Impactul Fiscalitatii Asupra Rezultatelor Intreprinderii S.c. Gmg Media Box S.a
CUPRINS
Capitolul 1 . Considerente privind fiscalitatea în practica anglo-saxonă, continentală și a României……………………………………………………………………………… p 3
Impozite indirecte……………………………………………………………………………………………… p 4
1.1.1 Taxa pe valoarea adăugată………………………………………………………………………… p 4
1.2. Impozite directe. Impozitarea persoanelor juridice ………………………………………………. p 7
1.2.2 Impozitul pe profit …………………………………………………………………………………….. p 7
1.2.3 Contribuții sociale………………………………………………………………………………………. p 10
Capitolul 2. Cuantificarea performanțelor financiare a întreprinderilor – necesitate obiectivă a ecomoniei……..……………………………………………… p 13
Conceptul de „performanță”……………………………………………………………… p 13
Principalii factori de analiză ai măsurării performanței întreprinderii………………………… p 15
Capitolul 3. Practica măsurării performanțelor întreprinderii……………. p 18
3.1 Indicatorii financiari versus indicatorii non-financiari………………………………… p 18
3.2 Măsurarea performanței prin metoda ratelor…………………………………….……. p 20
3.3 Măsurarea performanțelor financiare pe baza criteriilor de performanță………………. p 20
3.3.1 Măsurile tradiționale ex-ante……………………………………………………. p 21
3.3.2 Măsurile ex-post bazate pe teoria portofoliului…………………………………… p 22
Capitolul 4. Aprecieri asupra pertinenței indicatorilor de performanță financiară ………………………………………………………………………..……… p 24
4.1 Selecția indicatorilor de performanță financiară……………………………………. p 24
4.2 Capacitatea de autofinanțare………………………………………………………… p 27
Capitolul 5. Impactul fiscalității asupra rezultatelor întreprinderii S.C GMG MEDIA BOX S.A ………………………………………………………………………… p 30
5.1 Aspecte generale privind întreprinderea………………………………………………. p 30
5.2 Influența fiscalității asupra profitului întreprinderii………………………………….. p 31
5.2.1 Impactul fiscalității asupra cheltuielilor cu personalul…………………………. p 32
5.2.2 Impactul fiscalității asupra cheltuielilor cu dobânzile……………….…………. p 33
5.3 Influența amortizării fiscale asupra rezultatelor întreprinderii…………………………. p 36
Capitolul 6. Studiu de caz……………………………………………………………. p 41
6.1 Modele econometrice de regresie liniară simplă Profit ~ Cheltuiala cu Amortizarea … p 41
6.2 Modele econometrice de regresie liniară simplă Profit Net ~ Impozit pe profit……….. p 49
6.3 Modele econometrice de regresie liniară simplă Profit Net ~Cheltuieli nedeductibile. p53
6.4 Modele econometrice de regresie liniară multiplă Profit Net ~Impozit pe profit – Cheltuieli nedeductibile………………………………………..……………………………………… p 57
Concluzii …………………………………………………………………………………………………………… p 62
Bibliografie………………………………………………………………………………………………………… p 64
Anexe
Capitolul 1 . Considerente privind fiscalitatea în practica anglo-saxonă, continentală și a României
Modul de abordare a fiscalității la nivel internațional a cunoscut două mari planuri de abordare:
abordarea continental europeană, potrivit căreia prelevările fiscale sunt formate din impozite, taxe și contribuții, existând diferențe conceptuale sub aspectul conținutului;
abordarea anglo-saxonă, potrivit căreia prelevările obligatorii cuprind toate elementele de natură fiscală, denumite „taxe” (eng. taxes), rolul acestora fiind de a asigura cea mai mare parte a veniturilor bugetelor publice, neexistând diferențiere conceptuală a acestora la nivelul conținutului.
Diferențierea între cele două tipuri de abordări se bazează pe faptul că în abordarea anglo-saxonă în cadrul fiscalității, respectiv a sistemului fiscal, se cuprind doar prelevările către stat, cu titlu obligatoriu, nerambursabile și fără contraprestație directă din partea acestuia. În sistemul continental european modul de abordare a sistemului anglo-saxon are echivalent în impozite. Alături de impozite, în sistemul fiscal sunt cuprinse taxele (plată efectuată de către persoanele fizice și juridice pentru serviciile prestate acestora de către instituțiile publice) și contribuțiile (transferul de valoare obligatoriu la dispoziția statului, fără echivalent, cu titlu definitiv și cu destinație strict precizată.
Indiferent de modalitatea de abordare, la nivelul unei țări o importanță majoră o au impozitele și contribuțiile sociale. La nivelul sistemului fiscal din România se poate observa că la clasificarea impozitelor se face distincție între impozitele asupra producției și importurilor, impozite curente asupra veniturilor, averii, impozitele asupra capitalului, contribuțiile sociale reale și contribuțiile sociale impuse. Această împarțire a impozitelor se poate regăsi în impozite indirecte, impozite directe și contribuții sociale. Altfel spus, nivelul total al prelevărilor realizate de România este determinat conform ESA95.
Impozite indirecte
Impozitele indirecte sunt definite ca fiind impozitele legate de producție și importuri (categoria D2 din anexa 1). Acestea includ TVA, taxele vamale de import, accize și alte impozite asupra unor servicii specifice (transport, asigurări etc.) și asupra tranzacțiilor financiare și de capital. De asemenea, în această categorie se includ impozitele asupra producției (categoria D29 din anexa 1) definite ca fiind „impozite ce apar ca urmare a desfășurării unei activități de producție”, cum ar fi: licențe profesionale, impozite pe teren și clădiri, impozite asupra salariilor.
1.1.1 Taxa pe valoarea adaugata
În continuarea voi prezenta unul din cel mai important și complex impozit indirect din România, acesta fiind Taxa pe valoare adăugată (TVA). Însă pentru a înțelege mai bine principiile generale ale sistemului TVA din România voi răspunde la următoarele întrebări:
Operațiunea este cuprinsă în sfera de aplicare a TVA?
În principiu, orice operațiune prevăzută la art. 128- 131 din Codul fiscal se cuprinde în sfera de aplicare a TVA dacă este efectuată cu plata de către o persoană impozabilă definite la art.127 din Codul fiscal, care actionează în această calitate.
Operațiunile impozabile în România sunt redate la art.126 din Codul fiscal.
Operațiunea are loc în România?
Locul operațiunilor cuprinse în sfera de aplicare a TVA se determină conform art.132 – 1331 din Codul fiscal.
Există vreo scutire ce se aplică cu privire la această operațiune?
Dacă o operațiune este impozabilă în România se stabilește dacă aceasteia îi este aplicabilă o scutire de TVA. Codul fiscal cuprinde următoarele tipuri de scutiri:
Scutiri pentru operațiuni din interiorul tării – art.141;
Scutiri pentru importuri de bunuri și pentru achiziții intracomunitare-art.142;
Scutiri pentru exporturi sau alte operațiuni similare, pentru livrări intrecomunitare și pentru transportul internațional și intracomunitar – art.143;
Scutiri special legate de traficul internațional de bunuri – art.144;
Scutiri pentru intermediari – art.1441 ;
Dacă nici o scutire de TVA nu este aplicabilă, operațiunea este taxabilă.
Cine este persoana obligată la plata TVA în România?
Persoanele obligate la plata TVA sunt cele prevăzute în art.150 -1511 din Codul Fiscal.
În cazul în care se stabilește că operațiunea este taxabilă în România precum și persoana obligată la plata TVA, se determină următoarele aspecte:
Data la care TVA devine exigibilă;
Baza de impozitare a TVA;
Cota de TVA aplicabilă;
Exercitarea dreptului de deducere a TVA aferente achizițiilor;
Raportarea operațiunilor;
Cotele de TVA?
Cota de impunere aplicabilă operațiunilor taxabile este cea aflată în vigoare la data la care intervine faptul generator, cu excepția următoarelor cazuri, precum care se aplică cota în vigoare la data exigibilității taxei:
În situațiile în care se emite factură înainte de data la care intervine faptul generator;
Pentru plățile în avans efectuate înainte de data la care intervine faptul generator;
Pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii realizate prin mașini automate de vânzare, de jocuri sau alte mașini similare.
În aceste situații, în cazul schimbării cotei, se va proceda la regularizare pentru a se aplica cotele în vigoare la data livrării de bunuri sau prestării de servicii.
În cazul operațiunilor supuse sistemului TVA la încasare, cota aplicabilî este cea în vigoare la data la care intervine faptul generator, cu excepția situațiilor în care este emisă o factură sau este încasat un avans, înainte de data livrării/prestării, pentru care se aplică cota în vigoare la data la care a fost emisă factura ori la data la care a fost încasat avansul.
Pentru achiziții intracomunitare de bunuri, cota aplicabilă este cota aplicată pe teritoriul României pentru livrarea aceluiași bun și care este în vigoare la data la care intervine exigibilitatea taxei.
Cota standard
Cota standard este de 24% și se aplică asupra bazei de impozitare pentru operațiunile impozabile care nu sunt scutite de taxa sau care nu sunt supuse cotelor reduse.
Cote reduse
Cotele reduse constituie o excepție de la regula generală, adică cota normală de 24%. Prin urmare, întotdeauna în cazul excepțiilor, interpretarea prevederilor aplicabile trebuie să fie restrictive, cee ce înseamnă că, în cazul existenței unui dubiu cu privire la o anume situație, trebuie aplicată regula generală.
Astfel în România este aplicată cota redusa de 9%. Această cotă se aplică asupra bazei de impozitare pentru următoarele prestări de servicii și/sau livrări de bunuri:
Serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectură și arheologice, grădini zoologice și botanice, târguri, expoziții și evenimente culturale, cinematografe, altele decât cele scutite;
Livrarea de manuale scolare, cărți, ziare și reviste, cu excepția celor destinate exclusiv sau în principal publicității;
Livrarea de proteze și accesorii ale acestora, cu excepția protezelor dentare.
Livrarea de produse ortopedice;
Livrarea de medicamente de uz uman și veterinar;
Începând cu 01 septembrie 2013 se aplică cota redusă de TVA de 9% pentru livrarea următoarelor bunuri:
Toate sortimentele de pâine, precum și următoarele specialități de panificație: conuri, chifle, batoane, covrigi, minibaghete, franzeluțe și împletituri, care se încadrează în grupa de produse de brutărie la codul CAEN/CPSA 1071;
Făină albă de grau, făină semialbă de grau, făină neagră de grau și făină de secară, care se încadrează la codul CAEN/CPSA 1061;
Triticum spelta, grâu comun și măslin, care se încadrează la codul NC10019900, și secară, care se încadrează la codul NC 10029000.
Iar de la 01 iunie 2015 TVA- ul a scăzut de la 24% la 9% la toate alimentele, băuturile nealcoolice și serviciile de alimentație publică.
O altă cotă redusă aplicabilă în România este cota redusă de 5%. Această cotă se aplică asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuințelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite. Terenul pe care este construită locuință include și amprenta la sol a locuinței.
Constituie locuință livrată ca parte a politicii sociale următoarele:
Livrarea de locuințe care au o suprafață utilă de maximum 120 m2, exclusiv anexele gospodărești, a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite, nu depășește suma de 380.000 lei, exclusiv TVA, achiziționate de orice persoană necăsătorită sau familie;
Livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi utilizate drept cămine de bptrâni și de pensionari;
Livrarea de clădiri, inclusiv a terenuilui pe care sunt construite, destinate a fi utilizate drept case de copii și centre de recuperare și reabilitare pentru minori cu handicap;
Livrare de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, către primării în vederea atribuirii de către acestea cu chirie subvenționată unor personae sau familii a căror situație economică nu le permite accesul la o locuință în proprietate sau închirierea unei locuințe în condițiile pieței.
Conform Codului fiscal din România privind sitemul TVA, mai există și alte principii generale pe care trebuie cunoscute și luate în calcul, astfel fiecare întreprindere trebuie să țină cont de ele pentru a fi mai ușor de aplicat sisitenul fiscal în favoarea lor.
1.2. Impozite directe. Impozitarea persoanelor juridice
Potrivit sistemului fiscal din România, nu există prevederi explicite privind armonizarea în domeniul impozitării directe. Acest lucru se explică prin faptul că în cea mai mare măsură nu este nevoie să se armonizeze impozitarea directă, aceasta fiind aplicabilă strict în interiorul statului. Astfel, marea majoritate a prevederilor referitoare la impozitarea directă sunt lăsate în întregime la latitudinea statului, ele fiind un atribut al suveranității. Reglementările fiscale cu privire la impozitele directe sunt stabilite în funcție de necesitatea de resurse a acestora, de tradiție, de tipologia operațiunilor efectuate etc..
Este posibil, însă, ca impozitarea directă să afecteze cele patru libertăți fundamentale necesare pentru crearea și menținerea economiei României, respectiv: libertatea de miscare a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. De aceea este necesar ca impozitarea directă să respecte asigurarea acestor libertăți. Cu toate acestea nu pot spune că există o armonizare a impozitelor directe așa cum există în domeniul impozitelor indirecte. De altfel, la nivelul Uniunii Europene primele măsuri legislative în domeniul impozitării directe au fost luate în anul 2008, ceea ce ne arată faptul că reglementările cu referire la impozitarea directă sunt încă la început.
Principalele reglementări legislative în domeniul impozitării sunt grupate în două mari categorii:
impozitarea persoanelor juridice;
impozitarea persoanelor fizice.
Însă potrivit temei abordată de mine în această lucrare, voi prezenta în continuare categoria: impozitarea persoanelor juridice.
1.2.1 Impozitul pe profit
Impozitul pe profit reprezintă unul din impozitele folosite de sistemul fiscal care au un mare impact asupra performanțelor economico-financiare realizate de o întreprindere. Elementele care vor sta la baza analizei sunt: cotele de impozitare, modul de determinare a profitului impozabil.
În România impozitul pe profit este reglementat de Titlul II din Codul Fiscal.
Potrivit Codului fiscal, contribuabilii care sunt obligați la plata impozitului pe profit sunt următorii:
persoanele juridice ramâne, altele decât microîntreprinderile definite conform Titlului IV1 din Codul fiscal și persoanele juridice cu sediul social in România, înființate potrivit legislației europene. Aceste persoane aplică impozitul pe profit asupra profitului impozabil obținut din orice sursă, atât în România, cât și din străinătate;
persoanele juridice străine care desfășoară activitate prin intermediul unui sediu/mai multor sedii permanente în România. Impozitul pe profit se datorează asupra profitului impozabil atribuibil sediului permanent, respectiv asupra profitului impozabil determinat la nivelul permanent desemnat să îndeplinească obligatiile fiscale;
persoaneie juridice străine și persoanele fizice nerezidente care desfăsoară activitate în România într-o asociere cu sau fără personalitate juridică. Impozitul pe profit se aplică asupra părții din profitul impozabil al asocierii care se atribuie fiecărei persoane;
persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăti imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deținute la o persoană juridică română. Aceste persoane datorează impozit pe profit pentru profitul impozabil aferent acestor venituri;
persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate atât în România, căt și în străinătate, din asocieri fără personalitate juridică; în acest caz, impozitul datorat de persoana fizică se calculează asupra parții din profitul impozabil al asocierii atribuibile persoanei fizice rezidente, se reține și se varsă de către persoana juridică ramână.
Cota de impozit
Această cotă de impozitare – reprezintă un element important în ceea ce privește dimensiunea valorică a impozitului în cazul unei firme, acest fapt rezultând din formula generală de calcul a impozitului pe profit:
Ca urmare a modificărilor continue a legislației fiscale în România, nu a existat, pentru o perioadă îndelungată de timp, o constantă în ceea ce priveste nivelul cotei de impozitare sau numărul cotelor de impozitare. Din 1990 pâna în 2005 au fost o serie de modificări legislative, la baza cărora au stat diferite considerente economice sau legate de integrarea României în Uniunea Europeană, ceea ce a dus la o varietate de cote de impozitare. Astfel, cotele de impozitare în cazul impozitului pe profit au evoluat continuu la fel și facilitățile fiscale asupra impozitului pe profit (a se vedea anexa nr. 2. și anexa nr.3.).
Din analiza efectuată asupra cotelor de impozitare se desprinde concluzia că, după anul 1994, sistemul de impozitare al profitului se baza pe o cotă generală de impozitare (care a scăzut de la 38% la 16%), precum și pe o serie de cote de impozitare specifice anumitor activități. S-a urmărit astfel încurajarea agriculturii (prin stabilirea unei cote reduse de impozitare între anii 1995 – 2000), a exportului (prin stabilirea unei cote de impozitare reduse de 5%, care apoi a devenit 6%, 12,5%, urmând a se renunța ulterior la aceasta ca urmare a negocierilor cu Uniunea Europeana în vederea aderării), precum și a dezvoltării zonelor libere. De asemenea, pentru unele activități cota de impozit a fost majorată față de cota generală, prin aplicarea, în general, a unor cote adiționale. Prin reducerea cotei de impozitare la 16%, România se aliniază la tendința existentă în prezent în țările vecine. Daca este să analizăm nivelul cotei de impozit comparativ cu nivelul existent în Uniunea Europeană, ajung la concluzia că impozitul pe profit în România este mai puțin apăsător decât în UE. Dar trebuie să ținem cont de faptul că în țările membre UE există un sistem de cote reduse pentru dezvoltarea anumitor activități și de faptul că economiile lor sunt mult mai dezvoltate.
În prezent cota generală de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil în România este de 16%.
Calculul profitului impozabil
În cele ce urmează, voi face o trecere în revistă a modului de determinare a profitului impozabil.
Profitul impozabil se determină ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și se adaugă cheltuielile nedeductibile.
Profitul impozabil aferent unui an fiscal se determină pe baza următoarei formule:
Așadar, în vederea determinării profitului impozabil se i-au în calcul elementele: venituri și cheltuieli totale, venituri neimpozabile, cheltuieli nedeductibile.
Declararea și plata impozitului
Plata impozitului și depunerea declarației de impozit se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.
Contribuții sociale
Contribuțiile sociale sunt formate din două categorii: contribuții sociale obligatorii și contribuții sociale facultative. Contribuțiile sociale obligatorii cuprind contribuțiile la toate fondurile de asigurare socială constituite și finanțate de către stat. Contribuțiile sociale facultative cuprind acele contribuții la schemele de asigurare privată. În cadrul contribuțiilor sociale obligatorii se face distincția între contribuțiile obligatorii și cele facultative (voluntare). Contribuțiile obligatorii sunt cele impuse prin lege în timp cele facultatice reprezintă o formă de economisire. Datorită acestor caracteristici este necesar în determinarea presiunii fiscale să se elimine din calcul contribuțiile sociale facultative, ele nefiind un atribut al puterii coercitive a statului.
Contribuția de asigurări sociale
Este datorată atât de angajator, cât și de angajat, fiecare suportând o parte din aceasta. În cazul contribuției de asigurări sociale, formula de calcul este următoarea:
Cota de impozitare este stabilită în funcție de condițiile de muncă. Astfel, are loc o diferențiere a cotei de impozitare după cum condițiile de desfășurare a activității la locul de muncă sunt încadrate în urmatoarele categorii:
– condiții de muncă normale;
– condiții de muncă deosebite;
– condiții de muncă speciale.
Nivelul cotelor de impozitare a fluctuat în timp (vezi anexa nr.4). Astfel, în prezent conform art.137(1) din Codul fiscal, întreprinderlile plătesc pentru contribuțiile de asigurări sociale următoarele cote:
26,3% pentru condiții normale de muncă, din care 10,5% pentru contribuția individuală și 15,8% pentru contribuția datorată de angajator;
31,3% pentru condiții deosebite de muncă, din care 10,5% pentru contribuția individuală și 20,8% pentru contribuția datorată de angajator;
36,3% pentru condiții speciale de muncă și pentru alte condiții de muncă, din care 10,5% pentru contribuția individuală și 25,8% pentru contribuția datorată de angajator.
(2) În Codului fiscal actual (2015) se previzionează că începând cu data de 1 ianuarie 2017, cotele de contribuții de asigurări sociale să fie următoarele:
21% pentru condiții normale de muncă, din care 7,5% pentru contribuția individuală și 13,5% pentru contribuția datorată de angajator;
26% pentru condiții deosebite de muncă, din care 7,5% pentru contribuția individuală și 18,5% pentru contribuția datorată de angajator;
31% pentru condiții speciale de muncă și pentru alte condiții de muncă, din care 7,5% pentru contribuția individuală și 23,5% pentru contribuția datorată de angajator.
Aceste cotele prevăzute la alin. (1) și (2) se pot modifica numai prin lege.
Baza impozabilă în cazul contribuțiilor de asigurări sociale este :
– în cazul contribuției datorată de angajator : baza lunară de calcul pentru contribuția de asigurări sociale o reprezintă suma câstigurilor brute prevăzute la art. 138, realizate de persoanele fizice care obțin venituri din salarii sau asimilate salariilor. Baza de calcul nu poate fi mai mare decât produsul dintre numărul asiguraților pentru care angajatorul datorează contribuție diferențiată în funcție de condițiile de muncă, din luna pentru care se calculează această contribuție datorată bugetului asigurărilor sociale de stat, si valoarea corespunzătoare a de 5 ori câstigul salarial mediu brut. În situația depăsirii acestui plafon, în cazul angajatorilor care datorează contribuție la bugetul asigurărilor sociale de stat, diferențiată în funcție de condițiile de muncă, baza de calcul la care se datorează această contribuție, corespunzătoare fiecărei condiții de muncă, se stabileste proporțional cu ponderea, în total bază de calcul, a câstigurilor salariale brute realizate în fiecare dintre condițiile de muncă.
– în cazul contributiei datorata de angajat : salariul individual brut, inclusiv sporurile și adaosurile reglementate prin contractul colectiv de muncă, dar nu mai mult de 5 salarii medii brute pe economie.
Contribuția pentru asigurările sociale de sănătate
Contribuția de asigurări sociale de sănătate a fost instituită în România în anul 1997, ea fiind datorată atât de angajatori, cât și de salariați. Astfel, „persoanele fizice sau juridice care angajează personal salariat au obligația plății contribuției de asigurări sociale de sănătate de 5,2%, raportat la fondul de salarii”. De asemenea, „Cuantumul obligației bănești lunare a persoanei asigurate [n.a. salariat] se stabilește sub forma unei cote de 5,2% și se aplică la venitul brut”. Cota contribuție datorată de salariat este de 5,5%.
Contribuția pentru asigurările sociale de sănătate se determină după următoarea formulă:
Baza impozabilă este:
– fondul de salarii brute, în cazul contribuției datorată de angajatori;
– salariul brut, în cazul contribuției datorată de angajați.
Contribuția pentru asigurările de șomaj
Prima reglementare cu privire la stabilirea unei contribuții pentru asigurările de somaj a apărut în anul 1991. Se punea problema asigurării unor fonduri pentru protecția socială a șomerilor, deoarece fenomenul șomajului apărea la scară mare și în România, o dată cu trecerea de la economia centralizată la economia de piață.
Astfel, „Fondul necesar pentru plata ajutorului de somaj se constituie din următoarele surse:
cota de 0,5% aplicată asupra fondului de salarii realizat, în valoare brută, de persoanele fizice și juridice române și străine care angajează personal român;
o contribuție de 0,5% din salariul de bază lunar de încadrare brut, platită de angajați;
Contribuția pentru asigurările de somaj se determină după formula
Baza impozabilă este:
– fondul de salarii brute realizat, în cazul contribuției datorată de angajatori;
– salariul de încadrare brut, în cazul contribuției datorată de angajați.
Contribuția pentru accidente de muncă și boli profesionale
Contribuția pentru accidente de muncă și boli profesionale a fost instituită în anul 2002. Ea se datorează de angajatori, determinându-se prin aplicarea cotei de impozitare asupra fondului de salarii brute. Cota de contribuție de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale este cuprinsă între 0,15% si 0,85%, diferențiată în funcție de clasa de risc, conform legii. Iar cota de contribuție de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale în cazul șomerilor este de 1%.
Capitolul 2. Cuantificarea performanțelor financiare a întreprinderilor – necesitate obiectivă a ecomoniei
Conceptul de „ performanță”
Potrivit accepțiunii generale, termenul de performanță reprezintă o realizare deosebită într-un domeniu de activitate. Prin urmare, putem afirma că „ performanța nu este o constatare, ci se construiește” (A. Bourguignon, 2012).
Deși nu există o definiție unanim recunoscută a performanței, literatura de specialitate îi atribuie numeroase accepțiuni, precum :
performanța înseamnă succes: performanța nu există prin ea însăși, fiind de fapt dependentă de relativitatea reprezentării reușitei de către diversele categorii de utilizatori ai informației contabile (managerii, investitorii actuali și potențiali, bancherii, salariații, furnizorii și alți creditori comerciali, clienții, statul și instituțiile sale, publicul, analiștii financiari, etc);
performanța este rezultatul unei acțiuni: potrivit acestei accepțiuni, opuse celei precedente, performanța este considerată o evaluare ulterioară a rezultatelor obținute;
performanța este acțiune: în acest context, performanța este un proces și implicit un rezultat situat valoric la nivele de referință care să o definească;
de asemenea, performanța reprezintă „ o stare de competitivitate a întreprinderii, atinsă printr-un nivel de eficacitate și eficiență care îi asigură o prezentă durabilă pe piață”. Cele două componente ale performanței, eficiența și eficacitatea, generează două categorii de costuri:”costul de constrângere”(costul eficienței), rezultat din acțiuni ce nu vizează mediul înconjurător și „costul rezultat”(costul eficacității), ca efect al acțiunilor ce permit întreprinderii să obțină rezultatul asteptat de către mediul său, prin raportarea celor doua categorii de costuri se obțin informații privind pilotajul performanței.
Explicația existenței acestei diversități de accepțiuni referitoare la performanță este următoarea: utilizatorii informațiilor financiare definesc conceptul de performanță în mod diferit, în funcție de propriile lor interese. Astfel, managerii sunt interesați de performanța globală a întreprinderii, investitorii actuali și potențiali sesizează performanța prin prisma rentabilității investițiilor lor, creditorii manifestă interes pentru solvabilitatea întreprinderii, clienții sunt preocupați în principal de stabilitatea companiei, iar salariații sunt interesați de stabilitatea și rentabilitatea întreprinderii.
Cea mai completă accepțiune a conceptului de performanță este oferită de IAS „Prezentaraea situațiilor financiare”, și anume, aceea de performanță globală. În acest sens, „barierele” rezultatului contabil sunt depășite, fiind cuprinse și diferențele din reevaluare, diferențele din conversie, câștiguri sau pierderi laterale asupra instrumentelor financiare, câștigurile și pierderile actuariale aferente pensiilor, efectul schimbărilor metodelor contabile și corecțiile erorilor fundamentale.
Cu alte cuvinte, pentru a măsura performanța unei întreprinderi, este necesar să recurgem nu doar la rezultatele financiare, deoarece „ este ca și cum s-ar încerca aducerea în campionat a unei echipe care câștigă prin rezultate trecute”, ci „la o viziune globală a interdependențelor dintre parametrii interni și externi, cantitativi și calitativi, tehnici și umani, fizici și financiari ai gestiunii”. Așadar, utilizatorii trebuie să apeleze la performanța globală a întreprinderii, deoarece ea constituie oglinda trecutului, „ unde sunt problemele” și a viitorului, „ unde se află rezultatele”.
În opinia mea, performanța întreprinderii se realizează prin echilibrarea și intercondiționarea a patru forțe: eficiența proceselor de producție, satisfacerea acționarilor, satisfacerea clienților și capacitatea întreprinderii de creștere și dezvoltare, gradul de inovare , de utilizare a oportunităților. Cu alte cuvinte, este ceea ce Kaplan și Norton defineau în 2013 ca fiind: „ dimensiunea structurală a întreprinderii formată din oameni, sisteme și proceduri”
Fiind frecventa utilizarea noțiunii de performanță, consider utilă prezentarea unei tipologii a performanțelor, fără a avea însă pretenția unei exhaustivități egoiste, așadar, iată care sunt criteriile de clasificare și tipologia performanțelor aferentă acestora:
Tabelul nr.1 – Criteriile de clasificare a performanțelor
Sursa: Expansion Management Review, „La performance stratgique: mesure et pilotage”, 2012
Principalii factori de analiză ai măsurării performanței întreprinderii
După o succintă trecere în revistă a principalelor studii realizate referitoare la modalitățile de determinare a performanței financiare a unei întreprinderi, care ne-a relevat o mare diversitate de indicatori de performanță considerați ( rata de rentabilitate, rata de creștere, rata marjei etc.), am ajuns în final să ne confruntăm cu o situație neobișnuită de confuzie referitoare nu numai la măsurarea performanței financiare, ci chiar referitor la definirea acesteia. Asadar, după o structurare a ideilor, am concluzionat că trei puncte merită a fi dezvoltate în mod succint, în scopul reflectării complexității factoriale de decizie a modalităților de măsurare a performanței, și anume: pertinența criteriului maximizării de valoare, coeficientul „ maximizarea valorii fondurilor proprii/maximizarea valorii întreprinderii”, respectiv problematica măsurării ex-post și ex-ante a performanței.
Criteriul de maximizare a valorii și tipul organizației
Fama și Jensen (1985) au studiat într-o abordare teoretică incidența formei organizației asupra regulilor de decizie a investițiilor. În întreprinderile deschise, care corespund societăților manageriale, cei doi cercetători concluzionează validitatea regulii de maximizare a valorii, ținând cont de caracterul liber negociabil al acțiunilor și presupunând că piețele financiare sunt eficiente. În cazul întreprinderilor individuale, precum și în cazul societăților închise, unde titlurile aparțin managerilor, decizia de investiții nu s-ar face potrivit criteriului de maximizare a valorii. Concluziile obținute de cei doi cercetători se bazează pe ipoteza potrivit căreia managerii societăților închise nu investesc în nume personal pe piețele financiare externe. Cu alte cuvinte, abandonul criteriului maximizării de valoare pentru acest tip de întreprindere ar determina o subinvestire datorată non-optimalității diversificării portofoliului deținut de managerii acestor întreprinderi, precum și caracterului dificil transferabil al titlurilor.
Ținând cont de ipotezele lui Fama și Jensen (1985), putem afirma că societățile cotate, chiar dacă nu ținem cont de forma managerială, trebuie să se conformeze principiului de maximizare a valorii de piață.
Conflictul „ maximizarea valorii fondurilor proprii / maximizarea valorii întreprinderii”
Din perspectiva teoriei financiare, două optici tradiționale ne permit să întelegem noțiunea de maximizare a valorii de piață, și anume: optica maximizării valorii fondurilor proprii (sau de rentabilitate a fondurilor proprii) și optica de maximizare a valorii globale a întreprinderii (sau a rentabilității economice), cu o convergență a celor două opinii ( însă numai sub anumite condiții).
Prima optică este cea mai frecvent întalnită în teoria financiară. Ea conduce la aprecierea performanței din punct de vedere al acționarilor. În aceste condiții, construcția diferiților indicatori trebuie să se realizeze în funcție de valoarea de piață a capitalurilor și nu în funcție de valorile contabile care nu pot servi decât cel mult pentru aproximări. Pentru a fi pertinentă, modalitatea aleasă de determinare a performanței trebuie ajustată conform riscului asumat. Această abordare poate conduce la reținerea unor măsuri de măsurare a performanței financiare fie de tipul celor derivate din teoria de portofoliu (măsurile lui Sharpe, Treynor și Jensen), fie de tipul ratei de rentabilitate a fondurilor proprii evaluate pe baza valorilor de piață (interpretată în funcție de riscul potențial).
Cea de-a doua optică reține ca și criteriu de referință maximizarea valorii globale a întreprinderii, cu alte cuvinte, rentabilitatea economică. Aceasta diferă de punctul de vedere apărat de optica precedentă prin următoarele două aspecte:
Pentru aceeași valoare a întreprinderii, repartiția se poate face în favoarea creanțierilor, deci în detrimentul acționarilor sau vice-versa (primul obiectiv). O asemenea eventualitate este foarte realistă, ea fiind discutată și studiată de Miller și Fama ;
Jensen și Meckling, precum și Galai și Masulis au demonstrat, recurgând la teoria opțiunilor, că acționarii pot fi interesați de investițiile cele mai riscante, chiar dacă acestea ar întra în conflict cu obiectivul de maximizare al valorii întreprinderii (al doilea obiectiv).
În caz de contradicție de obiective, Fama precizează, sub impactul anumitor ipoteze, că doar al doilea obiectiv este compatibil cu stabilitatea unui echilibru și că presiunea pieței financiare determină întreprinderile să aleagă.
Indicatorii care pot fi construiți pentru aprecierea performanței în aceste condiții trebuie să se bazeze pe valorile de piață și nu pe valorile contabile. Interpretarea ratei de rentabilitate economică, respectiv financiară, necesită între altele, o ajustare pentru riscul economic, respectiv financiar.
Problema măsurării ex-post și ex-ante a performanței
Independent de distrubuția obiectivelor (valoarea fondurilor proprii sau valoarea globală a întreprinderii), o altă separare poate fi întrodusă între indicatorii de performanță ex-post și ex-ante. Măsurile evocate precedent au toate un caracter ex-post, deoarece ratele de rentabilitate sunt măsurate a posteriori. În egală măsură, este posibilă definirea de indicatori exprimând performanța ex-ante. Astfel, rata Marris (Capitalizare bursieră / Capitaluri proprii contabile) sau q Tobin (Valoarea de piață a întreprinderii / Valoarea contabilă a activului economic) constituie măsuri ex-ante dacă sunt evaluate pornind de la valoarea de piață actualizată a întreprinderii. Această valoare este dependentă de anticipații, în special de creștere și de rentabilitate, iar q Tobin precum și rata Marris reflectă o performanță așteptată.
Capitolul 3. Practica măsurării performanțelor întreprinderii
3.1 Indicatorii financiari versus indicatorii non-financiari
Referitor la indicatorii de măsurare a performanței, financiari sau non-financiari, în opinia lui Philippe Lorino, aceștia oferă informații care trebuie să ajute un actor individual sau colectiv, să conducă cursul unei acțiuni spre atingerea obiectivului său, permițându-i evaluarea unui rezultat.
Făcând referire la indicatorii financiari, un fapt este cert: aceștia sunt indiscutabil necesari în aprecierea performanțelor întreprinderii. Dar sunt ei și suficienți? Voi răspunde la această întrebare prin detalierea în cele ce urmează a limetelor indicatorilor financiari, și anume:
în primul rând, diagnosticarea performanțelor vizează ansamblul aspectelor strategice, organizatorice, sociale, tehnico- economice, comerciale și financiare ale întreprinderii, așadar, indicatorii financiari permit doar o apreciere parțială a performanțelor întreprinderii. Aprecierea eficacității întreprinderii, a performanțelor sale, are un conținut mult mai amplu, iar diagnosticarea financiară este doar o componentă;
în al doilea rând, analiza financiară utilizează criterii monetare de apreciere a performanțelor întreprinderii, deci, utilizarea doar a indicatorilor financiari conduce la neglijarea aspectelor activității care nu pot avea trenspunere monetară;
de asemenea, indicatorii abordați de analiza financiară permit aprecierea globală a activității întreprinderii, fără a oferi o viziune analitică a rezultatelor obținute. Însă, pentru o bună conturare a performanțelor economico-financiare este nevoie de percepția analitică a rezultatelor, de stabilirea contribuției fiecărui factor în parte la realizările întreprinderii, ceea ce nu se poate realiza decât prin diagnosticarea globală a activității întreprinderii;
analiza financiară permite măsurarea și aprecierea strict financiară a rezultatelor prezente, deci permite o evaluare parțială a activității, fără a evidenția orientarea strategică a întreprinderii, caracterizarea relațiilor sale interne și externe, eficacitatea activității, capacitatea de adaptare a întreprinderii la cerințele pieței etc.;
în plus, performanțele reflectate prin intermediul analizei financiare sunt rezultatul activității desfășurate în trecut, așadar, ele nu permit aprecieri privind capacitatea viitoare a întreprinderii de a obține un profit stabil și nici privind durabilitatea activității.
În ceea ce privește indicatorii non-financiari, potrivit informațiilor, în prezent nu există studii care ar justifica alegerea unei întreprinderi între indicatorii financiari sau non-financiari în vederea măsurării performanțelor acesteia. În schimb, există câteva studii care și-au propus să testeze dacă prezenta indicatorilor non-financiari determină ameliorare a performanțelor întreprinderii. Din păcate, în vederea validării rezultatelor, fiecare din testele existente au apelat la una sau chiar două infirmări a explicațiilor posibile, cu alte cuvinte, nu au fost niciodată toate explicațiile.
Potrivit lui Ittner, Larcker și Randall (2006) nu există nici-un studiu care să ateste dacă aplicarea indicatorilor de performanță non-financiari (precum, spre exemplu, Balanced Scorecard) a determinat într-adever o performanță superioară. Perera, Harrisson și Poole (2001) testează coerența dintre strategia axată asupra clientului și prezența indicatorilor non-financiari în ansamblul unei performanțe financiare superioare, acești trei cercetători s-au focalizat pe măsurile contabile (rata de creștere anuală a vânzărilor, Return on Investment (ROI), Return on Equity (ROE)). De asemenea, ei privilegiază indicatorii de performanță pe termen scurt, ceea ce ar putea fi contradictoriu prezenței indicatorilor non-financiari. Creșterea performanței nu pare evidentă pentru Ittner, Larcker și Randall (2006), care adaugă performanța financiară ca variabilă dependentă. În schimb, Chenhall (2006), care corelează prezența indicatorilor non-financiari de sistemul incitativ, constată o creștere semnificativă a performanței. Totuși, simpla integrare sau nu, a ipotezei interdependenței dintre sistemul de control, de evaluare și de incitație ( Demers, 2010) poate explica această diferență.
În opinia mea, indicatorii financiari de evaluare a performanțelor sunt o parte absolut necesară, dar nu și suficientă în aprecierea performanțelor de ansamblu ale unei întreprinderi. Este necesară nu numai utilizarea simultană a indicatorilor non-financiari, ci mai mult: este necesar un diagnostic global, care să-l includă pe cel financiar, pentru a evidenția în ce măsură se realizează obiectivele majore ale activității (asigurarea viabilității și creșterii valorii întreprinderii) și a putea evalua performanțele financiare ale întreprinderii.
3.2. Măsurarea performanței prin metoda ratelor
Într-o abordare generală, noțiunea de rată desemnează un raport între două mărimi semnificative, care are o valoare informațională mai mare decât cea a fiecăruia dintre cei doi indicatori analizați în mod separat.
De regulă, mecanismul de constituire a ratelor de rentabilitate presupune raportarea unui sold intermediar de gestiune semnificativ din punct de vedere al rentabilității, la un flux de activitate sau la un stoc.
Din ansamblul ratelor de rentabilitate, rentabilitatea financiară constituie principalul indicator privind performanțele întreprinderii, maximizarea acestei rate presupune:
maximizarea rezultatului exercitiului pe seama creșterii volumului de activitate și a ameliorării marjelor, realizarea acestor două obiective se bazează pe optimizarea activității în domenii precum: organizarea internă, gestiunea stocurilor, calitatea produselor și serviciilor, gestiunea comercială etc.;
creșterea randamentului capitalurilor investite prin folosirea intensivă a imobilizărilor corporale și reducerea necesarului de fond de rulment;
minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor investite, cu condiția ca venitul obținut prin îndatorare să fie superior costului dotoriilor.
Știind că rata rentabilității comerciale caracterizează eficiența politicii comerciale (a procesului de aprovizionare, stocare și vânzare) și mai ales a politicii de prețuri practicate de întreprindere, precum și faptul că rata rentabilității economice măsoară performanțele activului total al întreprinderii, pornind de la un rezultat economic (RBE, RE) și ansamblul mijloacelor utilizate, se poate concluziona că rata de rentabilitate financiară depinde de rentabilitatea comercială (respectiv, de justețea politicii comerciale), de rentabilitatea economică (respectiv, de eficiența capitalului angajat), dar și de politica și structura financiară a întreprinderii.
3.3 Măsurarea performanțelor financiare pe baza criteriilor de performanță
Ca parte integrantă a finantelor neoclasice, cu vocație normativă, abordarea tradițională de măsurare a performanței are drept scop elaborarea unor reguli de alocare optimă a capitalurilor. Fundamentul acestei abordări tradiționale îl reprezintă valoarea actualizată a fluxurilor viitoare. Așadar, în cadrul acestor măsuri de performanță bazate pe valori de piață, valoarea acționarială este considerată ca fiind alegerea optimă pentru determinarea valorii create de întreprindere.
Deși la o primă vedere măsurile provenite din teoria financiară tredițională sunt diferite, ele rețin totuși același principiu de evaluare a valorii create, și anume ecartul previzionat (ex-ante) sau realizat (ex-post) dintre valoarea ce revine acționarilor și valoarea investiției lor inițiale.
3.3.1 Măsurile tradiționale ex-ante
Studiile empirice realizate asupra metodelor tradiționale de determinare a performanțelor întreprinderilor i-au în considerare diverse criterii. Principal este că majoritatea acestora presupun că valoarea bursieră reflectă în mod fidel valoarea creată de întreprindere, această ipoteză permițând soluționarea destul de facilă a unei dificultăți inerente de măsurare a performanței întreprinderii.
Q Tobin – reflectă raportarea sumei valorilor de piață a titlurilor deținute de către investitorii financiari (acționari și creanțieri) la mărimea capitalurilor care au fost investite și măsurată prin costul de înlocuire a activelor financiare. Așadar:
Intrepretarea ratei: dacă q Tobin > 1, atunci rentabilitatea activelor întreprinderii (anticipată de piață) este mai mare decât costul mediu ponderat al capitalului.
Această rată este și ea criticată de specialiști, deoarece activele intangibile nu sunt reflectate în costul de înlocuire a activelor, iar măsurarea potentială a acestui cost este dificilă. Cu toate acestea, numeroase studii au surmontat acest inconvenient considerând că valoarea contabilă a activelor înscrise în bilanț reprezintă o valoare acceptabilă. În plus, este relativ curent la valoarea de piață a datoriilor bancare să fie estimată prin valoarea lor bilanțieră.
Cu toate acestea, datorită importanței activelor intangibile, este de preferat o abordare potrivit căreia performanțele stabilite pe baza q-ului Tobin sunt sensibil supraevaluate.
Rata Marris – este, ca și q Tobin, un instrument ex-ante de măsurare a performanței.
Cu toate că se bazează pe aceeași logică precum indicatorul precedent, această rată nu reține decât capitalurile directe investite de către acționari, calculându-se prin raportarea capitalizării bursiere la valoarea contabilă a capitalurilor proprii.
Acest indicator reflectă oportunitățile de creștere ale întreprinderii sau, cu alte cuvinte, rata Marris „ este un indicator care permite traducerea evoluției întreprinderii în viziunea investitorilor” (Hirigoyen si Caby, 2003).
Când acest indicator este > 1, întreprinderea creează valoare, iar în caz contrar, distruge valoare.
Deși diferă aceste două rate detaliate mai sus (q Tobin și rata Marris) permit o serie de remarci comune:
amândouă țin cont de risc, deoarece bazându-se pe valori de piață (și presupunând eficiența pieței), amândouă determină o actualizare a fluxurilor viitoare, care ar trebui să se realizeze în mod normal la o rată de rentabilitate reclamată de diferitele categorii de investitori financiari, în funcție de riscul asumat;
ele nu măsoară valoarea creată de o manieră absolută, dar reprezintă indici relativi de creare de valoare;
amândouă rate se înterpretează prin referire la o norma unică, o rată superioară lui 1 presupune că rentabilitatea anticipată este superioară rentabilității cerute de către diferiții aportatori de capital, evaluată prin costul mediu al capitalului.
Total Shareholder Return (TSR)
Potrivit teoriei financiare clasice, întreprinderea poate fi reprezentată ca un activ riscant care generează o serie de dividende viitoare. Valoarea acestui activ corespunde valorii actuale previzionate a dividendelor viitoare. În contrapartidă, această teorie are ca oponent noțiunea de Total Shareholder Return. Acest indicator corespunde unei taxe de rentabilitate internă a unei opțiuni de cumpărare și ulterior revânzare de acțiuni, luând în considerare fluxurile intermediare (spre exemplu, dividendele nete, în general presupuse a fi reinvestite în acțiuni).
Formula de calcul a Total Shareholder Return este următoarea:
3.3.2 Măsurile ex-post bazate pe teoria portofoliului
Aceste măsuri bazate pe teoria portofoliului și dezvoltările sale ulterioare constituie modalități de determinare a valorii create pentru acționari și sunt prezentate sub formă de indici. Indiferent de indicele reținut, măsura rentabilității realizate se efectuează pornind de la cursul bursier, în determinarea acestor măsuri nu intervine nici o valoare contabilă.
Indicele lui Sharpe, măsurat ca S = (R – Re) / ơ, reprezintă diferența dintre rata de rentabilitate medie (R) a titlului întreprinderii pe o perioada dată și rata de rentabilitate fără risc (Re), ajustată prin ecartul-tip reprezentativ al riscului total. În acest fel presupun că portofoliul investitorului nu e diversificat și cuprinde în mod exclusiv titluri ale întreprinderii considerate.
Acest indice nu constituie o măsură directă a valorii create, el permite doar o comparare a remunerării oferite pe unitatea de risc. Cu toate acestea, el poate permite aprecierea valorii create, prin confruntarea cu benchmark-ul constituit de indicele lui Sharpe evaluat pe baza rentabilității de echilibru.
Presupunând că rentabilitatea de echilibru este calculată după următoarea formulă:
unde: Em = rentabilitatea anticipată de piață a portofoliului, iar β = coeficientul de risc sistematic aferent titlului, indicele lui Sharpe la echilibru devine:
Dacă indicele calculat este superior acestei norme (care presupune un comportament de diversificare), întreprinderea a oferit o rentabilitate, ajustată pentru riscul total, superioară celei cerute de acționari pentru perioada analizată.
Indicele lui Treynor, determinat astfel: T = (R – Rf) / β, se bazează pe ipoteza potrivit căreia deținătorul titlurilor întreprinderii a decis o bună diversificare a portofoliului său. Riscul specific fiind eliminat, numai riscul sistemic, non-eliminabil prin diversificare, este reținut în vederea ponderării rentabilității obținute.
Fiind bazat pe indicele lui Sharpe, nici indicele lui Treynor nu constituie o măsură directă a valorii create. Pentru a determina această ultimă valoare, ar trebui să determinăm un indice de referință fondat pe rentabilitatea de echilibru, calculat astfel: Te = Em – Rf
Dacă T > Te, remunerarea oferită de întreprindere și ponderata cu riscul sistemic este mai mare decât norma cerută de acționari și există creare de valoare.
Indicele Alpha al lui Jensen, α = R- Re, reprezintă ecartul de rată de rentabilitate dintre rentabilitatea obținută și rentabilitatea cerută de acționari. Un termen α pozitiv semnifică că a avut loc o creare de valoare, capitalurile fiind remunerate peste rata de echilibru.
Indicele lui Jensen permite determinarea directă a valorii create sub formă de ecart de rentabilitate, presupun de asemenea, că investitorul deține un portofoliu bine diversificat.Cu toate acestea, logica acestui indice se îndepărtează de cea a indicelui lui Treynor în măsura în care se arată ca T – Te = α / β . Cu alte cuvinte, indicele lui Treynor ponderează cu riscul systemic, măsura valorii create reprezentate de α lui Jensen.
Capitolul 4. Aprecieri asupra pertinenței indicatorilor de performanță financiară
4.1 Selecția indicatorilor de performanță financiară
Selecția indicatorilor de performanță financiară la nivelul unei întreprinderi este de o importanță majoră, deoarece , pe de o parte, afectează deciziile utilizatorilor situațiilor financiare, iar pe de altă parte, influențează eficacitatea sistemelor de gestiune.
Cormier D., Magnan M. și Zeghal D. sunt de părere că pertinența indicatorilor de performanță financiară trebuie determinată în raport cu valoarea bursieră, dar și cu valoarea probabilă a cash-flow-ului de trezorerie și a valorii adăugate. Pe baza unui studiu empiric, realizat pe un esantion de 300 de întreprinderi din țări cu un nivel diferit de normalizare contabilă (Franța, Statele Unite și Elveția), cei trei specialiști au concluzionat că indicatorii cu pertinență maximă în reflectarea performanțelor financiare ale unei întreprinderi sunt următorii: marja comercială, valoarea adăugată, excedentul brut de exploatare, rezultatul din exploatare (profitul/pierderea), rezultatul curent (profitul/pierderea), rezultatul net (profitul/pierderea).
Acești indicatorii ne arată informații cu privire la profitabilitatea întreprinderii pe diferite paliere. Specific soldurilor intermediare de gestiune este determinarea lor în cascadă, un anumit indicator fiind calculat plecând de la indicatorul calculat anterior.
Marja comerciala (MC) este un indicator folosit în determinarea soldurilor intermediare de gestiune în cazul firmelor care au activitate comercială. Aceasta reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile ocazionate de vânzarea mărfurilor. Reprezintă de fapt adaosul comercial practicat de întreprindere, exprimat în formă monetară. Formula de calcul a acesteia este:
Valoarea adăugată (VA) exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi munca și capitalul. Formula de calcul a acesteia este:
În cadrul producției exercitiului includem: veniturile din producția vândută; venituri din producția stocată; veniturile din producția de imobilizări. Consumurile de la terți includ: cheltuielile cu materii prime; cheltuielile cu materiale consumabile; cheltuieli cu energia și apa; cheltuieli cu lucrări și servicii executate de terți.
Plecând de la elementele componente ale producției exercitiului și ale consumurilor de la terți, ajungem la următoarea formulă de determinare a valorii adăugate:
Valoarea adăugată realizată de o întreprindere poate fi interpretată și ca un potențial de remunerare a stakenholderilor din cadrul firmei (investitorii de capital (acționari/asociați și creditori), angajații (salariații și managerul)), la care se adaugă statul. Alături de acestia, valoarea adăugată poate genera și “remunerare” întreprinderii. Astfel, dacă privim valoarea adăugată ca o acumulare bănească din care se face remunerarea participanților direcți și indirecți în activitatea economică a întreprinderii, beneficiarii sunt:
Personalul – prin salarii, indemnizații, premii și cheltuieli sociale;
Statul – prin impozite, taxe și vărsăminte asimilate;
Creditorii – prin dobânzi, comisioane;
Acționarii/asociații – prin dividende;
Întreprinderea – prin capacitatea de autofinanțare.
Excedentul brut de exploatare (EBE) ne arată mărimea resurselor de finanțare rezultate din activitatea de exploatare. El pune în evidență fluxurile de numerar implicate în activitatea de exploatare, mărimea lui fiind dată de diferența dintre fluxurile pozitive (intrări) și cele negative (ieșiri). Formula de calcul este:
La determinarea excedentului brut de exploatare nu se i-au în calcul veniturile și cheltuielile calculate de întreprindere, cum ar fi cele generate de amortizări și provizioane. Aceste cheltuieli au influență în determinarea rezultatului din exploatare. Excedentul brut de exploatare, nefiind influențat de politica de investiții a întreprinderii (ce se rasfrânge asupra nivelului amortizării calculate) și nici de politica financiară (evidențiată de nivelul veniturilor și cheltuielilor financiare), reprezintă un indicator important de care se poate ține seama în analiza comparativă a profitabilității pentru întreprinderile concurente. Excedentul brut de exploatare poate fi calculat și după formula:
Veniturile monetare din exploatare sunt veniturile care se concretizează în intrări de numerar, imediat sau la termen. Ele sunt formate din: veniturile din vânzarea mărfurilor; producția exercitiului (vândută, stocată, imobilizăta); subvenții pentru exploatare.
Cheltuielile monetare sunt cheltuieli care generează ieșiri de numerar, imediat sau la termen: costul de achiziție al mărfurilor vândute; cheltuielile cu materiile prime, materialele, combustibilul, energia, serviciile prestate de terți; cheltuielile cu personalul; cheltuielile cu impozite, taxe și alte vărsăminte asimilate acestora.
Rezultatul (profitul/pierderea) din exploatare (RE) reprezintă diferența între veniturile din exploatare și cheltuielile aferente activității de exploatare. Dacă în determinarea acestui indicator se pleacă de la indicatorii determinați anterior (în cascadă), formula de calcul este:
Rezultatul (profit/pierdere) curent (RC) este rezultatul atât al activității de exploatare, cât și al activității financiare. Formula de calcul este:
Rezultatul (profitul/pierderea) net reprezintă mărimea profitabilității întreprinderii. El se determină după următoarea formulă:
4.2. Capacitatea de autofinantare
Capacitatea de autofinantare (CAF) reprezintă o exprimare în termeni monetari a capacității întreprinderii de a-și asigura dezvoltarea prin mijloacele financiare proprii. Acest indicator calculat pe baza contului de rezultate exprima diferenta între veniturile încasabile ale întreprinderii și cheltuielile plătibile ale acesteia. Ceea ce trebuie pus în evidența este faptul că indicatorul capacitate de autofinantare nu poate evidenția situația încasărilor și a plăților efective cu aceeași acuratețe cum se evidențiază prin situația trezoreriei. Acest lucru se datorează faptului că la determinarea capacității de autofinanțare se pleacă de la ipoteza că veniturile luate în calcul ca venituri încasabile vor fi încasate în proporție de 100% și, de asemenea, cheltuielile plătibile vor fi efectuate în totalitate.
Capacitatea de autofinanțare se poate determina prin două metode: metoda deductivă și metoda adițională.
Metoda deductivă de determinare a capacității de autofinantare ia în calcul toate încasarile și plățile generate de veniturile și cheltuielile întreprinderii, mai puțin cele extraordinare provenind din cedarea activelor întreprinderii sau din subvenții primite pentru investiții. Argumentul pentru eliminarea acestor elemente este dat de faptul că pentru a analiza corect și concurențial poziția unei întreprinderi în ceea ce privește autofinanțarea este nevoie să facem abstracție de acele venituri sau cheltuieli care pot avea un efect perturbator în determinarea indicatorului. De aceste elemente se ține însă cont în determinarea tabloului de finanțare a întreprinderii, ele influențând, prin majorare sau diminuare, disponibilul de resurse ce se degajă la nivelul întreprinderii. Astfel, dacă într- un anumit exercițiu financiar capacitatea de autofinanțare a unei întreprinderi ar fi, de exemplu, egala cu 0, veniturile din vânzarea imobilizărilor ar fi 100 și valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate ar fi 50, s-ar putea crea, în mod fals, impresia că întreprinderea este capabilă să degajeze capacitate de autofinanțare, pe când acest surplus de disponibil ar fi doar ca urmare a efectuării unei operațiuni care are șanse de repetabilitate în viitor foarte scăzute. De asemenea, există păreri că nici celelalte elemente de venituri și cheltuieli extraordinare nu ar trebui să se regăsească în calculul capacității de autofinanțare prin metoda deductivă, deoarece ele, având un caracter excepțional, nu reprezintă elemente care să ducă la un rezultat care să poată fi un reper pentru previzionarea capacității de autofinanțare. Determinarea capacității de autofinanțare prin metoda deductivă are la bază relația:
Această formulă poate fi exprimată detaliat sub forma:
Metoda aditionala folosită în calculul capacității de autofinanțare are ca punct de plecare profitul net, urmând ca din acesta să se scadă veniturile calculate și să se adauge cheltuielile calculate. Scăderea veniturilor calculate și adunarea cheltuielilor calculate se realizează deoarece veniturile calculate nu generează și încasări efective pentru întreprindere, iar cheltuielile calculate nu sunt cheltuieli care să implice fluxuri monetare de plăți. De asemenea, din profitul net se scad și veniturile extraordinare din cedarea elementelor de activ sau din subvenții pentru investiții, acestea, chiar dacă generează încasări monetare, nefiind venituri care să se regăsească constant în activitatea f întreprinderii. De asemenea, la profitul net are loc adăugarea și a cheltuielilor reprezentând valoarea netă contabilă a elementelor de activ cedate, deoarece și acestea, ca și veniturile menționate anterior, nu se regăsesc în mod constant în activitatea financiară a întreprinderii, ele putând produce distorsiuni în analiză și previziune pe baza capacității de autofinanțare.Formula de calcul a capacității de autofinanțare prin metoda adițională este
Capacitatea de autofinanțare este folosită pentru autofinanțarea întreprinderii, precum și pentru plata dividendelor, a participării managerului la profit (cota managerului) și a participării salariaților la profit. De un real interes pentru întreprindere este autofinanțarea, ea reprezentând partea din capacitatea de autofinanțare care se va folosi la finanțarea activității întreprinderii. Formula de calcul a acesteia este:
După cum se observă din formula de calcul a autofinanțării, nivelul acesteia este influențat de capacitatea de autofinanțare a întreprinderii (deci de un rezultat al acesteia), dar o importanță majoră în stabilirea mărimii acesteia o are politica de distribuire a profitului net. Astfel, mărimea autofinanțării este invers proporțională cu mărimea cotei de repartizare a dividendelor și a cotei de participare a salariaților și managerului la profit.
Capitolul 5. Impactul fiscalității asupra rezultatelor întreprinderii S.C GMG MEDIA BOX S.A
Aspecte generale privind întreprinderea
S.C GMG MEDIA BOX S.A este o companie care are ca activitate principală prestarea de servicii de call-center. Întreprinderea a fost înființată în anul 2002 și a intrat pe piața call-centerelor dezvoltându-și infrastructura către contact center (posibilitatea de a se putea interacționa și prin e-mail, SMS, fax, web). Propriu-zis, se închiriază call-centerul, clientului revenindu-i sarcina de a școlariza participanții la proiect pe specificul său de activitate, această activitate fiind denumită outsourcing (externalizare a serviciilor). În contextul actual, cel de criză economică mondială, externalizarea serviciilor este cea mai bună decizie pe care un manager o poate lua. Practic există un win-win situation, companiile care au nevoie de un astfel de serviciu reușesc să reducă substanțial costurile, iar compania de outsourcing poate oferi un preț mai jos decât în mod normal, câștigând prin volum și mai puțin prin marjă.
În anul 2007 o companie din Statele Unite a achiziționat S.C GMG MEDIA BOX S.A. Cifra de afaceri a S.C GMG MEDIA BOX S.A a fost de șase milioane de dolari (4,3 mil. euro) în 2006, într-o piață a cărei valoare totală este de 15 milioane de dolari (11 mil.euro). Americanii nu au intrat direct pe piață, varianta aleasă de alte companii din industria de BPO, ca Genpact sau Accenture, ci au cumpărat S.C GMG MEDIA BOX S.A, într-o tranzacție estimată la 6-7 milioane de euro. Foarte multe companii din Europa de Vest și SUA decid să își externalizeze o parte a serviciilor, iar o piață deja bine dezvoltată în România este cea a call-centerelor. Din perspectiva acestei piețe, România este preferată de către investitorii străini în primul rând datorită faptului că majoritatea tinerilor români sunt multilingviști sau vorbesc cel puțin o limbă străină foarte bine, comparativ cu alte state din Europa Centrală și de Est unde cu greu se pierde accentul nativ. Factorii care determină alegerea României ca locație preferată pentru outsourcing sunt: nivelul educației, gradul înalt de specializare în tehnologie, cunoașterea limbilor străine, costul cu forța de creștere (încă scăzut față de SUA sau Vestul Europei), afinitățile culturale. Companiile străine au început să își îndrepte privirea către România, ca posibilă locație de outsourcing începând cu anul 2002, când au apărut primele centre de suport, vânzare prin telefon sau cercetări de piață pentru clienți din afara României. În mediul crizei actuale, în care majoritatea companiilor au fost afectate și au fost forțate să reducă costurile, să facă disponibilizări și să obțină cel puțin aceeași calitate a serviciilor pentru a nu-și pierde clienții și pentru a rămâne performante, au avut de caștigat firmele care au ca business externalizarea serviciilor. Toate marile întreprinderi ca Orange, Microsoft, IBM, Lenovo, UPC, etc și-au externalizat call center-ele către firme specializate care au preluat baza de date a acestora și oferă serviciul contra unor prețuri mult mai avantajoase, serivicii de tip suport telefonic, suport tehnic, de tehnologie a informației etc. Astfel, același serviciu, cu același nivel al calității sunt oferite de către companiile de outsourcing dar pentru un cost mult mai mic. În cazul companiei S.C GMG MEDIA BOX S.A, avantajele externalizării au reieșit încă din primul semestru al anului 2007, cifra de afaceri înregistrată de companie fiind dublă față de întreg anul 2006. Creșterea, însă, vine atât din valoarea proiectelor cât și din numărul lor.
Influența fiscalității asupra profitului întreprinderii
Rezultatele întreprinderii sunt influențate din punct de vedere fiscal în primul rând prin impactul impozitelor directe: impozitul pe profit, impozite aferente fondului de salarii, impozitul pe cladiri, impozitul pe teren, dar și prin prisma impozitelor indirecte precum TVA, accize care nu au impact foarte mare asupra rezultatelor ci mai mult asupra trezoreriei cum este cazul TVA-ului.
În determinarea rezultatelor întrprinderii o mare importanța o constitituie mărimea impozitului pe profit. În determinarea impozitului pe profit se pot face o serie de analize cu privire la stabilirea unei strategii fiscale, astfel încât, apelând la posibilitățile de aplicare a legislației fiscale, rezultatul impozitului pe profit să fie cât mai scazut. Astfel, la stabilirea bazei impozabile, de o importanță majora este metoda de amortizare fiscală aleasă, posibilitatea de deducere a cât mai multor cheltuieli, sursa de finanțare prin îndatorare, deoarece și aici se creează economii de impozit.
Baza de calcul a impozitului pe profit o reprezintă profitul impozabil calculat ca diferența între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul veniturile și cheltuielile înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor legale, precum și elemente similare veniturilor și cheltuielilor: pentru venituri – diferențe favorabile de curs valutar, rezerve din reevaluare la casarea sau cedarea activelor, în situația în care au fost deductibile din profitul impozabil, iar pentru cheltuieli: diferențe nefavorabile de curs valutar, cheltuiala cu valoarea neamortizată a cheltuielilor de cercetare și dezvoltare și a activelor pentru perioada rămasă de amortizat.
O întreprindere poate genera economii de impozit fie reducând cutantumul cheltuielilor nedeductibile, fie aducând în obiectul de activitate, activitați care să genereze venituri neimpozabile.
Impactul fiscalității asupra cheltuielilor cu personalul
Pentru optimizarea rezultatelor întreprinderii, managerul sau echipa de conducere trebuie să găsească soluții pentru diminuarea cheltuielilor aferente veniturilor realizate, în condițiile în care volumul și cantitatea producției să ramâna cel puțin neschimbate sau să înregistreze creșteri. Cheltuielile cu personalul înregistrează valori importante la nivelul întreprinderilor în comparație cu principalii indicatori ai rezultatelor. Plata taxelor și impozitelor angajatorului și angajatului este cu titlu obligatoriu și orice persoana fizică și juridica trebuie să le efectueze, însă, ca și economii fiscale, se poate apela la acordarea de tichete de masa sau la plata pentru activitatea desfășurată a unui angajat prin intermediul unui contract de colaborare (angajatul devenind persoană fizică autorizată), întreprinderea având astfel posibilitatea să-și deducă cheltuielile integral din baza de calcul a impozitului pe profit.
Cheltuiala cu bonurile de masă este deductibilă în limitele impuse prin legile bugetare anuale, pentru zilele în care angajații își desfășoara activitatea. Bonurile de masa reprezintă cheltuieli pentru angajator, dar nu sunt considerate cheltuieli cu valorile brute, deci pentru valoarea acestora nu se datoreaza contribuții la asigurări sociale sau la alte fonduri. Valoarea bonurilor de masă de care poate beneficia un salariat este limitată de nivelul unui bon de masă pentru fiecare zi lucrătoare din lună, așadar valoarea maximă a tichetelor de masă ce se poate acorda pentru un salariat este egala cu numarul de zile lucratoare în care își desfășoara activitatea * valoarea unui bon de masă. Întreprinderea poate alege să acorde mai multe tichete de masă decât numarul zilelor lucratoare dintr-o lună, însă acestea vor fi considerate beneficii și se vor adăuga la baza de calcul a impozitului pe profit.
S.C GMG MEDIA BOX S.A acordă tichete de masă angajaților săi încă de la începutul anului 2006 și vom urmări economia de impozit de care beneficiază prin prisma unui grafic cu observații lunare pe parcursul anilor 2013 și 2014. Impactul acordării acestui beneficiu pentru angajați este cu atât mai mare cu cât intreprinderea are în medie 600 angajați la începutul anului 2012, ajungând la peste 1450 la sfârșitul lui 2014. Simularea efectuată mai jos indică faptul că întreprinderea a obținut profituri mai mari sau pierderi mai mici în fiecare lună, acordând tichete de masă, decât dacă ar fi plătit taxe acordând respectiva remunerație angajaților sub formă bănească.
Fig 1– Impactul acordării de tichete de masa asupra profitului întreprinderii
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabilitate, a contului de profit și pierdere și a statului de plata.
Acordarea de bonuri de masa prezintă unele inconveniente pentru aganjați din cel puțin două perspective. În primul rând, valoarea bonurilor de masă este inclusă în cadrul salariului brut și deci și în baza de impozitare a contibuției pentru asigurările sociale, cum aceasta constituie baza de calcul pentru pensie, salariatul va fi dezavantajat de această diminuare a salariului brut, și în același timp, tichetele de masă pot fi folosite doar în scopul de achiziție a alimentelor nu și pentru satisfacerea altor nevoi de consum.
Impactul fiscalitatii asupra cheltuielilor cu dobanda
Din valoarea adăugată a întreprinderii, statul este remunerat prin impozite și taxe. De o importanță majoră sunt impozitul pe profit și impozitele pe veniturile din capital (dividende, dobânzi, caștig de capital).
Această importanță se relevă mai ales atunci când întreprinderea își completează capitalurile proprii cu împrumuturi remunerabile prin dobânzi. O asimetrie de impozitare diferită a profitului în raport cu dobânda (ambele fiind forme de remunerare a capitalurilor investite) determină influențe specifice asupra costului capitalului și asupra valorii întreprinderii. Pe scurt, întreprinderea îndatorata poate avea o valoare proporțional mai mare în funcție de gradul de îndatorare, ca urmare a caracterului deductibil al cheltuielilor cu dobânzile din profitul impozabil. Faptul că dobânzile se scad din profit înainte de calculul impozitului (în timp ce dividendele nu) conduce la obținerea de economii fiscale cu atât mai mari cu cât împrumuturile și rata dobânzii sunt mai mari, precum și cota de impozit este mai mare. Se înțelege că acest avantaj se pierde în totalitate dacă întreprinderea înregistrează pierderi.
O întreprindere are posibilitatea de a se finanța prin mai multe metode. O dată prin surse proprii, capital adus de către acționari în firmă și prin surse împrumutate, capital împrumutat de la bănci, instituții de credit etc. Cheltuiala cu dobânda aferentă acestor surse de finanțare este deductibilă doar în limita în care gradul de îndatorare este mai mic sau egal cu 3. Gradul de îndatorare se determină ca raport între media capitalului împrumutat, cu termen de rambursare de peste un an, și media capitalului propriu, media reprezentând o medie aritmetică simplă între valorile existente la începutul anului fiscal și cele de la sfârșitul perioadei, pentru care se determină impozitul pe profit, conform relației:
Prezența fiscalității este deosebit de importantă în principal în cazurile în care întreprinderea dorește să facă o investiție și trebuie să folosească anumite surse de finanțare.
În absența fiscalității, decizia de finanțare a investițiilor nu are nicio incidența asupra valorii întreprinderii, structura capitalurilor întreprinderii este neutră în raport cu valoarea întreprinderii. Un indicator foarte important pentru stabilirea valorii întreprinderii este rata de rentabilitate financiară sperată de acționari. Prima fundamentare adusă pentru calcularea acestui indicator este modelul Miller & Modigliani. Pe lânga rentabilitatea activului economic, acționarii solicită să fie remunerați cu o prima de risc pentru deținerea unor acțiuni ale unei întreprinderi îndatorate mai riscante decât una neîndatorată. Bineințeles că prima de risc diferă în funcție de diferența dintre rata rentabilității economice (Rec) și rata dobânzii pe piață (Rd), de levierul întreprinderii (L = datorii/capitaluri proprii), respectiv de gradul de îndatorare a întreprinderii și de cota de impozit pe profit.
O întreprindere îndatorata este mai profitabilă decât una neîndatorată. Întreprinderile îndatorate generează economii de impozit pe profit, iar costul de finanțare este redus. Acționarii nu trebuie să aducă capital pentru o nouă investiție, managerii gestionând risurile îndatorării și obținând rezultate mai bune, cel puțin din punct de vedere fiscal.
Întreprinderea S.C GMG MEDIA BOX S.A a folosit pentru investiția din anul 2013 atât surse proprii cât și surse împrumutate, ponderea surselor atrase fiind semnificativ mai mică comparativ cu cele proprii. Astfel ecomiile de impozit generate de cheltuiala cu dobânda sunt relativ reduse, managementul păstrând un grad de îndatorare mic pentru posibile finanțări viitoare. Acest fapt a fost posibil, deoarece acționarii au hotărât reinvestirea în întregime a profitului, iar profituri mari se obțin prin prisma unor cheltuieli cât mai mici. Pentru a observa mai bine importanța îndatorării în rezultatele unei întreprinderi, din punct de vedere fiscal, am simulat un cont de profit și pierdere prescurtat după cum se observă în tabelul de mai jos:
Tabelul 2 – Cont de profit și pierdere al întreprinderii S.C GMG MEDIA BOX S.A
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabilitate și a calculelor in Excel
În anul 2014, întreprinderea înregistrează o cheltuială cu dobandă de 238.583 RON care generează o economie de impozit în suma totală de 38.173,28 RON. Dacă întreprinderea ar fi fost complet neîndatorată și ar fi folosit doar surse proprii de finanțare, aceasta ar fi obținut un profit mai mare la sfârșitul anului fiscal, însă la un cost mai ridicat, acționarii fiind nevoiți să participe la investiție cu proprii lor bani. În cel de-al treilea caz, dacă întreprinderea ar fi folosit întreaga finanțare prin împrumut, încadrându-se în grad de îndatorare mai mic decât 3, economia de impozit ar fi fost mult mai mare, în sumă de 160.000 RON. Deci întreprinderea ar fi înregistrat un profit net mai mic, este eliminată autofinanțarea, aducându-se astfel un plus de valoare firmei.
Fig.2 – Simularea economiei de impozit generată de cheltuielile cu dobânzile
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabilitate și a calculelor in Excel
Din grafic se poate observa că economia de impozit este cu atât mai mare cu cât profitul scade datorită creșterii cheltuielii cu dobânda. Atunci când nu există cheltuieli cu dobânzile, profitul net este în sumă de 8.486.650,2 RON, iar economia de impozit este nulă, iar când profitul net este de 7.646.650,2 RON, economia de impozit determinată de mărimea cheltuielii cu dobânzile este 160.000 RON.
Influența amortizării fiscale asupra rezultatelor întreprinderii
Cheltuielile aferente achiziționării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau îmbunătățirii mijloacelor fixe se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării fiscale. Cheltuiala cu amortizarea mijloacelor fixe are ca impact diminuarea rezultatului din exploatare și, implicit, a rezultatului net. Cât de mare este impactul acestor cheltuieli se decide la nivel de management pentru că se poate gestiona în funcție de metoda de amortizare utilizată.
Întreprinderile pot aplica în determinarea amortizării contabile următoarele metode de amortizare: – amortizarea liniară ; – amortizarea degresivă ; – amortizarea accelerată.
În stabilirea cheltuielii cu amortizarea, o importanță majoră, pe lângă metoda de amortizare aleasă, o are durata normala de utilizare a mijlocului fix, aceasta reprezentând numărul de ani în care se recuperează valoarea mijlocului fix pe calea amortizării. Durata normală de utilizare este stabilită prin acte normative, întreprinderile având posibilitatea să stabilească în funcție de politicile fiecăreia durata de amortizare pe baza unui catalog care stabilește durata minimă și durata maximă pentru fiecare categorie de mijloace fixe. Prin practicarea amortizării liniare are loc o trecere uniformă pe cheltuieli a valorii mijlocului fix, în valori egale pentru întreaga durată normală de funcționare. Prin aplicarea metodei de amortizare degresivă, cheltuielile cu amortizarea stabilite pentru fiecare an sunt descrescătoare (se aplică cota de amortizare degresivă la valoarea rămasă de recuperat la sfârșitul anului de amortizare), iar de la un anumit moment se trece la amortizarea liniară. Iar în cazul amortizării accelerate, în primul an de amortizare se poate trece pe cheltuieli până la 50% din valoarea mijlocului fix, iar diferența se va amortiza liniar în perioada de amortizare rămasă. În cazul amortizării calculate în cote degresive (mai mari în prima jumătate a duratei de exploatare și compensatoriu mai mici în a doua jumătate), economiile fiscale astfel obținute în primii ani sunt mai importante în mărimea valorii întreprinderii decât pierderile fiscale din ultimii ani. În calculul valorii actuale, cash-flow-urile din primii ani sunt mai importante decât cele din ultimii ani (ca urmare a degresivității factorului de actualizare în raport cu durata de exploatare a investițiilor). Se înțelege că se vor obține efecte inverse (diminuarea valorii) dacă se admit cote progresive (din ce în ce mai mari) de amortizare pentru deducerea lor din profitul impozabil.
Întreprinderea S.C GMG MEDIA BOX S.A practică o metodă de amortizare liniară lunară, evidențiată în graficul de mai jos:
Fig. 3 – Amortizarea în perioada Ianuarie 2013 – Decembrie 2014
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabilitate și a calculelor in Exce
Se poate observa că în mai 2013 cheltuiala cu amortizarea a crescut foarte mult, datorită unei investiții făcute de întreprindere în mutarea într-un nou sediu și achiziționarea de calculatoare, mobilier, toate noi, investiția generând noi oportunitați, tocmai de aceea trendul este crescător și în lunile următoare. Totodată, o dată cu schimbarea sediului, compania deschide un punct de lucru în Cluj, unde din nou a fost necesară achiziția de calculatoare, monitoare, mobilier, înregistrându-se astfel o nouă cheltuială cu amortizarea.
Pentru a determina avantajele fiscale ale amortizării, voi simula și celelalte 2 metode de amortizare: cea accelerată și cea degresivă pentru a vedea dacă există economii fiscale mai mari decât în cazul amortizării liniare.
Amortizarea liniară este determinată prin aplicarea cotei de amortizare liniară asupra valorii de intrare a mijlocului fix. Mijloacele fixe deținute de catre S.C GMG MEDIA BOX S.A sunt în principal mobilier și calculatoare, iar durata medie de viață a acestora este de 5 ani, așadar cota de amortizare = 100/5= 20%. Astfel doresc să aflu care este obligația fiscală a întreprinderii, impozitul pe profit prin prisma aplicării amortizării liniare. Voi lua ca perioadă de analiză anul 2014, deoarece în anul 2013 întreprinderea înregistreaza pierdere la sfârșitul exercitiului financiar în primul rând datorită investiției făcute.
Tabelul 3 –Avantaje fiscale: Amortizare liniară în anul 2014
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabilitate și a calculelor in Excel.
În cazul metodei de amortizare degresivă, amortizarea se calculează prin multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu coeficientul 2.0 specific mijloacelor fixe amortizate între 5 și 10. În prima lună, amortizarea se calculează aplicând cota de amortizare multiplicată corespunzător la valoarea de intrare a mijlocului fix, urmând ca în fiecare lună aceeași cotă să se aplice la valoarea rămasă după scăderea amortizării anuale cumulate. Astfel cotele de amortizare descresc de la an la an, după cum urmează:
Așa cum reiese din tabelul alăturat, folosind metoda amortizării degresive, în anul 2014 înregistrez o cheltuială mult mai mare decât folosind metoda amortizării liniare, care va aduce întreprinderii avantaje fiscale, vor plăti un impozit pe profit în 2014 mai mic.
Tabelul 4 – Avantaje fiscale: Amortizare degresivă 2014
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabilitate și a calculelor in Excel.
Și prin metoda amortizării accelerate se recuperează întreaga valoare de intrare a echipamentelor, dar cu o cotă semnificativă în primul an (2014) și în cote egale în celelalte luni ale duratei normale de utilizare. Datorită amotizării suplimentare obținute în timp prin metoda accelerată impactul asupra economiei de impozit este unul pozitiv, însă la finalul celor 5 ani de amortizare valoarea recuperată va fi aceeași.
Amortizarea accelerată obține o economie și mai mare de impozit. În prima lună înregistrez jumatate din total amortizare. Economia de impozit este semnificativă doar în anul 2014. urmând ca în restul perioadei impactul să fie mult mai mic.
Tabelul 5 –Avantaje fiscale: Amortizare accelerată 2014
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabilitate și a calculelor in Excel.
Avantaje fiscale se pot obține în funcție de metoda de amortizare aleasă însă depinde de managementul fiecărei întreprinderi. Managerul financiar al întreprinderii S.C GMG MEDIA BOX S.A decide utilizarea unei politici de amortizare liniare datorită faptului că nu exista investiții foarte mari care să necesite o economie subtanțială de impozit într-o perioadă anume, preferând să recupereze întreaga investiție de grad mediu în mod egal în anii ce urmează. O politică de amortizare accelerată sau degresivă ar fi fost utilă în anul 2013, în urma invetiției de deschidere a unui punct de lucru în Cluj, însă întreprinderea a înregistrat pierdere la sfârșitul anului, aceste avantaje fiscale nefiind valabile.
Fig. 4 – Simularea evoluției amortizării în funcție de politica de amortizare aleasă
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabilitate și a calculelor in Excel
Indiferent de metoda de amortizare utilizată, la sfârșitul perioadei de viață a unui calculator, mobiliar, etc, întreaga sa valoare este recuperată integral, așa cum este evidențiat și în graficul de mai sus. Aceste politici de amortizare dau posibilitatea obținerii de avantaje fiscale, prin plata unui impozit pe profit mai mic într-o anumită perioadă, folosind economiile în desfășurarea activității din anul următor, aducând un plus de valoare întreprinderii, chiar dacă la sfarșitul perioadei de amortizare suma recuperată este aceeași.
Ca o concluzie generală, asupra performanței economic-financiară a întreprinderii acționează amortizarea contabilă, în sensul diminuării valorii rezultatului exploatării și indirect a valorii rezultatului net și amortizarea fiscală, în sensul diminuării impozitului pe profit de plată. În analiza influenței cheltuielilor cu amortizarea asupra capacității de autofinanțare, are influență doar amortizarea fiscală, deoarece ea duce la diminuarea impozitului pe profit de plată. Amortizarea contabilă nu are influență asupra capacității de autofinanțare, deoarece, dacă pornim de la metoda deductivă nu ținem cont de amortizare, iar dacă pornim de la metoda adițională, chiar dacă la rezultatul net se adaugă amortizarea contabilă, ea a fost inițial scăzută din excedentul brut de exploatare, deci și rezultatul net a fost diminuat cu valoarea ei.
Capitolul 6. Studiu de caz
În cadrul ultimului capitol al prezentei lucrări vom analiza impactul fiscalității asupra rezultatelor întreprinderii S.C GMG MEDIA BOX S.A folosind modele econometrice de estimare și previzionare utilizând metoda regresiei simple și multiple. Analiza de regresie se ocupă cu descrierea și evaluarea dependenței dintre o variabilă dependentă sau explicată și una sau mai multe variabile independente sau explicative cu scopul de a estima și/sau previziona evoluția medie a populației cercetate. Vom folosi în analiză o ecuatie de regresie de forma y = β0 + β1×1+ β2×2+…….+ βnxn+ εi ce are în conținut două componente și anume una deterministă reprezentând coeficieți de regresie și a doua stochastică sau aleatoare.
Scopul acestui studiu de caz este acela de a găsi o relație de determinare între rezultatul net și presiunea fiscală manifestată prin impozitele și taxele datorate de companie. Pentru a afla dependența între profitul net și elementele care îl determină, am folosit un eșantion reprezentativ de date lunare din anii 2013 și 2014 pe baza indicatorilor calculați din situatiile financiare ale firmei. Variabilele exogene luate în calculul regresiilor liniare sunt impozitul pe profit (cea mai importantă variabilă de determinare a profitului net), amortizarea, cuantumul cheltuielilor nedeductibile.
Model econometric de regresie liniară Profit Net ~ Cheltuiala cu amortizarea
Studiile empirice efectuate de-a lungul timpului au indicat faptul că rezultatul net pe parcursul unui exercițiu financiar contabil este influențat de cheltuiala cu amorizarea care este deductibilă de la impozitul pe profit. Pentru a nu folosi valori absolute care pot influența regresia rezultată, aducând erori foarte mari calculelor, am luat în considerare ponderea profitului net în cifra de afaceri corelată cu ponderea cheltuielii cu amortizarea tot în cifra de afaceri.
Voi încerca așadar să verific posibilitatea aplicării unui model econometric similar firmei a cărei performanță financiară am evidențiat-o în paginile acestei lucrări. Datele utilizate în cadrul aplicației au fost înregistrate în perioada Ianuarie 2013 – Decembrie 2014, perioadă relevantă pentru companie deoarece firma crește foarte mult în urma achiziției acesteia de catre întreprinderea americană. Rezultatele au fost obținute cu ajutorul pachetului software Eviews 4.1.
Pentru a stabili care este modelul cel mai indicat de a fi estimat (model de regresie liniar – care evidențiază o relație liniară între variabilele explicată și explicativă – sau model de regresie neliniar – funcția de regresie poate avea orice altă formă) voi reprezenta grafic cele două variabile de interes (ponderea PN în CA și ponderea amortizării în PN).
Tabelul 6 : Ponderea Amortizării în PN 2013 -2014
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate si a calculelor în Eviews
Din analiza datelor obținute în urma efectuării calculelor, se observă că metoda liniară adoptată de întreprindere, implică o alocare uniformă a amortizării pe întreaga durată de funcționare în acești ani, deci, afectarea rezultatului impozabil cu niveluri constante ale cheltuielilor cu amortizarea, mărimea acestor cheltuieli variind însă în funcție de durata de utilizare: durată scurtă, cheltuieli ridicate (1.130.966 lei/an in cazul amortizării în 5 ani), respectiv cheltuieli mai scăzute pentru durate mai mari de timp (565.483 lei/an în cazul amortizării în 10 ani). Altfel spus o influență considerabilă asupra ritmului de recuperare a investiției o exercită mărimea duratei normale de utilizare (numărul de ani).
După cum putem observa cea mai mare pondere a amortizării în profitul net este în luna octombrie 2013 datorită unei investiții făcute de întreprindere în mutarea într-un sediu nou, tocmai de aceea la sfârșitul anului întreprinderea înregistreaza rezultate financiare negative. Iar în 2014 pe baza oportunităților apărute în urma investiției făcute, întreprinderea decide să nu mai facă investiții, preferând astfel să adopte strategia de recuperare a întregii investiție cu toate cheltuielile aferente.
În continuare voi reprezenta grafic ponderea Profitului net în Cifra de Afaceri:
Tabelul 7 : Ponderea PN în CA 2013 -2014
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate si a calculelor în Eviews
Pe lângă măsurarea impactului amortizării fiscale asupra profitului net, am considerat că, la nivelul investiției realizată de întreprindere, analiza poate fi adâncită prin determinarea și cuantificarea ponderii profitului net în cifra de afacere. Potrivit acestui grafic observăm că cea mai mare pondere a profitului net în cifra de afaceri se înregistrează în lunile septembrie și octombrie 2013, aceasta ajungând la aproape 0,5 % (luna septembrie de 0,4914% , iar în luna octombrie de 0,4952%) , însă după o investiție făcută de către întreprindere veniturile au scăzut considerabil, astfel întreprinderea înregistrează la sfârșitul anului un cont de profit și pierdere negativ. Iar în urma acelei investiții în anul 2014 se remarcă o evoluție fluctuantă a ponderii profitului net în cifra de afaceri. Astfel după cum se observă ponderea cea mai mare înregistrată în anul 2014 a fost în luna ianuarie, fiind de 0,2439 % , iar cea mai mică pondere fiind de 0,1169.
În continuare voi utiliza modelul econometric care are următoarea formă:
PN / CA i = β0 + β1 AMO / PNi + εi, i =1…24,
unde PN este profitul net înregistrat în luna “i”,
AMO este amortizarea,
i reprezents the number of the months,
CA cifra de afaceri,
β0 represent the intercept,
β1 reprezintă ponderea amo/pn
ε represents the residues.
Prin acest model se dorește stabilirea modului în care amoritizarea influențează nivelul profitului net, altfel spus determinarea estimatorilor lui β0, β1 și Ɛi.
Pentru estimarea parametrilor modelului am aplicat motoda OLS și am obținut următoarele rezultate :
Fig.5 – Model de regresie liniar: Amo / CA vs. PN / CA
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate si a calculelor în Eviews
Graficul anterior sugerează posibilitatea aplicării unui model de regresie liniar, dreapta de regresie fiind reprezentată prin linia roșie și având panta negativă.
Prin acest model se dorește stabilirea modului în care amoritzarea influențează nivelul profitului net, altfel spus determinarea estimatorilor lui β0, β1 și Ɛi.
Pentru estimarea parametrilor modelului se pot folosi mai multe metode: metoda celor mai mici pătrate și metoda verosimilității maxime. Aplicând metoda celor mai mici pătrate se obțin următoarele rezultate:
Tabelul 8 – Rezultate privind estimarea modelului de regresie liniara folosind metoda celor mai mici pătrate
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate si a calculelor în Eviews
Modelul estimat va avea forma: PN/CA i = 0,396371 – 16,99824 * AMO / PNi + εi.
Calitatea modelului poate fi apreciată pe baza mai multor statistici.
Probabilitățile asociate celor doi estimatori b0 și b1 (p = 0.00 și p = 0.00) fiind mai mici decât pragul de 0.05, indică ambii termeni sunt semnificativi în model.
Testul t, înregistrând valori în modul mai mari decât t tabelat ( t0.05;24 = 2.064), determină acceptarea ipotezei nule, conform căreia estimatorii sunt semnificativi.
Coeficientul de corelație – Rsquared – având valoarea 0.656365 se poate concluziona că variația PN/CA este explicată în proporție de 65,63% de variația AMO/CA.
Statistica Durbin-Watson are valoarea d = 1.3011. Pentru un prag de semnificație de 5 %, d1= 1.04, iar d2= 1.20. Deoarece d∈ [d2 , 4-d2] rezultă că între perturbații nu există autocorelare de ordinul I.
Criteriile informaționale Akaike și Schwarz sunt utilizate pentru a alege dintre mai multe modele, pe cel optimal. Regula de decizie utilizată în cazul aplicării acestor teste este aceea, potrivit căreia, este ales acel model pentru care valorile celor două criterii sunt mai mici. Se observă că ambele criterii dau valori mici, -1,73 respectiv -1,63. Deci, putem afirma că s-a ales modelul optim.
Statistica F este folosită, ca și cele două criterii menționate anterior, pentru a alege modelul optimal, întărind concluziile obținute prin criteriile Akaike și Schwartz.. Cu cât aceasta înregistrează o valoare mai mare, cu atât e mai bine.
Probabilitatea statisticii F indică semnificația modelului. Cum aceasta are o valoare apropiată de zero, rezultă că modelul, per total, are o semnificație ridicată.
În definirea regresiei liniare sunt considerate o serie de ipoteze. Acestea sunt importante în estimarea și stabilirea proprietăților parametrilor.
Între variabila independentă (regresor, predictor, stimul, variabilă explicată) și cea dependentă (regresand, predictand, răspuns, variabilă explicativă) se stabilește o legătură liniară de tip stochastic.
O legătură de forma y i = β0 + βi xi este de tip determinist.
O legătură de forma yi = β0 + βi xi + εi este stochastică. Asupra variabilei regresând (PN/CA) acționează și alți factori, nesistematici surprinși prin variabila εi. În economie, spre deosebire de fizică, chimie, majoritatea relațiilor sunt de natură stochastică.
Cel mai important rezultat este faptul că o scădere cu 1 unitate a ponderii amortizării în profitul net conduce la o scădere cu 16,99 unități a profitului net determinat ca pondere în cifra de afaceri.
De aici putem deduce că pentru o dimensionare a amortizării anuale și a implicațiilor acesteia asupra profitului net, este necesar să se identifice, mai întâi, metoda de amortizare care generează cel mai mare efect fiscal pozitiv asupra trezoreriei întreprinderii și anume asupra profitului net, avându-se în vedere totodată, durata normală de utilizare a mijlocului fix dar și profiturile ce se vor obține din utilizarea acestuia, în sensul deducerii mărimii cheltuielilor cu amortizarea.
Se observă că o scadere a amortizării conduce implicit la modificarea în aceiași direcție a indicatorului de performanță și anume a profitului net. Așadar, la nivelul unei investiții, interesul vizavi de metoda de amortizare este legat prioritar de faptul că aceasta generează cheltuieli care se deduc din profitul impozabil, diminuând astfel impozitul pe profit datorat. Economia de impozit astfel obținută este egală cu produsul dintre valoarea amortizării înregistrate și cota de impozit pe profit, mărimea sa fiind funcție de nivelul cheltuielilor anuale cu amortizarea și de cel al cotei de impozit pe profit.
Politica contabilă a întreprinderii referitoare la amortizări are influență asupra rezultatului și impozitului pe profit prin impactul pe care-l are recunoașterea amortizării anuale ca o cheltuială a perioadei. Prin urmare, orice eroare de recunoaștere sau înregistrare, precum și orice modificare a estimărilor cu privire la beneficiile economice viitoare, generate de utilizarea imobilizărilor corporale și necorporale antrenează o nouă redimensionare a rezultatului exercițiului, datorită modificării unor factori determinanți în calculul amortizărilor: pentru imobilizări corporale: durata de viață; pentru imobilizări necorporale: perioada de amortizare. Înregistrarea amortizării reprezintă o pârghie importantă în stabilirea situației financiare a întreprinderii. Fiecare dintre elementele care stau la baza calculului amortizării poate influența mărimea acesteia. În condițiile în care o întreprindere are posibilitatea de a alege în ceea ce privește amortizarea, interesul este cel investițional, interes care intră în competiție cu cel fiscal al statului.
Ipoteza de normalitate a erorilor
În definirea modelului de regresie liniar se consideră că variabilele reziduale sunt distribuite după o repartiție normală de medie 0 și varianță σ2.
Pentru verificarea îndeplinirii acestei ipoteze se pot folosi fie testele Q-Q Plot, fie testul Jarque-Bera.
Pentru început voi folosi metoda Q-Q Plot. Aceasta se bazează pe o reprezentare grafică utilă pentru compararea a două distribuții (distribuția reziduurilor și distribuția cuantilelor). Deoarece graficul Q-Q Plot se prezintă sub forma primei bisectoare (450) se poate afirma că distribuția reziduurilor este una normală.
Fig. 6 – Grafic quantile-quantile
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate și a calculelor în Eviews
Pentru a mă asigura de corectitudinea presupunerii făcute anterior, privind distribuția seriei residuurilor, voi apela la un test statistic și anume testul Jarque-Bera. Acesta se calculează pe baza formulei: JB =
unde S reprezintă coeficientul de asimetrie, K coeficientul de asimetrie, iar k numărul de coeficienți estimați
Fig.7 – Histogramă-testul Jarque-Bera
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate și a calculelor în Eviews
Deoarece această statistică are o probabilitate foarte mare ( 0.77 ), rezultă că erorile sunt normal distribuite.
Asimetria distribuției este indicată de Coeficientul de asimetrie. Acest indicator se numește Skewness . Cu cât valorile acestui coeficient sunt mai apropiate de zero, cu atât seria este mai simetrică ; cu cât valorile sale sunt mai apropiate de unu, cu atât seria este mai asimetrică. În cazul de față, el are valoarea -0,3508 ceea ce indică că distribuția este ușor asimetrică.
De asemenea, Coeficientul de boltire sau aplatizare (kurtosis) e o măsură a răspândirii fiecărei observații în jurul valorii centrale. Pentru o distribuție normală, valoarea kurtosis-ului statistic este 3 și se numește distribuție mezokurtică. Atunci când coeficientul este mai mare ca 3 indică o grupare mai puternică a valorilor în jurul valorii centrale, curba este mai boltită decât o distribuție normală și se numește distribuție leptokurtică. Atunci când coeficientul este mai mic decât 3, indică o grupare mai slabă în jurul valorii centrale , curba frecvențelor este mai aplatizată și se numește distribuție platikurtică. Pentru situația de față are valoarea 3,1736 reziduurile fiind grupate mai mult în jurul valorii centrale.
3) Erorile au media 0 (mean = -9,60E-17 = 0.00000000000000960).
4) Ipoteza de homoscedasticitate a erorilor (varianța variabilei reziduale este invariabilă în timp).
Proprietatea de homoscedasticitate presupune că perturbațiile au aceeași varianță, adică var(Ɛt) = σ2.
Unul dintre testele folosite pentru verificarea homoscedasticității este testul lui White. Testul White se aplică în două variante: utilizând testul Fisher-Snedecor și utilizând testul Multiplicatorilor lui Lagrange. Cele două ipoteze testate, în ambele situații, sunt:
H0: σi2 = σ2, oricare i; (varianțele sunt constante, de-a lungul întregului orizont de timp).
H1: σi2 ≠ σ2 (varianțele diferă în timp).
Pentru testul Fisher-Snedecor avem: dacă Fc > Fα; k; n-2 , se respinge ipoteza nulă, în caz contrar ipoteza nulă acceptându-se.
Pentru testul multiplicatorilor lui Lagrange avem nR2 ~ χ2α;v , v fiind numărul variabilelor exogene. Dacă LM > χ2α;v , erorile sunt heteroscedastice.
În urma aplicării acestuia se obțin următoarele rezultate:
Tabelul 9–Test Heteroscedasticitate
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate și a calculelor în Eviews
Deoarece cele două probabilități sunt mai mari de 0.05 se poate afirma că erorile sunt homoscedastice, adică erorile au varianța constantă de-a lungul perioadei analizate.
O altă modalitate prin care se poate testa ipoteza de homoscedasticitate constă în reprezentarea grafică a pătratelor reziduurior.
6) Variabila reziduală este necorelată cu variabila independentă
Dacă această ipoteză este îndeplinită atunci cov (X, εi) = 0, pentru orice i. Atunci, o creștere a valorilor variabilei exogene (regresor, variabilă explicată) duce implicit la un spor al valorilor variabilei reziduale.
Testarea se realizează simplu, prin calculul coeficienților de corelație între cele două variabile. Între reziduuri și variabila AMO/CA există o relație inversă, de foarte mică intensitate.
Tabelul 10
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate și a calculelor în Eviews
7) Perturbațiile sunt necorelate două câte două (cov(εt , εt’) =0, oricare t, t’ =1…T
Proprietatea a fost verificată prin testul Durbin-Watson în momentul estimării parametrilor (DW = 1.3011, d1= 1.04, d2= 1.20. → DW ∈ [d2 , 4-d2] ).
Perturbațiile care îndeplinesc proprietățile de homoscedasticitate și necorelare se numesc perturbații sferice .
8) Numărul de observații (24) este mai mare decât numărul de parametri care urmează a fi estimați (2) – condiție de identificare.
Model econometric de regresie liniară Profit Net ~ Impozit pe Profit
Tot în baza studiilor empirice s-a constatat că există o relație de determinare și între profitul net și impozitul pe profit numită presiunea fiscală a impozitului pe profit asupra rezultatului net. În determinarea acestei legături voi aplica un model econometric similar celui anterior pe același eșantion de date, utilizând același pachet software Eviews 4.1.
Primul pas este același, și anume reprezentarea grafică a celor doua variabile: profitul net și impozitul pe profit pentru a vedea dacă modelul de regresie este unul liniar. La fel ca în primul caz, voi considera în analiză ponderile în cifra de afaceri a acestor două variabile, din același motiv, cel al evitării erorilor foarte mari.
Fig.8 – Model de regresie liniar: Impozit pe profit/CA vs. PN/CA
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate și a calculelor în Eviews
Graficul de mai sus arată faptul că modelul de regresie poate fi unul liniar, reprezentat de dreapta de regresie ce are panta pozitivă: ecuația de regresie determină modul în care impozitul pe profit influențează rezultatul net prin determinarea estimatorilor β0, β1 și Ɛi.
Pentru aflarea valorilor acestor estimatori am aplicat aceeși metodă de mai sus, cea a celor mai mici pătrate, obținând următoarele rezultate:
Tabelul 11 – Rezultate regresie
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate și a calculelor în Eviews
Modelul de regresie estimat este de tipul: PN/CA i = -0,05328 + 6,361718 * Impozit pe profit / PNi + εi.
Întrucât doresc ca acest model să fie valid, voi verifica ipotezele de validitate, aceleași din punctul anterior. Probabilitățile asociate celor doi estimatori β0 și β1 (p1=0,0150 și p2=0,00) fiind mai mici decât pragul de 0,05, indică că ambii termeni sunt semnificativi în model. T-statistic calculat in modul trebuie sa fie mai mare decat 2 pentru ambii parametri: |t-Statistic β0|=2.6395 >2 și |t-Statistic β1|=8.2990 >2 , acceptând ipoteza nulă, conform căreia estimatorii sunt semnificativi. Coeficientul de corelație – Rsquared are valoarea de 0,757908 ceea ce determină faptul că variația PN/CA este explicată în proporție de 75,79% de variația Impozit pr profit/CA. Statistica Durbin-Watson are valoarea d = 1,9337, deoarece valoarea acestuia este apropiată de 2, se poate spune despre reziduuri că sunt necorelate două câte două. Criteriile informaționale Akaike și Schwarz sunt de asemenea utilizate pentru a alege modelul optim, criteriu ce va fi concluzionat la sfârșitul analizei. Statistica F este de asemenea folosită pentru alegerea modelului optim utilizând comparația. Probabilitatea statisticii F indică semnificația modelului care având o valoare apropiata de zero, indică o seminificație ridicată a întregului model.
Potrivit datelor rezultate din modelul de regresie observăm faptul că o scădere cu 0,05 unitate a ponderii profitul net în cifra de afaceri se datorează creșterii cu 6,36 unități a impozitului pe profit determinat ca pondere în profitul net. Astfel intensitatea efectelor produse de impozitul pe profit asupra profitului net este determinată de economiile temporare de impozit generate, în principal, de facilitățile fiscale acordate de legea impozitului pe profit, de regimul deducerilor fiscale și de reportarea pierderilor fiscale din exercițiile anterioare. În plus, dacă se are în vedere obligația plății anticipate (trimestriale în România) a unor avansuri din impozitul pe profit anual, în funcție de rezultatele perioadelor respective, sau ale perioadelor precedente, după caz, atunci profitul net va fi afectat la sfârșitul exercitiului financiar doar cu diferența impozitului pe profit rezultată în urma definitivării impozitului anual pe baza datelor din bilanțul contabil anual.
O altă ipoteză care vine să valideze determinarea regresiei liniare este legătura stohastică între variabila independentă și cea dependentă, ipoteză ce este validată și pentru această regresie liniară. Seriile de date au fost culese din aceleași situații financiare ale companiei ca și în cazul primei regresii, așadar sunt calitative. Ipoteza de normalitate a erorilor este de asemenea importantă deoarece se presupune că erorile sunt ditribuite normal de medie 0 și varianță σ2.
Metoda Q-Q Plot compara distribuția reziduurilor și distribuția cuantilelor reprezentandu-le. Distribuția reziduurilor este una normală deoarece graficul apare de forma primei bisectoare.
Fig.9– Distributia residuurilor: grafic quantila-quantila
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate și a calculelor în Eviews
Pentru a întări ipotezele anterioare vom folosi și testul Jarque-Bera:
Fig.10 – Histograma Test Jarque-Bera
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate și a calculelor în Eviews
Probabilitatea acestei statistici este în valoare de 0,49 ceea ce inseamnă că erorile sunt distribuite aproape normal. Coeficientul de asimetrie Skewness are valoarea -0,519 ceea ce înseamnă ca seria este asimetrica spre stânga. Coeficientul de aplatizare, Kurtosis are valoarea 2,436 ceea ce arată o distribuție platikurtică, observațiile fiind aproape raspândite in jurul valorii centrale. Erorile au media aproape de 0 (mean = -1,98E-17 = 0,00000000000000198).
Aplicând testul White pentru verificarea ipotezei de homoscedasticitate a erorilor obtinem urmatoarele rezultate:
Tabelul 12
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate si a calculelor în Eviews
Ipoteza este validată prin prisma obținerii unor probabilități mai mari de 5%, p(F-statistic) = 7,56% și p(Obs*R-squared)=7,313% așadar erorile sunt homoscedastice avanând o variație constantă de-a lungul perioadei analizate.
O altă ipoteză ce trebuie sa se indeplinească este necorelarea varibilei independente cu cea reziduală. Calculând coeficienții de colerație între cele două variabile se observă ca există o relație, însă o corelație foarte slabă.
Tabelul 13
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate si a calculelor în Eviews
Perturbațiile nu trebuie sa fie corelate două câte două (cov(εt , εt’) =0, oricare t, t’ =1…T, profietate validată de testul Durbin-Watson, iar numărul de observații (24) este mai mare decât numărul de parametri care urmează a fi estimați (2) – condiție de identificare.
Model econometric de regresie liniară simplă Profit Net ~ Cheltuieli nedeductibile
Cutantumul cheltuielilor nedeductbile de la impozitul pe profit este foarte important în determinarea profitului net ca rezultat al întreprinderii. Pe parcursul acestui subcapitol voi încerca sa aflu daca există un model valid de detrminare al profitului net prin primsa cheltuielilor nedeductibile de la impozitul pe profit. Voi aplica tot un model econometric liniar simplu pentru testarea relației de determinare și voi verifca validitatea ipotezelor cu scopul de a găsi o legatură validă între cele două variabile.
Folosind softul Eviews 4.1. am reprezentat grafic ponderea cheltuielilor nedeductibile de la impozitul pe profit în cifra de afaceri și ponderea profitului net în cifra de afaceri pentru a depista posibilitatea existenței unui model de regresie liniar.
Fig.11
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate si a calculelor în Eviews
Conform graficului reprezentat mai sus, modelul de regresie poate fi unul liniar, drepta de regesie având pantă negativă. Pentru a determina ecuația de regresie, trebuie sa estimăm parametrii acestei ecuații. Folosind metoda celor mai mici pătrate am obținut urmatoarele rezultate
Tabelul 14 – Rezultate regresie
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate si a calculelor în Eviews
Ecuația de regresie estimată este de forma: PN/CA i = 0,283440 -11,65974*Cheltuieli nedeductibile de la impozitul pe profit / PNi + εi.
Nu este suficient să găsim acești parametri, este foarte important să vedem și dacă modelul deteminat este valid. O condiție de validitate a modelului este determinată de probabilitatea asociată celor doi estimatori β0și β1, probabilități care trebuie sa fie mai mici decât pragul de 5%. Consultând tabelul de mai sus observăm că probabilitățile ambilor estimatori este aproape de 0 ceea ce indică faptul că din acest punct de vedere modelul este valid. Testul T-statistic calculat în modul este mai mare decat 2, confirmând faptul că β0 și β1 sunt semnificativi. Coeficientul de corelație – Rsquared are valoarea de 0,7104 ceea ce determină faptul că variația PN/CA este explicată în proporție de 71,04% de variația Cheltuieli Nedeductibile/CA. Statistica Durbin-Watson are valoarea d = 0,9832, fiind situată între 0 și d1=1,04. Prin urmare, există o autocorelare pozitivă.. Criteriile informaționale Akaike și Schwarz, utilizate pentru a alege modelul optim vor fi interpretate la sfarșitul studiului de caz. La fel vom proceda și cu indicatorul “Statistica F” care are aproximativ același scop. Probabilitatea statisticii F are o valoare apropiată de zero, indicând o semnificație ridicată a întregului model.
Ipoteza conform căreia există o legatură stohastică între variabila independentă și cea dependentă se validează și în acest caz. Calitatea datelor este semnificativă, acestea aparținând situațiilor financiare ale companiei S.C GMG MEDIA BOX S.A auditate anual.
Altfel spus dupa o analiza a rezultatelor din modelul de regresie putem observa faptul că o scădere cu 0,28 unitate a ponderii profitul net în cifra de afaceri se datorează creșterii cu 11,65 unități a cheltuielilor nedeductibile de la impozitul pe profit determinat ca pondere în profitul net. Cheltuielile nedeductibile nu au impact imediat asupra profitului net al întreprinderii decât sub incidența unor aspecte fiscale, respectiv al impozitului pe profit ca o cheltuială monetară (platibilă) care afectează disponibilitățile întreprinderii. Aceste fluxuri de cheltuieli nedeductibile calculate în limite legale afectează în mod direct baza de calcul a impozitului pe profit și implicit profitul net. Ca urmare între cheltuielile nedeductibile și profitul net există o relație invers proporțională, prin urmare atunci când suma cheltuielilor nedeductibile crește v-a crește baza impozabilă și întreprinderea v-a fi nevoită să plătească către stat un impozit mai mare, iar în consecință profitul net rămas în urma unui exercițiu financiar v-a fi mai mic.
O altă ipoteză care validează modelul este cea a distribuției normale a erorilor (medie 0 și varianță σ2). Metoda Q-Q Plot este redată în graficul de mai jos și concluzionează faptul că distribuția reziduurilor este una aproximativ normală deoarece graficul apare de forma primei bisectoare.
Fig.12 – Distributia residuurilor: grafic quantila-quantila
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate si a calculelor în Eviews
Conform testului Jarque-Bera graficul de distribuție normală se prezintă după cum urmează:
Fig.13 – Histograma Test Jarque-Bera
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate și a calculelor în Eviews
Erorile sunt distribuite normal cu o probabilitate de 43,31%. Coeficientul de asimetrie Skewness are valoarea 0,522 ceea ce înseamnă ca seria este ușor asimetrică spre dreapta. Coeficientul de aplatizare, Kurtosis are valoarea 2,236 ceea ce arată o distribuție platikurtică, observațiile fiind aproape raspândite în jurul valorii centrale. Erorile au media aproape de 0 (mean = -3,67E-17 = 0,00000000000000367).
Aplicând testul White pentru verificarea ipotezei de homoscedasticitate a erorilor obtinem urmatoarele rezultate:
Tabelul 15
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate si a calculelor în Eviews
Ipoteza este validată prin prisma obținerii unor probabilități mai mari de 5%, erorile fiind homoscedastice, având o variație constantă de-a lungul perioadei analizate.
Ipoteza ce trebuie sa se îndeplinească prin necorelarea varibilei independente cu cea reziduală este redată prin calculul coeficienților de colerație între cele două variabile. Aceștia au valori foarte mici, așadar corelația este foarte slabă.
Tabelul 16
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate si a calculelor în Eviews
Din cele trei modele liniare simple se poate alege cel de-al doilea ca fiind mai performant, deoarece statisticile Akaike și Schwarz înregistrează valorile cele mai mici.
Model econometric de regresie liniară multiplă Profit Net ~ Impozit pe profit ~ Cheltuieli nedeductibile
Regresia liniară, prin metoda celor mai mici pătrate, este metoda de modelare cea mai des utilizată. Scopul regresiei multiple este acela de a evidenția relația dintre o variabilă dependentă și o mulțime de variabile independente. Metoda regresiei multiple este de asemenea generalizată prin teoria “modelului liniar general”, în care se permit mai multe variabile dependente simultan. În cuprinsul acestui subcapitol voi căuta o relație de determinare între rezultatul net al companiei și alte două varibile independente: impozitul pe profit și totalul cheltuielilor nedeductibile.
Ecuația de regresie multiplă ce urmează a fi determinată este de forma:
PN/CA = β0 + β1 *Impozit pe profit/CA + β2*Cheltuieli nedeductibile/CA + ε ,
care exprimă relația liniară între varibila determinantă și cele două variabile deterministe. Liniaritatea relației se referă la coeficienți și nu la variabile, astfel modelul de mai sus este unul liniar.
Utilizând metoda celor mai mici pătrate în determinarea coeficienților regresiei liniare multiple obținem următoarele rezultate:
Tabelul 17
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate si a calculelor în Statistica
Modelul de regresie multiplă estimat este de forma: PN/CA i = 0,121918 + 4,096480*Impozit pe profit / PNi -6,974778 * Cheltuieli nedeductibile/CA + εi.
Întrucât dorim să găsim o relație liniară pentru un model valid, trebuie sa verificăm validitatea acestori parametri estimați pentru a concluziona dacă rezultatele sunt corecte sau nu. Ca și în cazul regresiei liniare simple o primă condiție de validare se referă la probabilitatea celor trei estimatori β0, β1 și β2. Conform datelor din tabel, aceștia înregistreză valori sub 5%, confirmând astfel faptul că sunt semnificativi. O altă condiție de validare a modelului de regresie liniară multiplă se referă la indicatorul T-statistic care trebuie să aibă o valoare calculată în modul este mai mare decat 2, exact precum în cazul regresiei liniare simple. Valorile testului t în modul pentru fiecare parametru în parte sunt de 4,104664; 7,224694 respectiv 6,555159, toate fiind mai mari decat 2, indicând semnificativitatea modelului. În condițiile ipotezei nule se demonstrează că raportul dintre coeficient și eroarea standard a coeficientului urmează o repartiție Student 22 (=24-2) grade de libertate grade de libertate Coeficientul de corelație – Rsquared are valoarea de 0,9205 ceea ce determină faptul că variația PN/CA este explicată în proporție de 92,05% de variația Impozit pe profit/CA simultan cu variația Cheltuieli nedeductibile/CA. Deși valoarea coeficientului Rsquared este foarte mare indicând faptul că modelul este aproape perfect, de fapt sunt o serie de factori care l-ar putea determina, factori precum: un eșantion de date cam mic pentru o regresie liniară multiplă, 22 grade de libertate, raportarea tuturor indicatorilor la cifra de afaceri, etc. Pentru a testa corelarea reziduurilor analizăm statistica Durbin-Watson, indicator ce are valoarea d = 1.7448, destul de apropiată de 2, așadar se poate spune despre reziduuri că sunt necorelate două câte două. În alegerea modelului optim de regresie sunt luate în considerare criteriile informaționale Akaike și Schwarz însă acestea vor fi interpretate la sfârșitul studiului de caz. La fel vom proceda și cu indicatorul Statistica F. Probabilitatea statisticii F are o valoare apropiată de 0, artând o semnificație ridicată a întregului model. Între variabila dependentă și cele două variabile independente există o legătură stohastică, ipoteză validată, seriile de date sunt calitative, urmând să testăm și ipoteza de normalitate a erorilor.
Metoda Q-Q Plot este evidențiată în graficul de mai jos: distribuția reziduurilor fiind una normală privind acest test, deoarece graficul apare de forma primei bisectoare.
Fig.14 – Distributia residuurilor: grafic quantila-quantila
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate și a calculelor în Eviews
Pentru a întari această ipoteză am aplicat și testul Jarque-Bera obținând graficul de distribuție normală care se prezintă după cum urmează:
Fig.15 – Histograma Test Jarque-Bera
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate și a calculelor în Eviews
Erorile sunt distribuite aproape normal cu o probabilitate de doar 34,58%. Coeficientul de asimetrie Skewness are valoarea 0,711 ceea ce înseamnă ca seria este ușor asimetrică spre dreapta. Coeficientul de aplatizare, Kurtosis are valoarea 2,684 ceea ce arată o distribuție platikurtică, observațiile fiind aproape raspândite in jurul valorii centrale. Erorile au media aproape de 0 (mean = -6,36E-1 = 0,000000000000000636).
Concluzionând cele două teste de normalitate a erorilor (Q-Q Plot și Jarque-Bera) putem spune că erorile urmeză o ditribuție normală, validând modelul.
Ipoteza de homoscedasticitate a erorilor se realizează prin aplicarea testului White, iar rezultatele obținute sunt următoarele:
Tabelul 18
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate si a calculelor în Eviews
Deoarece probabilitățile asociate testului sunt mai mici de 0,05 erorile sunt heteroscedastice, ceea ce înseamnă că varianța condiționată a lui ponderii profitului net în CA se modifică odată cu modificarea celorlalte două variabile: Impozit pe profit/CA, Cheltuieli nedeductibile/CA. Variația erorilor poate să nu rămână constantă datorită mai multor cauze, printre care: transformarea incorectă a datelor: datele sunt transformate incorect prin raportare la mărimi incompatibile, prin diferențiere necorespunzătoare etc., ceea ce poate conduce la apariția heteroscedasticității erorilor; specificarea eronată a formei funcționale (utilizarea lui X în locul variabilei X2 sau log(X), a lui Y în locul variabilei log(Y), omiterea unei variabile din model, etc.), poate produce heteroscedasticitatea erorilor; strategiile de eșantionare: adesea datele sunt observate în cuiburi, de exemplu, schema de eșantionare poate include un număr disproporționat de mare de minorități, pentru a asigura ulterior posibilitatea analizei de subeșantioane din acestea, astfel de strategii pot introduce un grad de heteroscedasticitate în erori.
O ipoteză în plus ce trebuie respectată în validarea regresiei multiple este multicolinearitatea. Situația descrisă drept multicoliniaritate apare atunci când un grup de variabile independente sunt puternic corelate între ele. În acest caz, prin includerea în model a unei variabile din grup, restul variabilelor din grup nu mai aduc o informație semnificativă. Simultan are loc o supraevaluare a coeficientului de determinare, ca și a dispersiilor coeficienților estimați, ceea ce poate denatura interpretarea modelului și, în plus, produce mărirea intervalelor de încredere. Apar astfel două probleme: determinarea multicoliniarității și cum trebuie procedat în cazul existenței multicoliniarității. Cea mai simplă metodă de detectare a multicoliniarității este bazată pe studiul matricei de corelație dintre variabilele independete.
Tabelul 19 – Matricea de corelație a variabilelor independente
Sursa: Calculație pe baza rezultatelor din contabiliate si a calculelor în Statistica
Matricea de corelație înregistrează valori ridicate; prin urmare, fenomenul de multicoliniaritate există. O rezolvare a problemei multicoliniarității este aceea ca dintre două variabile independente corelate să se rețină în model doar una, iar acest lucru s-a întamplat mai sus, în descrierea regresiilor simple.
Deși această regresie multiplă nu se valideză în proporție 100%, în urma tastărilor pe care le-am aplicat este modelul care se apropie cel mai mult de adevăr.
Concluzii
Fiscalitatea este o realitate a vieții economice actuale, performanțele economico-financiare ale întreprinderilor fiind influențate de acțiunea acesteia. În condițiile unui sistem fiscal ce respectă principiul neutralității măsurilor fiscale în raport cu diferite categorii de investitori și capitaluri, cu formă de proprietate, sistem fiscal ce asigură condiții egale investitorilor, influența fiscalității asupra performanțelor economico-financiare ale firmelor trebuie, cel puțin teoretic, să aibă același efect asupra tuturor agentilor economici. Altfel spus, fiscalitatea nu ar trebuie să constituie un factor ce poate crea un avantaj sau un dezavantaj unei întreprinderi comparativ cu o altă întreprindere. Totuși, crearea unui sistem fiscal care să respecte în totalitate principiul neutralității măsurilor fiscale este doar un deziderat. Astfel politica fiscală nu se elaborează doar la nivel macroeconomic. Agenții economici, în raport de strategia abordată, utilizează instrumente și tehnici specifice care le permit obținerea unor avantaje fiscale. În acest sens, se impune acționarea în direcția reducerii sarcinii fiscale atât în mărime absolută cât și în mărime relativă (prin raportarea la cifra de afaceri) precum și a diminuării costului și riscului fiscal. Deoarece influențarea sarcinii fiscale se poate realiza mai ales în sensul impozitării directe, și, în special al impozitului pe profit, se poate acționa la nivelul metodelor de evaluare, al opțiunii pentru finanțarea prin leasing, al amânării în timp a acesteia, în raport cu obiectivul vizat. Din lucrare se desprind o serie de concluzii:
Cuantumul impozitelor, contribuțiilor și taxelor datorate și achitate de agenții economici afectează trezoreria acestora în sensul diminuării disponibilităților bănești;
Managerii trebuie să vizeze armonizarea politicii fiscale cu strategia generală de dezvoltare (o diminuare a profitului impozabil poate avea un impact nefavorabil asupra imaginii firmei și implicit asupra posibilităților viitoare de accesarea unor resurse noi);
Posibilitatea remunerării capitalurilor investite numai din profiturile obținute poate determina tendința de majorare a acestora atât prin metode contabile cât și prin metode fiscale în anumite perioade de timp;
Amortizarea fiscală influențează trezoreria prin intermediul impozitului pe profit datorat;
Opțiunea pentru un regim de amortizare determină repartizarea sarcinii fiscale pe durata de viață a mijloacelor fixe utilizate de întreprindere;
Admiterea deductibilității fiscale a provizioanelor se poate constitui într-un instrument utilizat pentru diminuarea rezultatului impozabil. O gestiune fiscală optimă trebuie să vizeze activități de administrare a aspectelor fiscale, astfel încât să se asigure respectarea prevederilor legale în domeniu, să se înregistreze cel mai mic nivel al sarcinii fiscale și să se minimizeze riscul fiscal.
Prin intermediul acestei lucrări am reușit să demonstrez că sistemul fiscal are un grad ridicat de influență asupra performanțelor economico-financiare ale întreprinderii.
În urma cercetării efectuate asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii S.C GMG MEDIA BOX S.A am identificat existența unor influențe directe din partea sistemului fiscal din România asupra performanței întreprinderii.
Rezultatele empirice obținute atestă faptul că o data cu scăderea sumei înregistrate cu amortizarea scade valoarea profitului net al întreprinderii, ca urmare a faprului că între aceste două elemente există o relație direct proporțional. De aceea teoria și practica recomandă ca regimul de amortizare utilizat să fie logic și sistematic. Cu alte cuvinte, regimul de amortizare ales trebuie să reflecte reducerea capacității de serviciu a imobilizărilor. Astfel costul de intrare nu trebuie repartizat pe exerciții în mod arbitrar, fără să se țină cont de maniera în care bunul va pierde din valoarea sa utilă pe parcursul anilor. Este cunoscut faptul că alegerea unui regim de amortizare reprezintă o problemă de apreciere.
Potrivit studiului amortizarea liniară prezintă avantajul pentru întreprinderea aleasa, deoarece este simplu de aplicat, fiind cea mai folosită, datorită uniformității cheltuielilor exercițiului și a costurilor în timp. Indiferent ce metodă de amortizare folosește întreprinderea, amortizarea îi aduce noi surse de finanțare reflectate în capacitatea sa de autofinanțare, iar dacă se aplică și acele metode de amortizare cu cheltuieli mai mari în primii ani, ea reușește să-și creeze un avantaj economic prin cersterea profitului net.
O altă influență directă a fiscalității asupra rezultatelor întreprinderii o are impozitul pe profit și cheltuielile nedeductibile. Potrivit rezultatelor empirice aceste două elemente de influență au un rol important în determinarea trezoreriei întreprinderii, dar cel mai important al profitului net. Putem observa această legătură directă din rezultate empirice potrivit cărora la scăderea cu 0,12 unități de profit net al întreprinderii crește cu 4,09 unități de impozit pe profit determinat ca pondere în profitul net, această creștere la rândul ei este influențată de creșterea cu 6,97 unități de cheltuieli nedeductibile determinate ca pondere din cifra de afaceri.
În concluzie, pot spune că procesul de dezvoltare economico-financiară a întreprinderii poate fi influențat prin intermediul măsurilor de politică fiscală întreprinse de autoritățile guvernamentale. Însă, efectele unor asemenea măsuri sunt diverse și diferă de la un caz particular la altul, ceea ce face să nu existe o soluție universal valabilă pentru întreprinderile ce doresc să stimuleze dezvoltarea lor economică. Prin urmare, reușita utilizării de către întreprinderi a instrumentelor de politică fiscală pentru antrenarea și amplificarea în favoarea dezvoltării lor depinde decisiv de capacitatea acestora de a aprecia conjunctura economică actuală, de a alege instrumentul potrivit de intervenție și de a anticipa corect efectele produse în economie de utilizarea acestuia.
Bibliografie
Alazadarc S.,” Contrle de gestion” , Ed. Dunod, 6-me dition, 2011.
Bourguignon A. – „ Sous les paves la plage…ou les multiples fonctions du vocabulaire comptable”, Comptabilite – Control – Audit, Edition Vuibert, Paris, 2012
Cormier D., Magnan M. și Zeghal D., „ La pertinence et l'utilitè de performance financière: une comparaison France, Etats – Unis et Suisse”, Comptabilitè – Control – Audit, vol.1, 2012
Dragotă, V. Dragotă, M. Obreja, L. Tâtu, L Ciobanu, : Abordări practice în finanțele firmei, Ed Irecson, București, 2005
Greene, William (2003) – Econometric Analysis – Prentice Hall, New Jersey, p.16
Kaplan R., Norton D., „The balanced Scorecard School Press”, 2008
Lorino P., ” Mtohodes et pratiquer de la performance. Le pilotage par les processus et les comptences”, Ed. d’Organisation, Paris, 2012.
Mihail,N, Influențarea performanțelor economico-financiare de vulnerabilitățile generate de criza financiară și calitatea intervenționismului statal, proiect de cercetare„Intervenționismul și performanțele financiare la nivel microeconomic”, coordonat de dr.Mihail Dimitriu, program fundamental al Academiei Române, București,(2010)
Niculescu M., Lavalette G., „ Strategii de creștere economică”, Ed. Economică, București, 2011
Simon Z. Benninga, Oded H. Sarig, Corporate finance – a valuation approach, The McGraw-Hill Companies, Inc., New York 2007
Stancu Ion, Finanțe (ediția a patra) – Analiza și gestiunea finanaciară a întreprinderii, Editura Economica, București 2007
Toader Stela Aurelia, „Reforma impozitului pe profit în România”- lucrare prezentată în cadrul sesiunii de comunicări științifice a cadrelor didactice din Universitatea Româno-Americană, mai 2002, publicată în volumul 3 „Cercetare științifică. Sesiunea cadrelor didactice” U.R.A., Ed. Sylvi, București, 2003
Țâțu Lucian, Șerbanescu Cosmin, Fiscalitate de la lege la practică, Editura C.H.(editia a IV-a ) București, 2014
Tâtu, L. Dragota, V. Impozitul pe profit și cifra de afaceri, Revista Finanțe, Bănci, Asigurări, nr 3/2005.
Tâtu, L Influența impozitului pe profit asupra costului capitalului împrumutat, Revista Finanțe, Bănci, Asigurări, nr. 10/2005
Tâtu, L. Dragotă, V. Negrea, B. Influența deductibilității cheltuielilor cu dobânzile asupra costului capitalului împrumutat al unei societăți comerciale, Revista Finanțe, Bănci, Asigurări, nr. 1/2004.
Tâtu, L. Influența folosirii pârghiilor fiscale în diminuarea cheltuielilor de personal ale unei firme, Studii Financiare, anul VIII – Serie nouă, vol 1(27) / 2004, Academia Româna, CCFM „Victor Slăvescu”
Vacarel, I, Finanțe publice, EDP, București, 2003.
Vintilă, Georgeta, Fiscalitate. Metode și tehnici fiscale (ediția a II- a), Editura Universală, București, 2007
William G. Sullivan, Elin M. Wicks, Engineering Economy (thirteen edition), Pearson Education, Inc. New Jersey, 2005
Codul Fiscal al României întroduse prin Legea nr. 54/2015
Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, republicata în MO nr. 242/1999, cu modificările și completările ulterioare
Catalogul privind clasificarea și stabilirea duratelor normale de funcționare a mijloacelor fixe, publicat în MO nr. 46/2005
Expansion Management Review, „La performance stratgique: mesure et pilotage”,2012
Bibliografie website
www. mfinante. ro
www.anaf.mfinante.ro
www.fisc.ro
ANEXA 1
Tabelul 1.- Clasificarea ESA95 a impozitelor și contribuțiilor sociale
*- aceste categorii sunt excluse din calculul impozitelor totale
Sursa: Structures of Taxation Systems in the European Union, European Commission, 2014.
ANEXA 2
Tabelul nr. 2 – Evoluția cotelor impozitului pe profit în perioada 1990 – 2005 în România
ANEXA 3
Tabelul nr. 3. Scutiri sau reduceri ale impozitului pe profit
ANEXA 4
Tabelul nr. 4. – Evoluția modificărilor intervenite în cotele de impozitare a contribuțiilor de asigurări sociale
ANEXA 5
Tabelul nr. 5. Evoluția modificărilor intervenite în cotelor de impozitare a
contribuțiilor pentru asigurările de șomaj
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impactul Fiscalitatii Asupra Rezultatelor Intreprinderii S.c. Gmg Media Box S.a (ID: 140920)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.