii. Creșterea bruscă a schimbul de cunoștințe, a comerțului și a capitalului din întreaga lume, condus de ultimele inovații tehnologice și de internet, a pus termenul în lumina reflectoarelor. Unii văd globalizarea ca pe un avantaj pentru toate națiunile. În conformitate cu Amartya Sen, un economist câștigător de Premiul Nobel, globalizarea, ,,a îmbogățit lumea științific și cultural, și au beneficiat mulți oameni din punct de vedere economic la fel de bine’’. Organizația Națiunilor Unite consideră că forțele globalizării ar putea avea puterea de a eradica sărăcia în secolul. Alți nu sunt de acord. Globalizarea a fost atacată de critici economie de piață liberă, cum ar fi Joseph Stiglitz și Ha-Joon Chang, pentru perpetuarea inegalității în lume. Unii sunt de acord cu ilustrațiile autorilor. Am descoperit că Fondul Monetar Internațional a recunoscut în anul 2007 că gradul de inegalitate ar fi fost majorat din cauza introducerilor de noi tehnologii și investiții de capital străin în țările în curs de dezvoltare. Reprezentanți țărilor dezvoltate, nu au încredere în globalizare, deoarece se tem că angajatorii vor își muta locurile de muncă în zone unde mâna de lucru este cu mult mai ieftină. În Franța, ,,globalizare’’ și ,,delocalizare’’ au devenit termeni derogatorii pentru politicile de piață liberă. Un studiu aprilie din 2012 al IFOP, a constatat că doar 22% dintre francezi au considerat globalizarea un "lucru bun" pentru țara lor. Am observat că Adam Smith în lucrarea să Avuția națiunilor nu a folosit cuvântul ,,globalizare’’ deși este un subiect cheie. Descrierea sa despre dezvoltare economică are ca principiu de bază integrarea piețelor în timp. Ca diviziune a muncii care își permite să extindă căutarea pentru specializarea comerțului și treptat, să reunească comunitățile din diferitele părți ale lumii. Tendința este aproape la fel de veche ca și civilizație. Diviziile primitive de muncă, între "vânători" și "păstori", a crescut în calitate de sate și rețele de comercializare care sau extins pentru a include specializări mai largi. În cele din urmă de la armurieri la arcuri și săgeți de artizanat, tâmplari pentru a construi case, și croitoreasă pentru a face haine, apărute ca artizani de specialitate. Ca sate, orașe, țări și continente a început comercializarea mărfurilor care au fost eficiente, piețele au devenit mai integrate iar specializarea și comerțul a crescut. Acest proces pe care Smith îl descrie începe să sune mai degrabă a globalizare, chiar dacă acesta a fost mai limitat în zonă geografică decât ceea ce majoritatea oamenilor cred despte termenul de azi. Smith a avut un anumit exemplu în minte atunci când a vorbit despre integrarea pieței între continente și anume Europa și America. Descoperirea de nativi americani au permis de către comercianți europeni o nouă diviziune a muncii între cele două continente. El menționează, de exemplu, că americanii nativi, care, specializați în vânătoare, tranzacționau piei de animale pentru "pături și arme de foc", iar pentru acest schimb parcurgeau mii de mile distanță, în lumea veche. Unii istorici economici moderni contestă argumentul lui Smith și anume că descoperirea Americi, de către Cristofor Columb în 1492, a accelerat procesul de globalizare. Kevin O'Rourke și Jeffrey Williamson a susținut într-o lucrare din 2002 că globalizarea a început cu adevărat în secolul al XIX-lea, atunci când o scădere bruscă a costurilor de transport a permis prețurile de mărfuri din Europa și Asia să conveargă. Descoperirea lui Columb a Americi și descoperirea de către Vasco Da Gama a traseului pentru Asia în jurul Capului Bunei Speranțe a avut un impact foarte mic asupra prețurilor materiilor prime, spun ei. Dar există o piață importantă, care Mssrs O'Rourke și Williamson au ignorato în analiza lor: piața de argint. Ca monedele europene s-au bazat, în general, cu privire la valoarea argintului, orice schimbare în valoarea sa ar fi avut efecte mari asupra nivelului prețurilor european. Smith însuși a susținut că aceasta a fost una dintre cele mai mari schimbări economice, care a dus la descoperirea Americilor: ”Descoperirea minelor abundente din America au redus, în secolul al XVI-lea, valoarea de aur și argint din Europa la aproximativ o treime din ceea ce a fost înainte, deoarece costa mai puțin pentru a aduce aceste metale din mina la piață, Deci, atunci când au fost aduse , acestea ar putea cumpăra sau comanda mai puțin forța de muncă; și această revoluție în valoarea lor, deși, probabil, cea mai mare, nu este deloc singurul de care istoria dă socoteală Influxul de aproximativ 150.000 de tone de argint din Mexic și Bolivia din imperiile spaniolă și portugheză după anul 1500 a inversat în jos evoluția prețurilor din perioada medievală. În schimb, prețurile au crescut dramatic în Europa, cu un factor de șase sau șapte ori în următorii 150 de ani iar ca efect, mai mult de argint urmărit aceeași cantitate de mărfuri în Europa (a se vedea graficul 1).
Figura numarul 1.
Impactul a ceea ce istoricii au numit ,, revoluția preț”, a schimbat dramatic fața Europei. Istoricii atribuie totul, de la dominația Imperiului spaniol în Europa la creșterea bruscă de vânătoare din jurul secolului al XVI-lea, la efectele destabilizatoare ale inflației asupra societății europene. Și dacă nu ar fi fost creșterea bruscă a importurilor de argint din Europa către China și India, în această perioadă, inflația europeană ar fi fost mult mai rău.Creșterii prețurilor să oprit doar în 1650 când prețul de monede de argint în Europa a scăzut la un nivel atât de mic încât nu mai era rentabil să-l importe din America. Convergența rapidă a pieței de argint în perioada modernă este doar un exemplu de ,,globalizare”. Economistul istoric german, Andre Gunder Frank, a susținut că începutul globalizării pot fi urmărite înapoi la creșterea comerțului și a integrării pieței între Sumer și civilizației Indus din al treilea mileniu î.Hr.. Legăturile comerciale între China și Europa au crescut în primul rând în timdia, în această perioadă, inflația europeană ar fi fost mult mai rău.Creșterii prețurilor să oprit doar în 1650 când prețul de monede de argint în Europa a scăzut la un nivel atât de mic încât nu mai era rentabil să-l importe din America. Convergența rapidă a pieței de argint în perioada modernă este doar un exemplu de ,,globalizare”. Economistul istoric german, Andre Gunder Frank, a susținut că începutul globalizării pot fi urmărite înapoi la creșterea comerțului și a integrării pieței între Sumer și civilizației Indus din al treilea mileniu î.Hr.. Legăturile comerciale între China și Europa au crescut în primul rând în timpul epoci elenistice, cu o creșterea în continuare a pieței de convergență care apar la nivel mondial, atunci când costurile de transport au scăzut în secolul al XVI-lea și mai rapid în epoca modernă a globalizării, care Mssrs O'Rourke și Williamson o descriu ca după 1750 . Istorici globali, cum ar fi Tony Hopkins și Christopher Bayly au subliniat, de asemenea, nu numai importanța schimbului comercial, ci, de asemenea, idei și cunoștințe în timpul perioadelor de globalizare pre-moderne. Globalizarea nu a fost întotdeauna un proces cu un singur sens. Există dovezi că a existat pe piață și dezintegrare (sau deglobalisation), în perioade la fel de variat că Evul Mediu, în secolul al XVII-lea, și în perioada interbelică, în secolul XX. Și există unele dovezi că globalizarea să retras în contextul crizei din 2007. Dar este clar că globalizarea nu este pur și simplu un proces care a început în ultimele două decenii sau chiar în ultimele două secole. Ea are o istorie care se întinde de mii de ani, începând cu primitivi vanatori-culegatori de comercializare a lui Smith cu următorul sat, și în cele din urmă în curs de dezvoltare în societățile interconectate la nivel global din ziua de azi.
Trăsăturile distinctive ale globalizării economice
Specialiștii declară că problema noastră actuală nu este legată de insufiența schimbului economic, ci de distrugerea coeziunii morale a societăților care au fost odinioară legate de obiceiuri religioase, comunitate sau familie dar acestea au fost realități sociale solide despre care teoreticienii au crezut că vor rămâne intacte indiferent de ce se va întâmpla. Nu ne putem baza pe asta. Este foarte clar că, cheia care poate aduce succesul de societăți moderne nu vor fi cele care sunt în totalitate moderne. Succesul este dat de îmbinarea stiluri vechi și noi, în care conviețuiesc tradiția și modernitatea, fără că vreuna să predomine. În era globalizării unele țării caută să-și întărească identitatea prin provocarea de pagube asupra dizolvării identității altor țări. Fenomenul este cât se poate de normal iar, rațiunile cât și urmările sale trebuie căutate ca într-o oglindă, în istorie. impactul globalizării pe termen lung la nivel cultural, nu este unul distructiv. Culturile superioare vor continua să existe, se vor impune și vor renaște permanent. Realitatea este că granițele se dizolvă iar omul se regăsește tot mai mult ca locuitor al Pământului și mai puțin ca cetățean a unei țări. Pe zi ce trece barierele impuse de limbă și cele culturale sunt înlăturate și oamenii pot să comunice mai ușor, care duce la dezvoltarea de valori comune, având în același timp posibilitatea de exprimare și afirmare într-un context universal valabil și larg acceptat.
Globalizarea și piața muncii:
O caracteristică a globalizării pe care am observato și are efect și în ziua de azi este mutarea de întreprinderi care constituie aspectul cel mai vizibil al competiției dintre vechile țări industrializate și țările cu salarii mici. Aceasta competitivitatea a țărilor cu salarii mici duce la creșterea comerțului cu țările bogate, ceea ce are 2 efecte importante: consumatorii din țările bogate pot consuma mărfuri la prețuri mai ieftine ca și țările cu salarii mici, au mai mult acces la bunuri și informații pe care aceste țări nu le dețin sau care le fabrică, la o calitate mai proastă și prețuri mult mai mari decât țările bogate.
În țările industrializate (adică cele bogate) putem vorbi de trei categorii de persoane active:
Competitivii – care realizează bunurile și serviciile pe care țările cu salarii mici nu știu să le producă;
Expușii – care sunt într-o luptă directă cu persoanele active din țările cu salarii mici;
Protejații – care produc bunuri și servicii care prin natura lor nu pot călători.
Schimburile cu țările în care salariile sunt mici este un efect mecanic al creșterii acestora iar într-o primă etapă faptul că se distrug numărul de locuri al expușilor creându-se locuri de muncă tot mai multe pentru competitivi, dar ritmul de creare al locurilor de muncă pentru aceștia în țările bogat industrializate compensează locurile de muncă ale expușilor, atunci creșteri semnificative ale șomajului sau inegalităților nu se vor înregistra.
În perioada 1970-1980 în țări cum ar fi Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, care, prin politici voluntare și protecționiste, au exportat bunuri tot mai perfecționate, și urmare a acestui fap salariile sau ridicat și monedă a crescut în valuare. Când au produs bunuri tot mai complexe, costurile salariale s-au apropriat de cele ale țărilor bogate din Europa.
În China, foste țări socialiste din Estul Europei, Mexic, Brazilia, India în care sunt salarii mici și capacitate tehnologică avansată, acestea au mărimi mult mai înalte decât în primele ,,țări noi industrializate” (dragonii asiatici) cu toate că structura lor este total diferită. Masele rurale și numeroși lucrătoritori din sectorul informal coexistă cu o industrie modernă cu toate că primi au o productivitate foarte redusă, de aici rezultând un nivel mic al venitului mediu pe locuitor.
Argumentele privind liberul schimb cu țările cu salarii reduse sunt două:
Primul argument este competitivitatea datorată subevaluării monedelor acestor țări care nu sunt atât de grave pe cât par la prima vedere. Al doilea argument se referă la lipsa de protecție socială a salariaților cu toate că în unele dintre aceste țări au sistemul de asigurări (îngrijire,șomaj,etc.) gratuită sau suventionata care la valuarea relativă a salariului net sunt egale cu cele din țările bogate cazul relevant fiind cel al Chinei sau unele practici cu munca efectuată de copii sau gratuită de către prizonieri aceste afiind indiscutabil condamnabile. Se poate face referire și la un al treilea argument acesta fiind competitivitatea datorată gradului redus de protejare a mediului.
Începând cu ianuarie 2014 când sau eliminat restricțiile de pe piața munci sau oferit pentru angajatorii care creează locuri de muncă în străinătate șansa de a constata din plin beneficiile globalizării. Informarea în ceea ce privește aspectele implicate asupra multor angajatori nu exista aceștia ne știind aspetele globalizării și automat nici viitorii angajați.
Muncitorii din țara noastră trăiesc cu frica, deoarece globalizarea îi va face pe bogați și mai bogați iar cei săraci vor săraci în continuare ceea ce este greșit ca idee. Șansele de câștig în cadrul globalizării sunt atât pentru companiile angajatoare care oferă locuri de muncă în afara țării cât și pentru angajați care vor avea salarii mult mai mari decât nivelul salariilor din țara noastră, dar mai mici comparativ cu nivelul salariului din țara respectivă.
Ridicarea restricțiilor de pe piața muncii din Uniunea Europeană va determina o creștere economică la nivel internațional, fenomenul de globalizare făcându-și simțită prezența. Întreprinderile din Uniunea Europeană, indiferent de nivel, implicit angajatorii, vor avea acces la noi piețe, la diferite surse de finanțare, o nouă nișă de forța de muncă și resurse tehnologice. Nivelul de trăi a crescut cu o cincime în Europa în ultimii 50 de ani datorită globalizării. Unul dintre factorii participanți la globalizare, este reprezentat de raportul forța de munca – costuri, avantajos pentru angajatori. În multe cazuri, cetățenii au tendința de a asocia globalizarea cu disponibilizarea locurilor de muncă, scăderea nivelului salarial sau deteriorarea condițiilor de muncă. Totuși globalizarea, prin ridicarea restricțiilor de pe piața muncii, va oferi angajatorilor străini, șansa de a angaja forța de munca din România, contra unor salarii sub media practicata pe piața muncii locale. Angajatorii străini datorită globalizării vor putea la locurile de munca din străinătate să angajeze muncitori romani aceștia ne mai fiind obligați să prezinte documente obligatorii pentru muncitorii din țara noastră cum ar fi permise de ședere și permisele de munca astfel costurile companiei angajatoare alocate forței de muncă vor fi mult mai scăzute. În acest fel se asigura dezvoltarea companiei străine angajatoare ceea ce va determina dezvoltarea atât pentru țară străină unde vor munci lucrătorii romanai cât și pentru țara noastră unde automat vor crește investițiile.
Globalizare și Emigrare
În cadrul globalizării este bine știut că aceasta acentueaza mondializarea spațiilor de deplasare. Astfel se va înregistra tot o dată și mondializarea spațiilor de recrutare a forței de muncă și calitatea diversificată a fluxurilor. ,,Transferurile de competență se îndreaptă din Sud către Nord, cuprinzând între altele “exodul creierelor”, dar și din Nord către Sud, cu firme multinaționale care își trimit cadrele de conducere și tehnicienii în străinătate în funcție de propria lor dezvoltare și de mutări de întreprinderi. Din Nord, muncitori care nu au o calificare specială se îndreaptă tot către Nord, ca britanicii și portughezii din Uniunea Europeană care au emigrat legal în Germania și care lucrează “la negru” pe imensul șantier berlinez de după 1989. Din Sud, bărbați și femei fug spre un Sud mai puțin sărac, ca burkinezii care pleacă în Coasta de Fildeș sau bolivienii în Argentina, sau chiar spre Est, ca vietnamezii sau srilankezii în Europa de Est și în Rusia”. Se remarca că părerea unora dintre specialiști ar fi ca muncitorii necalificați sunt de obicei uitați de obicei de procesul de globalizare asta datorită faptului că marea lor majoritate au frontierele închise nefiind căutați în zonele industrializate. Mobilitatea populațiilor străine ieste împiedicata cel puțin teoretic de închiderea frontierelor de nord. Nemaiputând să circule cu o făceau în perioadă anterioară acestea șau instalat domiciliul durabil în țările în care au emigrat. În timp o dată cu sedentizarea acestora să ajuns la înființarea de minorități că ar dorii să își păstreze legătura cu cultură proprie, cu țara în care său născut, cu alți emigranți de aceeași origine dar din alte țări și asat datorită faptului că în țara în care sau stabilit sunt marginalizați de către băștinași. Datorită acestui fapt emigranți au creeat adevărate rețele de solidaritate sau de cultură, care au întrepătruns în același timp cu rețelele financiare, politice, mediatice care sunt deosebit de active. Nașterea noilor legături trans-nationale desemnează noi spații policentrate, sprijininduse pe nenumărate obligații de atașament nationalsi sunt adesea deosebit de eficace și dinamice în comparație cu statele și marele instituții internaționale indiferent dacă acestea arată în general ambiții mult mai mici. Sunt considerate preferabile de multe ori mutările de întreprinderi sau telemunca decât sosirea emigranților care într-un viitor apropiat își vor chema alături de ei și familia. Lucrătorii care vor să emigreze legal o fac de obicei cu contracte temporare fiind strict supravegheat. Câteva miliarde de potențiali consumatori insolvabili și frustrați vor avea în cadrul mondializării necesitați noi dar care voi fi opriți ulterior la porțile magazinului planeta. În cadrul agendei interne și externe ale majorități țărilor lumi, migrația pas cu pas a devenit o prioritate, întrucât aceasta este o nesecată sursa de securitate sau insecuritate după caz pentru țările de origine și locuitorii lor cât și pentru țările în care au emigrat și cetățenii acestora. Dimensiunile securității sunt influențate și afectate de către migrația internațională dar în mod specialde cea psihosociala. Măsurile pe care se iau împotriva sau pentru emigranți, azilanți sau refugiați sunt luate în funcție de reprezentarea pe care cetățeni tarii de destinație și formează despre aceștia. În funcție de aceasta se creează atitudini care pot degenera în tensiuni crize sau chiar conflicte între părțile implicate. Ulterior datorită climatului psihosocial se constată că migranții sunt o sursă de probleme economice, sociale, politice pentru țara de destinație dar în același timp și o sursă de beneficii. Analiza acestui fenomen este absolut necesaradatorita faptului că acest fenomen este în creștere constantă nefiind stabilit un tipar clar al acestui fenomen la nevel internațional iar o dată cu trecerea timpului se descoperă noi tendințe surprinzătoare atât în ceea ce privește partea psiho socială a migranților cât și direcția flucsurilor migratorii.
Figura numărul 2.
SURSĂ: http://www.cic.gc.ca/english/resources/statistics/facts2010/permanent/10.asp
Frontierele și dispariția lor.
Orice organizație are prin definiție frontiere aceasta făcând-o unică în arealul sau. Rolul frontierelor este sau a fost să creze o anumită identitate datorită faptului că acestea determina ce și cine aparține unei anumite organizații ca individualitate și unde începe și se sfârșește aceasta. Această afirmație fiind valabilă de la cel mai de jos nivel (individ) al societăți până la nivelul superior (națiune). Frontierele pun limita rezultate din spații sau piețe și datorită acestuia dă dreptul alocării responsabilității pentru deciziile ulterioare. Diferențierile ce exista să poată fi identificate, deosebite și recunoscute unele de altele se fac de către frontiere. În concluzie trăsătura centrală a globalizării consta totcmai în faptul că existența frontierelor de până acum devin tot mai vagi și neclare. Pe planeta noastră încă sistemul frontierelor rămân deocamdată valabil și cu toate acestea diferența dintre ,,uni” și ,,altii’’ dintre ,,interior’’ și ,,exterior’’ este din ce în ce mai redusă datorită intensități proceselor de schimbare. Sunt tot mai multe domenii în care frontierele se schimba constant cele mai relevante fiind afacerile, cultura, politica, în acest mod explicanduse ritmul dinamic pe care îl cunoaște procesul globalizării. În acest sens se constată că datorită erodării frontierelor mobilitatea factorilor de producție, cunoștințele și capitalul sunt o consecință a fenomenului globalizării drept urmare se promovează eficienta piețelor și presiunea concurențială. Cel mai puternic integrate global sunt piețele de capital iar la polul opus este piața munci excepție făcând de la aceasta un grup restrâns de intelectuali (savanți, artiști, manageri) asta înseamnă că există o desincronizare în desfășurarea globalizării. Pe de altă parte exista și o altă piața care un grad înalt de integrare aceasta fiind piața pentru bunuri industriale. Este de menționat ca o importanță deosebită în cadrul procesului de globalizare o are marea mobilitate pe care o ai cunoștințele sib formă de informații a tehnologiilor și a conceptelor de marketing.
Globalizarea și sărăcia
Ann Harrison de la Universitatea din Pennsylvania observă că cele mai multe ori, dovezile cu privire la legătura dintre globalizare și sărăcie este indirectă. Pe măsură ce țările în curs de dezvoltare au devenit din ce în ce mai integrate în sistemul comercial mondial în ultimii 20 de ani, rata sărăciei la nivel mondial a scăzut în mod constant. Cu toate acestea, exista puține dovezi pentru a demonstra o relație clară cauză-efect între aceste două fenomene. Multe dintre studiile care au avut drept subiect globalizarea și sărăcia, sugerează că globalizarea a fost asociată cu creșterea inegalității, și că cei săraci nu împărtășesc întotdeauna câștigurile din comerț. Un alt aspect este faptul că cei săraci au mai multe șanse de a participa la câștigurile globalizări, atunci când muncitorii se bucură de mobilitate maximă, mai ales de la contractarea de sectoare economice în plină expansiune. Câștigurile apar, de asemenea, atunci când fermierii săraci au acces la credite și know-how tehnic , atunci când fermierii săraci au astfel de plase de siguranță sociale ca suport de venit și atunci când ajutorul alimentar este bine orientat. Dovezile sugerează că creșterea exporturilor și a investițiilor străine de intrare au redus de sărăcie peste tot în lume. Cu toate acestea, în același timp, crizele valutare pot paraliza pe cei săraci. În Indonezia, rata sărăciei a crescut cu cel puțin 50 la sută după criza monedei 1997 în această țară. Fără îndoială, constat că globalizarea produce atât învingători cât și învinși în rândul celor săraci. În America de Sud, de exemplu, cultivatorii de porumb mici și mijlocii au avut veniturile reduse la jumătate în anii 1990, în timp ce cultivatorii de porumb mari au prosperat. În alte țări, lucrători săraci din sectoare exportatoare și în sectoare cu investiții străine obținute din comerț și a reformelor de investiții sau îmbogățit, în timp ce rata sărăciei a crescut în zonele protejate anterior, care au fost expuse la presiunea concurenței. Relația dintre globalizare și sărăcie este complexă, dar se poate spune că o serie de concluzii convingătoare pot fi trase din studiile conceptului globalizării și a sărăciei. O concluzie la care am ajuns este că relația nu depinde doar de comerț sau globalizarea financiară, ci de:
– interacțiunea globalizării cu restul mediului economic; – investiții în capitalul uman și infrastructură; – promovarea de credit și asistență tehnică fermierilor; – instituții demne de guvernare; – stabilitatea macroeconomică; – ratele de schimb flexibile.
Existența unor astfel de condiții, este ca o temă esențială pentru instituții multilaterale precum Banca Mondială. Este nevoie de mai multe cercetări pentru a identifica dacă legislația muncii protejează doar drepturile acelor câțiva lucrători care reprezintă de obicei sectorul formal în economiile în curs de dezvoltare, sau dacă o astfel de legislație înmoaie costurile de ajustare pe termen scurt și ajută în beneficiul forței de muncă de la globalizare. Activismul anti-sweatshop sugerează că intervențiile selective ar putea fi de succes în această privință. Se constată că țările în curs de dezvoltare cu un mare număr de muncitori necalificați ar putea beneficia de pe urma globalizării, prin creșterea cererii pentru bunurile lor necalificate-intensiv, acest punct de vedere este prea simplu și de multe ori în contradicție cu faptele. Studiile demonstrează că globalizarea a fost însoțită de creșterea inegalității în țările în curs de dezvoltare, sugerând un offset de o parte din reducerile din sărăcie. Globalizarea și Sărăcia produce mai multe implicații. În primul rând, impedimente în calea exporturilor din țările în curs de dezvoltare. În al doilea rând, direcționarea atentă este necesară pentru a aborda sărăcia în diferite țări, care sunt susceptibile de a fi rănite de globalizare. În cele din urmă, dovezile sugerează că bazându-se pe comerț sau investițiile străine, nu este suficientă pentru a reduce sărăcia. Îmbunătățirea infrastructurii, accesul la credite și capacitatea de a se muta din sectoare de contractare în cele în expansiune a profita de reforme comerciale.
Figura numărul. 3.
SURSA: Eurostat, Structure of ernimgs survey 2010
În 2007, România atingea cel mai ridicat nivel al indicelui de inegalitate a veniturilor din UE27, 37.8. În 2011, coeficientul a scăzut la 33.2, al șaselea cel mai ridicat nivel de inegalitate, pe fondul tăierilor de prime și salarii bugetare și a introducerii pensiei minime garantate. Când Eurostat a început să armonizeze anchetele bugetelor de familie din UE27, a constatat că în România veniturile din producția proprie a gospodăriilor înregistrate în sondaje ajungeau la 18 la sută în medie din veniturile gospodăriei, un procent extrem de mare, ținând cont că în Bulgaria , Letonia sau Lituania această proporție era de numai 2 la sută și în toate celelalte state membre sub 1 la sută. Practic Institutul Național de Statistică poate influența fundamental statisticile asupra sărăciei și inegalității economice în funcție de ce producție proprie a gospodăriilor include în ancheta bugetelor de familie. Neincluzând produsele de autoconsum din gospodăriile agricole (ouă, lapte, brânză, carne, etc.) nivelul inegalității economice este mai ridicat – Eurostat constata că în absența calculelor privitoare la autoconsum, România ar depăși Grecia și Portugalia în privința inegalității economice .
Impactul globalizării asupra educației
Profesorul Marcelo Suarez Orozco, auotor al cărții „Globalizarea culturii și a educației în noul mileniu” distinge patru aspecte majore ale globalizării:
creșterea emigrației
puterea și ubicuitatea noilor tehnologii la scară globală
post-naționalizarea producției și distribuției de bunuri și servicii
mișcările de tip „du-te vino” ale culturilor la nivel mondial, concept care se îndepărtează de modelul „americanizării” culturale promovat de alți autori.
El deplânge faptul că educația pe care o primesc astăzi în școli copiii și tinerii, nu are în vedere problemele globalizării.
Globalizarea este un proces complex care necesită prelucrarea a enorme cantități de informații și date, ceea ce necesită dezvoltarea de capacități multifuncționale și capacitatea de a rezolva probleme rapid. Datorită politici expansioniste create de globalizare s-au menționat mai multe probleme: – creșterea xenofobiei în cazul nerespectării culturilor locale; – creșterea gradului de educație a comunității respective; – slabă calitate a filialilor în comparație cu cea a instituției mama; – concentrarea instituțiilor de învățământ superior asupra lumi; Au apărut noi atitudini educative cu rolul de a micșora ofensa culturală a acceptări multiculturalismului implicând respectul fiecărui individ și implicit respectarea dreptului la existenta și împlinire personală, toate acestea fiind teme generale și promovate de către multe organisme internaționale. Se constată că o dată cu trecerea timpului procesul de educație este tot mai puțin bazat pe memorarea de cunoștințe ce dădeau identitatea istorică a unei națiuni, în schimb tendința viitoare este de a dezvolta și a forma noi abilitați în găsirea de informații de care ori ce om ca individ are nevoie. Dea utiliza noile mijloace mult mai sofisticate de investigare a informatiilorgasind noi metode de căutare a unui drum propriu de cariera încă din perioada începutului de școală. Enciclopedismul nu mai reprezintă parte din pregătirea profesorilor aceștia fiind îndreptați către orientarea elevilor în înțelegerea de metodologii de investigare proprie. Datorită acestui fapt profesorii au un lag bagaj de moduri de predare în funcție de modul de învățare al elevilor și al nivelului personal al acestuia. Pentru a face fata pe piața munci tot mai des se cer personalități care să poată face mult mai ușor trecerea la cerințele complexe ale postului. Datorită acestui fapt în cadrup procesului educativ se promovează metodede formare a gândirii critice, laterale complexe analitice, al logici abductive sau tot felul de forme de antrenare a elevilor. De o bună bucată de timp în țările avansat economic aceste noi tendințe sunt deja practicate creând distanțe fata de celelalte țări care nu le știu și bine înțeles nu le pun în practică. Acest decalaj este vizibil atât la nivelul economic al fiecărei țări cât și la nivelul dinamici și stabilități sociale. Introducerea acestor noutăți în general se face prințo formă de educație de vârf având ca model educația copiilor supra dotați sau talentați. O dată cu trecerea timpului în țările avansate economic acest fapt a dus la îmbogățirea întregului sistem de educație. Cu ani în urmă o prietenă din Anglia mă întreba “ce v-ar costa pe voi Romanii să fiți politicoși, punctuali, să spuneți mulțumesc și bună ziua? Nimic, însă cât de mult câștig a-ți avea în relațiile cu partenerii voștri de afaceri.” Ei bine aceste comportamente ca și altele legate de civism, de păstrarea mediului social frumos și sănătos, primitor și funcțional se formează în programe de socializare în care noi nu avem tradiție.
Criza alimentară și subdezvoltarea
Criza alimentară repezinta lipsa de alimente pentru cea mai mare parte a populației din globul pământesc. În țara noastră în cadrul domeniului alimentației publice să elaborat de la începutul anului 2001 o strategie în vederea producerii, prelucrării și modernizării alimentelor, procesul continuând și în prezent. Datorită faptului că în cadrul Agențiilor Sanitar-Veterinare lipsa resurselor este acută, controlul calități alimentelor continua să fie deficitar. Fiind o problemă veche și de durata îndelungată se întâlnește în general în economiile subdezvoltate care au productivități scăzute în exploatațiile agricole, și înzestrarea tehnică redusă în majoritatea sectoarelor, a unei eficiente minime în utilizarea resurselor de producție în cadrul relațiilor economice internaționale. Producția de alimente pe locutor în țările mai slab dezvoltate abia reușește să se mențină constantă fiind la un nivel corespunzător chiar dacă producția mondială crește. Necesarul zilnic de proteine și calorii potrivit rapoartelor ONU pentru alimentație și agricultură nu este constant asigurat în cea mai mare parte a globului. Țările din regiu Anzilor, Africa, Orientul Apropriat, mare parte din Asia cu țări dens populate sunt zone în care lipsurile cele mai mari se resimt cel mai puternic, consumul mediu pe cap de locuitor fiind cel mai ridicat. În mediul urban crizele agricole de sub producție se simt puternic; datorită acestui fapt bugetele familiilor pentru cheltuielile de alimente cresc constant reducandusi consumul și tot o dată creșterea de produse manu facturate, ca variantă la apariția sau accentuarea supraproducției și tot o dată pornirea de crize în sectoarele nonagricole, De obicei în economiile slab dezvoltate sau în cele cu exploatări agricole farmitate apar cel mai des crizele agricole, având înzestrarea tehnică și metode agro tehnice rudimentare. Atenuarea efectelor crizei agricole se poate face prin diversificarea producției agricole, dezvoltarea transporturilor, trecerea pe agricultura intensivă și comerțul mondial cu produse agriole. În țările cu o economie dezvoltată se întâmpla fenomenul invers, adică al unei supraproducții agricole, efectul acestuia fiind atenuat, prin politica statelor de a cumpăra de la aceștia surplusul de producție sau prin promovarea de restrângere asupra fetelor agricole cu o marjă de compensare. Cu toate că există o criză alimentară mondială exista surplusuri de produse alimentare în țările dezvoltate. Potrivit unor studii, există o serie de factori, care frânează creșterea producției alimentare pe locuitor.
Costul mediu al intrării terenurilor în folosință arabilă este mare în unele zone ale lumii (Africa de Sud, țări ale Asiei de Răsărit, Orientul Apropiat, Africa de Nord);
Lipsa unor pășuni permanente în regiunile secetoase ale globului;
Pierderea unei suprafețe tot mai mari din pământul arabil ca urmare a folosirii lui pentru construcții industriale, locuințe, drumuri, depunerea deșeurilor, precum și datorită fenomenelor de eroziune care se produc;
Creșterea mai rapidă a populației decât populația agricolă într-o serie de zone și state neindustrializate ale lumii;
Randamente agricole foarte scăzute într-o serie de țări slab dezvoltate;
Disponibil de apă dulce redus;
Alocarea unor resurse scăzute producției alimentare în raport cu cele alocate producției altor bunuri și servicii, inclusiv pentru cheltuielile militare.
Pentru diminuarea efectelor crizei alimentare mondiale este necesar adoptarea unor acțiuni naționale și internaționale care împreună să pornească de la faptul că producerea disponobilului alimentar atât de necesar consumului populației terestre se poate face doar prin mărirea producției agricole a țărilor în curs de dezvoltare printro tehnologie superioară aceasta trebuind să devină prioritatea numărul unu a întregi lumi. Acțiunile naționale și internaționale esențiale care urmăresc mărirea randamentului producției în agricultură din țările slab dezvoltate reducând diminuarea suprafețelor de teren arabil și pregătirea altor noi astfel având o creștere a producției agricole neapărat necesară populației. Față de 2008, doar la câțiva indicatori stăm mai bine, respectiv cuantumul salariului mediu pe economie este cu 300 de lei mai mare și inflația este relativ temperată. În rest, valutele sunt cu peste 20% mai scumpe (ceea ce înseamnă rate la credite mai greu de rambursat), carburanții au prețuri aproape duble, șomajul este mai mare (se apropie de 8%), investițiile străine sunt la minime istorice, iar retanțele la bănci au ajuns la peste 33 de miliarde de lei, de la mai puțin de două miliarde în 2008.În fine, dacă motoarele economiei erau, în 2008, construcțiile și consumul intern (adică vectorii care trăgeau în sus tot restul sectoarelor), acum sunt câteva companii industriale orientate cu precădere spre export, pe fondul unui consum intern în declin. Ceea ce, potrivit economiștilor, nu ne dă prea multe motive de optimism pentru anii ce vor urma.
Figura numărul 4.
Sursă: INS, BNR, CNP, Comisia Europeană
Indici globalizării
Ca și modalitate de calcul variabilile au fost transformate într-un index pe o scară de la una la o sută unde unu și o sută repezinta valuarea minimă și maximă. Cele mai mari valori arata un nivel mai mare de globalizare apoi datele sunt transformate în procente fata dee distribuția din prima fază. Sub indici ca și pondere de calcul sunt determinați folosind analiza componentelor principale pentru tot eșantionul de țări și ani. În fiecare sub grup varatia variabililor folosite sunt repartizate de către analiza apoi determinarea ponderilor sunt aflate în modul în care se maximizează variația componentei principale care a rezultat, în așa fel în cât indici cuprind variația pe deplin. Procedură este aplicabilă și la sub indici cu scopul de a afla indicele general de globalizare. Datele sunt calculate de obicei pe o perioadă de un an. Nu toate datele cu toate acestea sunt disponibile pentru fiecare țară și pentru fiecare an. Pentru calcularea indicilor variabilile toate sunt interpolate liniar înainte de a se executa procedura de ponderare. În loc de expolare, valorile ce nu se pot afla, aflate la limita probei, vor fi înlocuite cu cele mai recente date aflate în posesie. Dacă aceste date lipsesc pentru întreaga perioadă de probă, ponderile sunt ajustate din nou pentru a se putea corecta acest lucru. Când observațiile cu valuare nulă nu sunt date care lipsesc ele vor intra în calcularea indicelui cu pondere zero. Datele pentru sub-indici și indicele general de globalizare nu vor fi calculate în cazul în care acestea se vor baza pe o serie de variabile într-o anumită țară și într-un anumit an. Raportul ci observații pentru indexare vor fi sesizate dacă mai mult de 40% din baza de date nu existasau sunt cel puțin doi din cei trei sub indici care nu pot fi calculați. Indici pe economie, social și politici de globalizare și indicele general sunt calculați dacă se vor folosi seriile de date ponderate în loc să se utilizeze indici de globalizare agreați la un nivel mai mic. Datele care intra pe niveluri mai înalte de indexare au avantajul că chiar și în cazul în care valuare unui subindice nu este raportat din cauza lipsei de date. Pe baza analizei acestor indici de globalizare s-au realizat liste cu țările globalizate dintre care cele mai importante sunt: The A.T. Kearney/FOREIGN POLICY Globalization Index, un studiu annual care evaluează măsura în care cele mai populate națiuni sunt din ce în ce mai mult sau mai puțin conectate la nivel global, și KOF Globalization Index,un studiu realizat de institutul KOF din Elveția.
„Foreign Policy Globalization Index”,calculează indicele de globalizare pentru 62 de țări, care realizează 96% din PIB-ul mondial și înglobează 84% din populația lumii. Pentru fiecare țară, acest indice sintetizează nivelul dezvoltării economice (volumul activităților comerciale, volumul investițiilor străine, volumul investițiilor în alte țări ale unor agenți economici autohtoni), nivelul contactelor interpersonale ale populației autohtone (călătorii, turism, nivelul transferurilor non-guvernamentale în interiorul și în afara țării ș.a.), nivelul conectării tehnologice (utilizatori internet, număr servere ș.a.), nivelul angajării și integrării politice a țării în diverse organisme și organizații internaționale. Potrivit clasificării respective , primele zece țări în acest top au fost următoarele: Singapore,Irlanda, Elveția, SUA, Olanda, Canada, Danemarca, Suedia, Austria, Finlanda iar în 2006 țările cu indicele de globalizare cel mai ridicat care au ocupat primele cinci poziții în clasament au fost:Singapore,Elveția,SUA,Irlanda și Danemarca. România,care ocupa locul 35 în 2012,se situa pe locul 31 în anul 2013.
Rezultatele acestui top oferă o defalcare a țărilor care sunt globalizate și a celor care nu sunt. Pentru unii globalizarea este percepută principal, un fenomen economic. Dar sunt și alte modalități de a evalua cât de globală este o țară,de la apeluri internațional și remitentele trimise în străinătate până la numărul de utilizatori de Internet a unei țări și participarea să la tratatele internaționale. Franța,de exemplu,se afla pe primul loc din punctul de vedere al globalizării politice, măsurată de factori că participarea la tratate, de menținere a păcii și organzatii internatioale,dar are lipsuri deosebite pe partea economică datorită tarifelor ridicate și a subvențiilor pentru agricultură. În mod evident, statele preferá unele modele de globalizare în defavoarea altora. Dar indifferent de criza zilei, forțele globalizării rămân o realitate pentru fiecare.
Singapore și-a păstrat locul în topul Globalization Index, dar au fost și multe schimbări în top 10. Într-una din cele mai mari mișcări, Australia a urcat pe locul patru. Prețurile ridicate ale mărfurilor, până la cinci procente din economia Australiei, împreuna cu serviciile de bună calitate și investiții străine substanțiale au impulsionat clasarea ei pe un loc mai bun din punct de vedere economic. România s-a clasat pe locul 31 în Indexul de globalizare publicat de Ernst & Young, în condițiile în care globalizarea a continuat să avanseze în cele mai importante 60 de economii din lume. România rămâne o economie deschisă, care a beneficiat din plin de accesul la noile piețe, în special la cele ale Uniunii Europene. Ea va beneficia de liberalizarea treptată a comerțului mondial și de integrarea comercială tot mai strânsă cu UE și de acum înainte.
Tara noastră România a urcat cu o poziție față de clasamentul precedent, iar evoluția ei urmează media globală. Regăsim o diferență mai importantă în capitolul "Mișcarea forței de muncă", unde România are cu 0,77 puncte peste medie. În schimb, țara noastră s-a plasat cu 0,51 puncte sub medie la capitolul "Schimburi de tehnologie și idei", iar la "Mișcarea capitalului și finanțelor" cu 0,25 puncte sub medie.
O parte dintre barierele comerțului cu bunuri în cadrul UE, care încă mai persista în prezent, e posibil să fie eliminate, iar liberalizarea comerțului și a serviciilor, care ar putea aduce beneficii României, va continua, chiar dacă într-un ritm mai lent decât cel prognozat anterior.
Indexul Ernst & Young estimează că globalizarea va continua să se extindă, iar tehnologia și schimburile transfrontaliere de idei vor constitui principalele ei pârghii de dezvoltare, în condițiile unei creșteri ale PIB-ului global între 3 – 3,5%.
Conform acestui clasament, o serie de tari cu economii în creștere rapidă, precum Vietnam, Malaezia, Tailanda, Filipine, dar și tari mai mici din Europa, precum Belgia și Slovacia, și-au îmbunătățit simțitor indicele de globalizare.
În plus, apar tot mai multe piețe, din afara țărilor BRIC (Brazilia, Rusia, India și China), care înregistrează creșteri rapide și se transformă în puncte fierbinți ale business-ului global, grație percepției că sunt mai bine integrate global decât țările BRIC în privința comerțului, a investițiilor, precum și din perspectiva criteriilor culturale și tehnologice.
Turcia, Mexicul și Indonezia vin tare în urma Chinei și a Indiei în privința creșterii PIB-ului în intervalul cuprins între 2000 și 2015. Peru, Columbia, Venezuela, Malaezia și Vietnam, precum și unele țări și regiuni din Africa își pregătesc trambulina care să le propulseze printre cele mai dinamice zone din lume pentru investiții. Conform unui sondaj al Ernst & Young, directorii executivi intervievați au confirmat că America de Nord și Europa de Vest rămân piețe esențiale pentru protejarea rezultatelor lor financiare. Deși investițiile noi în aceste regiuni rămân neuniforme, costurile ridicate ale energiei, micșorarea diferențelor cu costurile de muncă intre piețele dezvoltate și cele emergente și ciclurile de viața tot mai scurte ale produselor determina organizațiile globale să-și mute operațiunile de producție mai aproape de piețele de desfacere. Raportul Ernst & Young are la baza două surse de cercetare ale companiei: Globalization Index, care evaluează 60 dintre cele mai mari economii din lume urmărind gradul lor de globalizare raportat la PIB-ul fiecăreia, precum și un sondaj realizat la sfârșitul anului 2012, care analizează opiniile în privința globalizării a 750 de executivi seniori, ce conduc organizații de top de la nivel global.
CAPITOLUL II:
EFECTELE GLOBALIZĂRII ASUPRA SOCIETAȚI
2.1 Impactul Social al Globalizării
Un ansamblu de fenomene importante ale științei sociale începând cu anuii 90 determina o nouă perspectivă asupra schimbărilor socio-culturale într-o lume care a trecut la o ordine post-industriala și informațională de la o ordina industrială. O serie de autori recunosc că globalizarea este progenitura legitimă a modernități, eonul martor al ascensiunii, decăderii și falimentului spiritului burghez, care-și începe declinul prin favorizarea acțiunii energiilor joase ale lumii, pentru a sfârși, în cele din urmă, strivit sub greutatea propriului exces de soma, atât de prețuită. Alții critică acest proces al globalizării, deoarece amplasarea modernități în diferitele zone geografice ale globului se datorează unor acțiuni puternice: regimurile coloniale și imperialiste în Afica; confruntările energetice în Asia plină de resurse petroliere; uciderea localnicilor în America de Nord. Asta înseamnă că datorită fenomenului specific al modernități și a felului său de a fi putem disuta despre globalitate, cu reacția distinctă a diverselor civilizații a lumi în funcție de propriul sistem de valori al fiecărui popor la contactul cu lumea occindentală. Ulrich Beck ne sfătuiește să facem distincția dintre globalism și preponderență a activității economice în fața politicului, a cărui menire este tocmai îmblânzirea acțiunii economice prin proiectarea unui cadru legal, social și ecologic, astfel încât aceasta să capete finalitate socială , globalitatea unei societăți mondiale formată prin alăturarea, iar nu sinteză, tuturor societățile naționale, și al cărei cuvânt de ordine este neintegrarea, deci lipsa de solidaritate (de ordine) – și globalizare ,transformarea statului național în stat transnațional. Înainte să începem identificarea efectelor sociale ale globalizării să ne propunem o scurtă discuție despre universalitate văzută ca o dorință a modernități împlinită în cadrul globalizării. Uversalitatea viza îmbunatățirea vieți oamenilor din întreaga lumi, fiind o intenție a filozofilor iluminiști prin emanciparea acestora. Modul de lucru aflată în proprietatea selectivă a slujitorilor Rțiunii (filozofi) era Aufklärung-ul. Primatul rațiuni în fața sentimentului se asigura prin iluminareși tot o dată depășirea stării de minorat în care cu excepția acestora care știau controla rațiunea se aflau toți cei lalți. Sub atentă supraveghete a filozofilor, prin desprinderea secretelor Rațiuni aceștia urmau la sfârșit să ajungă majori prin eliberarea măruntelor pasiuni care îi țineau prizonieri în lumea în lumea întunericului. În schimb globalizarea era privită ca o tentativă de ubicuizare a intereselor nu este după cum susține Bauman un proiect global ci după părerea lui o o cultură preponderent consumeristă. În ori care parte a lumi se pot viziona filme se pote asculta muzică, se pot consuma mâncăruri de ori ce tip la un restaurant care are filiale în toată lumea, poți cumpăra haine de ori ce fel astfel ca comprimarea spațiului, creșterea gradului de vizibilitate a acestuia prin acțiunile statului extrateritorialitatea centrelor de producție a referențialului colectiv ce odinioară erau în responsabilitatea comunităților locale prin tăierea legăturilor ce leagă o cultură de un anumit moc sau spațiu ci incredibila mobilitate a capitalului, acestea fiind doar câteva dintre consecințele sociale identificate de Zygmunt Bauman. Astfel că în cadrul modernizării s-a încercat să se asigure statului o perspectivă clară asupra spațiului iar globalizarea a finalizat-o. Statul a devenit mult mai abil fiind mereu în centrul evenimentelor reușind să controleze încă din fașă fenomenele socotite necorespunzătoare de către un establishment care conduce o societate eterogenă de valori ce modelează viață, mijloacele și conduitele indivizilor. În față unei conduceri centrale puternice spațiul în care se locuiește este manipulat cu un discurs public insidios dar cu un înalt grad de paternitate. Transparența este o cerință continuă pentru mase și continuă în același timp să ramană o statagema de elită guvernantă. Ca și model statul se aproprie de Panopticul lui Jeremy Bentham. Relația de putere exercitată concret asupra unui spațiu artificial construit Panopticul este o întruchipare a unei închisori sub formă de stea, ce înseamnă supravegherea celor numeroși care sunt în permaneță vizibili de către cei mai puțin numeroși care sunt tot timpul invizibili. Spre norocul nostru, aparent al acelora care supraviețuim în această lume globalizată există numeroase locașe greu accesibile inegalabilei atenții distributive a statului. O dată cu schimbarea timpului s-au creat și noi siteme. Modelul de supraveghere care și la imaginat Jeremy Bentham care era concentrat pe caracterul local și un număr redus a celor mulți dați în grija celor puțini, acesta dovedinduse un neajuns surmontat în Suprapanopticului. Strămoșul acestuia, în timp a fost gândit să asigure construirea de granițe a unui perimetru astfel în cât intrările și ieșirile să controlate, în noul sistem de supraveghere, indivizii se vor legitima în funcție de cantitatea de informații personale care este aici stocată. Calitățile personale (caracter, competență,virtute) nu ține de reputația membrilor societăți globale, ci mai degrabă de cantitatea de informații despre propria persoană stocate în bazele de date. Dacă ești monitorizat exiști, în concluzie cu cât ești mai ușor urmărit ai o existentă împlinită. Atunci când publicul sunt supraveghetorii, iar în atenția lor sunt instituțiile naționale, mai ales bărbați proveniți din sferele sociale înalte industriași, politiceni sau celebrități, atunci operează Synopticul ceea ce este de fapt un sistem de monitorizare reprezentat de mass-media. Drepturile cartografice sunt monipolizate de către modernitate. Dacă altă dată hărțile erau trasate după efectuarea cartografierii în teritoriu astăzi, harta îl precede, astfel în cât spațiul este obligat să se plieze pe canonul discursului actual , același lucru întamplanduse și cu sistemul de referință. Dialogul uman nu mai este de la inima la inimă, solidaritatea umăr la umăr, iar comunitatea fata în față, semnificațiile, simbolurile șu reperele sunt artificial fabricate deavand capacitatea de a unu oameni împreună. Dezirabilul nu este făcut după modelul valorilor locale, acesta fiind impus de către elite îndepărtate în funcție de interesul de moment al acestora. Frontierele spirituale sunt agresate, iar acele granite pe care comunitatea le are implementate în suflet și care au caracterizato de-a lungul vremi în drumul sau de alte drumuri posibile. Corporațiile trans naționale vor amenda sever într-o economie fără granițe tentativa statului de a se folosi de propria suveranitate. În momentul în care vor socoti că nu le este respectată deviza dereglementarii și a liberului schimb în orice condiții acordanduli-se dreptul de a dispune de resursele unui spațiu după propria voință aceștia vor părăsi zona îndreptându-se mereu spre alte zone mai toleranțe. Rechinilor investitori nu îi interesează că conduita lor economică afectează comunitatea și destinul acestuia sustraganduse mereu obligațiilor care îi țin aici dacă populațiile de pe alte meleaguri îi cer mai puțin. Formarea elitelor profesionale este distrusă pas cu pas datorită flexibilizării forței de muncă, erodării instinctului de a avea un loc de munca constant, slăbirii nevoie de a munci în aceeași companie într-o perioadă lungă de timp. Elitele profesionale fiind principala sursă de solidaritate a societăți industriale. În încheiere putem arăta cum sunt tâlhărite state așa zise pseudo suverane, corporațiile rămânând nepedepsite datorită circumstanțelor atenuante prevăzute de comerțul liber. Tot în acest sens benefiviind de necesitate disponibilizării și raționalizării, corporațiile sunt încurajate să își facă de cap pentru ași asigura debușee pentru propriile mărfuri, jegmanind familii și comunități întregi de mijloacele de trai necesare acestuia.
2. 2. Globalizarea culturii
Cultura este modalitatea prin care indivizii și colectivitățile își organizează și conceptualizează identitatea în timp și spațiu, întrucât, așa cum subliniau D. Held, A. McGrew, D. Goldblatt și J. Perraton, „a vorbi despre globalizare înseamnă deja a vorbi din interiorul unui discurs cultural în cadrul căruia lumea este o sferă care se învârte în spațiu”, din interiorul acestui discurs putând descrie o anumită formă de globalizare a culturii: „apariția și răspândirea ideilor și credințelor despre lume și despre umanitatea însăși”. În opinia noastră, izolarea culturală de ansamblul lumii devine aproape imposibilă, cu toate că o mare parte din oameni rămân înrădăcinați într-o cultură locală sau națională și într-un anumit loc.
Globalizarea culturală contemporană este asociată cu câteva evoluții:
noi infrastructuri globale care generează o capacitate de penetrare dincolo de granițe și un declin al costurilor lor de folosință;
o creștere a intensității, volumului și dinamicii schimbului cultural și ale tuturor tipurilor de comunicații;
afirmarea culturii populare occidentale și a comunicării între diferite domenii de afaceri, ca principal conținut al interacțiunii culturale globale;
dominația corporațiilor multinaționale (CMN) din industria culturii, în ceea ce privește crearea și deținerea de infrastructuri și organizații pentru producția și distribuția bunurilor culturale;
o schimbare a geografiei interacțiunii culturale globale.
O transformare cantitativă și mai ales calitativă a globalizării culturale să realizat în ultima perioadă de timp și nu vorbim doar de apariția unor tehnologii unicat sub aspect istoric ci și de instituționalizare diferitelor instituții de producție și interacțiune din care unele traversează frontierele teritoriale și spațiile și spațiile sociale ale culturilor naționale. Un prim val al inovațiilor tehnologice în comunicații și transporturi și mai apoi transformarea acestora în infrastructiri internaționale a avut loc în secolul XX. Datorită acestori schimbări s-au realizat o serie de canale de comunicații care răzbesc peste frontierele naționale extinzând aria și multiplica modurile de comunicații la care are acces o zonă micșorând destul de mult costurile de transport.
Sporirea comunicațiilor la nivel mondial pe seama elementului național nua implicat la modul direct dezvoltarea infrastructurilor, deoarece ele au facilitat creșterea atât a modelelor de comunicare națională cât și a celor transnaționale. Un al doilea val de inovație a avut loc spre sfârșitul secolului douăzeci iar datorită vitezei și ariei de acoperire acestea sunt indiscutabil net superioare tehnologiilor mai vechi.
În ultima perioadă s-au realizat o transformare cantitativă și una calitativă a globalizării culturale. Nu este vorba numai de apariția unor tehnologii unice sub aspect istoric, ci și de instituționalizarea diverselor forme de producție și interacțiune culturală, dintre care multe traversează frontierele teritoriale și spațiile sociale ale culturilor naționale.
digitalizarea informației și a imaginilor;
transmisiile și sistemele de telefonie prin satelit;
noile tehnologii prin cablu și fibră optică;
integrarea rețelelor de calcul și telecomunicații, integrare redată cel mai bine de expresia World Wide Web.
S-a încercat o reglementare oarecare a fluxurilor culturale de către un număr de agentiie de oraganizatii internaționale alături de aceste infrastructuri tehnologice, și putem enumera aici unele dintre instituțiile preocupate în mod vădit de comunicații și culturi globale spre exemplu UNESCO sau instituții pentru reglementarea infrastructurilor tehnologice (Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor sau Organizația Mondială pentru Comerț). Aceste reglementări nu au ca scop împiedicare comunicării, acesta continuând să se dezvolte la toate nivelurile atât național cât și regional și mai ales global. Considerăm ca globalizarea culturală este deosebită față de celelate forme ale globalizării anterioare și în acest sens putem sublinia faptul că o multitudine de imagini și practici se deplasează cu extensiune și o rapiditate mult mai mare decât în perioadele anterioare. Culturile și economiile au devenit mult mai dense în informații, ata ca nivel intern cât și ca nivel internațional. Acumularea de către aparate informatice (televizoare ,aparate radio, telefoane) și apariția unei tehnologii de comunicații superioare au mărit volumul de semne și semnificații la care sunt expuși oameni. Apariția semnelor și a simbolurilor străine în interiorul culturii și economiilor naționale este însoțită de sporire densități informațiilor în plan intern. Comunicare a devenit instantanee din ce în ce mai mult, cel mai elocvent exemplu fiind știrile, aceste fiind posibile datorită transmisiunilor prin satelit care fac posibila transmisiunea în direct din ori ce parte a lumi, fiind realizată de toți difuzorii de știri. Într-un mod ne mai întâlnit până acum prin utilizarea telefonului ,videoconferinteleor, transmisiunilor în direct, acestea oferind un caracter nemediat elementeleor globalizării culturale datorită legăturilor culturale în timp real.
2.3 Inegalitățile sociale
Cauzalitatea efectului globalizării pe inegalitatea veniturilor este o problemă de interes semnificative. Pe de o parte globalizare este considerată promovarea și creșterea economică globală și a progresului social, în timp ce pe de altă parte este acuzată pentru cultivarea inegalitatea veniturilor și degradarea mediului, cauzează degenerarea sociale și dificultatea concurențială.
"Globalizare se referă la un amplu proces de integrare economică care îmbunătățește mobilitatea internațională a resurselor naționale și crește întrepătrunderea economiilor naționale" .
Inegalitățile sociale și sărăcia sunt realități inerente oricărei societăți umane cu un grad minim de diversificare, deoarece bunurile de valoare (materiale sau simbolice) nu sunt și nici nu pot fi distribuite în mod egal membrilor societății. Inegalitatea averilor face ca un procent mic al populației să dețină un procent disproporționat din avuția respectivei societăți, în timp ce la capă tul opus al scalei sociale se află întotdeauna un procent mai mare sau mai mic de oameni ce au insuficiente resurse pentru a supraviețui sau supraviețuiesc în condiții precare. Sărăcia are evidente efecte negative asupra tuturor societăților, dar aceasta influențează într-un grad diferit țările bogate și cele sărace, această afirmație aproape axiomatică fiind demonstrată de evoluțiile economice, sociale, politice, culturale etc. diferite din acestea. Mai mult decât atât, în societățile contemporane avem de-a face cu o localizare a sărăciei în anumite zone ale lumii, zone ce s-au zbătut în ultimele secole să găsească soluțiile pentru a ieși din „periferiaˮ lumii moderne, dar aceste eforturi au fost, în majoritatea cazurilor, fără succes. Țările din Europa răs ăriteană au fost, la rândul lor, preocupate să reducă decalajele existente față de jumătatea vestică a continentului. România nu a constituit nici ea o excepție din acest punct de vedere. Din păcate, statele din această zonă a Europei nu au reușit să facă saltul necesar atingerii nivelului de dezvoltare al statelor vest-europene, uniformizarea dezvoltă râi economice, sociale, politice și culturale a continentului european ră mânând un deziderat chiar și după extinderea Uniunii Europene prin includerea statelor din această parte a continentului.
Figura numărul 5.
Sursă: INS și calculele autoarei
Figura numărul 6
SURSĂ: INS și calculele autoarei
Efectele negative ale polarizării sociale, adică ale existenț ei unei prăpăstii între cei bogați și cei săraci, sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri, gânditorii greci fiind primii ce ne avertizează c ă inegalitățile din societate sunt deosebit de periculoase pentru stabilitatea unei societăți, mai ales a instituțiilor ei politice. Analizând principalele forme de guvernare ale cetăților din vremea să, Aristotel consideră că la nivelul fiecărei societăți pot fi identificate trei clase: o clasă a oamenilor avuți, una a oamenilor săraci și una intermediară între cele două extreme, aceasta fiind cea care, prin moderația să, asigură stabilitatea politică. Celelalte două clase constituie un permanent pericol la adresa stabilității societății respective: clasa avută este formată din persoane care, datorit ă situa ției deținute prin naștere, sunt obișnuite să comande altor persoane și să nu se supună, decât în foarte mică măsură, disciplinei ce trebuie să domnească în orice societate civilizată; la cealaltă extremă, persoanele foarte sărace sunt private de foarte multe lucruri de la o vârst ă foarte fragedă, ceea ce determină obișnuința de a se supune asemenea unor sclavi și de a trăi în promiscuitate.
Societățile moderne au dezvoltat forme mult mai complexe de inegalitate decât societățile din Antichitate, trei dintre acestea fiind importante aici: este evident că avem de-a face cu o inegalitate materială, economică, determinată de Inegalitățile sociale și sărăcia sunt realități inerente oricărei societăți umane cu un grad minim de diversificare, deoarece bunurile de valoare (materiale sau simbolice) nu sunt și nici nu pot fi distribuite în mod egal membrilor societății. Inegalitatea averilor face ca un procent mic al populației să dețină un procent disproporționat din avuția respectivei societăți, în timp ce la capă tul opus al scalei sociale se află întotdeauna un procent mai mare sau mai mic de oameni ce au insuficiente resurse pentru a supraviețui sau supraviețuiesc în condiții precare. Sărăcia are evidente efecte negative asupra tuturor societăților, dar aceasta influențează într-un grad diferit țările bogate și cele sărace, această afirmație aproape axiomatică fiind demonstrată de evoluțiile economice, sociale, politice, culturale etc. diferite din acestea. Mai mult decât atât, în societățile contemporane avem de-a face cu o localizare a sărăciei în anumite zone ale lumii, zone ce s-au zbătut în ultimele secole să găsească soluțiile pentru a ieși din „periferiaˮ lumii moderne (Wallerstein, 1992), dar aceste eforturi au fost, în majoritatea cazurilor, fără succes. Țările din Europa răs ăriteană au fost, la rândul lor, preocupate să reducă decalajele existente față de jumătatea vestică a continentului. România nu a constituit nici ea o excepție din acest punct de vedere. Din păcate, statele din această zonă a Europei nu au reușit să facă saltul necesar atingerii nivelului de dezvoltare al statelor vest-europene, uniformizarea dezvoltă râi economice, sociale, politice și culturale a continentului european ră mânând un deziderat chiar și după extinderea Uniunii Europene prin includerea statelor din această parte a continentului.
Inegalitățile sunt reflectate de avere sau de veniturile obținute de către indivizi, care se reflectă apoi în stilul de viață, condițiile de locuire etc., apoi putem observa o inegalitate socială (de prestigiu său stătut social) și în mod evident avem de-a face cu o inegalitate politică, adică cu un potențial diferit de a influența deciziile ce se iau la nivelul societății. Fără a minimaliza importanța celorlalte două forme de inegalitate, considerăm, ca și Weber de altfel , că inegalitatea materială este cea importantă pentru societățile aflate într-o transformare rapidă, lucru demonstrat, așa cum vom vedea pe parcursul articolului, și de percepțiile populației României. Același autor operează o diferențiere clară între ceea ce el numește o clas ă a posesorilor, dependentă de proprietățile materiale, și clasa produc ătorilor, formată din cei ce nu dețin astfel de proprietăț i și sunt obligați, pentru a supraviețui, să utilizeze aptitudinile, abilitățile, calificările etc. Distincția clasei economice în clasa posesorilor și clasa producătorilor îl conduce pe Weber să considere că pentru primii este esențială proprietatea, în timp ce pentru cei din a doua categorie – venitul. Inegalitatea veniturilor se datorează în mod special ocupației pe care o îndeplinește fiecare individ, deoarece societățile contemporane răsplătesc într-un mod foarte diferențiat ocupațiile existente, ele fiind din ce în ce mai dependente de introducerea tehnologiilor avansate, ce solicită necesitatea creșterii nivelului de instruire. Această ultimă afirmație, ce reflectă realitatea societăților contemporane, ne trimite cu gândul la argumentele pro și contra teoriei funcționaliste elaborate la mijlocul secolului al XX-lea în Statele Unite ale Americii. Este de domeniul evidenței faptul că orice societate trebuie să răsplătească adecvat, în consecință diferențiat, acele ocupații ce presupun un grad mai ridicat de calificare comparativ cu cele ce nu solicită așa ceva, dar trebuie avute în vedere, la nivelul oricărei societăți, criteriile utilizate atunci când se creează ierarhii ale importanței sociale ale anumitor profesii, deoarece pot apărea efecte negative dacă ierarhiile nu sunt corecte. Aceasta este de fapt și critică cea mai importantă adusă de adversarii teoriei funcționaliste: cum și cine stabilește ce este important, din punct de vedere funcțional, într-o societate; mai mult decât atât, distribuirea inegală a recompenselor determină lipsa motivației pentru cei mai puțin recompensați, ceea ce determină ineficiența sistemelor educaționale, bazate, în mare măsură, pe motiva ția indivizilor de a urca pe scara socială. Dacă aceasta nu există, atunci avem probleme serioase în ceea ce privește posibilitatea unei recrutări eficiente a persoanelor celor mai potrivite pentru anumite poziții sociale, lucru care poate fi observat cu ușurință și în societatea românească actuală. Există o dezbatere considerabilă în rândul economiștilor cu privire la măsura în care-globalizare și în special liberalizarea comerțului și a investițiilor, poate crește inegalitate. Așa cum să discutat mai devreme, de investiții internaționale care conduce la modificări în utilizarea tehnologiei și poate schimba producția, mai ales în sectoarele mici de calificare, în țările în curs de dezvoltare care au un nivel mai scăzut de salarizare existente. Cele mai mici salarii pot fi, de asemenea, care se încadrează în industrii, se luptă pentru a concura cu noi importuri, în timp ce plata mai mări a locurilor de muncă din industria de export sunt în creștere ca număr, dar rămân disponibile pentru forța de muncă relativ necalificate. Aceste modificări, înseamnă că economiile vor pune o primă mai mare pe muncitori calificați. Acest lucru creează o presiune de a plăti salarii mai mari pentru angajați calificați și diminuarea valorilor de lucrători necalificați. Rezultatul net la nivel global a fost o creștere semnificativă a inegalității, atât între națiuni cât și în interiorul lor. Criticii din acest punct de vedere și anume că globalizarea a ajutat la producerea unei creșteri semnificative a bogăției la nivel mondial, și că, în ciuda unei populații globale în creștere rapidă, numărul absolut de persoane care trăiesc în sărăcie a rămas relativ constant. Întrebarea de rolul pe care globalizarea îl joacă în exacerbarea inegalității depinde foarte mult de modul în care este pus întrebarea. Date variază considerabil în funcție de regiune și de ce tipuri de indicatori sunt selectate. Chiar presupunând că sărăcia absolută este în scădere oarecum în timp ce inegalitatea este lărgită rapid (care este, bogații devin mai bogați, în timp ce săracii rămân aceleași), unii economiști și sociologi întrebarea dacă, de asemenea, un beneficiu economic de acest personaj este depășit de politica socială s costurilor aduse de inegalitate.
CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ
IMPACTUL GLOBALIZĂRII ASUPRA INEGALITĂȚILOR SOCIALE ÎN ROMÂNIA
3.1 Globalizarea în România
Provocările create de procesul de globalizare pentru toate țările, mai ales datorită liberei circulații a capitalului prin modificarea rapidă a avantajelor comparative. O dată cu schimbarea lumi implicit au loc schimbări și în țara noastră. Ce ne-ar putea rezerva nouă ca țara despre care se spune în perioada interbelică că suntem o țară eminamente agrară. În acest sens efectele globalizării, provocările la adresa stabilități macroeconomice sunt deosebit de numeroase fiind provocate în general de creșterea deschiderii economiilor, de liberalizarea financiară, complexitatea piețelor și aproduselor financiare. O componentă extrem de importantă a stailitati macroeconomice este stabilitatea financiară deoarece fluxurile de capital expluateaza partea vulnerabilă a sistemului din sistemul financiar și pentru a sancționa cu promtitudine inconsecventa sau erorile din politivca economică. Trebuie de menționat că România ca și țară a pornit startul în acesta cursa întârziat fiind una dintre problemele cu care se confruntain procesul de globalizare. Cauzele întârzierii putând fi numeroase, fiind fosta parte a blocului comunist a unei economii dirijate și planificate de stat a granițelor închise nebeneficiind decât foarte târziu de inovațiile din toare domeniile de activitate. Abia după anul 1990, încet, timid, pas cu pas sia început a face prezentă societate informațională neavând efecte pozitive imediate, nefiind pregătiți pentru aceasta. Produse scumpe, o economie ineficientă, inflație galopantă, concurenta occidentală zdrobitoare nereușind să facem fața întâlnirii cu economiile puternice occidentale. Toate acestea au adus rapid două milioane de șomeri, 85% din populație trăind insaracie și 5,5 milioane pensionari. Apariția capitalului străin în România să făcut mult mai greoi decât în celelate state fost comuniste. România este astăzi una dintre cele mai sărace de pe continent din punctul de vedere al PIB pe cap de locuitor, iar nivelul producției sale industriale (în medie pe ultimii zece ani) se situează undeva la nivelul a 60% din produc ția anului 1989 – cel mai prost an al regimului planificat. O țară săracă și lipsit ă de un proiect economico -social valabil este cu atât mai expusă astăzi crizelor „de import” de tot felul și mai vulnerabilă în fața provocărilor presupuse de globalizare.
Analistul economic Ilie Șerbănescu descrie stadiul actual al economiei românești drept: „un model economic cu consum fără producție, importuri fără exporturi, hypermarketuri fără fabrici, mașini fără ș osele și bănci fără economie reală.” România nu are poli de competitivitate, capabili să realizeze valoare adăugată, potențial de export și să conteze în competiția globală, nu are decât foarte puține branduri autohtone pe care să conteze.
Cu alte cuvinte, România pare mai degrabă surprinsă de valul globalizării decât pregătită să îi facă față în mod lucid. Nu mai este „ țara cu petrol și grâu” de la începutul secolului XX, ci un stat aflat într-o dureroasă tranziție de la economia de comandă la cea de piață liberă, cu o clasă politică abia în formare și una managerială de asemenea. Sub presiunea capitalului occidental economia românească încearcă să se reinventeze, în acest sens un rol important având și antreprenoriatul romanesc care a creat câteva mărci puternice după modelul occidental, mărcile străine cu un putrernic impact internațional au cuprins trepta studiul notorietății. Dintre mărcile puternice, de top putem aminti DACIA, ARTIC, DORNA, BORSEC, PETROM, ROMPETROL, FARMEC, fiind mărci romanești cu o notorietate ridicată. În anul 2009 numărul grumului de firme romanești era de 4.696 în timp ce multinaționalele erau de trei ori mai mult adică 15.258, ele fiind inmarea lor majoritate controlate din afara potrivit datelor de Institutului Național de Statistică (INS). Dintr-un total de 15.258 firme doar 33 sunt controlate din România iar restu sunt controlate din străinătate. La sfârșitul anului 2009 se arata ca grupurile controlate de persoanele fizice sau juridice în funcție de ponderea numărului de angajați pe primul loc se afala sub grupurile din Germania 17%, urmată de Franța 11% și apoi de către Austria 9%. Dorind să își extindă afacerile și peste hotare firmele autohtone puternice au deschis filiale și în alte țări, deschizătoare de drumuri fiind cele din industria chimică și petrolieră. Umatorii care sau orientat spre noi piețe de desfacere au fost relaileri adică producătorii de mobilă și cei din industria de telecomunicații. Prima firmă ca investiții în afata țării a început în anul 1998 când compania POLI COLOR a cumpărat ORGACHIM din Bulgaria iar compania petrolieră Petrom a deschis primele benzinării în afara țării. În același tâmpește în creștere numărul de firme romanești care își extind activitate în afara granițelor țării. Dintre acestea putem menționa ROMPETROL, FLAMINGO, MOBEXPERT, JOLIDON, ETC.
Figura numărul 7
sursa: statisticile UNCTAD
Pe de altă parte, în 2011 am ocupat locul 2 cu 16%, după Polonia cu 32% (Cehia 14%, Bulgaria 12%, Ungaria 10%, etc.), ceea ce subliniază impactul aderării României la structurile euro-atlantice.
Criza a frânat mult ISD, România obținând în 2009-2011 doar 10,4 mld. USD, un pic mai mult decât în anul 2007. Anul de vârf a fost 2008 cu aproape 14 mld. USD.
Principalii investitori străini sunt Olanda (12 mld. EUR), Austria (9,6 mld. EUR), Germania (6,3 mld. EUR) și Franța (5 mld. EUR) – toate patru opunându-se la începutul lunii martie aderării României la Schengen. SUA ocupă locul 9 cu 1,4 mld. EUR, dar multe dintre investiții s-au derulat prin intermediul unor companii sau sucursale din state terțe (de exemplu cele aproximativ 0,8 mld. EUR investite de Ford la Craiova figurează la investiție olandeză).
Un alt aspect important: balanța schimburilor comerciale. Cele mai mari deficite comerciale în relațiile cu Uniunea Europeană le avem în relația cu Germania, Austria și Ungaria (4,4 mld. EUR cumulat, reprezentând aproximativ două treimi din deficitul României în relația cu U.E.), la care se adaugă China (2,2 mld. EUR) și Rusia (1,2 mld. EUR).
Una dintre cele mai curajoase multinaționale românești se arată a fi Grupul Tender – a ajuns nu doar în Serbia (energie, farma), face prospecțiuni în Senegal, Columbia, Venezuela, Iran, Pakistan și Afganistan. Cele mai viguroase figuri ale capitalului românesc astăzi sunt cele cinci societăți de investiții financiare (cunoscute sub denumirea prescurtată de SIF-uri), fostele fonduri ale proprietății private. Aceste cinci societăți (SIF Transilvania, SIF Moldova, SIF Muntenia, SIF Banat-Crișana și SIF Oltenia) dețin împreună active în valoare de peste 2 miliarde de euro, în societăți comerciale care activează în România. Acestea, alături de Fondul Proprietatea (ale cărui active sunt evaluate în perspectivă la circa 4 miliarde euro), vor putea fi, în viitor, motoarele capitalului românesc, și asta nu doar în spațiul românesc. În următorii 15 ani, România ar putea „exporta” circa 200 de companii, cel puțin în regiune. Un recent studiu al PricewaterhouseCoopers calculează că în următorii 15 ani vor putea apărea circa 190 de companii multinaționale noi cu capital majoritar românesc.
România a realizat în ultimii ani pași importanți în direcția adâncirii integrării sale în economia globalizată: liberalizarea deplină a contului de capital; creșterea gradului de deschidere a economiei; aderarea la UE. Globalizarea poate avea două tipuri de consecinț e pentru România: benefice sau dăunătoare. România are nevoie de capital străin investi țional pentru dezvoltare, fiind incapabilă să -și producă acest capital doar din surse interne. Fiind o țară cu oportunități economice multiple – de la turism și agricultură la industria petrolieră și metalurgică – România poate deveni atractivă pentru capitalul străin, dacă îi asigură acestuia condiții interne (legislative, fiscale) propice. Mișcarea rapidă de capital presupusă de globalizare – în care companiile își pierd clasica identitate „națională” – poate deveni avantajoasă pentru România în condițiile unei forțe de muncă înalt calificate, dar comparativ ieftine.
Pe de altă parte, treptat, unele forțe economice românești – companii – pot începe să joace în viitor un rol regional sau internațional. Dezbrăcate de complexul de stat „fost socialist”, depăș ind stadiul de „tranziție la economia de piață”, țările est- ș i central -europene care s-au desprins din fostul lagăr comunist vor ajunge să joace un rol tot mai important în economia europeană, pe măsură ce interesele lor se vor împleti tot mai strâns cu cele ale Uniunii.
Companiile transnaționale au avut un efect pozitiv și în ceea ce privește dezvoltarea tehnicilor de management, marketing, pregătirea personalului, îmbunătățirea infrastructurii și difuzarea tehnologiei în multe domenii de activitate. Creșterea concurenței a constituit un alt aspect pozitiv al companiilor transnaționale în economia românească. Ridicarea nivelului de trai în zonele în care marile companii au investit, ca urmare a locurilor de muncă nou create, efectul de antrenare generat de activitatea acestor firme reprezintă, de asemenea, efecte benefice pe care marile companii străine le-au generat în economia românească. Creșterea ISD în România a determinat și creș terea competitivității economiei românești, prin prisma creșterii productivității muncii.
Printre beneficiile aduse de globalizare României pot fi incluse și: libera circulație a persoanelor, mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și cunoștințelor (inclusiv sau mai ales științifico-tehnice), participarea neîngrădită la circuitul mondial de valori; posibilitatea rezolvării în condiții mai bune a unor probleme care depășesc granițele naționale (insuficiența resurselor, comerțul internațional; cooperarea economică și asistența financiară internațională; poluarea; securitatea infrastructurilor critice; să răcia, subdezvoltarea; analfabetismul; asigurarea păcii, inclusiv prin apărarea împotriva terorismului; migrațiile; catastrofele și urgențele naturale, medicale și umane; problemele climatice etc.) și nu în ultimul rând reducerea costurilor datorită economiilor de scară realizate prin producția de serie mare destinată exportului pe arii mai extinse.
În același timp, consecințele negative, riscurile presupuse de globalizare nu sunt deloc de neglijat. În ultimii 20 de ani, globalizarea a avut pentru România și consecinț e nefaste: sărăcie, înstrăinarea resurselor, scăderi demografice, migrație. În primul rând trebuie luate în seamă riscurile economice. Fenomenul globalizării este însoțit mai mult decât oricare altul de o „filozofie a învingătorilor” și pășim într-o lume în care există prea puțină milă pentru învinși.
Economiștii au ajuns la concluzia că reacția statelor-națiune în fața Marii Crize a secolului trecut – aceea a izolaționismului, a închiderii în sine mai ales din punct de vedere economic – a fost una greșită și reacția potrivită ar fi fost mai degrabă deschiderea. Făcând o paralel ă, în mod cert România nu se poate apăra de valul globalizării închizându-se în sine, încercând să conserve structuri anacronice, jucând „piese” ale secolului trecut atunci când pe marile scene ale lumii se montează cu totul alt tip de spectacole. Trebuie deschisă treptat economia față de structurile continentale și internaționale, dar dezvoltate și instituțiile, și reflexele pentru a fi pregătită să facă față, dacă va fi necesar, unui alt tip de criză față de cea clasică.
O altă problemă decurge din dependența excesivă pe care o avem față de capitalul străin. Riscul vine din tendința pe care o au firmele în vreme de criză, capitalurile părăsesc economiile periferice și se retrag că tre centru, iar capitalul indigen este total insuficient. Realitatea a confirmat acest risc: în perioada crizei actuale băncile mamă au retras lichidități semnificative ca mărime de la sucursalele lor din România.
Ne lipsește însă o specializare, atât de necesară în societatea globală. Societatea globală răsplătește doar ideea, informația, invenția, nu mastodonții giganți care produc cuie sau ciment. Viitorul aparține țărilor care produc idei.
O alt ă schimbare este desființarea granițelor, apariția parlamentelor și a guvernelor europene, rolul instituțiilor financiare mondiale (FMI și Banca Mondială ), desființ area monedelor naționale și trecerea la euro, lichidarea armatelor naționale în favoarea NATO. Toate acestea arată că treptat statul națiune, cu care secolele XIX și XX se obișnuiseră, ajunge la capătul emisiunii istorice, adică „La revedere, România!”, „Bun Venit, Europa!” Libera circulație a oamenilor, a valorilor și capitalurilor, crearea de regiuni economice, restrângerea autorității statale, toate acestea vor schimba radical România pe care o știm.
Dacă, practic, statul național România se va transforma masiv, asta nu înseamnă că va dispărea națiunea română . Din contră, ca și celelalte popoare europene, și românii vor trebui să învețe să își iubească și să-și impună mai mult limba, tradițiile și istoria. Conceptul francez al rezistenței prin cultură, nu ca o antiglobalizare, dar ca o evitare a deznaționalizării, este necesar să fie aplicat în România. Deja tabloul României față de acum zece ani este mult îmbunătățit, noile etape ale dezvoltării societății globale nu ne mai prind nici rupți de lume, izolați și nici fără experiență. Cu alte cuvinte suntem pe drumul cel bun.
Din păcate sunt însă destule voci care clasează România printre perdanții globalizării, pentru că aceasta nu este în stare să intre în clasa învingătorilor. Globalizarea îi face mai puternici pe cei puternici și mai slabi pe cei slabi. Dacă România nu va reuși să evolueze rapid, în mod sigur va face parte din cea de-a doua categorie. Evoluția României este în linie cu media globală, rezultate deosebite fiind consemnate la capitolul mișcarea forței de muncă, cu 0,77 de puncte peste media globală. Există și valori înregistrate sub nivelul mediei globale, cum ar fi cele de la capitolele schimburi de tehnologie și idei, unde valoarea este cu 0,51 de puncte sub medie, și mișcarea capitalului și finanțelor, cu o valoare cu 0,25 de puncte sub medie. România ocupă poziția a 11-a în rândul celor 22 de piețe în creștere rapidă monitorizate în cadrul studiului, se arată într-un comunicat al Ernst&Young, informează Mediafax. “România are o economie deschisă, care a beneficiat din plin de accesul la noile piețe, în special la cele din UE. Ea va beneficia, pe mai departe, de liberalizarea treptată a comerțului mondial și de integrarea comercială tot mai strânsă cu UE. O parte dintre barierele comerțului cu bunuri în cadrul UE, care încă mai persistă în prezent, e posibil să fie eliminate, iar liberalizarea comerțului și a serviciilor, care ar putea aduce beneficii României, va continua, chiar dacă într-un ritm mai lent decât cel prognozat anterior”, apreciază sursa citată. La nivel mondial, raportul Ernst&Young arată că în pofida creșterii slabe înregistrate în 2012 și a perspectivelor economice incerte pentru 2013 în majoritatea piețelor, globalizarea continuă să avanseze în principalele 60 de economii din lume. În contextul în care majoritatea prognozelor privind PIB-ul global prevăd o creștere cuprinsă între 3% și 3,5% pentru 2013 și o creștere modestă pentru anii ce vor urma, indexul Ernst & Young estimează că globalizarea va continua să se extindă, iar tehnologia și schimburile transfrontaliere de idei vor constitui principalele ei pârghii de dezvoltare. Indexul arată, de asemenea, că, în ultimele 12 luni, o serie de țări cu economii în creștere rapidă, precum Vietnam, Malaezia, Tailanda, Filipine sau țări mai mici din Europa, precum Belgia și Slovacia și-au îmbunătățit simțitor indicele de globalizare. Indexul evidențiază faptul că apar tot mai multe piețe, din afara țărilor BRIC (Brazilia, Rusia, India și China), care înregistrează creșteri rapide și se transformă în puncte fierbinți ale business-ului global, grație percepției că sunt mai bine integrate global decât țările BRIC în privința comerțului, a investițiilor, precum și din perspectiva criteriilor culturale și tehnologice. Totodată, aceste piețe înregistrează creșteri economice solide și constante, apropiate de cele ale economiilor fruntașe din grupul BRIC. Turcia, Mexicul și Indonezia vin tare în urma Chinei și a Indiei în privința creșterii PIB-ului în intervalul cuprins între 2000 și 2015. Peru, Columbia, Venezuela, Malaezia și Vietnam, precum și unele țări și regiuni din Africa își pregătesc trambulina care să le propulseze printre cele mai dinamice zone din lume pentru investiții. Comparând globalizarea cu gravitația, aceasta trebuie acceptată ca un fenomen „fizic” pe care nu are rost să îl contești sau să încerci să îl ocolești: trebuie însă în mod necesar să îl înțelegi, din punctul de vedere al cauzelor și efectelor, în egală mă sură. Și să îl folosești, fără a-l lăsa să te distrugă. Mai ales pentru națiuni mici, așa cum este și cazul României, înțelegerea acestui fenomen și acțiunea în sensul „aikido” – folosește-te de forța lui și nu-l lăsa să te zdrobească – va face diferența dintre învinși și învingători. Astfel, românii vor trebui să fac ă eforturi de promovare a tot ceea ce înseamnă specific național: economie românească (prin preferința acordată produselor românești), cultura românească. Cu alte cuvinte, așa cum sună deviza Clubului de la Roma, trebuie să gândești global și să acț ionezi local. Să nu îți pierzi identitatea într-o mare anonimă, dar nici să practici un naționalism îngust și anacronic.
3.2 Inegalitățile sociale în România
Analiza inegalităților de la nivelul României actuale este dependentă de discutarea evoluțiilor istorice ce au determinat, într-o foarte mare măsură, realitatea socială a zilelor noastre. Din acest punct de vedere, trebuie să fim conștienți că, pentru cazul specific al țării noastre, inegalitatea și sărăcia au fost două constante încă de la formarea statului român modern, iar toate încercă rile de reducere a acestora pe parcursul secolului al XIX-lea și al XX-lea nu au reușit decât să le diminueze, ceea ce face ca, și în prezent, România, alături de Bulgaria, să ocupe primele locuri în topurile europene ale sărăciei.
Dacă analizăm începuturile statului român, vom vedea că acesta a pornit la drum cu un decalaj de un secol de înapoiere față de Franța și două față de Anglia (Manoilescu, 1942/2002). Manoilescu utilizează cifrele oferite de Dobrogeanu-Gherea, ce este primul ce calculează gradul de sărăcie al populației României la începutul secolului al XX-lea: România crea anual o avuție de 1.200.000.000 lei (700.000.000 lei din agricultură, marea industrie contribuia cu 140 milioane lei, iar mica industrie cu aproximativ 290 milioane lei). Scăzând cheltuielile statului român, aproximativ 400 milioane lei, pentru cheltuielile populației, rămâneau 800 milioane lei, ceea ce însemna, la o populație de 6,5 milioane de persoane, că fiecărui locuitor îi reveneau, în medie, aproximativ 123 de lei pe an, adică 10 lei pe lună, ceea ce oferă explicația sărăciei extreme a majorității populației României din acel moment, suma respectivă putând acoperi doar supraviețuirea respectivei persoane. O sumă similară celei ce îi revenea unui român (în jur de 120 de lei pe an) la începutul secolului al XX-lea ajungea în posesia unui britanic în jurul anului 1700 și a unui francez în jurul anului 1800. Veniturile anuale ale unui locuitor din mediul rural românesc erau, în medie, de 8.000 lei, în timp ce în Franța aceleiaș i perioade, un țăran obținea echivalentul a 60.000 lei, iar în Anglia a 80.000 lei.
Inegalitatea veniturilor, procentul inferior și superior al celor 20% ai populației, la sfârșitul secolului al XX-lea
Figura numărul 8.
Sursa: Kerbo H., 2006, p. 29.
Așa cum putem observa din datele prezentate, procentul din venitul național deținut de quintila inferioară este mult mai mic decât cel deținut de cea superioară . Diferențele variază, în mod evident, de la o țară la alta, dar este evident că bogăția este distribuită inegal la nivelul tuturor societăților. În cazul Statelor Unite, asistăm la o diferență foarte mare, de peste 10 ori, ceea ce nu este întâlnit la nivelul niciunuia dintre statele membre ale Uniunii Europene. Chiar și în condițiile în care nivelul veniturilor populației, pe ansamblul său, au crescut, polarizarea din Statele Unite s-a adâncit ca urmare a creșterii nivelului veniturilor (incluzând avantajele financiare) ale conducerii marilor companii, fenomen specific, în mare măsură, economiei americane. Așa cum arată și datele furnizate de Kerbo , salariul conducătorilor executivi ai marilor companii americane este dublu față de cele ale managerilor companiilor din oricare alt stat dezvoltat din economia mondială: astfel, în SUA, nivelul salarial mediu al managementului companiilor este de 901.200 $ anual, în timp ce în Belgia este de 470.000, în Franța 233.500, în Germania 423.900, iar în Marea Britanie 470.700. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că salariul reprezintă doar vârful aisbergului, deoarece majoritatea persoanelor din fruntea marilor companii primesc stimulente sub formă de acțiuni la sfârșitul anului ce dublează sau triplează veniturile din salariu. Justificarea economică este aceea că aceste persoane vor fi mult mai interesate în creșterea productivității afacerii, pentru a-și crește propriile venituri, însă practica pare să contrazică, cel puțin în ultimii ani, teoria economică (este suficient să ne uităm la criza economică din Statele Unite, determinată în mare măsură de risipa și ineficiența leadership-ului marilor companii). Acesta este motivul pentru care, cel puțin la nivelul Statelor Unite, a avut loc o dezbatere foarte serioasă în ceea ce privește nivelul veniturilor conducerilor marilor companii, ce a cunoscut o reducere în ultimii ani. Realitatea reducerii inegalităților în perioadele de criză este demonstrată și de datele TOP 300 elaborat de revista Capital, aferente anului 2011: averile însumate ale celor mai bogați 300 de oameni de afaceri din România se situează în jurul valorii de 26,5 miliarde de euro, în scădere cu 3 miliarde de euro față de ediția din 2011, ce includea informații aferente anului 2010. De altfel, pragul de intrare în clasament în anul 2012 a coborât la 15 milioane de euro, cu un milion mai puțin față de ediț ia anterioară. Ponderea averilor acestora în produsul intern brut al României s-a redus la 19,4%, de la 23,6% cât a fost în anul precedent. Conform datelor prezentate, peste 50% dintre milionari au înregistrat scăderi ale averilor, mai mult de 30 au ieșit din top, și doar doi au reușit să-și conserve averile de peste un miliard de euro. O altă concluzie interesantă rezultată de pe urma studiului este aceea că averea tinde să se concentreze în perioadele de criză, din ce în ce mai multe averi fiind deținute în familie, numărul acestora crescând de la 38, în 2011, la 46 în ultima ediție a topului.
Un alt aspect pus în evidență de studiu, dar care este demonstrat și de datele privitoare la sărăcie, așa cum vom vedea în continuare, este acela că bogăția este concentrată în anumite zone ale țării, în timp ce sărăcia este mai prezent ă în altele: astfel, Regiunea București-Ilfov continuă să ocupe prima poziție în ceea ce privește numărul de milionari în euro (110, cu o avere cumulată de aproximativ 12 miliarde de euro). Pe locul secund se plasează județul Constanța (cu 23 persoane și o valoare cumulată a averilor de peste 1,9 miliarde de euro), urmat de județul Cluj (20 persoane și averi însumate de 700 de milioane de euro). Fluctuațiile determinate de criză și de reașezările de la nivelul economiei sunt evidente: un număr mare de milionari și-au păstrat plasamentele imobiliare, ceea ce a dus, de cele mai multe ori, la scăderea averii persoanelor respective, astfel încât au fost obligați să se reorienteze către alte domenii de activitate: energia verde, industria farmaceutică și serviciile medicale, agricultura (cu precădere zootehnia) sunt câteva dintre domeniile în care aceștia și-au reorientat investițiile și care le-au sporit averile.
În ceea ce privește repartizarea teritorială a sărăciei, este suficient să vedem că, pe lista celor mai sărace 20 de regiuni din Europa, România se înscrie cu șase zone, ce acoperă aproape toată țara (exceptând Regiunea București-Ilfov). În România și Bulgaria, PIB-ul pe locuitor (exprimat la paritatea puterii de cumpărare standard) a fost, în anul 2010, cu aproximativ 55% mai mic față de PIB-ul mediu pe locuitor din Uniunea Europeană (Eurostat, 2011). În anul 2008, cea mai săracă regiune din UE era Severozapaden, din Bulgaria, cu un PIB pe locuitor de 28% din PIB-ul mediu european pe locuitor. Pe locul al doilea era regiunea Nord -Est (ce cuprinde județele Suceava, Botoșani, Neamț , Iași, Bacău și Vaslui), unde puterea de cumpărare era de 29% din PIB-ul mediu pe locuitor al UE. După încă trei regiuni aparținând Bulgariei, pe locul al șaselea se plasa regiunea Sud-Vest Oltenia, cu județ ele Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt și Vâlcea, unde puterea de cumpărare era de 36% din PIB -ul mediu pe locuitor din Uniunea Europeană . În anul 2011, Oltenia a urcat în topul regiunilor sărace din Europa, puterea de cumpărare devenind acolo mai scăzută decât în regiunea bulgară Severoiztochen. Regiunea Sud-Est a României (Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea și Vrancea) se situa pe locul opt. De asemenea, cea mai săracă zona din Polonia, aflată pe locul al nouă lea, cu 39% din puterea de cumpărare medie a țărilor UE, a fost devansată de regiunea Sud-Muntenia din România, care include județele Argeș, Căl ăra și, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomi ța, Prahova și Teleorman. Pe locul al 15-lea se afla regiunea Nord -Vest din România, cu județele Bihor, Bistrița-Năsă ud, Cluj, Maramureș, Satu Mare și Sălaj (Eurostat, 2011). Criza financiară nu a împiedicat unele dintre regiunile europene sărace, precum cele din Polonia sau Spania, să-și intensifice eforturile de ieșire din sărăcie, prin utilizarea fondurilor europene, ceea ce din nefericire nu s-a întâmplat și cu alte state, cum ar fi România sau Bulgaria.
Mai mult decât atât, în cazul României, prin măsurile de austeritate excesive adoptate de Guvernul României în anul 2010, puterea de cumpărare a românilor a scăzut dramatic (cu peste 9%), din martie 2010 până în martie 2011. În intervalul respectiv, creșterile prețurilor produselor determinate de creșterea cotei TVA au determinat o scăderea și mai semnificativă a puterii de cumpărare a populației și, în consecință, procentul persoanelor cu risc ridicat al sărăciei a crescut și el.
State membre pun în evidență faptul că la nivelul Uniunii Europene 16,6% dintre locuitori (adică o persoană din șase sau un total de 80 de milioane de persoane) sunt la limita sărăciei. Cele mai afectate sunt statele dezvoltate ale Uniunii, acolo unde costul vieții este cu mult mai ridicat.
Acesta este și motivul pentru care s-a fixat un obiectiv atât de ambițios la nivelul Agendei Europa 2020, și anume scăderea numărului persoanelor amenințate de riscul sără ciei cu 20 milioane de persoane, ceea ce înseamnă o diminuare cu 4% față de prezent. Din acest punct de vedere un rol esențial îl joacă statele mari ale Uniunii (acestea dețin ¾ din numărul total al persoanelor aflate la limita sără ciei la nivelul UE), făr ă aportul cărora țintele stabilite nu pot fi atinse. Strategia Europa 2020 include următorii indicatori sociali: persoane care trăiesc sub pragul naț ional al sără ciei, persoane deprivate material sever și persoane în gospodarii cu nivel redus de angajare în muncă. Acțiunile sociale ale UE se îndreaptă pe următoarele direcț ii: eradicarea sărăciei din rândurile copiilor prin spargerea cercului vicios al moștenirii intergeneraț ionale; promovarea unei incluziuni sociale active în societate ș i pe piața muncii pentru grupurile cele mai vulnerabile; asigurarea unei locuiri decente pentru fiecare; eliminarea practicilor discriminatorii și creșterea integrării sociale a persoanelor cu dizabilități, a minorităților etnice, a imigranților și altor grupuri vulnerabile; atenuarea excluziunii financiare și a consecințelor sociale ale supraîndatorării.
Dincolo de strategii și măsuri economice concrete, trebuie să luăm în considerație un aspect subiectiv, dar nu mai puțin important, și anume acela al percepției populației. Aceasta ar trebui să ofere un indicator important al modului în care sunt percepute evoluțiile economice și sociale de la un moment dat și ar trebui să ofere indicii liderilor politici despre ceea ce au de făcut. În Eurobarometrul din septembrie 2009, România se situează pe locul trei în clasamentul ponderii percepției cetățenilor cu privire la răspândirea sără ciei în țara lor; 90% dintre români afirmă că sărăcia este larg răspândită în țara lor, în timp ce pentru Bulgaria ponderea a fost de 92%, iar pentru Ungaria de 96%. La nivel mediu european, 56% din populație apreciază că șomerii sunt cei mai expuși sărăciei, în timp ce 41% consideră că persoanele cele mai vulnerabile sunt vârstnicii.
Dincolo de pesimismul arătat față de situația economică a momentului, studiile sociologice au pus în evidență o neîncredere a populației în ceea ce privește viitorul, principalele temeri ale populației fiind de natură economică (siguranța locului de muncă, ș omajul, veniturile etc.). Autoidentificarea românilor referitor la apartenența lor socială ia în considerare preponderent indicatori precum averea (38,6%), bunurile din gospodărie (22,9%) și veniturile (16,1%), adică capitalul economic, așa cum se poate vedea și din datele prezentate în tabelul de mai jos.
Același studiu a pus în evidență faptul că percepțiile populației la adresa structurii sociale sunt contradictorii: datele arată că majoritatea populației consideră că situația din România este descrisă de (60%) „o mică elită la vârf, foarte puțini oameni la mijloc și cea mai mare parte a oamenilor la bază” sau de (24%) „o societate ca o piramidă, cu o elită mică la vârf, mai mulți oameni la mijloc și cei mai mulți la bază”, dar când vine vorba despre autoidentificare, majoritatea (74%) se poziționează pe straturile sociale de mijloc (inclusiv mijloc‐sus și mijloc‐jos). Clasa de mijloc este semnificativ mai numeroasă în mediul urban, cu precădere în orașele mari (peste 200 mii locuitori), în timp ce clasa de jos este semnificativ mai bine reprezentată în mediul rural. Persoanele care se autoidentifică în clasa de jos sunt predominant localizate în zonele sărace și în zonele rău-famate, în special în cele de la marginea localităților. Există însă diferențe semnificative în ceea ce privește strategiile de viață specifice acestora. În clasa de jos, gospodăriile se bazează în principal pe strategii de supraviețuire de tip tradițional ‐defensiv, își produc propriile alimente (zarzavaturi, legume, fructe, ouă etc.) și mai dezvoltă mici activități informale adiționale. Gospodăriile din clasa de mijloc adoptă predominant strategii de adaptare pozitivă. Spre deosebire de strategiile tradi țional‐defensive (specifice clasei de jos), strategiile de adaptare pozitivă sunt centrate pe diversificare, care duce la reducerea în timp a vulnerabilității gospodăriei, deci la premise solide de creștere. În clasa de sus, strategiile de adaptare pozitivă sunt combinate cu strategii de acumulare. Pe lângă salarii și pensii, gospodăriile din clasa de sus obțin profit din afacere (24%), venituri din capital și proprietăți, bani din străinătate (51% au sau au avut cel puțin un membru la muncă în străină tate). Peste o treime practică agricultura, dar 13% o fac ca pe o afacere, pentru a vinde produsele.
Așa cum am putut vedea din datele prezentate, structura socială românească a fost una foarte stabilă în ultimul deceniu. Deși în viața de zi cu zi situația economică a suferit numeroase fluctuații, de la creșterea economică rapidă din intervalul 2000-2008 la contracția economică puternică din anii următori, populația continuă să î și dorească un model social asemănător celui din statele dezvoltate ale Uniunii Europene, cu o puternică componentă a clasei de mijloc, cu care tinde să se identifice peste jumătate din populația României. Această autoidentificare are la bază mai mult o dorință a majorității populației, decât o realitate economică și socială corespunzătoare; un procent important al populației (printre cele mai mari din Uniunea Europeană, alături de Bulgaria) trăiește în sărăcie sau la limita acesteia, în timp ce veniturile medii ale popula ției sunt foarte scăzute, cel puțin comparativ cu cetățenii europeni din statele dezvoltate. Polarizarea, deși redusă ca urmare a crizei economice, este una accentuată, ea fiind și repartizat ă geografic: astfel, Bucureștiul și marile orașe au cunoscut o dezvoltare foarte accentuată, în timp ce comunitățile rurale mici, izolate, se zbat în sărăcie, fără o șansă reală de dezvoltare economică. Populația acestora se reduce ș i îmbătrâne ște, avem de- a face cu o migrație accentuată a populaț iei tinere din aceste zone pentru muncă în alte state europene, astfel încât tabloul este a două Românii: una săracă și fără șanse de dezvoltare și una dinamică și cu potențial de a recupera decalajele față de statele europene avansate.
3.3 Riscurile sau consecințele benefice ale globalizării pentru România
Termenul de globalizare are atât un înțeles pozitiv, cât și unul negativ. Înțelesul pozitiv al globalizării este acela de progres, generat de un schimb de informații și o economie neîngrădită în toată lumea, fără bariere și fără influența politicului, un joc liber al puterilor prezente pe piață, iar cel negativ este nivelarea și încercarea de a duce într-un ritm comun, culturi cu diverse grade de dezvoltare.
Experiența țărilor foste comuniste, din Europa Centrală și de Est, a demonstrat faptul că liberalizarea tot mai accentuată a schimburilor comerciale și a serviciilor, inclusiv a celor bancare, măsură promovată mai ales de companiile multinaționale, a permis, acolo unde s-a manifestat cu putere, o redresare rapidă a fostelor economii planificate și o creștere substanțială a nivelului de trai.
Pe de o parte, România are nevoie de capital străin investițional pentru dezvoltare, nefiind capabilă să-și procure acest capital doar din surse interne. Fiind o țară cu oportunități economice multiple – de la turism și agricultură la industria petrolieră și metalurgică – România poate deveni atractivă pentru capitalul străin, dacă îi asigură acestuia condiții interne (legislative, fiscale) propice1.
Mișcarea rapidă de capital presupusă de globalizare – în care companiile își pierd clasica identitate națională – poate fi avantajoasă pentru România în condițiile unei forțe de muncă înalt calificate, dar comparativ ieftine.
Pe de altă parte, treptat, unele forțe economice românești – companii – pot juca în viitor un important rol regional sau internațional.
Un important beneficiu al globalizării îl constituie accesul la informație și la noile tehnologii ultra-performante. Societatea informațională în care trăim permite : circulația rapidă a cuceririlor științei și tehnicii la nivel mondial; informarea eficientă asupra mediului de afaceri internațional și asupra oportunităților ce se ivesc în acest plan; înlesnirea tranzacțiilor internaționale comerciale, financiar-bancare prin folosirea mijloacelor electronice ultra-rapide, de ultimă oră; accesul tuturor țărilor la resursele financiare pentru dezvoltare.
Figura numărul 9.
Globalizarea, pentru țara noastră, reprezintă prezența investitorilor străini, care poate duce la încheierea unor parteneriate internaționale profitabile companiilor aflate în proces de restructurare, reorganizare și dezvoltare după noile criterii europene. Un alt avantaj al globalizării se referă la sistemul banca romanesc care a suferit importante transformari, unele dintre ele foarte costisitoare, dar care in final au condus la consolidarea sa. Plusul calitativ atat de necesar agentilor nationali se poate realiza numai prin cresterea concurentei. Din acest punct de vedere, companiile transnationale sunt considerate din ce in ce mai mult un pericol, o alta temere in ceea ce priveste marile corporatii internationale o reprezinta posibilitatea internalizarii pierderilor si externalizarii profiturilor. Dar in cadrul acestei analize, nu trebuie ignorate aspectele pozitive pe care le presupune prezenta acestora pe piata romaneasca, si anume aportul de know how si schimbarea mentalitatilor de tip socialist in randul angajatilor. O alta problema stringenta a economiei roamnesti o reprezinta agricultura, sector in care se impunea trecerea de la exploatatii de marimi mici si medii la marile exploatatii agricole. Un rol important in cadrul acestui proces il joaca statul, care trebuie sa creeze cadrul necesar sporirii calitatilor produselor romanesti, astfel incat acestea sa faca fata competitiei acerbe care se va naste odata cu integrarea Romaniei in structurile pietei europene. Din punct de vedere social, unul dintre cele mai importante efecte ale globalizarii il reprezinta facilitarea accesului la informatie. Prezentarea standard a informatiei determina uniformizarea sociala avand drept efect in sfera culturala corodarea diferentelor specifice regionale pana la anihilarea acestora. Un aspect pozitiv, des mentionat, al globalizarii este deschiderea fostelor enclave catre lume, realizata prin libera circulatie a populatiei. Dar aceasta deschidere se face selectiv, cei care pot beneficia de ea fiind tot mai mult categoriile specializate si educate ale societatii, adica elitele mentionate mai sus. Principal motor al globalizarii, tehnologia a cunoscut in ultimii ani o dezvoltare remarcabila, bazata in pricipal pe cresterea vitezei de circulatie a informatiei in intreaga lume. Ca urmare a ritmului sustinut de dezvoltare a tehnologiilor, piata mondiala de IT s-a disipat pe intreg globul, concentrindu-se in zone specializate. Suprematia in acest domeniu apartine incontestabil Statelor Unite ale Americii, dar România este deja un nume respectat în acest domeniu. Principala caracteristica a acestui sector este eficiența, intrucat in procesul de productie este utilizata forta de munca inalt calificata la un pret relativ scazut. Aceasta conduce implicit la scaderea preturilor produselor IT si cresterea lor calitativa. Prima comunitate globala, INTERNETUL, a dus la desfiintarea granitelor de orice tip la nivelul locuitorilor planetei. In acest context, Romania poate juca un rol major in dezvoltarea la nivel mondial al IT-ului, data fiind forta de munca cu o pregatire de exceptie, incurajata si de proiectele de lege sustinute de guvern. O consecință majoră a unei economii globalizate ar fi, dificultatea fundamentală a guvernării ei. Principala dificultate constă în construirea unor modele integrate, eficiente, de politici publice naționale și internaționale care să facă față forțelor de piață globale.
O altă inevitabilă consecință a globalizării o reprezintă creșterea multipolarității fundamentale în sistemul politic internațional. Se consideră că, în cele din urmă, puterea națională hegemonică nu va mai fi capabilă să-și impună propriile obiective reglementative distincte nici în propriile sale teritorii, nici în altă parte, iar agenții mai neînsemnate (publice sau private) se vor bucura astfel, de puteri sporite de negare și de evitare a oricărui aspirant hegemon.
O serie de organizații, de la agenții nonprofit, internaționale, pân ă la companiile transnaționale, vor dobândi mai mult ă putere în detrimentul guvernelor naționale. Într-o astfel de lume, puterea națională militară ar fi mai puțin eficientă. Nu va mai fi folosită pentru a realiza obiective economice, deoarece controlul statal-național al economiei va dispărea în mare măsură. Utilizarea forței militare se va axa din ce în ce mai mult pe probleme non economice, precum naționalitatea și religia.
Riscurile ce le presupune fenomenul globalizării nu sunt deloc de neglijat;
în primul rând, exist ă riscuri economice. Deschiderea economică nu implică doar avantaje, ci și considerabile riscuri. O economie deschisă este o economie care va absorbi mai rapid și mai dramatic șocurile externe.
în al doilea rând, exist ă riscuri legate de securitate. România rămâne vulnerabilă în fața crimei organizate, așa cum o demonstrează, de exemplu, faptul că în doar zece ani ea a trecut de la stadiul de țară de tranzit pentru droguri la cel de țară consumatoare, apoi la cel de țară producătoare (se bănuiește că deja există pe teritoriul României cel pu țin câteva laboratoare de producere a drogurilor). Organizații ca Mafia Siciliană sau Camorra napolitană, și-au făcut deja puternic simțită prezența pe teritoriul României, iar în ultimii ani “Acoperi șul” – cum este denumită cea mai puternică organizație a sindicatului crimei din Federația Rusă – a pătruns tot mai des pe teritoriul României. Totodat ă, pe teritoriul țării se fac simțite și nuclee ale organizațiilor teroriste internaționale, mai ales cele arabe.
Cu bugete slab dotate și slab pregătite, structurile de securitate interne fac față cu tot mai multă dificultate acestor sfidări moderne, de tip sofisticat – spălări de bani, infiltrări bancare etc. Bucureștiul adăpostește chiar un centru regional de luptă împotriva criminalității transfrontaliere în Europa Centrală și de Est (SECI), dar corupția din rândul administra ției, proporția încă mare a proprietății de stat – ținta predilectă a mafiilor de tot felul și absența unor investiții mai consistente în structurile de securitate sporesc considerabil riscul ca România s ă se confrunte în viitor cu un adevărat război cu crima organizată.
– în al treilea rând riscurile sociale.
Dacă se ia în considerare uriașa circulație subterană a banilor din România (unde foarte multe pl ăți se operează cu bani-gheață, deci sunt dificil de urmărit și monitorizat de instituții), și sălbatica redistribuire a veniturilor presupuse de corupția greu de imaginat ce domnește în rândul birocra ției “gulerelor albe”, atunci se realizează că se are de-a face cu o dispersie a veniturilor mai degrabă de tip latino-american decât de tip european. Împ ărțirea între cei foarte bogați (prea puțini) și cei foarte săraci (prea mulți) creează tensiuni sociale deloc propice pentru dezvoltarea unei democrații consolidate. O asemenea evoluție nu este în mod necesar un rezultat al globalizării, dar globalizarea are darul de a accelera anumite fenomene cu rădăcini locale și de a le croniciza evoluția. În aceste condiții, riscurile de apariție a unor fenomene de tip anarhist – antiglobalizare sunt foarte mari.
Uniunea Economică este o cauză și un efect al globalizării. Evoluția unor țări din Europa Occidentală spre Uniunea de azi a fost un proces de integrare regională, acompaniat însă de evenimente cu influență planetară: exemple: 1945- crearea ONU, 1972-Conferința Internațională asupra Mediului de la Stockholm, 1973-prima criză a țițeiului, 1985-lansarea „Glasnost” și „Perestoika” ale lui Gorbaciov, 1991-Războiul din Kuwait și operațiunea „Furtună în deșert”. În cadrul procesului de integrare, România a trebuit să parcuragă câteva stadii principale:
1) Spațiul comerțului liber; 2) Uniunea vamală; 3) Piața comună; 4) Uniunea Economică; 5) Integrarea economică totală;
Deși aderarea României la Uniunea Europeană nu s-a realizat odată cu cea a primului grup de state candidate, fuziunea economiei românești cu cea europeană progresează sistematic odată cu aderarea la U.E., al cărui scop principal a fost eliminarea barierelor comerciale.
Înlăturarea barierelor comerciale între România și Uniunea Europeană este astăzi realizată în mare măsură, dezvăluind întreprinderilor din țara noastră, indiferent de sectorul lor de activitate, atât oportunitățile oferite – inclusiv în ce privește unele forme de cooperare – de o piață incomparabil mai largă și mai bogată, cât și amenințările unei concurențe mult mai severe și ale unei clientele exigente.
Întreprinzătorii și managerii întreprinderilor trebuie să-și proiecteze afacerea în contextul pieței unice europene și să identifice în acest cadru căile spre avantajul competitiv necesar menținerii pe piață. Dacă așa numitul criteriu al „capacității de a face față presiunilor competitive” ale Pieței Interne este discutabil în raport cu ansamblul economiei naționale, el este întru totul valabil la adresa întreprinderilor individuale. Întreprinderile din comerț, nu fac excepție.
Concurența firmelor de comerț străine și multinaționale a pătruns mai timid și mai greu în România comparativ cu alte țări candidate, dar tinde să devină semnificativă și să reprezinte o amenințare reală la adresa întreprinzătorilor autohtoni din comerțul cu amănuntul. Tabloul problemelor cu care se confruntă comerțul românesc în contextul pregătirii pentru aderare și în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană este, însă, mai complex. Trebuie avute în vedere o diversitate de aspecte între care se numără următoarele:
decalajul structural și de performanță dintre comerțul cu amănuntul românesc și cel din țările membre ale Uniunii Europene;
constrângerile și cerințele de ordin legal specifice acquis-ului comunitar;
conținutul politicilor publice ce se adresează comerțului la nivelul Uniunii Europene.
În România, peste o treime din numărul total de întreprinderi sunt întreprinderi de comerț, fiind în scădere atât numărul absolut al întreprinderilor cât și ponderea deținută la acest indicator de comerț în cadrul economiei. Se poate aprecia că există un fenomen de concentrare ce se face simțit în comerțul românesc și care se află la început. Este greu de apreciat, în prezența atâtor fenomene „de tranziție”, cât de mult va înainta concentrarea întreprinderilor de comerț înainte de a se înregistra o stabilitate relativă. Totuși, deși de la regimul socialist, România a moștenit o puternică concentrare în comerț, obiceiurile și preferințele de cumpărare ale românilor vor contribui, probabil, la menținerea într-o stare relativ fragmentată a comerțului, respectiv în mod similar dezvoltării din statele din sudul Europei.
Se poate aprecia că în comerțul românesc, față de cel din Uniunea Europeană, există concomitent atât un deficit de resurse alocate și producție de servicii de comerț pe locuitor, cât și un decalaj important în ce privește eficiența utilizării resurselor antrenate. Spre exemplu, efectivele de personal din comerț sunt relativ scăzute în raport cu numărul populației, dar și productivitatea este foarte scăzută. Această situație, aparent contradictorie, este rodul menținerii unor grave carențe structurale la nivelul ansamblului economiei românești și, în special, al puterii de cumpărare scăzute a populației. Sărăcia determină o pondere neobișnuit de scăzută a serviciilor de comerț în consumul populației, iar reducerea severă a activității industriale și a celorlalte activități economice și preferința pentru schimburi directe afectează, la rândul lor, comerțul cu bunuri de consum intermediar. Privind lucrurile dintr-un alt unghi, fragmentarea excesivă și lipsa de organizare din sectorul comerțului, deficitul de cunoștințe și aptitudini manageriale și de afaceri în rândul întreprinzătorilor și conducătorilor de întreprinderi și unități precum și lipsa instruirii de specialitate în rândul lucrătorilor împiedică comerțul să spargă cercul vicios și să se impună mai hotărâtor ca pârghie de creștere economică durabilă.
Partea cea mai sensibilă a globalizării o constituie piețele financiare. Tendințele cu adevarat globaliste sunt impuse de piețele financiare sau, mai corect spus, de piața financiară globală. În sine, comportamentul pieței financiare este dominat de înclinația de a escalada regulile și principiile, de a sfida vechea mentalitate cu privire la economie și funcția acesteia de a se manifesta într-un cadru națioanal-statal. Mobilitatea extraordinară a capitalului financiar, inclusiv acțiunea predilectă a acestuia dincolo de restricțtii sau obligații extraeconomice sau nemotivate de profit, prefigurează imaginea refuzată de postcapitalism, de a rupe definitiv valoarea economică de setul de valori generale care definesc umanitatea și universul uman la un moment dat. Libera circulație a capitalului nu poate duce, decât cu riscul colapsului social global la economie globală în sensul de cuprindere irepresibilă a sectoarelor nonpiață. Mulți se tem că noile condiții economice induse de globalizare vor genera creșterea sărăciei, pierderea locurilor de muncă, alții se tem de răspândirea epidemiilor sau a bolilor incurabile. Sunt mulți oameni care se tem că activitatea umană va deteriora ireparabil mediul înconjurător de care depinde atât de mult propria noastr ă existență.
Într-adevăr globalizarea a contribuit la deteriorarea naturii și secarea resurselor neguvernabile, dar a creat și posibilitatea unor campanii mondiale, a oferit concepte și metode (ca de exemplu dezvoltarea durabilă), recunoscute cvasiuniversal.
Pericolele viitorului au un singur lucru în comun: ele nu respectă frontierele naționale. Nici cele mai puternice state ale lumii nu își vor putea proteja cetățenii în fața acestor pericole. Mai mult ca niciodată în istoria umanității, trebuie să împărtășim destinul comun al globalizării.
Suntem martorii cristalizării unei economii globale bazate pe rețele, pe măsură ce are loc tranziția de la un sistem de interdependențe axat cu precădere pe comerț, către un sistem de interconectări bazat cu precădere pe rețele. În noua eră a globalizării, granițele s-au deschis, barierele comerciale au fost eliminate iar informația circulă cu o viteză nemaiîntâlnită.
Globalizarea trebuie acceptată ca un fenomen fizic pe care nu are rost să îl ocolim însă, în mod necesar trebuie să-l înțelegem din punctul de vedere al cauzelor și efectelor, și să îl folosim fără a-l lăsa să ne distrugă.
Globalizarea oferă oportunități extinse pentru o dezvoltare reală la nivel global, dar se manifestă printr-un progres inegal pe regiuni. Unele țări devin din ce in ce mai integrate în economia mondială, cu o viteză mult mai mare decât altele.
Alte țări, cum ar fi cele sărace, sunt mai instabile, mai vulnerabile în fața globalizării lucru ilustrat, printre altele, de criza financiară și economică din Asia de Est.
România nu se poate ap ăra de valul globalizării închizându-se în sine, încercând s ă conserve structuri anacronice. Cu alte cuvinte, așa cum sună deviza Clubului de la Roma, trebuie să gânde ști global și să acționezi local. Să nu-ți pierzi identitatea într-o mare anonimă, dar nici să practici un naționalism îngust și anacronic. Să îți deschizi treptat economia față de structurile continentale și internaționale.
Integrarea în UE face România mai pu țin vulnerabilă în fața acestor riscuri ale globalizării având la dispoziție o serie de instrumente colective de soluționare a problemelor ce pot interveni. Europa are toate datele pentru a deveni un lider în procesul de globalizare, pentru a structura procesul plecând de la constrângerile de natur ă economică, socială și politică.
CONCLUZIE
Pot sa remarc ca globalizarea este un termen cu antecedente în secolul XV, odată cu marile mișcări și rute comerciale care traversau Asia și Oceanul Indian, fiind un concept cu numeroase definiții și interpretări, multe contradictorii. În istoria modernă și contemporană își găsește rădăcinile în ceea ce Charles Taze Russel denumea în 1987 „giganții corporatiști”, iar dicționarul Oxford menționează că termenul de globalizare a fost folosit pentru prima oară într-o publicație din 1930, pentru a denumi o viziune generală a experienței umane în educație, fiind din ce în ce mai des utilizat din a doua jumătate a deceniului 1980-1990, ceea ce a determinat o oarecare percepție greșită în rândul publicului larg, conform căreia începutul globalizării coincide cu dispariția bipolarismului mondial. Am constatat unele concluzii interesante, cu largă cuprindere, pentru evoluția omenirii în următorii 15-20 de ani, ar fi: ireversibilitatea procesului de globalizare, care pare să devină tot mai puțin occidentalizat în condițiile dezvoltării impetuoase a Asiei; creșterea preocupărilor la nivel mondial pentru asigurarea securității energetice și diversificarea acestor resurse; multipolaritatea sistemului internațional se va menține, iar tranziția către un nou sistem vă fi marcată de multe riscuri și provocări; crește potențialul de conflict, între state, sau chiar a declanșării unor războaie civile, ca urmare a tensiunilor privind controlul resurselor naturale și a proliferării armamentelor, iar în acest context este posibil ca noi state să devină posesoare de arme de nimicire în masă; este puțin probabil ca un eventual conflict între marile puteri să se transforme într-un război global; migrația forței de muncă, mai ales de la Sud la Nord și de la Est spre Vest nu va produce o omogenizare a societății globalizate, ci mai degrabă va avea efecte inverse, de polarizare a expertizei și bogăției în unele zone, a sărăciei și ignoranței în altele; politica islamistă va rămâne în continuare o forță puternică; continuarea procesului de îmbătrânire a populației din statele puternic dezvoltate; creșterea rolului și a puterii unor actori nestatali, în același timp cu lipsa de voință a unor organizații, gen ONU, de a se adapta la evoluțiile noilor situații pe plan mondial, dar și accentuarea problemelor legate de protecția mediului; iar enumerarea ar putea continua. Trebuie analizate echilibrat atât pozițiile celor ce promovează globalizarea, cât și ale acelora care văd numai părțile negative ale acestui proces. Omenirea nu este pregătită pentru a acționa în mod real pentru progresul general, interese specifice de moment, ale unor grupări organizate pe criterii politice, economice sau de altă natură, ducând la apariția unor tendințe și orientări care nu sunt întotdeauna benefice societății umane. În evaluarea evoluției procesului de globalizare, nu trebuie neglijată existența și contribuția sau influența pe care unele organizații și forumuri internaționale o pot avea asupra procesului de globalizare, cum este Forumul Economic de la Davos (care s-a dezvoltat și într-o platformă de comunicare permanentă directă între membrii săi), Grupul Bilderberg ( a cărui ultimă reuniune anuală a avut la mijlocul lunii iunie), sau mai puțin cunoscuta organizație franceză „Le Siecle”. Pledoaria pentru „investiția” pe care societatea umană trebuie să o facă în tânăra generație, în educația acesteia, nu trebuie să lipsească din abordarea subiectului globalizării, mai ales că, după ultimele date, 1,5 miliarde din locuitorii planetei au vârste între 12-24 de ani și mai mult de un miliard dintre aceștia trăiesc în țările în curs de dezvoltare, oportunitate care se poate transforma în deficiență. Dar această speranță apare ca destul de îndepărtată, în timp ce anual, și de mult timp, în lume, peste 20 de milioane de oameni mor de foame. Este totuși important de subliniat că, în această fază a globalizării, statele naționale continuă să joace un rol deosebit de important, iar globalizarea, prin menținerea diversității, nu face decât să aducă valențe mai bogate acestui proces. Schimbările rapide înregistrate în ultima perioadă au cuprins întreg mapamondul, trecerea de la societatea informațională la societatea cunoașterii având implicații majore în toate aspectele vieții umane și afectând modurile de organizare și conducere ale societății actuale. Informația, cu toate aspectele ei esențiale începând de la producerea și transferarea și până la integrarea și exploatarea acesteia, constituie în prezent principala sursă a avantajului competitiv al oricărei organizații. De aici, rezultă interesul tot mai mare acordat informației, de la apariția, accesul și până la gestionarea acesteia în mod corespunzător.
Este remarcat faptul că, informația este unul dintre factorii esențiali care au determinat apariția și dezvoltarea procesului de globalizare și că ea reprezintă resursa fundamentală a societății contemporane.
Prezenta lucrare analizează în detaliu unele dintre cele mai utilizate două concepte, fără de care societatea modernă nu mai poate supraviețui – informația și globalizarea – încercând a demonstra că informația reprezintă însăși temelia societății, încă de la formarea acesteia, și că este principalul motor al globalizării.
O dovadă de netăgăduit a importanței pe care informația și societatea informațională o au în zilele noastre este reprezentată de faptul că Organizația Națiunilor Unite la nivel mondial, Comisia Europeană la nivel European și Guvernul României la nivel național, sunt preocupate intens de elaborarea și implementarea unor strategii privind accesul la informație și bunul mers al Societății Informaționale.
Analizarea întregii problematici cu ajutorul studiilor teoretice și a lecturii literaturii de specialitate, a permis necesitatea evidențierii unor aspecte importante cu privire la organizațiile contemporane, în noul context al schimbărilor la care trebuie să se adapteze, precum și la rolul informației în evoluția procesului globalizării.
În cadrul capitolului dedicat informației, o importanță deosebită se acordă Internetului. Devenit element de bază al societății informației, acesta reprezintă totodată principalul pivot al globalizării, prin intermediul lui informația circulând aproape nestingherit între cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Sunt puse astfel în evidență, atât părțile bune cât și pe cele rele ale globalizării informaționale, dintre acestea din urmă putând menționa pe cel mai sever ca fiind inegalitatea distribuției informației la nivel mondial, aspect ce ține de gradul de dezvoltare socială al unei societăți anume, sau mai simplu spus, ce se rezumă la existența unui calculator conectat la internet.
Un lucru devenit cert în acest prim deceniu al mileniului trei, este că informația digitală se manifestă în aproape toate domeniile existenței noaste: economic, financiar, cultural, politic etc, constituind astfel premisa unei tranziții facile către societatea informațională. În domeniul cultural, existența Bibliotecilor Digitale Europene, Mondiale și a celor naționale reconfirmă importanța deosebită acordată informației digitale și seriozitatea cu care este tratată activitatea de digitizare a valorilor culturale fundamentale.
Biblioteca Digitală Europeană, în special și bibliotecile digitale, în general, prin digitizarea documentelor reprezentative pentru culturile naționale, pot acționa în vederea păstrării identității naționale, a tradiției și a valorilor, deci a întregului patrimoniu cultural al Statelor Membre ale Uniunii Europene, fiind astfel asigurată și perpetuarea diversității culturale.
Societatea informațională și noua economie pot juca un rol decisiv în configurarea viitorului planetei. Fiecare națiune, fiecare organizație și fiecare individ trebuie să-și pună problema valorificării oportunităților oferite de societatea informațională, noua arhitectură a lumii urmând să depindă atât de capacitatea valorificării acestor oportunități cât și de efectul globalizării informaționale asupra mentalității guvernelor, comunităților și în special asupra individului.
Tehnologia informației și a comunicațiilor, accesul global la informație, volumul tot mai mare de informație electronică, precum și globalizarea au un impact major și asupra organizației moderne, noile tehnologii determinând îndepărtarea barierelor geografice și ducând astfel la crearea unei organizații globale.
Sunt menționate aici o serie de aspecte negative ale informației, mai bine spus ale utilizării informației nu tocmai corespunzător, atât în mod intenționat cât și neintenționat, cum ar fi:
manipularea informațională a atins cote de netolerat, aproape orice fenomen, mai ales social putând fi manipulat în sensul dorit de anumite grupuri de interes care dețin controlul asupra mijloacelor de informare majoritare sau posedă tehnici prin care pot denatura orice în interesul propriu;
statistici eronate, date false, prezumții nedovedite sunt asumate pe piața informațională, servind ca pentru anumite categorii cărora li se adresează;
numai societățile mic pot preveni și contracara
valorile informaționale care i-ar leza interesele;
Pentru combaterea eficientă a acestor efecte se impune urgent conștientizarea anumitor realități:
societatea cunoașterii ar trebui să cunoască adevărul despre orice, dar adevărul este o noțiune adecvată fiecărei persoane, fiecare având propriul adevăr care nu coincide cu cel de “moment” lansat lejer pe Internet;
societatea informațională globalizată este însă un fapt, nu o putem corecta și nici să o amânăm. Aceasta s-a dezlănțuit și a cuprins întreg mapamondul, iar pentru a măsura efectele și rezultatele acesteia este nevoie de mai mult timp.
O analiză obiectivă a procesului de globalizare de până acum, atestă faptul că avantajele economice înclină mai mult spre țările dezvoltate și către marile puteri economice unde își găsesc originea societățile transnaționale. În acest sens acționează și mecanismul financiar mondial care prin instituțiile sale: F.M.I., Banca Mondială, Organizația Mondială a Comerțului dominate de marile puteri economice avantajează într-o proporție covârșitoare țările dezvoltate implicate în acordarea de credite, înfăptuirea investițiilor străine directe, instituțiile, societățile transnaționale și statele creditoare obțin profituri ridicate. În concluzie, globalizarea este o realitate probabil ireversibilă și orice țară care-și pregătește temeinic viitorul se vede nevoită să interfereze cu ea.
BIBLIOGRAFIE
Academia Român ă – Societatea Român ă de Statistică, Fundația Națională Pentru Știintă și Artă, Cunoașterea României-membră a Uniunii Europene, Editura Economică, București 2007, pag 120- 123
Alvey, JE (2003). "Globalizarea lui Adam Smith (dar anti-Secularizarea) teoria". Massey University, Facultatea de Economie Aplicată și discuții Papers Internațională
Atkinson, A.B., Marlier, E., Montaigne, F., Reinstadler, Anne (2010). Income poverty and income inequality, pag 105-106
Bateman, VN (2012). Piețele și creștere în Europa modernă timpurie. Pickering & Chatto.
Bergh, A & Nilsson, T 2011, ‘Do liberalisation and globalization increase income inequality?’, European Journal of Political Economy, vol. 26, pp. 488-505
Comsa, M. (2006) Stiluri de viata in Romania dupa 1989, Cluj: Ed. Universitara Clujeana, pag.55-93.
Conform Ministerului Administrație și Internelor, București, 2006, p. 55.
Cucu, A. S., Culic, I. (2012) Procese de configurare a claselor sociale in Romania. O analiza relationala a casatoriilor pentru cinci generatii. In Rotariu, T. and Voineag, V. (eds.) (2012) Intertie si schimbare. Dimensiuni sociale ale tranzitiei in Romania, Iasi: Polirom, pag. 159-179
David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Johnathan Perraton, Transformari globale. Politică, economie și cultură, traduceri de Ramona-Elena Lupascu, Adriana Straub, Mihaela Bordea, Alina-Maria Turcu, Editura Polirom, Iasi, 2004.
Fisher, D. (1989) "Revoluția Pret: o interpretare Monetar". Jurnalul de Istorie Economică, 49 (4), 883-902.
http://clubeuro.ro/club/?p=85.
http://globalization.kof.ethz.ch/
http://www.wall-street.ro/articol/Companii/5141/Multinationale-romanesti.html.
http://yaleglobal.yale.edu/display.article?id=8313
Kerbo, H. (2006). Social Stratification and Inequality: Class Conflict in Historical, Comparative, and Global Perspective, McGraw-Hill pag 30
Mach, B. (2010) Social Structure and Social Inequality in Poland after 1989. In Best, H., Wenninger A. (eds.) Landmark 1989. Central and Eastern European Societies Twenty Years After the System Change, Berlin: Lit, pag. 114-139
Morris, C. (2010). Criza economic și profeții ei, Editura Litera, București
O’Rourke, K. H., and Williamson, J. G. (1999). Globalisation and History: The Evolution of a Nineteenth-century Atlantic Economy. MIT Pres
O'Rourke, KH, și Williamson, JG (2002). "Când a început de globalizare?". Revizuirea European de Istorie Economică , pag 23-50.
Popa, Nicoleta Laura, Educație și globalizare. Realitate sau speculație?, în „AnaleleȘtiințifice ale Universitãții «Al. I. Cuza»” Iași, 2001-2002 pag 45-60
Scurtu, I. (2001). Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, RAO, București
Stănculescu, Manuela . „Barometrul opiniei publiceˮ, Fundația pentru o societate deschisă, București pag 67.
Stiglitz J.E.(2012), The price of inequality, W. W. Norton & Company Publishing House, New York, pp.52-59
Vasile Stănescu, Globalizarea: spre o nouă treaptă de civilizație…, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2009, pag. 51.
Ulrich Beck, Ce este globalizarea?, București, EdituraTrei, 2003, pag. 118–119.
Zygmunt Bauman, Globalizarea și efectele ei sociale, Editura Antet. Eugen Ovidiu Clurovici, Națiunea Vitruală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iasi, 2001.
Joseph E. Stiglitz, Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică 2005. Stiglitz J.E., Ocampo J. A., Spiegel S. (2006), Stability with growth : Macroeconomics, liberalization, and development, Editura Oxford University Press, Oxford, p.109
OCDE 2005, pag. 11
Wallerstein, 1992
Aristotel, 1996, pp. 196-198
Dollar, David. (2001) “Globalization, Inequality and Poverty Since 1980.” Background paper, World Bank, Washington, DC. Available at
http://www.worldbank.org/research/global. Daniel Tobă, Globalizarea: progres sau dezastru?, Editura ALL,București, 2006
Topalova, Petia (2004), “Trade Liberalization, Poverty and Inequality: Evidence from Indian Districts”,forthcoming in Ann Harrison, editor, Globalization and Poverty, University of Chicago Press for NBER.
Georgescu, F. (2011). „Anatomia crizei și schimbarea paradigmei economice”,
www.bnro.ro, octombrie
www.mmssf.ro
www.mmssf.ro
Dobrogeanu-Gherea, C-tin (1910/1977). Neoiob ăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, vol. IV, Editura Politică, București pag 320-330
European Commission: EUROSTAT (2011) last time accessed in 11.10.2013
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/themes
http://www.theinvestor.ro/media/identitatea-romaneasca-reinventata-prin-marketing/.
http://www.wall-street.ro/articol/Companii/102818/De-trei-ori-mai-multe-multinationale-
Robinson P. (1991), Globalization, Telecommunication and Trade, Futures Publishing, London, pag.103-110
Kathri, N., “Managing Human Resources în a Global Era”, Employment Research Unit Annual Conference, Cardiff Business School, University of Cardiff, 8-9 September, 2007
BIBLIOGRAFIE
Academia Român ă – Societatea Român ă de Statistică, Fundația Națională Pentru Știintă și Artă, Cunoașterea României-membră a Uniunii Europene, Editura Economică, București 2007, pag 120- 123
Alvey, JE (2003). "Globalizarea lui Adam Smith (dar anti-Secularizarea) teoria". Massey University, Facultatea de Economie Aplicată și discuții Papers Internațională
Atkinson, A.B., Marlier, E., Montaigne, F., Reinstadler, Anne (2010). Income poverty and income inequality, pag 105-106
Bateman, VN (2012). Piețele și creștere în Europa modernă timpurie. Pickering & Chatto.
Bergh, A & Nilsson, T 2011, ‘Do liberalisation and globalization increase income inequality?’, European Journal of Political Economy, vol. 26, pp. 488-505
Comsa, M. (2006) Stiluri de viata in Romania dupa 1989, Cluj: Ed. Universitara Clujeana, pag.55-93.
Conform Ministerului Administrație și Internelor, București, 2006, p. 55.
Cucu, A. S., Culic, I. (2012) Procese de configurare a claselor sociale in Romania. O analiza relationala a casatoriilor pentru cinci generatii. In Rotariu, T. and Voineag, V. (eds.) (2012) Intertie si schimbare. Dimensiuni sociale ale tranzitiei in Romania, Iasi: Polirom, pag. 159-179
David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt, Johnathan Perraton, Transformari globale. Politică, economie și cultură, traduceri de Ramona-Elena Lupascu, Adriana Straub, Mihaela Bordea, Alina-Maria Turcu, Editura Polirom, Iasi, 2004.
Fisher, D. (1989) "Revoluția Pret: o interpretare Monetar". Jurnalul de Istorie Economică, 49 (4), 883-902.
http://clubeuro.ro/club/?p=85.
http://globalization.kof.ethz.ch/
http://www.wall-street.ro/articol/Companii/5141/Multinationale-romanesti.html.
http://yaleglobal.yale.edu/display.article?id=8313
Kerbo, H. (2006). Social Stratification and Inequality: Class Conflict in Historical, Comparative, and Global Perspective, McGraw-Hill pag 30
Mach, B. (2010) Social Structure and Social Inequality in Poland after 1989. In Best, H., Wenninger A. (eds.) Landmark 1989. Central and Eastern European Societies Twenty Years After the System Change, Berlin: Lit, pag. 114-139
Morris, C. (2010). Criza economic și profeții ei, Editura Litera, București
O’Rourke, K. H., and Williamson, J. G. (1999). Globalisation and History: The Evolution of a Nineteenth-century Atlantic Economy. MIT Pres
O'Rourke, KH, și Williamson, JG (2002). "Când a început de globalizare?". Revizuirea European de Istorie Economică , pag 23-50.
Popa, Nicoleta Laura, Educație și globalizare. Realitate sau speculație?, în „AnaleleȘtiințifice ale Universitãții «Al. I. Cuza»” Iași, 2001-2002 pag 45-60
Scurtu, I. (2001). Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, RAO, București
Stănculescu, Manuela . „Barometrul opiniei publiceˮ, Fundația pentru o societate deschisă, București pag 67.
Stiglitz J.E.(2012), The price of inequality, W. W. Norton & Company Publishing House, New York, pp.52-59
Vasile Stănescu, Globalizarea: spre o nouă treaptă de civilizație…, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2009, pag. 51.
Ulrich Beck, Ce este globalizarea?, București, EdituraTrei, 2003, pag. 118–119.
Zygmunt Bauman, Globalizarea și efectele ei sociale, Editura Antet. Eugen Ovidiu Clurovici, Națiunea Vitruală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iasi, 2001.
Joseph E. Stiglitz, Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică 2005. Stiglitz J.E., Ocampo J. A., Spiegel S. (2006), Stability with growth : Macroeconomics, liberalization, and development, Editura Oxford University Press, Oxford, p.109
OCDE 2005, pag. 11
Wallerstein, 1992
Aristotel, 1996, pp. 196-198
Dollar, David. (2001) “Globalization, Inequality and Poverty Since 1980.” Background paper, World Bank, Washington, DC. Available at
http://www.worldbank.org/research/global. Daniel Tobă, Globalizarea: progres sau dezastru?, Editura ALL,București, 2006
Topalova, Petia (2004), “Trade Liberalization, Poverty and Inequality: Evidence from Indian Districts”,forthcoming in Ann Harrison, editor, Globalization and Poverty, University of Chicago Press for NBER.
Georgescu, F. (2011). „Anatomia crizei și schimbarea paradigmei economice”,
www.bnro.ro, octombrie
www.mmssf.ro
www.mmssf.ro
Dobrogeanu-Gherea, C-tin (1910/1977). Neoiob ăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, vol. IV, Editura Politică, București pag 320-330
European Commission: EUROSTAT (2011) last time accessed in 11.10.2013
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/themes
http://www.theinvestor.ro/media/identitatea-romaneasca-reinventata-prin-marketing/.
http://www.wall-street.ro/articol/Companii/102818/De-trei-ori-mai-multe-multinationale-
Robinson P. (1991), Globalization, Telecommunication and Trade, Futures Publishing, London, pag.103-110
Kathri, N., “Managing Human Resources în a Global Era”, Employment Research Unit Annual Conference, Cardiff Business School, University of Cardiff, 8-9 September, 2007
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impactul Globalizarii Asupra Inegalitatilor Sociale (ID: 107025)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.