Impactul Formei Reglementarii Asupra Acordului de Vointa. Norma Juridica Interventionista de la Formare la Aplicare
Introducere
Prezenta teză de doctorat abordează un subiect complex și anume acela al impactului pe care dreptul pozitiv îl poate avea asupra acordului de voință al subiectelor raporturilor de drept contractual.
Teza conține descrierea principalelor doctrine filozofico-juridice care guvernează raporturile contractuale, precum și modalitatea concretă prin care reglementarea poate afecta prin formă și conținut acordul de voință al părților contractante.
În materie contractuală, principala coordonată ce guvernează aceste raporturi juridice a fost și este constituită din principiul autonomiei de voință. Astfel, ideea centrală proclamată rezidă în faptul că întotdeauna contractul se bazează numai pe voința exclusivă a celui care se angajează contractual, nimic neputând, în principiu, să îi aducă atingere. Faptul că voința în materie contractuală este autonomă înseamnă că voința contractanților și numai ea singură conduce la crearea contractului și la toate efectele rezultate direct din acesta.
Evoluția societății umane dovedește însă fragilitatea acestui postulat datorită poziției de inegalitate concretă a subiectelor raporturilor contractuale, astfel încât intervenționismul etatic prin reglementare în domeniul contractual se impune actualmente la nivel general sub forma dirijismului contractual.
Legitimitatea intervenției statale rezidă, pe de o parte, în necesitatea protecției drepturilor subiective ale părților contractuale situate pe poziții de inferioritate, iar pe de altă parte în exigențele impuse de ordinea publică. Trebuie însă determinată exact care este limita și forma acestei intervenții etatice prin reglementare și ce efecte juridice provoacă aceasta în planul acordului de voință al părților ce fie urmează să fie exprimat, fie a fost anterior exprimat. Determinarea acestor limite ale acțiunii statale gravitează în jurul valorii juridice pe care sistemul de drept și jurisprudența instanței constituționale o acordă principiului libertății contractuale.
Acordarea unei valori constituționale implică faptul că "legea contractuală" se impune a fi respectată de către legea statală deoarece proveniența celei dintâi poate fi considerată de natură supra-legislativă și anume dreptul fundamental al omului de a se guverna prin voința proprie, adică libertatea individuală. Contractul devine astfel obligatoriu și generează efecte juridice nu pentru că așa vrea legea, ci pentru că el rezultă din exercitarea unui drept fundamental care se impune legislatorului. Considerarea libertății contractuale ca simplu drept subiectiv civil atrage automat un grad sporit de intervenție prin reglementare în domeniu și posibilitatea circumstanțierii sau chiar a afectării acordului de voință exprimat contractual.
Structural, lucrarea noastră cuprinde două mari părți, relativ echilibrate ca întindere. Fiecare dintre cele două părți cuprinde la rândul său două titluri, împărțite fiecare pe câte două capitole, astfel încât lucrarea noastră cuprinde un număr de opt capitole care tratează tema aleasă într-o manieră echilibrată cantitativ, potrivit cerințelor fiecărui titlu în parte. Capitolele sunt âmpărțite la rândul lor pe secțiuni și subcețiuni.
În primul titlu sunt tratate raporturile în care intră dreptul pozitiv cu principalele doctrine care reglementează raporturile de natură contractuală și anume principiul autonomiei de voință și libertatea contractuală care decurge din acest principiu. Cel de-al doilea titlu al primei părți tratează despre doctrina solidarismului contractual, modul cum se ajunge la această doctrină, raporturile statuate între indivizi, dar și între indivizi și stat, precum și modul de formare a statului, potrivit doctrinelor contractului social. Acest al doilea titlu se finalizează prin reliefarea rolului pe care îl are statul în realizarea dreptului social, adică a acelei categorii de normare care vine în sprijinul individului social, trăitor în comunitate.
Dacă prima parte a lucrării are mai mult în vedere întemeierea contractuală din perspectiva dreptului public și a raporturilor stabilite între individ și stat și mai puțin a celor stabilite între indivizii înșiși, cea de-a doua parte a lucrării subliniază latura pragmatică a teoriilor ce guvernează raporturile contractuale, scoțând în evidență jalonările dar și limitările pe care le cunoaște dirijismul contractual atunci când acesta intervine în sfera relațiilor contractuale private.
Avem în vedere aici toate aspectele precizate în titlul I, unde tratăm felul în care norma intervenționistă se formează și se aplică și impactul pe care forma reglementării îl poate avea asupra acordului de voință.
Într-un al doilea titlu, analizăm pe larg modul în care conținutul reglementării se reflectă asupra acordului de voință, prin prisma condițiilor de fond și de formă care guvernează validitatea actului juridic, dar și modul în care funcționează în realitate principiul forței obligatorii a contractului, consecințele pe care acesta le generează, dar și excepțiile de la acest principiu, totul văzut prin prisma posibilității de a limita intervenționismul etatic la nivelul raporturilor contractuale dintre privați sau dintre privați și stat.
Partea I: Dreptul pozitiv și principalele doctrine filozofico-juridice ce guvernează raporturile contractuale
TITLUL I. DREPTUL POZITIV ȘI PRINCIPIUL AUTONOMIEI DE VOINȚĂ
Capitolul 1.
Teoria autonomiei de voință
Teoria autonomiei de voință face referire la apariția și evoluția acestei teorii juridice și la coordonatele normative ale acesteia. Astfel, ideile rezultate din teoria autonomiei de voință, pornind de la conceptul generic de libertate în materie contractuală, sunt următoarele: libertatea de a interacționa sau nu din punct de vedere contractual; libertatea modalităților concrete de contractare, importantă fiind existența acordului dintre voințe și nu forma în care se exprimă acestea; libertatea conținutului dat de părți contractului, având o importanță scăzută faptul existenței sau nu și a unui echilibru între drepturile și obligațiile contractanților.
Principiul autonomiei de voință presupune faptul că un contract se bazează numai pe voința exclusivă a celui care se angajează contractual, nimic neputând, în principiu, să-i aducă atingere. Faptul că voința în materie contractuală este autonomă înseamnă că voința contractanților și numai ea singură conduce la crearea contractului și la toate efectele rezultate direct din acesta. Deci, contractul își trage forța obligatorie exclusiv din voința părților, nemaifiind vorba aici de autoritatea legii. Voința umană este elementul esențial al contractului, părțile suportând efectele propriilor voințe. Însă societatea nu este doar o sumă a relațiilor interindividuale și a voințelor individuale, ci și un tablou complex al Binelui general, care trebuie să fie scopul social comun:
“O societate constituită din individualități ireconciliabile tinde la disoluție, elementele sale nesupunându-se unui scop comun. Astfel, este necesară o comunitate de scopuri care tinde spontan către un scop comun: conservarea ființei umane. Acest mod de a gândi conduce către fondarea ontologică a legii și către relativizarea voinței legiuitorului. Voința este astfel bazată pe o cunoaștere corespondentă realului, cel care măsoară, în ultimă instanță acțiunea subiectului voinței, fie el general sau individual. Altfel, caracterul general și abstract al legii tinde, în sens contrar, să suprime individualitatea”.
Aplicată regimului juridic al contractului, teoria autonomiei de voință conduce la postularea a trei principii fundamentale: principiul libertății contractuale (individual fiind liber să contracteze sau nu, alegându-și partenerul și determinând singur conținutul contractului, consimțământul constituind un element esențial în formarea contractului), principiul forței obligatorii a contractului (voința exprimată liber de a fi legat printr-un contract se răsfrânge asupra părților în modalitatea în care acestea au convenit) și principiul efectului relativ al convențiilor (contractul obligă doar părțile care și-au exprimat voința în acest sens, nimeni neputând fi obligat la ceva la care nu a subscris).
Evolutiv, contractul clasic, tradițional, avut în vedere de redactorii Codului civil francez de la 1804 și care reprezintă o operație-tip în care două persoane de situație juridică identică și putere economic egală expun și discută într-o dezbatere liberă pretențiile pe care și le opun, fac concesii reciproce și sfârșesc prin a încheia un acord în care au chibzuit toți termenii și care este expresia veritabilă a voinței lor comune, a fost urmat de apariția unei noi categorii de contracte, cele de adeziune, redactate unilateral (doar de către una dintre părți), fiind definite printr-o voință unilaterală, ce fixează economia contractului în care unul din elementele sale – voința aderentului – nu intervine decât pentru a da eficacitate juridică acestei voințe unilaterale.
Se poate observa astfel o mare diferență între cele două categorii de contracte, primele în esență contracte negociabile, iar celelalte nenegociabile, contractul de adeziune devenind un contract în care “consimtământul uneia din părți este o simplă acceptare a condițiilor impuse prin puterea alteia” și în care libertatea contractuala devine “unilateral, nefuncționând decât în profitul celui mai puternic”. Majoritatea covârșitoare a contractelor folosite în prezent sunt contracte în care toate clauzele și modalitățile se stabilesc doar de către una dintre părțile contractului, cealaltă parte neavând decât dreptul de a opta între a accepta sau a refuza încheierea respectivului contract.
Din perspectiva gandirii filosofico-juridice, teoria autonomiei de vointa este opera filosofilor din secolul al XIX-lea. Originile sale, punctele sale incipiente sunt insa mai vechi si se fundamenteaza in doctrina dreptului natural. Pe buna dreptate s-a afirmat ca “Ceea ce caracterizeaza jusnaturalismul secolului al XVII-lea este acea oscilare intre atotputernicia divina si vointa individuala. Aceste doua planuri fie se separa, fie se intretaie permanent, divinitatea ramanand prezenta fie in mod expres, fie intr-un fundal care, si el, tinde sa se constituie totusi ca fundament al dreptului natural. Ca urmare, exista doua orientari in gandirea acestui secol, si anume una teologica, iar cealalta etica”.
Teoria autonomiei de vointa a fost marcata in dezvoltarea si in devenirea sa de trei factori decisivi: dreptul canonic; teoriile dreptului natural si ordinea politica si dezvoltarea comertului.
Trebuie înțeleasă însă mai întâi noțiunea de voință care, din punct de vedere doctrinal, “nu este doar obiect al normelor, ci și ceea ce ghidează sau delimitează conținutul și uneori chiar validitatea: sistemele occidentale de drept civil se sprijină astfel, sub diverse variante, pe principiul că orice angajament și deci orice contract sunt expresia liberei voințe a părților și că îi revine reglementării juridice sarcina de a le încadra exercitarea”.
Problema esențială este însă cea a imposibilității concilierii, prin intermediul legii, a voinței generale cu voințele particulare, individuale sau, altfel spus, “Este vorba de contradicția dintre voința generală și voințele particulare. Deci putem spune că orientarea modernității către voință, în defavoarea intelectului, nu este o cale fără probleme”.
Secțiunea 1:
Apariția și reglementarea principiului autonomiei de voință la nivelul codurilor civile
Vom trata in prezenta sectiune aspectele care privesc aparitia (probleme de ordin istoric) si reglementarea (aplicabilitatea) principiului autonomiei de vointa, asa cum si-a facut acesta simtita prezenta la nivelul legislatiei civile romane, atat din 1864 (cand ne vom referi la Codul civil roman intrat in vigoare la 1 decembrie 1865, care a urmat modelul Codului civil francez din 1804), cat si din 2011 (cand ne vom referi la noul Cod civil roman, intrat in vigoare la 1 octombrie 2011 si care a avut drept model Codul civil al provinciei canadiene Quebec).
Daca incercam sa stabilm rolul pe care il are teoria autonomiei de vointa din perspectiva fiintarii sale in cadrul filosofiei dreptului, putem conchide, alaturi de unii autori, cum ca teoria autonomiei de vointa face parte din randul a ceea ce ar putea fi numite fundamente de ordin filosofic ale legislatiei civile: „în opinia noastră adevăratele fundamente de ordin filosofic ce pot fi distinse în cadrul legislației civile române create la 1864, aflată sub puternica influență franceză, sunt:
Libertatea, în sensul ei filosofic, căreia îi sunt specifice trei manifestări dialectice, sub forma egalității (relația individ-individ), a proprietății (relația individ-bunuri) și a legalității (relația individ-structură);
Individul și voința sa (teoria autonomiei de voință);
Alteritatea;
Raționalitatea, care ne determină să ne punem întrebarea esențială a tezei: fundamentul legislației civile provine din ideile dreptului natural sau, mai degrabă, acest fundament este unul generat de ideile pozitivismului juridic ?”.
Conceptul de voință nu este prin el insusi un concept usor de surprins in sfera inteligibilului, iar atunci cand discutam in plus despre autonomizarea vointei, lucrurile devin si mai complexe, pentru ca numai in prezenta unei vointe libere, constiente si consimtite putem intalni ideea de autonomie a vointei.
S-a afirmat in doctrina ca “vointa ca proces psihic apare ca o capacitate specific umana, aflata in stransa legatura cu factorii cognitivi care, de asemenea, sunt proprii numai speciei umane”. Cu alte cuvinte, vointa caracterizeaza doar umanul, fiind un proces psihic specific, iar exprimarea sau neexprimarea vointei tin de procesul de constientizare, de gandire, de rationalitatea in sine a fiintei umane.
De altfel, vointa juridica reprezinta un proces complex care presupune existenta a doua elemente: consimtamantul, adica manifestarea hotararii de a incheia actul juridic; cauza, adica scopul concret urmarit prin incheierea actului juridic respectiv. Consimtamantul in drept dobandeste valoare juridica doar daca emana de la o persoana cu discernamant, daca este exteriorizat, daca este exprimat cu intentia de a produce efecte juridice si daca nu este afectat de vreun viciu de consimtamant. Aceste patru conditii trebuie intrunite cumulativ pentru a putea vorbi despre valentele juridice ale consimtamantului care, potrivit art. 1204 C.civ., “…trebuie sa fie serios, liber si exprimat in cunostinta de cauza”.
Doua principii guverneaza vointa juridica potrivit reglementarilor actuale:
a) pe de o parte, avem de-a face cu principiul libertatii actelor juridice civile, potrivit caruia “Partile sunt libere sa incheie orice contracte si sa determine continutul acestora, in limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele moravuri” (art. 1169 C.civ.)
b) de cealalta parte, intalnim principiul vointei reale, care postuleaza faptul ca vointa presupune existenta unui element intern (psihologic) si a unui element extern (social). Dificultatile apar atunci cand nu exista concordanta intre vointa interna si vointa exteriorizata. Codul nostru civil acorda prioritate conceptiei subiective potrivit careia trebuie sa prevaleze vointa interna (reala), acel sollen (cum trebuie sa fie) si nu cum este ea propriu-zis infatisata (sein).
Principiul autonomiei de vointa in materia dreptului civil pleaca de la corelatiile existente intre drepturi si obligatiile, altfel spus, de la izvoarele dreptului subiectiv civil, intelese ca acele imprejurari de care legea civila leaga nasterea unui drept subiectiv civil sau, altfel spus, sursa, originea acelui drept subiectiv civil.
Potrivit art. 1165 C. civ., “Obligatiile izvorasc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, imbogatirea fara justa cauza, plata nedatorata, fapta ilicita, precum si din orice alt act sau fapt de care legea leaga nasterea unei obligatii”.
Astfel, izvoarele obligatiilor civile (si, implicit, izvoarele drepturilor subiective civile) sunt:
a) actul juridic civil, inteles ca manifestarea de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice;
b) faptele juridice in sens restrans, intelese ca acele fapte, licite sau ilicite, savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, efecte care se produc totusi, independent de vointa autorului, in virtutea legii:
– fapte juridice licite: gestiunea intereselor altuia; plata nedatorata; imbogatirea fara justa cauza.
– fapte juridice ilicite: cauzatoare de prejudicii, precum delictul civil.
In materia dreptului civil, notiunea de autonomie de vointa si coordonatele normative ale acestui principiu pleaca de la notiunea de act juridic civil, prin care se intelege manifestarea de vointa savarsita cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a naste, modifica sau stinge un raport juridic civil. Sau, altfel spus, “actul juridic are in aceasta optica trei componente: rezultatul (efectele de drept), mijlocul (vointa) si legatura intre cele doua”.
Prin intermediul actelor juridice se desavarseste cel mai bine sfera de aplicabilitate si coordonatele normative ale principiului autonomiei de vointa, inteles ca principiu nu doar filozofico-juridic ci si ca punct de plecare in formarea ierarhiei normative de ordin pozitiv.
Potrivit art. 1166 C. civ., “Contractul este acordul de vointe dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Acordul vointelor reprezinta trecerea de la potentialitatea teoriei autonomiei de vointa catre actul savarsirii acordului de vointa, in sensul intalnirii vointelor concordante care converg catre incheierea actului juridic in sensul urmarii producerii de efecte juridice.
In acest sens, actul juridic civil este susceptibil de doua intelesuri:
a) in sens de negotium iuris actul juridic civil desemneaza insasi manifestarea de vointa facuta in scopul de a produce efecte juridice (operatia juridica intervenita in concret, precum: donatia, mandatul, vanzarea-cumpararea etc.)
b) in sens de instrumentum probationis actul juridic civil desemneaza inscrisul constatator care probeaza manifestarea de vointa si operatia juridica (documentul).
Atat notiunea de negotium iuris cat si cea de instrumentum probationis dau conformatie manifestarii libere a vointei, sub imperiul teoriei autonomiei de vointa si respectand conditiile esentiale pe care un act juridic civil trebuie sa le indeplineasca si care sunt prevazute de art. 1179 C. civ.:
“(1) Conditiile esentiale pentru validitatea unui contract sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimtamantul partilor;
3. un obiect determinat si licit;
4. o cauza licita si morala.
(2) In masura in care legea prevede o anumita forma a contractului, aceasta trebuie respectata, sub sanctiunea prevazuta de dispozitiile legale aplicabile”.
Teza vointei dirijate presupune si o intensitate particulara, deosebita a vointei, asa cum prevede pe larg Gounot in teza sa de doctorat, atunci cand specifica faptul ca vointa nu trebuie doar sa fie dirijata pentru a genera efecte juridice, ci si ca vointa trebuie sa determine inclusiv continutul acestor efecte juridice, cu alte cuvinte o intensitate particulara a exprimarii vointei.
De cealalta parte, teza vointei necesare reia aspectele relevate de criteriul clasic, insa adauga criteriul potrivit caruia vointa trebuie sa fie necesara crearii efectelor juridice. Potrivit acestei teza, ne aflam in prezenta unui act juridic daca sunt intrunite cumulative urmatoarele trei elemente:
o manifestare de vointa care provoaca efecte juridice,
efectele provocate sunt voite de catre autor,
aceste efecte juridice nu pot sa apara decat daca exista aceasta vointa la autorul lor.
Vointa este indisolubil legata de idea de libertate si este strans legata de individualitatea umana. Aplicatiile teoriei autonomiei de vointa se regasesc pretutindeni in dreptul privat român, atat in materie de contracte speciale, in domeniul teoriei generale a obligatiilor, in dreptul muncii, in dreptul familiei ori in reglemntarile comerciale etc.
Nu am putea fixa in timp, istoric, momentul clar al aparitiei teoriei autonomiei de vointa, deoarece vointa in sine cunoaste diferite transformari conceptuale, incepand inca din perioada sofistilor și până în Evul Mediu, iar mai tarziu, prin ideile lui John Locke, Montesquieu, ori Rousseau și culminand cu viziunea lui Kant și doctrina lui Hegel.
Un rol important in dezvoltarea principiului autonomiei de vointa l-a avut insa scoala dreptului natural din secolul al XVI-lea care „si-a adus contributia sa la dezvoltarea principiului autonomiei de vointa si al libertatii contractuale: ideea de drept divin este inlocuita de aceea de libertate naturala, ceea ce constituie fundamentul dreptului; contractul este manifestarea de vointa a oamenilor iar libertatea contractuala este una din libertatile naturale.”
Din perspectiva cunoasterii de ordin filosofic, ideea de libertate a vointei isi face simtita prezenta in operele lui John Locke si ale lui Charles de Montesquieu, cu aplicabilitate sporita in domeniul dreptului public si, in deosebi, al dreptului constitutional, prin scrierile carora s-a incercat si sustinut limitarea prin norme de drept a puterii discretionare a suveranului, prin trecerea de la starea de natura la starea de societate, ambele „exercitii” conceptuale menite insa sa asigure buna intelegere a mecanismului de creare si functionare a unei societati etatizate.
Ulterior, Jean-Jacques Rousseau a fost cel care a analizat in opera sa libertatea de vointa, oferindu-i intemeierea care justifica si astazi, la nivel ideologic si juridic, teoria autonomiei de vointa, mai ales prin opera sa din anul 1762 – Contractul social. Ca o concluzie a magistralei sale lucrari, „Contractul social conceput de Rousseau este unul original, prin care partile isi unesc vointele libere pentru a coexista. Fiecare parte se uneste cu toti, cu colectivitatea, dar cu nimeni in particular, exceptand propria persoana.”
In devenirea conceptului autonomiei de vointa, cronologic vorbind, lui Rousseau ii urmeaza Immanuel Kant care, asezand omul deasupra fenomenelor, reafirma conceptul de libertate ca valoare suprema si origineaza teoriile sale in ceea ce se cheama Legea morala, inteleasa ca ö regula de comportare cu caracter universal si neconditional, care se justifica prin ea insasi independent de scop si interes”.
Vointa este, in conceptia kantiana, o facultate a dorintei. Vointa trebuie sa fie libera, autonoma, tocmai pentru a grefa fiinta umana cu caracteristica ei esentiala – libertatea – fara de care omul nu ar mai putea accede la imperativul legii morale.
Norma juridica universala la al carei enunt ajunge Kant sintetizeaza actiunea in modul urmator: „actioneaza exterior in asa fel incat intrebuintarea libera a liberului tau arbitru sa poata coexista cu libertatea tuturor, conform unei legi universale”. Cu alte cuvinte, cheia existentei si a armoniei sociale este ponderarea libertatilor individuale pentru a face posibila viata in societate si coexistenta libertatilor, in masura in care tot membrii societatii se supun legii universale la care face referire Kant in scrierile sale.
Teoria autonomiei de vointa nuantata de Kant si-a gasit insa repere critice in operele lui Marx si Engels, care gaseau ca sursa a ideilor teoretice enuntate de Kant tocmai interesele de ordin material ale burgheziei si relatiile de productie materiale.
Dialectica hegeliana reia ideea autonomiei de vointa, stabilind raportul dintre vointa si libertate de maniera in care „vointa fara libertate este un cuvant gol, iar libertatea nu este reala decat ca vointa”. Plecand de la ideile enuntate de Kant si dezvoltandu-le, Hegel expune in opera sa o adevarata teorie a vointei libere, criticabila totusi in anumite aspecte ale sale.
In perioada moderna, cea a redactarii primelor coduri civile, se regasesc la nivelul dreptului pozitiv liniile directoare ale teoriei autonomiei de vointa si principiul libertatii contractuale, teoria autonomiei de vointa fiind preluata in secolul al XIX-lea, din dreptul francez, in doctrina italiana si in cea anglo-saxona.
Mancini in Italia si Savigny in Germania dezvolta si aplica teoria autonomiei de vointa, plecand mai ales de la necesitatile din materie comerciala.
In plan politic, teoria autonomiei de vointa a promovat liberalismul politic, reversul in plan economic fiind doctrina liberalismului economic de tip „laisser faire, laisser passer”, cu ingerinte minimaliste din partea statului si a agentilor sai.
Daca raportam principiul autonomiei de vointa la nivelul codurilor civile, trebuie sa intelegem ca libertatea este pentru dreptul civil "un principiu fundamental al acestei ramuri de drept", principiu care cunoaște trei forme de exprimare, prin ele insele principii, și anume :
libertatea actului juridic,
libertatea contractuală,
libertatea (autonomia) de voință.
Trebuie subliniat totusi ca „Dintre cele trei principii enumerate mai sus, cel mai important este cel al autonomiei de voință deoarece acesta este o condiție esențială în lipsa căreia libertatea actului juridic si libertatea contractuală nu se pot exprima deplin. Dar voința (în drept) nu se poate exprima decât dacă are la bază libertatea (înțeleasă filosofic). Iată deci un tandem esențial pentru sfera dreptului : libertate – voință. Libertatea este o condiție a voinței, iar voința este o manifestare a libertății, o sublimare a ei din domeniul filosofic spre cel juridic.”
Secțiunea 2:
Coordonatele normative ale principiului autonomiei de voință
Coordonatele normative ale autonomiei de vointa pleaca de la o prima delimitare conceptuala esentiala: cea dintre vointa generala – care asigura ingradirea libertatilor individuale pentru a crea climatul necesar convieturii sociale, punand in prim plan societatea, in detrimentul individului – si vointa individuala – care este vointa autonoma, libera, functionand ca regula in domeniu, prin raportare la vointa generala, care se constituie intr-o exceptie veritabila.
Libertatea actelor juridice este acelasi lucru cu principiul autonomiei de vointa, ambele concepte traducandu-se in posibilitatea partilor de a da orice continut si forma unui act juridic, atata timp cat acesta nu incalca ordinea publica, bunele moravuri si legislatia, in genere. Tocmai aceste trei limitari de ordin general micsoreaza sfera autonomiei de vointa si o fac sa nu aiba un caracter absolut; totul se traduce insa in exigente de ordin social, care sa permita aparitia corpului social si realizarea convieturii prin respectarea normelor de drept, a acelei legi universale de tip kantian.
Din perspectiva dreptului francez, notiunea de contract se regaseste in art.1101 Cod civil francez care prevede ca „Le contrat est une convention par laquelle une ou plusieurs personnes s’obligent envers une plusieurs autres à donner, à faire ou à ne pas faire quelque chose”, cu alte cuvinte contractul, in acceptiunea dreptului francez, este acea conventie prin care una sau mai multe persoane se obliga fata de o alta/alte persoane sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva.
Vechea reglementare din Codul civil roman din 1864 prevedea, in textul art. 942, o formulare similara, potrivit careia contractul reprezenta „acordul intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge intre dansii un raport juridic”.
Ambele texte, atat cel francez cat si cel roman (din Codul civil din 1864) definesc notiunea de contract avand in vedere principiul autonomiei de vointa, care sta in centrul definirii notiunii de contract.
Noul Cod civil roman, intrat in vigoare la 1 octombrie 2011, defineste prin intermediul art.1166 C.civ. contractul ca fiind “acordul de vointe dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Noua definitie este mai cuprinzatoare decat cea prevazuta de legiuitorul de la 1864, in sensul ca se pleaca de la acceptiunea de vointa (ca fiind un atribut specific persoanei fizice), deci de la libertatea si autonomia vointei, catre producerea de efecte juridice, adica spre crearea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret.
In art. 1165 C. civ. se precizeaza izvoarele obligatiilor: “Obligatiile izvorasc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, imbogatirea fara justa cauza, plata nedatorata, fapta ilicita, precum si din orice alt act sau fapt de care legea leaga nasterea unei obligatii”.
Rolul consimtamantului in drept, deci rolul vointei juridice, este strict legat de intrunirea cumulative a catorva cerinte esentiale. Acesta dobandeste valoare juridica doar daca emana de la o persoana cu discernamant, daca este exteriorizat, daca este exprimat cu intentia de a produce efecte juridice si daca nu este afectat de vreun viciu de consimtamant. Aceste patru cerinte trebuie intrunite cumulativ pentru a putea vorbi despre valentele juridice ale consimtamantului care, potrivit art. 1204 C.civ., “…trebuie sa fie serios, liber si exprimat in cunostinta de cauza”.
Principiul autonomiei de vointa presupune existenta libertatii contractuale, in sensul libertatii actelor juridice, asa cum este aceasta prevazuta in art. 1169 C.civ. – “Partile sunt libere sa incheie orice contracte si sa determine continutul acestora, in limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele moravuri”, precum si principiul vointei reale, care postuleaza faptul ca vointa presupune existenta unui element intern (psihologic) si a unui element extern (social). Apar dificultati atunci cand nu exista concordanta intre vointa interna si vointa exteriorizata, care sunt solutionate de legiuitorul roman acordandu-se prioritate conceptiei subiective potrivit careia trebuie sa prevaleze vointa interna (reala).
Coordonatele normative ale principiului autonomiei de vointa nu se regasesc doar in sfera dreptului privat, consacrate fiind de Codul civil si de alte acte normative, ci si in domeniul dreptului public, in legea fundamentala. Cu toate acestea, la nivelul Constitutiei Romaniei nu exista o consacrare expresa a libertatii contractuale (si, implicit, a principiului autonomiei de vointa), ci doar reglementari din care rezulta indirect o protectie constitutionala a libertatii contractuale.
Secțiunea 3:
Dirijismul contractual
Conceptul dirijismului contractual se constituie de fapt intr-o critica adusa principiului autonomiei de vointa.
Daca in secolele XVIII si XIX, pe baza schimbarilor profunde de natura comerciala si economica piata era una libera, guvernata aproape exclusiv de initiativa privata, statul avand un rol minimalist ce consta doar in fixarea principiilor generale, neimplicandu-se in raporturile de natura economica si lasand astfel deschisa posibilitatea dezvoltarii liberalismului de tip economic, in secolele XX si XXI situatia seschimba radical.
Statul, folosindu-se de apanajul legiferarii, reglementeaza in ultima perioada foarte strict raporturile contractuale, situatia mediului de afaceri, sanctioneaza mult mai sever nerespectarea obligatiilor contractuale etc. Avem de-a face cu o scadere dramatica a autonomiei de vointa, desi acest principiu apare pretutindeni in legislatie, consacrat expres de noile coduri civile aparute in ultima perioada, dar si de normele de sorginte constitutionala, chiard aca este vorba de o consacrare implicita. S-a vorbit in ultima perioada de o reala criza a contractului, in lumea moderna a dreptului.
Criza contractului si delimitarea tot mai clara a sferei de interventie a statului in randul afacerilor de ordin privat nu sunt de fapt decat reversul unui liberalism economic decazut, care face ca individul sa fie in primul rand un homo economicus si abia in plan secundar o fiinta spirituala. Criza contractului si trecerea in prim-plan a vointei statale reprezinta in realitate criza spiritualitatii societatii moderne, pentru care aspectele de ordin pecuniar, schimburile comerciale si latura economica primeaza asupra resorturilor intime, de natura spirituala.
Daca initial ceea ce era stabilit printr-un contract putea parea a fi si corect, moral, acum postulatul “cel ce spune contractual spune just” nu isi mai regaseste reprezentarea deplina in conditiile juridice actuale. Dreptul pus in serviciul vointei se transforma acum in postulatul “vointa trebuie sa fie in serviciul dreptului”, preeminenta capatand formalismul normei si nu spiritual ei, de unde trecerea in penumbra a individului prin raportare cu vointa subjugatoare etatica.
Se dezvolta excesiv sfera contractelor de adeziune, apar noi tipuri de contracte elaborate de agentii economici “care dețin o poziție de monopol sau dominantă pe o anumită piață sau segment de piață dar si prin predeterminarea prin lege a clauzelor contractuale, ceea ce limitează voința părților (cum ar fi spre exemplu clauzele abuzive din contractele standard prevăzute de Legea nr. 193/2000) ori apariția așa-numitelor “contracte forțate” a căror încheiere este obligatorie, conform legii. De exemplu: contractele de asigurări de răspundere civilă obligatorie, conform Legii nr. 136/1995, pe care trebuie să le încheie toti deținătorii de autovehicule, dar și cele ce revin unor întreprinderi ce dețin monopolul unor prestații, al prelungirii obligației – în anume împrejurări- a contractului de închiriere a locuințelor, a contractelor de asigurări de viață în cazul contractării unui credit etc.”
Omniprezenta statului si in sfera privata a individului este binevenita doar daca prin nenumaratele ingerinte la care individul este supus se sporeste protectia acestuia. Ori de cate ori lucrurile stau altfel, avem de-a face cu atingeri grave aduse principiului autonomiei de vointa si cu afectarea relatiei intersubiective: ”…luand in considerare principiul autonomiei, modernitatea nu vizeaza in primul rand relatia dintre om si lucruri, ci relatia omului cu oamenii. Daca individualismul sustine ca modernitatea vizeaza nu numai independenta in raport cu natura, ci si in raport cu ceilalti oameni, inseamna ca dupa aceasta viziune societatea nu se poate constitui. Daca independenta in raport cu lucrurile este fundamentata pe autonomia individuala, adica pe acea capacitate a fiintei umane de a se sustrage cauzalitatii naturale si a fi chiar el inceputul unei serii cauzale, atunci independenta poate fi acceptata. Solul pe care infloreste insa, este autonomia, adica acea libertate a omului de a-si da siesi legea. In felul acesta individul este independent in raport cu natura, dar autonom din punct de vedere moral. Intrerupand lantul cauzal, el isi este siesi cauza si atunci este liber.”
Si ce ar trebui sa urmareasca dreptul, dincolo de asigurarea unui climat armonios al dezvoltarii sociale, daca nu un maximum de libertate individuala?!…
Capitolul 2.
Libertatea contractuală
Acest capitol face referire la libertatea contractuală ca la o posibilitate abstractă a persoanei de a acționa în plan contractual și, de asemenea, la valoarea juridică și la limitele acesteia.
Libertatea contractuală apare practic ca "libertatea de a fi legat" a unei persoane de o alta prin intermediul unui instrument juridic, contractual, adică un acord de voință ce creează obligații în sarcina părților, ceea ce la prima vedere poate apărea ca un paradox determinat de alăturarea a doi termeni opuși în esență: libertate – legare. Pentru a avea sens, expresia ce desemnează în cel mai simplu mod libertatea de a aliena o parte din libertate, trebuie să aibă un postulat care să o fundamenteze, iar acesta nu poate fi decât autonomia de voință: persoana nu poate fi constrânsă decât printr-o legătură pe care a vrut-o și numai în măsura a ceea ce a vrut. Deci, autonomia de voință implică libertatea contractuală.
Fără îndoială că, oricare ar fi natura pe care am considera-o că o are această libertate, legală sau constituțională, libertatea contractuală trebuie înțeleasă ca o libertate relativă și nu absolută și al cărui exercițiu efectiv poate suferi anumite limitări dar care să nu aibă drept rezultat atingerea înseși a esenței acesteia.
Libertatea contractuală nu devine intangibilă, iar exercițiul acesteia poate fi limitat prin legea statală, însuși Codul civil și Constituția prevăzând această posibilitate, dar numai în anumite situații și pentru anumite motive determinate expres. Legea etatică poate și trebuie să stabilească un minimum de condiții obligatorii ce trebuie respectate pentru a putea încheia un contract în scopul asigurării unei "ordini" și a unui "echilibru" la nivelul societății umane. Astfel, libertatea contractuală este o libertate relativă ce comportă anumite limitări necesare, cele mai importante și de altfel limitele generale, referindu-se la capacitate, consimțământ (manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic), cauza actului juridic (scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv), ordinea publică și bunele moravuri.
Un alt aspect ce se impune analizat rezultă tot din faptul contractului de a se constitui în legea părților și anume în ce anume constă forța obligatorie a acestuia. Astfel, în principiu, efectele ce rezultă din contract nu ar putea fi decât relative, neprivind decât părțile a căror voință concordantă a condus la nașterea contractului (principiul relativității efectelor contractului), iar obligațiile asumate nu ar putea fi cenzurate în sensul renunțării la executarea acestora decât tot printr-un acord de voință al părților, niciuna dintre părți neputând desființa contractul cu de la sine putere (principiul irevocabilității contractelor).
Secțiunea 1:
Principiul libertății contractuale văzut ca posibilitate abstractă a persoanei de a acționa în plan contractual
Baza libertatii contractuale rezida in teoria autonomiei de vointa : deoarece vointa partilor este libera, aceasta genereaza posibilitatea pentru parti de a-si manifesta libertatea in sfera contractuala, creand, modificand sau stingand, dupa caz, raporturi juridice concrete intre ele.
La mijloc este vorba de o posibilitate abstracta, formala si generala ce creeaza premisele unei implicari contractuale. Se creeaza un cadru general, prin lege si sub ocrotirea si sanctiunea legii, in baza caruia persoanele sa poata contracta daca doresc. Per a contrario, libertate contractuala este si atunci cand persoanele nu doresc sa contracteze, cu toate consecintele ce decurg de aici.
Altfel spus, "Teoria autonomiei de voință se concretizează în următoarele consecințe: a) contractul este considerat principalul izvor al obligațiilor; celelalte izvoare de obligații sunt excepționale. Vechiul cod civil era o probă în acest sens, unde reglementările referitoare la contracte erau preponderente pentru că era considerată cea mai importantă sursă de obligații; b) marea majoritate a normelor referitoare la contracte trebuie să fie dispozitive sau supletive și numai în mod excepțional imperative, părțile având astfel posibilitatea ca, prin acordul lor de voințe, să stabilească conținutul contractelor, din care pot rezulta efecte diferite decât acelea prevăzute de lege; c) pe cale de consecință, normele imperative sunt în număr redus. Principalul lor scop este acela de a asigura libertatea și sinceritatea voințelor contractanților, precum și respectarea ordinii publice; d) contractul se încheie prin simplul acord de voințe. Voințele pot fi exprimate prin orice modalitate. Codul civil consacră doar parțial principiul consensualismului, potrivit căruia, de regulă, simplul acord de voințe este suficient pentru a da naștere, modifica sau stinge raporturi obligaționale, excepțiile fiind numeroase. Sinteza juridică a acestor consecințe ne face să constatăm că teoria autonomiei de voință reprezintă sursa ideologică a trei principii elementare ale contractului: principiul libertății contractuale (libertatea de a se obliga contractual și de a stabili conținutul contractului), principiul consensualismului (care reprezintă urmarea imediată a libertății contractuale și care se traduce, în realitate, prin libertatea de formă), principiul forței obligatorii a contractului (care, la rândul său, este urmarea primelor două principii în concepția autonomiei de voință)."
Formal vorbind, libertatea contractuala se metamorfozeaza cel mai bine in principiul consensualismului in baza caruia, pentru a putea fi valabil considerata ca incheiata, unei conventii ii este necesar si suficient acordul de vointa al partilor implicate. Executarea obligatiilor se va face intocmai cum acestea au fost negociate si asumate de parti, cu respectarea legislatiei, a ordinii publice si a bunelor moravuri, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda.
Principiul libertatii contractuale deriva din principiul autonomiei de vointa, fiind consecinta fireasca a acestuia, asa cum s-a afirmat in doctrina : "Fundamentul principiului libertății contractuale se află în așa numita teorie a autonomiei de voință, formulată de juristul francez Charles Dumoulin, care, la elaborarea acesteia, a avut în vedere necesitatea găsirii unor soluții conflictelor de legi (cutuma) interprovinciale ce apăruseră în Franța secolului al XVI-lea."
Posibilitatea partilor de a actiona in plan contractual, prin trecerea de la potentialitate la act, sub imperiul principiului libertatii contractuale, nu este insa lipsita de divergente si interpretari deosebite, care s-ar putea constitui in tot atatea probleme generate de teoria autonomiei de vointa si de principiul libertatii contractuale. Astfel, in doctrina au fost enumerate cateva dintre aceste aspecte problematice sau controversate, care arata ca legiuitorul nu a conferit un caracter absolut, intangibil libertatii contractuale :
"- posibilitatea de a contracta se bazeaza exclusiv pe vointa partilor sau contractarea apare pentru ca legea o permite ?
orice persoana poate sa incheie sau nu contracte ; exista insa unele contracte obligatorii ;
partile pot alege felul contractului ; totusi, uneori felul este impus ;
continutul contractului este stabilit de comun acord de parti ; cu toate acestea, exista situatii cand doar o parte sau legea face acest lucru ;
forta obligatorie ia nastere prin vointa partilor ; legea este insa cea care da forta obligatorie contractelor, vointa partilor dand doar nastere la contract."
Iata doar cateva dintre problemele pe care le ridica postularea principiului libertatii contractuale.
Secțiunea 2:
Valoarea juridică a libertății contractuale – simplu drept subiectiv civil sau principiu cu valoare constituțională?
Indiferent de natura pe care am considera că o are libertatea contractuala, cea legală sau cea constituțională, aceasta libertate trebuie înțeleasă ca o libertate relativă și nu una absolută, al cărei exercițiu efectiv poate suferi anumite limitări, dar care să nu aibă drept rezultat atingerea înseși a esenței acesteia.
Coordonatele normative ale principiului autonomiei de vointa din care deriva libertatea contractuala nu se regasesc doar in sfera dreptului privat (asa cum am aratat mai sus), consacrate fiind de Codul civil si de alte acte normative, ci si in domeniul dreptului public, in chiar legea fundamentala. Cu toate acestea, la nivelul Constitutiei Romaniei nu exista o consacrare expresa a libertatii contractuale (si, implicit, a principiului autonomiei de vointa), ci doar reglementari din care rezulta indirect o protectie constitutionala a libertatii contractuale, cum sunt :
art.23 din Constitutie, care consacra inviolabilitatea libertatii individuale, libertate care cuprinde si latura contractuala, chiar daca textul constitutional respectiv pune in discutie protectia libertatii individuale avand in vedere numai siguranta persoanei si libertatea fizica a acesteia ;
art.40 din Constitutie, care consacra dreptul la libera asociere ;
munca si protectia sociala a muncii, prevazute de art.41, care in alineatul 1 prevede ca "Dreptul la muncă nu poate fi ingrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupatiei, precum si a locului de muncă este liberă" ;
art.44 din Constitutie, care consfinteste dreptul de proprietate privata – "(1) Dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului, sunt garantate. Continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este garantată si ocrotită in mod egal de lege, indiferent de titular (…)", protejand implicit si libertatea contractuala;
intemeierea si protectia familiei, prin intermediul art.48 din Constitutie, "casatoria liber consimtita intre soti" nefiind altceva decat viziunea desavarsirii, prin raportare la intemeierea relatiilor de familie, a libertatii contractuale ;
art.57 din Constitutie consfinteste modalitatile prin care cetatenii isi pot exercita drepturile si libertatile, potrivit principiului bunei-credinte, care in drept se prezuma : "Cetătenii romani, cetătenii străini si apatrizii trebuie să-si exercite drepturile si libertătile constitutionale cu bună-credintă, fără să incalce drepturile si libertătile celorlalti". Avem de-a face aici cu un exemplu al limitarii libertatii contractual, mai bines pus o auto-limitare, prin raportarea partilor la propria constiinta si la imperativele morale ale bunei-credinte;
art. 135 si art.136, privind economia si proprietatea nu sunt altceva decat consacrari indirecte si implicite, la nivel constitutional, ale principiului libertatii contractuale.
Chiar daca nu cunoaste la nivelul legii supreme o consacrare expresis verbis, libertatea contractuala este mai mult decat un simplu drept subiectiv civil, prin referirile indirecte si implicite ale textelor constitutionale ea tinzand sa devina un principiu cu valoare constituțională la ora aceasta.
Secțiunea 3:
Limitele libertății contractuale: normele imperative
Libertatea contractuala nu este una absoluta, intangibila si imuabila. Partile angajate intr-un contract trebuie sa respecte cateva exigente de ordin general, prevazute de legiuitor atat la nivel constitutional cat si prin diferitele reglementari legale, precum Codul civil care, in art. 11 trataeaza despre respectarea ordinii publice si a bunelor moravuri, stabilind ca "Nu se poate deroga prin conventii sau acte juridice unilaterale de la legile care intereseaza ordinea publica sau de la bunele moravuri". O reglementare similara era prevazuta de art.5 al Codului civil din 1864, ceea ce dovedeste constanta principiala a legiuitorului si caracterul deosebit al normelor ce intereseaza ordinea publica si bunele moravuri la nivel social.
Individul traieste in societate ; doar aici el se desavarseste, comunica, isi implineste aspiratiile si se dezvolta nu doar spiritual, ci si juridic. Ca persoana (daca il asimilam dreptului privat) sau ca cetatean (asa cum ne apare el in dreptul public), individul, “ca element al societății, trebuie să se încadreze în ordinea statornicită de societatea din care face parte, libertatea de a face acte juridice îi este recunoscută într-un anumit cadru legal, dar ea nu este decât o regulă de tehnică juridică al cărei unic fundament se află în unitatea ei economică și socială”. Respectarea legilor care sunt create tocmai pentru a il proteja, dar care in felul acesta protejeaza si restul corpului social, nu inseamna altceva decat consfintirea libertatii sale contractuale. Existenta normelor imperative nu limiteaza autonomia de vointa si libertatea persoanelor/a cetatenilor ci, din contra, o sporesc. Normele imperative sunt de natura sa sprijine si sa protejeze interesele individului prin posibilitatea crearii corpului social. Este un mecanism de auto-protectie si totodata de garantare a libertatilor pe care individual-cetatean asteapta ca statul sa i le recunoasca si garanteze.
Forta obligatorie a contractelor (pacta sunt servanda) vine in prelungirea libertatii contractuale, dar numai daca aceasta din urma a cunoscut o corecta si justa aplicare, prin raportare la exigentele bunelor moravuri si ale ordinii publice, notiuni aparent vagi si complexe, dar care in fapt nu fac decat sa sublinieze la nivel principial un summum al intregii legislatii: protejarea interesului general si a relatiilor pe care dreptul le apara.
Pe buna dreptate s-a apreciat in doctrina ca "Ordinea publică este o noțiune dificil de definit, deoarece nici un act normativ nu conține o definiție a acesteia. Din punct de vedere al conținutului, ordinea publică diferă de la un stat la altul, de la un secol la altul, în funcție de dezideratele politice, economice și sociale afirmate și urmărite de puterea statală. Doctrina apreciează că sunt de ordine publică toate reglementările care alcătuiesc
dreptul public, adică acele norme juridice care consființesc organizarea puterilor statului, precum și raporturile dintre acestea și subiectele dreptului privat, fiecărui tip de stat fiindu-i specifică o anumită ordine publică."
Consideram totusi ca in sfera ordinii publice intra si reglementarile dreptului privat, care au aceeasi sursa ca si reglementarile dreptului public: puterea legiuitoare. Ordinea publica este ordinea stabilita de autoritatea statala prin legi si nu doar un anumit domeniu al reglementarii legislative, care ar imparti impropriu ordinea in publica si private, ceea ce ne-ar duce cu gandul, in mod eronat, la faptul ca normele ce reglementeaza ordinea privata nu ar avea un caracter obligatoriu.
Mult mai potrivita ni se pare definitia potrivit careia ordinea publică “cuprinde toate dispozițiile imperative ale dreptului public și ale dreptului privat prin care se apără instituțiile și valorile de bază ale societății, se asigură dezvoltarea economiei de piață și ocrotirea socială a tuturor persoanelor".
Aceeasi dificultate a definirii o intalnim si prin raportare la bunele moravuri, notiune complexa, cu accente etice si sens filosofic, insa cu aplicabilitate de drept pozitiv si sanctiuni specifice, cum este sanctiunea nulitatii absolute a actului incheiat cu nerespectarea bunelor moravuri.
Definitiile intalnite in doctrina si in jurisprudenta inteleg prin bune moravuri “totalitatea regulilor de conduită care s-au conturat în conștiința societății și respectarea cărora s-a impus cu necesitate, printr-o experiență și practica îndelungată. Conținutul noțiunii fiind, ca și al ordinii publice, variabil în timp și spațiu, instanțele de judecată sunt chemate să determine și să le aplice de la caz la caz”.
Din randul normelor imperative fac parte si prevederile art.1179 C.civ. care trateaza despre conditiile esentiale pe care un (orice) act juridic civil trebuie sa le indeplineasca si fara de care valabilitatea acestuia este pusa la indoiala: “(1) Conditiile esentiale pentru validitatea unui contract sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimtamantul partilor;
3. un obiect determinat si licit;
4. o cauza licita si morala.
(2) In masura in care legea prevede o anumita forma a contractului, aceasta trebuie respectata, sub sanctiunea prevazuta de dispozitiile legale aplicabile”.
Chiar daca vorbim de existenta principiului consensualismului, cele patru conditii esentiale de validitate pe care orice conventie trebuie sa le respecte, asa cum sunt prevazute mai sus, fac parte din categoria normelor imperative, fara insa ca necesitatea respectarii lor sa impieteze in vreun fel asupra libertatii contractuale. Tocmai aici este artificiul legislativ : aceste conditii potenteaza si protejeaza partile oricarui act juridic, de ele insele si de cocontractanti.
Dincolo de principiul consensualismului, ori de cate ori legiuitorul a resimtit nevoia, a reglementat si a prevazut conditii speciale pentru incheierea altor tipuri de acte juridice, cu criterii mai prohibitive sau mai limitative, ca in cazul actelor juridice solemne, care necesita, in plus fata de manifestarea de vointa, si respectarea unor cerinte de forma impuse de lege (cum sunt de exemplu: testamentul, donatia etc.), sau ca in cazul actelor juridice reale, pentru care manifestarea de vointa trebuie sa fie insotita de remiterea lucrului ce constituie obiectul actului (de exemplu: imprumutul, depozitul etc.). Aceasta clasificare a actelor juridice (una dintre numeroasele clasificari ale actelor juridice, dar printre cele mai importante), se face in functie de modul de incheiere (criteriul formarii valabile) si este prevazuta de art.1174 C.civ.
Pe de alta parte orice act juridic este incheiat in vederea producerii de efecte, adica drepturile subiective civile si obligatiile civile la care da nastere, pe care le modifica sau le stinge un act juridic.
Norme de natura imperativa, principiile care guverneaza efectele actelor juridice scivile sunt acele reguli de drept civil care arata felul in care se produc aceste efecte, respectiv cum, in ce conditii si fata de cine se produc. Intalnim astfel trei principii:
1. Principiul fortei obligatorii a actului juridic civil;
2. Principiul irevocabilitatii actului juridic;
3. Principiul relativitatii efectelor actului juridic.
Principial, “Contractul valabil incheiat are putere de lege intre partile contractante”, asa cum precizeaza art.1270 alin.(1) C.civ. Exista insa si exceptii de la acest principiu, cum ar fi cazurile de restrangere a fortei obligatorii, cazurile de extindere a fortei obligatorii, precum si regula rebus sic standibus (teoria impreviziunii).
Principiul irevocabilitatii actului juridic presupune faptul ca unui act juridic bilateral sau multilateral nu i se poate pune capat numai prin vointa uneia dintre parti, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capat prin manifestarea de vointa, in sens contrar, a autorului actului. Acest principiu este o consecinta si o garantie a principiului pacta sunt servanda si cunoaste si el exceptii.
Principiul relativitatii efectelor actului juridic (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest) precizeaza ca actul juridic civil produce efecte numai fata de autorul/autorii lui, fara a profita sau a dauna tertilor. Efectele actului juridic se produc deci numai pentru autorul/autorii actului, potrivit art. 1280 C.civ.: “Contractul produce efecte numai intre parti, daca prin lege nu se prevede altfel”.
Iata deci cum libertatea contractuala, consecinta a aplicarii teoriei autonomiei de vointa, isi cunoaste si ea punctele de limitare prin intermediul normelor cu caracter imperative (care apartin fie dreptului public, fie dreptului privat); si totul pus in folosul individului care face parte din corpul social in calitate de cetatean, sau care intra in raporturi juridice de drept privat in calitate de persoana.
TITLUL II. DREPTUL POZITIV ȘI DOCTRINA SOLIDARISMULUI CONTRACTUAL
Capitolul 1.
Solidaritatea: precursor al solidarismului contractual
Secțiunea 1:
Emergența conceptului de solidaritate în planul gândirii politice și juridice din secolul al XIX-lea
Conceptul de solidaritate în gândirea politică și juridică nu este un concept nou în sensul rădăcinilor istorice. Originarea sa se află în operele anticilor greci și, mai cu seamă, în viziunea aristotelică a omului văzut ca zoon politikon – acel „animal” social care are în datul său cel mai intim înscrisă tendința de a merge spre (și de a forma) societatea: „Deși prezentă încă din Antichitate la fel de bine în universul juridic roman precum și în gândirea unui mare număr de filosofi, doar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ideea de solidaritate își ia cu adevărat avânt”.
Șlefuirea însă a ideilor ce jalonează specificitatea acestui concept s-a făcut în timp și a reprezentat o întreagă încercare de a face ființa umană conștientă de posibilitățile mult extinse pe care le are dacă își realizează interesele particulare prin apelare la forțe comunitare, conjugate, solidare.
Conceptul de solidaritate, odată conturat din punct de vedere politic și social, a căpătat noi valențe în lumea juridicului unde manifestarea sa maximă se regăsește în teoria solidarismului contractual.
Una dintre ideile-forță ale democrației, așa cum o numea A. Fouillée, solidaritatea este un principiu general al acțiunii politice, cu influență directă și puternică în materia dreptului public, mai ales.
Rădăcinile istorice ale teoriei solidarității se regăsesc încă din gândirea stoicilor și a epicureilor, potrivit cărora între toți oamenii există o strânsă relație de interdependență (dar și de dependență!).
Reluată apoi de gânditorii creștini și adusă la rang de principiu divin, solidaritatea capătă și aspecte practice, nu doar ideologice: ideea de întrajutorare, sprijinul reciproc, ajutorul dat semenilor, ideea bunului samarinean etc.
În sfârșit, analizată pe larg de filosofii iluminiști și inserată în deviza Revoluției franceze: „Liberté, egalité, fraternité”, solidaritatea pare o consecință firească a oricărei lupte câștigate întru libertate, păstrate pe baze egalitare și promovate în viitor printr-o încercare de armonizare a corpului social care devine un soi de familie (ideea de fraternitate), sau o prelungire a ideii aristotelice a prieteniei, ca fundament al unei societăți și, implicit al statului, care ar putea întemeia respectul convențiilor asumate și un stat echilibrat.
Etimologia cuvântului „solidaritate” ne trimite pe tărâm juridic : „Ieșită din limbajul juridic în sânul căruia servea la a defini relația ce leagă două sau mai multe persoane ce trebuie să răspundă una de cealaltă, această vocabulă ajunge într-adevăr, în câțiva ani, să se impună ca unul dintre noile cuvinte-cheie ale limbajului politic și social”.
Întemeierea în juridic, dacă ar fi să o transpunem în termenii dreptului privat, este una extrem de vastă: solidaritatea existentă între soți, în timpul căsătoriei; solidaritatea existentă între persoanele aflate în diferite grade de rudenie (copiii față de părinți și nepoți, și invers); solidaritatea (aici sinonimă cu ocrotirea) în situația persoanelor care necesită protecție, cum ar fi minorii (prin solidaritatea oferită de autoritatea părintească), interzișii judecătorești (prin instituția tutelei), sau chiar solidaritatea cu persoane capabile, nu doar cu incapabilii, cum este cazul instituției curatelei etc.
Solidaritatea apare și pe tărâmul dreptului comercial, dacă vorbim de situația asociaților din cadrul unei societăți cu scop comercial, dar și pe tărâmul dreptului muncii, dacă vorbim de solidaritatea existentă între angajați (ale căror interese sunt protejate prin reprezentarea sindicală), între patroni (organizațiile patronale), sau chiar între angajați și angajatori, în vederea atingerii intereselor comune ale persoanei juridice respective, ori în situația accidentelor de muncă, sau în privința persoanelor pensionate etc.
Apariția conceptului de solidaritate în a doua parte a secolului al XIX-lea, în zona franceză mai ales, nu este pur întâmplătoare. Cunoaștem acum trecerea către progresul pozitivismului (sociologic și juridic), tentativele de laicizare a statului, o anumită respingere a ideilor de ordin metafizic și, cu siguranță, o depășire a planului subiectiv. Solidaritatea înseamnă în fapt evoluția de la individualism spre comunitarism, dar la modul asumat, conștientizat. De aceea se afirmă, pe bună dreptate că: „Eșecul modernității constă în faptul că aplică niște concepte morale valabile în cazul unei vieți comunitare autentice, pentru a justifica realitatea individuală fără legătură cu comunitatea. După cum am văzut, omul așa cum este, zoon politikon, are drept esență pe „a-fi-împreună-cu ceilalți. (…) Acest lucru înseamnă că omul așa cum este nu poate fi gândit decât în raportare la ceilalți. (…) Toate concepțiile morale, juridice, politice etc. trebuie să aibă ca scop descoperirea permanentă a lui a-fi-împreună-cu ceilalți. Sarcina politicului este de a-l scoate pe acesta din timp și așezarea sa în permanența locuirii, ca spațiu sacru”.
Solidaritatea este totodată o problemă ce ține de pragmatism și de eficacitate socială, intrând în sfera politicilor de stânga, opusă exceselor de tip individualist-liberalist în care cel mai pregătit și mai competent supravietuiește prin propriile forțe, fără sprijinul diferitelor structuri și fără ajutorul statului.
Dezvoltarea conceptului de solidaritate de către republicani va face ca acest concept să devină în scurt timp un principiu fundamental atât al societății în care se manifestă, cât și al republicii în sine.
În Franța a fost nevoie numai de câteva decenii pentru ca, sub egida acestui principiu devenit fundamental, întregul edificiu al dreptului public să se transforme, să se reformeze. Astfel, se reface în totalitate sistemul asigurărilor sociale, în sensul în care sprijinul celor defavorizați devine acum o obligație a colectivității locale și un drept al beneficiarilor cărora li se adresează. Se multiplică și își diversifică gama toate categoriile de servicii publice, iar în sistemul fiscal se introduce impozitul de tip progresiv al averilor.
Sub imboldul concepțiilor republicane, solidaritatea este acum în centrul discursului de tip politic, social și juridic, îmbrăcând forma unei datorii de solidaritate, în aceeași măsură cu cea a unei tehnici, care justifică dar este și instrument al reformei sociale.
Bazată pe interdependența socială, solidaritatea justifică ideea de utilitate colectivă și încearcă să maximizeze rezultatele urmărite în numele interesului de ordin general. Vorbim chiar de o „solidaritate națională”, căreia nu îi este deloc străină ideea unui venit minim garantat, aceea a asigurării unei locuințe ori a unui loc de muncă, sau a serviciilor medicale și de spitalizare.
Putem vorbi chiar de o consacrare și de o juridicizare la cel mai înalt nivel a conceptului/principiului de solidaritate: „Consacrată prin preambulul constituțional din 1946 care nu a ezitat să o recunoască pe de o parte implicit (prin intermediul drepturilor-creanță care decurg din ea) dar și explicit (prin alineatul 12 al preambulului care proclamă solidaritatea tuturor francezilor în fața cheltuielilor ce rezultă de pe urma calamităților naturale), luată în calcul de către judecătorul constituțional care a menționat-o în mai multe reprize în deciziile sale, invocată de către legislator care o utilizează ca fundament direct ale unora dintre intervențiile sale, principiul solidarității face astăzi parte integrantă din peisajul juridic francez; dar acest principiu s-a banalizat atât de mult încât a devenit un fel de referință obligatorie pentru toți guvernanții, pluralitatea de sensuri ce îl caracterizează incitând în acest timp la prudență din perspectiva întinderii exacte a sferei sale de invocare”.
Teoria solidaritatii in sine este dezvoltata de Léon Bourgeois, deputat francez radical, in lucrarea sa din anul 1896 intitulata Solidarité (Solidaritatea). Constituita ca raspuns la teoriile liberaliste, socialiste si chiar marxiste, doctrina initiata de Bourgeois distinge intre solidaritatea faptica, de tip natural si cea sociala, vazuta ca obligatie, superioara celei dintai. Ceea ce primeaza acum este faptul de a fi in societate, iar nu individul de tip abstract, lipsit de orice concretete.
Astfel, potrivit lui Bourgeois, “ceea ce trebuie stiut (…) este daca legile acestei solidaritati contin fundamentele unui drept uman veritabil, (…) daca neexecutarea lor va echivala cu violarea unui contract si va putea, urmand regula obisnuita a justitiei, sa antreneze sanctiuni, expresie legala a reactiilor naturale ale fiintei lezata de alte fiinte, asa cum exista deja in caz de neexecutare a obligatiilor de drept civil sau de drept public”.
Solidarismul este o teorie a reparatiei inegalitatilor de valoare, un fel de sistem de asigurare colectiva care are rolul de a comuta intreaga responsabilitate asupra societatii, influentand dreptul pozitiv: “Impunand solidaritatea ca principiu a diverse legi, solidarismul si-a propus sa influenteze legislatia pozitiva, fapt ce i-a reusit nu doar in epoca, ci si, de o maniera generalizata, dupa cel de-al doilea razboi mondial, solutiile sale constituind baza Statului-Providenta. Mai mult, solidarismul a incercat sa restabileasca un fundament moral al societatii, aratand felul in care libertatea poate genera o obligatie pozitiva de a face, fara ca prin aceasta sa se auto-anuleze, obligatia de a face constituind, de fapt, conditia libertatii”.
Cumva in prelungirea ideilor expuse de Bourgeois, teoreticieni ca Duguit nuanteaza si sustin idei asemanatoare celor promovate de doctrinarii solidarismului. Pentru Duguit “veritabila egalitate consta in a trata egal lucrurile egale si a trata inegal lucrurile inegale; a impune tuturor exact aceleasi obligatii ar insemna ca lucruri inegale sa fie tratate egal si nu ar mai fi egalitate”. Duguit se apropie de doctrinarii solidaristi tocmai prin aceasta acceptiune acordata egalitatii, departe atat de abstractizarea egalitatii in limitele liberalismului de tip clasic, dar si de egalitatea materiala, nivelatoare si uniformizanta a socialismului.
Tot in descendenta solidarista, Leon Duguit neaga suprematia statului asupra indivizilor, stat asupra caruia are o conceptie extrem de interesanta, in sensul ca il asimileaza cu “omul, grupul de oameni, care, in fapt, intr-o societate sunt mai puternici unii decat ceilalti din punct de vedere material”.
Solidaritatea se constituie astăzi într-o doctrină nouă, de natură să nege caracterul fundamental al autonomiei de voință și să ofere o nouă paradigmă, atât în dreptul francez cât și în cel român, libertății de ordin contractual sau, așa cum se afirmă, „dacă în modelul francez, odată cu observarea transformărilor libertății contractuale în practica dreptului, autonomiei de voință i-au fost opuse în doctrină teorii noi, cu un plus de realism, care îi neagă calitatea de fundament al libertății contractuale, propunând explicații noi în materie – teoriile pozitiviste, cea a utilului și justului, teoria solidarismului contractual și cea a voluntarismului social -, în modelul român rămân doar incidentale, chiar și recent, opiniile doctrinare sceptice față de autonomia de voință și care să îi substuie noi valori fundamentând libertatea contractuală.”
Secțiunea 2: Statul de drept social și solidaritatea
Potrivit art.1 alin.(3) din Constitutia României: “România este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertătile cetătenilor, libera dezvoltare a personalitătii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezintă valori supreme, in spiritul traditiilor democratice ale poporului român si idealurilor Revolutiei din decembrie 1989, si sunt garantate.”
Notiunea de “stat de drept social” este o notiune susceptibila de interpretari multiple, insa sensul de baza este acela al indepartarii de strictele mecanisme pur formale, transcenderea acestora nu in sensul negarii lor, “ci prin inglobarea mecanismelor formale de garantare a drepturilor si libertatilor – separarea puterilor, ierarhizarea normativa, controlul jurisdictionale al respectarii acesteia si garantarea juridica si jurisdictionala a drepturilor si libertatilor – intr-o viziune materiala asupra statului de drept, care presupune o determinare a statului de catre societate”.
De altfel, in opinia aceluiasi autor, atunci cand vorbim despre statul de drept social, avem in vedere “un stat de drept substantial, material, nu un simplu mecanism formal”. Nu mai este vorba aici doar de un stat de drept parlamentar, ori de un stat de drept administrativ sau jurisdictional, ca forme ce preced statul de drept social.
Exista insa riscul ca dintr-o respingere a formalismului si a procedurilor sa se nasca fie un stat de tip socialist, care in final va duce la o societate de tip comunist, utopica si in care faza finala ar corespunde instituirii unei societati fara de stat, fie sa apara, intr-o maniera pozitiva de data aceasta, un stat social, care pune in centrul sau ideea de dreptate, ideea de justitie sociala, redistribuirea echitabila a valorilor materiale ale societatii si, in final, problema sociala ca problema de ansamblu, sistemica.
Intr-un stat de drept social, asa cum este consacrat si statul roman, determinarea statului se face de catre si prin societate, constitutia politica fiind subordonata complet constitutiei sociale. Puterile de care beneficiaza statul emana de data aceasta de la popor, de la un soi de constiinta colectiva care juridicizata devine constitutia sociala. Altfel spus, “Impunand asadar o viziune materiala asupra relatiei dintre stat si drept, statul de drept social este centrat pe ideea ca statul este determinat de societate si se afla in slujba ei, dreptul elaborat in cadrul statului trebuind sa respecte acest postulat”.
In statul de drept social, sub aspect formal, este omniprezent controlul constitutionalitatii Constitutiei, asigurandu-se astfel in mod continuu conformitatea principiilor, a valorilor sociale cu norma suprema in stat. Altfel spus, “Deoarece statul este determinat de societate, constitutia sociala isi subordoneaza constitutia politica. Aceasta din urma nu mai este decat formal in varful ierarhiei normative, material fiind situata in aceasta pozitie constitutia sociala, adica o anumita stare a constiintei colective, anumite principii si valori intrinseci societatii care cer, determina o anumita constitutie si nu alta, un anumit drept si nu altul.”
Societatea este de data aceasta punctul de plecare si valorile pe care aceasta le considera fundamentale la un anumit moment de timp dat. In felul acesta, existand o evolutie si o fluctuatie fireasca a acestor valori, constitutia sociala va fi mereu o alta, nu neaparat progresiva in castigarea si afirmarea drepturilor si a libertatilor, cat cuprinzand un continut raportat mereu la vremurile in care apare si la tipologia oamenilor care o genereaza.
Tot ca o consecinta formala a statului de drept social trebuie mentionata si autonomizarea normativa a statului de drept fata de intreaga pleiada de concepte conexe, apropiate din dreptul constitutional modern, precum democratia, ierarhia normativa, principiul separatiei puterilor in stat etc.
Afirmarea statului de drept social conduce in mod firesc si la o repozitionare fata de conceptul egalitatii, din perspectiva juridico-politica. Egalitatea formala permite acum discriminari derogatorii, generand si asigurand sanse egale pentru cetatenii aflati in pozitii juridice inegale. Dincolo de principiul dreptatii, tipic statului de drept, statul de drept social mai adauga si justitia sociala ca valoare suprema.
Conceptul solidaritatii este instituit la nivel constitutional prin textul articolului 4 alineatul 1 din Constitutie, fiind deja o notiune juridica. In articolul 4, Constitutia Romaniei vorbeste despre unitatea poporului si egalitatea intre cetateni:
“ (1) Statul are ca fundament unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi.
(2) România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.”
Dincolo de necesitatea instituirii unitatii poporului roman ca fundament indubitabil al statului roman, apare notiunea de solidaritate, concept-cheie, care permite practic o reasezare a cetatenilor fata de valorile statului de drept social astfel creat. Trebuie insa precizat ca “Solidaritatea cetatenilor nu este deci una datorata comunitatii de sange, traditii, limba sau cultura, ci una datorata participarii lor la construirea aceluiasi spatiu public”. Este un proiect asumat si constientizat la nivelul cetatenilor care inteleg ca unitatea si solidaritatea sunt cele in virtutea carora se poate institui statul de drept social.
In mod intemeiat s-a afirmat in doctrina ca “Incepand cu 2003, solidaritatea cetatenilor romani este constitutionalizata, in art.4 alin.(1) din legea suprema, ca fundament al statului roman, stat de drept social, conform art.1 alin.(3) din Constitutie. Astfel, dreptul public pozitiv roman trebuie reconfigurat in raport de un concept deloc usor de proceduralizat – solidaritatea -, ceea ce impune o reevaluare a egalitatii in drepturi si implicit a libertatii si a drepturilor fundamentale cu caracter social”.
Conceptul de solidaritate implica insa discutii si necesitatea nuantarii, motiv pentru care pe buna dreptate s-a afirmat ca “Solidaritatea cetatenilor introdusa ca fundament al statului prin revizuirea facuta Constitutiei in 2003 este destul de problematica din mai multe motive. Ea poate autoriza redistribuiri excesive, caci instituie o solidaritate generica si nu punctuala, asa cum facea Constitutia din 1991 si cum credem ca ar fi fost normal”.
Solidaritatea trebuie sa fie punctuala, interpretata de la o situatie la alta si nu generica si fara de limite, deoarece ar transforma egalitatea de sanse si de acces intr-o utopica egalitate de ordin material, ceea ce nu este de dorit in contextul unui stat de drept social astfel cum este statul roman.
Se pune problema redistribuirii veniturilor si a beneficiilor sociale, care “trebuie sa aiba un scop precis, punctual, caci ea reprezinta o derogare de la principiul egalitatii. Deci solidaritatea trebuie sa ramana punctuala” si trebuie sa se faca doar in conditiile prevazute de art.53 din Constitutie, potrivit caruia:
“(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.”
Necesitatea adoptarii unei asemenea masuri intr-o societate democratic, proportionalitatea masurii cu situatia care a generat-o, caracterul nediscriminatoriu al aplicarii masurii si neafectarea existentei in sine a dreptului sau a libertatii sunt criteria care trebuie indeplinite in mod cumulative atunci cand avem in vedere restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati. Amintim in acest sens decizia Curtii Constitutionale nr.6/1993. In sens contrar, potrivit deciziilor nr.49/1994 si nr.149/2001, se poate vedea cum exista un “pericol de glisare de la solidaritatea care creeaza un drept celor aflati intr-o situatie de vulnerabilitate datorita unei diferente relevante de situatie, catre o solidaritate obligatie”.
Pericolul este actual si continuu pentru ca statul de drept social se poate usor transforma intr-un stat de tip socialist, care sa puna pe primul plan nevoile de ordin public, colectiv, in detrimental drepturilor si al libertatilor individuale.
Conceptul de solidaritate este inglobat in cel de stat de drept social, in sensul in care “Statul de drept social pare asadar sa fi asimilat conceptual solidaritatea, intr-un dublu sens, ce aminteste de intelegerea pe care a avut-o solidarismul asupra solidaritatii. Este vorba, pe de o parte, despre solidaritate ca stare de fapt, ca aspect al realitatii sociale constand in interdependenta dintre oameni de la nivel social, iar pe de alta parte, la nivelul dreptului pozitiv, despre necesara normativizare a anumitor manifestari punctuale ale solidaritatii, in sens de valoare juridica, pentru a se putea asigura justitia sociala si egalitatea circumstantiata, inteleasa ca start egal si acces egal”.
Juridicizand solidaritatea ca valoare generica nu trebuie sa uitam insa faptul ca solidaritatea produce efecte cu adevarat benefice doar daca este una punctuala, numai aceasta sustinand principiul egalitatii reale de sanse. Altfel, vom avea de a face intotdeauna cu un risc major, acela ca “din instrument al statului de drept social, construit pe fundamentul liberalismului clasic, solidaritatea poate deveni instrument al unui stat totalitarist, mai ales daca solidaritatea cetatenilor si justitia sociala nu sunt interpretate sistemic corect, adica prin raportare nu doar la consecintele egalitatii in drepturi si ale art. 53 din Constitutie, ci si, printre altele, la dreptate ca valoare suprema, garantata de art.1 alin.(3)”. Iata cum, de la solidaritate si solidarism nu este decat un pas catre capcana totalitarismului, unde nu trebuie in niciun caz sa ajungem, deoarece solidaritatea este mijlocul prin care se poate atinge scopul social – infaptuirea justitiei.
Secțiunea 3: Încercări de sintetizare a conceptului de solidaritate prin raportare la alte științe
Reușita integrării conceptului de solidaritate „se explică la început fără efort; spre deosebire de conceptul de fraternitate, a cărui invocare era delicată datorită intensificării conflictelor de clasă și a ascuțirii luptei anticlericale, conceptul de solidaritate prezenta un anumit număr de avantaje: acela de a se sprijini pe ultimele descoperiri ale științelor naturale, biologice și mai ales medicale (revoluția lui Pasteur), care se acordau pentru a sublinia solidaritatea obiectivă chemată să conducă fie în rău (contaminare a organismului de către anumite elemente necontrolate), fie în bine (ameliorarea Întregului grație cooperării fiecăreia dintre părți) ansamblul lumii vii.”
Iată deci cum un concept inițial juridic se transmută într-o multitudine de concepte (nuanțări, de fapt) de natură să caracterizeze științele naturale, biologia, medicina și să ofere o imagine plurivalentă a unei lumi în care totul este interdependență și conexiune, astfel încât a putea decela solidaritatea nu înseamnă decât a putea vedea necesitatea adevărului și a justului.
Sociologia își revendică și ea partea ei de solidaritate, prin vehicularea ideii unei legi generale a interdependenței. Întâlnim aici ideile lui Auguste Comte sau ale lui Emile Durkheim.
Totodată, filosofia politică își revendică o mare parte a sensurilor acestui concept plurivalent, prin Fouillée, Renouvier sau Secrétan, fără a putea să le epuizeze pe toate, care sunt completate și cu accepțiuni solidariste de ordin economic, prin ideile lui C. Gide.
Cu toate acestea, solidaritatea din științele vremii a cunoscut cea mai mare metamorfozare a sa prin trecerea în politic, transformându-se într-o nouă doctrină, sub bagheta unuia dintre liderii partidului radical, Léon Burgeois. Reconceptualizarea solidarității și transformarea ei în solidarism, sub bagheta lui Burgeois, s-a sprijinit pe simpla observare a faptelor cum că „toți membrii societății sunt și trebuie să rămână uniți prin mijloace strânse de solidaritate și că cei mai favorizați sunt însărcinați în privința celor mai slabi cu o datorie incontestabilă pe care justiția o impune a fi achitată” și că „solidaritatea în privința celor mai slabi constituia pentru guvernanți nu doar o simplă obligație morală ci mai degrabă o obligație strict juridică – și că singurul mijloc pentru colectivitate de a-și achita această datorie era să pună în practică o serie de instituții și de servicii publice destinate să repare efectele nefaste ale principalelor riscuri sociale (copii abandonați, boală, invaliditate, accidente de munca, îmbătrânire…)”.
Raportarea la alte științe transmută conceptul de solidaritate și îi conferă specificitățile științifice corespunzătoare fiecărui domeniu în care acest principiu își va face apariția, fără însă a estompa rădăcinile sale juridice originate în teoriile cvasi-contractului social. Totodată, sintetizarea conceptului la nivelul și a altor științe a avut nu numai rolul pozitiv de răspândire a sa, ci și pe acela negativ de banalizare, de scădere a valorii sale, care este esențialemente una de ordin juridic și moral.
Fiind în același timp un raport de interdependență, un mecanism și o prescripție, solidaritatea ia forme plurivalente, dar și ambigue, iar această „pluralitate de sens permite conceptului nu doar să invadeze ansamblul discursului politico-juridic dar și, în același mod, de a oferi confort ideii că dreptul public în general și sistemul de protecție socială în mod particular sunt pe larg organizate și articulate în jurul său”.
Sintagma adesea întâlnită în sfera politicului – „este vorba de o măsură socială/de solidaritate” – nu definește exact intenționalitatea și consecințele măsurii și permite mascarea, de multe ori, chiar a unor măsuri care sunt mult mai puțin sociale și țin de concepții individualiste.
Sublimarea, în cuprinsul altor științe (ale naturii, sau ale societății) a conceptului de solidaritate nu îi asigură însă și corecta sferă de acțiune. Mai degrabă îi “întunecă” sensurile și îl transformă într-o ambi/plurivalență înșelătoare, ce mistifică și îndepărtează esența conceptului de aplicabilitatea sa. De la idee și concept, s-a ajuns la principal solidarității, normat și funcționând ca un corolar la nivel legislativ, preămarit si proslăvit la nivel constituțional, dar cu o aplicare îndoielnică la nivelul practicii sociale, căreia îi este în primul rând destinat.
Capitolul 2.
Teoria solidarismului contractual
Sectiunea 1.
Realizarea justiției contractuale și asocierea în societate prin intermediul cvasi-contractului social
Justiția contractuală – aspecte preliminare
Din perspectiva doctrinei solidarismului contractual, aspectele care ni se relevă a fi cele mai importante și pe care vom încerca să le reliefăm în cele ce urmează au în vedere modul cum această teorie, care ține de filosofia juridică în aceeași măsură în care se originează și în teoria politică, a influențat modul în care justiția contractuală se realizează în mod efectiv, la nivel statal (prin intermediul normelor legale în vigoare), prin respectarea unor cerințe de fond și de formă care își au originea într-o concepție filosofico-juridică, nelipsită de puternice conotații ale științei politice, concepție ce este în continuare actuală și se constituie într-un reper al statului de drept.
Contractul, văzut ca „lege a părților”, nu este în fapt nimic altceva decât exprimarea liber-consimțită a voințelor ce au în vedere nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, raporturi asumate și, mai ales, urmărite de părțile contractuale. Teoria autonomiei de voință justifică într-o manieră suficient de puternică mecanismul contractual, oferind garanțiile necesare ridicării oricăror tipuri de acorduri la nivel de „lege” atâta timp cât exprimarea consimțământului și realizarea voinței (deci dobândirea de valoare juridică de către consimțământ), care are în spate resorturi cunoscute numai de părți (acel scop sau cauză a oricărui act juridic), dacă vorbim de scopul mediat, se face în funcție de felul în care sunt exprimate urmatoarele cerințe:
1. consimțământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ;
2. consimțământul este necesar să fie exteriorizat;
3. totodată, trebuie dovedit faptul că realizarea consimțământului s-a făcut cu intenția de a produce efecte juridice, deci de a angaja propriu-zis partea/părțile într-o relație contractuală;
4. în sfârșit, consimțământul să nu fie afectat de vreun viciu de consimțământ, care reprezintă acele împrejurări ce afectează caracterul conștient și liber al voinței de a face, de a genera un act juridic.
Solidarismul contractual este în același timp condiție a contractului, dar și efect al acestuia. Este condiție a contractului deoarece fără ideea de solidaritate, de urmărire a unui scop comun – acela de a produce consecințe juridice prin „legarea” voințelor – nu am putea vorbi de contract și de intenție comună a părților, manifestată printr-un instrument pozitiv în sensul elaborării textului, formei contractului. Este efect al contractului deoarece voințele odată întâlnite, consimt la respectarea clauzelor negociate și doresc, urmăresc producerea de efecte juridice în aceeași măsură și cu aceeași implicare. Contractul nu este doar „legea părților”, ci este și „copilul” părților pentru că, prin elementele sale de fond și de formă, orice contract este unic în felul său, purtând specificitatea intereselor actorilor contractanți care depășește simplul interes promovat de aceștia prin clauzele contractuale. Șansele de câștig sau de pierdere mută de data aceasta actanții unui raport contractual de aceeași parte a baricadei: menținerea în vigoare a contractului și producerea de efecte juridice, astfel cum le-au avut în vedere părțile care acum se află într-o relație de cooperare juridică, mutual benefică.
Relația juridică nu ar putea exista dacă părțile nu ar urmări crearea unei anumite „legături juridice”, în sensul de a urmări și a asuma această legătură. Totodată, ca o consecință firească a raportului contractual, părțile acum „legate” printr-un act juridic datorează una alteia, potrivit principiului bunei-credințe care, dupa cum bine știm, în drept se prezumă, respectarea obligațiilor asumate și exercitarea drepturilor de o manieră care să nu altereze și să nu prejudicieze raportul contractual, urmarea acordului de voință fiind de fapt consfințirea juridică a unei relații care inițial era non-juridică. Asumarea contractului de către părți, prin apelarea la principiul autonomiei de voință și exprimarea liberă a voinței prin acordul dat pentru încheierea actului juridic nu fac decât să dovedească interesul de a contracta care, odată contractul încheiat, se transformă într-un interes superior, comun ambelor părți: acela de a păstra contractul în vigoare, pentru ca acesta să își producă efectele.
Scopul oricărui contract este acela al producerii de efecte juridice, astfel că părțile vor trebui să acționeze solidar în realizarea contractului, tocmai pentru a permite efectivitatea și eficacitatea acestuia, ce vor conduce la producerea efectelor urmărite de părți în momentul în care au consimțit la încheierea actului juridic.
Realizarea justiției contractuale derivă tot din implicarea liber-asumată a părților într-un act juridic: fundamentul său este voința liberă, care trebuie bineînțeles să îndeplinească celelalte exigențe de fond (și formă, uneori), prevăzute de articolul 1179 Cod civil:
– capacitatea de a contracta;
– consimțământul părților;
– un obiect determinat și licit;
– o cauză licită și morală.
Justiția contractuală este o justiție asumată, convențională, ale cărei limite sunt cunoscute de părți încă de la momentul inițial al încheierii actului juridic care poate conține orice tipuri de clauze, atâta vreme cât acestea nu contravin legii, ordinii publice și bunelor moravuri. Aceste trei categorii de limitări ale conținutului unui act juridic sunt tot atâtea “jaloane” juridice care conduc voința contractuală pe un anumit făgaș procedural ce are ca exigență preliminară respectarea dreptului pozitiv, iar ca exigențe secundare ordinea publică și bunele moravuri, această din urmă noțiune având o sferă interesantă de concepții pe care le circumscrie, a căror variabilitate se îndepărtează uneori de exigențele dirijismului social și trece în partea mobilă și schimbătoare a dreptului care, în devenirea sa, ține cont de moravurile societății care l-a creat.
Ori de câte ori avem de-a face cu o dezechilibrare a raportului contractual, în sensul nerespectării de către parte/părți a obligațiilor care îi incumbă, partea/părțile lezate pot încerca restabilirea echilibrului contractual apelând la forța coercitivă a statului. Fundamentul nu îl reprezintă însă aici dirijismul etatic produs prin reglementare, ci voința părților care ab initio și înainte de orice posibil “conflict”, consimt să apeleze la justiție, văzută ca acel terț mediator ce permite realizarea convențiilor asumate ori de câte ori una dintre părți “omite” să își execute obligațiile.
Voința care inițiază însă acțiunea în justiție, ca mijloc procedural de realizarea a drepturilor, este aceeași voință care poate (și trebuie, am spune noi) să încerce, înainte de orice acțiune judiciară, convingerea celeilalte părți că este mult mai profitabilă amândurora calea îndeplinirii amiabile a obligațiilor decât cea în care ne aflăm în fața intervenției unui “terț” – judecătorul – care, inevitabil, va interveni peste cuprinsul și cu privire la acordul de voință al părților.
Justiția contractuală este în primul rând o justiție a părților, în care acestea consimt la consecințele ce vor apărea dacă una dintre ele nu își respectă obligațiile contractuale. Abia în subsidiar justiția contractuală este una judiciară atunci când, pe calea acțiunii în justiție, se solicită sprijinul etatic. Este vorba deci de o dublă asumare: cea a contractului, cu toate clauzele sale, și cea a nerespectării clauzelor, care din start va fi pusă sub imperiul puterii judiciare, părtile consfințind și admițând astfel prezența judecătorului, chiar înainte de orice conflict real.
Contractul social – formare, riscuri, efecte
Realizarea justitiei contractuale reprezinta asumarea contractului de catre parti, cu toate efectele sale care au in vedere atat modul in care se realizeaza drepturile, cat si felul in care sunt executate obligatiile ce deriva din raportul contractual.
Contractul, ca lege a partilor, nu ar fi posibil daca nu s-ar fundamenta pe o existenta sociala a indivizilor, asumata si cautata totodata la nivelul valorilor fundamentale ale unei societati. Imaginarea unui contract existent in afara oricarei societati este un exercitiu dificil, atata timp cat lipseste contractul de posibilitatea de a fi adus la indeplinire cu ajutorul concursului fortei coercitive a statului, cata vreme una dintre parti nu isi executa obligatiile asumate. Iata deci ca, vorbind in termeni strict contractuali, dincolo de vointa partilor trebuie sa existe circumscrierea acordului acestora intr-un cadru reglementativ general, abstract, impersonal, cadru care este oferit de stat prin sistemul dreptului pozitiv – acea totalitate de norme in vigoare la un moment de timp dat, intr-un spatiu consacrat teritorial si fundamentat juridic, numit stat.
Contractul social are la baza principiul asocierii umane care, in fuga catre existenta, constientizeaza necesitatea co-existentei, ca mijloc de realizare mai facila a propriilor scopuri. Omul este o faptura, asa cum bine ne arata Aristotel, avand exigente nu doar de ordin fiziologic-material, ci si spiritual-social, care au menirea sa il inalte si sa il conduca spre o forma de fiintare sociala superioara – cea prin spirit. Iar chintesenta spirituala a omului este continuta in notiunea de Libertate, care trece din plan metafizic in plan tangibil prin regasirea ei in forma juridica:
„Este foarte greu acum sa se renunte la drepturi sau, mai bine zis, acest lucru este imposibil fara a crea dificultati insurmontabile. Ceea ce se poate face si, cu siguranta, acest lucru este posibil, este aducerea in echilibru a drepturilor cu spiritul comunitar, considerand ca drepturile individuale nu pot exista decat in masura in care relatiile dintre oameni se modifica substantial. Vreau sa spun ca libertatea, spre exemplu, nu se poate manifesta decat pe fundalul unei societati bine ordonate. Nu poate beneficia de libertate decat un om care este in relatii optime cu ceilalti. Pornind de aici, revenirea la dreptul natural este absolut necesara”.
Societatea „optimizata”, societatea ordonata despre care vorbeste autorul si singura care genereaza Libertate este societatea relationala, cea in care spiritul comunitar (transpus in notiunile dreptului privat acesta ar deveni solidarismul contractual) inglobeaza si armonizeaza excesele individuale.
Contractul social opereaza cu concepte aparent simple, dar in realitate extrem de greu de cuprins in cuvinte, precum: stare de natura, stare de societate, contract intre toti membrii societatii etc.
Trecerea dintr-o ipotetica stare de natura, presociala catre o stare de societate asumata constient inseamna in final un intreg excurs initiatic, cu valente menite sa deconstruiasca si sa demitizeze o lume doar imaginata ca exercitiu filosofico-juridic, cea a starii de natura. Procesul demitizarii este unul amplu, complex si cu rezultat pragmatic: descoperirea valentelor sociale, indreptate spre un scop precis, ale individului. Mitul, asa cum spunea Mircea Eliade, „este o realitate culturala extrem de complexa care poate fi abordata si interceptata in perspective multiple si complementare”.
Iesirea din Paradisul initial al starii de natura este insa una recunoscuta, asumata si dorita care, in mod paradoxal, in lipsa oricaror reguli de drept, se face…printr-un contract, ce poarta in germenul sau samburii juridicitatii: exprimarea vointei partilor contractante. Avem de-a face, mai mult, cu un dublu contract, din perspectiva artificiului tehnic folosit, care intr-o prima faza intemeiaza prin asociere ideea istorica a unei societati fizice, dupa care o intemeiaza si ontologic, prin ideea de unitate a corpului social nou-creat, corp social care isi va mandata conducatorul/conducatorii, prin folosirea ideii de supunere.
Doctrinele contractului social au in centrul lor operele a trei autori relevanti, doi englezi – Thomas Hobbes si John Locke – si un elvetian, Jean Jacques Rousseau, care in lucrarile lor intemeiaza statul, dreptul si societatea pe vointa umana si pe folosirea exercitiului celor doua stari: cea de natura si cea de societate.
Starea de natura nu trebuie inteleasa ca o existenta propriu-zisa, fizica, ci mai mult ca un exercitiu de asociere a unei stari pre-sociale si a motivelor care au condus, precum si a felului in care s-a ajuns, la crearea si mentinerea societatii umane.
Thomas Hobbes
Ganditor materialist, Thomas Hobbes recunoaste totusi existenta unei cauze prime, chiar daca felul in care se raporteaza la ideea de Dumnezeu este doar din perspectiva de legiuitor a acestuia: „Totusi, unii sunt de parere ca si convingerile religioase joaca un rol esential in logica argumentarii hobbesiene, caci pentru el Dumnezeu exista, chiar daca nu este privit nici ca Dumnezeul teologiei, nici ca Dumnezeul filozofilor, ci ca legiuitor”.
Intreaga filozofie hobbesiana are in centrul sau ideea de conservare a fiintei umane, cu orice pret, chiar daca acest lucru presupune ridicarea la rang de principiu a maximei lui Plaut – homo homini lupus est – care are in centrul sau ideea pragmatismului, a ridicarii individualitatii la rang suprem si a dezvoltarii in plan social doar a laturii egoiste si egocentrice a individului. Filosofia lui Thomas Hobbes nu este o filozofie juridica a tolerantei si acceptarii, ci una a necesitatii, in care trecerea catre contractul social este derivatul unei nevoi constientizate: aceea de a pune capat disolutiei fizice a speciei umane.
De aceea, gandirea juridica, politica si sociala a lui Hobbes nu poate atinge dezideratul lui Seneca – home res sacra homini – atata vreme cat omul este „lucru sfant” doar pentru el insusi, nu si pentru ceilalti semeni.
Pentru Hobbes, contrar opiniei aristotelice, omul nu este sociabil de la natura, ci el este „in mod natural egoist, cauta numai binele sau propriu, este insensibil fata de acel al altora”. Starea presociala, starea naturala in viziunea lui Thomas Hobbes, este starea de razboi continuu, perpetuu, al omului impotriva semenilor sai , acel bellum omnium contra omes, care este legea ce guverneaza natura umana.
In starea naturala hobbesiana omul este lipsit de orice pornire catre societate, de aceea intemeierea pe care autorul o face societatii va fi exclusiv una rationala, gandita si vazuta ca o necesitate. Plecand de la dorinta si limbaj, se instituie societatea civila.
Lucrarea in care Hobbes expune modul intemeierii statului, plecand de la un act uman pur voluntar (un cvasi-contract, inteles ca acord al vointelor individuale spre a naste societatea), este Leviathan (care asociaza imaginea statului cu cea a monstrului biblic). Statul hobbesian este astfel rezultatul unui acord, al unui contract: „O conventie a fiecaruia cu fiecare s-a facut ca si cum fiecare i-ar spune fiecaruia: autorizez acest om sau aceasta adunare si-i abandonez dreptul meu de a ma guverna eu insumi, cu conditia ca si tu sa-i abandonezi dreptul tau si ca tu sa-i autorizezi toate actiunile sale in aceeasi maniera. Odata facuta aceasta, multitudinea astfel unita intr-o singura persoana este numita Republica, in latina Civitus”.
Iata deci ca, din perspectiva libertatii contractuale a indivizilor, statul apare ca o suma de contracte, instituite intre membrii sai, contracte liber-consimtite, care intr-o prima faza pleaca de la ideea de asociere dupa care, ca o necesitatea, ajung la concluzia fireasca a nevoii de a institui un purtator si un exponent al puterii – suveranul.
Vointa contractuala este dublata de o vointa politica prin care se instituie suveranul, pe baza conceptului de autorizare. Avem practic, privit din perspectiva dreptului contractelor, un real contract de mandat, in care mandatarul este suveranul (sub forma unui conducator unic, ori sub forma unei adunari) iar mandant este poporul, care pentru a ajunge la acest al doilea contract, a trebuit mai intai sa incheie contractul de asociere si sa dea nastere grupului.
Din perspectiva tezei noastre de doctorat si a modului cum interventionismul statului confera limitele expresiei vointei contractuale, este interesant de amintit aici teoria legii expusa de Thomas Hobbes, pentru care acesta foloseste formula „Authoritas, non veritas, facit legem”, formula care trece in plan secundar ontologia adevarului, acordand preeminenta pragmaticei autoritati, care este expresia manifestarii puterii nemijlocite a celui/celor care conduce/conduc. Altfel spus, „Legea este expresia vointei celui care dispune de dreptul de a comanda; ea nu este validata nici de particulari, nici de juristi, ci unicul legislator este suveranul, singura sursa a legislatiei politice”.
Conceptia hobbesiana face ca statul sa se „rupa” de indivizii care l-au creat, independentizandu-se. Cu toate acestea, rolul sau si motivul pentru care a fost creat este acela al apararii fiintei umane, al conservarii fericirii acesteia si al stabilirii unui climat de pace sociala. Individul, in opinia lui Hobbes, nu este de la natura construit spre a merge spre societate, insa din nevoia de creare a unui climat de liniste, de pace, care sa puna capat starii continue de razboi al tuturor importiva tuturor, acesta va consimti, contractual, la crearea si mentinerea statului.
Leviathan-ul lui Hobbes isi are originile in Vechiul Testament (Cartea lui Iova și a lui Isaiia, dar și în Psalmi), unde apare un monstru marin pe nume Leviathan. Acesta era un hibrid, un fel de șarpe sau de balaur, a carui menire era aceea de a îi înspăimânta pe oameni. Pentru Hobbes monstrul biblioc numit Leviathan nu este altceva decat simbolul puterii statale, absolutizate. Putere vesnica (de aici relatia cu viziunea biblica), intemeiata atat istoric cat si sociologic. Ca putere suprema, statul seamana in societate si in sufletele oamenilor teroare si spaima intocmai cum o facea la nivel imagistic si monstrul biblic Leviathan. Statul hobbesian este inradacinat in mentalul social iar similitudinea gasita de autorul englez este formidabila si prin prisma faptului ca statul nsapaimanta, cutremura, terorizeaza si supune oamenii precum odinioara o facea monstrul biblic.
Viziunea lui Thomas Hobbes se rupe de traditia aristotelica a omului vazut ca o fiinta sociala (zoon politikon), pentru care statul era stadiul ultim de implinire a umanului, a desavarsirii calitatii de om a acestuia, prin stat. Pentru Aristotel statul era doar un mijloc in realizarea individualitatilor, iar omul era inteles ca un scop in sine, contrar opiniei platoniciene in care scopul in sine era statul, atingerea si desavarsirii acestuia, individul uman fiind doar un mijloc in acest sens.
Inspaimantatorul stat hobbesian (Leviathan-ul) are insa la baza, in mod cu totul paradoxal, acordul dat de oameni. Nu ne putem imagina un individ care, de bunavoie si fara a obtine vreun castig, ar fi dispus sa renunte la propria libertate, astfel incat libertatea la care indivizii ce creeaza statul lui Thomas Hobbes renunta este o libertate la care acestia au consimtit sa renunte in virtutea castigului pe care il vor avea – acela al asigurarii securitatii de catre stat, al protectiei sporite si al sigurantei existentei in sine. Sau, altfel spus, « Regulile unui astfel de contract sunt bazate pe utilitate si pe conservarea fiintei umane. Dreapta ratiune este suficienta pentru a gasi legea justa, echitabila, fara a recurge la un instinct universal sau la un consimtamant general. La Hobbes, ratiunea utilitara este suficienta pentru a da un fundament dreptului si nu ratiunea redusa la elementele sale de universalitate ca la teoreticienii dreptului natural ».
Premisa de la care pleaca Hobbes pentru a justifica existenta societatii si a statului este cea a existentei unei stari incipiente naturale, stare care nu mai exista la aceasta ora. Se afirma chiar, de catre unii autori, ca starea naturala luata in calcul de doctrinarii contractului social este un experiment imaginativ, care ne ajuta sa intelegem mai bine de ce si, mai ales, cum, s-a ajuns la crearea societatii si a statului. Starea naturala nu este sinonima cu starea de primitivitate, ci cu o stare anterioara existentei vreunei oranduiri conducatoare, statale sau chiar legale. Cu alte cuvinte, starea naturala este o stare pre-legala si pre-statala (absenta statului) ce este folosita de Hobbes, Locke si Rousseau cu titlu de experiment, pentru a vedea ce probleme ar putea apărea ca urmare a lipsei oricarei ordini, organizari si legislatii. Observand problemele majore create de existenta acestei stari naturale, se poate mai usor argumenta necesitatea statului.
Inexistenta legii, a organizarii, a oricarui tip de ordine si absenta statului transforma indivizii in fiinte pur egoiste care au « dreptul » să facă tot ceea ce vor. De aici se naste cu usurinta "războiul tuturor împotriva tuturor", un conflict fara reguli, fara onoare si ghidat de un singur imperativ : sa obtii ceea ce iti doresti in orice mod, atata timp cat o poti face : « Relatiile interumane vor fi astfel minate din interior de neincredere, rivalitate si cautarea mutuala a superioritatii. Ceea ce Hobbes numeste starea de razboi nu este nimic altceva decat aceasta conditie unde oamenii, impartiti in interior intre frica de moarte si cautarea gloriei, cad inevitabil in relatii de animozitate. Dar aceasta este si starea care trezeste in fiecare constiinta necesitatii instituirii unei puteri politice care, tinandu-i pe toti la respect, va putea sa stabileasca principiile unei paci si a unei concordii civile ».
Statul hobbesian este deci cel menit sa elimine aceste excese, care ar conduce in final la disolutia societatii umane, prin simplul fapt ca starea continua de animozitate, de exacerbare a propriilor interese si de « lupta » continua cu cei din jur ar distruge farama de societate ce s-ar putea inchega intr-un viitor stat.
In toata aceasta stare de incertitudine si pericol, echilibrul poate fi dat numai de introducerea unei abstractiuni – statul – cu rol de autoritate generala care sa preia coordonarea la nivel social. Contractul social hobbesian este încheiat între cetățeni, nu între cetățeni și conducător. Indivizii se transforma acum in cetateni (oameni ai cetatii, oameni ai statului), se responsabilizeaza si capata valente in dreptul public. Ei renunta totodata la drepturile naturale nelimitate si, prin intermediul unui contract de mandat, transfera propria putere de autoguvernare catre suveran. Acesta este menit (si chemat) sa protejeze cetatenii intocmai cum o face un tutore cu pupilul sau, pe baza relatiei contractuale stabilite intre « creatorii » sai, cetatenii : « Avand ca baza contractul, statul apare, in conceptia filosofului, ca fiind ideea apararii fericirii omului. Prin intermediul statului se exprima in cel mai inalt grad necesitatea pacii sociale. Statul este antipodul starii de naturale pentru ca prin el se aduce linistea fiintei umane. Pentru a intemeia statul, Hobbes va sustine o filosofie a puterii. Contractul, despre care am vorbit, nu limiteaza statul in exercitiul puterii suverane, ci o justifica pe aceasta ».
Legitimitatea statului provine de la oameni care inteleg (tot din egoism !) ratiunea faptului de a aduce pacea in cetate si de a indeparta amenintarea constanta si continua a oricarui tip de razboi. Pana la urma creatia hobbesiana a statului se intemeiaza tot pe egoism, in sensul in care, din egoism, indivizii doresc sa traiasca cat mai bine si realizeaza necesitatea trecerii catre stat.
Cu toate acestea, « monstrul » nou creat (Leviathan-ul) incepe sa isi arate adevarata fata : odata garatata pacea cetatenilor, acestia datoreaza supunere neconditionata statului. Niciun cetatean nu are dreptul să se opună voinței suveranului, nici măcar atunci când simte că a suferit un tratament nedrept si ca drepturile sale ii sunt incalcate. Suveranul nu poate fi tras vreo clipa la răspundere si suveranul nu greseste, orice actiune de-a sa, atata timp cat este in interesul general al pastrarii climatului de pace, fiind pe deplin intemeiata. Pe altarul interesului colectiv statul imaginat de Thomas Hobbes sacrifica individualitatile. Cand insa statul nu mai poate asigura garantarea pacii propriilor cetateni si a climatului de acalmie, inceteaza si obligatia cetatenilor de a se supune vointei suverane.
Un risc major pe care teoria contractului social, in interpretarea hobbesiana, ni-l releva este acela ca statul creat poate deveni un „monstru” care sa aneantizeze orice vointa individuala, particulara, numai pe baza unei justificari a interesului comun. Acest nou tip de stat, creatie contractuala, asumata, poate oricand deveni un stat totalitar, absolutist, opresiv, care sa inabuse orice tendinta democratica si liberalista a cetatenilor sai. Starea presociala si prejuridica in care se afla oamenii in starea de natura va fi, in mod cert, reglementata juridic, normata, jalonata, i se vor oferi repere. Insa toata aceasta reglementare s-ar putea in final sa nu dea nastere decat si la mai multa opresiune, iar imperativitatea normelor si a deciziilor instituite de catre suveran sunt un prim pas (este drept, unul extrem de important) catre absolutism.
De aceea Georges Lyon a afirmat, pe buna dreptate, ca viziunea si gandirea lui Thomas Hobbes „ramane, pentru noi, ceva abstract, care printr-o derivatie, asupra careia planeaza intunecimea tenebrelor, este emanatia unui alt abstract mai insesizabil: eterna si infinita miscare. Filosofia lui Hobbes ne arunca intr-un desert unde nu se gaseste loc nici pentru iubire, nici pentru actiune. Lumea pe care ea o reconstituie este populata de lucruri; sufletul este insa singuratic”.
2.2 John Locke
O viziune diferita, desi este si ea intemeietoare a teoriei contractului social, o are un alt filosof englez, John Locke, a carui gandire intemeiaza doctrina democratica moderna si traseaza ideile de baza ale liberalismului modern.
Intemeietor al empirismului englez, John Locke pleaca in stabilirea surselor cunoasterii de la experienta si, mergand pe drumul filosofiei engleze, „leaga ideea dreptului de aceea de utilitate individuala si sociala”.
Spre deosebire de Thomas Hobbes, Locke urmeaza calea aristotelica a omului vazut ca fiinta sociala, care da nastere societatii tocmai pentru ca are inscrisa, in datul sau, aspiratia de a merge catre semeni si catre societate. Aceasta este o aspiratie naturala, „genetica” am putea spune, ce determina indivizii singulari, traitori in afara dreptului in starea de natura, sa resimta nevoia grupului si sa genereze societatea, prin instituirea pactului de societate.
Lucrari precum Scrisoare despre toleranta sau Tratate despre guvernamantul civil, fac din John Locke un ganditor al liberalismului democratic, in aceeasi masura insa il transforma si intr-un doctrinar la individualismului politic. Diviziunea puterilor, in viziunea lui, nu face decat sa asigure un plus de libertate, astfel incat contractul social gandit de el este un pact ce are ca scop apararea drepturilor naturale ale indivizilor.
Poporul nu mai cedeaza, o data pentru totdeauna, ca la Thomas Hobbes, suveranitatea catre cel care il va reprezenta. Cedarea are acum mai degraba titul unui mandat si ori de cate ori interesele mandantului-popor vor fi incalcate, poporul se poate revolta, potrivit conceptiei lui Locke. De aceea, in mod corect se afirma, legat de viziunea lui Locke, ca „Scopul statului nu poate fi altul decat acela al asigurarii libertatii, egalitatii si legalitatii. Pentru a-si justifica existenta si a aduce pacea sociala statul trebuie sa fie just. Problema puterii este o problema de morala”.
Solidarismul contractual se nuanteaza in viziunea lui John Locke iar societatea si statul nu mai sunt doar o creatie necesara a pune capat starii continue de razboi, potrivit viziunii hobbesiene, ci ele au ca axis mundi ideea de lege, drept si justitie. Pe buna dreptate afirma in acest sens John Locke: “Daca nu va fi dirijata de anumite legi, iar membrii sai nu vor accepta sa respecte o anumita ordine, nicio societate – oricat de libera ar fi sau oricat de lipsita de importanta ar fi ocazia pentru care a fost constituita (…) – nu va putea sa subziste sau sa se mentina unita, ci se va destrama si sfarama in bucati.”
Legea si respectul ordinii sunt acum vectorii care jaloneaza teoria solidarismului contractual. Ideea consimtirii la formarea statului se face nu in vederea formarii statului, ci in vederea armoniei si a echilibrului pe care acesta le poate oferi numai in prezenta legii.
Trecerea catre societate si formarea statului sporesc drepturile naturale si le asigura corecta si completa exercitare, in limitele protectiei trasate prin noua structura creata – statul. Regasim, ca si la Thomas Hobbes, aceeasi stare de natura, numai ca aceasta nu mai are caracteristicile conflictualitatii si pe cele ale egoismului a priori, ci este mai degraba o stare a tolerantei si echilibrului, fragile totusi: “Oamenii fiind liberi de la natura, egali si independenti, nimeni nu-i poate scoate din aceasta stare si sa fie supusi puterii politice a altuia fara propriul lor consimtamant prin care ei pot conveni cu alti oameni de a se uni in societate pentru conservarea lor, pentru siguranta lor mutuala, pentru linistea vietii lor, pentru a profita in liniste de ceea ce le apartine in mod propriu si pentru a fi mai bine la adapost de insultele celor care vor sa le faca rau.” Statul devine acum mijlocul de augmentare a libertatii, a egalitatii si a independetei oamenilor care, in schimbul consimtirii voluntare la formarea noului contract social vor putea profita de toate beneficiile pe care starea institutionala, organizata si legala le-o poate oferi : securitate, pace, exercitiul deplin al drepturilor naturale, sociale, civile si politice.
Problema contractualizarii relatiilor existente din starea naturala odata cu trecerea catre stat este de fapt un lung drum spre libertate, dar aceasta nu poate exista si nu se poate exercita decat daca exista (cel putin) o regula pe care membrii societatii respective sa consimta la a o respecta si, mai ales, sa o si respecte. Regula provine de la corpul legiuitor instituit de catre societatea respectiva si consta in manifestarea libera a vointei ori de cate ori legea nu interzice un anumit comportament. Totodata, Locke exclude orice supunere fata de arbitrar si subiectivitate, societatea imaginata in opera sa avand toate trasaturile unei democratii clasice autentice : “Libertatea celor guvernati inseamna a avea o regula permanenta dupa care sa traiasca, aceeasi pentru toti membrii societatii respective, regula facuta de puterea legislativa instituita in acea societate ; inseamna libertatea de a-mi urma propria vointa in toate lucrurile in care regula nu prescrie nimic, precum si a nu fi supus vointei schimbatoare, nesigure si arbitrare a altui om.”
Ca si la Hobbes, ideea dreptului este pentru John Locke indisolubil legata de ideea utilitatii individuale si sociale si prin aceasta se vede cel mai bine descendenta din filosofia engleza de tip utilitarist si empirist. Iar starea naturala seamana intrucatva cu cea sociala, ceea ce i-a permis apropierea de crearea societatii civile, singura capabila sa confere securitatea si libertatea dorite de indivizi. Contractul imaginat de John Locke consfinteste si garanteaza drepturile naturale pe care individul pe avea in starea de natura, fiind cu totul opus viziunii hobbesiene in care acestea erau suprimate (concedate) in favoarea suveranului.
Separatia puterilor in stat (legislativa, executiva si confederativa) asigura echilibrul necesar intre puteri si limiteaza puterea politica. Mai mult decat atat, se respinge recunoasterea oricarei puteri suverane, ceea ce instituie un foarte interesant concept al individualismului politic prin opera lui John Locke sau, asa cum se afirma in doctrina, « Scopul statului nu poate fi altul decat acela al asigurarii libertatii, egalitatii si legalitatii. Pentru a-si justifica existenta si a aduce pacea sociala, statul trebuie sa fie just. Problema puterii este o problema de morala ».
2.3 Jean Jacques Rousseau
Realizarea vointelor contractuale prin instituirea societatii cu ajutorul contractului social cunoaste maximum de dezvoltare si intemeiere prin teoriile enuntate de catre Jean Jacques Rousseau, pentru care omul natural este superior, in mod paradoxal, omului social.
Trecerea la societate a adus cu ea viciile, pacatul, infractiunile, cu alte cuvinte o decadere morala, constienta, asumata si ea. Omul in starea de natura era omul mai aproape de el insusi, de starea originala, paradisiaca am putea spune. Necunoscator, dar fericit.
Natura umana presociala, instituita pe principii de libertate, egalitate si independenta, se perverteste prin societate. Cu toate acestea, desi pierde libertatea sa naturala, omul lui Rousseau castiga libertatea in plan social. Pentru ceea ce ajunge sa cedeze, prin angajamentul contractual, omul lui Rousseau va avea garantia primirii unei contraprestatii. Omul natural cedeaza o parte din propria libertate, dar primeste in schimb, ca o contraprestatie, posibilitatea de a fi membru al corpului social si de a primi din partea statului protectia drepturilor sale.
Libertatea instituita acum este o libertate limitata, de relatie, insa este singura libertate posibila pentru ca societatea sa poate functiona eficient, facand totodata reala coexistenta la nivel social. Omul lui Rousseau nu mai este nici individul aflat mereu in conflict cu ceilalti, ca la Hobbes, nici individul care are inscrisa sociabilitatea in esenta sa, ca la John Locke. Individul la Rousseau se afla debusolat in fata rupturii care s-a produs intre starea de natura si cea de societate.
Esentiala pentru instituirea statului de tip rousseauist este intemeierea conventiei pe vointa libera a indivizilor, care genereaza astfel corpul politic ce le apara interesele: „Nici o putere a omului asupra omului nu este nici naturala, nici providentiala. Statul nu poate fi legitim decat in virtutea unei conventii prin care contractantii consimt liber la formarea unui corp politic. Aceasta este ideea esentiala in lucrarea sa politica de baza numita Contractul social”.
La Rousseau libertatea se realizeaza deplin abia in societate si prin societate, „altfel dreptul isi pierde orice valoare normativa. Un drept care impune doar, in mod absolut, inlaturand manifestarea libera a vointei, nu mai este drept, ci o lege a naturii, o manifestare a unui determinism riguros, a unei necesitati mecanice”.
Vazut astfel, contractul social la Rousseau genereaza formarea corpului suveran, conduce la aparitia suveranului, dar toate au ca fundament vointa generala si suverana, care confera legitimitate. Iata de ce Rousseau nu este de acord decat cu guvernamantul direct, deoarece vointa poporului nu poate fi nicidecum reprezentata, tocmai pentru ca ii este proprie si nu poate fi instrainata. Se instraineaza doar exercitiul vointei, adica puterea, dar suveranitatea in sine ramane la popor – „Suveranitatea nu poate fi reprezentata din aceeasi ratiune ca ea nu poate fi instrainata. Ea consista esential in vointa generala si vointa generala nu se poate reprezenta. Toate legile pe care poporul in persoana nu le-a ratificat, nu sunt legi”.
Cei trei reprezentanti ai doctrinei contractului social sustin, fiecare in moduri proprii, diferite, teoria solidarismului contractul, care conduce la formarea societatii ca urmare a pactelor de supunere si de asociere. Aceeasi teorie este cea care genereaza indreptatirea statului, fundamentul acestuia de a norma si de a interveni, sub forma diriguitoare, asupra legislatiei care va jalona modul in care se realizeaza justitia contractuala, principiile, efectele si limitele acesteia.
2.3.1. Scurtă schiță biografică
Născut la Geneva la data de 28 iunie 1712, Jean-Jacques Rousseau este un important filosof și gânditor francez al sec al XVIII-lea, deși originile sale sunt elvețiene. Privat de grija maternă – mama sa moare la numai câteva zile după nașterea sa, în urma complicațiilor apărute la naștere – Rousseau rămâne în anul 1722 și fără tată, un ceasornicar falit care fuge din Geneva pentru a scăpa de datorii și își abandonează astfel familia.
Copilăria sa este marcată de studii, care devin foarte importante pentru el. Astfel, îl citește pe Plutarh încă din copilarie, capătă o profundă admirație pentru grandoarea și virtutea propovăduite în cetățile –stat grecești, care îl poartă, astfel cum îi și era înclinată firea, către utopie, către absolutizarea virtuților, într-o societate care doar virtuoasă nu era. Înainte de a părăsi Geneva la doar 16 ani, imaginea republicii calviniste suferă o idealizare asemănătoare.
Această înclinație către visare, către literatură, către cunoaștere și problematizare face din el o persoană prea puțin ordonată, iar tentativele de a lucra mai întâi la un grefier, mai apoi la un gravor, în jurul vârstei de 15-16 ani eșuează, conducându-l către o viață de vagabondaj, către somn sub cerul liber, către privațiuni diverse precum mâncare pe apucate, dar și către o libertate pe care o vede ca pe o fericire, poate unul din motivele care îl vor face mai târziu să laude atât de mult starea de natură, stare ce nu este nicăieri întâlnită și despre care trebuie să afirmăm că se constituie într-un exercițiu pe care teoreticienii contractului social l-au făcut pentru a putea înțelege ce anume a determinat trecerea spre societate.
Această perioadă idilică se termină cu internarea într-un azil, unde i se vor preda doctrine calviniste, într-o atmosferă suspectă, de către profesori de slabă calitate.
Curiozitatea intelectuală a lui Rousseau nu cunoaște margini: el trece de la literatura la studiul botanicii și al muzicii, dovedind un oarecare talent pentru această din urmă artă și angajându-se chiar profesor de muzica la Lausanne și la Neuchatel în 1730.
Ocrotit de doamna de Warens, trăiește în Elveția până în 1741, deși caracterul său impetuos și dorința de libertate îl îndeamnă la peregrinări.
Sub grija și autoritatea doamnei Warens își desăvîrșește educația și se convertește la romano-catolicism.
În anul 1742 Rousseau ajunge la Paris, unde prezintă Academiei un sistem numeric de notație muzicală, care este respins.
În anul 1743 devine secretarul ambasadorului Franței în republica Veneția, iar în 1745 Rousseau o întâlnește, la un hotel din Paris unde aceasta lucra ca menajeră, pe Thérèse Levasseur, cu care va rămâne până la moarte.
În 1746 i se naște primul dintre cei cinci copii, toți fiind mai târziu dați în grija statului, la orfelinat.
Munca intelectuală continuă, iar în anul 1749 Rousseau îl întâlnește pe Diderot, cu care se împrietenește și începe să contribuie la Enciclopedie.
Aflând despre competiția Academiei din Dijon, Rousseau se decide să participe cu un eseu despre consecințele nefaste ale progresului artelor și științelor asupra moravurilor publice. În anul 1750 el câștigă premiul Academiei din Dijon și ajunge faimos.
În 1754 se întoarce în Geneva, unde redobândește cetățenia și reintră în comunitatea calvinistă.
O grea lovitură pentru Rousseau survine în 1755, când Academia din Dijon refuză să îi premieze un al doilea eseu despre originea inegalității.
Odată cu anul 1759 Enciclopedia este formal interzisă, iar relațiile lui Rousseau cu ceilalți enciclopediști se deteriorează.
Anul 1761 aduce cu sine publicarea romanului "Julie" sau "Noua Heloise", roman epistolar care va avea un succes extraordinar.
În 1762 apar două dintre cele mai importante cărți al lui Rousseau: "Despre contractul social" și "Emile", un roman pedagogic.
Lucrând cu fervoare, Rousseau începe să scrie un proiect pentru o Constituție a insulei Corsica. În urma criticilor vehemente la adresa celor doua cărți, care au culminat cu interzicerea lor în Franța și la Geneva, Rousseau e nevoit să fugă.
În anul 1766 ajunge în Anglia, la invitația lui David Hume. Tot acum, Rousseau începe să dea semne de instabilitate mentală. Are senzația că Hume este parte a unei conspirații care urmărește uciderea sa. În 1767 se reîntoarce în Franța, sub un nume fals. Oficial, nu i se permite intrarea în regat decât în 1770, după intervenția unor prieteni pe lângă rege. 1
În anul 1771, odată întors la Paris, Rousseau începe să organizeze lecturi private ale Confesiunilor. Scandalizată, Madame d’Epinay intervine, cu succes, la poliție și cere ca aceste lecturi să fie interzise. În 1772 scrie "Considerații despre guvernarea Poloniei".
Starea sănătății sale este din ce în ce mai precară, odată cu anul 1776, iar relațiile cu prietenii sunt afectate. Începe să scrie texte obsesive prin care îi acuză pe alții și se justifică pe sine.
La 28 iulie 1778 Rousseau moare la Ermenonville, pe domeniul marchizului de Giradin, care îl invitase să stea la el. Este înmormântat pe o insulă artificială de pe lacul domeniului. În 1794 osemintele sale au fost duse la Pantheon, unde se odihnesc și astăzi.
Pentru Rousseau, studiul constituie liantul între individ și propria devenire, motiv pentru care înglobează în însăși existența sa studiul ca element primordial. De asemenea, pe parcursul devenirii sale, în domeniul filosofic, Jean Jacques Rousseau dezvoltă ideea de virtute; însă accentul asupra tendinței de întoarcere la origini nu face altceva decât să valorifice ideea și dorința de libertate.
Studiindu-l pe Plutarh încă din copilărie, capătă o profundă admirație pentru grandoarea și virtutea cetăților grecești, care îl poartă, cum îi era înclinată firea, către utopie, către absolutizarea virtuților într-o societate care doar virtuoasă nu era.
Imaginea lui Rousseau, definită când tipic, când atipic, se conturează în jurul visării și, paradoxal, vagabondajului, astfel:
,, Această înclinație către visare, către literatură, face din el un ins puțin ordonat, iar tentativele de a lucra mai întâi la un grefier, mai apoi la un gravor, pe la vârsta de 15-16 ani eșuează, conducându-l la vagabondaj, la somnul sub cerul liber, la mâncare pe apucate, dar la o libertate pe care o vede ca pe o fericire, poate unul din motivele care îl va face mai târziu să laude atât de mult starea de natură ”.
Filosoful Rousseau se remarcă prin răspunsul dat întrebării pe care o propune Academia din Dijon și anume: ,,Are reevaluarea artelor și științelor un efect purificator asupra moravurilor? ”, acesta dintâi demonstrând lipsa de prețuire a bunătății, în antiteză cu prețuirea intelectului și a istețimii. Noțiunea de faptă bună devine primordială la Rousseau, pentru care, spune acesta, nu se primește nici laudă, nici premiu.
Rousseau a fost nestatornic în toate împrejurările vieții, schimbând o situație sigură doar de dragul unei aventuri sau din imboldul unui capriciu. În unele raționamente era scânteietor, pe când în altele face greșeli ori se contrazice într-un mod cât se poate de stângaci; impetuos pe alocuri în argumentarea declamatorie, devine apoi greoi și de neînțeles. Este inspirat de un idealism generos și de o dragoste de libertate care merge până la exces.
Prin susținerea ideilor proprii, esențiale, Rousseau reușește să se diferențieze de Thomas Hobbes si de John Locke, mizând pe ideea de libertate, de redevenire a omului prin liberul său consimțământ, prin formarea unei entități politice.
Entuziasmat pentru viața politică a Antichității, cât și pentru aceea a micilor cetăți independente din vremea lui, Rousseau nu vede o adevărată suveranitate națională decât în manifestarea directă a voinței generale.
,,Contractul social” va rămâne printre operele care îl consacră, operă ce apare în anul 1762, reprezentând un precept despre voința generală și despre însemnătatea acesteia în păstrarea libertății individuale.
Jean Jacques Rousseau va concepe un model de societate în care să fie protejată persoana și bunurile acesteia și să i se asigure libertatea deplină. Pentru a putea defini o astfel de societate, Jean Jacques Rousseau va analiza condiția umană de-a lungul istoriei sale, cu scopul de a pune în evidență necesitatea pactului social care va conserva libertatea și egalitatea dintre oameni. Jean Jacques Rousseau afirma că: “Omul s-a născut liber, dar pretutindeni e în lanțuri. Cutare ins se crede stăpânul altora, deși e totuși mai sclav decât ei. Cum s-a produs această schimbare? Nu știu! Ce o poate face să fie legitimă? Cred că pot răspunde la această întrebare.”
Este necesar să înțelegem sensul pe care Jean Jacques Rousseau îl dă termenilor de origine și de cauză a societății:
“Cauza unui lucru poate fi privită din punct de vedere istoric, ca antecedentul temporal al unui anumit fenomen determinat. Astfel, dacă dau drumul din mână acestei hârti, ea va cădea. Din punct de vedere istoric, cauza acestei căderi este faptul că eu am dat drumul hârtiei. Dar noțiunea de cauză sau de început mai are și un alt sens, de data aceasta, filosofic. Cauza unui lucru ca și începutul său în sens absolut, este principiul care stă la baza existenței sale și care există nu doar într-un moment, ci în orice moment al existenței lucrului însuși și care dacă ar dispărea ar înceta să existe chiar lucrul. Astfel, cauza căderii foii de hârtie este gravitația. Ea există în fiecare moment al mișcării, iar aceasta din urmă ar înceta dacă ar înceta acest principiu care o determină.” Atunci când Jean Jacques Rousseau vorbește despre instituirea societății, el are în vedere o astfel de cauză, punctul său de vedere fiind unul filosofic.
Rousseau nu se întreabă când a apărut societatea, ce fenomene sociale o determină, ci el se întreabă ce o poate face legitimă, ce o determină la nivelul necesității, al ideii, nu la nivelul contingenței istorice. Răspunsul la aceste întrebări pentru el este unul simplu: acordul voinței libere. De aceea, Jean Jacques Rousseau consideră că libertatea este principiul care face societatea să existe și să subziste.
Prin urmare, problema apariției societății este problema finalității ei pentru Jean Jacques Rousseau, cauza are automat caracterul de causa finalis. Începutul și sfârșitul coincid.
Pentru Jean Jacques Rousseau trecerea la starea de societate are consecințe nefaste și anume: pierderea libertății naturale și o posibilă robie. În vederea evitării acestor consecințe trebuie instaurată ordinea socială care stă la baza tuturor celorlalte. Această ordine se întemeiază pe convenție.
2.3.2. Problema contractului social inainte de Rousseau
Ideea contractului social apare in germene la ganditorii din Antichitate. Ea poste fi regasita si la Platon. In Republica sa, Platon explica formarea societatii prin neputinta individului de a-si fi el insusi suficient si prin faptul ca acesta are nevoie de mii de lucruri: „Un om ia cu sine alt om in vederea cutarei nevoi, apoi pe altul in vederea altei nevoi, iar caracterul multiplu al nevoilor aduna in aceeasi asezare mai multi oameni, care se asociaza pentru a se intrajutora.”
Desigur, suntem inca departe de teoria contractului social veritabil. Crearea societatii nu este intovarasita (inca) de existenta unui act juridic. Dar avem deja de-a face, ca si mai tarziu la teoreticienii dreptului natural, cu un act constient. Interesul pe care il prezinta o astfel de conceptie consta in caracterul sau rational: ea inlatura decretele divinitatii, lucru remarcabil la un idealist ca Platon.
Teoria lui Lucretiu este destul de apropiata de cea a lui Platon, dar crearea micilor grupuri sociale este un act aproape instinctiv, avand in vedere ca oamenii nici nu stiu inca sa vorbeasca. Totusi Lucretiu foloseste un cuvant care inseamna contract: foedera (V, 1 024).
Evul mediu n-a cunoscut teoria contractului social. In fond, ea este incompatibila cu conceptiile teologice. Ea presupune ca oamenii s-au organizat ei insisi, fara ajutorul providentei divine. Aceasta teorie se dezvolta in secolul XVI, la protestanti, luand doua aspecte principale.
Ca teorie a originii societatii civile, ea admite ca oamenii au fost, in stare de natura, liberi si egali. Oamenii au format societatea printr-un act voluntar. Nu e adevarat ca Dumnezeu ar fi stabilit o subordonare naturala intre oameni, asa cum sustin ganditorii catolici. Astfel, Bossuet afirma: „Toti oamenii se nasc supusi; si puterea parinteasca, obisnuindu-i sa asculte, ii obisnuieste in acelasi timp sa nu aiba decat un singur conducator. „
In plin secol XVIII, absolutistul Ramsay va preciza: „Anumiti oameni se nasc apti pentru a guverna, in timp ce o infinitate de alti oameni par sa fie nascuti pentru a asculta.” Teoria contractului social este deci, inca din veacul XVI, o arma impotriva monarhiei de drept divin. Ea duce in mod necesar la concluzia ca originea oricarei puteri sta in popor. Pe plan speculativ, ea se izbeste de mari greutati, caci incheierea unui contract presupune in mod necesar ca in acel moment exista o societate civila, despre a carei infiintare tocmai este vorba.
Ca teorie a originii guvernamantului, teoria contractului social admite ca statul a fost format printr-un contract intre popor si cei pe care si i-a ales acesta drept conducatori. Ea este sustinuta mai ales de catre protestantii francezi, care apara drepturile supusilor impotriva regelui. Dar este o teorie fragila, care se poate intoarce contra adversarilor regalitatii, caci cine zice contract, zice egalitate intre partile contractante, monarhul fiind socotit deci egal cu poporul si putandu-se in felul acesta sprijini pe contract pentru a se impotrivi pretentiilor supusilor sai.
Cu toate slabiciunile sale, teoria, sub dublul ei aspect, joaca un rol mare in luptele politice din veacul XVI, cand partea cea mai avansata a burgheziei incearca, prin Reforma, sa obtina o multitudine de libertati.
Teoria isi capata forma sa cea mai inchegata la inceputul veacului urmator, la protestantul german Althusius, adversar al absolutistului francez Jean Bodin.
Lucrarea lui Althusius a avut foarte putin rasunet, si abia eruditii moderni au scos-o din uitare. Totusi, autorul este cunoscut lui Rousseau, care vorbeste despre el in ale sale Scrisori de pe munte si care, pe cat se pare, a citit cartea. Ideile sale prezinta tulburatoare asemanari cu cele ale Contractului social. La Althusius, ca si la Rousseau, gasim o teorie a suveranitatii apartinind poporului si fiind inalienabila, netransmisibila. Atat la unul cat si la celalalt se face deosebirea intre suveran, care e poporul, si principe, care se margineste doar la a administra. Althusius nu admite ca ar fi putut sa existe un contract intre popor si principe. Dar, ca o deosebire fundamentala fata de Rousseau, contractul conceput de Althusius are loc intre comunitati restranse, care se federeaza pentru a alcatui un corp politic mai vast si apoi un stat. Gandirea lui Althusius, in ciuda indraznelilor lui democratice, este inca impregnata de conceptii feudale. Statul este creat printr-un contract intre colectivitati, nu intre indivizi.
Althusius fusese dat uitarii, dar teoria contractului social avea sa cunoasca noi dezvoltari la juristii veacului al XVII-lea si la diversi scriitori politici .
Hugo Grotius a fost unul dintre juristii cei mai cititi in veacurile XVII si XVIII. Este cel dintai care considera drept fundament al statului tendinta fireasca a oamenilor spre bunavointa ( enciclopedistii vor spune: sociabilitate). Oamenii, liberi si egali in starea de natura, incheie intre ei un contract care, in acelasi timp, formeaza societatea civila si supune poporul unei autoritati politice. Aici, Grotius distinge doua cazuri: contractul poate fi impus prin forta, adica dreptul de a cuceri. Daca supusii presteaza juramantul de ascultare, contractul capata valoare juridica. Sau contractul poate fi unul voluntar : poporul are dreptul sa-si instraineze libertatea. Fireste, puterea politica poate lua diferite forme, de la democratia absoluta pana la monarhia absoluta, aceasta din urma forma bucurandu-se de toata simpatia autorului, care pretinde ca se sprijina pe experienta istorica.
Astfel, teoria lui Grotius se opune dreptului divin, caci originea suveranitatii se afla in popor (Grotius fiind protestant); dar ea justifica monarhia absoluta, ca si dreptul la sclavaj. Exista vreo cale de scapare in fata despotismului ? Aici Grotius sovaie: poporul are dreptul sa se impotriveasca atunci cand regele duce societatea la pieire sau incalca legile fundamentale pe care le-a acceptat la incheierea pactului. Dar cine va fi judecator in asemenea cazuri? Teoria devine aici inconsecventa. In ansamblu insa, Grotius este un absolutist, pe care Rousseau il va socoti un sofist cumparat de regi, pentru a justifica oprimarea popoarelor.
Samuel Pufendorf continua si dezvolta opera lui Grotius, intr-o forma mai greoaie si mai pedanta. El precizeaza teoria contractului, deosebind doua feluri de pacte :
Pactul de asociere, prin care este fondata societatea. De altfel, acest pact nu joaca decat un rol secundar in constructia lui Pufendorf, fiind folosit doar pentru a afirma ca societatea nu se dizolva in cazul in care guvernul este rasturnat.
Pactul de supunere, prin care poporul cedeaza puterea unui suveran (persoana sau adunare). Aici Pufendorf intra in dilema. Suveranul nu primeste puterea decat cu conditia de a o folosi spre binele supusilor iar poporul poate sa judece daca suveranul procedeaza bine. Asta nu inseamna insa ca are si dreptul de a se impotrivi, principele fiind singurul suveran.
Ca si Grotius, Pufendorf este. un absolutist, dar care da inapoi in fata consecintelor propriilor sale principii: nu indrazneste sa justifice in mod cinic despotismul. Totusi, el este acela care a sustinut in modul cel mai categoric dreptul la sclavaj, in special dreptul la sclavajul voluntar.
Ar fi exagerat sa se sustina, asa cum face Derathe (care a avut meritul de a atrage atentia asupra jurisconsultilor din veacul XVII, astazi dati uitarii), ca Rousseau gandeste mereu in opozitie cu Pufendorf. Asta inseamna a face din Contractul social o opera pur livresca. Dupa cum vom vedea, Rousseau gandeste in functie de problemele pe care le ridica vremea sa. Dar in lupta sa impotriva feudalismului si a monarhiei, Rousseau este obligat sa se refere mereu la teoreticienii care au sustinut aceasta randuiala si printre acestia ramane totusi adevarat ca cel la care se gandeste mai des este Pufendorf.
Grotius si Pufendorf sunt in primul rand juristi, pe cand Thomas Hobbes este un ganditor mai vast si mai profund.
In tot secolul al XVII-lea, el este acela care merge cel mai curajos pe calea materialismului. In politica merge cu principiile pana la ultima lor consecinta, temandu-se mai mult de o lipsa de rigurozitate, decat de cinism. Lovitura sa de maestru a constat in a-si insusi teoria contractului social — creata la inceput in vederea limitarii drepturilor regalitatii — si in a face din ea baza celei mai absolutiste teorii elaborate vreodata. Jurisconsultii erau absolutisti nesocotind contractul; Hobbes va fi absolutist cu ajutorul contractului.
In starea de natura, oamenii nu pot avea alt scop al activitatii lor decat satisfacerea egoista a nevoilor. Ei pornesc deci razboi unii impotriva altora pana in momentul cand isi dau seama ca singura cale pentru a scapa de la moarte este sa se inteleaga. Exista un singur pact: pactul de asociere, prin care fiecare se deposedeaza de toate drepturile sale in favoarea unui tert, cu conditia ca toti ceilalti sa faca la fel. Toata lumea este deci legata prin contract, cu exceptia suveranului, care nu este legat prin nimic, nici macar prin legea naturala.
Vointa suveranului este cea care face legea si delimiteaza ce este drept si ce este nedrept. Ea stabileste chiar si dogmele religiei. Hobbes recunoaste ca aceasta putere nelimitata poate duce la cel mai ingrozitor despotism, dar pentru el acesta este singurul mijloc de a scapa de starea de natura. Desigur, suveranul poate fi tot atat de bine o adunare democratica sau un rege. Dar aceasta este doar o aparenta. Hobbes apara monarhia absoluta. Va fi deci obiectul unor atacuri inflacarate, atat in Anglia cat si in Germania (a se vedea ideile lui Leibniz in acest sens). Este de altfel semnificativ faptul ca cel mai bine a fost primit in Franta, adica in tara unde regimul monarhic capatase forma sa cea mai desavarsita. In mod firesc , prestigiul lui Hobbes, care incepuse sa fie discutat chiar si de monarhistii cei mai intransigenti, din pricina faptului ca materialismul sapa temeliile teoriei dreptului divin, scade inca de la sfaristul domniei lui Ludovic al XIV. In veacul al XVIII-lea toata lumea este impotriva lui; cuvantul hobbism provoaca oroare. Rousseau combate in persoana lui absolutismul , dar ii admira rigurozitatea si il lauda pentru faptul de a fi vazut ca suveranitatea nu este divizibila. In clipele de descurajare , i se va intampla chiar sa spuna ca daca nu el , Rousseau , este cel ce are dreptate , atunci dreptatea este de partea lui Hobbes: „Nu vad nicio solutie medie acceptabila intre cea mai stricta democratie si hobbismul desavarsit.”
In Contactul social al lui Rousseau, daca capitolul despre religia civila datoreaza ceva ganditorilor anteriori, atunci cu siguranta este vorba in primul rand de Thomas Hobbes.
La John Locke, teoretician al monarhiei limitate, inaintasul liberalismului burghez de mai tarziu, teoria contractuluisocial se opune riguros celei elaborate de catre Hobbes. In starea de natura oamenii simt unii fata de altii bunavointa si se ajuta intre ei. Ei asculta de legea naturala, un fel de cod stabilit de catre Dumnezeu. Sunt atat de fericiti incat te poti intreba de ce au nevoie pana la urma sa mai formeze corpuri politice?!…Exista insa conflicte, iar vietile lor si in special bunurile lor se pot afla in primejdie.
Functiunea statului se reduce deci pur si simplu la politie si justitie. Este vorba despre apararea libertatii personale si a proprietatii individuale. Cel mai bun stat este cel care lasa fiecarui individ cat mai multa libertate cu putinta; contractul poate lua cele mai diverse forme, indivizii fiind liberi sa aprecieze care sunt drepturile pe care le vor ceda. Teorie individualista, care raspunde perfect nevoilor burgheziei in ascensiune , ajutand-o sa se elibereze de piedicile feudalismului si lasandu-i totodata toata libertatea sa ii exploateze pe muncitori. Rousseau, in Contractul social , se inspira uneori din ideile lui Locke , cand gaseste la el argumente eficace impotriva absolutismului, in special impotriva dreptului la sclavaj. Dar teoria sa asupra contractului se afla la antipodal teoriei lui Locke.
In veacul al XVIII-lea cel mai remarcabil dintre teoreticienii contractului este Barbeyrac care, in traducerile sale din Grotius si Pufendorf, a incercat sa realizeze imposibila impacare intre absolutismul acestor doi juristi si liberalismul lui John Locke.
Montesquieu nu-si are locul intr-o istorie a teoriei contractului. Scriitorul politic cel mai citit si cu cel mai mare prestigiu din veacul al al XVIII-lea, inainte de Rousseau, se situeaza intr-adevar pe un cu totul alt punct de vedere decat acesti teoreticieni abstracti. Cand Rousseau scrie Contractul social el este constient ca abordeaza cu totul alt domeniu decat autorul Despre spiritului legilor: „Singurul modern in stare sa creeze aceasta mare si inutila stiinta ar fi fost ilustrul Montesquieu. Dar el n-a intentionat sa se ocupe de principiile dreptului politic, ci s-a multumit sa trateze despre dreptul pozitiv al guvernamintelor stabilite: si nimic pe lume nu se deosebeste mai mult decit aceste doua studii. „
Din punct de vedere metodologic, Montesquieu a realizat un imens progres. Numai de la el incoace se poate vorbi de o stiinta politica. El nu rationeaza in abstract asupra unui stat ideal, ci incearca sa se sprijine pe fapte pentru a determina ceea ce este posibil. Gandirea lui Rousseau s-a format cu totul in afara acestei influente. Copil inca, el putea gasi pe masa de lucru a tatalui sau pe Grotius. Mai tarziu 1-a citit pe Platon, despre care avem cea mai mare siguranta ca i-a fost un fel de maestru spiritual, prin Dialogurile sale. Spiritul legilor nu apare decat in 1748 si Rousseau nu-l va folosi imediat. Totusi, mai multe capitole din Contractul social reflecta cu limpezime influenta lui Montesquieu, influenta care nu va inceta sa creasca in operele sale de mai tarziu Proiect pentru Corsica si Guvernamantul Poloniei, opere in care, in limita documentarii de care dispunea, va tine seama cat mai mult de particularitatile nationale ale popoarelor pentru care isi ia sarcina de a elabora o constitutie.
Vaughan noteaza, pe drept cuvant, ca Rousseau va merge chiar mai departe decat Montesquieu, caci Spiritul legilor pune accentul pe factori geografici, cum ar fi climatul, si duce, in politica, la conceptii fataliste, in timp ce Rousseau insista din ce in ce mai mult asupra unor factori istorici : spiritul national, traditia etc.
Desigur, dupa trecerea unui timp atat de indelungat, ni se pare ca aceste doua mari opere, Despre spiritul legilor si Contractul social, se ridica una in fata celeilalte in veacul al XVIII-lea, una formuland teoria monarhiei constitutionale si incercand sa impace aspiratiile burgheziei din veacul al XVIII-lea cu mentinerea regimului feudal, cealalta proslavind democratia. De altfel, in istoria gandirii, aceasta opozitie este legitima. Totusi, Rousseau nu pare sa vada astfel lucrurile. El a exprimat intotdeauna o mare admiratie fata de Montesquieu, coplesind totodata cu dispretul sau pe teoreticienii dreptului natural.
Elaborarea Contractului social
Rousseau a inceput sa studieze sistematic teoriile politice in 1743, pe cand era secretar al ambasadorului Venetiei. Incetul cu incetul s-a nascut in mintea lui proiectul de a scrie un mare tratat despre Institutiile politice. Se pare insa ca reflectiile sale nu ajunsesera prea departe inainte de 1749, cand si-a conceput lucrarea, intitulata Discurs asupra stiintelor si artelor. Aceasta este o opera de morala, care nu cuprinde nici o urma a vreunei doctrine politice noi. Dar rasunetul acestui discurs, discutiile care au urmat dupa publicarea sa si care l-au silit pe Rousseau sa-si adanceasca gandirea l-au stimulat in cercetarile sale.
In anul 1755 apar cele dintai roade ale muncii sale : Discursul asupra inegalitatii cuprinde o teorie asupra starii de natura, dar descrie, in partea a doua, si formarea primelor societati si a statului. Rousseau critica riguros tezele monarhiste (dreptul la sclavaj, dreptul de cucerire, asimilarea puterii monarhului cu cea a tatalui de familie etc.). Nu se poate insa spune cu hotarare daca ajunsese inca de pe atunci la teoria sa asupra contractului social.
„Fara a intra acum in cercetari care abia urmeaza sa fie facute asupra naturii pactului fundamental al oricarui guvernamant, ma marginesc , potrivit acceptiunii comune, sa consider aici stabilirea corpului politic ca un adevarat contract intre popor si sefii pe care si-i alege.”
El urmeaza deci ,,acceptiunea comuna", pe care o va combate in Contractul social, dar lasa sa se inteleaga ca e ceva provizoriu, desigur pentru ca introducerea in Discurs a unei intregi teorii noi asupra contractului 1-ar fi dus prea departe. In acelasi an (in noiembrie 1755) apare in Enciclopedie lucrarea intitulata Discurs asupra economiei politice, opera viguroasa ce contine, intr-o prima forma, cateva dintre ideile cele mai importante ale contractului social: teoria vointei generale si a legii se inchegase. Totusi deosebirile fata de Contractul social sunt vizibile, si poate tocmai de aceea, mai tarziu, Rousseau va trece sub tacere aceasta lucrare in Spovedanii. Influenta lui Locke asupra lui este inca puternica: societatea civila pare sa aiba misiunea de a garanta dreptul de proprietate. Pe de alta parte, notiunea de contract social joaca un rol cu totul secundar, iar motivele pentru care omul da ascultare legii nu sunt explicate; in sfarsit, Rousseau dezvolta o conceptie organicista a societatii (corpul politic este asemuit cu o fiinta vie), care nu va mai aparea in Contract, cel putin nu atat de distinct.
Se pare ca lucrul inaintase. La 23 decembrie 1761 Rousseau avea sa-i scrie lui Roustan: “Nu spun ca nu se afla la Rey un Tratat despre Contractul social, despre care n-am vorbit inca nimanui si care nu va aparea decat dupa Educatia, ba chiar este scris cu multi ani inainte.”
Elaborarea unor lucrari monumentale, ca Noua Heloise si Emil, ii incetineste ritmul progreselor. Dar terminind pe cea dintai si apropiindu-se de sfarsitul celei de a doua, el revine in 1759 la Institutiile politice.
“Am examinat stadiul in care se afla aceasta carte si am gasit ca mai necesita inca multi ani de lucru. N-am avut curajul sa merg mai departe si sa astept sa fie gata pentru a-mi indeplini hotararea. Astfel, renuntand la aceasta lucrare, am hotarat sa extrag din ea ceea ce se putea desprinde, iar restul sa-l pun pe foc; desfasurand cu multa ravna aceasta munca, fara a intrerupe lucrul la Emil, in mai putin de doi ani am definitivat Contractul social.”
El scrie deci o prima versiune a Contractului social care, in mod cert, e gata de tipar inca din 1760. Sosit din Olanda, Rey il viziteaza la Montmorency pe Rousseau, care trateaza cu el vanzarea manuscrisului. Negocierile intrerupte sunt reluate in august 1761, si la inceputul lui noiembrie Rousseau se hotaraste sa trimita lucrarea pentru suma de o mie de franci. La 29 decembrie ii scrie lui Rey despre capitolul privitor la religia civila, adaugat ulterior la ciorna pe care acesta o vazuse cu 12 luni mai inainte. Aceasta ciorna e, fara indoiala, Contractul in prima sa redactare, din care detinem o parte, cunoscuta sub numele de ,,manuscrisul din Geneva,,. Se poate deci presupune ca lucrarea Contractul social a fost redactata in versiunea sa definitiva intre august si octombrie 1761.
De ce si-a refacut Rousseau in graba lucrarea ? Manuscrisul din Geneva, publicat prima oara in 1882, corespunde aproximativ primei parti a Contractului in forma sa definitiva (cartile I si II si inceputul cartii III). Contine, de asemenea, o prima versiune a capitolului despre religia civila, schitata rapid pe verso-ul catorva pagini. Deosebirea esentiala fata de cea de-a doua versiune consta in prezenta unui capitol intitulat Despre societatea generala a genului uman (l, 2), in care Rousseau, negand existenta unui instinct de sociabilitate la omul aflat in stare de natura, combate cu multa hotarare articolul Dreptul natural al lui Diderot. Motivele pentru care acest important capitol a disparut din versiunea definitiva sunt detul de misterioase. Oare sa fi observat Rousseau, asa cum presupune Vaughan, ca negand omului orice instinct de sociabilitate isi submineaza propria sa teorie asupra contractului? Explicatia este posibila, dar nu convingatoare, caci Vaughan pierde prea mult din vedere a doua parte a Discursului asupra inegalitatii, in care omul ne este aratat ca trecand prin lungi etape inainte de a ajunge la o societate organizata.
La 11 martie 1762, ultimele corecturi sunt gata. Cartea e tiparita la Amsterdam, in aprilie. Cea mai mare parte a editiei este expediata cu un vas la Rouen, unde este confiscata. Rey obtine, in urma unor proteste, ca editia sa-i fie trimisa inapoi si, dupa cum noteaza Grimm, pe piata Parisului cartea nu apare. Dar in curind reproducerile tiparite in Franta aveau s-o faca cunoscuta.
Putin dupa aceea, condamnarea cartii Emil, care e arsa de mana calaului, dezlantuie o criza in care Contractul social va juca un rol important. Rousseau, impotriva caruia fusese emis un mandat de arestare, fuge spre Geneva, dar la Yverdon afla ca si guvernul Genevei condamnase lucrarea Emil, ba si Contractul social,dupa rechizitoriul procurorului general Tronchin. Din acel moment se raspandeste parerea ca ideile religioase exprimate de Rousseau in Profesia de credinta a unui preot din Savoia au servit doar ca un pretext pentru condamnare, si ca motivele adevarate sunt ideile democratice ale lui Rousseau, care nu convin autoritatilor din Geneva. Este acuzat ca ,,predica anihilarea tuturor formelor de guvernamant,, , cartile sale fiind indraznete, scandaloase, necredincioase, tinzand sa distruga religia crestina . Aceasta dezlantuire de ura cuprinde si Senatul Bernei, Statele Olandei. Arhiepiscopul Parisului lanseaza o pastorala. Toti acesti oameni se tem, in fond, de teoria suveranitatii poporului. Daca in Franta se face mai putina valve in jurul Contractului social decat in jurul lui Emil, pricina e ca cel dintai e socotit extrem de abstract , deci de natura sa intereseze un numar mai restrans de cititori. Cu toate acestea, cartea apare in mai multe editii. Bibliografia lui Senelier semnaleaza, pentru perioada dinaintea revolutiei, 6 editii (ale lui Rey) si doua reproduceri, intre 1762 si 1772. Bibliografia lui Theophile Dufour indica chiar 5 reproduceri in 1762. In 1764 apare la Haga o lucrare ce respinge Contractul social : “Anticontract social” in care se combat in chip clar, folositor si placut principiile sustinute in Contractul social al lui Jean-Jacques Rousseau, cetatean al Genevei, de P. L. Beauclair, cetatean al lumii. E o polemica meschina si neinteligenta, capitol cu capitol, ,,Cetateanul lumii,, este monarhist.
Rousseau a reluat tezele Contractului social intr-un sir de lucrari. El intentiona sa publice Emil inaintea Contractului. Poate de aceea a inclus in cartea a V-a din Emil un rezumat al Contractului social care contine in plus o teorie a federatiei, dar omite sa vorbeasca despre religia civila, ceea ce confirma ca Rousseau nu s-a hotarat decat in ultimul moment sa adauge Contractului capitolul despre religia civila. Acest rezumat al Contractului a fost refacut ulterior, in cea de a sasea Scrisoare de pe munte, mai sumar. Diverse teze sunt reluate in Proiectul pentru Corsica si Guvernamantul Poloniei. Trebuie, in sfarsit, notate diferite scrisori: catre marchizul de Mirabeau (26 iulie 1767), catre Usteri (18 iulie 1763) si un anumit numar de fragmente, care se afla la castelul din Neufchatel si care au fost publicate de Vaughan : sunt ciorne care au scapat distrugerii.
Ce urma sa contina lucrarea Institutiile politice ? Capitolul ultim al Contractului pare a indica ce ramanea de facut: studiul statului in relatiile lui externe, adica studiul dreptului international public sau dreptul gintilor, Contractul fiind inchinat studiului statului ca atare, adica dreptului politic si constituind doar prima parte a Institutiilor. Dar felul cum vorbeste Rousseau despre munca enorma care ii ramanea de facut arata ca partea a doua ar fi urmat sa fie cu mult mai ampla decat cea dintai.
În concepția ,, Contractului social ” , din cuprinsul discursurilor lui Rousseau, omul natural apare definit drept un singuratic, ce făcea lucrurile după bunul plac al inimii, fără a depinde de semenii acestuia.
Formula fundamentală a ,, Contractului social ” este aceea că fiecare individ cedează comunității drepturile sale, iar în schimbul acestora devine membru al acelei comunități. Dar, ca parte a comunității, el primește în dar drepturile tuturor membrilor, legați de întreg. Individul este privit în cadrul acestei comunități atât ca particular, cât și ca parte a suveranului. În consecință, oricine refuză să se supună voinței generale va fi constrâns de corpul întreg, ceea ce înseamnă că va fi obligat să fie liber .
Prin concepția sa, Rousseau se delimitează atât de Hobbes, care considera starea de natură a omului ca pe o luptă a tuturor contra tuturor, cât și de Locke, care considera că sociabilitatea preexistă în esența ființei umane. Rousseau consideră că s-a produs o ruptură între starea naturală și omul social. Ființa naturală nu explică motivațiile și comportamentul omului social.
,,Cu Jean Jacques Rousseau, o mișcare nouă se manifestă în filosofia socială. Rousseau va cerceta fundamentul justiției într-un principiu unde se reconciliază naturalul și convenționalul: voința, care este natura însăși a omului și în același timp originea tuturor convențiilor sau contractelor ”. Acea stare naturală, de care vorbea Rousseau, considerată ca fiind premergătoare stării sociale, este o iluzie, afirmă Fouillée: ,,Este, de altfel, afirmă el, o iluzie spontană a umanității întregi, încă frecventă și în zilele noastre, de a merge spre trecut spre a cerceta o stare mai bună și de a confunda idealul său viitor cu originea antică. Unul din efectele progresului însuși este acela de a ne face să vedem mai bine relele care există și de a produce astfel în spiritul nostru ideea decadenței ”.
Contractul social pornește de la existența libertății individuale, căreia omenirea îi adaugă cedarea acestui drept fundamental, în scopul creării voinței generale
Prin Contractul social, conform lui Rousseau, ,,omul pierde libertatea sa naturală și dreptul nelimitat de a-și însuși tot ceea ce îl ispitește și ce poate atinge; de câștigat, câștigă libertatea civilă și proprietatea a tot ce posedă. Pentru a nu ne încurca în aceste compensații, trebuie să distingem bine libertatea naturală, care nu are alte limite decât forțele individului, de libertatea civilă, care este limitată de către voința generală; de asemenea, trebuie să distingem posesiunea, care nu e decât efectul forței, sau dreptul primului ocupant, de proprietate, care nu poate fi întemeiată decât pe un titlu pozitiv ”.
Pe baza celor de mai sus, s-ar putea adauga la avantajele stării civile libertatea morală, singura care îl face pe om să fie cu adevărat stăpân pe sine; căci impulsul excesiv al poftei înseamnă sclavie, pe când ascultarea de o lege pe care singur ți-ai stabilit-o înseamnă libertate. Starea socială oferă omului o libertate deplină, dar de o altă factură decât cea naturală. Ea este o necesitate înțeleasă. Această libertate este temeiul dreptului, în sensul în care ea este altfel și în filosofia kantiană și neokantiană.
Cu alte cuvinte, Rousseau mizează pe ideea de libertate conferită în cadrul societății, pe care omul o dobândește și o exercită în raport de voința generală.
,,Oricine ar refuza să se supună voinței generale, va fi constrâns de corpul întreg, ceea ce nu înseamnă altceva decât că va fi forțat să fie liber ”, un astfel de dicton primează în cadrul unei societăți care caută să domesticească prin constrângere întru libertate.
Firea umană este descrisă de Rousseau pe cât de simplist, pe atât de complex: printr-o evoluție a naivității, ce determină și atrage cu sine involuția. Îndemnurile lui Rousseau fac trimitere la starea omului, înainte de etapele prin care va trebui să treacă spre a-și recâștiga o parte din propria libertate. Ca o consecință, prima dintre libertăți va determina dobândirea libertății întregului corp social.
,,Primul care – va afirma Rousseau – având un teren împrejmuit, se va gândi să zică acesta este al meu și va găsi niște oameni destul de naivi pentru a-l crede, a fost adevăratul fondator al societății civile… Feriți-vă să ascultați de acest impostor, îndeamnă Rousseau; voi sunteți pierduți dacă uitați că fructele sunt ale tuturor și că terenul nu este al nimănui ”. Înainte de a ajunge la această stare, omul a cunoscut etapa unui stat sălbatic, care nu a reprezentat decât o etapă tranzitorie spre un stat natural, intermediar între cel sălbatic și societatea stabilă. În această stare intermediară, omul s-a bucurat deplin de libertate și egalitate.
Trecerea la starea de societate are pentru el consecințe nefaste; este vorba despre pierderea libertății naturale, despre un soi de posibilă robie. Pentru a evita asemenea consecințe, trebuie reinstaurată ordinea socială, care stă la baza tuturor celorlalte.
Analiza Contractului social
Lucrarea este structurata in patru mari parti, numite de Rousseau carti, in care acesta trateaza pe rand despre:
Suveranitate si pactul social (cartea I)
Natura si limitele suveranitatii (cartea a II-a)
G u v e r n a m a n t u l si studiul teoretic al formelor de guvernamant (cartea a III-a)
Un studiu practic despre functionarea unei cetati, luand ca exemplu Roma (cartea a IV-a)
Capitolul despre religia civila , este un apendice.
Vom analiza pe rand structura si continutul ideatic al cartilor Contractului social, reliefand totodata rolul fiecarei carti in tabloul de ansamblu al acestei lucrari magistrale atat pentru domeniul juridic, cat si pentru cel politic.
Cartea I : Pactul social
Cele dintai randuri expun obiectul lucrarii: gasirea unor reguli care permit stabilirea unui regim politic legitim, adica potrivit cu cerintele ratiunii si ale moralei, ale dreptatii absolute, tinandu-se seama de ceea ce ingaduie natura umana si tinand seama totodata si de posibilitatile reale ,,legile, asa cum pot fi".
Aceste cuvinte par a anunta capitolele 8-12 ale cartii II: ,,Omul este nascut liber, dar pretutindeni este in lanturi". Astfel, trebuie cercetat ce poate face sa fie legitima o schimbare in urma careia omul si-a pierdut libertatea naturala, adica ce poate face sa fie legitima orice societate politica (cap. I).
Inainte de solutia justa , se examineaza solutiile false :
1. Subordonarea oamenilor unii fata de altii nu se intemeiaza pe natura. Daca familia este cea dintai societate — si este o societate naturala — natura cere ca ea sa se dizolve cand copiii nu mai au nevoie de parinte. Daca totusi se mentine, aceasta nu poate fi decat prin conventie. Este inlaturata astfel o veche teza monarhista care asimileaza puterea regala cu puterea parinteasca. Pe de alta parte, existenta sclavajului nu justifica intemeierea despotismului pe dreptul natural. Sclavajul este contrar naturii (cap. II ).
2. Dreptul celui mai puternic. Acest drept nu exista, caci in expresia dreptul celui mai tare cuvantul „drept" nu are niciun sens. Aceasta da posibilitatea de a se respinge afirmatia teologilor ca orice putere vine de la Dumnezeu, si sa se nege legitimitatea principiilor care nu se sprijina decat pe forta. Popoarele au tot dreptul sa-i rastoarne de indata ce ajung mai puternice decat ei (cap. III).
3. Este necesara deci o conventie pentru a stabili o autoritate legitima. Dar, contrar parerii lui Grotius, niciun om nu poate, printr-o conventie, sa-si instraineze libertatea, sa renunte in mod definitiv la ceea ce defineste prin esenta sa fiinta umana: nazuinta spre libertate. Cu atat mai mult el nu poate instraina libertatea copiilor sai. Pretinsul drept la sclavaj nu-si are originea nici in razboi; caci razboiul nu urmareste decat distrugerea unui stat si nu da niciun drept asupra necombatantilor. Prin urmare, dreptul de cucerire nu are nicio baza. Sclavul este in stare de razboi permanent cu stapanul sau. Are dreptul sa se revolte de indata ce ii este posibil (cap. IV).
Chiar daca cele de mai sus ar fi false, daca un popor ar avea dreptul sa se daruiasca unui rege, ar trebui sa se explice de ce este el un popor si pentru ce, daca majoritatea a hotarat sa-si ia un stapan, minoritatea trebuie sa-i dea ascultare. Suntem deci obligati sa ne intoarcem mereu la o prima conventie, care nu este si nu poate fi intemeiata pe forta (cap. V).
Aceasta conventie prima este un pact social. Vine vremea cand omul nu mai poate trai in starea de natura si trebuie sa se asocieze cu ceilalti oameni pentru a putea supravietui. Se pune atunci problema gasirii unei forme de asociere care sa asigure fiecaruia protectia intregii forte comune, fiecare individ ramanand tot atat de liber ca si inainte. Aceste cuvinte sunt fundamentale. Ele dovedesc ca Rousseau, departe de a scrie un manual al despotismului, vrea sa fundamenteze libertatea civila.
Problema astfel pusa nu are decat o singura solutie. Clauzele contractului n-au fost poate niciodata enuntate formal, dar ele sunt admise pretutindeni in mod tacit, afara doar de cazul cand pactul social este violat, in care caz oamenii se intorc iarasi la starea de natura.
Prin intermediul contractului social fiecare asociat cedeaza toate drepturile sale comunitatii, conditie pe care nimeni nu se poate gandi s-o faca oneroasa pentru ceilalti, de vreme ce este aceeasi pentru toata lumea. Cu alte cuvinte, libertatea este asigurata prin egalitate. Fiecare, daruindu-se tuturor, nu se daruieste nimanui. Formula necesara a pactului este : fiecare dintre noi pune in comun persoana si toata puterea sa sub directia suprema a vointei generale; si primim in corpore pe fiecare membru ca parte indivizibila a intregului.
Rousseau precizeaza apoi sensul principalilor termeni ai vocabularului sau politic (cap. VI).
Pactul social este un pact de o natura cu totul deosebita : fiecare individ contracteaza cu el insusi, dat fiind ca este o parte din colectivitatea cu care incheie contractul. Suveranul sau corpul politic, care este ansamblul contractantilor, nu este legat prin nicio obligatie, putand chiar sa anuleze contractul.
Totusi, atata timp cat contractul nu este denuntat, el nu poate contracta nicio obligatie care ar deroga de la acest act primar. Fata de supusi, suveranul nu este legat prin nimic.
Nu este oare aici originea despotismului ? Nu, deoarece suveranul nu poate avea interese contrarii intereselor particularilor care il alcatuiesc. Dimpotriva, fiecare individ, in afara de vointa generala pe care o are in calitate de cetatean, mai are si interese particulare, care pot inabusi in el glasul vointei generale. Suveranul poate atunci sa-1 constranga pe individ, si in felul acesta sa asigure libertatea fiecaruia, caci individul stie ca toti ceilalti s-ar vedea si ei constransi la randul lor daca ar incerca sa-1 asupreasca (cap. VII).
Numai atunci cand se ridica pana la starea civila (tratata de Rousseau in capitolul VIII din cartea I), omul devine cu adevarat om, actionand potrivit regulilor morale, ascultand de ratiune, iar nu de instinct, ca pana atunci. In trecut, acesta era un animal marginit, robul poftelor sale, iar acum este o fiinta inteligenta, ajungand sa urce anevoiosul drum catre libertate, care este ascultarea fata de lege (pasajul este de o importanta capitala pentru intelegerea gandirii lui Rousseau – cap VIII).
In momentul in care se incheie pactul social, fiecare om remite suveranului toate bunurile de care dispune, dar suveranul i le lasa si ii garanteaza folosirea lor. Supusul renunta deci la tot ceea ce nu avea si, in schimb, devine proprietarul a tot ceea ce poseda. Aceasta posesiune trebuie sa fie insa reala. Nu posezi decat ceea ce iti este necesar ca sa poti trai si ceea ce poti pune in valoare prin munca ta. Astfel, pactul social nu poate consfinti mari inegalitati in materie de bunuri si, in tot cazul, dreptul pe care il are fiecare particular asupra propriei sale averi este subordonat dreptului pe care il are comunitatea asupra tuturor (cap. IX).
Cartea a II-a: Suveranitatea
Numai vointa generala poate conduce statul potrivit binelui comun. Suveranitatea, care este exercitarea vointei generale, nu poate fi instrainata, caci vointa nu se poate transmite. Suveranul, care este poporul, nu-si poate lega viitorul de vointa unui singur om. Poporul care fagaduieste sa asculte isi pierde calitatea de popor (cap. I).
Suveranitatea nu este divizibila, pentru ca nici vointa nu este divizibila; ea nu are parti. Teoreticienii separatiei puterilor in stat iau drept parti ale autoritatii suverane ceea ce nu reprezinta decat emanatii ale ei. Numai astfel se pot distinge in mod clar drepturile poporului de cele ale regilor. Acestia din urma sunt intotdeauna subordonati suveranului , adica poporului (cap II) .
Vointa generala, ca atare, nu poate gresi: ea tinde mereu spre folosul obstesc. Dar ea poate sa fie intunecata in cugetul cetatenilor. Ea trebuie deosebita de vointa tuturor, care nu e decat suma vointelor particulare. Cand cetatenii nu se mai gandesc decat la interesele lor particulare, atunci se exprima vointa tuturor. Dar atata vreme cat cetatenii se gandesc la colectivitate, interesele particulare se anuleaza unele pe altele si, daca deliberarea este bine condusa, vointa generala, care este aceeasi la toti, sfarseste prin a invinge.
Pentru aceasta trebuie ca fiecare cetatean sa voteze potrivit cugetului sau, fara sa asculte de niciun partid, de nicio asociatie partiala care, orientand pe multi cetateni potrivit unei vointe particulare, sfarseste prin a falsifica expresia vointei generale. Daca asociatiile partiale sunt tolerate, atunci trebuie ca ele sa fie cat mai multe si sa fie egale intre ele (cap. III ).
Suveranul are o putere absoluta asupra tuturor supusilor, care si-au cedat toate drepturile. Cum poate fi evitata in aceasta situatie asuprirea? Se observa atunci ca supusii isi pastreaza totusi unele drepturi; ceea ce ramane instrainat este numai acea parte a drepturilor a caror folosire intereseaza comunitatea. Suveranul nu poate voi sa-si impovareze supusii cu “lanturi” inutile, caci el nu este in afara lor, ci este totuna cu dansii.
Nu se poate face din teoria contractului un mijloc de asuprire decat daca se desparte teoria suveranitatii de cea a vointei morale. Aceasta din urma nu este intr-adevar generala decat daca, fiind a tuturora, se aplica tuturor, fara deosebiri individuale.
Fiecare se supune tuturor conditiilor pe care le impune tuturor celorlalti; aceasta este garantia libertatii.
A asculta de suveran inseamna a asculta de tine insuti. In felul acesta, prin pactul social, omul in loc sa instraineze ceva, schimba drepturile sale naturale pe drepturi civile, care ii dau mai multa securitate. El cedeaza independenta si castiga libertatea (cap. IV).
Mai departe, in lucrarea lui Rousseau, se pune problema pedepsei cu moartea. Particularii, care nu pot atenta la propria lor viata, pot transmite oare acest drept suveranului ? Da, caci acesta este singurul mijloc ca sa se apere pe ei insisi de criminali. A recunoaste ca poti fi pedepsit cu moartea daca comiti o crima, inseamna a avea garantia ca vor fi pedepsite crimele carora le-ai putea cadea victima. Orice raufacator intra in razboi cu corpul politic. Suveranul are dreptul de a-1 ucide, cu conditia sa exercite el insusi acest drept, condamnarea fiind un act particular. Dreptul de gratiere, daca exista, apartine suveranului. De altfel, intr-un stat bine construit, el este inutil si crimele sunt rare (cap. V).
Iata deci corpul politic caruia i s-a dat viata prin pactul social. Ceea ce ii va da putinta de miscare si vointa, va fi insa legea.
Exista o dreptate universala, care vine de la Dumnezeu si pe care ratiunea o intelege. Dar legile ei sunt zadarnice, caci din punct de vedere omenesc ele nu prevad sanctiuni. Singura legea civila poate fi eficace. Legea este expresia vointei generale, adica vointa intregului popor, stabilita pentru intreg poporul. Ea nu are in vedere niciodata decat pe supusi in corpore si actiunile abstracte. Nu poate fi nedreapta, pentru ca nimeni nu este nedrept fata de el insusi.
Adevarata libertate consta in ascultarea fata de lege, dat fiind ca legea este expresia propriei noastre vointe.
Poporul este singurul autor al legilor; dar daca el doreste intotdeauna binele obstesc, nu intotdeauna il si vede, astfel ca, pentru a-l pune in lumina, este nevoie de un legiuitor (cap. VI).
Calitatile ce se cer unui legiuitor sunt de asa fel incat ar trebui zei pentru a da legi oamenilor. Misiunea lui este intr-adevar aceea de a schimba natura oamenilor. Functiunea sa in stat este extraordinara. El nu se poate substitui poporului ca suveran. Nu trebuie sa aiba nici vreun rol ca guvernant. Poporul nefiind inca in masura sa-i aprecieze intelepciunea, se cade ca el sa cheme in ajutor prestigiul religiei (cap. VII).
Aici intervine o cotitura brusca in opera rousseauista. Am vorbit despre pactul social ca atare; acum trebuie sa luam in consideratie particularitatile fiecarui popor in parte, caci nu li se potriveste tuturor popoarelor aceeasi legislatie. Un popor nu poate beneficia de opera legiuitorului decat intr-un moment al istoriei sale: in vremea tineretii; nici prea devreme, nici prea tarziu. Cand imbatraneste si pierde gustul libertatii, il pierde pentru totdeauna. Popoarele prea numeroase, statele prea intense sunt mai greu de guvernat; statele prea mici sunt slabe in fata vecinilor lor. Legiuitorul trebuie sa gaseasca dimensiunile cele mai potrivite pentru conservarea statului. Trebuie, de asemenea, sa stabileasca numarul si cea mai buna densitate a populatiei. El trebuie sa legifereze intr-o perioada de pace si belsug. Pentru o buna legiferare sunt apte putine popoare: acelea care imbina simplitatea naturii cu nevoile societatii (cap. VIII—X).
Orice cadru in care s-a instituit legislatia tinde catre doua scopuri principale: libertatea si egalitatea, fara de care libertatea n-ar putea dainui. Egalitatea nu poate fi totala, dar trebuie sa tinda spre reducerea inegalitatilor de putere si de avere. Acestea fiind zise, sistemul de legiuire trebuie adaptat la conditiile naturale in care traieste un popor (cap. XI). Legile se impart in legi politice, civile si criminale. Dar si mai importanta decat legile este stabilirea unor bune moravuri (cap. XII).
Cartea a III-a: Despre guvernamant
Guvernamantul este puterea ce carmuieste, care e distincta de puterea legiuitoare. Puterea legiuitoare apartine suveranului, adica poporului. Guvernamantul apartine principelui, termen colectiv care desemneaza ansamblul institutiilor intermediare intre suverani si supusi. Sefii, al caror ansamblu alcatuieste principele, nu sunt decat slujitorii suveranului.
Orice confuzie intre puterea legiuitoare si guvernamant constituie o violare a pactului social. Exista raporturi necesare intre forta suveranului, cea a guvernamantului si cea a statului, adica a ansamblului supusilor, daca vrem sa evitam dubla primejdie a despotismului si a anarhiei.
Rousseau, pentru a-si exprima gandul intr-o forma mai puternica si sugestiva, foloseste aici un limbaj care n-ar putea fi rezumat, analizand pe baza unui factor particular marimea populatiei, felul in care guvernamantul trebuie sa varieze in functie de numarul locuitorilor. Cu cat statul creste, cu atat libertatea scade si deci cu atat mai puternic trebuie sa fie guvernamantul.
Aceste raporturi necesare le gasim si intre diversele organe ale guvernamantului. In niciun caz principele nu trebuie sa se substituie suveranului, dar trebuie ca el sa se bucure de onoruri deosebite. Nu exista forma de guvernamant care sa fie, prin ea insasi, cea mai buna din toate; ele trebuie sa varieze de la stat la stat (cap. I).
Trebuie deosebite, la magistratii care alcatuiesc principele trei feluri de vointe: 1) vointa particulara; 2) vointa de corp; 3) vointa generala. Din studiul raporturilor dintre aceste trei vointe rezulta ca, pe cat un guvernamant se concentreaza intr-un numar mai mic de persoane, acesta este mai puternic.
Guvernamintele puternice se potrivesc mai bine statelor mari, dar sunt cele mai primejdioase pentru libertate. Arta politica consta in stabilirea componentei guvernamantului in felul cel mai avantajos pentru stat, tinand seama de acesti doi factori (cap. II).
In functie de felul cum suveranul incredinteaza guvernamantul:
1) intregului popor sau majoritatii poporului
2) unui mic numar, sau
3) unui reprezentant unic, avem o democratie, o aristocratie sau o monarhie.
Aceste trei tipuri de guvernamant admit forme intermediare si forme mixte. Niciunul dintre aceste trei tipuri nu prevaleaza, dar cel dintai se potriveste cel mai bine statelor mici, pe cand cel de-al doilea se potriveste statelor mijlocii, iar cel de-al treilea statelor mari (cap. III).
Democratia este forma de guvernamant in care poporul este in acelasi timp suveran si principe. Primejdia cea mare este ca legile si actele de guvernamant sa se confunde. Acesta este guvernamantul cel mai greu de mentinut. Ar fi ideal, dar nu este pe masura tuturor oamenilor. De altfel, nici n-a existat vreodata in stare pura (cap. IV).
Aristocratia presupune existenta a trei subclase, a trei feluri de aristocratie:
– cea naturala, care apare in cele dintai societati; de exemplu, guvernarea de catre batrani;
– cea ereditara este cea mai rea dintre formele de guvernamant;
– cea electiva reprezinta cel mai bun guvernamant, pana in momentul cand in cugetul magistratilor vointa de corp trece inaintea vointei generale.
Monarhia. Este guvernamantul cel mai puternic, dar se transforma inevitabil in despotism. Guvernamantul promoveaza aproape intotdeauna oameni necinstiti. Exista prea mari deosebiri intre conducatorii ce se succed.
In monarhiile elective, epoca alegerii este primejdioasa pentru stat; iar monarhiile ereditare sunt absurde. Guvernamantul regal este aproape intotdeauna lipsit de continuitate, iar regii sunt aproape intotdeauna conducatori abuzivi si rai.
Guvernamintele mixte, foarte variate, ingaduie sa se stabileasca cel mai bine forta si natura guvernamantului (cap. VII).
Nu exista forma de guvernamant care sa se potriveasca perfect oricarei tari: democratia convine statelor mici si sarace, monarhia natiunilor bogate. Regimurile sunt in functie de rodnicia pamantului, de climat, de nevoile locuitorilor, de densitatea populatiei (cap. VIII). Cea mai buna guvernare este cea sub care populatia sporeste (cap. IX).
Orice guvernamant tinde in mod inevitabil sa degenereze, adica sa uzurpe suveranitatea si sa rupa pactul social. Inainte chiar de a ajunge aici, el se restrange neincetat: de la democratie, se trece la oligarhie, de aici la monarhie, si pana la urma se ajunge la despotism (cap. X).
Orice corp politic e sortit sa moara candva; nu i se poate decat intarzia pieirea, printr-o alcatuire buna; iar moartea vine intotdeauna din pricina faptului ca puterea legiuitoare dispare, adica pentru ca poporul inceteaza sa isi mai exercite puterile (cap. XI). Nu poti lupta impotriva acestei degenerari inevitabile decat fixand adunari frecvente si periodice ale poporului, in ciuda eforturilor guvernamantului de a le rari. Desigur, acest lucru nu este prea usor de realizat intr-un stat mare, unde singura exigenta ar fi de a aduna poporul mereu in alte locuri (cap. XII—XIV).
Cand un popor este preocupat de treburile private mai mult decat de cele publice si cauta mai ales sa castige bani, el nu-si mai exercita suveranitatea, pe care o lasa unor reprezentanti, iar libertatea dispare: a se vedea exemplul Angliei (din perioada lui Rousseau). Cetatile antice nu cunosteau regimul reprezentativ. Dar poporul nu-si poate exercita suveranitatea prin el insusi decat intr-o cetate mica (cap. XV).
Cand poporul instituie un guvernamant, nu incheie cu el niciun contract, lucru care ar fi absurd si contradictoriu (cap. XVI). Alegerea formei de guvernamant este un act de suveranitate, pe cand instituirea unui guvernamant e un act particular, pentru a carui indeplinire poporul adunat se transforma in adunare guvernamentala; cu alte cuvinte, orice guvernamant legitim a fost instituit la origine de o adunare democratica (cap. XVII).
De aici urmeaza ca sefii guvernamantului nu sunt decat slujitorii poporului, care nu-i lasa la putere decat atat cat vrea el. Guvernamintele au mereu tendinta de a confisca libertatea. Acest lucru nu poate fi remediat decat prin adunari frecvente ale poporului, care trebuie neincetat sa puna in discutie problema formei de guvernamant si alegerea celor care guverneaza (cap. XVIII).
Cartea a IV-a: Studiu asupra functionarii unei cetati.
Exemplul Romei
Intr-un stat mic, in care se duce o viata simpla, vointa generala este intotdeauna limpede. Cand moravurile slabesc, vointa generala continua sa existe, indestructibila, dar ea este ascunsa de interesele particulare (cap. I). Cu cat glasul acestora este mai puternic, cu atat discutiile se prelungesc; hotararile trebuie luate pe baza de majoritate. O singura hotarare cere neaparat unanimitate: pactul social.
Dupa stabilirea pactului, minoritatea este obligata sa urmeze parerea majoritatii, pentru ca ea exprima vointa generala, care este vointa fiecarui cetatean, afara doar de cazul cand vointa generala nu se mai exprima prin voturile majoritatii, in care caz nu mai exista nici libertate.
Ca regula generala, cu cat hotararile ce trebuie luate sunt mai importante, mai grave, cu atat ele trebuie sa se apropie de unanimitate; cu cat sunt mai urgente, cu atat este mai ingaduit sa te multumesti cu o majoritate mai mica (cap. II). Magistratii pot fi numiti prin alegere sau prin tragere la sorti. Sortii se potrivesc mai bine pentru democratie, alegerea pentru aristocratie (cap. III).
Rousseau realizeaza o ampla examinare a comitiilor romane, din care rezulta intelepciunea cu care guverna republica romana, atata vreme cat guvernamantul public inca nu fusese instaurat (cap. IV). El realizeaza studiul a trei institutii specific romane:
1. Tribunatul, care poate sa fie ori impotriva principelui, ori chiar impotriva suveranului, atunci cand isi depasesc puterile (cap V);
2. Dictatura, magistratura extraordinara, menita sa salveze statul in momente de mare primejdie (cap. VI);
3. Cenzura, purtatoare de cuvant a opiniei publice, ajutand la mentinerea moravurilor, la restabilirea lor, caci stabilirea unor moravuri bune este sarcina unei bune legislatii (cap. VII).
2.3.5. Insemnatatea Contractului social
Contractul social este un manual de drept politic. Dar in folosul cui este acesta scris? Acum o jumatate de veac, sub influenta unor critici genevezi, domina ideea ca acest Contract fusese scris de un genevez spre folosul genevezilor, teza care nu e cu totul falsa si se sprijina pe nenumarate texte. Inca in dedicatia Discursului asupra inegalitatii, in care Rousseau descrie guvernamantul Genevei sub infatisarea unei republici ideale, se afla unele teze esentiale ale Contractului. Calatoria pe care o face in 1754 in patria sa ii stimuleaza reflectiile: „Vedeam cum toate acestea ma duceau spre mari adevaruri, folositoare fericirii genului uman, dar in special fericirii patriei mele, unde nu gasisem, in calatoria pe care tocmai o facusem, notiunile de lege si de libertate destul de juste si nici destul de distincte, dupa parerea mea, si am socotit ca felul acesta indirect de a le da atari notiuni era cel mai potrivit pentru a menaja amorul propriu al membrilor sai si pentru a face sa mi se ierte faptul ca am putut vedea, in aceasta chestiune, mai departe decat ei.”
Cele dintai randuri ale Contractului confirma ca Rousseau s-a gandit, in primul rand, la patria sa. Diferite pasaje ale cartii devin mai clare daca admitem acest fapt, de pilda atunci cand arata ca libertatea nu poate supravietui fata de incalcarile guvernamentale decat daca adunarile populare sunt frecvente si periodice (III, 13 si 18). Mai tarziu, el afirma in repetate randuri ca lucrarea lui este destinata Genevei.
Contractul are in vedere deci sa sprijine, la Geneva, un regim care sa respecte mult mai mult libertatea. Dar Rousseau nu uita ,,fericirea genului uman,,. Ceea ce este bun la Geneva trebuie sa serveasca drept model pentru alte state. Multe pagini contin o critica necrutatoare a monarhiei si nu devin suficient de clare decat daca le raportam la Franta din vremea sa. Nu vrem sa afirmam ca Rousseau s-ar gandi la instaurarea unei republici in Franta: doctrina sa nu e valabila decat pentru statele mici. Dar el propune tuturor popoarelor un ideal politic pe care viitorul il va transforma, poate, in realitate. Contractul este o „carte pentru toate timpurile".
Ne putem intreba atunci, pe buna dreptate: ce cauta aceasta teorie a unei societati ideale in opera unui om care trece drept dusmanul oricarei societati ? Discursul asupra inegalitatii descria nenorocirea inevitabila care apasa asupra omului in viata sociala; s-ar parea ca regreta viata pasnica din starea de natura. Si iata ca Rousseau proslaveste o societate in care omul si-ar instraina toate drepturile. Unii comentatori — Faguet, Ducros etc. — 1-au invinuit chiar de inconsecventa. Contractul social ar reprezenta o lucrare aparte in opera sa, cu care n-ar avea nicio legatura. Totusi Discursul asupra economiei politice, lucrare scrisa aproape in acelasi timp cu Discursul asupra inegalitatii, incerca deja sa defineasca conditiile unei societati drepte. In realitate, exista o legatura intre Discursul asupra inegalitatii si ansamblul celorlalte lucrari politice. Aceasta era si parerea lui Rousseau: „Tot ceea ce este indraznet in Contractul social se afla inca mai dinainte in Discursul asupra inegalitatii .”
Se cuvine sa precizam aceasta legatura studiind metoda folosita in Contract, care este rationalismul abstract, de tip cartezian. Totul este dedus dintr-un mic numar de principii, ,,intemeiate pe ratiune,, (I, 4). Rousseau studiaza nu atat legile, cat legea in general. El cauta principiile universale ale dreptului public, cele care trebuie sa fie respectate in cetatea ideala. Se recunoaste aici cititorul lui Platon, autor a carui influenta asupra lui n-a incetat niciodata. Aceasta metoda comporta multe dificultati.
Spre exemplu: Contractul, in conceptia lui Rousseau, este sau nu un fapt istoric? Sau are doar un caracter pur ideal ? Comentatorii au pareri deosebite in aceasta privinta, problema nefiind usor de rezolvat. In Manuscrisul din Geneva, caracterul neistoric al contractului este afirmat destul de limpede: „… nu dau in aceasta lucrare decat o metoda pentru formarea societatilor politice, desi in multimea agregatiilor care exista astazi sub acest nume nu vor fi existand poate nici doua care sa se fi format in acelasi fel, si nici macar una care sa fi fost stabilita dupa modelul celei pe care o propun. Dar eu cercetez dreptul si rationalul, si nu discut despre fapte . >>
In versiunea finala, acest text devine: „Chiar daca ele (clauzele contractului) n-au fost, poate, niciodata enuntate formal, ele sunt peste tot aceleasi, peste tot admise si recunoscute in mod tacit (I, 6).”
Aceasta notiune a unei intelegeri tacite pare a fi, dupa cum spune pe drept cuvant Vaughan, o incercare de conciliere intre cele doua conceptii — istorica si ideala — ale contractului. Dar problema nu devine in felul acesta mai clara, caci din nurneroase pasaje se poate trage concluzia ca omul traieste in societati in care contractul social este violat si care nu au deci niciun fundament legitim: ,,pretutindeni e in lanturi,, (I, 1).
Daca contractul are un caracter istoric, teoria se izbeste de o mare dificultate. La John Locke omul, inca din starea de natura, este inzestrat cu ratiune si moralitate; se poate intelege deci ca el incheie contracte. La Rousseau, el este ,,un animal stupid si marginit,, (I, 8). Numai trecerea in starea de societate va face din el un om. Cum ar putea aceasta fiinta grosolana si gregara sa incheie un pact, de vreme ce nu are nicio idee despre ceea ce este o obligatie morala ? Desigur, legea morala ii este innascuta (vezi teoria constiintei in Profesia de credinta a unui preot din Savoia), dar ea este latenta, si numai in societate ajunge sa fie constienta.
Teoria contractului este deci contradictorie. Sa citim cu atentie partea de la inceput (I, 6): pactul este incheiat de oameni ce se afla inca in starea de natura; iar pactul se reduce la o formula atat de abstracta si de complexa, incat multi comentatori si-au irostit asupra ei subtilitatea. Faptul de a fi putut sa fie admisa, chiar si tacit, de catre niste „salbatici” constituie o minune.
Dar, atentie, contradictia este atat de evidenta incat e cu neputinta ca logicianul Rousseau sa n-o fi observat. Trebuie notat ca in prima versiune a Contractului acest inceput (I, 6) nu figureaza. Contrazicerea nu apare inca, dat fiind ca se neaga caracterul istoric al Contractului. De ce atunci aceasta schimbare ?
Dificultatea nu poate fi rezolvata decat printr-un studiu atent al Discursului asupra inegalitatii. Aceasta lucrare are pretentia de a descrie nu un ideal, ci o istorie a omului. Desigur, o istorie reconstituita cu ajutorul imaginatiei, dar totusi istorie. Rousseau arata cum, in cele dintai societati patriarhale, care au constituit varsta de aur a omenirii, a crescut incetul cu incetul inegalitatea, datorita uzurparilor de terenuri, care sunt la originea proprietatii private. Aceasta inegalitate a dus la o stare de razboi permanent, daunator mai ales celor bogati . Acestia au imaginat ca mijloc de scapare intemeierea unui stat, care sa fie, cum s-ar spune, un arbitru si sa mentina pacea sociala. De fapt insa, uzurparea a ajuns un drept irevocabil. Oamenii au trait sub legi imperfecte, care n-au facut decat sa intareasca robia. Desigur, a existat un contract, stabilind o putere legitima; de altfel, era un contract destul de simplu, care da puterea in mana unor sefi alesi de comun acord. Dar contractul nu era decat o inselare a poporului. Inegalitatea si despotismul se dezvolta unul prin altul; particularii se pomenesc, in cele din urma, in egalitatea neantului. Nu mai exista atunci decat relatii de forta. Despotul e rasturnat printr-o revolutie. Locul e liber pentru adevaratul contract.
Este inexact sa spui, asa cum face Vaughan, ca ideea de progres ii este straina lui Rousseau. Discursul asupra inegalitatii, cum a aratat in mod stralucit Engels, este o istorie a progresului omenirii iesite din starea de natura. Dar acest progres este contradictoriu. Pe masura ce omul se ridica deasupra animalitatii, el se afunda in robie si nenorocire. In cursul acestei indelungate dezvoltari, incheierea unor contracte mai mult sau.mai putin perfecte, mai mult sau mai putin conforme cu principiile ratiunii, logic vorbind, nu apare ca imposibila. Contractul social este posibil poate chiar sa fi aparut in anumite societati: republicile antice, Geneva etc ; dar el este si o posibilitate a viitorului.
Dar daca aceasta interpretare este justa, de ce Rousseau n-a dat o explicatie mai limpede ? Era oare incapabil s-o faca ? Desigur ca nu.
Mai intai, Rousseau desparte in mod riguros dreptul de fapt, metoda idealista asupra careia vom mai reveni. Discursul asupra inegalitatii incerca sa reconstituie faptele, pe cand Contractul social stabileste principiile ideale ale dreptului. Inca de la inceput, el indeparteaza faptele : „Cum s-a produs aceasta schimbare ? Nu stiu! Ce o poate face sa fie legitima ? Cred ca pot raspunde la aceasta intrebare ( I, 1).”
„Nu stiu" — inseamna ca Discursul asupra inegalitatii formuleaza ipoteze. Dar fie ca ele erau adevarate, fie ca erau false, aceasta nu schimba nimic din drept , singurul obiect al Contractului social.
S-ar putea obiecta ca, in cazul acesta, nimic nu-1 obliga sa dea contractului sau ideal un caracter semi-istoric afundandu-se in aceasta contrazicere. El ar fi putut sa se exprime in felul urmator : exista doua feluri de contracte :
contractele reale, fie explicite, fie tacite, care sunt iluzorii si ilegitime si stabilesc pretutindeni, in diverse grade, despotismul („pretutindeni e in lanturi");
contractul ideal, de care oamenii s-au putut uneori apropia, dar a carui formula o dau eu, Rousseau, abia acum pentru prima oara; numai el poate sta la baza libertatii.
Credem insa ca daca s-ar fi exprimat astfel, Contractul social ar fi devenit un manifest, o chemare la actiune. Iar Rousseau nu voia aceasta. El nu era un revolutionar. Nu era catusi de putin un om de actiune. Grijuliu pentru securitatea sa, isi lua toate precautiile. Pe langa aceasta, fiind strain in Franta, se considera obligat prin dreptul gintilor sa nu afirme nimic care ar fi putut face sa se creada ca nu respecta guvernamantul sub care traia. In acelasi timp insa, exista in el o nevoie irezistibila de a striga adevarul si de a-i invata pe oameni secretul fericirii. Contractul social rezulta din aceste nevoi contradictorii. Rousseau se fereste sa prezinte Contractul drept o urmare logica a Discursului asupra inegalitatii. Tratat de drept politic, Contractul descrie un ideal; dar el amesteca uneori idealul cu realul, mascand intrucatva sensul revolutionar cu pretul unor oarecare imposibilitati logice.
Vaughan a sustinut ca din punct de vedere metodologic se disting in Contract doua parti: partea abstracta, care e de inspiratie mai ales platoniciana, si partea concreta (mai mult de o cincime), in care se vadeste influenta lui Montesquieu. Aceste doua parti nu se acorda intre ele. Caci, dupa ce a sustinut ca nu exista decat o singura formula posibila a contractului si ca cea mai mica abatare il face ilegitim, incepe sa studieze conditiile geografice si istorice concrete in care trebuie sa opereze legiuitorul, bagand de seama, dupa Montesquieu, ca nu toate popoarele sunt pregatite pentru libertate: „din natura lucrurilor" poate lua nastere un principiu care ,,tinde spre servitudine" (II, 11). ,,Libertatea, nefiind un fruct al tuturor climatelor, nu e la indemana tuturor popoarelor’’ (III, 8).
Este aici o contrazicere ? Da, pentru ca punctul de plecare este idealist. Rousseau defineste mai intai un ideal fara legatura cu realitatea, asa ca ii vine foarte greu, mai tarziu, sa se intoarca la realitate. Dar trebuie sa intelegem aceasta miscare a gandirii lui, care este constanta la Rousseau. Acelasi lucru este si in Emil. Ca teoretician, el are pretentia de a defini principiile absolute. Acesta e rolul lui deosebit. Dar ii previne pe practicieni ca vor avea de facut un efort pentru a adapta idealul la realitate. Vor pastra din ideal doar atata cat se potriveste imprejurarilor. El insusi, in lucrarile sale politice ulterioare, face concesii. Polonezilor, corsicanilor, el cauta sa le dea cat mai multa democratie cu putinta. Faptul insusi de a da o constitutie polonezilor este o concesie, de vreme ce contractul nu e valabil decat pentru statele mici. Rousseau defineste deci idealul democratic in absolut. Urmeaza ca legiuitorii sa strecoare din el in realitate cat vor putea mai mult, tinand seama de necesitatile naturale.
Contractul social a fost interpretat in toate sensurile. Unii au vazut in el o teorie etatista, parte din ei pentru a-l lauda (Vaughan), altii pentru a-l critica. Contractul devine atunci manualul celui mai ingrozitor despotism (La Harpe, Benjamin Constant, Proudhon, Lamartine, Jules Lemaitre etc.). Mai recent, unii comentatori au relevat toate eforturile lui Rousseau de a fundamenta libertatea (Beaulavon, Derathe). Acestia tind sa nege marea contradictie pe care multi critici din veacul al XIX-lea au crezut ca au descoperit-o in opera lui Rousseau, intre individualismul primelor doua Discursuri si etatismul din Discursul asupra economiei politice sau din Contractul social.
Rousseau, cand rationeaza in probleme politice, nu este un individualist, mai ales daca il comparam cu John Locke. La acesta din urma, individul ramane liber sa incheie dupa dorinta sa un contract, in scopul de a-si asigura cat mai mult cu putinta drepturile sale naturale. Statul are un rol redus ; el nu contribuie cu nimic la formarea morala a cetatenilor. Marele merit al lui Rousseau a fost acela de a fi inteles ca un astfel de contract, in aparenta mai liber, era in realitate un contract de sclavaj, caci ii lasa pe indivizi la cheremul altor indivizi mai puternici, mai bogati. El nu intelege inca lupta de clasa (pentru asta va trebui sa asteptam pana la Babeuf, dupa experienta revolutiei franceze), dar este purtatorul de cuvant al micii burghezii, care se simte nu numai oprimata de vechiul regim, ci si amenintata in proprietatile sale prin dezvoltarea manufacturilor. De asemenea, el este sensibil la exploatarea omului de catre om. Ca toti ganditorii progresisti din vremea lui, el revendica libertatea individuala; spre deosebire de multi altii insa, socoteste ca aceasta nu poate fi separata de egalitate. Pentru ca oamenii sa ramana egali, el nu vede alta solutie decat cedarea tuturor drepturilor naturale in folosul comunitatii. Sa fie vorba, oare, de o anihilare a individului in fata statului ? Nicidecum !
Rousseau dezvoltase, in Discursul asupra economiei politice, o teorie a corpului politic comparat cu un organism viu. El nu o reia in mod expres in Contract, de buna seama pentru ca intr-un organism membrele nu au o existenta separata si pentru ca o astfel de conceptie duce la negarea libertatii individuale. Trebuie ca individul ,,sa ramana tot atat de liber cat era si inainte’’ (I, 6). El rezolva aceasta problema prin teoria sa despre vointa generala si despre lege.
In Scrisoare catre marchizul de Mirabeau (26 iulie 1767), Rousseau formuleaza astfel ,,marea problema a politicii’’ : „A se gasi o forma de guvernamant care sa puna legea mai presus decat omul". Iar in Manuscrisul din Neufchatel, el explica limpede cum libertatea nu poate fi gasita decat in ascultarea legilor: „Esti liber, desi supus legilor, nu atunci cand asculti de un om, pentru ca in acest din urma caz asculti de vointa altuia; ci atunci cand asculti de legi, caci atunci nu asculti decat de vointa publica, care este, in egala masura, a ta si a oricui. De altfel, un stapan poate ingadui unuia ceea ce interzice altuia, pe cata vreme, legea nefacand nicio exceptie, conditia tuturora este aceeasi….”.
El ajunge chiar sa sustina ca libertatea nu este garantata decat in masura in care legile natiunilor au o inflexibilitate egala cu cea a legilor naturii.
Astfel, libertatea nu e salvata decat atunci cand vointa fiecaruia se exprima in cadrul natiunii prin vointa generala, cu alte cuvinte, atunci cand poporul este suveran.
„ Rousseau a crezut ca suveranitatea poporului constituie cea mai sigura garantie a drepturilor individuale ", spune cat se poate de corect Derathe. Aceasta e conceptia antica a libertatii. Individul nu e liber decat in cetate si prin cetate. Fara cetate nici el nu este (si nu poate!) nimic. De aceea, cetatea este obiectul unui devotament fara margini. Dragostea de libertate, la Rousseau, nu poate fi separata de patriotism si de idealul democratic.
Consecințele Contractului social vizează crearea unor entități noi, după cum însuși Rousseau menționa în opera sa: ,, Primul efect al contractului social este crearea corpului social, căci până la această manifestare convergentă a voințelor, nu există decât indivizi separați. Acest corp social este un corp moral și colectiv, alcătuit din tot atâția membri câte voturi sunt în adunare, corp care capătă, prin însuși acest act, o unitate, un eu colectiv, o viață și o voință a sa ”.
Rousseau pune un mare accent pe unitatea indivizibilă a membrilor societății, realizată prin supunerea necondiționată față de întreg. Niciun membru asociat nu se supune altui membru, ci fiecare se dăruiește tuturor astfel încât, în felul acesta, nu se dăruiește nimănui. Este, în fond, supunerea conștientă față de voința generală, ceea ce s-a conceput mai târziu sub forma libertății ca necesitate înțeleasă.
Consecința importantă a contractului social o reprezintă constituirea voinței generale (și exercitarea sa în mod sistematic), în pofida celei individuale, dreptul individului fiind declarat valid într-o societate în care primează și sunt implicit valide drepturile întregului corp social. Voința generală este infailibilă, căci poporul știe cel mai bine ce vrea, deci nu se poate înșela el însuși (…). Aceasta presupune ca poporul să treacă de la instinctul justiției la rațiunea justițiarității. Ca regulă, Rousseau considera că poporul nu poate greși.
O altă consecință o constituie inexistența legitimității fără existența exercitării acelui drept suveran aparăținător individului, întrucât nu poate exista o decizie câtă vreme un popor nu decide.
În concluzie, principalele consecințe ale Contractului social sunt reprezentate de formarea corpului social, voința generală și exercitarea acesteia din urmă.
Influenta Contractului social
Daniel Mornet a sustinut parerea potrivit careia Contractul social trecuse aproape nebagat in seama pana la Revolutia franceza. Cercetand cinci sute de cataloage de biblioteci din acea vreme, n-a gasit Contractul decat de doua ori. De unde si teza sa: lucrarea a iesit din negura uitarii datorita Revolutiei franceze, la a carei pregatire n-a contribuit. Argumentul ni se pare foarte subred. Sa presupunem ca un cercetator ar examina cinci sute de cataloage de biblioteci din Imperiul tarist dinainte de 1905. De cate ori va gasi Capitalul lui Marx? E probabil ca cifra n-ar fi prea ridicata. Ar fi foarte indreptatit cercetatorul sa traga concluzia ca aceasta lucrare n-a exercitat nicio influenta in pregatirea Revolutiei ruse ?
Desigur, Contractul a avut mult mai putini cititori decat celelalte lucrari ale lui Rousseau. Avem in aceasta privinta marturia lui Sebastien Mercier: „Contractul social era pe vremuri cea mai putin citita dintre lucrarile lui Rousseau. Astazi, toti cetatenii il studiaza si il invata pe dinafara.”
Rousseau nu socotise ca ar putea avea multi cititori – ,, Materie ingrata … potrivita pentru putini cititori “ , ii scrie el lui Rey la 4 aprilie 1762.
Dar influenta unei lucrari nu se masoara mecanic dupa tirajul ei. Daca Contractul ar fi trecut neobservat, ne intrebam mai intai pentru ce ar fi dezlantuit impotriva sa fulgerele guvernamentale si apoi, de ce i s-ar fi cerut autorului, din partea a doua tari diferite, alcatuirea unei constitutii, fara a mai vorbi de democratii din Geneva care au recurs la el. Din pacate, nu exista niciun studiu aprofundat in aceasta privinta. Dar este normal sa gandim ca multi din cei care urmau sa joace un rol diriguitor in Revolutie studiasera Contractul. N-am putut face decat un sondaj, cu ,,Lanturile sclaviei" de Jean-Paul Marat (1774). Influenta Contractului e atat de puternica, incat pagini intregi nu sunt altceva decat o dezvoltare, de altfel stralucita, a tezelor lui Rousseau. Intr-un singur punct Marat se indeparteaza de maestrul sau: pentru el, cea mai mare nenorocire care poate lovi un stat liber este atunci cand nu exista nici discutii publice, nici framantare, nici partide. In toate celelalte privinte, Marat urmeaza doctrina Contractului, pusa mai presus de orice discutie. Totusi, temperamentul sau de revolutionar se manifesta in minutiozitatea cu care studiaza diferitele mijloace folosite de guvernaminte pentru a inabusi libertatea. Aceeasi fidelitate fata de Rousseau apare si in Planul de legislatie criminala (1778) al lui Marat.
In timpul Revolutiei, influenta Contractului nu poate fi negata, cu toate ca Faguet a minimalizat actiunea filozofilor asupra evenimentelor revolutionare.
Caietele din 1789 poarta deja adesea pecetea Contractului, dovada ca lucrarea era inca de pe atunci destul de larg raspandita. Editiile, in anii urmatori, se vor inmulti. Bibliografia lui Senelier semnaleaza 28 de editii intre 1789 si 1799, cu un maximum de 6 editii in 1792. Influenta Contractului se exercita deci in toate stadiile revolutiei, asupra unor oameni din toate partidele. Prestigiul lui e atat de mare incat aristocratii incearca sa-1 foloseasca in favoarea lor; un pamflet anonim din 1790 — J.-J. Rousseau aristocrat — incearca sa-1 inregimenteze pe Rousseau printre dusmanii Revolutiei; iar tanarul Chateaubriand, in Eseu asupra revolutiilor (1797), va incerca sa demonstreze ca Rousseau a condamnat anticipat Teroarea. Cu atat mai mult, revolutionarii de toate nuantele — Brissot, doamnana Roland, si chiar cei mai suspecti, precum Mirabeau — citeaza Contractul cu tot atata respect vadit ca si Robespierre. Abia in 1794, Conventia avea sa transfere cenusa lui Rousseau la Panteon, dar Constituantii ii instalasera deja bustul in sala lor de sedinte, cu un exemplar al Contractului pe soclu. Este deci simplist sa se afirme ca Montesquieu a fost marele inspirator al Constituantilor, iar Rousseau al Conventionalilor.
De fapt, Declaratia drepturilor omului contine citate aproape textuale din Contract : ,,oamenii se nasc si raman liberi si egali in drepturi"(art. I) ; ,,principiul oricarei suveranitati rezida esentialmente in natiune " (art. III); legea este expresia vointei generale (art. VI).
Constitutia din 1791 a fost infatisata, la vremea ei, drept o aplicare a ideilor lui Rousseau.
Contractul social, iata mina fecunda din care reprezentantii nostri au scos materialele marii opere a Constitutiei, care a ajuns acum la apogeu . . . iar Constitutia civila a clerului poarta pecetea capitolului Despre religia civila.
Cu toate acestea, atunci cand tratam despre influenta filozofilor, trebuie sa bagam bine de seama sa nu cadem intr-o interpretare idealista a istoriei. Tezele lor n-au determinat evenimentele; ele au desteptat constiintele si au pus la indemana idei, un limbaj pe care revolutionarii l-au utilizat potrivit nevoilor luptei de clasa in care erau angajati. Un studiu aprofundat privitor la influenta lui Rousseau asupra Revolutiei este inca ceva care trebuie facut. Exista totusi impresia ca influenta lui asupra Constituantilor a ramas destul de superficiala, cu toate omagiile lor emfatice. Ei au inscris, desigur, principiile democratiei in Declaratia drepturilor omului dar, ca burghezi ingrijorati inca de pe atunci in fata revendicarilor populare, le-au inconjurat de rezerve prudente, luand inapoi cu o mana ceea ce acordasera cu cealalta.
Constitutia din 1791, deosebind doua categorii de cetateni — activi si pasivi, dupa averea lor — este cu totul potrivnica spiritului Contractului social, ale carui formule erau citate cu veneratie de catre Constituanti.
Mai profunda a fost influenta lui asupra Conventionalilor. Dar si ei au folosit Contractul potrivit nevoilor lor de partid. Astfel, in timpul procesului lui Ludovic XVI, Girondinii incearca sa-1 salveze pe rege cerand Conventiei sa supuna verdictul sau unei ratificari populare, in numele caracterului inalienabil si indivizibil al suveranitatii nationale. Iar Montagnarzii sunt cei care pun in discutie aceste principii ale Contractului social.
Dar cel mai important este sa stim in ce masura Contractul i-a inspirat pe organizatorii guvernamantului revolutionar si ai Teroarei.
A fost negata orice influenta a lui Rousseau asupra evenimentelor din aceasta perioada ; Rousseau nu avea nimic comun cu „bautorii de sange” care au fost Jacobinii; el era un om bland si pasnic etc. Sa trecem peste aceasta viziune usor naiva. Si invers, ar fi o imprudenta sa credem ca toti revolutionarii au rasfoit Contractul social pentru a gasi in el principiile Teroarei. Robespierre ne avertizeaza foarte limpede in acest sens : „Teoria guvernamantului revolutionar este tot atat de noua ca si revolutia care i-a dat nastere. Nu trebuie s-o cautati in cartile scriitorilor politici care nu au prevazut aceasta revolutie .”
Sa nu ne intrebam daca Rousseau ar fi aprobat sau nu Teroarea: intrebarea e absolut zadarnica. De asemenea nu are niciun rost sa cautam in opera lui o condamnare anticipata a guvernamantului revolutionar. Lui Rousseau, personal, ii era frica de revolutii : „Genevezi, daca e cu putinta, redeveniti liberi; dar mai bine ramaneti sclavi, decat sa ajungeti paricizi .”
Dar preferintele sentimentale ale lui Rousseau sunt una, iar principiile revolutionare ale gandirii lui politice sunt cu totul altceva.
Unii au vrut sa vada o condamnare a Teroarei in acest pasaj din Discurs asupra economiei politice: „Daca se crede ca ii este ingaduit Guvernamantului sa sacrifice un nevinovat pentru salvarea multimii, eu consider aceasta maxima drept una dintre cele mai execrabile pe care le-a inventat vreodata tirania, cea mai falsa din cate se pot sustine, cea mai primejdioasa din cate se pot admite si cea mai direct opusa legilor fundamentale ale societatii .”
Dar care dintre conducatorii Jacobinilor a spus vreodata ca trebuie jertfit un nevinovat ? Care dintre ei n-ar fi putut subscrie la aceasta declaratie inainte de Revolutie ? Nimeni nu prevazuse ca, pentru a fi salvata, revolutia va fi silita sa recurga la teroare ; Rousseau protesteaza aici numai contra teoriei ratiunii de stat, atat de scumpa despotilor. Notiunea de salvare publica nu putea fi prea clara in ochii filozofilor sub vechiul regim .
Mult mai important este sa ne intrebam daca studierea Contractului social ar fi putut justifica in ochii conducatorilor revolutionari metodele salvarii publice. Raspunsul ne pare a fi evident: individul isi cedeaza toate drepturile. Comunitatea pastreaza dintre ele pe acelea a caror folosire priveste comunitatea. Deci totul este subordonat binelui public. Pe de alta parte, capitolul despre dreptul de viata si de moarte (11, 5) precizeaza ca orice individ care rupe pactul social trebuie sa fie combatut ca un dusman public. In sfarsit, capitolul despre dictatura (IV,6) admite ca in caz de primejdie extrema ,,sa fie reduse la tacere toate legile si sa se suspende o clipa autoritatea suverana ". Suspendand aplicarea Constitutiei din 1793 pana la incheierea pacii, Montagnarzii n-au facut decat sa aplice acest principiu.
Conducatorii lor fusesera crescuti in spiritul gandirii politice a lui Rousseau, in special Robespierre si Saint Just. Cultul Fiintei supreme este o aplicare fidela a capitolului despre religia civila iar discursul in care Robespierre si-a definit cu cea mai mare claritate ideile asupra religiei se refera in mod expres la Rousseau. Saint-Just se calauzeste, in actiunea sa, dupa principiile teoretice pe care le gaseste in Contract. El considera, ca si Rousseau, ca numai institutiile bune pot forma un popor demn de libertate. Proiectul sau de constitutie, pe care il opune proiectului lui Condorcet, cauta sa aplice, in lumina invatamintelor revolutiei, principiile Contractului. Ca si Rousseau, el gandeste ca spiritul public nu se va corupe daca se va reusi sa se faca astfel incat in societate sa nu existe nici bogati nici saraci; legile din Ventose, pe care Saint-Just le pregateste impreuna cu Robespierre, incearca in mod utopic sa instaureze o republica de mici proprietari egali intre ei.
Nu avem la dispozitie lucrari care sa ne ingaduie sa aflam in ce masura masa micilor burghezi care luau cuvantul in cluburi si adunari populare si care formau cadrele subalterne ale partidelor revolutionare se inspirau din Contractul social. Michelet citeaza discursul unui muncitor necunoscut din mahalaua Saint Antoine, la clubul Jacobinilor (4 iunie 1792). Acest om din popor stia pe dinafara Contractul social. Fara indoiala, iata rolul principal al acestei mari carti. Ea a stat la baza educatiei politice teoretice a unui mare numar de revolutionari militanti. I-a ajutat sa devina constienti de drepturile poporului, le-a dat argumente, intr-un cuvant, le-a luminat constiinta revolutionara. Constitutia din 1793, cea mai democratica din intreaga revolutie, poarta pecetea lui Rousseau.
Dupa Termidor, burghezia, care isi consolidase puterea, simte din ce in ce mai putin nevoia de a se sprijini pe maasele populare. Politica Conventiei inceteaza de a mai fi democratica. Constitutia din 1793 este inlocuita prin cea din anul III, care admite sufragiul pe doua colegii si asigura influenta politica a celor bogati. Rousseau continua sa fie sarbatorit in cuvinte, dar influenta Contractului inceteaza de a mai fi reala.
Dupa Revolutie, Contractul social va avea mai multi defaimatori decat admiratori. Burghezia nu poate admite o doctrina democratica decat in masura in care aceasta ii permite sa-si exercite dictatura, la adapostul unor formule ce leagana poporul in iluzii. Doctrina care ii convine cel mai mult este liberalismul, care justifica exploatarea fara nicio limita a muncitorilor, iar Contractul social este o demascare a liberalismului. Pe plan speculativ, nu prea se gasesc in Franta ganditori care sa fi suferit influenta ideilor politice ale lui Rousseau.
Ele au fost mai rodnice in Germania. Se stie care a fost importanta lui Rousseau pentru Kant, care socotea ca Rousseau a savarsit in morala o revolutie tot atat de insemnata ca si cea a lui Newton in fizica. Kant se inspira din Contract in Teoria dreptului. Tot adept al Contractului se considera si tanarul Fichte, pe vremea cand era democrat. Dupa revolutie, reactiunea cuprinzand si Germania, filozofia germana se departeaza de Rousseau. Totusi Hegel, care combate ideile democratice, ca si toata filozofia luminilor, recunoaste importanta istorica a lui Rousseau . Unii vad chiar o influenta a Contractului in ideea sustinuta de Hegel potrivit careia omul nu poate fi liber decat prin stat si in stat. Dar aici ar fi nevoie de precizari.
Ar trebui un volum intreg pentru a relata toate atacurile indreptate impotriva Contractului social in Franta in veacul al XIX-lea. Toti teoreticienii liberalismului, toti reactionarii au denuntat in el un manual al despotismului, de la Benjamin Constant la Taine, inclusiv Royer-Collard, Lamartine, si multi altii. Nu e de mirare ca il gasim si pe Proudhon printre acestia. El ii scria lui Michelet, vorbind despre Contract :
„Acest cod al tuturor mistificarilor noastre reprezentative si parlamentare….”,
ceea ce este un scandalos neadevar pentru cine isi aduce aminte de cartea III cap. 15 .
Ura impotriva democratiei merge mana in mana, la el ca si la toti reactionarii, cu ura impotriva lui Rousseau, ,,sarlatanul genevez”. Pozitivistii ii reproseaza lui Rousseau metafizica; saint-simonistii il acuza, cu mai multa dreptate, de a fi ignorat complet problemele economice. Vorbind in general, era firesc ca socialistii utopici, in prezenta marelui eveniment al secolului al XIX-lea — dezvoltarea proletariatului — sa-l depaseasca pe Rousseau. Asupra progresistilor din aceasta epoca (Lamennais, Pierre Leroux, de pilda) influenta lui Rousseau este difuza, si Contractul nu pare sa fi avut aici o importanta deosebita .
,, Contractul social ” reprezintă o adevărată capodoperă, întrucât reliefează tranziția firii umane spre starea de libertate. Însă este vorba despre o pseudo-libertate, cât timp omul este nevoit să se asocieze pentru a dobândi noi drepturi.
Important de remarcat este modalitatea în care Rousseau reușește să definească relațiile dintre oameni, prin profunda convingere că socialul este un rău pentru omenire, revenind apoi asupra acestei idei și susținând beneficiul voinței generale.
Contractul social este un beneficiu pentru omenire atata timp cat nu îi îngrădește libertatea. Prin unirea omului cu ceilalți, el se pierde pe sine, odată cu această câștigare a libertății.
Astfel, starea naturală este mult superioară celei pe care Rousseau o numește ,,stare civilizată”, întrucât prin cea din urmă omul își îngrădește singur libertatea. Consideram că formularea lui Rousseau este una destul de contradictorie, întrucât asocierea cu crezul general impune cedarea libertății, pe când acesta vede în asociere și păstrarea libertății individuale.
Principiile dreptului politic, așa cum le vede Jean Jacques Rousseau, nu sunt altceva decât dorința sa de a crea un ideal de societate care să îmbine libertățile umane și să genereze progres. Ori, renunțând la ceea ce suntem și devenind un act consensual, ne conferim legitimitate în devenire. Căci după cum însuși filosoful Rousseau susține, la începutul societății există în fază incipientă nevoia, apoi dorința, apoi un act convențional, care atestă sau neagă trăirile umane:
,, La început, copiii trăiesc de nevoie cu părinții, în urmă, după ce s-au făcut mari, trăiesc dacă vor, adică traiul acesta în comun nu mai poate fi decât un fel de conventie ”.
Consideram că nevoia de conviețuire este eronat asociată cu nevoia de progres, de cedare a libertății; achiesam la concepția lui Hobbes, considerând natura umană ca fiind egoistă și rea, asocierea nerealizându-se decât în baza interesului ori a fricii. Spre deosebire de acesta, la Rousseau întâlnim dorința de creare a unui organism general sau colectiv, care să guverneze și să confere drepturile, deși prin aceasta nu se realizează altceva decât privarea de ele.
Ceea ce își dorește filosoful este fondarea ideii de abandon contra beneficiu, ori prin concepția sa omul își abandonează starea naturală, cu condiția de a trăi în comun cu ceilalți membri ai societății. Omul participă la dezvoltarea unei noi lumi, guvernată de lege și morală, însă ceea ce vrea să expună acesta nu este altceva decât un model idealist. Renunțarea la libertate pentru recâștigarea ei este un act de lașitate, căci omul la originea sa nu a fost nicidecum un ,,involuat”, ci contextul actual a remarcat involuția sa.
Filosoful se raportează la evoluția umană, vizând în principal aspectele fizice și descriind evoluția ca pe o adoptare de norme de conviețuire, fapt total eronat căci, după cum se poate observa, legile nu au făcut altceva decât să suprime propria noastră libertate.
În fond, pierderea libertății individuale în pofida celei civile semnifică involuția individului, căci nu este nimic mai pur decât starea naturală, aceea în care omul dispune de rațiune, conștiință, morală, iar nu de îngrădire prin legi.
Deși lucrarea lui Rousseau presupune ascultarea de o lege pe care o stabilește fiecare individ, ea nu înseamnă decât falsa speranță de libertate, în baza unei convenții.
Singura pornire a ființei umane era iubirea de sine, indiferentă la bine și la rău. ,,Astfel omul natural era fericit fără să se gândească la fericire; liber fără a face uzaj de libertatea sa; idependent, căci era privat de toate relațiille durabile cu apropiații săi (..)”.
Deși ideea lui Rousseau pare să fie soluția optimă pentru individul privit ca parte integrantă în societate prin supunerea față de legile stabilite prin însăși voința fiecăruia, ea nu este altceva decât o pseudo-recâștigare a libertății.
De aceea consideram Contractul social drept un adevărat acord între oameni și societate, însă nicidecum unul benefic, întrucât, indiferent de transformările ce au loc în fenomenul social, libertatea este singura care trebuie să primeze. Întocmai cum Nicolae Filimon reflectă caracterul malefic al cedării puterii în mâinile unui singur organism, în aceeași manieră se poate vorbi și despre urmarea cedării libertății în cazul Contractului social : ,,Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza decât a da frânele Guvernului în mâinile parveniților, meniți din concepțiune a fi slugi și educați într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preț ”.
Jean Jacques Rousseau acordă prioritate guvernământului direct, orice reprezentare a suveranului părându-i-se suspectă. Puterea poate fi transmisă, însă voința nu. Dreptul, ca bază a societății, este doar rezultatul direct al voinței generale.
În concepția lui Jean Jacques Rousseau, societatea nu trebuie să se întemeieze pe dreptul celui mai puternic, deoarece ar însemna că ea este bolnavă și trebuie înlocuită. Supunerea față de dreptul forței este un act de necesitate și nu o datorie izvorâtă dintr-o moralitate liber exprimată. ”Așadar, forța nu creează dreptul, iar omul nu este obligat să dea ascultare decât puterilor legitime”.
În opinia lui Jean Jacques Rousseau, fără exercitarea de către popor a dreptului său suveran, nu există putere legitimă, legitimată. Acesta este sensul profund al contractului. Gândită astfel, voința populară nu poate fi reprezentată. “Suveranitatea nu poate fi reprezentată din aceeași rațiune că ea nu poate fi înstrăinată. Ea consistă esențial în voința generală și voința generală nu se poate reprezenta. Toate legile pe care poporul în persoană nu le-a ratificat, nu sunt legi”
Doctrina contractului social a atras multe critici. S-a spus că ceea ce afirma Jean Jacques Rousseau, prin intermediul contractului social, este fals. Nu a existat niciodată în istorie o astfel de înțelegere între indivizii umani prin care să se renunțe voluntar la starea de natură și la libertatea pe care această stare o presupune în favoarea unei voințe generale în vederea constituirii societății civile. La originea societății nu stă asocierea liberă, ci forța brutală. Existența contractului social nu este de natură istorică, ci mai mult logică, un exercitiu al imaginatiei care cauta un posibil raspuns pentru intemeierea societatii umane.
Pe de altă parte, teoria contractului social, așa cum este susținută de Jean Jacques Rousseau, pare că înlocuiește absolutismul monarhic prin absolutismul democratic. Un astfel de absolutism se poate manifesta prin dominația majorității asupra minorității. Există acest risc cu toate că gânditorul își ia toate precauțiile.
Cu toate că Jean Jacques Rousseau caută un echilibru între interesele oamenilor și voința generală, nu poate evita subordonarea primeia celei din urmă. Chiar dacă totul se realizează având ca scop omul și fericirea sa, nu putem să nu observăm că voința generală tinde să devină un scop în sine.
Indiferent însă de ce critici i s-ar aduce, Jean Jacques Rousseau are meritul incontestabil de a fi ridicat problema democrației. Exaltând voința generală, el a permis apariția suveranității naționale.
Chintesenta teoriilor cvasi-contractului social in opera lui Rousseau
In ce masura o astfel de lucrare ne poate interesa pe noi, oameni ai veacului XXI, care ne aflam intr-o situatie cu totul deosebita de cea cunoscuta de filozofii din secolul al XVIII-lea ? Pentru a gasi viata care circula in spatele formulelor abstracte ale Contractului social, trebuie mai intai sa dovedesti spirit istoric, analitic, juridic si filosofic si sa plasezi lucrarea in conditiile epocii sale. Ea apare atunci ca un instrument de distrugere a statului monarhic-feudal. Rousseau s-a ferit sa-si manifeste vointa de a face vreo aplicare practica; el pretindea ca se limiteaza la sfera principiilor pur speculative. Dar trebuie sa tinem seama ca aceste declaratii erau facute si din prudenta. Cand afirma ca nu ar fi avut in vedere decat state mici, cum era Geneva, nu suntem obligati sa-l credem pana la capat, dat fiind ca a dorit el insusi sa fie legiuitorul Poloniei. Numeroase pasaje ale operei lui lasa sa se inteleaga ca el se astepta la sfarsitul regimului monarhic. Astfel, in Scrisoarea catre Mirabeau deja citata, scrie, apoi sterge, si aceasta ezitare dezvaluie ceea ce putea subintelege Rousseau : „Sunt mahnit ca trebuie sa va spun ca, atata vreme cat monarhia va mai exista in Franta, el (sistemul fiziocratilor) nu va fi niciodata acceptat “.
Contractul social pregatea deci distrugerea ordinii stabilite. De altfel, nu era prima carte care incerca acest lucru. Am vazut ca multe dintre ideile pe care le dezvolta Rousseau se formasera in operele teoreticienilor politici care il precedasera. Diderot, in polemica fiind cu el, nu ezita sa scrie : „Baza si amanuntele Contractului social se gasesc peste tot .”
Prin rigoarea sa, prin profunzimea sa, prin aspiratia sa catre o adevarata democratie, prin simtul realitatii nationale, el intrecea tot ceea ce aparuse inainte de el. In mijlocul dezordinii feudale, intr-un regim de asuprire, Contractul incerca sa lumineze calea fericirii, despre care Saint-Just avea sa spuna ca era „o idee noua in Europa". Inscriind in Declaratia drepturilor din Constitutia anului I, art. I: ,,Scopul societatii este fericirea comuna’’, Montagnarzii ramaneau credinciosi spiritului Contractului.
Niciodata gandirea burgheza n-a mers mai departe pe calea democratiei, ba chiar se poate spune ca opera Contractul social depaseste cadrele gandirii burgheze. Caci el tinde sa impiedice pe cei bogati sa dobandeasca puterea reala. Iata-l pe Rousseau descriind ce se petrece cand bogatii sunt prea bogati : „Puterea civila se exercita in doua feluri: unul legitim, prin autoritate; altul abuziv, prin bogatii. Pretutindeni unde bogatia domina, puterea si autoritatea sunt de obicei despartite … Atunci puterea aparenta este in mana magistratilor, iar puterea reala in mana celor bogati …Se intampla atunci ca obiectul dorintelor sa se divida : unii aspira la autoritate, ca sa vanda folosinta ei celor bogati si sa se imbogateasca si ei la randul lor pe aceasta cale; ceilalti, cei mai multi, se indreapta de-a dreptul spre bogatii, gratie carora sunt siguri ca vor avea intr-o zi puterea, cumparand fie autoritatea, fie pe cei care o detin.>>
Un astfel de text, care nu face altceva decat sa precizeze continutul Contractului social, ar fi suficient sa explice atitudinea burgheziei fata de el. O data trecut momentul in care a trebuit sa faca apel la masele populare pentru a zdrobi regimul feudal si pentru a-i stavili apoi contraatacul, nu-i mai ramanea decat sa arunce de-o parte acest manual al idealului democratic.
Contractul vorbea de libertate pe care si burghezia o dorea ; dar exista o neintelegere asupra continutului acestui cuvant. Burghezia revendica libertatea ca forma juridica cea mai favorabila exploatarii capitaliste. Prin libertate, ea intelegea distrugerea barierelor feudale, dreptul de a dezvolta in mod liber productia, in vederea profitului. Ajunsa la putere, ea avea sa-i priveze deindata pe muncitori, in 1791 de dreptul la vot si de dreptul la asociere.
Contractul vorbea de egalitate, pe care de asemenea o dorea si burghezia. Dar Rousseau visa o egalitate reala in timp ce burghezia voia o egalitate formala, pur juridica, suprimand orice dependenta personala intre indivizi, dar lasandu-i pe muncitori fara aparare in fata exploatarii capitaliste.
Contractul descria o societate puternic unita, indica o natiune in care toti factorii divizarii feudale ar fi disparut; burghezia aspira si ea la unitatea nationala, indispensabila dezvoltarii productiei capitaliste. Dar burghezia nu poate desavarsi unitatea nationala, caci fiecare natiune este sfasiata de antagonismele de clasa, in timp ce Rousseau visa o natiune in care sa nu mai existe nici oropsiti, nici paria.
Fara indoiala, in secolul al XVIII-lea, o gandire care tindea sa depaseasca cadrul gandirii burgheze nu putea decat sa se refugieze in utopie, si am vazut in ce masura Contractul social este o lucrare utopica, care lasa drum liber mistificarilor .
Dar astazi este cu neputinta ca un om progresist sa ramana insensibil fata de aceasta aspiratie la o democratie reala, in ciuda severitatii formei in care e scrisa lucrarea. Si aceasta cu atat mai mult cu cat burghezia neaga cu violenta ideile democratice care o insufleteau pe vremea cand era o clasa progresista.
In sfarsit, putem gasi in opera lui J. J. Rousseau un model de rigurozitate. In istoria teoriilor politice, putine carti au stiut sa combata mai stralucit argumentele aparatorilor trecutului. Putine carti au pus atata imaginatie teoretica in serviciul libertatii.Contractul social exprima un ideal inca confuz din pricina ca pe vremea aceea nu exista o metoda stiintifica pentru studierea faptelor sociale. Dar el trebuie sa fie scump tuturor oamenilor dornici de progres, pentru ca idealul pe care a incercat sa-1 exprime mai ramane sa fie realizat in toata acea parte a lumii care este inca supusa exploatarii si nedreptatilor sociale.
Justitia contractuala intre persoane fizice si/sau juridice de drept privat nu poate fi decat o consecinta a crearii unui climat mai vast, datorat aparitiei si schimbarilor prin care trece statul. De la Hobbes, la Locke si finalizand cu ideile lui Rousseau, trecerea de la fictiva/iluzoria stare naturala (in fapt nimic altceva decat starea prestatala si prelegala) catre aparitia societatii si a statului, a fost o lupta anevoioasa a omului cu sine insusi si abia in subsidiar cu structurile create. Fie ca vorbim de un prim pact al asocierii caruia ii urmeaza un al doilea – al supunerii fata de suveran, fie ca avem in vedere bine comun si atingerea propriei libertati prin stat, trebuie sa intelegem ca intelegem ca nu putem vorbi de o vointa libera si creatoare in drept (si de drept!), decat in contextul raportarii la doctrina solidarismului contractual care face din partile unui raport juridic contractual mai mult decat niste simpli co-contractanti.
Este paradoxal cum interesele particulare ale partilor unui contract se ingemaneaza de fapt prin „artificiul” solidarismului contractual si se finalizeaza prin respectarea intocmai a obligatiilor asumate. Raportand totul in termeni de trecere de la starea de natura (interesele individuale) catre starea de societate si crearea statului (solidarismul), aplicam si in dreptul public principiile originate in dreptul privat si intelegem de ce conceptul de solidaritate este in primul randul unul de ordin filosofic si abia in secundar de ordin juridic. Solidaritatea se fundamenteaza prin sociabilitatea fiintei umane, de sorginte aristotelica si de natura sa asigure explicatia unei lumi juridice in care dezideratul este convergenta, comunitarismul si solidaritatea care, la randul lor, vor crea toate premisele dezvoltarii intereselor particulare.
Contractualism, liberalism, etatism
3.1. Despre liberalism
Ideea de contract este strâns legată de ideea de libertate a părților, de ideea de liberatate a voinței și de ideea de libertate a formei. Însă într-o societate contemporană în care nevoile individuale surmontează aspirațiile grupului, înțelegem de ce spiritul comunitar (care transpus in termenii dreptului privat ar deveni conceptul de solidarism contractual) trebuie să înglobeze și să armonizeze excesele individuale.
Astfel precum conceptul de "contract social" operează cu noțiuni aparent simple, dar în realitate extrem de greu de transpus în cuvinte, precum: stare de natură, stare de societate, contract între toți membrii societății etc., tot astfel noțiunea de "liberalism" creează dificultăți în a i se stabili o definiție și domeniul asupra căreia aceasta poartă.
Curentul liberal este legat de conceptul de libertate. El își face apariția odată cu ascensiunea burgheziei în viața politică din Europa Occidentală. După 1789, „Declarația drepturilor omului” proclamă oamenii „născuți liberi și egali în drept”. Prin această declarație, burghezia încearcă să elimine aservirea care în feudalism era sacralizată.
De-a lungul istoriei, liberalismul a fost criticat, pentru că ideile liberale nu se regăsesc în viața socială reală și pentru că totuși aservirea a continuat să rămână una dintre "rocile" societății contemporane. Cu toate acestea, liberalismul a rămas o mișcare care a condus la afirmarea individualității umane, constituită ca o contrapondere la etatism. În zilele noastre, liberalismul a stat la baza mișcărilor care au condus la eliminarea totalitarismelor, indiferent în ce regiune a globului și-au găsit mediul propice pentru a se instaura.
Liberalismul este un curent rațional și echilibrat, a cărui concepție se fundamentează pe afirmarea individului, dar nu prin desființarea oricărei autorități, ci tocmai prin crearea unui climat social, în care puterea este limitată prin drept. Reducerea sferei de influență a statului în probleme ce țin de domeniul privat este unul dintre țelurile democrației liberale.
Liberalismul este o doctrină politică și economică care proclamă principiul libertății politice și economice a indivizilor și se opune colectivismului, socialismului, etatismului și, în general, tuturor ideilor politice care pun interesele societății, statului sau națiunii înaintea individului.
Individul și libertățile sale constituie elementul central al întregii doctrine liberale.
Într-un sens strict, liberalismul numit "clasic" este un curent filosofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are prin naștere drepturi naturale pe care nicio putere nu le poate limita sau îngrădi și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberaliștii vor să limiteze prerogativele statului și a altor forme de putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.
În sens larg, liberalismul proslăvește construirea unei societăți caracterizată prin libertatea de gândire a indivizilor, domnia dreptului natural, liberul schimb de idei, economia de piață pe baza inițiativei private și un sistem transparent de guvernare în care drepturile minorităților sunt garantate. Există mai multe curente de gândire liberală care se diferențiază într-un mod mai precis prin fundamentele lor filosofice, prin limitele atribuite statului și prin domeniul asupra căruia ele aplică principiul libertății.
Valorile liberale fundamentale sunt considerate a fi: libertatea individuală, creativitatea individuală, responsabilitatea și independența personală, respectul drepturilor indivizilor, egalitatea în fața legii.
Liberalismul este definit prin 4 concepte de bază:
libertatea individuală;
proprietatea privată;
responsabilitatea individuală;
egalitatea în fața legii.
Liberalismul operează cu o serie de concepte specifice, precum: stare naturală, drepturile naturale, individualismul, contractul social, domnia legii, normele și regulile procedurale, autonomia individuală, distincția dintre domeniul public și cel privat, neutralitatea, raționalismul, toleranța, plurarismul, piața liberă, etc.
Principalele teze și principii ale liberalismului sunt:
Omul se naște liber și egal în fața naturii. Această stare inițială de libertate și egalitate este exprimată de drepturile naturale ale indivizilor;
Omul are anumite drepturi fundamentale, cum ar fi: dreptul la viață, la proprietate și la căutarea fericirii;
Orice guvernare trebuie să respecte și să garanteze aceste drepturi, instaurând principiul „domniei legii”;
Omul este liber și stăpân pe viața sa sau principiul individualismului care a fost exprimat de Friedrich Hayek astfel: „Esența poziției individualiste constă în recunoașterea individului ca arbitru suprem al scopurilor sale”;
Proprietatea privată este „sfântă” și „inalienabilă”. Pentru omul civilizat dreptul la proprietate este mai important decât dreptul la viață;
Principiul egalității de șanse;
Principiul contractualismului: oamenii sunt liberi să se asocieze, după cum hotărăsc, pentru a-și realiza propriile interese.
Aceste teze și principii au fost formulate și interpretate cu accente specifice în diferitele variante ale liberalismului.
3.2. Liberalismul economic
În aceeași epocă în care Rousseau elabora doctrina contractului social, o altă teorie, radical opusă, găsea încă o soluție la problema armonizării relațiilor sociale. Aceasta nu mai aducea în discuție interesul general sau binele comun, ci dimpotrivă, egoismul și satisfacerea intereselor particulare. Soluției politice găsite de Hobbes și de Rousseau, bazată pe constrângerea legii și pe stat, i se opunea relația economică, care se realizează, pentru Adam Smith, prin schimb.
Ideea de a fundamenta ordinea socială nu pe constrângerea legii, ci pe schimbul economic, este prezentată de Smith prin următoarele afirmații pe care le vom prezenta mai jos.
Există două sentimente naturale la om: sentimentul de simpatie în fața spectacolului a ceea ce se întâmplă altuia și principiul preferinței a ceea ce-i aparține, adică „fiecare dintre noi e cu mult mai preocupat de ceea ce-l interesează pe sine decât ceea ce interesează pe altul”. Dar comun tuturor oamenilor este principiul interesului egoist și a pasiunilor pe care le naște.
Principala intenție a primilor teoreticieni ai liberalismului economic este să pună în valoare funcția socială de reglare a interesului egoist în cadrul schimburilor de bunuri. Liberalismul economic consideră oamenii ca actori raționali, liberi și egali și face din întreaga societate o piață în care se schimbă bunuri și servicii după legea cererii și a ofertei și urmând doar regula interesului propriu.
Teza majoră a liberalismului economic este că, din jocul liber al intereselor în schimburile de piață, se naște, prin mecanismul reglator al prețurilor, o situație economică globală de echilibru. Această situație de echilibru se realizează natural, spontan, fără să fie urmărită realizarea ei nici de către cetățeni, nici de către Stat. Liberalismul economic vrea astfel să răspundă la problema ordinii sociale reducând la minimum rolul Statului și constrângerea legii, fără a face astfel apel la virtute și grija dezinteresată pentru binele comun.
Liberalismul economic este deci doctrina care proclamă libera concurență pe piață, neintervenția Statului în economie și are ca principiu fundamental proprietatea individuală. Acesta se bazează pe două principii: cel al bogăției și cel al proprietății. Liberalismul economic este fondatorul doctrinei capitalismului.
Chiar dacă reprezentanții liberalismului economic au perceput ruptura care exista între situația teoretică pe care au descris-o și realitatea socială concretă și au recunoscut că între oameni nu există în mod real egalitate și că în timp vor exista conflicte de interese, au considerat că aceste lipsuri nu justifică o transformare radicală a teoriei și că principiile cheie ale liberalismului economic nu pot fi trecute ușor cu vederea.
3.3. Liberalismul politic
Principalii gânditori liberali de la începutul secolului al XIX – lea au interpretat doctrina lui Rousseau asupra contractului social ca pe un sistem teoretic care constă în a face tabula rasa societățile politice existente. Prin justificarea pe care o aduceau folosirii violenței, ele conduceau în final spre o nouă formă de tiranie. Libertății cetățeanului, membru organic al corpului social, filosofia liberală îi opune independența individului, protejând sfera intimă a existenței sale împotriva tendințelor Statului modern de a se înstăpâni asupra societății. Apărarea libertăților individuale și salvarea autonomiei societății nu puteau fi asigurate decât prin limitarea suveranității Statului.
Liberalismul predică, în politică, atașamentul față de obiceiuri, față de valorile tradiței, chiar de prejudecăți, față de clasele de mijloc și puterile locale, pe scurt, față de tot ceea ce ce protejează omul împotriva șocului noutății prin care Statul modern încearcă să raționalizeze societatea și să niveleze toate lucrurile.
Liberalismul politic se opune despotismului și este fundamentul doctrinar pentru guvernământul reprezentativ și pentru democrația parlamentară.
Liberalismul politic are ca valoare absolută libertatea individului. Libertatea semnifică independența individului, apărarea drepturilor acestuia cerând o strictă delimitare între sfera privată și sfera publică. Protejarea independenței individuale conduce de asemenea liberalismul la susținerea unei teorii a limitării suveranității Statului.
Principiul fundamental în politică al gânditorilor liberali este ca întreaga putere, oricare ar fi legitimarea sa, să fie limitată. Principiul liberal al limitării puterilor reia faimoasele cuvinte ale lui Montesquieu după care „puterea oprește puterea”.
Liberalismul politic este doctrina politică și juridică ce urmărește reducerea și limitarea puterilor Statului, precum și protecția drepturilor și a libertăților individuale, opunându-se ideii de "Stat providențial". În liberalism indivizii sunt liberi să își urmărească propriile țeluri, propriile interese, dreptul la fericire etc., atâta timp cât nu afectează în niciun fel drepturile și libertățile celorlalți semeni.
3.4. Despre limitele autorității societății asupra individului
În lucrarea sa, Despre libertate, John Stuart Mill, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai curentului liberalist, își pune problema care sunt limitele legitime ale suveranității individului asupra lui însuși și unde începe autoritatea societății. Este o problemă importantă și principală, pentru că nu se poate face abstracție de viața în societate care impune anumite constrângeri pentru libertatea individuală.
Prima limită a libertății individuale este aceea de a nu aduce atingere, de a nu provoca daune intereselor altuia, interese care sunt considerate drepturi și libertăți.
A doua restricție constă în suportarea de către fiecare individ a părții ce îi revine, sacrificiile pe care le reclamă apărarea societății sau a fiecăruia dintre membrii săi. Dacă cineva are o comportare vătămătoare pentru alții, dar nu merge până acolo încât să le încalce drepturile constituționale, el poate fi pedepsit de opinia publică, dar și de către lege.
Dacă în antichitate se considera că este mai bine ca un anumit conducător suprem al unui stat să aibă puteri aproape nelimitate, prin această stare de fapte urmărindu-se protejarea obștei de abuzurile nobilimii și a funcționarilor aparatului de stat, începând cu timpurile premoderne a luat naștere ideea de „putere populară”, prin acest lucru înțelegându-se posibilitatea obștei de a-și alege conducătorii și de a-i schimba după bunul ei plac evitându-se în acest fel abuzurile suferite de către populație din partea puterii centrale sau a funcționarilor de diferite ranguri, în acest sistem, ei fiind reprezentanții puterii obștești, putând fi schimbați la rândul lor din funcțiile deținute.
John Stuart Mill atrage însă atenția asupra riscurilor acestei idei despre libertate, subliniind faptul că se pot ușor înregistra acte de tiranie ale obștei asupra ei însăși, prin oprimarea grupurilor minoritare din cadrul unei societăți date, oprimare care este facută cu ajutorul organelor de stat cât și cu metode populare. De asemenea, autorul atrage atenția și asupra legilor, cutumelor și firii indivizilor, aceste trei elemente influențând foarte mult evoluția diverselor clase sociale sau politice care sfârșesc prin a-și impune dominația asupra altora. De multe ori cutuma este pe nedrept asociată cu firea individulă și „preferințele sau repulsiile societății sau acelea ale unei părți importante a societății, sunt prin urmare principala pricină care a înrâurit regulile impuse ca norme de comportament în societate; și sunt sancționate fie pe cale legală, fie prin repulsia stârnită în opinia publică în cazul transgregării lor.”
În perioada contemporană, crearea unor sisteme de gândire bazate pe simboluri abstracte a dat naștere unor constrângeri logice imposibil de evitat. Astfel, mulțimea acestor constrângeri de ordin politic, social și juridic i-a pus pe oameni în legătură cu necesitatea, cu ceea ce limitează de fapt libertatea.
Constrângerea asupra unei persoane nu poate apărea din dorința de a-i impune concepții ale altora cu privire la modul de viață ori la conduită. Mill preciza că singura manieră prin care se poate încerca schimbarea unui individ este discuția de orice fel (fie ea mustrare, rugăminte sau implorare), întrucât „asupra lui însuși, (…) individul este suveran. Care sunt deci limitele legitime ale suveranității individului asupra lui însuși? Unde începe autoritatea societății? Cât anume din viața omului trebuie lăsat în seama individualității și cât în seama societății?
Atât individualitatea, cât și societatea vor primi partea potrivită, cu condiția ca fiecare să se rezume la ceea ce o privește mai mult pe ea. Individualității trebuie să-i aparțină acea parte din viață care interesează în principal individul; societății partea care interesează în principal societatea. (…) De îndată ce o parte din conduita cuiva prejudiciază interesele altora, societatea are autoritatea de a se pronunța (…) în chestiunile care-l privesc pe individul însuși, spontaneitatea sa individuală este îndreptățită să se manifeste liber. (…) Răul începe atunci când, în loc de a stimula activitatea și puterile indivizilor și organizațiilor, el substituie activității lor propria activitate; când în loc de a informa, sfătui și, la nevoie, condamna, el încătușează acțiunile lor sau, poruncindu-le să stea deoparte, face el treaba în locul lor. (…) Un stat care face din cetățenii săi niște pitici, pentru ca ei să fie instrumente mai docile în mâinile sale, chiar dacă o face în scopuri benefice – un asemenea stat va constata că niciun lucru realmente mare nu se poate realiza cu oameni mici (…)."
Autoritatea societății asupra individului trebuie diminuată, dar astfel încât individul să devină el însuși mai responsabil, fără a fi nevoit să suporte vreo ingerință, din partea grupului, în sfera sa de viață privată. Societatea impune și individul se supune? – ar putea fi o întrebare legitimă. Când în fapt, potrivit viziunii liberaliste și, mai cu seamă, potrivit ideilor promovate de John Stuart Mill, societatea ar avea mai multe de câștigat dacă ar respecta libertatea individuală. Atâta timp cât faptele unei persoane nu au consecințe negative asupra alteia persoane, atâta timp cât sferele private doar se ating, sunt tangente, fără a se intersecta și fără a da naștere la ciocniri de interese, o asemenea persoană trebuie lăsată să traiască după propriile reguli (care sunt în acord cu cele sociale!) și nu după norme impuse din exterior, de un mecanism autonomizat și constrângător, cum pare a fi statul, potrivit viziunii anumitor doctrinari liberaliști.
Secțiunea 2. Rolul statului în realizarea dreptului social.
Dreptul social este dreptul este dreptul protectiei cetatenilor (daca ne referim la dreptul public), sau persoanelor (fizice ori juridice) daca intram pe taramul dreptului privat, drept care contine o multitudine de reglementari de natura sa dea conformatie notiunii de protectie sociala, izvorata din solidaritate si din solidarismul contractual.
Intr-o societate etatista, democratica si liberala, statul este cel care, in baza cvasi-contractului social despre care am discutat mai devreme, trebuie sa asigure indivizilor conservarea drepturilor, a libertatilor si realizarea aspiratiilor catre fericire ale acestora, atat prin faptul ca are o obligatie generala si negativa de a nu aduce atingere vietii, integritatii persoanelor sau bunurilor acestora prin agentii sai, prin acela ca are si o obligatie pozitiva substantiala de a proteja viata, integritatea corporala si bunurile persoanelor impotriva oricaror timpuri de atingeri ce pot proveni de la terti, cat si o ultima obligatie, de data aceasta pozitiva procedurala, de a efectua o ancheta efectiva atunci cand s-a adus o atingere unuia dintre drepturile fundamentale ale indivizilor.
Notiune de drept social deriva din conceptul solidaritatii si din teoria solidarismului contractual si presupune elementele de ordin pozitiv (norma de drept) pe care statul este chemat sa le creeze, aplice si implementeze pentru a da conformatie protectiei sociale a indivizilor, ori protectiei contractuale a acestora, in sensul creerii cadrului legal necesar pentru ca vointa indivizilor, exprimata prin contract, sa se poata manifesta deplin.
In acest sens, teoria moderna a solidarismului contractual, nascuta din conceptul sociologic si filosofic de solidaritate, presupune legatura intrinseca, complexa si profunda pe care un contract o naste intre partile sale. Acestea vor fi obligate in solidar sa atinga efectele contractului, fiind in aceeasi masura „parteneri la câștig, dar și la riscurile presupuse de executare a acestuia.”
Altfel spus, „Solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat la nivelul parteneriatului pe care îl creează contractul între părți, apt a redefini, reorienta și corecta excesele sau omisiunile celor trei principii clasice ale contractelor bilaterale.”
Cu alte cuvinte, nu mai vorbim de un individualism, ci de „individualisme”, care se raporteaza o data la nivelul fiecarei parti, dar a doua oara acestea converg in sensul interesului comun: aplicabilitatea si eficacitatea contractului fata de partile care urmaresc, fiecare, atingerea unui anumit scop prin relatia contractuala la care au consimtit.
Teoria solidarismului contractual isi extrage esenta din conceptul utilitarismului, „iar obligația de cooperare, tradusă prin îndatorirea de toleranță este o datorie comună și reciprocă a părților de a conlucra în vederea atingerii scopului contractului.”
Principiu demonstrativ, solidarismul contractual poate folosi teoria abuzului de putere (cu radacini normative in Codul civil mai cu seama, dar si in legile speciale) ca o modalitate normativa a principiului demonstrativ.
Aparuta in ultimii 50 de ani, teoria solidarismului contractual este de sorginte franceza si urmareste cateva idei esentiale care dau aplicabilitate juridica conceptului de solidaritate despre care am discutat deja:
1. tezele autonomiei de voință au omis analiza unui element fundamental constructiv al contractului și anume scopul, „interesul” părților contractante care este adevăratul vector ce pune in miscare raporturilor de natura contractuala;
2. interesul părților funcționează după o formulă economico-juridică: odată exprimat valabil consimțământul la încheierea unui contract, fiecare parte își asumă sarcina realizării interesului cocontractantului său. Astfel, ambele părți, încheind contractul, își manifestă încrederea reciprocă în realizarea „interesului comun” care se efectuează prin intermediul contractului valabil incheiat. Este vorba deci de data aceasta despre urmarirea “interesului celuilalt” in sensul respectarii literei si spiritului contractului. In masura in care cocontractantul X actioneaza oneste si urmareste executarea proprii obligatii asumate pentru a spriji exercitarea dreptului cocontractantului Y, si in masura in care cocontractantul Y va actiona la fel, atunci partile, executandu-si obligatiile contractual vor sprijini atingerea interesului comun si producerea de efecte juridice prin contractual in speta;
3. realizarea „interesului comun” generează o stare de interdependență a părților contractului care depaseste pretinsul „antagonism” susținut de tezele autonomiei de voință. Aeastă stare de dependență reciprocă a fost numită de autorii tezei cu o sintagma potrivita – cea de „solidarism contractual”;
4. solidarismul contractual, ca teză funcțională menită să explice mecanismele contractuale, reprezintă și o grilă a menținerii unei stări de „echilibru contractual”, bazată pe aceeași idee a intereselor părților, echilibru care se realizează prin utilizarea a două principii care reprezintă corolarul tehnic al solidarismului:
– principiul proporționalității, menit să asigure o repartizare corectă și echitabilă a riscurilor contractuale și a sarcinilor, respectiv avantajelor care rezultă din contract;
– principiul coerenței contractual, al carui sens este acela ca atât clauzele contractului, cât și comportamentele părților într-o accepțiune solidaristă trebuie să nu se contrazică și să se găsească într-o stare de naturală consecvență logică și juridică, dar si de convergenta intentional si operational.
Fata de acceptiunea de mai sus, este de remarcat, exact ca si in cazul conceptului de solidaritate, faptul ca solidarismul contractual a provocat interpretari variate, ambigue si diverse, dincolo de expunerea demonstrative inlantuita logic a tezelor sale, asa cum le-am precizat mai sus. Se apreciaza ca “Fenomenul „hipertrofismului” contractual este unul din rezultatele acestui curent de gândire. De aceea, unii autori au denunțat meta-limbajul acestei teze în dauna explicațiilor tehnice concrete și lipsa sa de juridicitate autentică ca și depășirea limitelor raționamentului rezonabil în anumite versiuni ale tezei.”
Iata deci intregul excurs al ideii de interdependenta, trecand prin conceptual solidaritatii si ajungand la teoria solidarismului contractual, care vine ca un raspuns la teoriile autonomiei de vointa si ca o solutie moderna prin care libertatea contractuala se poate infaptui.
Conchidem insa, impreuna cu autorii si dincolo de rolul social pe care statul il are in realizarea dreptului social, ca ceea ce este esential, „ceea ce conteaza mai intai si inainte de toate, atunci cand ideea de solidaritate intra in Drept, este filosofia politica sau, mai mult inca, proiectul social caruia aceasta i se raliaza; in functie de natura acesteia sau de continutul acestuia, solidaritatea va avea fatete multiple si contrastante…”
PARTEA A II-A – Exigențele și limitele dirijismului contractual
TITLUL II – IMPACTUL FORMEI REGLEMENTĂRII ASUPRA ACORDULUI DE VOINȚĂ. NORMA JURIDICĂ INTERVENȚIONISTĂ DE LA FORMARE LA APLICARE
Capitolul 1: Exigențele statului de drept și tehnica legislativă
Secțiunea 1 Consecințele normative ale principiului statului de drept în reglementarea raporturilor contractuale
Definirea statului de drept a fost dintotdeauna o provocare pentru cei mai de seamă cercetători ai dreptului, însă ceea ce este cert este că acest demers s-a preocupat de identificarea fundamentului supunerii statului față de drept.
Din punctul nostru de vedere, o încercare de definire este un demers limitat, de principiu raliindu-ne opiniei conform căreia „statul de drept este acel tip de stat subordonat dreptului, unui drept care garantează securitatea juridică a persoanelor pentru că este cert și este bazat pe anumite valori.”
De aceea, considerăm mult mai util, prin prisma temei prezentului studiu, analiza modului în care caracterele statului de drept au fost preluate în cadrul legislației civile și consecințele acestui demers asupra acordului de voință al părților unui contract.
Așadar, securitatea juridică a cetățenilor statului reprezintă în fapt principiul fondator al statului de drept, un principiu complex compus în fapt din mai multe principii de drept care sunt menite să asigure finalitatea statului de drept, și anume certitudinea dreptului. Aceste principii directoare sunt: neretroactivitatea normelor juridice, caracterul public, accesibil și previzibil al dreptului, interpretarea unitară a legii, respectarea drepturilor și libertăților subiecților de drept civil (în principal libertatea de asociere, egalitatea, libertatea individuală, care se traduce pe plan contractual în principiul libertății de voință și cel al voinței reale).
În plus față de securitatea juridică a persoanelor, statul de drept este supus de asemenea principiului respectării valorilor democratice și ale liberalismului, principiului separației și echilibrul puterilor în stat, principiul supremației Constituției și al ierarhiei normelor în sistemul de drept.
În cele ce urmează, vom analiza succint, pentru a nu excede temei prezentului studiu, atât principiile componente ale principiului general al securității juridice, cât și celelalte principii generale ale statului de drept enunțate în paragraful anterior.
Neretroactivitatea legii, principiu consacrat cu caracter general atât de Constituția României prin Art. 15 alin. 2 din Constituție, dar și de Noul cod civil în particular, prin Art. 6 NCC, reprezintă una dintre garanțiile statului de drept, tocmai în scopul asigurării protejării intereselor părților unui raport juridic față de intervenția prin reglementare a statului.
Acest principiu presupune ca „dreptul aplicabil unei situații sau unor relații juridice trebuie să fie cunoscut sau în mod rezonabil previzibil în momentul în care această situație sau această relație se naște”
Ridicarea principiului neretroactivității la rang de principiu constituțional are un impact semnificativ, deoarece, în primul rând, legislativul nu poate deroga de la acest principiu decât în cazurile expres prevăzute de textul constituțional (principiul aplicării legii penale mai favorabile), aceste reguli fiindu-i impuse legiuitorului cu ocazia edictării normelor.
Însă importanța consacrării exprese a principiului neretroactivității legii depășește cadrul legal, tehnic al creării dreptului și își găsește aplicabilitatea și în planul psihologic al subiecților de drept, deoarece „dacă un individ care se supune ordinului legii ar putea să fie tulburat sub pretextul că o lege posterioară a modificat termenii reglementării existente anterior, legea și-ar pierde orice putere, pentru că nimeni n-ar mai cuteza nici măcar să execute ordinele legii de teama ca acte care, deși făcute legitim, ar fi ulterior criticate de o lege nouă și necunoscută”.
În consecință, reîntorcându-ne în sfera dreptului privat, observăm cum principiul neretroactivității se transpune de la principiul obiectiv din dreptul public care are menirea de a proteja cetățenii împotriva abuzurilor statului, într-o necesitate subiectivă care este „dăruită”, pusă la dispoziția participanților la raporturile juridice de drept privat pentru a asigura încrederea acestora în faptul că deciziile luate de aceștia în cadrul exercitării drepturilor acestora în general și a libertății contractuale în particular (prin prisma subiectului prezentei lucrări) nu vor fi în niciun mod afectate de o intervenție ulterioară a statului.
Caracterul public, accesibil și previzibil al dreptului
Caracterul public al normei implică mai multe componente: norma trebuie să fie edictată de o autoritate publică și să fie o creație a „spațiului public”, după care aceasta trebuie să fie adusă la cunoștința publicului.
Accesibilitatea normei semnifică obligația legislatorului de a edicta norme clare, de a identifica echilibrul între generalitatea normei și preciziunea acesteia, în sensul că normele intervenționiste restrictive de libertate se impun a fi reglementate într-un mod clar și neechivoc, pe când normele supletive, de recomandare pot lua forma unor exprimări generale.
De asemenea, o normă accesibilă este aceea care, în raport de conținutul ei poate fi înțeleasă de subiecții de drept, în acest sens Legea nr. 24/2000 prevăzând o serie de reguli, respectiv „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce.” (art. 7 alin. (4)); „în cadrul soluțiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite.” (art. 24); „actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc” (art. 34 alin. (1)).
Principiul previzibilității dreptului implică obligația statului de a evita inflația legislativă, astfel încât activitatea de edictare de norme juridice noi nu trebuie să încalce încrederea legitimă a cetățenilor statului.
În mod evident, de la teorie la practică drumul este totuși anevoios, dreptul nostru intern, indiferent de structurarea puterii politice între partidele de dreapta sau de stânga, se poate constata că suferă de o adevărată inflație legislativă. „Astfel, în 2010 au fost adoptate 223 de legi și 122 de ordonanțe ale Guvernului, în 2009 au fost adoptate 391 de legi și 138 de ordonanțe, în 2008 au fost 307 legi și nu mai puțin de 268 de ordonanțe ale Guvernului, în 2007 Parlamentul a adoptat 383 legi, iar Guvernul 200 de ordonanțe și, în fine, în 2006 au fost adoptate 514 legi și 201 ordonanțe. Cifrele sunt impresionante și permit concluzia existenței unei inflații legislative la nivelul statului roman” .
De aceea, chiar și pașii recent efectuați până în prezent ar trebui să fie de bun augur, începând cu intrarea în vigoare a Codului civil, apoi a Codului de procedură civilă și, în sfârșit, anul acesta a codurilor penale, toate acestea restrângând sub un acoperiș unitar dispozițiile legale în materiile respective.
Eforturile pentru atingerea dezideratului unei legislații cât mai clare dar și mai puțin intervenționiste ar trebui să fie considerabile, proporționale cu haosul legislativ în care se află statul nostru în prezent. Totuși, deși ar părea o utopie, prin modificarea mai cu prudența a actelor deja existente, prin reunirea unor acte normative având același obiect de reglementare într-unul singur și prin abținerea de la edictarea de noi și împovărătoare norme intervenționiste, este posibil un progres spre dezideratul menționat mai sus.
Interpretarea unitară a legii
Așa cum vom analiza în detaliu în cadrul următorului capitol al prezentei lucrări, activitatea de interpretare este esențială, tocmai pentru ca legislativul, cu ocazia edictării normelor, nu poate și nu trebuie să prevadă toate cazurile particulare cărora norma urmează sau ar putea să se aplice.
De aceea, din nou trebuie să subliniem faptul că încrederea subiecților de drept în sistemul pe care ei înșiși l-au creat trebuie să fie avută în vedere și în etapa aplicării actului normativ edictat. Vom analiza tot în capitolul următor eforturile legiuitorului de a identifica mecanisme care pot să răspundă acestui deziderat.
Secțiunea a 2-a: Coordonatele politico-juridice ale tehnicii legislative
Tehnica juridică reprezintă un proces complex, care cuprinde totalitatea mijloacelor, metodelor, procedeelor si tehnicilor prin care organul de stat „transpune în forme logice ideea dreptului existentă la un moment dat în conștiința colectivă și prin care se realizează normele astfel edictate”.
În continuare, tehnica legislativă, parte a tehnicii juridice, poate fi definită ca fiind ansamblul „metodelor și procedeelor menite să asigure o formă corespunzătoare conținutului (substanței) reglementărilor juridice”.
Principiile legiferării, desprinse din dispozițiile Legii 24/2000 sunt următoarele:
principiul fundamentării științifice a activității de elaborare a normelor juridice;
principiul asigurării unui raport firesc între dinamica si statica dreptului;
principiul corelării sistemului actelor normative;
principiul transparenței decizionale – consultarea societății civile;
principiul accesibilității și economiei de mijloace în elaborarea actelor normative.
Astfel, se pune accent pe cerința accesibilității dreptului (analizată în cadrul secțiunii anterioare), deoarece „Lipsa unei soluții suple, adaptabile cerințelor sociale determină scurtarea vieții legii și intervenții legislative repetate care afectează starea de stabilitate a ordinii de drept”
Interesul subiectului civil implicat într-un raport contractual de drept civil este acela de a avea previzibilitatea normei juridice, în sensul ca aceasta să fie clară, pe cât se poate de explicită, limitele acesteia trebuind să fie detectabile și de către un profan al dreptului, deoarece cu cât normele sunt mai tehnice, exprimate în termeni abstracți, cu atât acestea se îndepărtează de cetățeanul căruia îi reglementează conduita.
Ori, interesul politicului, cel care este chemat să creeze în fapt norma juridică, nu coincide cu principiile statului de drept, în sensul că interesul politicului este acela de a utiliza dreptul ca pe un instrument în satisfacerea intereselor proprii, de cele mai multe ori efectele acestui demers fiind de restrângere a drepturilor și libertăților cetățenilor, prin normarea excesivă.
Intervenția dreptului prin legiferare trebuie să fie exercitată de către puterea politică numai în măsura în care binele comun o impune, cu alte cuvinte, intervenția trebuie să fie legitimată de protecția societății în general, nu de interesele particulare ale politicului deoarece „Forțarea limitelor constrângerii juridice poate crea efectul contrar celui dorit, căci sancțiunea este eficientă doar când pentru subiect mai există, psihologic vorbind, o anumită libertate de pierdut; un individ constrâns peste limitele suportabilului nu mai are nimic de pierdut; pentru el sancțiunea nu mai are nicio valoare.”.
Capitolul II: Interpretarea normei juridice intervenționiste
Chiar și în cazul în care norma îndeplinește toate condițiile de previzibilitate și certitudine menționate în secțiunea precedentă, ulterior intrării sale în vigoare, etapa imediat următoare este aplicarea acestuia cu privire la raporturile juridice născute sub imperiul acelui act, fiind o etapă obligatorie în procesul de aplicare a legii.
Așadar, interpretarea unei norme juridice reprezintă operațiunea prin care este identificat și stabilit conținutul și sensul dispozițiilor normative. Mergând mai departe, această operațiune nu este realizată de regulă într-un mod abstract, ci în vederea aplicării ei la o situație juridică concretă.
În cadrul acestei etape, există atât situații în care dispozițiile normative răspund aparent direct, concret și neechivoc problemelor care pot fi ridicate cu privire la formarea, executarea sau încetarea unui raport juridic în general sau a unui contract, în raport de subiectul prezentului studiu, cât și situații în care anumite aspecte sunt reglementate cu titlu general de către legiuitor, lăsând o marjă (mai largă sau mai restrânsă, după caz) de interpretare a normelor care urmează a fi aplicate respectivului raport juridic, respectiv contract.
Făcând aplicarea principiului consensualismului actelor juridice, de foarte puține ori și în foarte puține domenii, cu precădere în cele tehnice (de ex. construcții, industria minieră, a petrolului, etc.) sau în cazul piețelor reglementate (de ex. piața de capital) ori în domeniul bancar sau al asigurărilor, legiuitorul are atât interesul, dar și obligația, în raport de protejarea unor interese de ordine publică, de a interveni prin reglementarea unor norme cât mai clare, mai detaliate sau care prevăd cel puțin condiții minimale care se impun a fi respectate cu privire la încheierea, executarea sau încetarea unui contract (intervenția vizând în general obiectul contractului, și anume modului în care urmează a fi realizate prestațiile reciproce de către părți).
Ceea ce este cert însă este faptul că, indiferent de gradul de claritate, de detaliere a legii civile, activitatea de interpretare se impune ori de câte ori legea urmează a fi aplicată unui caz particular, deoarece „necesitatea ei (a interpretării, s.n.) nu rezultă din imperfecțiunea textului, ci din natura intrinsecă a normei, care, generală fiind, nu se poate aplica unei situații particulare decât în urma unei operații logico-raționale de stabilire a sensului și compatibilității sale cu ipoteza concretă avută în vedere.”.
Pornind de la aceste realități sociale, la nivel doctrinar, s-au evidențiat motivele care stau la baza necesității interpretării actelor normative.
În primul rând, așa cum am menționat anterior, generalitatea normei (și nu neclaritatea acesteia) este caracteristica acesteia care impune o operațiune complexă de interpretare a dispozițiilor acesteia, tocmai pentru că legea nu poate și nici nu este chemată de altfel să prevadă toate cazurile cărora urmează să se aplice.
De asemenea, specificitatea limbajului juridic, dinamica finalităților dreptului (dreptul urmând cu greu dinamica ordinii sociale și economice), contradicțiile interne ale sistemului juridic(ex. contradicții între dispozițiile aceluiași act normativ, între dispoziții cuprinse în diferite acte, normative sau între dispozițiile unui act normativ și principiile fundamentale ale dreptului, interpretul eliminând aceste contradicții folosind principiul ierarhizării normelor juridice) și lacunele legii civile reprezintă tot atâtea motive pentru care demersul interpretării este unul necesar în orice situație în care orice actor pe scena raporturilor juridice este chemat să aplice dispozițiile unei norme juridice.
În raport de subiectul prezentului studiu, considerăm că este relevantă o concisă analiză în primul rând a formelor interpretării în funcție de organul ori persoana de la care provine, și anume interpretarea oficială și cea neoficială, urmată de o analiză punctuală a celor mai importante principii generale care trebuie avute în vedere în activitatea de interpretare, indiferent de subiectul de drept care este chemat să realizeze această activitate logico-rațională.
Secțiunea 1: Formele interpretării
Din punctul nostru de vedere, ne raliem opiniei majoritare conform căreia și interpretarea judiciară sau administrativă, efectuată de către instanțele de judecată, respectiv de către organele administrației publice, reprezintă tot o formă a interpretării oficiale, motiv pentru care, formele interpretării sunt:
interpretarea oficială, care la rândul ei se împarte în interpretare autentică, judiciară și administrativă;
interpretarea neoficială.
Interpretarea oficială
Art. 9 NCC reglementează numai două dintre cele două forme ale interpretării oficiale pe care le vom trata în continuare, și anume forma autentică și cea jurisdicțională:
„(1) Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă și interpretarea ei oficială.
(2) Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.
(3) Interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății.”
Interpretarea autentică
Această formă a interpretării, reglementată de alin. (1) și (2) ale Art. 9 din NCC citat mai sus, dar și de Art. 69 din Legea 24/2000 este cea care este efectuată de același organ care a adoptat norma civilă analizată.
Astfel, norma interpretativă este caracterizată, la fel ca și dispozițiile interpretate, prin generalitate și prin forța obligatorie erga omnes, fiind necesar a fi interpretată în aceeași formă ca și actul originar, în sensul că, de exemplu, dacă este vorba de o lege organică, legea interpretativă nu poate avea decât forma unei legi organice.
Orice interpretare efectuată de un organ inferior nu poate avea caracter autentic, deși poate fi oficial, însă, de exemplu, este administrativ în cazul în care o lege este interpretată printr-o hotărâre a executivului sau printr-un ordin ministerial.
Noul cod civil are meritul de a tranșa problematica ridicată în doctrina de specialitate, și anume aceea de a ști dacă o normă interpretativă se aplică retroactiv, de la data intrării în vigoare a normei interpretate sau nu. Prin răspunsul negativ pe care îl oferă la această întrebare, soluția noului cod civil este una menită să asigure stabilitatea sistemului juridic și a raporturilor juridice civile, dar și respectarea principiilor constituționale privind neretroactivitatea legii și cel a non-intervenției legiuitorului în contenciosul jurisdicțional.
În general, modalitatea prin care se realizează această activitate de interpretare oficială autentică este reprezentată de definirea unor termeni sau sintagme utilizate în cuprinsul dispozițiilor interpretate.
Din perspectiva temei prezentei lucrări, deși în general orice intervenție a statului în raporturile de drept privat reprezintă o ingerință, tocmai din acest motiv considerăm că, de cele mai multe ori, prin emiterea unei norme interpretative legiuitorul își limitează el însuși cadrul de intervenție, precizându-și astfel sfera de reglementare și, în același timp, limitând celelalte forme de interpretare și discrepanțele rezultate din aplicarea neuniformă a legii de către ceilalți actori pe scena juridică.
Interpretarea jurisdicțională
Interpretarea jurisdicțională este cea care provine de la un organ de jurisdicție, și anume de la o instanță judecătorească sau orice alt organ care, potrivit legii are atribuții jurisdicționale.
Așadar, este important să menționăm încă de la început că textul legal al Art. 9 alin. (3) din NCC, prin termenul de „instanță” utilizat desemnează orice organ cu atribuții jurisdicționale, esențial fiind pentru fi incluse în această categorie ca hotărâri în sens larg ale acestor organe judiciare ale căror să fie obligatorii. Așadar, considerăm că acest termen este necesar a fi interpretat extensiv, fiind necesar a include în sensul acestuia atât de instanțele de judecată, cât și de instanțele arbitrale, ale căror hotărâri sunt, potrivit legii, de asemenea obligatorii.
Din punctul nostru de vedere, această formă de interpretare are cel mai profund impact asupra desfășurării raporturilor juridice civile tocmai pentru că reprezintă modul cel mai evident de aplicare directă și efectivă a legii civile subiecților de drept civil.
Din aceste motive, analiza acestei interpretări în raport cu obiectul prezentului studiu este esențială, cu precădere pentru că în general tocmai prin norma intervenționistă îi este acordată organului jurisdicțional posibilitatea de a interveni în toate etapele formării, executării și încetării unui contract civil și mai ales pentru că hotărârile pronunțate de aceste organe sunt obligatorii de regulă inter partes, însă, așa cum vom vedea în cele ce urmează, unele organe jurisdicționale au puterea de a emite hotărâri (în sens larg) care sunt opozabile erga omnes.
Conform acestui din urmă criteriu, deci, putem distinge în cadrul sistemului nostru judiciar două modalități de interpretare: una cazuală, care produce efecte obligatorii numai inter partes și, pe de altă parte, acea categorie de hotărâri în sens larg care, deși provin de la un organ jurisdicțional, produc totuși efecte erga omnes.
Regula generală, de altfel înscrisă și în Art. 9 alin. (3) NCC, este, deci interpretarea cazuală, prin care organul jurisdicțional este chemat să aplice și să interpreteze legea în cazul dedus judecății, pronunțând o hotărâre care va avea efecte și va fi, deci, opozabilă numai între părțile care au participat la procesul civil.
Astfel, o primă observație și nuanțare care se impune a fi făcută este acela că hotărârea astfel pronunțată este opozabilă numai părților care sunt considerate participanți la procesul civil, putând exista situația practică în care în cadrul procesului civil, din diverse motive, nu participă toate părțile raportului juridic civil dedus judecății, în acest din urmă caz, deși instanța a interpretat și aplicat legea raportului juridic dedus judecății, această interpretare nu poate avea efecte asupra acelor părți ale raportului care nu au participat la judecarea procesului civil.
O altă concluzie care rezultă fără putință de tăgadă din interpretarea reglementării Art. 9 alin. (3) din NCC este aceea că în sistemul nostru de drept precedentul judiciar nu constituie un izvor de drept. Cu alte cuvinte, raționamentele juridice operate de instanță într-o speță anume pentru a soluționa o problemă de drept nu sunt obligatorii într-o altă situație dedusă judecății într-un proces similar dar distinct, singura excepție fiind aceea când se va da eficiență instituției procesual civile a autorității de lucru judecat. De altfel, aplicarea acestei instituții nu este o excepție reală de la regula aplicării inter partes a hotărârii, ci apare tocmai ca o consfințire a principiului forței obligatorii a hotărârii pronunțate între aceleași părți, cu privire la același obiect.
Totuși, acest demers al unei instanțe de a produce o hotărâre de speță bine fundamentată și temeinic și judicios motivată, nu rămâne totuși fără niciun efect, ci poate echivala cu o interpretare neoficială, putând fi invocată, cu titlu de practică judiciară (în limitele sistemului nostru de drept) într-o altă situație similară ce face obiectul unui alt proces civil, în cuprinsul apărării formulate de părți.
Un alt aspect care caracterizează activitatea instanțelor în general este cel prescris de Art. 5 alin. (2) NCPC, și anume acela că: „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.”. Pentru a clarifica temeiul juridic pe care s-ar putea fundamenta o soluție dată într-o cauză unde norma juridică se află în vreunul din cazurile prevăzute de acest articol, alineatul 3 al aceluiași articol, precum și Art. 1 alin. (2) NCC prevăd celelalte izvoare de drept la care judecătorul este chemat să apeleze în lipsa unei normări a situației deduse judecății, precum și ordinea în care acestea trebuie aplicate și anume:
Uzanțele – conform alineatului (6) al Art. 1 NCC, prin uzanțe se înțelege obiceiul (cutuma), precum și uzurile profesionale. Obiceiul reprezintă „o practică îndelungată, înrădăcinată și continuă, pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie”, iar uzurile profesionale reprezintă „acele reguli care reglementează raporturile stabilite între membrii unei profesii sau, după caz, între membri și clienți, cu ocazia exercitării profesiei.”
Dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare (ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet) în sensul că unde există aceleași rațiuni, trebuie aplicate aceleași norme juridice și trebuie dată aceeași soluție, dispozițiile legale urmând a fi aplicate printr-o interpretare extensivă, însă, în același timp, cu restricțiile impuse de Art. 10 NCC. Astfel, orice activitate de interpretare trebuie efectuată cu respectarea raportului între legea generală și legea specială, în sensul că legea specială derogă de la legea generală și se completează cu dispozițiile celei din urmă numai în măsura în care suntem în situația aspectelor nereglementate, premisa situației pe care o analizăm. Conform aceluiași articol, „nu sunt susceptibile de extensiune analogică normele care restrâng liberul exercițiu al drepturilor sau cele cu caracter excepțional”, analogia fiind interzisă și în cazul normelor care prevăd sancțiuni civile, în acest domeniu fiind aplicabil principiul nulla poena sine lege.
Așadar, din perspectiva studiului nostru, în cazul interpretării cazuale, limitările impuse de Art. 10 NCC reprezintă o modalitate în general eficientă de limitare a interpretării extensive prin analogie, metodă pe cât de uzitată, pe atât de periculoasă în raport de asigurarea respectării principiului echității și a statului de drept, în sensul că, deși judecătorului îi este recunoscută capacitatea creatoare a dreptului, iar statutul de instanță independentă chiar încurajează această aptitudine, nu se poate deroga totuși de la principiul separației puterilor în stat. În concluzie, așa cum legislativul este limitat la atribuții în domeniul creării unui cadru legislativ general cât mai puțin intervenționist, tot la fel și puterea judecătorească trebuie să fie limitată la atribuțiile sale privind aplicarea dreptului, puterea „creatoare” a interpretului în general și al judecătorului în particular fiind necesar a fi limitată de cadrul general impus de lege.
Principiile generale ale dreptului, „având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității” (teza finală a Art. 5 alin. (3) NCPC) reprezintă acele reguli de bază ale sistemului de drept, „ansamblul propozițiilor directoare cărora le sunt subordonate atât structura cât și dezvoltarea sistemului”.
În doctrina de specialitate se analizează trei categorii de principii raportat la dreptul civil ca ramură de drept: principiile fundamentale ale dreptului român (principiul libertății, al justiției, ale egalității, al responsabilității, al subordonării statului de drept, a limitării lui prin drept etc.), principiile generale ale dreptului civil (principiul proprietății, al egalității în fața legii civile, al îmbinării intereselor individuale cu interesele generale, principiul garantării și ocrotirii drepturilor subiective civile, principiul bunei-credințe) și principiile instituțiilor dreptului civil (aplicabile conform tipologiei și caracterelor fiecărei instituții civile în parte).
Așa cum rezultă din cele expuse mai sus, instanța în sens larg, la momentul aplicării legii unui caz concret este ținută să se subordoneze atât principiilor de interpretării normelor juridice pe care le vom analiza separat în secțiunea următoare, cât și principiilor fiecărei instituții incidente în cazul supus analizei sale.
Așadar, fără a avea pretenția să fim exhaustivi, prin prisma temei prezentului studiu, considerăm că se impune trecerea în revistă a principiilor interpretării contractului, având în vedere faptul că voința părților încorporată în respectivul contract poate fi și în general, cel puțin pentru una dintre părțile contractului, chiar este afectată prin interpretarea operată de către instanța în fața căreia urmează a fi tranșat un diferend decurgând dintr-un contract.
Așa cum am menționat anterior, interpretarea jurisdicțională cazuală reprezintă regula în materie, însă, ca excepție, în scopul asigurării unei practici unitare la nivelul instanțelor, NCPC prevede două proceduri speciale pentru a atinge acest scop, ambele fiind prerogative rezervate Înaltei Curți de Casație și Justiție, și anume Recursul în interesul legii, procedură ce reprezintă un control a posteriori al practicii la nivelul instanțelor și Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, demers preventiv, pentru a evita pronunțarea unor soluții neunitare ca și interpretare la nivelul instanțelor, ambele proceduri având ca rezultat pronunțarea unor hotărâri ce au ca scop interpretarea normelor juridice și care urmează a produc efecte erga omnes.
De asemenea, o altă excepție de la regula cuprinsă în Art. 9 alin. (3) NCC o reprezintă Deciziile Curții Constituționale pronunțate ca urmare a controlului de constituționalitate al legislației civile, decizii care, de asemenea, sunt obligatorii pentru viitor și produc efecte erga omnes.
Interpretarea administrativă
Interpretarea administrativă este acea interpretare care este operată de către organele executive ale statului (Guvern, Ministere, administrație publică locală) în exercitarea atribuțiilor specifice conferite de lege.
Interpretarea administrativă poate fi atât cazuală, atunci când puterea executivă emite acte individuale, dar și normativă, însă specificul dispozițiilor interpretative normative emise de către organele executive este că acestea nu sunt obligatorii, fiind la rândul lor supuse controlului jurisdicțional.
Din acest motiv, această formă a interpretării, deși este oficială deoarece provine de la un organ al statului, se distinge de forma autentică tocmai prin faptul că interpretările normelor juridice efectuate de către organele executive nu sunt obligatorii pentru instanțele de judecată, ci, dimpotrivă, sunt supuse controlului acestora din urmă.
Interpretarea neoficială
Această formă a interpretării este aceea care este făcută zi de zi de persoane particulare, „nepurtătoare a unei părți din puterea de stat”, mai mult sau mai puțin profesioniste ale dreptului.
Spunem aceasta deoarece dreptul civil este interpretat într-un mod profesionist de către cercetători științifici, cadre universitare prin intermediul cursurilor universitare, monografiilor, tratatelor științifice etc., sau de către notari, avocați, executori judecătorești, consilieri juridici, mediatori etc. prin activitatea de redactare de documente juridice conforme voinței părților, respectiv prin pledoarii, apărări, opinii juridice etc., în general prin orice fel de acte sau servicii specifice profesiei pe care le pot îndeplini conform statutelor profesionale.
Pe de altă parte însă, interpretarea este realizată de asemenea și de persoanele fizice parte a unui contract, în sensul că acestea, atât cu ocazia încheierii, cât și a executării sau încetării unui contract, acestea, neapelând întotdeauna la serviciile profesioniștilor dreptului, operează, de cele mai multe ori chiar involuntar și inconștient, activitățile specifice de raționament logico-juridic pentru a încorpora în contractul (în sens larg, nu numai de instrumentum probationis) pe care sunt pe care să îl încheie, execute sau pe care sunt pregătiți să îl înceteze.
Specificul acestei forme a interpretării este, desigur, acela că nu are forță juridică obligatorie, însă aceasta poate fi preluată de către organul statal căruia i se adresează, în măsura în care este compatibilă cu propria conștiință și convingere a acestuia.
Secțiunea a 2-a: Principiile interpretării
Am enumerat mai sus principiile specifice care trebuie aplicate interpretării unui contract, motiv pentru care în prezenta secțiune vom trata succint câteva dintre principiile generale ale interpretării normelor juridice.
Principiul conform căruia tot ceea ce nu este interzis, este permis. Acest principiu derivă în mod necesar dintr-un alt principiu general, și anume principiul nulla crimen sine lege și nulla poena sine lege. Așa cum am susținut pe parcursul prezentei lucrări, orice intervenție a statului prin reglementarea conduitei indivizilor reprezintă o ingerință, chiar dacă aceasta este una justificată și chiar necesară, aceasta trebuie să fie menținută în limite minime. Dacă în dreptul public acesta se aplică și se utilizează pentru a lărgi sfera libertăților individuale, în dreptul privat, cu toate că, așa cum vom analiza în cele ce urmează, funcționează principiul consensualismului și al voinței reale a părților, acesta este pe de altă parte restrâns de principiul bunei-credințe, al ordinii publice, al forței obligatorii a actelor juridice etc.
De asemenea, interpretarea trebuie efectuată cu respectarea regulii continuității interpretării, menită să asigure atât stabilitatea raporturilor juridice, dar și previzibilitatea dreptului. Considerăm că în acest sens a fost și preocuparea legiuitorului când, în cadrul Noului cod de procedură civilă, a introdus, pe lângă Recursul în interesul legii, și procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, care, așa cum am menționat anterior, este în fapt o procedură menită să asigure tocmai respectarea principiului continuității interpretării.
Principiul efectului util, exprimat prin adagiul latin actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat este de asemenea un principiu fundamental general de interpretare. Așadar, normele trebuie interpretate în sensul în care acestea produc efecte juridice, în mod similar regulilor interpretării clauzelor contractuale.
Principiul generalia specialibus non derogant reprezintă aplicarea principiului ierarhiei normelor în statul de drept, iar în cadrul dreptului civil este prevăzut expres de Art. 10 NCC pe care l-am analizat mai sus.
În concluzie, interpretarea normei juridice poate să ducă, dacă nu sunt respectate anumite reguli minimale, la crearea unor situații mai grele pentru subiecții de drept civil decât cele pe care le-a avut în vedere legiuitorul la momentul edictării normei. De aceea, orice profesionist, dar cu precădere cei care reprezintă puterea statală, trebuie să interpreteze norma juridică având mereu în vedere faptul că orice intervenție în voința subiecților de drept reprezintă o ingerință care trebuie să fie întotdeauna minimală și mai ales justificată.
TITLUL II – IMPACTUL CONȚINUTULUI REGLEMENTĂRII ASUPRA ACORDULUI DE VOINȚĂ
CAPITOLUL I – Analiză prin prisma condițiilor actului juridic
Pornind de la definiția actului juridic civil ca fiind manifestarea de vointa savarsita cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a naste, modifica sau stinge un raport juridic civil, este evident că elementul central al acestei definiții este chiar voința juridică, mai precis manifestarea acesteia.
Prin prisma temei prezentei lucrări, și anume identificarea modalităților prin care activitatea de normare juridică afectează acordul de voință al părților unui contract, vom exclude din analiza noastră actele juridice unilaterale (clasificate astfel prin prisma numărului părților unui act juridic, de ex.: testamentul, oferta de a contracta, denuntarea unui contract etc.), care sunt rezultatul voinței unei singure părți și ne vom concentra atenția asupra analizei voinței juridice încorporate în contracte, ca specie a actului juridic.
Așadar, pornind de la definiția actului juridic, Art. 1166 din C. civ. definește contractul ca fiind, “acordul de vointe dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.
Noțiunea de act juridic în general este susceptibilă de doua accepțiuni, și anume aceea de negotium iuris, atunci când actul juridic civil desemneaza insasi manifestarea de vointa facuta in scopul de a produce efecte juridice (operatia juridica intervenita in concret, precum: donatia, mandatul, vanzarea-cumpararea etc.) și aceea de instrumentum probationis atunci când actul juridic civil desemneaza inscrisul constatator care probeaza manifestarea de vointa si operatia juridica (documentul).
Actul juridic civil reprezintă manifestarea de vointa savarsita cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a naste, modifica sau stinge un raport juridic civil. Potrivit art. 1166 C. civ., “Contractul este acordul de vointe dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.
Actul juridic civil este susceptibil de doua sensuri:
a) in sens de negotium iuris actul juridic civil desemneaza insasi manifestarea de vointa facuta in scopul de a produce efecte juridice (operatia juridica intervenita in concret, precum: donatia, mandatul, vanzarea-cumpararea etc.)
b) in sens de instrumentum probationis actul juridic civil desemneaza inscrisul constatator care probeaza manifestarea de vointa si operatia juridica (documentul).
În prezenta lucrare, trimiterile generale la actul juridic sau la contract, în lipsa unei precizări suplimentare, vor privi sensul de negotium iuris, sensul de instrumentum probationis fiind unul restrâns și aplicabil numai unor situații punctuale.
Conditiile esentiale pe care un act juridic civil trebuie sa le indeplineasca sunt prevazute de art. 1179 C. civ.:
“(1) Conditiile esentiale pentru validitatea unui contract sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimtamantul partilor;
3. un obiect determinat si licit;
4. o cauza licita si morala.
(2) In masura in care legea prevede o anumita forma a contractului, aceasta trebuie respectata, sub sanctiunea prevazuta de dispozitiile legale aplicabile”.
Actele juridice civile se clasifică după mai multe criterii, fiecare clasificare având relevanță pe planul efectelor juridice a fiecărei categorii de acte:
Dupa criteriul numarului de parti (vointe incorporate) intalnim:
a) acte juridice civile unilaterale incorporeaza o singura vointa (de ex.: testamentul, oferta de a contracta, denuntarea unui contract etc.);
b) acte juridice civile bilaterale sunt rezultatul acordului de vointa a doua parti (contractele);
c) acte juridice civile multilaterale sunt rezultatul manifestarii de vointa a trei sau mai multe parti (contractul de societate).
SECȚIUNEA 1 – Normarea formei
Una dintre modalitățile prin care legiuitorul român intervine în realizarea acordului de voință este prin normarea modalității în care umrează a fi exteriorizat consimțământul părților unui contract în cazuri special prevăzute de lege.
De aceea, deși principiul consensualismului (care va fi prezentat în cele ce urmează în cadrul subpunctului A.) reprezintă regula în sistemul nostru de drept, există totuși situații special prevăzute de lege când legiuitorul impune condiții de formă ca actul juridic civil să fie unul valabil (care vor fi tratate în cadrul subpuctului B din prezenta Secțiune).
PRINCIPIUL CONSENSUALISMULUI
Derivat din principiul general al libertății contractuale fiind o aplicare a acestuia, principiul consensualismului (solo consensus obligat) reprezintă regula în materia dreptului privat și reprezintă „acea regulăde drept potrivit căreia simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naștere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voință făcută în scopul de a produce efecte juridice.”.
Față de reglementarea anterioară, când principiul consensualismului, deși era unanim recunoscut la nivel doctrinar, acesta era în fapt dedus din cuprinsul Art. 948 C. civ. 1865, valoarea de principiu de drept este consolidată prin reglementarea expresă a acestuia în Noul Cod civil, la Art. 1178, sub denumirea marginală „Libertatea formei”: „Contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.”.
Prin urmare, acest principiu reunește și redă următoarele aspecte:
voința cu privire la încheierea unui contract, poate îmbrăca orice formă, cu condiția ca aceasta să fie suficient de clar exprimată pentru a fi făcută cunoscută părților contractante, precum și, în anumite situații, și terților;
forma manifestării de voință poate fi expresă sau tacită;
simpla voință a părților contractante este producătoare de voință indiferent de forma în care aceasta a fpst exprimată.
Așa cum am analizat și dezvoltat pe larg în secțiunile anterioare, principiul general al statului de drept care promovează protejarea drepturilor omului și cetățeanului, dar și principiul libertății contractuale, au rolul esențial să limiteze intervenționismul statal la nivelul minimului necesar.
Însă, dincolo de nevoile de dezvoltare a individului, chiar nevoile societății impun menținerea și promovarea acestui principiu, având în vedere faptul că tocmai contractele consensuale reprezintă regula generală, acestea fiind în măsură să asigure celeritate, precum și o economie de timp și de mijloace în dezvoltarea circuitului civil, încurajând astfel activitățile lucrative.
Așadar, dreptul privat, pornind de la principiul autonomiei de voință, se fundamentează în general pe preceptele morale care au stat la baza tuturor legiferărilor de-a lungul timpului și care în același timp sunt în măsură să asigure continuitatea și sustenabilitatea principiului consensualismului, respectarea cuvântului dat fiind una dintre regulile morale esențiale impuse de către societate pentru cetățenii săi.
Așadar, persoana care se obligă este, prin simplul său consimțământ, ținută să îndeplinească ceea ce a făgăduit.
Cu toate acestea, nu putem să nu identificăm și evidentele dezavantaje ale acestui sistem, acestea derivând în principiu din natura umană, care deși este în general supusă moralei, este în același timp expusă diverselor tentații de a devia de la perceptele moștenite și împământenite.
Așadar, din rândul dezavantajelor menționăm următoarele: se creează o inevitabilă incertitudine asupra termenilor sau chiar a existenței înseși a unui astfel de contract, motiv pentru care probarea acestora este mult îngreunată, existența unui contract pur consensual presupune de asemenea un grad destul de mare de confidențialitate a acestuia, detaliile tranzacțiilor astfel încheiate tinzând să rămână între părțile contractante și cei apropiați acestora, neputând fi opuse terților, putându-se imagina de asemenea și situația în care, având în vedere faptul că închieierea unui astfel de contract este la îndemâna oricui, un act juridic să fie încheiat de o persoană mai puțin avizată și/sau mai puțin conștientă de rezultatul acțiunilor sale, aceasta putând să devină foarte ușor victima unor abuzuri.
Tocmai pentru că moralitatea nu este un caracter absolut al ființei umane, societatea a considerat necesar, în primul rând în scopul protejării intereselor obștești, dar pentru a le proteja în aceeași măsură și pe cele individuale, s-au identificat soluții pentru a echilibra balanța avantajelor și a dezavantajelor acestui principiu, în sensul că, așa cum este și cazul celorlalte norme intervenționiste, legiuitorul a decis că trebuie să sacrifice o parte din libertatea individuală pentru a asigura siguranța și ordinea publică, prin reglementarea situațiilor de excepție de la principiul consensualismului.
FORMALISMUL CONTRACTUAL – EXCEPȚII DE LA PRINCIPIUL CONSENSUALISMULUI
În sens restrâns, forma contractului reprezintă modalitatea de exteriorizare a voinței interne.
Având în vedere faptul că, așa cum am anunțat încă din titlul prezentului subpuct, suntem în prezența unor situații de excepție, acestea trebuie, deci, să fie prevăzute limitativ în mod expres de lege.
În funcție de consecințele nerespectării lor, condițiile de formă se clasifică în:
forma cerută ad validitatem;
forma ad probationem;
forma cerută pentru opozabilitatea actului.
a) Forma ad validitatem, reglementată generic în Art. 1242 Noul Cod civil, reprezintă acea condiție de validitate esențială și specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităților prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naște în mod valabil.
Forma ad validitatem are de regulă caracter legal, însă nu este exclus ca părțile unui contract să prevadă faptul că un anumit contract va fi încheiat în anumite condiții de formă, ceea ce i-ar da caracterului formal valoare convențională. În acest din urmă caz, conform alineatului 2 din Art.1242 Noul Cod civil, contractul este valabil chiar dacă forma nu a fost respectată, iar per a contrario, sancțiunea nerespectării formei legale o reprezintă nulitatea absolută a contractului astfel încheiat.
Ceea ce interesează prezentul studiu sunt situațiile în care legiuitorul are un rol intervenționist, limitând modalitățile de exteriorizare a consimțământului pentru ca acestea să fie valabile.
Având în vedere consecințele foarte grave ale nerespectării formei impuse de lege, natura intereselor protejate prin astfel de reglementări este de ordine publică, având ca scop: fie să atenționeze părțile cu privire la consecințele produse în patrimoniul lor de unele contracte (ipoteca, adopția, căsătoria, renunțarea expresă la moștenire etc.), fie să asigure exprimarea intenției reale, libere și neviciate a părților cu privire la încheierea unui astfel de act (de ex. donația și testamentul), fie să poată fi evidențiate în registre publice accesibile comunității în vederea asigurării unui circuit civil stabil (cum este cazul contractelor de societate sau a contractulelor care au ca obiect transmiterea drepturilor reale cu privire la imobile).
Caracterele juridice ale formei cerute ad validitatem sunt următoarele:
– forma prevăzută de lege este un element constitutiv, esențial al actului juridic civil, lipsa formei cerute în acest caz atrăgând întotdeauna nulitatea absolută a acestuia;
– cerința formei este incompatibilă cu exprimarea implicită, adică cu manifestarea tacită a consimțământului, așadar presupune manifestarea expresă a voinței în forma specială impusă de lege;
– forma este, de regulă, aceeași pentru o anumită categorie de acte solemne, având, deci, un caracter abstract și invariabil pentru același tip de act solemn;
– în principiu, forma este exclusivă pentru același tip de act solemn, părțile neputând alege între mai multe forme, ea fiind de regulă solemnă. Excepție face testamentul care, deși esențialmente este un act juridic solemn, el poate îmbrăca diferite forme (testamentul olograf, autentic, secret, privilegiat);
– având în vedere că forma solemnă este o noțiune mai cuprinzătoare decât cea autentică, aceasta nu se confundă cu cea autentică, chiar dacă în numeroase cazuri această formă cerută ad validitatem se materializează în formă autentică, relația dintre acestea fiind cea de la întreg la parte; astfel, este cazul testamentului olograf care este solemn, nefiind autentic, ori cel al contractului de arendă, al contractului de societate cu personalitate juridică, contractul de voluntariat etc, care trebuie încheiate sub forma înscrisului sub semnătură privată sub sancțiunea nulității absolute.
În ceea ce privește întiderea formei ad validitatem, aceasta privește toate clauzele contractului, nefiind permisă de principiu o clauză de trimitere la o sursă externă contractului. Spunem de principiu deoarece în cazul în care sursa externă la care se face trimitere este, spre exemplu, tot una solemnă, încheiată deja între aceleași părți, acestea exprimându-și consimțământul expres în cuprinsul actului care urmează a fi încheiat cu privire la păstrarea unora dintre clauzele convenției anterior încheiate, ori cazul în care actul la care se face trimtere este anexat actului astfel încheiat, caz în care se consideră că face parte integrantă din acesta.
De asemenea, întotdeauna, când un act juridic civil, chiar nesolemn, se află în raport de interdependență cu unul solemn, este necesar ca acesta să corespundă acelorași condiții de formă ca și actul solemn (spre exemplu, mandatul dat pentru încheierea unui act juridic solemn trebuie constatat prin procură autentică specială).
Totodată, Art. 1243 consacră principiul simetriei actelor juridice ad validitatem, statuând că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condițiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa.”.
b) Forma cerută ad probationem reprezintă acea cerință, impusă, de lege sau stabilită de către părți, care constă în întocmirea unui înscris în vederea probării actului juridic civil, fără ca lipsa acestei forme să atragă nevalabilitatea actului, ci doar imposibilitatea dovedirii acestuia prin alt mijloc de probă.
Așadar, existența valabilă a contractului încheiat cu nerespectarea formei ad probationem nu este afectată, însă, în eventualitatea unui litigiu intervenit ca urmare a încheierii, executării sau încetării unui contract, exitența acestuia sau clauzele acestuia nu pot fi dovedite prin niciun alt mijloc de probă decât prin înscris (instrumentum probationem).
Deoarece este obligatorie, forma ad probationem reprezintă de asemenea o limitare a libertății contractuale, constituind deci o excepție de la principiul consensualismului.
Una dintre situațiile în care legea reglementează expres necesitatea formei scrise ad probationis este reprezentată de Art. 309 alin. (2) și următoarele, care cuprinde dispoziții asemănătoare cu cele ale Art.1191 din C. civ. 1964:
„(2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă.
(3) În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori.
(4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care:
1. partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic;
2. există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310;
3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră;
4. părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună;
5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz;
6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
(5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4).”
De asemenea, reglementate în mod expres sunt și următoarele cazuri: contractul de societate simplă, contractul de asigurare, tranzacția, depozitul voluntar, contractul de consignație, de comision, de agenție, de sponsorizare etc.
c) Forma cerută pentru opozabilitate față de terți constă în acele formalități care sunt necesare conform legii pentru a face actul respectiv opozabil și persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor acestora.
De principiu, actul juridic civil produce efecte între părți, ceea ce înseamnă că ele nu pot opune actul lor juridic civil altor persoane, iar acestea pot ignora existența actului respectiv.
Totuși, în anumite situații, legea impune îndeplinirea unor formalități prin care un anumit act juridic civil poate fi adus la cunoștința terților.
Nerespectarea acestor cerințe de formă atrage sancțiunea inopozabilității actului juridic respectiv și, la fel ca și în cazul formei cerute ad probationem, ea nu afectează valabilitatea actului juridic civil și nici posibilitatea de probare a acestuia.
Nerespectarea acestor forme face ca terțul interesat să poată ignora actul juridic invocat de părțile sau partea acestuia. Actul juridic civil produce, deci, efecte între părți, dar ele nu au posibilitatea de a se prevala de drepturile izvorâte din acel act juridic față de terți, dar este ineficace față de terți.
De aceea, această formă a actului juridic civil se are ca scop protecția terților față de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.
Publicitatea se realizează prin: cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, Registrul Comerțului, înregistrarea invențiilor și a mărcilor la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (O.S.I.M.), sau înregistrarea contractelor de arendare în registrul special ținut de secretarii consiliilor locale [art. 1838 alin. (2)-(5) NCC] etc.
SECȚIUNEA 2 – Condiții de fond
În continuare, în analiza noastră vom analiza conditiile de fond esentiale pe care un act juridic civil trebuie sa le indeplineasca, acestea fiind prevazute de art. 1179 C. civ.:
“(1) Conditiile esentiale pentru validitatea unui contract sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimtamantul partilor;
3. un obiect determinat si licit;
4. o cauza licita si morala.
(2) In masura in care legea prevede o anumita forma a contractului, aceasta trebuie respectata, sub sanctiunea prevazuta de dispozitiile legale aplicabile”.
Așadar, conform Art. 1179, în funcție de aspectul la care se referă, condițiile actului juridic se clasifică în condiții de fond, care privesc conținutul actului juridic civil și condiții de formă, care se referă la exteriorizarea voinței, clasificare pe care o vom reține și noi în analiza noastră în cele ce urmează, în încercarea de a identifica, fără intenția de a fi exhaustivi, având în vedere diversitatea domeniilor în care intervenționismul statal se manifestă, acele manifestări ale dirijismului contractual în raport de condiția/condițiile actului juridic afectate, influențate prin norma juridică.
Secțiunea 1 – Influența normei asupra condițiilor de fond ale actului juridic
Capacitatea
Capacitatea reprezintă aptitudinea subiectului de drept de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea actelor juridice.
Regula in materie este consacrată de Art. 1180 C. civ. „Poate contracta orice persoana care nu este declarata incapabila de lege si nici oprita sa incheie anumite contracte”, precum și, cu caracter general, de Art. 29 C. civ. „(1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. (2) Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu.”.
Excepțiile de la această regulă, și anume incapacitățile de a contracta, sunt prevăzute în mod expres de lege și sunt de strict interpretare. Cu toate aceste garanții însă, aceste incapacități reprezintă o formă a manifestării intervenționismului statal, în sensul că intenția pură și simplă de a contracta nu este suficientă pentru încheierea unui contract valabil, această voință trebuind să emane de la o persoană capabilă.
Desigur, legitimitatea normării unor astfel de restricții rezidă în nevoia de a proteja în primul rând interesele persoanei care contractează, ale celorlalte părți cu care aceasta contractează și, nu în ultimul rând, în unele cazuri, în scopul de a proteja interesele generale ale societății, gradul de intruziune în formarea voinței de a contracta diferind de la caz la caz, după cum vom analiza în cele ce urmează.
Conform Art.34 C.civ., “Capacitatea de folosinta este aptitudinea persoanei de a avea drepturi si obligatii civile.”, aceasta începând la nasterea persoanei si inceteaza la moartea acesteia (art. 35 C.civ.).
Prin prisma prezentului studiu, și anume având în vedere că acesta se limitează la analiza acordului de voință, data de la care începe capacitatea de folosință nu este un element supus discuțiilor privind excepția de la regula potrivit căreia începutul capacității de folosință coincide cu momentul nașterii cu privire la drepturile copilului conceput conform principiului infans conceptus pro nato habetur quotiens de comodis eius agitur, deoarece exprimarea și întrunirea unui acord de voință presupun existența concretă a persoanei fizice.
În ceea ce privește data încetării capacității de folosință însă, și anume data decesului persoanei fizice, aceasta comportă câteva discuții.
O problemă care a fost ridicată în literatura de specialitate este cea privind necesitatea reglementării anulării hotărârii privind dispariția persoanei dacă aceasta revine. Suntem și noi de părere, alături de alți autori că o astfel de reglementare nu era nicidecum utilă, deoarece hotărârea declarativă nu are vreun efect raportat la capacitatea de folosință a persoanei tocmai pentru că și după declararea dispariției, persoana dispărută se consideră a fi în viață. Așa cum în mod justificat s-a susținut, singurul efect juridic al revenirii persoanei dispărute ar fi încetarea curatelei instituite în temeiul Art. 178 lit. d). Însă pentru ca instanța să dispună încetarea curatelei în temeiul Art. 186, la cererea persoanelor cărora acest articol le conferă calitate procesuală, formularea unei cereri suplimentare de anulare a hotărârii de declarare a dispariției fiind cu totul inutilă.
Din punctul nostru de vedere, aceasta este una dintre situațiile în care legislatorul a optat pentru non-intervenție evitând să impună proceduri judiciare care nu ar fi avut nicio justificare practică.
Pe de altă parte, există exemple de situații în care legiuitorul ar fi trebuit să intervină pentru a evita restrângerea nenecesară a libertății de a contracta.
Una dintre aceste situații îl reprezintă cazul în care nu se poate constata fizic decesul persoanei fizice deoarece, de exemplu, corpul persoanei nu poate fi găsit datorită dispariției acesteia în condiții excepționale sau în cazul în care persoana fizică a dispărut un timp îndelungat de la locuința sa, legiuitorul a prevăzut posibilitatea declarării morții pe cale judecătorească, procedură reglementată în Codul civil, Titlul II, secțiunea a III-a, art. 49-27.
Fără îndoială, având în vedere principiul stabilității raporturilor juridice civile, reglementarea unei astfel de proceduri se impunea, iar analiza noastră nu privește această procedură, analiza condițiilor în care aceasta poate fi antamată neprezentând importanță pentru lucrarea de față, însă, trebuie să punem în discuție situația în care, o persoană care a fost declarată moartă este de fapt în viață și solicită instanței , conform Art. 54 C. civ., anularea hotărârii declarative de moarte.
Problema care se pune, din punctul nostru de vedere, este aceea de a ști dacă, între data reapariției persoanei fizice și pronunțarea unei hotărâri în anulare, persoana fizică are capacitate juridică de folosință.
Ne putem imagina situația în care este cunoscut în comunitate faptul că persoana este declarată moartă, aceasta însă intenționând să achiziționeze, spre exemplu, un bun imobil. În această situație, în care co-contractantul cunoaște existența hotărârii de declarare judecătorești a morții, iar notarul public este obligat să legitimeze părțile, având în vedere faptul că prin prezenta reglementare nu se prevede o soluție pentru o astfel de situație, tocmai raportat la principiul stabilității rapoartelor juridice civile, considerăm că singura soluție care se impune este aceea că persoana fizică declarată moartă prin hotărâre judecătorească definitivă nu are capacitate de exercițiu pentru a încheia acte juridice până la anularea hotărârii declarative de moarte.
Totuși, o nuanțare a acestei interdicții se impune, având în vedere că lipsa capacității de folosință se concretizează prin interdicția de a încheia orice fel de acte juridice. Din punctul nostru de vedere, de lege ferenda, această situație trebuie reglementată, în sensul de a se recunoaște persoanei fizice dreptul de a încheia acte de administrare și anumite categorii de acte de dispoziție necesare supraviețuirii și traiului în condiții decente, până la anularea hotărârii declarative de moarte.
Reîntorcându-ne la tema studiului nostru, prin reglementarea expresă și strictă a consecințelor pronunțării hotărârii judecătorești declarative de moarte fără a prevedea o soluție pentru etapa intermediară analizată mai sus sunt încălcate drepturile persoanei fizice, având în vedere faptul că situațiile de excepție sunt de strictă interpretare, iar orice lipsă de reglementare a unei situații juridice în aceste condiții, în dauna unui subiect de drept, echivalează cu o ingerință statală și are un impact negativ asupra voinței de a contracta a unei persoane fizice.
În ceea ce privește însă capacitatea de folosință a persoanei juridice, în lumina noului Cod de procedură civilă, considerăm că din perspectiva studiului nostru este de interes a analiza evoluția acestei instituții pornind de la vechea reglementare, și anume art.34 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice (în prezent abrogat) “Persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de infiintare sau statut. Orice act juridic care nu este facut in vederea realizarii acestui scop este nul”.
Din această perspectivă, considerăm că norma juridică ce reglementează acest principiu era de natură să influențeze în mod evident acordul de voință al părților dacă una dintre acestea este o persoană juridică, deoarece aceasta, în lipsa obiectului de activitate specific menționat în actul constitutiv, nu putea încheia valabil un act juridic.
În prezent, în raport de reglementarea dată acestui aspect de către Noul cod civil, opinia majoritară este aceea că legiuitorul și-a schimbat în mod radical optica cu privire la principiul specialității capacității de folosință, Art. 206 NCC, prevăzând că persoanele juridice pot avea toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege, însă nu au aptitudinea de a avea acele drepturi și obligații civile care nu pot aparține decât persoanei fizice.
Este evident că această din urmă interdicție nu este de natură a fi considerată o ingerință, având în vedere că o persoană juridică nici nu ar putea solicita statului protecția unor atribute pe care, în fapt, nici nu le poate deține (dreptul la viață, libertatea conștiinței etc.).
O interdicție cu privire la capacitatea persoanei juridice fără scop lucrativ este prevăzută de alin. (3) al aceluiași articol, în sensul că acestea pot avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. Aceste persoane însă, conform Art. 208 NCC au dreptul de a primi liberalități.
În ambele cazuri, încălcarea acestor reguli este sancționată cu nulitatea absolută a actului juridic încheiat cu nerespectarea legii.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că scopul persoanei juridice cu scop lucrativ este totuși limitat de ordinea publică, acesta neputând fi imoral sau ilicit. Actele încheiate cu încălcarea acestui principiu ar fi ele însele lovite de nulitate, ca fiind afectate de cauze false sau ilicite.
În ceea ce privește capacitatea de exercițiu, aceasta este definită ca fiind „aptitudinea persoanei fizice de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și executa obligații civile, săvârșind personal și singură acte juridice civile.”, legiuitorul optând, în final, pentru definiția: “Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.” (Art. 37 C.civ.).
Cu privire la reglementarea interdicțiilor de a încheia anumite acte juridice prin prisma prezumției asupra lipsei discernământului din perspectiva vârstei și, deci, îngrădirea capacității de exercițiu, considerăm că acestea nu ridică probleme deosebite, fiind o ingerință a statului motivată de protejarea intereselor persoanelor pe care legea le presupune a fi lipsite de discernământ.
Pe scurt, în prezent, capacitatea de exercițiu este reglementată de Art. art. 38 NCC:
“(1) Capacitatea de exercitiu deplina incepe la data cand persoana devine majora.
(2) Persoana devine majora la implinirea varstei de 18 ani.”
Prin exceptie, capacitatea de exercitiu deplina poate fi dobandita si inainte de implinirea varstei de 18 ani prin îndeplinirea uneia dintre următoarele condiții, respectiv admiterea cererii de acordare a capacității de exercițiu anticipată:
“Art.39. Situatia minorului casatorit. (1) Minorul dobandeste, prin casatorie, capacitatea deplina de exercitiu.
(2) In cazul in care casatoria este anulata, minorul care a fost de buna-credinta la incheierea casatoriei pastreaza capacitatea deplina de exercitiu”;
“Art.40. Capacitatea de exercitiu anticipata. Pentru motive temeinice, instanta de tutela poate recunoaste minorului care a implinit varsta de 16 ani capacitatea deplina de exercitiu. In acest scop, vor fi ascultati si parintii sau tutorele minorului, luandu-se, cand este cazul, si avizul consiliului de familie”.
Deși prin Art. 39 alin. 2 se aduc precizările propuse în unanimitate de către doctrină pentru a clarifica situația minorului a cărei căsătorie este anulată înainte de ajungerea la majorat.
Ceea ce nu se reglementează însă și poate ar fi fost necesar pentru a înlătura orice dubiu, este situația minorului care a dobândit deplina capacitate de exercițiu prin încheierea căsătoriei înainte de a fi împlinit vârsta de 18 ani, propunerea unanimă a literaturii juridice anterioară intrării în vigoare a noului cod civil fiind aceea că minorul nu pierde această capacitate în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț și nici în cazul încetării căsătoriei prin decesul soțului înainte ca minorul respectiv să fi împlinit 18 ani.
Exceptia de la regula capacității de exercițiu, incapacitatea de a incheia acte juridice civile trebuie sa fie prevazuta expres de lege, fiind de stricta interpretare si aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis):
“(1) In afara altor cazuri prevazute de lege, nu au capacitate de exercitiu:
a) minorul care nu a implinit varsta de 14 ani;
b) interzisul judecatoresc.
(2) Pentru cei care nu au capacitate de exercitiu, actele juridice se incheie, in numele acestora, de reprezentantii lor legali, in conditiile prevazute de lege. Dispozitiile art. 42 alin.(1) sunt aplicabile in mod corespunzator.
(3) Cu toate acestea, persoana lipsita de capacitate de exercitiu poate incheia singura actele anume prevazute de lege, actele de conservare, precum si actele de dispozitie de mica valoare, cu caracter curent si care se executa la momentul incheierii lor.
(4) Actele pe care minorul le poate incheia singur pot fi facute si de reprezentantul sau legal, afara de cazul in care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru”.
Actul juridic incheiat de un incapabil atrage sanctiunea nulitatii relative. Interzisul judecatoresc (alienatul sau debilul mintal, ori chiar minorul cu capacitate de exercitiu restransa, potrivit art. 164 C.civ.) este lipsit de capacitate de exercitiu, fiind prezumat a nu avea discernamant. Din momentul ramanerii irevocabile a hotararii judecatoresti, acesta nu mai poate incheia acte juridice civile.
Discernamantul reprezintă o stare de fapt care se apreciaza de la o persoana la alta in functie de aptitudinea si puterea sa psiho-intelectiva de a aprecia si deosebi intre bine si rau, moral si imoral etc., instanta fiind cea care decide daca intr-o anumita situatie data o persoana a avut sau nu discernamant (art.1205 C.civ.).
Persoana care are capacitate de exercitiu este presupusa ca ar avea si discernamant, însă exista situatii in care o persoana care are capacitate de exercitiu poate, in mod pasager, sa nu aiba discernamant (somnambulism, betie, hipnoza etc.), caz in care cel care invoca aceasta situatie trebuie sa o dovedeasca. Nu este exclus nici ca o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sa actioneze in anumite imprejurari cu discernamant.
Raportat la obiectul prezentului studiu, opinăm că, atâta timp cât prin noua reglementare civilă s-a înlăturat inegalitatea între sexe, în sensul că, în conformitate cu vechea reglementare numai fata putea să dovedească capacitatea de exercițiu deplină prin căsătorie, deși excluderea unor anumite categorii de persoane de la posibilitatea de a încheia unele raporturi juridice civile ar apărea ca o ingerință, aceasta este totuși una justificată și justificabilă, proporțională și adoptată cu dublul scop, acela al protejării atât a intereselor persoanei presupuse incapabile de a emite o voință juridică în deplină cunoștință de cauză, dar și în scopul protejării intereselor generale, ale societății în general.
Una dintre problemele care s-ar putea ridica în viitor ar fi aceea a limitei de vârstă de la care o persoană este presupusă a avea discernământul faptelor proprii, în sensul că s-ar putea invoca faptul că, în prezent, în era comunicațiilor și accesului la informație, procesul de maturizare poate să intervină mai devreme decât a prevăzut legiuitorul, iar necesitatea de a modifica această limită de vârstă prin micșorarea ei, ar putea fi pusă în discuție.
Însă, cum în prezent aceste probleme nu au fost aduse în prim-planul discuțiilor privind adoptarea și/sau modificarea noii legislații civile în acest sens și mai ales faptul că nu există încă studii de specialitate socio-psihologice care să dovedească contrariul prezumțiilor impuse de legiuitor, nici noi nu ne propunem să dezvoltăm deocamdată critici pe această temă. Astfel, considerăm că această ingerință a legiuitorului este perfect justificată în instituirea prezumțiilor analizate mai sus, și, mai mult de cât atât, situațiile excepționale de dobândire a capacității de exercițiu înaintea majoratului, pot acoperi în prezent aceste posibile critici, prin faptul că se recunoaște posibilitatea dobândirii capacității de exercițiu depline înainte de vârsta majoratului, fie prin căsătorie, fie pentru motive temeinice, situație pe care o vom analiza în detaliu în cele ce urmează.
Consimțământul
Vointa juridica reprezinta un proces complex care presupune existanta a doua elemente: consimtamantul, manifestarea hotararii de a incheia actul juridic și cauza, scopul concret urmarit prin incheierea actului juridic respectiv.
Condițiile consimțământului: discernământ, să nu fie afectat de un viciu și să fie exteriorizat.
Vointa juridica este guvernata de doua principii:
a) Principiul libertatii actelor juridice civile – “Partile sunt libere sa incheie orice contracte si sa determine continutul acestora, in limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele moravuri” (art. 1169 C.civ.)
b) Principiul vointei reale – Vointa presupune existenta unui element intern (psihologic) si a unui element extern (social). Discutiile apar atunci cand nu exista concordanta intre vointa interna si vointa exteriorizata. Codul nostru civil acorda prioritate conceptiei subiective potrivit careia trebuie sa prevaleze vointa interna (reala).
Potrivit doctrinei, consimtamantul reprezinta acea conditie de fond, esentiala si generala a actului juridic civil care consta in hotararea de a incheia un act juridic civil manifestata in exterior.
Consimtamantul dobandeste valoare juridica doar daca:
1. emana de la o persoana cu discernamant;
2. este exteriorizat;
3. este exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;
4. nu este afectat de vreun viciu de consimtamant.
În ceea ce privește cea de-a patra condiție, prin prisma temei prezentului studiu, considerăm că se impune o scurtă analiză a viciilor de consimțământ, având în vedere faptul că, prin reglementarea acestora, legiuitorul acordă instanțelor dreptul să interpreteze voința părților unui contract și chiar să ia măsurile necesare pentru a soluționa litigiul survenit între acestea.
Eroarea
Criteriile de clasificare a erorii sunt multiple, însă le vom retine în cele ce urmează numai pe acelea care au o relevanță în raport de tema prezentei lucrări.
A. Dupa natura realitatii reprezentate intalnim:
a) eroare de fapt reprezintă falsa reprezentare a unei stari de fapt in legatura cu incheierea unui act juridic civil, considerata la momentul incheierii lui. Ea poate privi: obiectul actului juridic, valoarea acestuia ori persoana cocontractantului.
b) eroarea de drept reprezintă falsa reprezentare asupra existentei sau continutului unui act normativ sau a unei norme de drept, dupa caz, la momentul incheierii unui act juridic. Avand in vedere principiul nemo censetur ignorare legem (“nimeni nu se poate prevala de necunoasterea legii”), s-a sustinut in doctrina inadmisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimtamant. Noul Cod civil consacra insa, in art.1207 alin. (3) eroarea de drept, iar in art. 1208 alin.(2) prevede: ”Eroarea de drept nu poate fi invocata in cazul dispozitiilor legale accesibile si previzibile”.
B. In functie de gravitatea si consecintele produse intalnim:
a) Eroare esențială care cade asupra unuia sau mai multe elemente esențiale ale actului juridic civil, distingându-se:
– error in negotium – vizeaza eroarea asupra naturii actului juridic (de ex. o parte crede ca vinde un lucru iar cealalta parte este convinsa ca l-a imprumutat);
– error in corpore – vizeaza eroarea asupra identitatii obiectului (de ex. o parte vinde o bicicleta iar cealalta parte crede ca a cumparat o motoreta);
– eroarea care privește calitățile substanțiale ale obiectului prestației ori a altei împrejurări considerate ca fiind esențiale de către părți și în absența cărora acestea nu ar mai fi încheiat actul juridic civil;
– error in personam reprezintă eroarea cade asupra identității persoanei sau a unei calități a acesteia în absența căreia nu ar fi încheiat contractul.
b) Eroarea neesențială (indiferenta) constituie falsa reprezentare asupra unor elemente neesentiale la incheierea actului juridic (de exemplu eroarea de tehnoredactare, eroarea de calcul – “Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afara de cazul in care, concretizandu-se intr-o eroare asupra cantitatii, a fost esentiala pentru incheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectata la cererea oricareia dintre parti.”, art. 1210 C. civ.)
În Art. 1208 alin. (1) C.civ. legiuitorul reglementează eroarea nescuzabila: “Contractul nu poate fi anulat daca faptul asupra caruia a purtat eroarea putea fi, dupa imprejurari, cunoscut cu diligente rezonabile”.
Totodata, contractul nu poate fi anulat atunci cand eroarea poarta “asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invoca sau, dupa imprejurari, trebuia sa fie asumat de acesta” art. 1209 C.civ.
In acelasi registru se inscriu si erorile de comunicare sau de transmitere, cu privire la care art.1211 C.civ. statueaza: “Dispozitiile privitoare la eroare se aplica in mod corespunzator si atunci cand eroarea poarta asupra declaratiei de vointa ori cand declaratia a fost transmisa inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanta”.
Partea care invoca situatia de eroare in care s-a aflat trebuie sa dea dovada de buna-credinta în invocarea acesteia: “Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigentelor bunei-credinte” (art.1212 C.civ.)
Contractul pentru care se poate invoca anularea pentru eroare poate fi adaptat, dispozițiile art.1213 C.civ. prevăzând un adevărat mecanism care poate fi pus în mișcare și poate fi utilizat în următoarele condiții:
“(1) Daca o parte este indreptatita sa invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealalta parte declara ca doreste sa execute ori executa contractul asa cum acesta fusese inteles de partea indreptatita sa invoce anulabilitatea, contractul se considera ca a fost incheiat asa cum l-a inteles aceasta din urma parte.
(2) In acest caz, dupa ce a fost informata asupra felului in care partea indreptatita sa invoce anulabilitatea a inteles contractul si inainte ca aceasta sa fi obtinut anularea, cealalta parte trebuie, in termen de cel mult 3 luni de la data cand a fost notificata ori de la data cand i s-a comunicat cererea de chemare in judecata, sa declare ca este de acord cu executarea sau sa execute fara intarziere contractul, astfel cum a fost inteles de partea aflata in eroare.
(3) Daca declaratia a fost facuta si comunicata partii aflate in eroare in termenul prevazut la alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul de a obtine anularea este stins si notificarea prevazuta la alin. (2) este considerata lipsita de efecte”.
II. Dolul
Dolul (dolus) sau viclenia consta in totalitatea manoperelor frauduloase (mincinoase, dolosive) pe care una dintre parti le intrebuinteaza cu ocazia incheierii actului juridic pentru a induce in eroare cealalta parte si a o determina sa incheie actul juridic respectiv, manopere fara de care partea indusa in eroare nu ar fi incheiat actul. Dolul este deci o eroare provocata, nemaiavand caracterul spontan al erorii propriu-zise.
Potrivit art. 1214 C.civ.,“(1) Consimtamantul este viciat prin dol atunci cand partea s-a aflat intr-o eroare provocata de manoperele frauduloase ale celeilalte parti ori cand aceasta din urma a omis, in mod fraudulos, sa il informeze pe contractant asupra unor imprejurari pe care se cuvenea sa i le dezvaluie.
(2) Partea al carei consimtamant a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar daca eroarea in care s-a aflat nu a fost esentiala.
(3) Contractul este anulabil si atunci cand dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte parti
(4) Dolul nu se presupune”.
Ne aflam in prezenta dolului ca viciu de consimtamant daca sunt intrunite cumulativ doua conditii:
a) existenta elementului obiectiv (material) care consta in folosirea mijloacelor viclene (dolosive, mincinoase) pentru a induce in eroare cealalta parte;
b) existenta elementului subiectiv (intentional) care consta in intentia de a induce in eroare cealalta parte pentru a o determina sa incheie actul juridic respectiv.
In functie de consecintele pe care le are asupra valabilitatii actului juridic intalnim:
a) Dolul principal (dolus dans causam contractui), care cade asupra unor elemente determinante la incheierea actului juridic civil si care atrage sanctiunea nulitatii relative asupra actului astfel incheiat.
b) Dolul incident (dolus incidens), este dolul incidental, secundar, care cade asupra unor elemente nedeterminante la incheierea actului juridic si care da numai dreptul la o actiune in despagubire (cum ar fi, de exemplu, reducerea corespunzatoare a pretului).
Pentru a putea fi considerat viciu de consimtamant, dolul trebuie sa indeplineasca cumulativ doua conditii:
a) sa fie determinant pentru incheierea actului juridic;
b) sa provina de la cealalta persoana.
Sanctiunea incidenței dolului, ca viciu de consimtamant este nulitatea relativa, actiunea in anulare putand fi promovata doar de victima manoperelor dolosive.
Dolul nu se presupune (art.1214 alin. (4) C.civ.) , ci trebuie dovedit de partea care il invoca, dovada sa putandu-se face prin orice mijloc de proba (inclusiv martori si prezumtii), avand in vedere ca dolul reprezinta un fapt juridic.
Articolul 1215 C.civ. reglementeaza dolul comis de un tert:
“(1) Partea care este victima dolului unui tert nu poate cere anularea decat daca cealalta parte a cunoscut sau, dupa caz, ar fi trebuit sa cunoasca dolul la incheierea contractului.
(2) Independent de anularea contractului, autorul dolului raspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta”.
III.Violența
Violenta reprezintă faptul de a insufla unei persoane, prin amenintare, temerea cu producerea unui rau de natura a o determina sa incheie un act juridic pe care, in lipsa acelei temerii, nu l-ar fi incheiat.
Violenta este o constrangere menita sa obtina consimtamantul unei alte persoane care, desi constienta ca nu trebuie sa incheie acel act juridic, nu se poate opune, nefiind libera sa decida, si incheie actul juridic.
Potrivit art. 1216 C.civ. :“(1) Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fara drept, de cealalta parte sau de un tert.
(2) Exista violenta cand temerea insuflata este de asa natura incat partea amenintata putea sa creada, dupa imprejurari, ca, in lipsa consimtamantului său, viata, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav si iminent.
(3) Violenta poate atrage anularea contractului si atunci cand este indreptata impotriva unei persoane apropiate, precum sotul, sotia, ascendentii ori descendentii partii al carei consimtamant a fost viciat.
(4) In toate cazurile, existenta violentei se apreciaza tinand seama de varsta, starea sociala, sanatatea si caracterul celui asupra caruia s-a exercitat violenta, precum si de orice alta imprejurare ce a putut influenta starea acestuia la momentul incheierii contractului.”
Violenta presupune existenta a doua elemente:
a) Elementul obiectiv (exterior) îl reprezintă amenintarea cu producerea unui rau a carui natura poate fi:
– patrimoniala (amenintarea cu distrugerea unui bun);
– fizica (amenintarea cu vatamarea sanatatii sau a integritatii corporale a persoanei ori a altor persoane de care aceasta este legata printr-o afectiune puternica);
– morala (amenintarea cu compromiterea reputatiei, parasirea etc.)
b) Elementul subiectiv (interior, psihologic) reprezentat de starea de teama insuflata persoanei amenintate. Victima incheie actul juridic pentru a evita posibilitatea producerii raului cu care a fost amenintata.
Pericolul care inspira temerea trebuie sa fie “grav si iminent”, adica sa aiba o anumita importanta iar temerea respectiva sa existe la momentul incheierii actului juridic.
Clasificari:
a) Dupa efectele produse asupra vointei persoanei intalnim:
– violenta fizica (vis) reprezintă amenintarea priveste integritatea fizica a persoanei ori bunurile acesteia. Cand victima este redusa la rolul de simplu instrument la incheierea actului juridic (de ex. conducerea fortata a mainii pentru a semna actul juridic), violenta este destructiva de consimtamant, echivaland cu lipsa consimtamantului si atragand sanctiunea nulitatii absolute a actului juridic respectiv.;
– violenta psihica sau morala (metus) constituie amenintarea priveste producerea unui rau moral (care poate viza onoarea, reputatia, sentimentele unei persoane etc.)
b) Dupa caracterul amenintarii intalnim:
– violenta legitima (justa), facuta in exercitarea unui drept si care nu atrage sanctiunea nulitatii;
– violenta nelegitima (injusta), facuta fara drept si care atrage sanctiunea nulitatii relative a actului juridic.
Pentru ca actul juridic sa poata fi anulat pentru existenta violentei ca viciu de consimtamant trebuie ca:
1. violenta sa fi fost determinanta pentru incheierea actului juridic – In aprecierea acestui criteriu se tine cont de “varsta, starea sociala, sanatatea si caracterul celui asupra caruia s-a exercitat violenta” (art.1216 alin.(4) C.civ.) ;
2. violenta sa fi fost nelegitima – Amenintarea cu exercitiul unui drept constituie violenta numai atunci cand este “facuta cu scopul de a obtine avantaje injuste” (art.1217).
Totodata, potrivit art.1219, “Simpla temere izvorata din respect, fara sa fi fost violenta, nu atrage anularea contractului”.
Ne aflam in situatia violentei ca viciu de consimtamant si atunci cand ea provine de la un tert:
“(1) Violenta atrage anularea contractului si atunci cand este exercitata de un tert, insa numai daca partea al carei consimtamant nu a fost viciat cunostea sau, dupa caz, ar fi trebuit sa cunoasca violenta savarsita de catre tert.
(2) Independent de anularea contractului, autorul violentei raspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.” (art. 1220 C.civ.)
Sanctiunea violentei poate fi nulitatea relativa a actului juridic civil, daca este vorba de violenta-viciu de consimtamant sau nulitatea absoluta a actului juridic civil, daca este vorba de violenta destructiva de consimtamant.
Proba violentei se poate face prin orice mijloc de proba (inclusiv prezumtii si martori), avand in vedere ca ne aflam in situatia unui fapt juridic
IV. Leziunea
Leziunea reprezintă o disproportie vadita intre valoarea contraprestatiilor partilor actului juridic, la momentul incheierii acestuia, disproportie care genereaza o paguba materiala pentru una dintre parti.
Potrivit art. 1221:“(1) Exista leziune atunci cand una dintre parti, profitand de starea de nevoie, de lipsa de experienta ori de lipsa de cunostinte a celeilalte parti, stipuleaza in favoarea sa ori a unei alte persoane o prestatie de o valoare considerabil mai mare, la data incheierii contractului, decat valoarea propriei prestatii.
(2) Existenta leziunii se apreciaza si in functie de natura si scopul contractului.
(3) Leziunea poate exista si atunci cand minorul isi asuma o obligatie excesiva prin raportare la starea sa patrimoniala, la avantajele pe care le obtine din contract ori la ansamblul circumstantelor.”
Potrivit conceptiei obiective, persoana care invoca leziunea are doar obligatia de a face dovada disproportiei vadite intre contraprestatii. In conceptia subiectiva, pe langa dovada disproportiei vadite, mai trebuie dovedit si ca cealalta parte a profitat de starea de nevoie a partii lezate.
Un act juridic civil poate fi anulat pentru leziune daca:
– paguba provocata este o consecinta directa a acelui act juridic;
– paguba a existat din chiar momentul incheierii actului juridic (paguba nu a aparut ulterior);
– exista o disproportie vadita intre prestatiile la care se obliga partile;
– partea lezata se afla intr-o stare de nevoie sau era lipsita de experienta ori de cunostinte;
– cealalta parte sa fi profitat de starea de nevoie, de lipsa de experienta ori de lipsa de cunostinte a partii lezate.
Art.1222 C.civ. prevede sanctiunile sau remediile in cazul leziunii-viciu de consimtamant:
“(1)Partea al carei consimtamant a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligatiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi indreptatita.
Cu exceptia cazului prevazut de art. 1221 alin.(3), actiunea in anulare este admisibila numai daca leziunea depaseste jumatate din valoarea pe care o avea, la momentul incheierii contractului, prestatia promisa sau executata de partea lezata. Disproportia trebuie sa subziste pana la data cererii de anulare.
(3) In toate cazurile, instanta poata sa mentina contractul daca cealalta parte ofera, in mod echitabil, o reducere a propriei creanta sau, dupa caz, o majorare a propriei obligatii. Dispozitiile art. 1213 privitoare la adaptarea contractului se aplica in mod corespunzator.”
Sanctiune si prescriptie: Trebuie retinut termenul de 1 an de la data incheierii contractului ca termen la care dreptul la actiunea in anulare sau in reducerea obligatiilor pentru leziune se prescrie (art.1223 C.civ.).
In art. 1224 c. civ. sunt precizate contractele care nu pot fi atacate pentru leziune: “contractele aleatorii, tranzactia, precum si alte contracte anume prevazute de lege”.
Concluzia în raport de obiectul prezentului studiu, ca urmare a analizei viciilor de consimțământ este aceea că legiuitorul, indiferent de manifestarea exeternă a voinței părților, printr-un act sub semnătură privată sau chiar unul autentic, prevede posibilitatea părții a căror interese au fost lezate prin nerespectarea dispozițiilor privind condițiile consimțământului de a solicita anularea în fața instanțelor de judecată actului astfel încheiat, ceea ce este de natură să influențeze modul în care trebuie să fie perceput consimțământul de către actorii raportului juridic civil, aceștia trebuind să conștientizeze importanța raportului pe care urmează să îl încheie și să acorde importanța cuvenită îndeplinirii condițiilor expres prevăzute de lege pentru valabila încheiere a actului juridic.
Mai mult decât atât, legislația noastră prevede de asemenea dreptul promitentului cumpărător al unui bun care a semnat un antecontract cu un promitent vânzător, ca în cazul în care acesta din urmă refuză să încheie actul juridic, de a solicita instanței de judecată să suplinească consimțământul promitentului vânzător și să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
OBIECTUL ACTULUI JURIDIC CIVIL
Obiectul actului juridic civil îl reprezintă conduita partilor stabilita prin respectivul act juridic și anume prestatiile (actiunile sau inactiunile) la care sunt indreptatite ori de care sunt tinute partile.
Obiectul actului juridic civil este o conditie de fond, esentiala si generala. Astfel, potrivit art.1225 C.civ.: “(1) Obiectul contractului il reprezinta operatiunea juridica, precum vanzarea, locatiunea, imprumutul si altele asemenea, convenita de parti, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor si obligatiilor contractuale.
(2) Obiectul contractului trebuie sa fie determinat si licit, sub sanctiunea nulitatii absolute.
(3) Obiectul este ilicit atunci cand este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.”
Conditiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil se impart in:
Conditii generale de valabilitate a obiectului:
1. obiectul trebuie sa existe;
2. obiectul trebuie sa fie in circuitul civil (“Numai bunurile care sunt in circuitul civil pot face obiectul unei prestatii contractuale” – art.1229 C.civ.), adica sa faca parte dintre bunurile alienabile. Bunurile care nu sunt in circuitul civil (inalienabile) nu pot fi instrainate sau dobandite prin acte juridice (de ex. statutul civil al persoanei, bunurile din domeniul public, drepturile subiective civile nepatrimoniale);
3. obiectul trebuie sa fie determinat (res certa) sau determinabil (bunuri de gen- res genera), adica sa poata fi determinat prin stabilirea cantitatii, a calitatii, a valorii sau prin stabilirea unor criterii pe baza carora se va face determinarea. In art. 1226 se prevede: “(1) Obiectul obligatiei este prestatia la care se angajeaza debitorul. (2) Sub sanctiunea nulitatii absolute, el trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil si licit.”
4. obiectul trebuie sa fie posibil, deoarece nimeni nu se poate obliga la ceva imposibil de realizat (ad impossibilium, nulla obligatio).
5. obiectul trebuie sa fie licit si moral – “Obiectul este ilicit atunci cand este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.” (art.1225 alin.(3) C.civ.)
B) Conditii speciale de valabilitate a obiectului:
1. persoana care se obliga trebuie sa fie titulara dreptului subiectiv civil. Astfel, este valabil actul juridic prin care o parte se obliga sa depuna toate diligentele pentru a convinge un tert sa incheie ori sa ratifice un act juridic, pentru ca ne aflam in situatia faptei proprii a celui ce si-a asumat obligatia. In art. 1230 c. civ. se prevede:
“Daca prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui tert pot face obiectul unei prestatii, debitorul fiind obligat sa le procure si sa le transmita creditorului sau, dupa caz, sa obtina acordul tertului. In cazul neexecutarii obligatiei, debitorul raspunde pentru prejudiciile cauzate.”
2. cel ce se obliga trebuie sa fie titularul dreptului, potrivit adagiilor nemo dat quod non habet si nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.
3. sa existe autorizatia ceruta de lege, pentru acele acte juridice care au ca obiect bunuri ce pot circula numai in conditii speciale (regimul armelor si munitiilor, regimul substantelor toxice etc.)
Cu privire la determinarea calitatii obiectului, “Atunci cand nu poate fi stabilita potrivit contractului, calitatea prestatiei sau a obiectului acesteia trebuie sa fie rezonabila sau, dupa imprejurari, cel putin de nivel mediu.” (art.1231 C.civ.)
Cu privire la obiectul actului juridic civil, Codul civil stabileste si modalitatea de determinare a obiectului de catre un tert (art.1232), determinarea pretului intre profesionisti (art.1233) precum si modalitatea de raportare la un factor de referinta (art.1234).
Prin prisma prezentului studiu, intervenția statului în ceea ce privește obiectul contractului este cea mai vizibilă și cea mai pregnantă prin însăși existența unor dispoziții legale care tind să limiteze fie cantitativ fie calitativ obiectul anumitor contracte:
Cazul înstrăinării de imobile, când, pe lângă dispozițiile imperative privind forma actelor juridice, dispoziții legale din legi speciale prevăd dispoziții suplimentare a căror nerespectare poate fi sancționată cu nulitatea relativă a contractului astfel încheiat.
Astfel, Legea nr. 372/2005 republicată, privind performanța energetică a clădirilor prevede obligația proprietarului imobilului care urmează să facă obiectul contractului de înstrăinare sau chiar închiriere de a comunica celelalte părți, anterior încheierii contractului o copie de pe Certificatul de performanță energetică a clădirii sau părții din imobil care va face obiectul tranzacției respective, iar la momentul încheierii contractului prin care se transmite proprietatea, să transmită noului proprietar originalul Certificatului.
Conform definiției conferite de acelașia act normativ, acest certificat reprezintă acel „document elaborat conform metodologiei de calcul al performanței energetice a clădirilor, prin care este indicată performanța energetică a unei clădiri sau a unei unități de clădire și care cuprinde date cu privire la consumurile de energie în clădiri și care, după caz, poate fi însoțit de recomandări de reducere a acestora.”
Regelementarea din dreptul intern este consecința transpunerii dispozițiilor Directivei 2010/31/UE, care motivează necesitatea evaluării și monitorizării performanțelor energetice ale clădirilor prin prisma protecției mediului înconjurător, constatându-se că în prezent 40% din consumul energiei electrice în UE provine din consumul energetic al clădirilor, Directiva impunându-și obiectivul ambițios ca prin aceste măsuri, în anul 2020 procentul menționat anterior să scadă la 20%.
Așadar, pentru a justifica această limitare a libertății de a contracta, se invocă practic motive de ordine publică (deși normele sunt dispozitive), apelându-se în fapt la specificul economiei de piață pentru a realiza scopul atins, deoarece vânzătorul, având în vedere că este obligat să comunice cumpărătorului informațiile privind indicatorii energetici ai imobil, riscă, dacă acești indicatori ai imobilului său nu sunt competitivi, să fie nevoit să vândă la un preț mult mai mic decât cel pe care îl putea percepe dacă ar fi adus imobilului îmbunătățirile necesare pentru a-i crește valorile energetice.
Per total, considerăm că această măsură, nefiind foarte costisitoare în sine, este atât justificată atât în contextul actual al degradării vizibile și progresive a mediului înconjurător, dar considerăm că poate avea efecte pozitive și asupra îmbunătățirii calității vieții, un imobil performant din punct de vedere energetic asigurând atât confortul ambiental necesar, dar și scăderea cheltuielilor cu întreținerea acestuia.
De asemenea, la încheierea unui Contract prin care se înstrăinează dreptul de proprietate „asupra clădirilor, terenurilor și a mijloacelor de transport, contribuabilii trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligațiilor fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit alin. (2), inclusiv sumele reprezentând amenzi existente în evidența organului fiscal.”
În ceea ce ne privește, deși contextul crizei economice și reducerea considerabilă a veniturilor bugetare ar putea justifica adoptarea unei astfel de măsuri, considerăm că o astfel de limitare a dreptului de a contracta care nu are în totalitate o legătură directă cu obiectul contractului și în definitiv a dreptului de a dispune de propriul bun nu este proporțională cu scopul urmărit și interesul protejat.
Mai mult decât atât, efectul negativ al acestei măsuri constă în scăderea volumului de astfel de tranzacții, ceea ce are în mod evident ca efect imediat scăderea impozitelor și taxelor colectate tot de bugetul de stat aferent acestor tranzacții. Așadar, cu atât mai mult lipsa proporționalității măsurii apare mai evidentă.
De aceea, de lege ferenda, propunem modificarea acestei măsuri și încercarea de reechilibrare a acestei disproporții vădite prin limitarea condiționării la plata taxelor și impozitelor aferente bunului înstrăinat.
Alte documente necesare la încheierea unui contract care are ca obiect înstrăinarea unui imobil sunt: adeverința eliberată de către asociația de proprietari care atestă achitarea la zi a cotelor de contribuție la cheltuielile asociației de proprietari pentru imobil, în temeiul Art. 20 din Legea 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, precum și a unei adeverințe care atestă dovada achitării celorlalte utilități publice care nu sunt incluse în cheltuielile gestionate de asociația de proprietari, conform Art. 53 din Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilități publice.
Aceste două dispoziții legale prevăd chiar interdicția adresată notarului public de a autentifica contractele de înstrăinare a imobilelor pentru care nu s-a făcut achitarea utilităților aferente.
Considerăm că justificarea unei astfel de măsuri rezidă în necesitatea de a proteja cumpărătorul de o eventuală intenție a vânzătorului de a ascunde unele datorii ale imobilului care ar putea deveni mult prea costisitoare pentru acesta.
Considerăm că, având în vedere situațiile ivite în practică anterior reglementării, o astfel de măsură este una care are o justificare practică imediată și este proporțională cu interesul protejat și scopul urmărit, cu atât mai mult cu cât există și o atenuare a acestor dispoziții, în sensul că într-un astfel de contract pot fi inserate clauze prin care cumpărătorul poate să declare că încheie contractul cu preluarea datoriilor existente.
Așa cum am menționat la începutul acestui subpunct, comun tuturor acestor dispoziții este sancțiunea nerespectării lor, și anume nulitatea relativă. Astfel, deși unele dintre motivele reglementării acestor restricții sunt de ordine publică, prevederile legale au caracter dispozitiv, invocarea nulității contractului încheiat cu nerespectarea acestora fiind condiționată de dovedirea unei vătămări rezultate ca urmare a acestor încălcări, vătămare care nu poate fi altfel înlăturată.
În plus, considerăm că ar trebui dovedit în astfel de situații, ca și în cazul erorii sau dolului ca vicii de consimțământ, motivul de nulitate invocat trebuie să privească sau să fie în legătură cu elemente determinante pentru formarea voinței de a contracta, în sensul că, dacă partea care invocă nulitatea ar fi cunoscut informațiile de care a fost privată prin neprezentarea vreunuia dintre documentele menționate mai, nu ar mai fi contractat.
O altă situație în care statul intervine prin reglementări care restrâng libertatea contractuală este cazul piețelor reglementate și a regulamentelor aplicate acestor tipuri de tranzacții, statul negreșit prin normând conduita actorilor pe aceste piețe în cele mai mici detalii (obligativitatea încheierii contractului de achiziționare acțiuni prin mandatar, supravegherea efectuată de către C.N.V.M., procedura de aprobare a prospectului/documentului de ofertă publică etc.);
De asemenea, trebuie să amintim în această secțiune și cazul contractelor de asigurare, în cadrul cărora o mare parte din clauzele contractuale care definesc întinderea obligațiilor părților contractante sunt de asemenea reglementate în amănunt și sunt impuse de autoritățile competente care reglementează activitatea societăților de asigurare;
Nu trebuie să pierdem din vedere nici cazul reglementărilor prețurilor impuse pentru anumite produse. În acest caz, prețurile impuse pot fi minimale, pentru protejarea intereselor producătorilor, sau maximale (ca de exemplu, salariul minim pe economie garantat în plată, precum și prețurile reglementate în perioadele de criză pentru anumite alimente considerate de bază), pentru protejarea intereselor beneficiarilor/cumpărătorilor, însă astfel de măsuri, în unele cazuri, în care se urmărește ca prețul să fie unul accesibil pentru toți cumpărătorii, are în general efecte contrare, blocând bunul mers al pieței, motiv pentru care intervențiile de acest gen sunt destul de rare și limitate în timp;
O intervenție a statului asupra obiectului contractului o reprezintă și teoria impreviziunii și protecția consumatorilor, noțiuni ce vor fi tratate separat în cadrul secțiunii dedicate studiilor de caz din capitolul următor;
De asemenea, antrepriza în domeniul construcțiilor este reglementată de numeroase normative tehnice care sunt impuse de stat pentru protecția beneficiarilor construcției (normative de rezistență, etc.).
C. CAUZA ACTULUI JURIDIC CIVIL
Potrivit art. 1235 C. civ., “Cauza este motivul care determina fiecare parte sa incheie contractul”. Cauza (scopul) unui act juridic reprezintă deci obiectivul urmarit de parti la incheierea acelui act juridic.
Cauza este o conditie de fond, esentiala, de validitate si generala a actului juridic civil ce consta in raspunsul la intrebarea “pentru ce s-a incheiat actul juridic civil ?”
Situatia actelor juridice acauzale este una specială, acestea fiind valabile independent de cauza lor juridica. Ele trebuie sa respecte insa formalitatile impuse de lege si nu pot fi valorificate decat daca se prezinta inscrisul in care sunt incorporate. Sunt acte acauzale titlurile de valoare (cambii, cecuri etc.) care sunt inscrisuri ce constata existenta unor drepturi de creanta.
Potrivit vechiului Cod civil din 1864, cauza era formata din:
Scopul imediat (causa proxima) reprezintă un element abstract, obiectiv si invariabil al cauzei in aceeasi categorie de acte juridice. De exemplu, in situatia actelor juridice cu titlu gratuit (donatia), scopul imediat consta in intentia de a spori patrimoniul celui gratificat fara a primi in schimb o contraprestatie; in situatia actelor juridice reale (vanzarea-cumpararea) scopul imediat consta in prefigurarea remiterii bunului.
b) Scopul mediat (causa remota) care reprezintă motivul determinant pentru incheierea actului juridic, motiv ce poate consta in calitatile unei persoane sau in insusirile unei prestatii. Scopul mediat este un element concret, subiectiv si variabil al cauzei de la o categorie de acte juridice la alta sau de la un act juridic la altul.
Potrivit Noului Cod civil, cauza este definita doar prin considerarea scopului mediat.
Astfel, Art. 1236 C.civ. prevede conditiile de valabilitate a cauzei:
“(1) Cauza trebuie sa existe, sa fie licita si morala.
(2) Cauza este ilicita cand este contrara legii si ordinii publice.
(3) Cauza este imorala cand este contrara bunelor moravuri”.
Cauza trebuie sa existe, adica partea trebuie sa isi poata reprezenta corect fapta sa ori consecinta acesteia. Daca lipseste discernamantul, lipseste si cauza. Lipsa cauzei va fi apreciata la momentul incheierii actului juridic.
Cauza trebuie sa fie licita, adica sa nu fie contrara legii si ordinii publice. Aprecierea liceitatii cauzei unui act juridic civil se face de catre judecator, putandu-se folosi orice mijloace de proba.
Cauza este ilicita “si atunci cand contractul est doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative” (frauda la lege, art.1237 C.civ.) De exemplu, cauza este ilicita atunci cand o parte se obliga sa ii plateasca celeilalte parti o suma de bani pentru ca aceasta din urma sa comita o infractiune.
Cauza trebuie sa fie morala, adica sa nu fie contrara bunelor moravuri (regulilor de convietuire sociala), indiferent daca acestea sunt sau nu consacrate de lege.
Putem intalni situatii in care o cauza, desi nu incalca o dispozitie legala expresa (adica este licita), sa fie imorala.
Cauza sa fie reala – In vechiul Cod civil aceasta conditie era consacrata expres de art. 966, potrivit caruia o obligatie care se sprijinea pe o cauza falsa nu producea niciun efect juridic.
Exemplu de cauza falsa este acela când donatorul crede ca persoana gratificata (persoana care primeste donatia) ii este ruda apropiata, ulterior dovedindu-se ca nu exista vreo relatie de rudenie. Scopul mediat fusese intentia de a gratifica cealalta persoana tocmai in considerarea calitatii ei de ruda apropiata, eroarea asupra insusirilor persoanei atragand in aceasta situatie falsitatea cauzei.
Sanctiunea care se aplica in lipsa uneia dintre conditiile de valabilitate a cauzei este prevazuta de art. 1238 C.civ.:
“(1) Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu exceptia cazului in care contractul a fost gresit calificat si poate produce alte efecte juridice.
(2) Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta a contractului daca este comuna ori, in caz contrar, daca cealalta parte a cunoscut-o sau, dupa imprejurari, trebuia s-o cunoasca”.
Sarcina probei ii incumba persoanei care invoca lipsa ori nevalabilitatea cauzei unui act juridic civil. Totodata, potrivit art. 1239 C.civ., sunt instituite doua prezumtii relative:
– prezumtia privind valabilitatea cauzei – “(1) Contractul este valabil chiar atunci cand cauza nu este expres prevazuta.” (art. 1239 alin.(1) C.civ.)
– prezumtia privind existenta cauzei – “(2) Existenta unei cauze valabile se prezuma pana la proba contrara.” (art.1239 alin.(2) C.civ.)
CAPITOLUL II – Principiul forței obligatorii a contractului și excepțiile de la acesta
Secțiunea 1: Principiul forței obligatorii a actului juridic civil (Pacta sunt servanda)
Noțiune și fundament
Principiul forței obligatorii reprezintă acea regulă conform căreia actul juridic civil valabil încheiat se impune autorilor (în cazul convențiilor) sau autorului (în cazul actului juridic unilateral) întocmai ca și legea.
Acest principiu este reglementat de art. 1270 N.C.C.: „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”.
Așadar, actul juridic este obligatoriu pentru părți și nu facultativ, acestea trebuind să-l respecte ca și cum aceasta ar fi legea. Această obligație subzistă și pentru instanța căreia i-a fost dedus spre judecare un litigiu ce are ca temei actul juridic respectiv, ceea ce presupune că aceasta este ținută de conținutul dat de părți prin voința lor reală în momentul adoptării unei soluții ce vizează interpretarea sau executarea actului juridic civil respectiv.
În legătură cu sintagma „putere de lege” în doctrină s-a precizat în mod întemeiat că aceasta este o metafora juridică, convenția neputându-se confunda cu legea cel puțin din doua motive: primul dintre ele caracterul de act individual al convenției prin comparație cu legea care are un caracter general, impersonal și normativ și cel de-al doilea privește posibilitatea de modificare a convenției care aparține părților, în timp ce acestea nu pot modifica legea, posibilitate care aparține în mod exclusiv legiuitorului.
Trebuie de asemenea reținut că numai actele juridice valabil încheiate au această putere de lege între părți, așadar acestea sunt obligate să respecte normele imperative ale legii, în caz contrar, actele fiind lovite de nulitate, fiind lipsite de efecte și implicit de forță obligatorie, inclusiv între părți.
Explicația este aceea că normele private, așa cum sunt cele derivate din actele juridice, nu pot fi contrare normelor juridice obiective sau publice, întrucât ele trebuie să fie juridic întotdeauna supsue normei legale imperative.
Doctrina clasică a dreptului civil fundamentează principiul forței obligatorii pe teoria autonomiei de voință, susținând că: „acordul de voință care creează contractul este suveran”. Dintre teoriile moderne cu privire la fundamentul acestui principiu, cea mai importantă este teoria normativistă a lui Hans Kelsen care ajunge la concluzia că forța obligatorie a contractului derivă din faptul că acesta are o funcție creatoare de drept între părți, acestea dobândind drepturi și obligații pe care nu le aveau înainte.
Contrazicând teoriile clasice, Kelsen a promovat ideea că sursa efectului obligatoriu al actului juridic civil nu se regăsește în voința părților ci în legea pozitivă: „(…) convenția nu are o asemenea forță obligatorie prin ea însăși, ci aceasta forță trebuie să-i fie atribuită de o normă sau de un ordin superior în dreptul intern, prin lege”. Spre a continua argumentarea el afirmă că un contract „este obligatoriu în masura în care ordinea juridică îl consideră ca o stare de fapt creatoare de drept; sau în alți termeni, în masura în care o normă de grad superior (legea sau o cutumă) autorizează subiectelor (prin delegare) o normă de un grad inferior ”.
În prezent doctrina fundamentează principiul pe nevoia de stabilitate și siguranță a circuitului civil și pe considerentul de ordin moral al respectării cuvântului dat.
B. Excepții de la principiul forței obligatorii
Prin excepții de la principiul forței obligatorii, înțelegem acele situații în care efectele actului juridic civil nu se mai produc așa cum au prevăzut părțile la încheierea lui, ci independent de voința părților sau a părții, aceste efecte sunt fie mai restrânse fie mai întinse decât cele inițiale.
În doctrină se deosebesc atât cazuri de restrângere a forței obligatorii a unui act juridic civil precum și cazuri de extindere a acesteia.
Cazurile de restrângere a forței obligatorii a actului juridic reprezintă de acele situații reglementate în mod expres de lege în care actul juridic civil își înceteaza efectele înainte de termen datorita dispariției unui element al sau.
Astfel de situații derogatorii de la regulă sunt:
încetarea contractului de locațiune din cauza pieirii totale sau considerabile a bunului (art. 1818, alin. 1), întrucât obiectul contractului de locațiune este dreptul de folosință asupra bunului pe care locatorul trebuie să i-l asigure locatarului pe toata durata contactului astfel încat bunul să poată fi folosit conform destinației pentru care a fost închiriat;
obligarea comodatarului de către instant la restituirea bunului înainte de expirarea termenului stipulat de părți sau înainte de satisfacerea trebuințelor sale, însă numai atunci când comodantul are el însuși o nevoie urgentă și neprevăzută de bun (art. 2156);
încetarea contractului de concesiune datorită dispariției dintr-o cauză de forță majoră a bunului concesionat, precum și încetarea aceluiași contract datorită renunțării concesionarului datorită imposibilității obiective de a exploata bunul concesionat, art. 57 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică;
încetarea la cererea titularului, în caz de survenire a unor evenimente care constituie cauze de forță majoră și care determină imposibilitatea obiectivă și definitivă de îndeplinire a unor obligații și/sau realizare a unor drepturi ale titularului prevăzute în acord și care sunt esențiale pentru realizarea operațiunilor petroliere art. 38 lit. d) din Legea 238/2004.
Aceste excepții de la pricipiul forței obligatorii sunt generate de apariția unor cauze de cele mai multe ori de forță majoră care pun părțile în mod obiectiv în imposibilitatea de a-și exercita drepturile și a-și executa obligațiile în conformitate cu acordul lor de voință inițial.
O altă categorie de excepții se datorează caracterului intuitu persone ale anumitor acte juridice, între care cu titlu de exemplu:
încetarea contractului de mandat din cauza morții, insolvabilității sau falimentului mandantului sau mandatarului însă potrivit noului Cod civil mandatul nu încetează atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unor activități cu caracter de continuitate (art. 2030 lit. c);
încetarea împrumutului de folosință din cauza morții comodatarului, dacă împrumutul respectiv s-a făcut cu luarea în considerare a persoanei comodatarului (art. 1156);
încetarea contractului de societate civilă datorită morții, punerii sub interdicție sau insolvabilitatea unuia dintre asociați, afară de cazul în care s-a stipulat ca la moartea unui asociat societatea să continuie de drept cu moștenitorii acestuia;
încetarea contractului poate surveni și în cazul în care acesta rămâne fără cauză ca în cazul contractului de asigurare care este desființat dacă înainte ca obligația asiguratorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă, precum și dacă, după ce obligația menționată a început să producă efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă art. 2205 alin.(1) C. Civ.
Cazurile de extindere a forței obligatorii:
prorogarea efectelor actului juridic prin lege, peste termenul stabilit de părti;
prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării lor pe timpul cât durează cauza de suspendare, spre exemplu caz de forță majoră;
acordarea prin lege a unui termen ce are ca efect amânarea generală a executării unor obligații contractuale de către o anumită categorie de debitori în considerarea unor împrejurări excepționale precum crize economice, conflicte militare.
După cum s-a reținut în doctrină, nu se vor reține drept excepții de la principiul în discuție acele cazuri în care producerea mai multor efecte decât cele stabilite la încheierea contractului au loc în temeiul unui acord tacit sau expres al părților, cum este situația tacitei relocațiuni.
Un caz cu totul aparte îl reprezintă dreptul de preempțiune reglementat de Art. L.212-2 și următoarele din Codul urban francez, care instituie un drept de preempțiune al autorităților locale franceze asupra anumitor imobile aflate într-o zonă declarată anterior de către acestea ca zonă de interes în vederea exploatării într-un anumit scop bine definit de lege.
În acest scop, este conceput și publicat un Act de înființare a zonei, care prevede în mod concret și detaliat titularii dreptului de preempțiune, precum și condițiile în care aceștia pot uza de acest drept și limitele teritoriale vizate.
Actele vizate de acest drept sunt orice acte cu titlul oneros și care au ca obiect transmiterea dreptului de proprietate. Sunt excluse deci actele cu titlu gratuit, dar și ieșirile din indiviziune, partajele sau vânzările în cadrul procedurilor de lichidare judiciară.
Acesta este un caz special similar exproprierii, dar care are efecte mult mai puțin drastice și care poate fi prevăzut de persoana care intenționează să înstrăineze imobilul. Aceasta este o modalitate prin care autoritățile franceze dau dovadă de respect sporit față de proprietatea privată, gândind și planificând din timp zonele de interes public astfel încât proprietarii să poată cunoaște acest interes, fiind o variantă preferabilă exproprierii care are uneori un impact emoțional și, de ce nu și financiar asupra proprietarilor expropriați care se văd într-un timp foarte scurt puși în situația de a-și schimba uneori chiar radical viața datorită faptului că autoritățile nu au putut să prevadă din timp necesitatea de ordin public.
Așadar, complementar exproprierii, propunem de lege ferenda adoptarea în dreptul nostru a unor dispoziții similare pentru a oferi posibilitatea autorităților publice prevăzătoare să poată deține un drept de preempțiune asupra pentru achiziționarea de imobile în cadrul unei zone declarată de interes public.
SECȚIUNEA A 2-A: STUDII DE CAZ
Având în vedere faptul că încă de la începutul studiului am relevat faptul că tema prezentei teze este una foarte vastă, iar a avea pretenția de a cuprinde o analiză aprofundată a tuturor modalităților în care se manifestă în fapt intervenționsimul statal ar reprezenta un demers imposibil, având în vedere nenumăratele reglementări prevăzute în legile speciale.
De aceea, am ales trei teme ilustrative pentru această ultimă secțiune a lucrării cu intenția de a le supune analizei și a releva acele mecanisme pe care statul le pune în mișcare sau cel puțin le pune la îndemâna puterii judiciare pentru a interveni într-un mod sau în altul în formarea voinței juridice cuprinsă într-un contract civil.
Aceste trei teme privesc: contractele impuse de lege, teoria impreviziunii și noțiunile de contract de adeziune, clauze abuzive și protecția consumatorului.
CONTRACTELE IMPUSE DE LEGE
Există situații în care tot sub paravanul protejării intereselor de ordine publică, statul este cel care impune încheierea unor acte juridice. Sistemul nostru de drept cunoaște mai multe tipuri de contracte obligatorii, cele mai cunoscute și întâlnite tipuri de asigurări obligatorii fiind asigurarea obligatorie pentru deținătorii de autovehicule pentru cazurile de răspundere civilă conform legii 136/1995 și asigurarea obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren și inundațiilor conform legii 260/2008.
Cele două au menirea protejării atât a intereselor celui asigurat prin evitarea situației în care s-ar regăsi în imposibilitatea achitării unei despăgubiri de o valoare foarte importantă sau, în cazul asigurării locuințelor, pentru a compensa pierderea suferită într-un timp relativ scurt prin obținerea sumelor necesare remedierii sau reconstruirii locuinței, însă, scopul pentru care acestea sunt reglementate cu caracter obligatoriu invocându-se ordinea publică, este acela de a proteja interesele celor din jurul nostru, mai exact, în cazul asiguării de autovehicule protejarea intereselor persoanei vătămate și care a suferit un prejudiciu din culpa asiguratului, iar în cazul asigurării de locuințe, protejarea intereselor comunității și ale statului în general, având în vedere că fenomenele meteorologice și deci dezastrele naturale își fac simțită din ce în ce mai mult prezența în condițiile modificărilor climatice ca urmare a supra poluării.
Deși literatura juridică de specialitate califică aceste contracte de asigurare ca fiind în esența lor facultative, prin prisma tezei noastre avem interes a le enumera însă în rândurile contractelor impuse de lege ca fiind obligatorii: asigurarea profesională obligatorie a notarilor publici, a avocaților, a executorilor judecătorești, a medicilor, a evaluatorilor autorizați ANEVAR, etc.
Așa cum am menționat la începutul acestei secțiuni, statul este cel care intervine impunând încheierea contractului, intervenind practic asupra cauzei actului juridic care rezultă din lege și abia subsidiar din voința exprimată a părților.
B. IMPREVIZIUNEA
Una dintre cele mai dezbătute probleme doctrinare, în legătură cu excepțiile de la principiul forței obligatorii a actului juridic civil, privește revizuirea efectelor acestuia pentru cauza de impreviziune.
Impreviziunea contractuală este prejudiciul pe care îl suferă una dintre părțile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestațiile sale și prestațiile celeilalte, în timpul executării contractului, dezechilibru cauzat de conjunctura economica, mai ales de fluctuațiile monetare.
Delimitarea impreviziunii față de alte instituții de drept civil este imperios necesară întrucât ea nu trebuie confundată cu acestea, deși o abordare superficială a acesteia ar putea crea acest risc.
Ne vom opri asupra leziunii, care asemenea impreviziunii, reprezintă prejudiciul suferit de o parte contractantă ca urmare a disproporției vădite dintre contraprestații.
Prima deosebire evidentă se referă la momentul apariției dezechilibrului contractual care în cazul leziunii există ab inițio, în timp ce în caz de impreviziune, circumstanțele avute în vedere de părți se schimbă ulterior din motive neimputabile și imprevizibile pentru acestea generând dezechilibrul valoric al prestațiilor.
În al doilea rând, cu privire la domeniul de aplicare, în lumina noilor reglementări cu privire la leziune, anume adoptarea prin N.C.C a concepției subiective asupra structurii ei, acesta nu mai este atât de diferit însă subzistă ideea de neaplicare a leziunii în cazul contractelor aleatorii.
În al treilea rând, leziunea este un viciu de consimțământ, spre deosebire de impreviziune care este eminamente obiectivă.
În ceea ce privește delimitarea dintre impreviziune și forța majoră, ele se aseamănă în principal prin efectul avut asupra răspunderii contractuale a părții afectate, prin înlăturarea acesteia, obligația nu va fi executată în termenii conveniți inițial ca urmare a intervenirii unui eveniment de forță majoră, respectiv de impreviziune.
Al doilea aspect asemănător constă în faptul că sfera elementelor constitutive de impreviziune cuprinde și evenimente care sunt de forță majoră.
Deosebirile dintre cele două noțiuni sunt importante și de natură a evita semnul identității.
Prima deosebire se referă la faptul că efectele asupra actului juridic civil sunt diferite, în sensul că intervenirea unui eveniment de forță majoră atrage imposibilitatea juridică de executare a obligației asumate, în timp ce în cazul impreviziunii contractuale partea afectată nu se află în imposibilitate de executare sau de acceptare a prestației ci intervine onerozitatea excesiva a obligației sau diminuarea drastică a prestației ce urmează a fi primite. Așadar contractul nu este imposibil de executat ci doar este grav perturbat ca urmare a dezechilibrării valorii prestațiilor.
A doua deosebire constă în faptul că în cazul forței majore intervine desființarea sau suspendarea actului juridic civil în timp ce scopul impreviziunii este acela de a da eficacitate actului juridic prin adaptarea sa la noile circumstanțe.
Domeniul de aplicare a impreviziunii cuprinde, în principal, actele juridice civile cu titlu oneros comutative și cu executare succesivă sau afectate de un termen suspensiv de executare.
Teoria impreviziunii este de multă vreme luată în considerare și aplicată ca atare în jurisprudență, în ciuda faptului că s-a facut cu greu loc în actele normative.
Vom începe analiza prin raportare la o decizie a SCJ din anii ’90.
„În speță reclamantul a închiriat pârâtului spațiul în litigiu pe o perioadă de 5 ani, stabilindu-se prin contract o chirie lunară de 1441,20 lei, la data de 13 septembrie 1990. În raport cu liberalizarea prețurilor și a creșterii ratei inflației ce au urmat datei de 13 septambrie 1990, reclamantul este îndreptățit să pretindă o chirie mai mare chiar dacă prin contract nu s-a prevăzut o astfel de clauză.
În acest sens se au în vedere dispozițiile art. 970 C. civ. potrivit cărora convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres cuprins în ele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației dupa natura sa (…). Altfel s-ar ajunge la situația nefirească inechitabilă ca obligația asumată prin contract de către reclamant (…) să devina foarte oneroasă, ceea ce este inadmisibil (art. 1040 pct. 2 C. civ.).
Față de cele de mai sus, este necesar ca instanța de trimitere să stabilească pe baza unei expertize cuantumul chiriei pentru spațiul în litigiu, iar în cazul în care pârâtul nu consimte să-l plătească, instanța este în drept să dispună rezilierea contractului dintre părți” (Decizia nr. 21/1994).
Primul aspect de sesizat privește domeniul de aplicare al impreviziunii, care cuprinde aproape în exclusivitate acte juridice civile cu titlu oneros, comutative și cu executare succesivă, cum este cazul în speță al contractului de închiriere încheiat la data de 13 septembrie1990 pe o perioadă de 5 ani.
În ceea ce privește condițiile de aplicare a impreviziunii se remarcă din situația de fapt că evenimentul perturbator al echilibrului contractual a apărut după începerea executării contractului. Ceea ce este de esența impreviziunii este onerozitatea excesivă a obligației datorată unei schimbări excepționale a împrejurărilor reprezentată de liberalizarea prețurilor și creșterea inflației, astfel încât chiria stabilită prin contract în valoare de 1441,20 lei devenea prea mică în raport cu creșterea valorii executării propriei prestații de către reclamant, și anume aceea de a menține bunul în stare corespunzătoare destinației pentru care fusese închiriat, după cum motivează Curtea.
Instanța a constatat de asemenea că evenimentele petrecute după anul 1990 nu puteau fi prevăzute în mod rezonabil de către reclamant întrucât acela a fost anul declanșării tranziției economice ce a dus la diminuarea valorii monedei, factor cauzator al inflației monetare. Având în vedere că părțile nu și-au asumat riscul schimbării împrejurărilor și că reclamantului nu i se poate reține nici o culpă, este temeinică aplicarea în cauză a impreviziunii.
Tot în motivarea instanței putem observa că temeiul juridic al soluției este art. 970 din vechiul Cod civil care face trimitere la executarea cu bună credință a convențiilor spunând că acestea obligă nu numai la ceea ce este cuprins în ele, dar la toate ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa, raportându-se la art. 1042 pct. 2 din vechiul Cod civil.
Îndrumările Curții pentru instanța de trimitere au fost în sensul administrării unei expertize pentru determinarea valorii chiriei la momentul soluționării litigiului în scopul de a modifica contractul și a restabili echitatea contractuală. În același timp, în caz de neexecutare benevolă din partea pârâtului, instanța are la îndemâna posibilitatea de reziliere a contractului, însă această posibilitate are doar un caracter sancționator în situația neconformării pârâtului, întrucât efectul său este mult prea drastic, preferându-se salvarea actului juridic prin atingerea scopului urmărit de părți la încheierea sa.
Noul Cod Civil aduce o așteptată consacrare legislativă a teoriei impreviziunii care permite o aplicare a acesteia pe o scară mai largă decât anterior. Reglementarea se raportează în mod firesc la doctrina și jurisprudența anterioară, astfel încât art. 1271 din prezentul cod, în mare măsură, sintetizează concuziile doctrinarilor cu privire la condițiile de aplicare a impreviziunii.
Primul alineat al articolului reiterează principiul forței obligatorii, în sensul că părțile trebuie să execute contractul în ciuda onerozității sale datorată fie creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației.
Excepția de la regulă intervine, potrivit alin. (2), în momentul în care onerozitatea executării depășește limitele rezonabile pentru debitor, devenind una excesivă raportat la momentul acordului de voință fiind vădită inechitatea executării de către debitor a obligației sale, ceea ce duce la apariția unui dezechilibru contractual, instanța fiind chemată a-l restabili.
Ultimul alineat al art. 1271 enumeră condițiile în care schimbarea excepțională a împrejurărilor avute în vedere inițial poate duce la adaptarea contractului la noua situație de fapt sau la încetarea acestuia. Aceste condiții trebuie îndeplinite cumulativ din necesitatea de a da un caracter obiectiv acestei instituții, în caz contrar impreviziunea nu ar mai reprezenta o cale justă de a restabili echilibrul contractual transformându-se într-o amenințare la adresa circuitului civil.
În primul rând, schimbarea împrejurărilor precum și întinderea acestora să nu fi fost sau să nu fi putut fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului, cu alte cuvinte „apariția unei situații imprevizibile sau cu efecte imprevizibile”.
Conform viziunii restrânse asupra situațiilor constitutive de impreviziune acestea se reduc la evenimentele de natură economico financiară însă, într-o concepție mai largă, acestea pot fi de orice natură câtă vreme produc asupra contractului un efect perturbator.
Doctrina relevă însă că nu evenimentul cauzator în sine trebuie să fie imprevizibil, ci efectul produs de acesta asupra contractului. Criteriul de apreciere al imprevizibilității este unul obiectiv prin raportare la omul de mijloc prudent și diligent care în codiții normale ar putea prevedea ab initio o situație care să genereze o disproporție între prestații.
În al doilea rând, pe de o parte schimbarea împrejurărilor să fi intervenit după încheierea contractului deoarece în caz contrar s-ar pune problema unei erori sau a unei leziuni ceea ce atrage nulitatea actului iar pe de alta, să fie anterioară executării obligației, întrucât numai în aceste condiții debitorul poate invoca o imposibilitate de executare datorată onerozității acesteia.
În al teilea rând, debitorul să nu-și fi asumat riscul schimbării împrejurărilor în mod expres sau tacit, caz în care fiind vorba de voința debitorului de a accepta această eventualitate, el nu va mai putea invoca impreviziunea.
Ultima condiție prevăzută la alin. (3) are un rol deosebit de important întucât impune debitorului obligația de a încerca într-un termen rezonabil și cu bună credință negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului. Prin interpretare literală se poate observa că este vorba despre o obligație de mijloace care își are fundamentul în principiul executării cu bună credință a contractului. Această prevedere pune în evidență prioritatea acordului de voință al părților și a restabilirii pe cale amiabilă a echilibrului contractual, instanța putând să intervină doar după ce această posibilitate a fost epuizată, ea se substituie astfel părților stabilind după propriile criterii modul de adaptare sau condițiile de încetare ale contractului.
Dacă toate aceste condiții sunt îndeplinite forța obligatorie a actului juridic civil este infrântă instanța fiind cea chemată să soluționeze litigiul astfel creat în acest scop legiuitorul lăsându-i la îndemână două posibilități:
Prima dintre ele este adaptarea contractului prin distribuirea în mod echitabil între părți a pierderilor și beneficiilor ce rezultă din schimbarea imprevizibilă a împrejurărilor. Este ceea ce doctrina numește revizuire judiciară a contractului la cererea uneia dintre părti prin reevaluarea prestațiilor reciproce ale acestora iar scopul ei este restabilirea echilibrului contractual grav perturbat din cauză de impreviziune.
A doua posibilitate pe care o are instanța este aceea de a dispune încetarea contractului în momentul și condițiile stabilite de ea însăși. Această soluție constituie efectul cel mai radical pe care impreviziunea îl poate avea asupra actului juridic civil întrucât acesta duce la stingerea raportului obligațional existent între părti. Doctrina, atât în perioada clasică cât și modernă a teoriei impreviziunii, a evidențiat că „motivul desființării contractului pentru clauză de impreviziune este imposibilitatea realizării scopului pentru care s-a contractat și pierderea utilității acordului de voință inițial”.
O altă noutate adusă de N.C.C este posibilitatea de aplicare a impreviziunii și în cazul liberalităților afectate de modalități. În conformitate cu art. 1006 și 1007, dacă ulterior acceptării liberalității îndeplinirea condițiilor și sarcinilor care o grevează devine extrem de dificilă sau oneroasă din motive imprevibile sau neimputabile beneficiarului, acesta poate cere revizuirea lor. Intervenția instanței trebuie însă să respecte pe cât posibil voința dispunătorului.
Trebuie menționat un aspect deosebit de important cu privire la aplicarea în timp a reglementărilor din N.C.C. și anume acela că, în conformitate cu art. 6 din același cod, dispozițiile cuprinse în articol vor fi aplicabile actelor juridice încheiate după intrarea în vigoare a acestui act normativ, aceasta pentru că aplicarea în timp a legii civile este guvernată de principiul neretroactivității legii noi.
Anterior intrării în vigoare a N.C.C., cu toate că teoria impreviziunii era pe larg dezbătută în doctrină și acceptată de practica judiciară, existau doar câteva consacrări normative în cadrul unor legi speciale:
ipoteza prevăzută în art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 potrivit căruia „în cazul unei disproporții evidente între remunerația autorului operei și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației”;
art.12 din Legea nr. 195/2001 privitoare la contractul de voluntariat prevede „dacă pe parcursul executării contractului de voluntariat intervine independent de voința părților o situație de natură să îngreuneze executarea obligațiilor ce revin voluntarului, contractul va fi renegociat, iar dacă situația face imposibilă executarea în continuare a contractului, acesta este reziliat de plin drept”;
Cu privire la fundamentul impreviziunii, în doctrină s-au exprimat mai multe opinii dintre care cele mai relevante fiind:
a) Cea care întemeiază impreviziunea pe clauza rebus sic standibus în sensul că lucrurile vor rămâne în starea inițială ceea ce înseamnă că părțile s-au obligat cu condiția subînțeleasă că situația economică existentă în momentul încheierii contractului va fi aceeași pe toată durata executării contractului; dacă situația s-a schimbat radical, executarea devenind lezionară pentru una dintre părți, revizuirea judiciară a contractului se impune cu necesitate.
b) În literatura juridică la fel de răspândită este și ideea de fundamentare a impreviziunii pe principiul bunei credințe și al echității întrucât exigența de a executa o prestație care a devenit între timp oneroasă sau derizorie față de valoarea reală din momentul încheierii contractului este contrară acestui principiu care trebuie să guverneze executarea obligațiilor de către părți.
C. CONTRACTELE DE ADEZIUNE, CLAUZE ABUZIVE ȘI PROTECȚIA CONSUMATORULUI
Prezenta secțiune își propune să prezinte succint specificul fiecăreia dintre cele trei noțiuni juridice, deoarece acestea, deși în anumite puncte se întrepătrund așa cum vom vedea în cele ce urmează, rămân totuși noțiuni de sine stătătoare.
Contractele de adeziune reprezintă, în concepția noului Cod Civil, acele contracte ale cărui „clauze esentiale sunt impuse ori sunt redactate de una din părți, pentru aceasta sau ca urmare a instructiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.” (art. 1.175 NCC).
În mod evident, deși la prima vedere s-ar putea reține că textul prevede și cazul simplu în care clauzele esențiale sunt redactate de către una dintre părți, o situație foarte întâlnită deoarece, în general una dintre părți solicită celeilalte dintre părți să îi propună o variantă de contract de la care urmează să se pornească negocierile. Însă, chiar dacă varianta propusă este acceptată fără obiecțiuni de către partea care a solicitat-o, nu suntem în mod imediat în prezența unui contract de adeziune.
De aceea, pentru a completa această a doua teză, textul merge mai departe și prevede condiția sine qua non impusă de acest articol, pentru ca un contract să fie considerat unul de adeziune, este aceea ca cealaltă parte să nu aibă opțiunea de a negocia vreuna dintre aceste clauze esențiale.
Introducerea mențiunii privind caracterului esențial al clauzelor impuse are ca scop lămurirea problematicilor ridicate atât de către practicieni cât și de către doctrina în materie anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, care, în lipsa unei definiții și reglementări legale a acestui tip de contract, au considerat că reprezintă contract de adeziune numai acel contract care era impus în întregime, iar în măsura în care existau clauze care puteau fi negociate, actul juridic era a priori calificat ca fiind un contract negociat.
O primă observație privește faptul că acest caracter esențial, determinant al clauzelor este individualizat prin raportare în primul rând la persoana care aderă la contract.
Un alt aspect important în privința reglementării exprese a acestui tip de contract în cuprinsul Codului civil este acela că, dacă până la adoptarea noului Cod civil atunci când se făcea distincția între contracte negociate și contracte de adeziune numai în cazul contractelor încheiate cu consumatorii, prin prisma articolului citat anterior, acest gen de contracte poate fi invocat și între profesioniști.
Este evident faptul că în general profesionistul care își permite să impună clauzele esențiale ale unui contract fie are o poziție privilegiată în piața produselor ori a serviciilor furnizate, fie deține chiar monopolul acestora în sectorul de piață vizat. De aceea, considerăm că această reglementare este salutară, în condițiile actuale în care economia României se află încă într-o poziție delicată, primii care sunt afectați fiind profesioniștii mici și mijlocii (lato sensu al IMM-urilor), fapt ce rezultă în mod clar din statisticile recente la nivel european care relevă realitatea mediului economic în cifre: cu numai 24 de IMM-uri la mia de locuitori, ne situăm pe locul 26 în Uniunea Europeană, în timp ce 60% din cifra totală de afaceri realizată la nivel național aparține societăților multinaționale.
Cu toate acestea, această categorie de contracte în sine nu constituie o excepție de la principiul libertății de a contracta, cum este cazul contractelor impuse de lege, tocmai pentru că partea care aderă la un contract de adeziune are totuși opțiunea de a încheia sau nu acel act juridic.
Însă, pe de cealaltă parte, având în vedere faptul că legea recunoaște dreptul unei părți de a impune clauzele contractuale esențiale, pentru a restabili echilibrul contractual, acordă părții care a aderat la un astfel de contract o protecție sporită.
De exemplu, o primă formă de protejare a celui care aderă este stipularea unor reguli specifice de interpretare a dispozițiilor neclare din aceste contracte, cu diferențiere între contractele încheiate cu consumatorii, când interpretarea se face întotdeauna în favoarea consumatorului (Art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000) și contractele încheiate cu alte părți decât consumatori, caz în care, conform Art. 1269 alin. (2), se vor aplica mai întâi regulile generale de interpretare, după care, în cazul în care dispozițiile contractuale sunt încă neclare, „stipulațiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus.”
Cea mai importantă formă de protejare a intereselor părții în defavoarea căreia există un dezechilibru contractual este însă recunoașterea posibilității denunțării unei clauze ca fiind abuzivă și a declarării acesteia ca nulă.
Așadar, după ce am analizat posibilitatea conferită judecătorului național de a restabili echilibrul contractual ca urmare a aplicării principiului rebus sic standibus, vom trata în cele ce urmează un alt mijloc prin care instanțele judecătorești sunt legitimate să reechilibreze balanța prin identificarea clauzelor abuzive, dispunând ulterior acestui demers anularea acestora.
Această adevărată teorie a clauzelor abuzive trebuie privită din două perspective: contracte încheiate între profesioniști și contracte încheiate între profesioniști și consumatori.
Posibilitatea recunoscută profesioniștilor de a invoca faptul că unele dintre clauzele cuprinse în contractele încheiate între aceștia sunt abuzive este prevăzută în mod expres de lege printr-o reglementare relativ recentă, și anume prin Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante.
Astfel, Capitolul V al acestei legi conține dispoziții privind așa-numitele practici abuzive, demarând capitolul cu însăși definirea acestei terminologii: „Practica sau clauza contractuală prin care se stabilește în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare este considerată abuzivă.” (Art. 12 din acest act normativ).
Dreptul la acțiunea în constatarea nulității și la eventuala acțiune în daune îi este recunoscut, conform legii, oricărui profesionist, indiferent dacă partea cu care acesta a contractat este un alt profesionist, o autoritate (spre exemplu, în achizițiile publice reglementate de OUG nr. 34/2006) sau chiar organizațiile patronale reprezentative (art. 19 lit. b) din Legea nr. 72/2013).
Art. 13 din lege stabilește câteva criterii pe care instanțele de judecată trebuie să le aibă în vedere în soluționarea acestui tip de acțiuni:
a) abaterile grave de la practicile statornicite între părți sau de la uzanțele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri;
b) nerespectarea principiului bunei-credințe și a principiilor de diligență în executarea obligațiilor;
c) natura bunurilor sau serviciilor;
d) neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii, potrivit prezentei legi;
e) poziția dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie.
Pentru a asigura o claritate cât mai mare a intenției legiuitorului în activitatea sa de reglementare, legea prevede în continuare, în cuprinsul Art. 14, situațiile care „sunt calificate ca abuzive, nefiind necesară verificarea existenței circumstanțelor prevăzute la art. 13 sau a altor circumstanțe specifice cauzei, clauzele contractuale care:
a) exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau stabilesc dobânzi penalizatoare inferioare dobânzii legale penalizatoare;
b) fixează o obligație de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor;
c) prevăd un termen mai mare de la care creanța produce dobânzi decât cel prevăzut la art. 3 alin. (3) sau, după caz, la art. 6 și art. 7 alin. (1);
d) fixează, în contractele dintre profesioniști și autorități contractante, un termen de plată mai mare decât cel prevăzut la art. 7 alin. (1);
e) elimină posibilitatea plății de daune-interese suplimentare;
f) stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii.”
Ceea ce este într-adevăr binevenit este stipularea expresă a sancțiunii clauzelor abuzive în Art. 15 alin. 1, și anume nulitatea absolută. Spunem binevenit deoarece în cadrul legislației protecției consumatorului, omisiunea legiuitorului de a stipula în mod expres sancțiunea atașată a dat posibilitatea instanțelor de a adopta soluții diametral opuse în detrimentul consumatorului: fie sancțiunea nulității absolute, caz în care era respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru restituirea prestațiilor bănești efectuate cu mai mult de 3 ani înainte de promovarea acțiunii, fie sancțiunea nulității relative, cu consecința admiterii excepției menționate anterior invocată de către profesioniști.
În fine, pentru a continua ideea expusă mai sus privind faptul că este salutară posibilitatea ca un contract încheiat între profesioniști să fie calificat drept contract de adeziune, dar și pentru că scopul acestui capitol este de a releva ariile în care cele trei noțiuni analizate se întrepătrund, considerăm că, în măsura în care profesionistul aflat în poziția dezavantajată față de un profesionist dominant care a inserat într-un contract de adeziune clauze privind aspectele reglementate de Legea 72/2013 are o sarcină mult mai ușoară în a demonstra caracterul abuziv al acestor clauze în măsura în care sunt îndeplinite condițiile pentru ca acel contract să fie considerat de adeziune, motivând în plus faptul că acestea au fost impuse fără posibilitatea de negociere.
În final, cea de-a treia noțiune pe care ne-am propus să o tratăm în prezenta secțiune ca și studiu de caz, este aceea privind celebrul – de acum – drept al consumatorului.
Deși drepturile consumatorilor au fost proclamate și în dreptul nostru intern prin legea 193/2000, beneficiarii acestora, fie pentru că nu au conștientizat suficient de mult situația de inferioritate pe care o aveau în fața marilor operatori economici, fie pentru că au considerat că o luptă împotriva acestora ar fi prea anevoioasă și fără prea multe satisfacții, s-au complăcut în starea de pasivitate.
Când însă în anii 2007-2008, în perioada de vârf de activitate de creditare pentru băncile române, în care acestea promovau chiar foarte agresiv produse financiare din ce în ce mai competitive în sensul reducerii la minim a condițiilor de acordare a creditelor, au început să insereze comisioane împovărătoare pentru consumatori care aveau în fapt menirea să compenseze pierderile pe care aceste entități le sufereau tocmai ca urmare a propriei lăcomii, preferând cantitatea în loc să își evalueze și selecteze într-un mod obiectiv clienții.
Cu alte cuvinte, comisioanele suplimentare erau introduse în această perioadă cu speranța ca acești consumatori în definitiv profani ai dreptului în general să nu le observe fiind mulțumiți că procedura de acordare a creditelor era una cât mai simplă și accesibilă. Astfel, în termeni comuni, costurile creditelor acordate fără o evaluare reală a clientului (denumite chiar de către bănci „neperformante”) și mai ales riscurile neîncasării sau încasării cu întârziere a ratelor de credit erau suportate tocmai de către clienții care își respectau obligațiile contractuale.
Conștientizarea însă a venit curând, mai ales când unii consumatori ajunseseră să contracteze numeroase împrumuturi pentru a acoperi unele credite mai vechi și constatau că nu mai fac față ratelor din ce în ce mai ridicate.
Un imbold spre conștientizare a venit mai ales prin adoptarea OUG 50/2010 când însuși legiuitorul a denunțat ca nelegale și a sancționat astfel de practici. Faptul că ulterior tot legiuitorul a revenit și a sărit în sprijinul finanțatorilor decizând că dispozițiile acestui act normativ nu ar mai fi aplicabile contractelor în curs de desfășurare, nu mai are importanță, trezirea din starea latentă se produsese, iar numărul acțiunilor în justiție pentru recuperarea comisioanelor abuzive achitate și pentru constatarea nulității a numeroase clauze contractuale considerate și acestea ca fiind abuzive a crescut exponențial, existând chiar mai multe inițiative de procese colective.
De aici, cu micile divergențe expuse anterior, calea fiind pavată de soluțiile favorabile consumatorilor, băncile își văd în prezent în mod constant contractele modificate, legiuitorul fiind cel care pune la dispoziția consumatorului „uneltele” necesare realizării acestor demersuri.
Așadar, vom analiza foarte pe scurt reglementarea actuală, care, deși intervenționistă prin prisma temei prezentului studiu, este într-adevăr justificată prin motive de ordine publică (de aici și sancțiunea nulității absolute corelativă), de protejare a celui care nu numai că nu are posibilitatea de a negocia clauzele esențiale ale contractului, dar este chiar încurajat să le accepte, iar în unele cazuri chiar ghidat, condus să o facă, dacă luăm în considerare ofertele foarte tentante de refinanțare oferite de aceiași actori financiari.
Așadar, în reglementarea Legii 193/2000, consumatorul care constată că prin existența unor anumite clauze contractuale în cazul contractelor la care acesta aderă fără să aibă posibilitatea de a negocia cu profesionistul clauzele determinante ale contractului, are la îndemână atât calea administrativă, în sensul de a adresa o plângere organelor competente pentru verificări privind respectarea legislației specifice protecției consumatorului, precum și calea acțiunii în justiție prin intermediul căreia să solicite instanțelor de judecată să constate că anumite clauze sunt abuzive, să dispună anularea acestora și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul lor.
De asemenea, ca și mecanism inovator, Art. 12 din același act normativ le conferă legitimare procesuală organelor de control sau asociațiilor pentru protecția consumatorilor constituite conform legii, pentru a solicita instanțelor modificarea contractelor în curs de desfășurare în sensul eliminării clauzelor abuzive și obligarea profesionistului la operarea respectivelor modificări în cadrul tuturor contractelor de același gen ca și cele care fac obiectul acțiunii.
În prezent, cel puțin pe rolul Tribunalului București se află mai multe acțiuni demarate de ANPC împotriva câtorva profesioniști care oferă diverse servicii pe bază de contracte de adeziune și care, consideră ANPC după analizarea acestora, conțin clauze abuzive.
Pentru o mai clară înțelegere a scopului legislației protecției consumatorului, Legea 193/2000 prevede în anexă, cu titlu exemplificativ, lista de clauze abuzive, pe care, în interesul prezentului studiu și pentru a sublinia caracterul de ordine publică care legitimează legiuitorul să îngrădească libertatea contractuală a profesioniștilor:
„a) dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.
Prevederile acestei litere nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care profesionistul își rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durată nedeterminată, în condițiile în care profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabilă transmisă în termen rezonabil, pentru ca acesta din urmă să aibă libertatea de a rezilia contractul;
b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului;
c) obligă consumatorul să își îndeplinească obligațiile contractuale, chiar și în situațiile în care profesionistul nu și le-a îndeplinit pe ale sale;
d) dau dreptul profesionistului să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada-limită la care acesta putea să își exprime opțiunea a fost insuficientă;
e) dau dreptul profesionistului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor și serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;
f) dau dreptul profesionistului să constate unilateral conformitatea produselor și serviciilor furnizate cu prevederile contractuale;
g) dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale;
h) restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care profesionistul nu își îndeplinește obligațiile contractuale;
i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist;
j) restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunța sau de a rezilia unilateral contractul, în cazurile în care:
– profesionistul a modificat unilateral clauzele prevăzute la lit. e);
– profesionistul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale;
– profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunțării unilaterale;
k) exclud sau limitează răspunderea legală a profesionistului în cazul vătămării sau decesului consumatorului, ca rezultat al unei acțiuni sau omisiuni a profesionistului privind utilizarea produselor și serviciilor;
l) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându-i în același timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;
m) permit în mod nejustificat impunerea unor restricții în administrarea probelor evidente de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte părți din contract;
n) dau dreptul profesionistului să transfere obligațiile contractuale unei terțe persoane – agent, mandatar etc. –, fără acordul consumatorului, dacă acest transfer servește la reducerea garanțiilor sau a altor răspunderi față de consumator;
o) interzic consumatorului să compenseze o datorie către profesionist cu o creanță pe care el ar avea-o asupra profesionistului;
p) prevăd că prețul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a crește prețurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care prețul final este prea mare în raport cu prețul convenit la momentul încheierii contractului.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a prețurilor, atât timp cât sunt legale, cu condiția ca metoda prin care prețurile variază să fie descrisă în mod explicit;
r) permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist;
s) dau dreptul profesionistului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă același drept și pentru consumator;
t) dau dreptul profesionistului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fără o notificare prealabilă rezonabilă, cu excepția unor motive întemeiate.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor prin care furnizorul de servicii financiare își rezervă dreptul de a dispune în mod unilateral încetarea unui contract încheiat pe o perioadă nedeterminată și fără o notificare prealabilă în cazul unui motiv întemeiat, cu condiția ca furnizorul să fie obligat să informeze imediat celelalte părți contractante.”
În plus față de acestea, juriștii români se vor afla mereu în căutarea unui nou motiv de luptă contra celor care profită din plin de poziția lor dominantă și de principiul too big to fail, dar mai ales în căutarea „justiției contractuale”: „Aplicând echitatea în executarea, interpretarea sau revizuirea judiciara a contractului, manipularea negativă a dreptului prin contracte poate fi înlăturată și, în locul manipulării contractuale, se poate instaura justiția contractuală.”
Această căutare nu este una fără scop, ci, dimpotrivă, o nouă tendință în acest sens este animată de o decizie recentă a Curții de Justiție a UE în ceea ce privește creditele în franci elvețieni (CHF), care prevede că „o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13”.
În concluzie, studiile de caz prezentate în această secțiune au relevat cât de energică poate să fie intervenția statului pentru a limita libertatea contractuală a unora dintre profesioniști, prin punerea la îndemâna instanțelor de judecată și a juriștilor în general a unor unelte eficiente pentru a reechilibra acele contracte care, prin clauzele abuzive voit ascunse sub diverse chipuri și pretexte, nu fac altceva decât să denatureze însuși scopul dreptului, subjugând partenerul contractual.
Concluzii
Așa cum ne-am propus la începutul demersului nostru științific, prin prezenta teză de doctorat am abordat un subiect complex și anume acela al impactului pe care dreptul pozitiv are asupra acordului de voință al subiectelor raporturilor de drept contractual.
Lucrarea noastră a descris pe larg, analizând aspectele esențiale într-o manieră neutră și pluriunghiulară, principalele doctrine filozofico-juridice care guvernează raporturile contractuale, precum și modalitatea concretă prin care reglementarea poate afecta prin formă și conținut acordul de voință al părților contractante.
În materie contractuală, principala coordonată ce guvernează aceste raporturi juridice a fost și este constituită din principiul autonomiei de voință. Astfel, ideea centrală pe care am susținut-o în demersul nostru științific a fost că întotdeauna contractul se bazează numai pe voința exclusivă a celui care se angajează contractual, nimic neputând, în principiu, să îi aducă atingere. Faptul că voința în materie contractuală este autonomă înseamnă că voința contractanților și numai ea singură conduce la crearea contractului și la toate efectele rezultate direct din acesta.
Evoluția societății umane dovedește însă fragilitatea acestui postulat datorită poziției de inegalitate concretă a subiectelor raporturilor contractuale, astfel încât intervenționismul etatic prin reglementarea din domeniul contractual se impune actualmente la nivel general sub forma dirijismului contractual.
Legitimitatea intervenției statale rezidă, pe de o parte, în necesitatea protecției drepturilor subiective ale părților contractuale situate pe poziții de inferioritate, iar pe de altă parte în exigențele impuse de ordinea publică. Trebuie însă determinată exact care este limita și forma acestei intervenții etatice prin reglementare și ce efecte juridice provoacă aceasta în planul acordului de voință al părților ce fie urmează să fie exprimat, fie a fost anterior exprimat. Determinarea acestor limite ale acțiunii statale gravitează în jurul valorii juridice pe care sistemul de drept și jurisprudența instanței constituționale o acordă principiului libertății contractuale.
Acordarea unei valori constituționale implică faptul că "legea contractuală" se impune a fi respectată de către legea statală deoarece proveniența celei dintâi poate fi considerată de natură supra-legislativă și anume dreptul fundamental al omului de a se guverna prin voința proprie, adică libertatea individuală. Contractul devine astfel obligatoriu și generează efecte juridice nu pentru că așa vrea legea, ci pentru că el rezultă din exercitarea unui drept fundamental care se impune chiar și însuși legislatorului.
Considerarea libertății contractuale ca simplu drept subiectiv civil atrage automat un grad sporit de intervenție prin reglementare în domeniu și posibilitatea circumstanțierii sau chiar a afectării acordului de voință exprimat contractual.
Din punctul de vedere al structurii, lucrarea noastră a cuprins două mari părți, relativ echilibrate ca întindere. Fiecare dintre cele două părți a cuprins la rândul său două titluri, împărțite fiecare pe câte două capitole, astfel încât lucrarea noastră cuprinde un număr de opt capitole care tratează tema aleasă într-o manieră echilibrată cantitativ, potrivit cerințelor fiecărui titlu în parte. Capitolele sunt împărțite la rândul lor pe secțiuni și subsecțiuni.
În primul titlu am tratat pe larg raporturile în care intră dreptul pozitiv cu principalele doctrine care reglementează raporturile de natură contractuală și anume principiul autonomiei de voință și libertatea contractuală care decurge din acest principiu.
Principiul autonomiei de vointa presupune existenta libertatii contractuale, in sensul libertatii actelor juridice, asa cum este aceasta prevazuta in art. 1169 C.civ. – “Partile sunt libere sa incheie orice contracte si sa determine continutul acestora, in limitele impuse de lege, de ordinea publica si de bunele moravuri”, precum si principiul vointei reale, care postuleaza faptul ca vointa presupune existenta unui element intern (psihologic) si a unui element extern (social). Apar dificultati atunci cand nu exista concordanta intre vointa interna si vointa exteriorizata, care sunt solutionate de legiuitorul roman acordandu-se prioritate conceptiei subiective potrivit careia trebuie sa prevaleze vointa interna (reala).
Coordonatele normative ale principiului autonomiei de vointa nu se regasesc doar in sfera dreptului privat, consacrate fiind de Codul civil si de alte acte normative, ci si in domeniul dreptului public, in legea fundamentala. Cu toate acestea, la nivelul Constitutiei Romaniei nu exista o consacrare expresa a libertatii contractuale (si, implicit, a principiului autonomiei de vointa), ci doar reglementari din care rezulta indirect o protectie constitutionala a libertatii contractuale.
Conceptul dirijismului contractual despre care am tratat este de fapt o critica adusa principiului autonomiei de vointa.
Statul, folosindu-se de apanajul legiferarii, reglementeaza in ultima perioada foarte strict raporturile contractuale, situatia mediului de afaceri, sanctioneaza mult mai sever nerespectarea obligatiilor contractuale etc. Avem de-a face cu o scadere dramatica a autonomiei de vointa, desi acest principiu apare pretutindeni in legislatie, consacrat expres de noile coduri civile aparute in ultima perioada, dar si de normele de sorginte constitutionala, chiar daca este vorba de o consacrare implicita. S-a vorbit in ultima perioada de o reala criza a contractului, in lumea moderna a dreptului.
Se dezvolta excesiv in ultima perioada sfera contractelor de adeziune, apar noi tipuri de contracte elaborate de agentii economici “care dețin o poziție de monopol sau dominantă pe o anumită piață sau segment de piață dar si prin predeterminarea prin lege a clauzelor contractuale, ceea ce limitează voința părților (cum ar fi spre exemplu clauzele abuzive din contractele standard prevăzute de Legea nr. 193/2000) ori apariția așa-numitelor “contracte forțate” a căror încheiere este obligatorie, conform legii. De exemplu: contractele de asigurări de răspundere civilă obligatorie, conform Legii nr. 136/1995, pe care trebuie să le încheie toti deținătorii de autovehicule, dar și cele ce revin unor întreprinderi ce dețin monopolul unor prestații, al prelungirii obligației – în anume împrejurări- a contractului de închiriere a locuințelor, a contractelor de asigurări de viață în cazul contractării unui credit etc.”
Tot in prima parte a lucrarii noastre am analizat in detaliu libertatea contractuală ca fiind posibilitatea abstractă a persoanei de a acționa în plan contractual și, de asemenea, la valoarea juridică și la limitele acesteia.
Libertatea contractuală apare practic ca "libertatea de a fi legat" a unei persoane de o alta prin intermediul unui instrument juridic, contractual, adică un acord de voință ce creează obligații în sarcina părților, ceea ce la prima vedere poate apărea ca un paradox determinat de alăturarea a doi termeni opuși în esență: libertate – legare. Pentru a avea sens, expresia ce desemnează în cel mai simplu mod libertatea de a aliena o parte din libertate, trebuie să aibă un postulat care să o fundamenteze, iar acesta nu poate fi decât autonomia de voință: persoana nu poate fi constrânsă decât printr-o legătură pe care a vrut-o și numai în măsura a ceea ce a vrut. Deci, autonomia de voință implică libertatea contractuală.
Libertatea contractuală nu este intangibilă, iar exercițiul acesteia poate fi limitat prin legea statală, însuși Codul civil și Constituția prevăzând această posibilitate, dar numai în anumite situații și pentru anumite motive determinate expres. Legea etatică poate și trebuie să stabilească un minimum de condiții obligatorii ce trebuie respectate pentru a putea încheia un contract în scopul asigurării unei "ordini" și a unui "echilibru" la nivelul societății umane. Astfel, libertatea contractuală este o libertate relativă ce comportă anumite limitări necesare, cele mai importante și de altfel limitele generale, referindu-se la capacitate, consimțământ (manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic), cauza actului juridic (scopul concret urmărit prin încheierea actului respectiv), ordinea publică și bunele moravuri.
Chiar daca nu cunoaste la nivelul legii supreme o consacrare expresis verbis, libertatea contractuala este mai mult decat un simplu drept subiectiv civil, prin referirile indirecte si implicite ale textelor constitutionale ea tinzand sa devina un principiu cu valoare constituțională la ora aceasta.
Cu toate acestea libertatea contractuala, consecinta a aplicarii teoriei autonomiei de vointa, isi cunoaste si ea punctele de limitare prin intermediul normelor cu caracter imperativ (care apartin fie dreptului public, fie dreptului privat); si totul pus in folosul individului care face parte din corpul social in calitate de cetatean, sau care intra in raporturi juridice de drept privat in calitate de persoana.
Cel de-al doilea titlu al primei părți tratează despre doctrina solidarismului contractual, modul cum se ajunge la această doctrină, raporturile statuate între indivizi, dar și între indivizi și stat, precum și modul de formare a statului, potrivit doctrinelor contractului social. Acest al doilea titlu se finalizează prin reliefarea rolului pe care îl are statul în realizarea dreptului social, adică a acelei categorii de normare care vine în sprijinul individului social, trăitor în comunitate.
Conceptul de solidaritate, odată conturat din punct de vedere politic și social, a căpătat noi valențe în lumea juridicului unde manifestarea sa maximă se regăsește în teoria solidarismului contractual.
Una dintre ideile-forță ale democrației, așa cum o numea A. Fouillée, solidaritatea este un principiu general al acțiunii politice, cu influență directă și puternică în materia dreptului public, mai ales.
Dacă trecem în sfera dreptului privat, aria de răspândire a acestui concept este una extrem de vastă: solidaritatea existentă între soți, în timpul căsătoriei; solidaritatea existentă între persoanele aflate în diferite grade de rudenie (copiii față de părinți și nepoți, și invers); solidaritatea (aici sinonimă cu ocrotirea) în situația persoanelor care necesită protecție, cum ar fi minorii (prin solidaritatea oferită de autoritatea părintească), interzișii judecătorești (prin instituția tutelei), sau chiar solidaritatea cu persoane capabile, nu doar cu incapabilii, cum este cazul instituției curatelei etc.
Solidaritatea apare și pe tărâmul dreptului comercial, dacă vorbim de situația asociaților din cadrul unei societăți cu scop comercial, dar și pe tărâmul dreptului muncii, dacă vorbim de solidaritatea existentă între angajați (ale căror interese sunt protejate prin reprezentarea sindicală), între patroni (organizațiile patronale), sau chiar între angajați și angajatori, în vederea atingerii intereselor comune ale persoanei juridice respective, ori în situația accidentelor de muncă, sau în privința persoanelor pensionate etc.
Solidaritatea este totodată o problemă ce ține de pragmatism și de eficacitate socială, intrând în sfera politicilor de stânga, opusă exceselor de tip individualist-liberalist în care cel mai pregătit și mai competent supravietuiește prin propriile forțe, fără sprijinul diferitelor structuri și fără ajutorul statului.
Solidaritatea se constituie în societatea zilelor noastre într-o doctrină nouă, de natură să nege caracterul fundamental al autonomiei de voință și să ofere o nouă paradigmă, atât în dreptul francez cât și în cel român, libertății de ordin contractual sau, așa cum se afirmă, „dacă în modelul francez, odată cu observarea transformărilor libertății contractuale în practica dreptului, autonomiei de voință i-au fost opuse în doctrină teorii noi, cu un plus de realism, care îi neagă calitatea de fundament al libertății contractuale, propunând explicații noi în materie – teoriile pozitiviste, cea a utilului și justului, teoria solidarismului contractual și cea a voluntarismului social -, în modelul român rămân doar incidentale, chiar și recent, opiniile doctrinare sceptice față de autonomia de voință și care să îi substuie noi valori fundamentând libertatea contractuală.”
Teoria solidarismului contractual se întemeiază pe conceptual de solidaritate fiind în același timp condiție a contractului, dar și efect al acestuia. Este condiție a contractului deoarece fără ideea de solidaritate, de urmărire a unui scop comun – acela de a produce consecințe juridice prin „legarea” voințelor – nu am putea vorbi de contract și de intenție comună a părților, manifestată printr-un instrument pozitiv în sensul elaborării textului, formei contractului. Este efect al contractului deoarece voințele odată întâlnite, consimt la respectarea clauzelor negociate și doresc, urmăresc producerea de efecte juridice în aceeași măsură și cu aceeași implicare. Contractul nu este doar „legea părților”, ci este și „copilul” părților pentru că, prin elementele sale de fond și de formă, orice contract este unic în felul său, purtând specificitatea intereselor actorilor contractanți care depășește simplul interes promovat de aceștia prin clauzele contractuale. Șansele de câștig sau de pierdere mută de data aceasta actorii unui raport contractual de aceeași parte a baricadei: menținerea în vigoare a contractului și producerea de efecte juridice, astfel cum le-au avut în vedere părțile care acum se află într-o relație de cooperare juridică, mutual benefică.
Realizarea justitiei contractuale reprezinta asumarea contractului de catre parti, cu toate efectele sale care au in vedere atat modul in care se realizeaza drepturile, cat si felul in care sunt executate obligatiile ce deriva din raportul contractual.
Contractul social are la baza principiul asocierii umane care, in fuga catre existenta, constientizeaza necesitatea co-existentei, ca mijloc de realizare mai facila a propriilor scopuri. Contractul social opereaza cu concepte aparent simple, dar in realitate extrem de greu de cuprins in cuvinte, precum: stare de natura, stare de societate, contract intre toti membrii societatii etc.
Doctrinele contractului social au in centrul lor operele a trei autori relevanti, doi englezi – Thomas Hobbes si John Locke – si un elvetian, Jean Jacques Rousseau, care in lucrarile lor intemeiaza statul, dreptul si societatea pe vointa umana si pe folosirea exercitiului celor doua stari: cea de natura si cea de societate. Starea de natura nu trebuie inteleasa ca o existenta propriu-zisa, fizica, ci mai mult ca un exercitiu de asociere a unei stari pre-sociale si a motivelor care au condus, precum si a felului in care s-a ajuns, la crearea si mentinerea societatii umane.
Justitia contractuala intre persoane fizice si/sau juridice de drept privat nu poate fi decat o consecinta a crearii unui climat mai vast, datorat aparitiei si schimbarilor prin care trece statul. De la Hobbes, la Locke si finalizand cu ideile lui Rousseau, trecerea de la fictiva/iluzoria stare naturala (in fapt nimic altceva decat starea prestatala si prelegala) catre aparitia societatii si a statului, a fost o lupta anevoioasa a omului cu sine insusi si abia in subsidiar cu structurile create. Fie ca vorbim de un prim pact al asocierii caruia ii urmeaza un al doilea – al supunerii fata de suveran, fie ca avem in vedere bine comun si atingerea propriei libertati prin stat, trebuie sa intelegem ca intelegem ca nu putem vorbi de o vointa libera si creatoare in drept (si de drept!), decat in contextul raportarii la doctrina solidarismului contractual care face din partile unui raport juridic contractual mai mult decat niste simpli co-contractanti.
Este paradoxal cum interesele particulare ale partilor unui contract se ingemaneaza de fapt prin „artificiul” solidarismului contractual si se finalizeaza prin respectarea intocmai a obligatiilor asumate. Raportand totul in termeni de trecere de la starea de natura (interesele individuale) catre starea de societate si crearea statului (solidarismul), aplicam si in dreptul public principiile originate in dreptul privat si intelegem de ce conceptul de solidaritate este in primul randul unul de ordin filosofic si abia in secundar de ordin juridic. Solidaritatea se fundamenteaza pe sociabilitatea fiintei umane, de sorginte aristotelica si de natura sa asigure explicatia unei lumi juridice in care dezideratul este convergenta, comunitarismul si solidaritatea care, la randul lor, vor crea toate premisele dezvoltarii intereselor particulare.
Trebuie sa înțelegem că autoritatea societății asupra individului trebuie diminuată, dar astfel încât individul să devină el însuși mai responsabil, fără a fi nevoit să suporte vreo ingerință, din partea grupului, în sfera sa de viață privată. Societatea impune și individul se supune? – ar putea fi o întrebare legitimă. Când în fapt, potrivit viziunii liberaliste și, mai cu seamă, potrivit ideilor promovate de John Stuart Mill, societatea ar avea mai multe de câștigat dacă ar respecta libertatea individuală. Atâta timp cât faptele unei persoane nu au consecințe negative asupra alteia persoane, atâta timp cât sferele private doar se ating, sunt tangente, fără a se intersecta și fără a da naștere la ciocniri de interese, o asemenea persoană trebuie lăsată să traiască după propriile reguli (care sunt în acord cu cele sociale!) și nu după norme impuse din exterior, de un mecanism autonomizat și constrângător, cum pare a fi statul, potrivit viziunii anumitor doctrinari liberaliști.
Teoria moderna a solidarismului contractual, nascuta din conceptul sociologic si filosofic de solidaritate, presupune legatura intrinseca, complexa si profunda pe care un contract o naste intre partile sale. Acestea vor fi obligate in solidar sa atinga efectele contractului, fiind in aceeasi masura „parteneri la câștig, dar și la riscurile presupuse de executare a acestuia.”
Altfel spus, „Solidarismul contractual este un alt fel de individualism, ridicat la nivelul parteneriatului pe care îl creează contractul între părți, apt a redefini, reorienta și corecta excesele sau omisiunile celor trei principii clasice ale contractelor bilaterale.”
Cu alte cuvinte, nu mai vorbim de un individualism, ci de „individualisme”, care se raporteaza o data la nivelul fiecarei parti, dar a doua oara acestea converg in sensul interesului comun: aplicabilitatea si eficacitatea contractului fata de partile care urmaresc, fiecare, atingerea unui anumit scop prin relatia contractuala la care au consimtit.
Teoria solidarismului contractual isi extrage esenta din conceptul utilitarismului, „iar obligația de cooperare, tradusă prin îndatorirea de toleranță este o datorie comună și reciprocă a părților de a conlucra în vederea atingerii scopului contractului.”
Iata deci intregul traiect al ideii de interdependenta, trecand prin conceptul solidaritatii si ajungand la teoria solidarismului contractual, care vine ca un raspuns la teoriile autonomiei de vointa si ca o solutie moderna prin care libertatea contractuala se poate infaptui.
Concluzionam ca, dincolo de rolul social pe care statul il are in realizarea dreptului social, ceea ce este esential, „ceea ce conteaza mai intai si inainte de toate, atunci cand ideea de solidaritate intra in Drept, este filosofia politica sau, mai mult inca, proiectul social caruia aceasta i se raliaza; in functie de natura acesteia sau de continutul acestuia, solidaritatea va avea fatete multiple si contrastante…”
Dacă prima parte a lucrării noastre a avut mai mult în vedere întemeierea contractuală din perspectiva dreptului public și a raporturilor stabilite între individ și stat și mai puțin a celor stabilite între indivizii înșiși, cea de-a doua parte a lucrării a subliniat latura pragmatică a teoriilor ce guvernează raporturile contractuale, scoțând în evidență jalonările dar și limitările pe care le cunoaște dirijismul contractual atunci când acesta intervine în sfera relațiilor contractuale private.
Am avut în vedere aici toate aspectele precizate în titlul I al celei de-a doua părți, unde am tratat felul în care norma intervenționistă se formează și se aplică și impactul pe care forma reglementării îl poate avea asupra acordului de voință, analizând în amănunt corelațiile existente între exigențele statului de drept și tehnica legislativă, precum și modul în care se face interpretarea normei juridice intervenționiste.
În cel de-al doilea titlu, am analizat pe larg modul în care conținutul reglementării se reflectă asupra acordului de voință, prin prisma condițiilor de fond și de formă care guvernează validitatea actului juridic, dar și modul în care funcționează în realitate principiul forței obligatorii a contractului, consecințele pe care acesta le generează, dar și excepțiile de la acest principiu, totul văzut prin prisma posibilității de a limita intervenționismul etatic la nivelul raporturilor contractuale dintre privați sau dintre privați și stat.
Una dintre modalitățile prin care legiuitorul român intervine în realizarea acordului de voință este prin normarea modalității în care urmează a fi exteriorizat consimțământul părților unui contract în cazuri special prevăzute de lege.
De aceea, deși principiul consensualismului reprezintă regula în sistemul nostru de drept, există totuși situații special prevăzute de lege când legiuitorul impune condiții de formă pentru ca actul juridic civil să fie unul valabil.
Având în vedere faptul că încă de la începutul studiului am relevat faptul că tema prezentei teze este una foarte vastă, iar a avea pretenția de a cuprinde o analiză aprofundată a tuturor modalităților în care se manifestă în fapt intervenționsimul statal ar reprezenta un demers imposibil, având în vedere nenumăratele reglementări prevăzute în legile speciale.
Lucrarea noastră se încheie cu trei teme ilustrative, pe care le-am supus analizei și am încercat să relevăm acele mecanisme pe care statul le pune în mișcare sau cel puțin le pune la îndemâna puterii judiciare pentru a interveni într-un mod sau în altul în formarea voinței juridice cuprinsă într-un contract civil. Aceste trei teme au privit: contractele impuse de lege, teoria impreviziunii și noțiunile de contract de adeziune, clauze abuzive și protecția consumatorului.
Propunerile de lege ferenda expuse pe parcursul tezei noastre și studiile de caz prezentate în finalul lucrării au avut rolul de a releva cât de energică poate să fie intervenția statului pentru a limita libertatea contractuală a unora dintre profesioniști, prin punerea la îndemâna instanțelor de judecată și a juriștilor în general a unor unelte eficiente pentru a reechilibra acele contracte care, prin clauzele abuzive voit ascunse sub diverse chipuri și pretexte, nu fac altceva decât să denatureze însuși scopul dreptului, subjugând partenerul contractual.
Sperăm ca prin volumul de muncă depus, prin încercarea de a face o analiză clară, concisă, exhaustivă și pluriunghiulară asupra subiectului tezei noastre de doctorat, să fi reușit să clarificăm măcar parțial care este impactul normei juridice asupra acordului de voință al subiectelor raporturilor contractuale în lumea juridică a zilelor noastre unde este foarte greu de menținut un raport de echilibru în cadrul contractual guvernat de libertatea contractuală, de teoriile solidarismului contractual, dar în același timp și de exigențele și limitele pe care dirijismul contractual, prin forma și prin conținutul reglementării, le impune acordului de voință al părților.
BIBLIOGRAFIE :
1. TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII. DICȚIONARE.
1804-2004. Le Code civil. Un passé, un présent, un avenir, Ed. Dalloz, Paris, 2004
Adam I., Drept civil. Obligatiile. Contractul, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2011
Ad honorem Ion Dogaru, Studii juridice alese, Ed. All Beck, București, 2005
Albu I., Drept civil, introducere în studiul obligatoriu, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1984
Alexandresco D., Droit ancienne et moderne de la Roumanie – étude de législation comparée, Louvain-1897 et Duchemin, Paris/ Leon Alcalay, București-1898
Alexandresco D., Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil român în comparațiune cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, Iași, 1900
Alexandresco D., Dreptul civil român. Principiile dreptului civil cuprinzând doctrina și jurisprudența până la zi, Atelierele Grafice Socec & Co, București, 1926
Alland D., Rials S., Dictionnaire de la culture juridique, P.U.F., Paris, 2003
Althusius J., Politica methodice digesta , 1603
Angelesco A., La technique législative en matière de codification civile. Etude de droit comparé, prefata Rene DEMOGUE, L.G.D.J., 1930
Arnaud A.-J. , Les origines doctrinales du Code Civil Français, Paris, Librairie générale de droit et de jurisprudence, R. Pichon et R. Durand-Auzias, 20, rue Soufflot, 1969
Arnaud A.-J., Entre modernité et mondialisation: leçons d'histoire de la philosophie du droit et de l'État, 2e éd. rev. et augmentée, Paris, L.G.D.J., 2004
Association Henri Capitant. La circulation du modèle juridique français : Journées franco-italiennes de l’Association Henri Capitant. Paris, Litec, 1994
Atias Ch., Épistémologie juridique, Dalloz, Paris, 2002
Atias Ch., Philosophie du droit, P.U.F., Paris, 2001
Aubry C., Rau C., Cours de droit civil français, Tomul IV, Tomul V, Imprimerie et librairie générale de jurisprudence Marchal et Billard, Paris, 1871, 1872
Baias Fl. A., Chelaru E., Constantinovici – colectiv de autori, Noul Cod civil, Comentariu pe articole, art.1-2664, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2012
Badescu M., Andrus C., Nastase C., Drept constitutional si institutii politice, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2011
Barbier M., La modernité politique, Presses Universitaires de France, Paris, 2000
Basdevant-Gaudemet B., Gaudemet J., Introduction historique au droit XIIIe-XXe siècles, Librairie générale de droit et de jurisprudence, E.J.A., 2000, Paris
Bastit M., Naissance de la loi moderne, Paris, P.U.F., 1990
Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a X-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2005
Beleiu Gh., Drept civil, Teoria generala, 1980, TUB
Bianchi, Principii generali sulle Leggi, Torino, 1888
Bicentenaire du code civil, Institut de France, Académie des sciences morales et politiques, séance solennelle du lundi 15 mars 2004., Paris, Palais de l'Institut, 2004
Bicentenaire du Code civil, Recueil Dalloz, 2004, (numéro spécial)
Bobbio N., Liberalism și democrație, Ed. Nemira, 2007
Bonciu Gh., Istoria dreptului românesc, Ed. Cartea Universitară, București, 2004
Boroi G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediția a II-a, Editura C. H. Beck, București, 2002
Boroi G., Anghelescu C.A., Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2011
Boroi G., Anghelescu C.A., Curs de drept civil. Partea generală, Ediția a II-a, Editura Hamangiu, București, 2013
Bouineau J., Roux J., 200 ans de Code civil, adpf association pour la diffusion de la pensée française, Paris, septembre 2004
Bouineau J., Traité d'histoire européenne des institutions, Ier-XVe siècle, Paris, Litec, 2004
Boyer A., Libéralisme et contractualisme, în Dictionnaire de philosophie politique, sous la direction de Ph. Raynaud, St. Rials, PUF, 1996
Bredin J.-D., Code civil des Français, Bicentenaire, édition présentée par
Bredin, de l'Académie française, éditions Dalloz, 2004
Brégi J.-F., Introduction historique au droit, Ellipses, Paris, 2009
Brissaud, Manual d’histoire du droit français, 1904
Buffelan-Lanore Y., Droit civil, Ed. Armand Colin, Paris, 2000
Bujoreanu I. M., Collecțiune de legiuirile Romaniei vechi și nuoi cate s'au promulgatu pene la finele anului 1870, Ed. Noua typografie a laboratorilor romani, București, 1873
Burdeau G., Le Libéralisme, Ed. Seuil, Paris, 1979
Caen J., Droit – Les fondements de la vie juridique, Ed. Foucher, Paris, 1978
Cantacuzino M. B., Curs de drept civil, Ed. Ramuri, Craiova
Cantacuzino Matei B., Elementele dreptului civil, ed. ALL Educational, București, 1998
Carbasse J.-M., Manuel d’introduction historique au droit, PUF, Paris, 2002
Carbonnier J., Droit et passion du droit sous la Ve République, Flammarion, 2008
Carbonnier J., Etre ou ne pas être. Sur les traces du non sujet de droit, în Flexible droit. Pour une sociologie du droit sans rigueur, 9e éd., LGDJ, 1998
Carbonnier J., Droit civil. Les personnes. Personnalité, incapacités, personnes morales, PUF, 2000
Cauvière H., L'idée de codification en France avant le rédaction du Code civil, Th. droit, Paris, 1910
Cercel S., Florea A., Ponea A., Drept civil. Persoana fizică, Ed. Universitaria, Craiova, 2003
Cercel S., Introducere în dreptul civil, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006
Cercel S., Drept civil. Persoana fizică, Ed. Universitaria, Craiova, 2007
Cercel S., Drept civil. Persoana juridică, Ed. Universitaria, Craiova, 2007
Cernea E., Molcuț E., Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Universul Juridic, București, 2006
Champion Edme, J.J. Rousseau si Revolutia franceza, Paris, 1909
Chartier J.-L., Portalis, le père du Code civil. Paris, Fayard, 2004
Chiriță R., Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotărâri, 2004, Editura C.H. Beck, București, 2007
Ciobanu V. M., Boroi G., Drept procesual civil, Ed. All Beck, București, 2005
Codul Calimach, ed. critică, Ed. Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1958
Code civil des français. Édition originale et seule officielle, à Paris, De l’imprimerie de la République, An XII-1804
Code civil et modèles: des modèles du Code au Code comme modèle, ouvrage collectif sous la dir. de Thierry Revet., Paris, L.G.D.J., 2005
Code civil et constitution(s), sous la direction de Michel Verpeaux, Economica, Paris, 2004
Code civil, les défis d'un nouveau siècle, actes du 100e Congrès des notaires
Colin A., Capitant H., Cours élémentaire de droit civil français, Tome Premier, IV e éd., Dalloz, Paris, 1923
Craiovan Ion, Introducere în filosofia dreptului, Ed.All Beck, București ,1998
Cuq E., Le Conseil des empereurs, Paris, 1884
Dabin J., Théorie générale du droit, Dalloz, Paris, 1969
Danciu E.T., Istoria dreptului românesc, Ed. Universitaria, Craiova, 2002
Dariescu C., Istoria statului și dreptului românesc din antichitate până la Marea Unire, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Dănișor D.C., Constituția României comentată, Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic, București, 2009
Dănișor D.C., Drept constituțional și instituții politice, Volumul I. Teoria generală, Editura Sitech, Craiova, 2006
Dănișor Gh., Filosofia dreptului, Ed. Universitaria, Craiova, 2003
Dănișor Gh., Filosofia drepturior omului, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011
Dănișor Gh., Le droit naturel et les droits de l’homme, Unie critique de la modernité, Ed. Editions universitaires européennes, Saarbrucken, 2011
Deak Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2001
Debet A., L’influence de la Convention Européenne des Droits de l’Homme sur le droit civil, Dalloz, Paris, 2001
Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale in dreptul roman si in dreptul comparat, Ed.C.H.Beck, Bucuresti, 2006
Deleanu I., Tratat de procedură civilă, Ed. All Beck, București, 2005
Deleanu I., Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005
Del Vecchio G., L’État et le droit, Dalloz, Paris, 1964
Del Vecchio G., Lectii de filosofie juridica, ed.Europa Nova
Demolombe C., Cours de Code Napoléon, Traité des contrats, Ed. A. Lahure, 1881
Dérathé R., Rousseau et la science politique de son temps, Paris, Vrin, 2e éd., 1979
DEX, ediția a II-a, ed. Univers enciclopedic, București, 1996
Dicționarul enciclopedic, vol. I-VII, Ed. Enciclopedică, Bucuresti,1993-2009
Dictionnaire de la culture juridique, sous la direction de Denis Alland et Stéphane Rials, Quadrige/Lamy-Puf, Paris, 2003
Diderot, Texte alese , vol II, Les Classiques du people
Discursuri și pledoarii celebre, Antologie, Ed. Didactică și pedagogică, R.A., București, 1995
Dissesco C.-G., Les origines du droit roumain, Paris, 1899
Dissescou V., L’influence du Code civil français en Roumanie, în Livre du Centenaire II (1904)
Djuvara M., Considérations sur la structure de la connaissance morale et juridique, Bucuresti, 1940
Djuvara M., La notification de la volonté: Rôle de la notification dans la formation des actes juridiques, Ed. Sirey, Paris, 1930
Djuvara M., Le fondement du phénomène juridique. Quelques réflexions sur les principes logiques de la connaissance juridique, Librairie de la société du Recueil Sirez, 22 rue Soufflot, Paris-5e, L. Larose & L. Tenin, Directeurs, 1913
Djuvara M., Teoria generală a dreptului, vol. II, Ed. All, 1995
Dogaru I., Contractul. Considerații teoretice și practice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1983
Dogaru I.,. (coord.), Drept civil. Contractele speciale, Ed. All Beck, București, 2004
Dogaru I., Drept civil. Ideea curgerii timpului și consecințele ei juridice, Editura All Beck, București, 2002
Dogaru I. (coord.), Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, București , 2002
Dogaru I., Drept civil român, Ed.Themis, Craiova, 2000
Dogaru I., Valentele juridice ale vointei, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1986
Dogaru I.,Cercel S., Drept civil. Partea generală, Editura C. H. Beck, București, 2007
Dogaru I.,Cercel S., Drept civil. Persoanele, Editura C. H. Beck, București, 2007
Dogaru I.,Cercel S., Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Ed. All Beck, București, 2003
Dogaru I., Dănișor D.C., Drepturile omului și libertățile publice, Lugoj, 1997
Dogaru I., Dănișor D.C., Drepturile omului și libertățile publice, vol. I, Ed. Europa, 1998
Dogaru I., Dănișor D.C., Dănișor Gh., Teoria generala a dreptului, Ed. Themis, Craiova, 2000
Dogaru I., Drăghici P., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Themis, Craiova, 2000
Drăghici P., Ileana Niță V., Ticu M.-S., Teoria generală a obligațiilor. Spețe și jurisprudență, Editura Sitech, Craiova, 2007
Drăghici S., Fundamentele constituționale ale dreptului civil, Ed. C.H.Beck, București, 2010
Dubouchet P., La pensée juridique avant et après le Code civil, L’Hermès, 1998
Duguit L., Les transformations générales du droit privé depuis le Code Napoléon, Paris, 1912
Dumitrescu L., Aspecte privind libertatea contractuala
Dupuy P.-M., Droit international public, Dalloz, Paris, 1995
Dussaulx, Legaturile mele cu J.J. Rousseau , 1798
Eide A., Rapport relative aux moyens possibles de faciliter la solution par des voies pacifiques et constructives de problèmes dans lesquels des minorités sont impliquées, Doc. N.U. E/CN.4/Sub.2/1993/34
Eliade M., Aspectele mitului, Bucuresti, 1977
Eliescu M., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1967
Ewald Fr. (dir.), Naissance du Code civil, Paris, Flammarion, 1989
F. Ewald Fr., L’Etat providence, Paris, Grasset, 1986
Fauvarque-Cosson B., Pensée juridique française et harmonisation européenne du droit. Paris, Société de législation comparée, 2003
Fenet P. A., Recueil complet des travaux préparatoires du Code civil, Paris, 1827, 15 vol.
Filipescu I.– Drept Internațional privat, Ed. Procardia, București, 1993
Flour J., Aubert J.-L., Les obligations, Ed. Armand Colin, 9e éd, Paris, 2000
Foltis A., Dreptul de preemptiune, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2011
Fotino G., Contribution a l`étude des origines de l`ancien droit coutumier roumain, teza, Paris, 1926, prefata Nicolae IORGA
Furet F., Ozouf M., Dictionnaire critique de la Révolution française, Paris, Flammarion, 1988.
Gaudemet E., L'interprétation du Code civil en France depuis 1804, éditions La Mémoire du Droit, collection du deuxième centenaire du Code civil (préface de Jamin C. et Jestaz P.), 2002
Georgescu Șt., Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani, Ed. All Beck, București, 2001
Georgescu M.N., Mihailescu S.Th.L., Drept constitutional si institutii politice, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011
Gény F., Méthode d’interprétation et sources en droit privé positif, 2-ème édition, 1919, t.1
Gounot, Le principe de l’autonomie de la volonté en droit privé, thèse, Dijon, 1912
Goyard-Fabre S., La philosophie du droit de Montesquieu, Paris, Klincksieck, 1973.
Goyard-Fabre S., Les embarras philosophiques du droit naturel, Paris, J. Vrin, 2002
Goyard-Fabre S., Les fondements de l’ordre juridique, Presses universitaires de France, Paris, 1992
Goyard-Fabre S., Les principes philosophiques du droit politique moderne, Presses universitaires de France, Paris, 1997
Goyard-Fabre S., Montesquieu : la Nature, les Lois, la Liberté, Paris, PUF, 1993
Goyard-Fabre S., Re-penser la pensée du droit, Librairie philosophique J.Vrin, Paris, 2007
Halpérin J.-L., Entre nationalisme juridique et communauté de droit, Presses Universitaires de France, Paris, 1999
Halpérin J.-L., Histoire du droit privé français depuis 1804, P.U.F., Paris, 1996.
Halpérin J.-L., Le code civil, 2e édition, Dalloz, Collection Connaissance du droit, 2003
Halpérin J.-L., Le Code civil, Dalloz, 1996.
Halpérin J.-L., L'impossible Code civil, PUF, 1992.
Hamangiu C., Codul general al României, I. Codurile, ed. a II-a, Legiuiri vechi, Ed. Librăriei Leon Alcalay, 1907
Hamangiu C., Rosetti Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, Volumul I, Ediție îngrijită de Dumitru Rădescu, Ed. All, București, 1996
Hanga Vl., Drept privat roman, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971
Hanga V., Mari legiuitori ai lumii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977
Hayek F., Constituția libertății, Institutul European, Iași, 1998
Hayek F., Droit, Législation et Liberté, Ed. Press Universitaires de France, Paris, tome I
Hegel G.W.F., Fenomenologia spiritului, Ed. IRI, 1996
Hegel G.W.F., Principiile filosofiei dreptului, Ed. IRI, 1995; Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969
Hobbes Th., Léviathan. Traite de la matière, de la forme et du pouvoir de la république ecclésiastique et civile, Ed. Dalloz, Paris, 1999
Huc Th., Commentaire théoretique & pratique du Code civil, Tomul I, Paris, 1892
Ilie B.A., Capacitatea persoanei fizice în dreptul civil român, Ed. Universitaria, Craiova, 2003
Ionașcu A., Voința juridică, Ed. Academiei, București, 1974
Ionescu S., Ghiță D., Drept procesual civil român, Vol. I și II, Ed. Universitaria, Craiova, 2004
Iorga N., Anciens documents de droit roumain, 2 vol., Paris, 1930-1931
Îndreptarea Legii 1652, ed. critică, București, 1962
Jacquemin H., Le formalisme contractuel, Ed. Larcier, 2010
Jestaz Ph., Autour du droit civil: écrits dispersés, idées convergentes, Paris, Dalloz, 2005
Jestaz Ph., Les sources du droit, Paris, Dalloz, 2005
Jossevard L., De l’esprit des droits et de leur relativité, théorie dite de l’abus de droit, Ed. Dalloz, Paris,1939
Jouanjan O., Une histoire de la pensée juridique en Allemagne (1800-1918), Paris, P.U.F., 2005
Kant I., Critica rațiunii pure, Ed. Univers enciclopedic glod, București, 2009
Kant I., Metafizica moravurilor, în Scrieri moral politice, Ed. Științifică, București, 1991
Kelsen H., Doctrina pura a dreptului, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2000
La confection de la loi, Groupe de travail de l'Académie des sciences morales et politiques ; sous la dir. de Roland Drago., Paris, Presses universitaires de France, 2005
La Convention Européenne des Droits de l'Homme, Commentaire article par article, lucrare coordonată de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux, Pierre-Henri Imbert, Editura Economica, Paris, 1995
Lando O. & Beale H., ed., Principles of European Contract Law, Part I & II, Kluwer, La Haye, 2000
Lando O., Clive E., Prüm A. & Zimmermann R., Principles of European Contract Law, Part III, Kluwer, La Haye, 2003
Lajoie A., Quand les minorités font la loi, Presses Universitaires de France, Paris, 2002
Lamartine A., Homere et Socrate, Paris, Ed. Michel Lery Freres, 1863
Laupies F., La liberté, Paris, PUF, 2004
Laurent A., Solidaire, si je le veux, Paris, Les Belles Lettres, 1991
Lazzarini L., El judicio de amparo, Buenos Aires, 1987
L'avenir de la codification en France et en Amérique latine, actes du congrés international, Paris, Palais du Luxembourg, les 2 et 3 avril 2004, organisé par l'Association Andrés Bello des juristes franco-latino-américains ; sous la dir. du Prof. Christian Larroumet ; et la coordination du Prof. Mauricio Tapia ; avec la collab de Matías Pérez, Sebastían Ríos, José Miguel Valdivia,… et al., Paris, Sénat, 2004
Le bicentenaire du Code Civil: 1804-2004, Ministère de la justice, Service des affaires européennes et internationales, Paris, Ministère de la justice, Service des affaires européennes et internationales, 2004
Leca A., La genèse du droit, index materiae mis à jour par Thibault Gonggryp, 3e éd., 2002, Aix-en-Provence, Librairie de l'Université : Presses universitaires d'Aix-Marseille, DL 2002
Le code civil : 1804-1904, livre du centenaire, Paris, E. Duchemin, 1969
Le code civil : 1804-2004, livre du bicentenaire, Dalloz, Juris-Classeur, Paris, 2004
Le Code civil entre ius commune et droit privé européen, Bruylant, Bruxelles, 2005, études réunies et présentees par Alain Wijffels
Le code civil français dans le droit européen, Bruylant, Bruxelles, 2005 à l’occasion des Actes du colloque sur le bicentenaire du Code civil français organisé à Genève les 26-28 février 2004
Le Code Napoléon, un ancêtre vénéré?, Mélanges offerts à Jacques Vanderlinden, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2004
Le discours et le code, Portalis, deux siècles après le Code Napoléon. Paris, Litec, 2004
Le droit privé français à la fin du XXe siècle, études offertes à Pierre Catala, Paris, Litec, 2001
Lefebvre-Teillard A., Introduction historique au droit des personnes et de la famille, Paris, P.U.F., 1996
Le rayonnement du droit codifié, Journée d’étude à l’occasion du bicentenaire du Code civil, journée du 25 novembre 2004, volume 1, Les éditions des journaux officiels
Les penseurs du Code civil, ouvrage coordoné par Claude Gauvard, La Documentation française, Paris, 2009
Leș I., Sisteme juridice comparate, Edit. All. Beck, 2002
Leș I., Tratat de drept procesual civil, ediția a 5-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010
Lévy J.-Ph., Histoire de la propriété, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1972
Livet P., Les normes, Paris, Armand Colin, 2006
Livre du Centenaire du Code civil, Paris, 1904, 2 vol.
Locke J., Al doilea tratat asupra guvernamantului civil
Locke J., Eseu despre toleranta
Locré J. G., Esprit du Code Napoléon, 1805-1808, 6 vol.
Longinescu S.G., Elemente de drept roman, vol. I, Ed. Curierul Juridic, București, 1927
Lord Acton, Despre libertate, Institutul European, 2000
Lupan E., Sztranyiczki S., Veress E., colectiv de autori, Drept civil. Partea generală conform noului Cod civil, editura C. H. Beck, București, 2012
Lyon G., La philosophie de Hobbes, Ed. Felix Alcan, Paris, 1893
Madiot Y., Droits de l’homme, Masson, 2000
Manualul Juridic al lui Andronache Donici, ed. critică, București, 1959
Marcadé V., Explication theoretique et pratique du Code Napoléon, Delamotte, Paris, 1866
Martin X., Mythologie du Code Napoléon. Aux soubassements de la France moderne, Dominique Martin Morin, 2003
Martin X., Nature humaine et Révolution française. Du siècle des Lumières au Code Napoléon, Bouère, 1994.
Marty G., Raynaud P., Droit civil, vol II, Les obligations, Sirey, Paris, 1945.
Mazeaud H., Mazeaud L., Mazeaud J., Leçons de droit civil, vol II.
Măgureanu F., Organizarea sistemului judiciar, Universul Juridic, București, 2006
Melkevik B., Horizons de la philosophie du droit, Les Presses de l’Université de Laval, L’Harmattan, Montréal, Québec, 1998
Mihai Gh. C., Motica R.I., Fundamentele dreptului. Optima justitia, Ed. All Beck, București, 1999
Mihai Gh. C., Motica R.I., Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului, Ed. All, București, 1997
Mill. J. St., Despre libertate, Ed. Humanitas, București, 2005
Molcuț E., Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, București, 2004
Montesquieu, Despre spiritul legilor, Ed.Stiintifica, București,1970
Montesquieu, Lettres persanes, Le livre de poche, 1984
Nacu C., Comparatiune intre Codul civil roman si Codul Napoleon, Leon Alcalay, Bucuresti, 1898
Nacu C., Drept civil rumân, Vol. I, I. V. Socecu, București, 1901
Nadaud E., Les successions dans le droit de la Révolution, th. droit, Paris, 1904.
Naissance du Code civil, la raison du législateur, Travaux préparatoires du Code civil rassemblés par P.A.Fenet, Flammarion, 1989
Niort J.-F., Homo civilis. Contribution à l’histoire du Code civil français, tome I, tome II, Presses Universitaires d’Aix-Marseille, Aix-en-Provence, 2004
Niort J.-F., L’image de la Révolution française et du régime napoléonien dans l’interprétation du Code civil (et vice-versa) au XIXe siècle, în lucrarea L’histoire institutionnelle et juridique dans la pensée politique, Aix-en-Provence, PUAM, 2006
Noul cod civil. Comentarii, coordonator Marilena Uliescu, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Noul cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2010
Olteanu G., Autonomia de voință în dreptul privat, Ed. Universitaria, Craiova, 2001
Ortolan J., Longinesco S., Histoire de la legislation roumaine, Paris, 1888
Paler O., Apărarea lui Galiei, Polirom, Iași, 2009
Pescatore P., Introduction à la science du droit, Centre Universitaire de l’Etat, Office des imprimés de l'État, Luxembourg, 1978
Pfister L., Introduction historique au droit privé, PUF, Paris, 2004
Pichonnaz P., Les fondements romains du droit privé, Ed. L.G.D.J., 2008
Pintore A., Il diritto senza verita
Piperea Gh., Introducere în Dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H. Beck, București, 2011
Planiol M., Ripert G., Traité elementaire de droit civil, Paris, 1923
Pop L., Drept civil-Teoria generală a obligațiilor-Tratat, Ed. Fundația “Chemarea”, Iași, 1994
Pop L., Popa I.-F., Vidu S.I., Tratat elementar de drept civil, Obligatiile, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012
Popa I. I., Substanța morală a dreptului, Ed. Universul juridic, București, 2009
Popa N., Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, București, 1994
Popa N., Eremia M.-C., Cristea S., Teoria generală a dreptului, editia a 2-a, Ed. All Beck, București, 2005
Popa N., Dogaru I., Dănișor Gh., Dănișor D.C., Filosofia dreptului. Marile curente, Editura All Beck, București, 2002
Popa V., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. C. H. Beck, București, 2006
Popescu C.-L., Drepturile de procedură în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (2001-2002), Ed. All Beck, 2003
Popescu T. R., Anca P., Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1969
Poughon J.-M., Le Code civil, Paris, PUF, Que sais-je ? , 1992.
Predescu B.M.C., Predescu I., Roibu A., Le principe de subsidiarité , R.A. Monitorul Oficial, București, 2001
Rawls J., Libéralisme politique, Presses Universitaires de France, 1995
Ray J., Essai sur la structure logique du Code civil français, Paris, Alcan, 1926
Raynaud Ph., Le juge et le philosophe, Paris, Armand Colin, 2008
Rădulescu A., Pagini din istoria dreptului românesc, Ed. Academiei R.S.R., București, 1970
Rădulețu S., Libertăți fundamentale, Edtura Didactică și Pedagogică R.A., București, 2008
Rials S., La Déclaration des droits de l'homme et du citoyen, Paris, Hachette, coll. Pluriel , 1988
Ripert G., Les forces créatrices du droit, Ed. LGDJ, Paris, 1955
Rivero J., Les libertés publiques, PUF, Thémis, 1997, tome 2
Rivero J., Moutouh H., Libertés publiques, tome 1, tome 2, PUF, Paris, 2003
Robaye R., Une histoire du droit civil, Academia-Erasme s.a., Louvain-la-Neuve, 1993
Rousseau J.-J., Contractul social, Ed. Științifică, București, 1957
Sartori G., Teoria democrației reinterpretată, Ed. Polirom, Iași, 1999
Sartori G., Pluralisme, multiculturalisme et étrangers, Éditions des Syrtes, Paris, 2003
Savatier R., L’art de faire les lois. Bonaparte et le Code civil, Paris, Dalloz, 1927
Savatier R., Le droit de l’art et des lettres: Les travaux des muses dans les balances de la justice, Paris, L.G.D.J., 1953
Savatier R., Metamorphoses du droit civil contemporain
Savigny C. F., De la vocation de notre temps pour la législation et la science du droit, Paris, P.U.F., 2006
Săuleanu L., Rădulețu S., Dicționar de expresii juridice latine, Ed. Europa, Craiova, 1996
Seugé-Bernabeu L., La belle longévité du Code civil, Valeurs mutualistes, n° 233, septembre-octobre 2004
Skinner Q., Les fondements de la pensée politique moderne, Ed. Albin Michel, 2009
Soboul A., Dictionnaire historique de la Révolution française, Presses universitaires de France, Paris, 2005
Solimano S., Verso il Code Napoléon, Milano, Giuffre, 1998.
Speranția E., Considérations philosophiques sur la plasticité du Code Napoléon, Cluj, 1942
Speranția E., Introducere in filosofia dreptului, Tipografia Cartea Romaneasca, Cluj, 1946
Speranția E., Sur les fondements metaphysique du droit positif, Craiova, 1931
Starck B., Droit civil, Obligations, Libraries tehniques, Paris, 1972.
Stătescu C., Bârsan C., Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2002
Stein P., Roman law in european history, Cambridge University Press, 1999
Steinhardt N., Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional, Ed. Polirom, Iași, 2008
Supiot A., Homo juridicus, Essai sur la fonction anthropologique du droit, Seuil, coll. La couleur des idées, Seuil, 2005
Tallon D., Grandeur et décadence du Code civil français, in Mélanges M. Fontaine, Editions Larcier, 2003
Tăbârcă M., Drept procesual civil, vol. I, vol. II, Ed. Universul juridic, București, 2005
Teissier-Ensminger A., La fortune esthétique du Code civil des Français, Paris, Éd. la Mémoire du droit, 2004
Terré Fr., Fenouillet D., Droit civil. Les personnes. La famille. Les incapacités, Ed. Dalloz, 1996
Théry I., Biet C., (dir.), La Famille, la loi, l'État de la Révolution au Code civil, Imprimerie nationale, 1989.
Ticu M.-S., Fundamentele filosofice ale legislației civile, teză de doctorat
Titulesco N., Essai sur une théorie générale des droits éventuelles, teza, Paris, 1907 si Guttenberg, Bucuresti, 1908
Titulescu N., Drept civil, vol. I-II, Ed. All Beck, București, 2005
Touchard J., Histoire des idées politiques, Tome 2, Du XVIIIe siècle à nos jours, Quadrige/PUF, Paris, 1er édition: 1958, 2e édition „Quadrige”: 2005, mai, 2e tirage: 2007, septembre
Trandafiroiu N., Substanta si cauzalitatea in interpretarea empirismului englez, Ed. ALL, Bucuresti, 1999
Troper M., Pour une théorie juridique de l’état, P.U.F., Paris, 1994
Tudor M., Almajanu F., Asigurari de raspundere civila decurgand din actele de comert, Ed. Tribuna Economica, Bucuresti, 2003
Tully J., Locke: droit naturel et propriété
Utopies : entre droit et politique, études en hommage à Claude Courvoisier, Charlot P. (coord.), Editions Universitaires de Dijon-E.U.D., 2005
Ungureanu C. T., Drept civil. Partea generala. Persoanele, editia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013
Ungureanu C. T., colectiv de autori, Noul Cod civil – comentarii, doctrina, jurisprudenta, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2012
Vallimaresco A., La justice privée en droit moderne, Paris, 1926
Vallimarescu A., Pragmatismul juridic, Bucuresti, Ed. Tipografiilor unite, 1927
Vannier G., Argumentation et droit, Presses universitaires de France, Paris, 2001
Viala A., Philosophie du droit, Paris, Ellipses Édition Marketing S.A., 2010
Vialles P., L'archichancelier Cambacérès, 1789-1824, Paris, Perrin, 1909.
Villey M., La formation de la pensée juridique moderne, Paris, Montchrestien, 1975.
Villey M., Philosophie du droit, Dalloz, Paris, 2001
Viollet P., Histoire du droit civil français accompagnée de notions de droit canonique et d'indications bibliographiques, Librairie de la société du recueil général des lois et des arrêts fondé par J.-B. Sirey, et du Journal du Palais. Ancienne Maison L. Larose et Forcel, 22, rue Soufflot, Paris, L. Larose & L. Tenin, Directeurs, 1905
Vovelle M., La mentalité révolutionnaire, Paris, Éditions Sociales, 1985
Waline M., L’individualisme et le Droit, Dalloz, Paris, 2007
Weber M., Sociologie du droit, trad. J. Grosclaude, Paris, P.U.F., 1986.
Weil E., Ilting K.-H., Fleischmann E., Bourgeois B., Gardies J.-L., Hegel et la philosophie du Droit, Presses Universitaires de France, Paris, 1979
Zorka I. Ch., Gradus philosophiqus, Ed. Flammarion, 1994
STUDII. ARTICOLE. NOTE. VARIA.
Bucureanu A., Ticu M.-S., Le Code civil européen: entre opportunité et utopie, publicat in revista Free Law Journal, volume 2, number 1, avril, 2006, Editura Free World Publishing Inc.
Bürge A., Le Code civil et son évolution vers un droit imprégné d’individualisme libéral, în Revue trimestrielle du Droit civil, 1/2000
Bussani M., Mattei U., Le fonds commun du droit privé européen, RIDC, 2000
Cahen L., Rousseau si Revolutia franceza, in ,,Revue de Paris,, , 15 iunie 1912
Carbonnier J., Codification, în Dictionnaire de philosophie politique, sous la direction de Philippe Raynaud et Stéphane Rials, Paris, P.U.F., 2003
Carbonnier J., Le Code civil, în Les lieux de mémoire, sous la direction de Pierre Nora, II. La Nation, Ed. Gallimard
Chassaing J. F., Les successions et les donations à la fin de l'Ancien Régime et sous la Révolution, Droit et cultures, 1982
Clère J.-J., De la Révolution au Code civil : les fondements philosophiques et politiques du droit des successions, Mémoires de la Société pour l'histoire du droit et des institutions des anciens pays bourguignons, comtois et romands, 1986, p. 7-56.
Conte Ph., Quel droit civil enseigner, Revue trimestrielle du Droit civil, 1998
Cornu G., L'art d'écrire la loi, Pouvoirs, n° 107, Seuil, 2003
Dănișor D. C., Nica M., L’évolution de l’influence du code civil français sur le code civil roumain, in Francophonie Roumaine et Intégration Européennes, sous la direction de R. Bordei-Boca, DICOLOR GROUPE, 2004
Dekeuwer-Défossez F., Droit des personnes et de la famille : de 1804 au PACS (et au delà …), Pouvoirs, n° 107, Seuil, 2003
Esprit du Code civil, Droits, no.42, Revue française de théorie, de philosophie et de culture juridique, P.U.F., 2005
Éthique et droit à l'âge émocratique, Cahiers de philosophie politique et juridique, Actes du Colloque de Mai 1990, nr. 18, Centre de Philosophie Politique et Juridique de l'niversité de Caen, URA-CNRS nr. 1395, Caen
Foyer J. (entretien avec Foyer J.), Le Code civil est vivant. Il doit le demeurer !, Semaine juridique, édition générale, 24 mars 2004, n° 13, I, 120
Gaudemet J., Les tendances à l'unification du droit en France dans les derniers siècles de l'Ancien Régime (XVIe-XVIIIe), La formazione storica del diritto moderno in Europa, Atti del terzo congresso internationale della societa italiana di storia del diritto, Firenze, 1972
Gîrleșteanu G., Valoarea juridică a libertății contractuale în dreptul român și francez, Revista de Științe Juridice nr. 3/2006, Craiova
Halpérin J-L., Code Napoléon, în Dictionnaire de la culture juridique, sous la directionde Denis Alland et Stéphane Rials, Paris, P.U.F., 2003
Halpérin J.-L., L'histoire de la fabrication du Code. Le Code : Napoléon ?, Pouvoirs, n° 107, Seuil, 2003
Imbert J., Code civil, în Dictonnaire Napoléon, sous la direction de Jean Tulard, Paris, 1999
Jus et le Code civil, Droit et cultures no.48, Revue semestrielle d’anthropologie et d’histoire, L'Harmattan, 2004
Jouanjan O., Égalité, în Alland D., Rials S., Dictionnaire de la culture juridique, PUF/Lamy, 2003
Jouanjan O., La pensée juridique allemande: autour d’un livre d’Olivier Jouanjan, dans la revue Droits, no.42 – Esprit du Code civil/2, PUF, Paris, 2006
Jouanjan O., Réflexions sur l’égalité devant la loi, în Droits. Revue française de théorie juridique, n° 16, 1992
Lando O., Principes de droit européen des contrats. Une première étape vers un Code civil européen, RD aff. int., 1997
La pensée juridique et le destin du Code civil, Droits, no.47, Revue française de théorie, de philosophie et de culture juridique, PUF, 2008
Le code civil, Pouvoirs, no.107, Seuil, 2003
Lefebvre-Teillard A., „Les différents facteurs d'unification dans l'ancien droit”, text publicat în lucrarea colectivă 1804-2004. Le Code civil. Un passé, un présent, un avenir, ed. Dalloz, Paris, 2004
Lequette Y., Vers un Code civil européen ?, dans la revue Pouvoirs, Le Code civil, no.107, Le Seuil, 2003
Les fondateurs de l'école du droit naturel moderne au XVIIe siècle, Archives de philosophie de droit, 1961
Lurger B., The future of European Contract Law between freedom of contract, social justice and market rationalitz, ERCL, vol.1/2005
Malaurie Ph., La Bible et le droit civil, Revue trimestrielle du Droit civil, 2000
Martin X., Fondements politiques du Code Napoléon, Revue trimestrielle de droit civil, avril-juin 2003
McQueen H., Un code civil européen sera nécessairement un droit “mixte”, Scots Law and the Road to the New Jus Commune. Jus Commune Lectures on European Private Law.1, University of Maestricht, 2000
Nica M., Libertatea contractuală, un drept civil? Despre și dincolo de evidența Deciziei Curții Constituționale a României nr. 220 din 14 noiembrie 2000, Revista de Științe Juridice nr. 2/2006
Rials S., La Déclaration de 1789, Ouverture/ Le mystère des origines, în Droits, nr.8, Ed P.U.F., 1988
Rouland N., Note d’anthropologie juridique: l’inscription juridique des identités, Revue trimestrielle du Droit civil, 1994
Ruffini-Gandolfi M.-L., Problèmes d’unification du droit en Europe et le Code européen des contrats, RIDC, 2002
Schopenhauer A., Despre libertatea voinței, Ed. Paideia, București, 2003
Sourioux J.-L., Codification et autre formes de systématisation du droit à l’époque actuelle. Le droit français, Journées de la Société de législation comparée 1988, RID comp. 1989, numéro spécial
Steiner R., Filozofia libertății, Ed. Princeps, Iași, 1993
Terré F., La codification, European Rev. of Private Law, 1993, 31
Thomann M., Histoire de l'idéologie juridique au XVIIIe siècle ou : le droit prisonnier des mots, Archives de philosophie du droit, 1974
Thireau J.-L., Fondements romains et fondements coutumiers du Code civil, în Droits, nr.42/2005, Esprit du Code civil
Ticu M.-S., Fundamentele filosofice ale codului civil român, în Revista de științe juridice, nr.2 (35)/2006, Editura Themis, Craiova
Ticu M.-S., Le projet européen: un Code civil a portée européenne ?, în Revista de științe juridice, nr.2/2010, Editura Universul Juridic, Craiova
Troper M., L’invention de la constitution, în L’Etat Moderne, 1715-1848, études reunis par Simone Goyard-Fabre, Librairie philosophique J.Vrin, Paris, 2000
Zeitschrift für Didaktik der Philosophie und Ethik (caietul 4/1998)
SURSE INTERNET
http://www.clr.ro/clr.swf
http://www.ccr.ro/
http://www.cdep.ro/
http://www.conseil-constitutionnel.fr/
http://www.conseil-etat.fr/
http://cths.fr/
http://www.droitenligne.com/
http://www.echr.coe.int
http://fr.jurispedia.org/
http://www.juridice.ro/
http://www.just.ro
http://legeaz.net/
http://www.liberte.ch/
http://www.scj.ro
http://www.senat.fr/
https://www.senat.ro/Start.aspx
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impactul Formei Reglementarii Asupra Acordului de Vointa. Norma Juridica Interventionista de la Formare la Aplicare (ID: 121497)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.