Impactul Fiscalitatii Asupra Profitabilitati Firmei

Capitolul I Sistemul și politica fiscală – cadrul general de abordare

1.1. Conceptul de sistem fiscal și finalitățile acestuia

Conceput inițial pentru a răspunde unor obiective pur financiare ale statului, la care s-au adăugat ulterior, ca urmare a evoluției societății umane, o serie de obiective de natură economico-socială, sistemul fiscal este rezultatul gândirii, deciziei și acțiunii factorului uman, “expresie a voinței politice a unei comunități umane organizate, fixată pe un teritoriu determinat si dispunând de o autonomie suficientă pentru a putea, prin intermediul organelor care o reprezentă, să se doteze cu o întreagă serie de reguli juridice și, în special, fiscale”. Demersul științific de definire a sistemului fiscal are în vedere cel puțin două abordări.

Într-o primă abordare, sistemul fiscal este văzut ca totalitatea impozitelor dintr-un stat. Astfel, sistemul fiscal este definit ca reprezentând “ totalitatea impozitelor si taxelor provenite de la persoanele fizice si juridice, care alimentează bugetele publice”.

Înscriindu-se pe linia aceleiași abordări, alți autori consideră sistemul fiscal ca reprezentând “totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i procură acestuia o parte covârșitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuție specifică și un anumit rol regulator în economie”.

Pornind de la noțiunea generală de sistem, sistemul fiscal trebuie definit prin prisma a cel puțin trei componente esențiale, și anume: părțile sau elementele componente, relațiile și conexiunile care se manifestă între acestea și finalitățile sau obiectivele sistemului. În acest sens, înscriindu-se pe linia celei de-a doua abordări, sistemul fiscal este definit ca ” un ansamblu de concepte, principii, metode, procese cu privire la o mulțime de elemente ( materie impozabilă, cote, subiecți fiscali) între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului.”

În componența sistemului fiscal intră, de asemenea, structurile specifice, organizate cu scopul de a urmării, controla și analiza modul de aplicare a legislației fiscale.

Se constată, din definițiile de mai sus, că impozitul este elementul determinant al sistemului fiscal, dar, alături de acesta, sistemul fiscal cuprinde și alte elemente, cum sunt: legislația fiscală care are rolul creării condițiilor legale și de reglementare a fiscalității incluzând atât drepturile și obligațiile autorităților fiscale cât și pe cele ale contribuabililor și aparatul fiscal, cu structurile sale specifice, chemat să realizeze aplicarea legislației fiscale în interesul puterii publice.

În ceea ce privește obiectivele sistemului fiscal, în teoria financiar-fiscală contemporană, sunt recunoscute trei obiective esențiale, care adesea sunt contradictorii, în sensul că atingerea unui anumit obiectiv presupune, de regulă, anumite compromisuri în privința celorlalte obiective ale sistemului. Subordonate obiectivelor sistemului sunt trei funcții principale, și anume:

• funcția de finanțare a cheltuielilor publice, vizându-se, în acest sens, obținerea unui randament bugetar cât mai ridicat;

• funcția de redistribuire a veniturilor și a averilor și de protecție a persoanelor defavorizate social, în vederea realizării unei anumite echități și dreptăți sociale;

• funcția de stabilizare a activității economice și de corecție a dezechilibrelor, urmărindu-se, în final, asigurarea unei anumite eficiențe economice.

Importanța acordată acestor funcții a evoluat, în decursul timpului, în strânsă legătură cu evoluția rolului statului în viața economică și cu permanenta transformare a mediului economic și social. Se poate aprecia, însă, fără nici un dubiu, că singura funcție, care a fost permanent și unanim acceptată, a fost aceea de finanțare a cheltuielilor publice, deși și în această privință au existat multiple dezbateri cu privire la randamentul fluxurilor fiscale și la limita acceptată a presiunii fiscale.

Până la începutul secolului al XX-lea și apoi până la marea criză economică din anii ’30, unica finalitate acceptată a sistemului fiscal era cea de natura financiară, funcția sa primordială fiind de finanțare a activităților tradiționale ale statului, obiectivul esențial constând în a căuta mijloacele cele mai eficace de acoperire a cheltuielilor angajate, care trebuiau sa fie cât mai reduse, atât ca volum cât și ca structură.

Doctrina neutralității sistemului fiscal, susținută de liberaliștii clasici (A. Smith, D. Ricardo, J.B. Say, Fr. Bastiat), se baza pe cel puțin două considerente esențiale, și anume:

• necesitatea anulării privilegiilor fiscale de care se bucurau anumite categorii sociale, ceea ce presupunea aplicarea, în practică, a principiului universalității impunerii;

• reducerea la maxim posibil a prelevărilor fiscale despre care se considera că produc efecte negative asupra mediului economic, datorită faptului că, preluând o parte din economisire, descurajează investițiile și reduc nivelul de formare a capitalului privat. În această optică liberală, politica fiscală conjuncturală era considerată vătămătoare, iar politica de redistribuire prin impozit era considerată arbitrară.

După criza anilor ’30 și după cel de-al doilea război mondial, sub influența ideilor keynesiste, intervenția statului în economie a sporit și, în paralel, rolul statului s-a extins. Statul nu mai trebuia menținut în afara sistemului economic, din contră, acesta trebuia să devină un subiect activ în economie. Politica fiscală putea fi utilizată, alături de alte politici macroeconomice, în vederea corectării dezechilibrelor economice, a reglării fluctuațiilor conjuncturale ale economiei dar și pentru realizarea unor obiective sociale, precum modificarea alocării resurselor și repartiției veniturilor în societate.

Începând cu anii ’70 intervenționismul excesiv al statului devine ținta atacurilor și element central al dezbaterilor care pun față în față principiile liberalismului și pe cele ale intervenționismului, anumiți economiști și oameni politici considerând că statul ar juca un rol mult prea important în economie. Astfel, ei au arătat că nivelul prea ridicat al cheltuielilor publice privează resursele activităților productive în sistemul privat, că întreprinderile se confruntă cu o povară fiscală mult prea apăsătoare, apreciind că “desființarea sistemului complex al reglementărilor, intervențiilor și subvențiilor statului ar liberaliza inițiativa și energia privată”.

Fără să adopte, însă, poziții liberale extreme, reformele fiscale, puse în operă după anii ‘80, nu au mai considerat redistribuirea ca un obiectiv prioritar, cercetarea eficacității suplinind-o pe aceea a echitații.

Eficiența sau eficacitatea sistemului fiscal se apreciază pe baza capacității acestuia de a genera efectele scontate, așteptate. În funcție de ipoteza teoretică de la care se pornește „un impozit eficient este fie un impozit neutru, fie un impozit care transcende cerința neutralității și contribuie la atingerea stării de optim la nivelul societății”.

Dacă se pornește de la ipoteza neutralității, atunci eficiența sistemului fiscal se va aprecia exclusiv în funcție de capacitatea acestuia de a finanța cheltuielile statului, fără ca impozitul să fie folosit ca instrument de influențare a condițiilor de funcționare a economiei, repartiției avuțiilor sau structurilor sociale.

Realitatea a demonstrat că impozitul nu este neutru și că mai apropiată nevoilor de practică fiscală este teza impozitului intervenționist aplicată cu o anumită moderație, din punct de vedere ale nivelului impunerii și al surselor impuse.

Impozitul apare, deci, ca un mijloc de a corecta limitele mecanismului pieței și ca instrument al politicii macroeconomice, contribuind la exercitarea funcției de regularizare a statului, la stimularea fenomenelor de economisire și de investire, în general, la construirea unei anumite structuri a economiei.

În condițiile economico-sociale specifice fostelor țări din Europa Centrală și de Est, inclusiv din România, în care concepția intervenționistă în viața social-economică a fost dusă la extrem, s-a impus adoptarea, în construirea unui nou sistem fiscal, pe fondul democratizării și liberalizării economico-sociale, a acelor măsuri care să țină cont de faptul că sistemul fiscal trebuie să susțină și să impulsioneze activitatea economică, inițiativa privată, protecția populației, asigurând în același timp suficiente resurse pentru finanțarea cheltuielilor publice.

1.2. Justificarea legitimității impozitului și consimțirea la plata acestuia

Idealul natural, dar naiv, al contribuabilului este de a nu suporta nici un impozit, acesta fiind, însă, un ideal nerealizabil.

Existența impozitului este justificată de funcționarea oricărei societăți, funcționare care presupune anumite costuri ce trebuie acoperite pe seama unor resurse insuficiente. În acest context, impozitele pot fi considerate plăți ale serviciilor de orice natură pe care le asigură statul.

Definițiile date impozitului diferă în funcție de modul în care acesta s-a impus și a fost perceput, într-o etapă sau alta a istoriei sale milenare. De altfel, aceste definiții se circumscriu teoriilor despre impozit care au fost emise în decursul vremii, conținând, fiecare, o anumită justificare a existenței acestuia..

Deja din secolul al XVIII-lea, Montesquieu afirma că „veniturile statului sunt o proporție pe care fiecare cetățean o dă din bunul său (averea sa) pentru a avea siguranța alteia”. Într-o manieră mai generală, în anul 1862, Joseph Garnier definea impozitul ca fiind: ”prețul serviciilor redate și, în special, prețul serviciului de securitate, serviciu de interes universal, și prima de asigurare plătită pentru garanția securității, acest cuvânt de securitate fiind luat în sensul său general al garanției protecției, al dreptului justiției, al ordinii, al proprietății, al libertății individuale, al independenței naționale, al executării echitabile a legilor sau a contractelor”.

La începutul secolului trecut, Gaston Jèze definea impozitul ca fiind „o prestație pecuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu titlu definitiv și fără contraprestație, în vederea acoperirii cheltuielilor publice”.

Într-o lucrare mai recentă, J. Bremond și A. Geledan consideră impozitul drept o prelevare obligatorie în veniturile administrațiilor publice, care nu dă dreptul unei contrapartide directe, ci la servicii furnizate în mod gratuit de colectivitate.

Alain Euzéby adaugă, în definiția impozitului, funcția intervenționistă a acestuia, înțelegând prin acesta „o prelevare pecuniară pretinsă persoanelor fizice și morale, pe cale de autoritate, cu titlu definitiv și fără contraprestație directă, în vederea acoperirii cheltuielilor publice și intervenției economice și sociale a puterilor publice”.

Și în literatura românească s-a căutat definirea cât mai riguroasă a impozitului, astfel, „impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părți din veniturile sau averea unei persoane fizice sau juridice la dispoziția statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu definitiv (nerambursabil) și fără contraprestație directă din partea statului”.

Alți specialiști din țara noastră definesc impozitul ca „plată bănească obligatorie, generală și definitivă, efectuată pe persoanele fizice și juridice în favoarea bugetului statului în cuantumul și la termene precis stabilite de lege, fără obligația din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct și imediat”. Din definițiile de mai sus ale impozitului se desprind trei caracteristici definitorii ale acestuia:

1. caracterul de autoritate al impozitului – oricare ar fi forma sa, impozitul este un act de autoritate, o obligație impusă cetățenilor, o restricție a libertății cetățeanului-contribuabil, care nu dă dreptul unei contrapartide directe, ci la servicii furnizate în mod gratuit de colectivitate.

Alain Euzéby adaugă, în definiția impozitului, funcția intervenționistă a acestuia, înțelegând prin acesta „o prelevare pecuniară pretinsă persoanelor fizice și morale, pe cale de autoritate, cu titlu definitiv și fără contraprestație directă, în vederea acoperirii cheltuielilor publice și intervenției economice și sociale a puterilor publice”.

Și în literatura românească s-a căutat definirea cât mai riguroasă a impozitului, astfel, „impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părți din veniturile sau averea unei persoane fizice sau juridice la dispoziția statului, în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu definitiv (nerambursabil) și fără contraprestație directă din partea statului”.

Alți specialiști din țara noastră definesc impozitul ca „plată bănească obligatorie, generală și definitivă, efectuată pe persoanele fizice și juridice în favoarea bugetului statului în cuantumul și la termene precis stabilite de lege, fără obligația din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct și imediat”. Din definițiile de mai sus ale impozitului se desprind trei caracteristici definitorii ale acestuia:

1. caracterul de autoritate al impozitului – oricare ar fi forma sa, impozitul este un act de autoritate, o obligație impusă cetățenilor, o restricție a libertății cetățeanului-contribuabil, a posibilităților sale materiale. Constituția României prezintă caracterul general și obligatoriu al impozitului în art.53, alin.1: „cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice”. În conformitate cu art.138 din Constituția României, „impozitele și taxele pot fi stabilite numai prin lege”.

2. elementul de transfer al venitului (averii), transfer care are loc cu titlu definitiv și fără contraprestație directă. Această contraprestație nu este directă, personalizată, în favoarea unei anumite persoane, în schimb este „imediată și permanentă în favoarea (tuturor) membrilor societății, chiar și înainte ca aceștia să-și achite obligațiile către stat, prin intermediul utilităților publice.

3. funcția extinsă a impozitului, care cuprinde pe lângă funcția tradițională financiară a impozitului (de acoperire a nevoilor colective și a celor particulare ale statului) și funcția redistributivă a veniturilor în societate, precum și pe cea intervenționistă, de alocare resurselor în economie în scopul stabilizării cererii agregate.

Pentru obținerea consimțământului contribuabililor la plata impozitului, de-a lungul timpului, au fost elaborate o serie de teorii prin care s-a căutat o justificare a existenței și legitimității acestuia.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea, a predominat teoria impozitului-schimb, care, pentru justificarea legitimității impozitului, se baza pe ideea că impozitul este prețul plătit de fiecare contribuabil pentru securitate și serviciile (beneficiile) oferite de către stat.

Teoria impozitului-schimb trebuie privită în corelație cu curentele contractualiste (ale contractului social) care pleacă de la premisa că statul este produsul unor înțelegeri, al unui contract între membrii unei comunități, care au creat o autoritate superioară căreia trebuie să i se supusă toți indivizii, scopul acestei înțelegeri fiind apărarea intereselor lor. În aceste condiții cetățenii vor renunța de bună voie la o parte din drepturile și libertățile lor (inclusiv o parte din veniturile lor) în schimbul protecției și a altor servicii, din partea acelei autorități.

Printre principalii susținători ai acestei teorii, care a reprezentat fundamentul doctrinei liberale, se numără Th. Hobbes și Vauban, în secolul al XVII-lea, J.Locke, J.-J. Rousseau, A.Smith și Montesquieu, în secolul al XVIII-lea și Émile de Girardin, în secolul al XIX-lea.

În secolul al XX-lea, această teorie a fost numită teoria beneficiului, la baza sa așezânduse un nou principiu, cel al echivalenței, potrivit căruia contribuția unei persoane, la stat, trebuie să fie direct proporțională cu averea acesteia. Noua teorie privește impozitele ca plată pentru valoarea primită și ca reflectare a cererii pentru serviciile publice.

Principalele critici aduse acestei teorii se referă la:

– imposibilitatea stabilirii unui raport de echivalență corect între sumele plătite statului și valoarea serviciilor prestate de acesta (de exemplu, fiind imposibil de măsurat serviciul pe care cheltuielile militare îl aduc contribuabilului);

– nerespectarea justiției sociale, deoarece cea mai mare nevoie de avantaje (beneficii) o au cei cu capacitate foarte redusă de contribuție (vârstnicii, șomerii, etc.).

Deși un sistem fiscal bazat pe teoria beneficiului este inacceptabil și inoperant într-o societate modernă, totuși teoria a fost aplicată sub forma tehnicii alocării sau destinării (earmarking), care presupune instituirea sau majorarea unui impozit pentru realizarea unui anumit obiectiv bine definit. În condițiile unui obiectiv popular, cetățenii se vor conforma mult mai ușor plății impozitului decât în situația unor obiective generale, greu perceptibile de aceștia.

O teorie puțin susținută, a fost teoria surplusului economic, emisă de către J.A. Hobson (1857-1940), conform căreia, trebuie taxat ceea ce depășește „ce este fizic și moral necesar pentru a garanta utilizarea factorului de producție producător de venit, pentru proprietarul acestuia”. Limitele acestei teorii au în vedere modul de stabilire a sumei minime primite de către diferiți indivizi sau afaceri și de determinare a nivelurilor acceptabile din punct de vedere moral.

Ca o reacție la teoria impozitului-schimb, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a fost susținută de curentele de gândire socialiste reformiste, în special de curentul solidarist, teoria impozituluisolidaritate sau teoria sacrificiului.

Având la bază ideea că trebuie să se vegheze la o repartizare corectă a avuției în societate, pentru a se evita disfuncționalitățile, această teorie impune necesitatea ca impozitarea să țină seama de capacitatea contributivă a contribuabililor și să se recurgă la o progresivitate a impozitului, care să constituie, astfel, un instrument de redistribuire și egalizare a avuției în societate.

În această optică, susținută și de anumiți autori liberali, impozitele sunt văzute drept sacrificiul pe care trebuie să-l accepte contribuabilii pentru ca societatea să fie într-o relativă armonie și statul să-și poată îndeplini rolurile.

În afara impozitului progresiv, teoria impozitului-solidaritate apelează și la impozitul negativ, în ideea că, întotdeauna va exista un număr de persoane excluse de pe piața muncii cărora trebuie să li se vină în ajutor. Impozitul negativ constă într-o alocație degresivă destinată să asigure beneficiarilor ei un venit minim garantat, care însă nu trebuie să incite la lenevie, ci doar să le asigure subzistența.

Ideea impozitului negativ a apărut în S.U.A., în timpul administrației Nixon și a fost susținută de personalități cu orientări economice diferite ca James Tobin, J.K.Galbraith, P.A. Samuelson sau Milton Friedman.

Teoriile expuse constituie încercări de justificare a existenței impozitului în vederea obținerii consimțământului contribuabililor față de acesta, deoarece cu cât un impozit apare mai legitim în ochii celui ce trebuie să-l plătească, cu atât mai mare și mai ușor va fi consimțământul acestuia la plata impozitului.

Lucrările de specialitate contemporane fac referire la o legitimitate sociologică, o legitimitate politică și o legitimitate juridică a impozitului.

Sursele de legitimitate sociologică sunt sintetizate astfel:

– impozitul este legitim pentru că este plătit pentru a beneficia, în schimb, de anumite servicii publice;

– impozitul este legitim deoarece el este sursa intervenției economice a statului agent la stabilizarea economiei, creând premisa unei bunăstării generale pe termen lung;

– legitimitatea impozitului rezidă din necesitatea menținerii păcii sociale prin supravegherea și menținerea sub control a discrepanțelor sociale;

– legitimitatea impozitului poate fi fondată și pe caracteristica profundă a existenței umane, omul fiind „din naștere debitor față de Dumnezeu, de strămoși și de moarte”, de aceea morala creștină: „dați tuturor ce sunteți datori: cui datorați impozitul, dați-i impozitul, cui datorați vama, dați-i vama, cui datorați frica, dați-i frica, cui datorați cinstea, dați-i cinstea” este sugestivă în acest sens.

Legitimitatea politică se consideră a fi asigurată și furnizată de existența, în statele democratice, a regimului parlamentar, care garantează principiul legalității fiscale. Deși legitim prin votarea lui de către aleșii contribuabililor, impozitul nu este, întotdeauna, consimțit la plată de către toți contribuabilii.

Legitimitatea juridică a impozitului provine din existența unui număr de principii de drept fiscal, printre care: principiul legalității fiscale, principiul egalității în fața impozitului, principiul necesității impozitului, principiul universalității impozitului, principiul capacității de contribuție, etc.

Legitimitatea impozitului constituie un aspect esențial de care depinde consimțirea la plata acestuia și gradul de civism fiscal cu impact direct asupra gradului de evaziune fiscală atins într-o țară, la un moment dat și, implicit asupra nivelului veniturilor fiscale.

1.3. Teorii contemporane privind fiscalitatea. Rolul acestora în determinarea opțiunilor de politică fiscală

Teoria economică și practica politică au impus, în timp, două mari abordări fiscale, strâns legate de concepțiile privitoare la rolul statului în economie.

Acele teorii economice și doctrine politice care se axează pe stimularea liberei inițiative, cu menținerea unui rol redus al statului în economie sunt, în mod clar, adeptele unei fiscalități reduse, considerând că orice formă suplimentară de impunere înseamnă, de fapt, reducerea capacității private de decizie pentru investiție și consum, decizie considerată a fi, din start, mult mai eficientă decât cea a statului „nivelator”.

Aceste teorii a fost dezvoltate, în perioada postbelică, de adepții neoclasicismului economic, curent reprezentat, în special, de profesorul Milton Friedman, și a devenit parte a doctrinei politice, în special, pentru partidele conservatoare din lumea anglo-saxonă.

În viziune neoclasică impozitul este perceput, mai degrabă, ca o variabilă financiară decât ca o variabilă instrumentală. Spre deosebire de keynesiști, care sunt preocupați de găsirea unei rate a presiunii fiscale susceptibile să permită realizarea obiectivelor macroeconomice (cum ar fi, de exemplu, utilizarea deplină a forței de muncă), neoclasicii se preocupă mai ales de determinarea modalităților optime de finanțare a cheltuielilor publice, adică de obținerea unei structuri fiscale optime. Problema constă în găsirea acelui impozit care să perturbe, cât mai puțin posibil, mecanismele pieței. Numai în asemenea condiții, se afirmă, impozitul poate fi utilizat ca o variabilă de politică economică.

Obținerea impozitului optimal i-a condus pe neoclasici la elaborarea teoriei „superiorității impozitului direct asupra impozitului indirect”. Un impozit direct pe venit este, în mod colectiv, preferabil unui impozit indirect pe cheltuieli. În plus, acest impozit direct trebuie să fie cât mai progresiv, pentru a fi just din punct de vedere social. Dacă, dimpotrivă, statul utilizează cu precădere impozitul pe cheltuieli, atunci trebuie avut în vedere faptul că acesta este generator de „distorsiuni fiscale”, datorită fenomenului de translație pe care îl ocazionează și care este de natură să perturbe echilibrul pieței.

Pe linia unei reduceri puternice a fiscalității s-a situat, de exemplu, Administrația americană republicană a președintelui Ronald Reagan, prin adoptarea reformei fiscale din anul 1986. Prin această orientare economică liberală, guvernul american a urmărit ieșirea din perioada de criză a anilor ’70 și a primilor ani de după 1980, prin:

– atragerea unui volum sporit de investiții străine, în S.U.A.;

– creșterea, în termeni reali, a veniturilor private și orientarea acestora spre stimularea proceselor investiționale.

Se urmărea, deci, stimularea creșterii economice, prin măsuri de liberalizare a politicilor fiscale. Măsurile adoptate creau, într-adevăr, o bună premisă pentru relansarea economică, numai că, în practică, ele s-au lovit de imposibilitatea unei reduceri corespunzătoare a nivelului cheltuielilor publice, prin urmare reducerea deficitelor publice apărute a devenit una din prioritățile tuturor administrațiilor americane din ultimii ani.

Încă de la începutul reformei fiscale din anul 1986, criticii abordării neoclasiciste au ridicat o serie de probleme pe care le vedeau de natură să nu faciliteze succesul unei asemenea politici fiscale:

a. în primul rând, se considera că o reducere a fiscalității și deci o diminuare a veniturilor bugetare din impozitare era de natură, în condițiile în care o reducere a nivelului sau chiar o aplatizare a ritmului de creștere a cheltuielilor bugetare nu era previzibilă, să amplifice deficitele bugetare, cu consecințe multiple pe plan monetar, financiar și valutar și deci cu impact negativ asupra contextului economic general. Mergând mai departe, se avea în vedere că majorarea deficitelor bugetare va antrena efecte negative în planul piețelor financiare, prin finanțarea acestora pe seama creșterii exponențiale a datoriei publice și în consecință prin utilizarea neproductivă a unei importante părți a surselor private de capital existente pe piață;

b. în al doilea rând, se avea în vedere că o sporire a fluxului de capital străin, pe piețele financiare americane, va conduce la o supraapreciere a dolarului cu consecințe directe în amplificarea deficitelor comerciale americane;

c. în al treilea rând, se considera, că o reducere a nivelului de fiscalitate, cu adresabilitate la impozitele directe, putea conduce, în scopul menținerii presiunii fiscale totale la un nivel cât mai acoperitor, la o creștere peste măsură a nivelului taxelor de consumație. Economiștii neokeynesiști, în special, considerau, că dat fiind caracterul regresiv al acestor taxe, aceasta putea agrava decalajele de venituri din economie, sporind sarcina fiscală, în primul rând asupra celor cu venituri mici și mijlocii și conducând, în consecință, la reducerea cererii solvabile reale, cu efecte asupra raportului cerere-ofertă pe piață.

Toate aceste critici erau justificate, numai că nu atingeau adevărata problemă de fond: nu teoria fiscală care pornea de la necesitatea reducerii rolului statului în economie era de natură să producă aceste dezechilibre, ci aplicarea ei, parțială, numai asupra nivelului fiscalității fără o abordare dură, chiar dureroasă, a nivelului cheltuielilor publice.

Criticii doctrinei neoclasice, în special reprezentanți de marcă ai neokeynesismului de stânga (Joan Robinson, R.Sraffa), doctrinari ai postkeynesismului (A. Eichner) și ai „antimonopolismului” american (J.K.Galbraith) erau adepții unei doctrine fiscale care pleca de la o mai mare implicare a statului în economie, în principal, în ceea ce privește reglarea principalelor agregate macroeconomice și redistribuirea mai echitabilă a veniturilor. Această doctrină se axa pe următoarele direcții de acțiune:

a. realizarea unei progresivități ridicate a impunerii pe veniturile individuale, cu finalitate într-o repartizare mai echitabilă a veniturilor în societate și „aducerea în circuitul economic, prin intermediul celor ce desfășoară activități utile, a unor sume care altfel ar fi fost destinate consumului parazitar”. Se urmărea, astfel, o echilibrare a raportului cerere – ofertă și realizarea unei creșteri relativ stabile printr-o politică optimă a veniturilor, reglată de stat cu ajutorul pârghiei impozitelor, întrucât ”… impozitele pe venitul personal egalizează și mai mult venitul. Ele sunt impozite care se majorează mai mult decât proporțional cu venitul și cu puterea de cumpărare sporite și descresc mai mult decât proporțional cu venitul și cu puterea de cumpărare scăzute”;

b. considerând că progresivitatea puternică a impunerii era de natură să asigure, întro proporție sporită, veniturile necesare bugetului, adepții acestor doctrine propuneau o scădere puternică a taxelor de consumație, cu scopul declarat de a realiza și continua o politică de reducere a decalajului între venituri;

c. așezarea unui impozit asupra „veniturilor de dezvoltare” ale corporațiilor, calculat în cote procentuale, proporționale cu raportul dintre prețurile practicate de corporația în cauză și prețul mediu al pieței. Această coordonată se înscrie în modelul „ratelor medii de piață”, care constituie, alături de politica veniturilor, fundamentul neokeynesismului de stânga;

d. necesitatea scutirii de impozite pentru sumele investite de persoanele cu venituri medii, cu scopul declarat al implicării, într-o măsură din ce în ce mai mare, a clasei mijlocii în procesele investiționale și de fluidizare a circulației capitalului în economie;

e. extinderea impunerii asupra activităților de piață secundară (tranzacțiilor bursiere) și asupra operațiunilor imobiliare, în scopul reducerii activităților speculative.

Aplicarea acestor două doctrine, într-o perioadă sau alta, într-o țară sau alta, a depins cel mai adesea de viziunea guvernelor asupra rolului statului în economie.

În esență, dezbaterea teoretică între adepții celor două teorii se concentrează pe două aspecte: funcția de redistribuire a bugetului și funcția economică a bugetului.

Doctrinele care se axează pe acordarea unui rol important statului, în cadrul funcției de redistribuire a veniturilor, argumentează, pe plan economic, necesitatea unei aplatizări a discrepanțelor de venit și a unei distribuții sociale mai largi a veniturilor, care să stimuleze „consumul de masă”. Ideea ca atare a fost aplicată în practică, în special, în Europa, cel mai adesea de guvernele social-democrate.

Argumentația neoclasicilor împotriva acestui tip de abordare se bazează, în esență, pe următoarele:

– se consideră că aplicarea cu strictețe a funcției de redistribuire, în special prin utilizarea unei impuneri progresive are darul de a conduce la destimularea muncii în economie;

– se consideră, de asemenea, că protejarea socială exagerată, în special, cea adresată unor categorii sociale care nu sunt natural defavorizate, conduce în timp la amplificarea proceselor cărora li se adresează și, în plan economic, sfârșește prin a reduce ritmurile de creștere economică, implicit veniturile statului, conducând, finalmente, la amplificarea deficitelor bugetare cu efecte nefavorabile directe pe plan macroeconomic;

– se considera că aplatizarea discrepanțelor de venit este de natură să reducă potențialul investițional și să stimuleze consumul, atât al statului, cât și al cetățeanului și că, în consecință, aplicarea unor politici drastice de redistribuire a veniturilor este de natură doar de a produce consumul unor resurse create într-o perioadă în care, în economie, funcționau politici fiscale de natură liberală.

Acordarea unui rol important funcției economice a bugetului este criticată prin prisma ideilor legate de pragmatismul economic. Se consideră că multiplicatorul investițional a fost întotdeauna mai mare în cazul investiției private decât în cazul investiției publice, atâta vreme cât statul nu ia decizii de natură exclusiv economică, aspectele politice și sociale pe termen scurt având întotdeauna o importanță deosebită în actul decizional guvernamental.

Aceasta nu înseamnă că politicile fiscale care acordă un rol sporit statului atât în plan economic, cât și în redistribuirea veniturilor nu au avut în anumite momente și efecte favorabile.

Politicile de redistribuire sunt în general bine primite de organismul social și atenuează chiar și unele dezechilibre în structura consumului, dacă sunt aplicate pe perioade limitate de timp și, în general, urmează unei perioade mai largi de aplicare a unor politici fiscale liberale.

Rolul economic al statului este important, în special în ceea ce privește realizarea acelor proiecte care necesită volum mare de investiții și au efect economic multiplicator indirect (care se resimte asupra altor activități economice și nu asupra investiției ca atare).

1.4. Principiile unui sistem fiscal optimal

O problemă importantă care se află astăzi în atenția multor economiști și factori de decizie este aceea a optimizării sistemului fiscal. Introducerea sau modificarea unui impozit constituie o problemă căreia trebuie să i se acorde o importanță majoră datorită consecințelor generate, de aceasta, pe multiple planuri: economic și financiar, social și nu în ultimul rând politic.

Pentru a răspunde anumitor cerințe de calitate și performanță, sistemele fiscale moderne, trebuie să fie organizate și să funcționeze pe baza unor principii unanim acceptate. Dintre acestea se detașează principiul echității și cel al eficienței, a căror contrapunere face, de cele mai multe ori, obiectul disputelor legate de fiscalitate, fiecare impozit căutând să împace mai mult sau mai puțin, aceste două exigențe.

Considerat de Adam Smith ca principiu definitoriu pentru un bun sistem fiscal, principiul echității fiscale este cerut nu numai din considerente de ordin filozofic, respectiv asigurarea unei dreptăți sociale în materie de impozite, dar și din considerente de ordin practic, știut fiind faptul că un sistem fiscal inechitabil generează o stare de rezistență din partea contribuabililor, care se materializează în amplificarea fenomenului de sustragere de la plată a obligațiilor fiscale. Mai mult decât atât, acumularea în timp a nemulțumirilor populației poate contribui la căderea de la putere a factorilor politici, care nu își conturează politica fiscală pe criterii de echitate.

Teoretic, noțiunea de echitate fiscală este ușor de înțeles și de explicat, aceasta presupunând îndeplinirea cumulativă unor condiții, cum ar fi:

– stabilirea unui minim neimpozabil în funcție de natura venitului ce cade sub incidența impozitului, precum și stabilirea unor scutiri și reduceri de impozite care să permită satisfacerea cerințelor decente de viață;

– aplicarea generală a impozitelor și taxelor, astfel încât acestea să afecteze toate categoriile sociale care realizează venituri din aceeași sursă sau care posedă același gen de avere; stabilirea sarcinii fiscale în funcție de puterea de contribuție, acesta presupunând diferențierea sarcini fiscale de la un subiect impozabil la altul, atât în funcție de cuantumul și natura materiei impozabile cât și de situația personală a acestora;

– la aceeași putere de contribuție sarcina fiscală să fie aceeași pentru toate persoanele fizice, indiferent de categoria socială căreia îi aparțin, respectiv toate persoanele juridice, indiferent de forma juridică în care sunt organizate și funcționează.

Având în vedere cele de mai sus, tot mai mulți economiști, în special adepți ai neokeynesismului, consideră că un sistem fiscal modern trebuie să urmărească atât echitatea orizontală, respectiv tratament fiscal identic pentru cei care sunt în esență egali din punct de vedere a capacității de plată, cât și echitatea pe verticală, respectiv tratament fiscal diferit pentru persoanele diferite, urmărindu-se o „redistribuire a veniturilor între membrii societății, în scopul diminuării sau înlăturării inegalităților generate de mecanismul pieței”.

Dacă, în ceea ce privește asigurarea echității pe orizontală, aceasta este, în general, bine acceptată și apreciată, în privința echității verticale apar controverse legate de modalitățile posibile de realizare a redistribuirii veniturilor, redistribuire considerată de unii arbitrară.

În România egalitatea fiscală este consfințită prin Constituție, astfel „sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale”.

Modelarea sistemului fiscal, în vederea obținerii unei eficiențe maxime a încasării impozitelor, presupune o analiza temeinică a cuantumului veniturilor ce se pot obține, în paralel cu nivelul cheltuielilor efectuate pentru încasarea acestora. Conform principiului eficienței încasării impozitelor (sau al randamentului) impozitele trebuie percepute cu minim de cheltuieli și prin obținerea unui volum cât mai mare de venituri la bugetul statului.

Maximizarea veniturilor încasate din impozite trebuie privită din două puncte de vedere, pe de o parte, din punct de vedere al nivelului de impozitare până la care există un grad de suportabilitate din partea populației și, pe de altă parte, din punct de vedere al gradului în care se încasează impozitele cuvenite bugetului de stat. Trebuie avut în vedere faptul că, în cazul unei impozitări mai „ușoare”, se obține un grad mai mare de încasare (gradul de conformare voluntară a contribuabililor – plata integrală , benevolă și la termen- este mai ridicat), ceea ce face ca veniturile obținute de stat sa fie mult mai mari, în unele cazuri, față de cele obținute în situația unei fiscalități „ apăsătoare”, în care gradul de încasare este mult mai mic, și care conduce, de regulă, la creșterea cheltuielilor cu încasarea impozitelor (crește numărul persoanelor care riscă în sustragerea de la plata impozitelor impunându-se, deci, atât o mărire a aparatului fiscal cât și o intensificare a acțiunilor de control).

În general, se consideră că un impozit cu o arie largă de cuprindere și cu cote scăzute are un randament mai ridicat decât un impozit cu o arie restrânsă și cu cote ridicate.

Eficiența încasării impozitelor este condiționată de o serie de factori, printre care foarte importanți, mai ales în condițiile țării noastre, consider a fi următorii:

– stabilitatea legislației, emiterea de acte normative și norme de aplicare a acestora clare, care să nu creeze confuzii în interpretare. In acest sens, A. Smith considera că „ un mic grad de nesiguranță este un defect mai mare decât un considerabil grad de nedreptate”;

– pregătirea profesională, capacitatea intelectuală și morală a personalului care-și desfășoară activitatea în cadrul diverselor structuri organizatorice ale organelor fiscale; – aplicarea unui tratament fiscal echitabil tuturor contribuabililor;

– reducerea la strictul necesar a cheltuielilor guvernamentale neproductive și neeconomicoase;

– o analiză mult mai temeinică asupra acordării unor facilități fiscale, astfel încât să se atingă obiectivele urmărite prin acestea și nu doar să contribuie la reducerea drastică a veniturilor bugetare, așa cum s-a întâmplat, de multe ori, în ultimii 15 ani;

– descurajarea evaziunii fiscale și lichidarea economii subterane.

Având în vedere diversele tipuri de impozite, se poate face aprecierea că impozitele percepute prin metoda stopajului la sursă generează cele mai mici costuri cu încasarea și descoperirea cazurilor de evaziune fiscală.

La extrema opusa se situează accizele, aceste impozite fiind generatoare de cele mai mari cheltuieli cu încasarea lor și în special cu descoperirea cazurilor de evaziune fiscală. În cazul acestor impozite tentația de sustragere, chiar in condiții de risc maxim, de la plata obligațiilor fiscale, prin diferite forme, este foarte mare, datorită veniturilor uriașe ce se pot obține prin eludarea legii, venituri generate de cotele de impunere foarte ridicate și de modalitatea de calcul, în cascadă, a acestora.

Literatura de specialitate a impus și alte principii, care se adaugă celor expuse anterior, principii ce trebuie îndeplinite de un sistem fiscal modern, și anume:

• Principiul stabilității – reflectând maxima fiscală potrivit căreia ”un impozit bun este un impozit vechi”, respectarea acestui principiu constituie, nu numai, o cerință pentru asigurarea eficienței încasării impozitelor dar și pentru a permite contribuabililor luarea deciziilor de investiții în condiții de certitudine, din punct de vedere al legislației fiscale.

În privința stabilității legislației fiscale, se poate aprecia că orice reformă fiscală trebuie să pregătească facilitățile de tranziție, gradualismul fiind adesea de preferat unei bulversări brutale a modurilor de impunere, modificările foarte frecvente ale legislației constituind o reală sursă de ineficacitate. Din păcate, se pare că acest lucru este cu greu înțeles de guvernanții noștri.

Stabilitatea impozitului mai este apreciată, în literatura de specialitate, și prin prisma randamentului constant al acestuia în toate fazele ciclului economic, foarte mulți autori de prestigiu considerând stabil acel impozit al cărui „randament rămâne constant de-a lungul întregului ciclu economic”.

• Principiul flexibilității, parțial în contradicție cu principiul stabilității, este foarte important în condițiile în care fiscalitatea este utilizată ca mijloc de politică conjuncturală, impozitul, a cărui bază de impozitare este sensibilă la evoluția activității economice, putând să joace, astfel, un rolul de stabilizator economic automat.

• Principiul simplicității, devenit prioritar în țările care au trecut la reformarea sistemelor fiscale în ultimii ani, are în vedere faptul că un impozit este mai ușor de administrat, mai ușor de înțeles și deci susceptibil de a fi mai ușor acceptat de contribuabili cu cât acesta este mai simplu, fără să conțină prea multe excepții de la regula generală.

• Principiul certitudinii se referă la faptul că orice contribuabil trebuie să știe, dinainte, termenele, modalitățile și cuantumul obligațiilor sale fiscale, în felul acesta acționându-se pe linia creșterii încasărilor bugetare.

• Principiul comodității se referă la faptul că impozitele trebuie să fie percepute la termenele și după o procedură cât mai convenabilă pentru contribuabili. În acest sens, impozitele percepute prin metoda stopajului la sursa sunt de preferat.

• Principiul neutralității cere ca impozitele să fie selecționate, legiferate și aplicate în așa fel încât să reducă la minim influența acestora asupra deciziilor economice. Din optica statului, aceasta neutralitate nu trebuie radicalizată, impozitele urmând a fi folosite pentru corectarea ineficienței diverșilor agenți economici și, în general, pentru atingerea unor obiective economice, sociale, etc.

În funcție de modul în care sunt respectate aceste principii, atunci când se construiește sau se modelează un sistem fiscal, se va obține ca rezultat un sistem fiscal mai mult sau mai puțin eficient, mai mult sau mai puțin echitabil, mai mult sau mai puțin optimal.

Având în vedere că echitatea fiscală este mai mult o trăsătură normativă și că veniturile guvernamentale și cheltuielile afectează economia și societatea în același timp, obținerea unui caracter optim a sistemului fiscal este destul de dificil de realizat.

Analizele referitoare la fiscalitate au căutat, în timp, să furnizeze sfaturi potrivite despre cum poate fi îmbunătățit nivelul de echitate la un nivel de eficiență dat sau cum poate fi micșorat costul bunăstării la un nivel dat de echitate.

Determinarea unui optim real rămâne, încă, o problemă nerezolvată. „Se pare că echilibrul între echitate și eficiență, în cadrul unui sistem guvernamental, trebuie rezolvat prin interacțiune politică. În realitate, într-un sistem coercitiv, cum este cel fiscal, structura finanțelor guvernamentale ce va rezulta nu va fi nici eficientă, nici echitabilă, din punctul de vedere al tuturor cetățenilor”.

1.5. Presiunea fiscală. Curba Laffer

Datorită importanței lor, prelevările obligatorii, incluzând aici toate sumele vărsate de persoanele fizice și juridice administrațiilor publice (impozite, taxe, contribuții sociale și alte prelevări cu conținut fiscal), cu condiția ca acestea să nu fie legate de o decizie voluntară și, de asemenea, să nu fie însoțite de o contraprestație imediată sau directă individualizată, exercită o influență directă asupra comportamentului persoanelor fizice și juridice. La nivel macroeconomic, presiunea fiscală ( Pf ) exercitată de prelevările fiscale este dată de raportul dintre ansamblul prelevărilor obligatorii și un indicator macroeconomic (P.I.B.).

(1)

În determinarea presiunii fiscale trebuie făcută distincție între prelevările obligatorii (veniturile fiscale) de încasat, reflectate de dreptul de creanță al statului asupra contribuabililor și prelevările obligatorii încasate efectiv. Astfel putem distinge:

– o presiune fiscală „impusă”

(2)

– o presiune fiscală „acceptată”

(3)

unde in relațiile (1), (2) și (3) PIB reprezintă Produsul Intern Brut.

Cele două niveluri ale presiunii fiscale se vor identifica doar în condițiile nerealiste, de altfel, în care veniturile fiscale de încasat vor fi și încasate efectiv, ceea ce implică îndeplinirea tuturor obligațiilor fiscale de către contribuabili, la timp și în cuantumul exact, adică o disciplină fiscală și o consimțire totală la impozit.

Pe lângă această presiune fiscală obiectivă determinată tehnic, la nivel macroeconomic, prelevările obligatorii exercită și o presiune fiscală psihologică (resimțită) care măsoară pragul toleranței la impozit al fiecărui contribuabil.

Cel mai adesea, acesta ia forma presiunii fiscale individuale (Pfi ), care este raportul dintre totalul prelevărilor obligatorii suportate de un contribuabil și totalul veniturilor obținute de acesta înainte de impozitare, astfel:

(4)

Rata presiunii fiscale reprezintă, așadar, „un indicator de comensurare a părții din venituri provenite din producția care tranzitează printr-un proces de afectare, obligatorie și publică, în loc să fie lăsată la libera dispoziție a inițiativei private”.

Se mai poate defini presiunea fiscală ca fiind, de fapt, gradul de fiscalitate, adică gradul în care contribuabilii, în ansamblul lor, societatea, economia suportă, pe seama rezultatelor obținute din activitatea lor, impozitele și taxele, ca prelevări obligatorii instituite și percepute prin constrângerea legală de către stat. Aceasta reprezintă, în ultimă instanță, proporțiile din veniturile pe care le realizează persoanele fizice și juridice, la care, în mod nevoit și obligatoriu, renunță în favoarea statului.

Consecințele creșterii presiunii fiscale se manifestă sub diverse forme, printre care:

– diminuarea eforturilor productive, prin recurgerea la așa numita „abstinență fiscală”, care constă în evitarea îndeplinirii anumitor operațiuni (limitarea activității salariale, de ex.), în scopul de a scăpa de impozitele la care ele dau naștere;

– rezistențe politice, manifestate îndeosebi prin revendicări categoriale în favoarea micșorării anumitor impozite ca și prin luarea de poziție și vot;

– riscul de inflație prin fiscalitate, risc legat de faptul că orice creștere a impozitelor se repercutează asupra proceselor de determinare a prețurilor;

– frauda și evaziunea fiscală.

În legătură cu aceasta din urmă, trebuie precizat că, dacă o creștere a gradului de fiscalitate conduce, în mod sigur, la apariția sau accentuarea fenomenului evaziunii fiscale, simpla reducere a acestuia nu este urmată întotdeauna, și mai ales pe termen scurt, de limitarea acestui fenomen.

Limitarea nivelului presiunii fiscale a fost abordată, în decursul timpului de o serie de economiști și specialiști în domeniul financiar. Fiziocratul J.B.Say a propus „impozitul minim”, în timp ce, economistul David Ricardo, în lucrarea sa „Principles of Political, Economy and Taxation”, din anul 1817, considera că „orice prelevare fiscală reduce prin ea însăși puterea de acumulare a capitalului”.

La polul opus, susținătorii teoriei keynesiste cred că ideea unei anumite limite impuse prelevărilor fiscale ar fi legată de anumite confuzii, sau „scopuri tehnice”, datorită faptului că nu se ține seama de avantajele pe care contribuabilul le-ar avea de pe urma cheltuielilor publice finanțate din impozite.

În cadrul teoriei unei fiscalități puternice, curentul neokeynesist acordă prioritate schemelor macroeconomice, care au dominat după cel de-al doilea război mondial, în timp ce liberalii opun o perspectivă microeconomică, axându-se pe individ și pe agentul economic.

Cu toate acestea, ideea că „un impozit prea mare omoară impozitul„ s-a manifestat pregnant în gândirea multor economiști. Astfel, în anul 1952, Laferviere și Waline scriau că „impozitul ridicat provoacă, acolo unde nu este imposibil, o diminuare a materiei impozabile, fie prin restrângerea consumurilor ce nu sunt indispensabile, fie prin ascundere sau evaziune fiscală”.

Problematica specifică presiunii fiscale a generat o serie de încercări ale teoreticienilor americani, și nu numai, de a regândi problema optimului fiscal.

Referitor la nivelul optim al presiunii fiscale, în anul 1974, un proeminent economist al ofertei, Arthur Laffer, a transpus grafic o idee exprimată prin 1776 de către Adam Smith, conform căreia ratele de fiscalitate prea ridicate distrug baza asupra căreia acționează fiscalitatea.

Laffer estimează că există un prag al presiunii fiscale maxime de la care orice creștere generează o diminuare a randamentului fiscal și aceasta pentru că o presiune fiscală prea mare va descuraja contribuabilul (persoană fizică sau juridică) să investească, să economisească, să producă și să muncească.

Conform curbei Laffer, suma prelevărilor obligatorii este o funcție crescătoare a ratei presiunii fiscale, dar numai până la un anumit prag maximal, notat cu M, ce corespunde nivelului maximal al curbei, după care devine o funcție descrescătoare a acestei rate, ea mergând până la anulare dacă rata ar atinge nivelul teoretic de 100%.

Mai precis, curba Laffer se divide în două zone: zona din stânga, denumită normală sau admisibilă, în care se subliniază ideea că reducerea bazei impozabile este inferioară creșterii ratei presiunii fiscale și zona din dreapta, denumită zona inadmisibilă, prin care se evidențiază că orice creștere a presiunii fiscale nu este suficientă pentru a compensa reducerea bazei de impozitare, pe care o provoacă, rezultând, prin urmare, o diminuare a sumei încasărilor obținute de puterea publică.

Figura 1.1. Curba Laffe

unde:

– pe axa OX este reprezentată rata presiunii fiscale

– pe axa OY este reprezentată suma prelevărilor obligatorii.

Atunci când contribuabilii se află în zona inadmisibilă a curbei Laffer, ei au ca răspuns, la gradul ridicat de fiscalitate, fie substituirea venitului impozabil cu timp liber neimpozabil, fie evaziunea fiscală, astfel încât totalul veniturilor impozabile se diminuează.

Ceea ce se poate desprinde din urmărirea reprezentării grafice a curbei lui Laffer este că, în afara nivelului maxim al încasărilor M corespunzător ratei T2 , o aceeași sumă poate fi furnizată de două rate ale presiunii fiscale, care sunt situate una în zona admisibilă, alta în zona inadmisibilă (astfel suma N poate rezulta atât în T1 cât și în T3 ).

Reducerea presiunii fiscale în vederea creșterii încasărilor fiscale are, însă o dimensiune temporală, deoarece oamenii au nevoie de timp pentru a răspunde unui nivel mai redus de taxe. Pe termen scurt, aceștia vor avea o reținere în a face noi investiții sau a intra în legalitate, acestea depinzând de credibilitatea pe termen lung a reducerii taxelor de către guvern.

Deși economiști din întreaga lume au manifestat interes pentru stabilirea unui prag optim al presiunii fiscale, în scopul fundamentării deciziilor de politică fiscală, deocamdată curba Laffer rămâne o prezentare teoretică, nepermițând identificarea cu exactitate a ratei presiunii fiscale optime, care este variabilă de la o țară la alta și de la o circumstanță la alta.

1.6. Ajustarea macroeconomică cu ajutorul instrumentelor fiscale

Sistemul fiscal nu mai poate fi, astăzi, un simplu mijloc prin care se acoperă, de către stat, cheltuielile publice cu care acesta se confruntă, acesta reprezentând, în același timp, obiect al politicii fiscale, utilizat de stat pentru redresarea economiei, eliminarea sau diminuarea consecințelor factorilor perturbatori asupra creșterii economice. Astfel, instrumentele fiscale, pe lângă faptul că „trebuie să asigure acoperirea cheltuielilor publice, permit o anumită egalizare a condițiilor sociale sau provoacă, prin incitare, dezvoltarea economică”.

În abordarea acestei probleme trebuie pornit de la rolul impozitelor. Acestea au devenit, în special după criza economică mondială de supraproducție, din perioada 1929-1933, mijloace de construire a unui nou model de economie. Astfel ele ”pot constitui instrumente de impulsionare, de încurajare sau de frânare, de creștere sau reducere a producției și a consumului unor produse, de stimulare sau de limitare a exportului unor mărfuri, etc.”, devenind, astfel, veritabile instrumente de intervenție a statului în activitatea economică și socială.

În procesul folosirii instrumentelor fiscale pentru stimularea economică, intervine și conceptul de „cheltuieli fiscale” utilizat pentru desemnarea tuturor dispozițiilor fiscale cu caracter derogatoriu, care au ca efect diminuarea sumelor impozitelor. Ele pot lua diverse forme: avantaje fiscale, exonerări, reduceri, deduceri care au efecte asemănătoare alocațiilor sau subvențiilor.

Efectele politicii fiscale asupra economiei se răsfrâng atât pe termen lung – când economisirea, investițiile și creșterea economică sunt afectate – cât și pe termen scurt, când este afectată cererea agregată.

Pe termen lung, politica fiscală trebuie să promoveze alocarea eficientă a resurselor și creșterea economică. Pe termen scurt trebuie corectate dezechilibrele interne și externe, managementul cererii agregate cu măsuri de ajustare structurală pentru stimularea ofertei. Efortul maxim al specialiștilor este concentrat asupra veniturilor statului, pentru că nu este important numai să se colecteze un anumit volum, dar la fel de important este și de la cine se colectează, în ce proporție, ce volum rămâne la dispoziția contribuabilului, ce poate să facă acesta cu suma rămasă și ce efect economic este posibil să apară în ciclul următor ca urmare a sumelor astfel influențate. De mutațiile macroeconomice determinate de piața liberă, corectate într-un sens sau altul de sistemul de impozite, depinde printre altele și încasarea veniturilor statului în anii următorii și capacitatea acestuia de a finanța cheltuielile și de ai proteja pe cei slabi.

Chiar dacă unii consideră că politicile publice induc distorsiuni în mecanismul pieței, iar alții dimpotrivă, că ele atenuează eșecurile pieței libere, un lucru este cert: economiile moderne de astăzi apelează, în grade diferite, la sectorul public, pentru menținerea unei stabilități economice și sociale din ce în ce mai greu de realizat.

Dezechilibrele macroeconomice reclamă exercitarea funcției de stabilizare macroeconomică a statului, astfel încât prin politici economice adecvate să se reușească reducerea inflației, diminuarea șomajului și relansarea economică.

Conform lui Nicholas Kaldor obiectivele politicilor macroeconomice ar trebui să formeze un „patrulater magic”, urmărindu-se:

a. creșterea economică;

b. asigurarea locurilor de muncă – reducerea șomajului;

c. stabilitatea prețurilor – controlul inflației;

d. echilibrul extern – echilibrul balanței de plăți.

Diminuarea amplitudinii oscilațiilor economice și a efectelor negative ale acestora precum și depășirea cât mai rapidă a recesiunii constituie priorități ale politicilor macroeconomice anticiclice. Ciclicitatea se manifestă sub forma decalajului dintre venitul național realizat și venitul național potențial. În situația în care venitul național realizat este mai mic decât venitul național potențial există decalaj recesionist (șomaj), invers, dacă venitul național realizat este mai mare decât venitul național potențial există decalaj inflaționist (inflație).

Relansarea economică presupune absorbția decalajului recesionist, iar evitarea „supraîncălzirii” economiei înseamnă absorbția decalajului inflaționist.

Recomandate de școala keynesistă, adeptă a intervenției active și sistematice a statului în economie, impozitele constituie, alături de cheltuielile bugetare, instrumente al politicii financiare utilizate pentru soluționarea dezechilibrelor macroeconomice.

a. Politici de relansare economică. Relansarea economică prin absorbția decalajului recesionist presupune aducerea venitului național realizat către venitul național potențial. Aceasta se poate realiza fie prin politici macroeconomice de stimulare a creșterii cererii agregate (demand side policies), fie prin politici macroeconomice de stimulare a creșterii ofertei agregate (supply side policies).

– Politici de stimulare a cererii Scăderea nivelului impozitelor și taxelor are efect de relansare economică, mărindu-se astfel disponibilul pentru consum și investiții. Relația dintre creșterea venitului național și scăderea fiscalității este:

(5)

expresie în care termenul este numit multiplicator fiscal, unde c este înclinația marginală spre consum.

Efectul multiplicatorului fiscal constă în aceea că scăderea impozitelor determină creșterea veniturilor și a consumului, veniturile și profiturile cresc, ceea ce stimulează mai departe consumul, iar cererea agregată se deplasează spre dreapta (figura 1.2.). Semnul minus din fața fracției arată că relaxarea fiscală ar avea efecte pozitive asupra evoluției venitului național dar, datorită prezenței unei mărimi unitare la numărător, efectul multiplicatorului fiscal este mai redus decât cel al cheltuielilor bugetare.

Efectul de relansare economică al politicii bugetare depinde de zona în care curba IS intersectează curba LM:

– în zona keynesiană extremă, politica bugetară este foarte eficientă, deoarece porțiunea corespunzătoare a cubei LM este perfect elastică (cererea de bani este foarte sensibilă la rata dobânzii), iar creșterea lui IS (IS0 la IS1) se regăsește în aceeași măsură în creșterea venitului național (Y0 la Y1);

– în zona keynesiană, politica are o eficiență mai redusă, deoarece deplasarea spre dreapta a curbei IS (IS2 la IS3), face să crească atât venitul național (Y2 la Y3), cât și rata dobânzii (i0 la i1), care determină scumpirea creditului și implicit frânarea investițiilor (efectul de evicțiune);

– în zona clasică, când cererea de bani este relativ insensibilă la rata dobânzii, politica bugetară este total ineficientă, deoarece creșterea curbei IS (IS4 la IS5) nu mai poate sprijini creșterea venitului național (Y4).

Figura 1.2.: Zonele de eficiență a politicii fiscale

Sursa: Dorel Ailenei, „Economia sectorului public”, Editura Bren, București, 2002

Această nuanțare a zonelor de eficiență a politicii fiscale este foarte importantă deoarece semnalează faptul că o politică economică nu este un panaceu universal, implementarea ei fiind o problemă de analiză a conjuncturii economice.

– Politici de stimulare a ofertei Adepții teoriei ofertei susțin că, pe termen scurt, cea mai eficace măsură de stimulare a ofertei este reducerea poverii fiscale. Argumentul privind efectul stimulativ al reducerii impozitelor este dat de curba Laffer. Ca și alți economiști cunoscuți ai ofertei, Laffer estimează că atunci când pragul maximal este depășit și ar urma o diminuare a presiunii fiscale, aceasta ar fi de natură să conducă la creșterea randamentului prelevărilor obligatorii, redinamizând economia. Conform acelorași economiști, evitarea deficitului ce ar putea proveni din reducerea ratei de impozitare va putea fi sprijinită de:

– scăderea evaziunii și fraudei fiscale; stimularea producției și folosirea forței de muncă prin reducerea ratei de impozitare.

b. Politici de temperare a expansiunii economice

Absorbția decalajului inflaționist se poate realiza prin ofertă sau prin cerere.

În cazul ajustării prin ofertă politica macroeconomică are un caracter profilactic, deoarece odată declanșat procesul de restrângere a ofertei agregate nu se mai poate evita creșterea prețurilor. Prin urmare politicile macroeconomice trebuie să tempereze din timp elanul întreprinzătorilor pentru a nu se ajunge la o depășire prea mare a venitului național potențial. În acest sens, măsurile de ridicare a fiscalității directe, respectiv de ridicare a unor facilități fiscale acordate producătorilor sunt bine-venite.

În cazul ajustării prin cerere măsurile de descurajare a consumului prin creșterea impozitelor indirecte pot completa politicile macroeconomice de austeritate care constau în restrângerea cheltuielilor publice.

Capitolu II Impozitele

2.1. Definiție. Caracteristici

Impozitele reprezinta o formă de prelevare a unei parți din veniturile și/sau averea persoanelor fizice și juridice, la dispoziția statului, în vederea constituirii resurselor necesare acoperirii cheltuielilor publice.

Camcteristicle impozitelor sunt:

– i) caracterul obligatoriu;

– ii) titlu definitiv și nerambursabil cu care acestea se incasează;

– iii) lipsa unei contraprestații directe și imediate din partea statului.

i) Caracterul obligatoriu se traduce prin obligativitatea achitării impozitelor de câtre toate persoanele fizice și juridice care realizează venituri dintr-o anumită sursă prevazută de lege, cum ar fi:

– pentru muncitori și funcționari: salariul;

– pentru agenții economici: profitul;

– pentru proprietarii funciari: renta;

– pentru deținătorii de hărtii de valori (acțiuni, obligațiuni): venitul produs de acestea (dividende, dobânzi);

– micii meseriași și liber-profesioniștii suportă impozitul pe venitul realizat de pe urma activității desfașurate, etc.

Dreptul de a introduce impozite îl are statul și el se exercită, de regulă, prin intermediul puterii legislative (Parlamentul) sau executive (ordonanțele de urgență, ce evită trecerea prin Parlament), iar uneori, in anumite condiții, prin organele de stat locale.

Parlamentul se pronunță in legatură cu introducerea impozitelor de stat de importanță națională, iar organele de stat locale pot introduce unele impozite in favoarea unităților administrativ-teritoriale, impozite și taxe care, conform Constituției, sunt stabilite in limitele și condițiile legilor în vigoare.

ii) și iii) Impozitele sunt plăți care se fac câtre stat cu titlu definitiv.

Banii plătiți sub forma impozitelor sunt nerambursabili. În schimbul impozitelor, plătitorii nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată. Serviciile publice prestate de organele statului nu se stabilesc pe fiecare contribuabil în funcție de contribuția acestuia la constituirea resurselor financiare publice. De aici rezultă inechitatea fiscală resimțită de fiecare contribuabil.

Impozitele au mai multe finalități:

– rolul financiar: constituie principalul mijloc de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice;

– rolul economic: pot reprezenta un mijloc de intervenție a statului în economie. Atunci când impozitele îndeplinesc anumite funcții economice (stimulează sau inhibă anumite activități economice), ele poartă denumirea de pârghii economico-financiare;

– rolul social: prin intermediul impozitelor are loc redistribuirea unei părți
importante a PIB -ului, între veniturile diferiților contribuabili.

Am prezentat în tabelul de mai jos elementele definitorii ale oricarui impozit:

2.2 Caracteristicile impunerii

Impunerea reprezintă un complex de măsuri și operațiuni (politice și de tehnică fiscală), efectuate in baza legii, care au ca scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice.

Inițial, caracterul obligatoriu al impunerii a fost acceptat de câtre populația săracă a statelor lumii pentru ca impunerea urmărea redistribuirea veniturilor de la contribuabilii cu venituri mai mari câtre cei cu venituri mai mici. Astăzi respectarea acestei cerințe este cel puțin discutabilă. Dar toți fiscaliștii sunt de acord că impunerea trebuie să respecte anumite cerințe, anumite principii ale impunerii.

Aceste cerințe au evoluat de-a lungul timpului. În prezent, impunerea trebuie să răspundă principiilor de politică financiară, economică, socială, de echitate fiscală.

Putem sintetiza însă princtpiile impunerii în patru cerințe esențiale:

1. principiul justeții impunerii (echității fiscale) – contribuția cu impozite la bugetul statului să se facă în funcție de venitul obținut sau averea deținută;

2. principiul certitudinii impunerii – mărimea impozitelor datorate de fiecare contribuabil trebuie să fie certă, iar termenele, modalitatea și locul de plată să fie bine stabilite și cunoscute;

3. principiul comodității impunerii – impozitele trebuie să fie percepute la termenele și în modul cel mai convenabil pentru contribuabil;

4. principiul randamentului impozitelor – sistemul fiscal trebuie să asigure încasarea impozitelor cu un minim de cheltuieli și să fie cât mai puțin apăsător pentru contribuabil.

Tehnica impunerii se referă la operațiunile efectuate și metodele utilizate pentru a stabili cuantumul unui impozit. Ea cuprinde următoarele operațiuni:

a. Așezarea impozitului (stabilirea obiectului impozabil);

b. Determinarea sumei impozitului;

c. Perceperea impozitelor;

d. Urmărirea impozitelor.

a. Așezarea impozitului

Această operațiune are drept scop constatarea și evaluarea materiei impozabile. Obiectul impozabil poate fi: veniturile persoanelor fizice (salarii, beneficii, onorarii, dividende, venituri din chirii, dobânzi etc); veniturile agenților economici (profituri, dividende, beneficii); cheltuielile (în cazul impozitelor indirecte); averea (clădiri, terenuri agricole, donații, succesiuni).

Evaluarea materiei impozabile se poate realiza apelând fie la metoda evaluării indirecte bazate pe prezumție, fie la metoda evaluării directe bazate pe probe. Metoda evaluării indirecte cunoaște 3 variante de realizare:

1. Evaluarea pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil

Permite stabilirea doar cu aproximație a mărimii obiectului impozabil, fără să se ia în considerație situația persoanei care deține obiectul respectiv. De exemplu, in cazul impozitului funciar erau folosite drept criterii pentru stabilirea mărimii obiectului impozabil: suprafața de teren, numărul animalelor din gospodărie, prețul pământului, arenda.

2. Evaluarea forfetară

Organele fiscale, cu acordul subiectului impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil.

3. Evaluarea admmistrativă

Organele fiscale stabilesc valoarea materiei impozabile pe baza datelor pe care le au la dispoziție. În măsura în care subiectul impozitului nu este de acord cu evaluarea făcută de organul fiscal, el are dreptul să o conteste, prezentând argumentele de rigoare.

Metoda evaluării directe cunoaște 2 variante:

1. Evaluarea pe baza declarației unei terțe -persoane

Mărimea obiectului impozabil se stabilește pe baza declarației scrise pe care o terță persoană, care cunoaște această mărime, este obligată prin lege să o depună la organele fiscale. De exemplu, agentul economic declară salariile pe care le-a plătit muncitorilor și funcționarilor săi, chiriașii declară chiria achitată proprietarului etc. Această metodă prezintă avantajul că elimină, în cea mai mare parte, posibilitatea sustragerii de la impunerea unei părți din materia impozabilă, deoarece terța persoană care declară venitul nu este interesată să ascundă adevarul.

2. Evaluarea pe baza declarației contribuabilului

Contribuabilul este obligat să țină o evidență strictă privind veniturile si cheltuielile ocazionate de activitatea pe care o desfășoară, să încheie un bilanț fiscal, să întocmească și să înainteze organelor fiscale o declarație din care să rezulte veniturile pe care le realizează și cheltuielile care au fost efectuate pentru obținerea acestora.

La stabilirea mărimii obiectului impozabil se pot realiza o serie de reduceri, care se numesc facilități fiscale.

Astfel de facilități fiscale sunt:

– stabilirea minimului neimpozabil la impozitele directe;

– efectuarea unor scăzăminte, fie din totalul veniturilor, cum sunt: cheltuielile de

producție, dobânda, pierderi sponsorizări;

– acordarea unor facilități în funcție de situația familială a contribuabilului.

b. Determinarea sumei impozitului

În funcție de modul de stabilire distingem impozite de repartiție și impozite de cotitate.

Impozitele de repartiție s-au caracterizat prin faptul ca statul, în funcție de nevoile sale de venituri, proceda la stabilirea sumei globale a impozitelor ce urmau să fie încasate pe întreg teritoriul țării; aceasta sumă era apoi repartizată pe unități administrativ teritoriale, iar la unitatea de bază (de exemplu, comuna) avea loc defalcarea, pe subiecte sau obiecte impozabile, a sumei atribuite.

Impozitele de cotitate se stabilesc, pornind de jos în sus, prin aplicarea unor cote procentuale asupra obiectului impozabil determinat pentru fiecare plătitor în parte.

Aceste cote procentuale aplicate asupra bazei de impozitare pot fi:

I) proporționale: cota de impunere este aceeași pentru orice mărime a bazei de impozitare.

II) regresive: cota de impunere este descrescătoare pe măsură ce mărimea bazei de impozitare crește.

În sistemul nostru fiscal actual nu exista exemple de impozite așezate regresiv. Această modalitate de impunere se practică în momentul în care autoritățile doresc să stimuleze atingerea anumitor performanțe economice.

În teoria fiscală se acceptă ca impozitele indirecte sunt așezate regresiv în raport de venituri.

III) progresive: cota de impunere este crescătoare pe masură ce mărimea bazei de impozitare crește.

Impozitul pe venitul din salarii și impozitul pe venitul anual global au fost determinate prin asemenea cote.

Cotele progresive pot fi simple sau compuse.

Cotele simple presupun încadrarea bazei de impozitare intr-o tranșă de impozitare și aplicarea cotei de impunere aferente acestei tranșe asupra întregii baze de impozitare. Cotele compuse presupun descompunerea bazei de impozitare în mai multe tranșe de impozitare și aplicarea cotei de impunere aferente acestor tranșe asupra fiecărei tranșe în parte.

c. Perceperea impozitului

Cuprinde ansamblul operațiunilor prin care impozitul este încasat de organele fiscale însărcinate cu aceste atribuții. Încasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului ascendent și se utilizează și în prezent. În condițiile existenței unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează astfel:

a. direct de câtre organele fiscale de la plătitori

b. prin stopaj la sursă

c. prin aplicarea de timbre fiscale

a. Încasarea impozitelor de catre organele fiscale direct de la plătitori cunoaște două variante:

i) când plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita impozitul datorat statului, sau realizează plata prin virament bancar (în acest caz avem de-a face cu așa numitul impozit portabil)

ii) când organul fiscal are obligația de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le solicita să achite impozitul (impozitul cherabil)

b. Stopajul la sursă constă in aceea că impozitul se reține și se varsă la stat de câtre o terță persoană. Spre exemplu, întreprinderile și instituțiile sunt obligate să rețină impozitul pe salariu datorat statului de personalul acestora și să-1 verse la bugetul statului.

c. Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practică în cazul taxelor datorate statului pentru acțiunile în justiție și, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele și diferite documente elaborate de notariate publice și de organe ale administrației de stat.

Obligația fiscală reprezintă îndatorirea de a plăti, în contul bugetului public național, impozitele, taxele și alte venituri bugetare. Obligația fiscală se stinge în momentul în care relația juridică, decurgând din aceasta între plătitor și stat, nu mai există, iar dreptul de creanță al statului asupra contribuabililor încetează. Căi și modalități de stingere a obligației fiscale:

1. plata impozitelor și a celorlalte obligații față de buget;

compensarea (din plățile exigibile la o anumită scadență sunt deduse sumele plătite în plus la buget la scadențele anterioare);

2. anularea obligației fiscale (ca urmare a unor măsuri generate);

3. prescripția (își produce efectul prin trecerea unei perioade de timp de la nașterea și înregistrarea obligațiilor fiscale).

Răspunderea în domeniul fiscal:

Răspunderea administrativă, sub forma contravențiilor sau a majorărilor de întarziere;

Răspunderea disciplinară

Răspunderea materială;

Răspunderea penală.

Executarea silită a creanțelor fiscale reprezintă o procedură extraordinară de realizare a veniturilor bugetare și a altor drepturi ale statului. În cazul în care debitorul nu-și achită obligațiile, organul de executare silită îi transmite o înștiințare de plată prin care se specifică ca obligația să fie achitată în termen de 15 zile.

Dacă nu se platește, în continuare organul de executare începe executarea silită prin trimiterea unei somații.

Executarea silită începe numai în temeiul unui titlu executoriu. Există mai multe modalități de realizare a executării silite:

I) prin poprire: sunt supuse orice sume urmăribile, reprezentând venituri și disponibilități bănești în lei și în valută.

II) asupra binurilor mobile: sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului cu excepția celor prevăzute de lege.

III) asupra binurilor imobile: sunt supuse bunurile imobile ale debitorului cu excepția celor prevăzute de lege. Organul de executare silită este obligat să întocmească un proces verbal de identificare a bunului supus executării.

2.3 Clasifcarea impozitelor

Clasificarea impozitelor se realizează după următoarele criterii:

1. după trăsăturile de fond și formă:

– impozite directe:

– impozite reale;

– impozite personale: impozite pe venit si impozite pe avere;

– – impozite indirecte.

2. după obiectul impunerii:

– impozite pe venit;

– impozite pe avere;

– impozite pe cheltuieli.

3. după scopul urmărit:

– impozite financiare;

– impozite de ordine.

4. după frecvența cu care se realizează:

– impozite permanente (ordinare);

– impozite incidentale (extraordinare).

5. după instituția care le administrează:

– impozite în state de tip federal: impozite federate, impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor și impozite locale;

– impozite în state de tip unitar: impozite ale administrației centrale de stat și impozite locale.

Impozitele directe sunt impozitele care se datorează pentru venitul obținut sau pentru averea deținută.

Acestea pot fi:

impozite reale;

impozite personale:

– impozitele pe venit;

– impozitele pe avere.

Impozitul pe venit se aplică asupra veniturilor realizate de persoanele fizice sau juridice. Impozitarea veniturilor poate fi separată sau globală;

Impozitele pe avere au ca obiect impozabil averea deținută de contribuabili. Impozitele pe avere se clasifică astfel:

impozite asupra averii propriu-zise (pe proprietăți imobiliare; pe activul net).

impozitele pe circulația averii (pe succesiuni; pe donații; pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri mobile, pe hărtii de valoare; pe circulația capitalurilor și a efectelor comerciale).

impozitul pe sporul de avere (plusul de avere imobiliară; pe sporul de avere dobândit în timp de război).

Impozitele indirecte reprezintă impozitele percepute cu prilejul vânzării unor bunuri, prestării unor servicii, importurilor sau exporturilor. Vom prezenta mai jos cele mai importante impozite indirecte.

Taxele de consumație sunt impozite indirecte ce se includ în prețul de vânzare al mărfurilor fabricate sau importate și comercializate în interiorul țării în care se percepe impozitul.

Accizele (taxele speciale de consumație) reprezintă taxe de consumație pe produs.

Taxele generale pe vânzari sunt impozitele care se aplică asupra volumului total al vânzărilor. Impozitul pe cifra de afaceri netă (taxa pe valoarea adaugată) se calculează la nivelul fiecărei verigi doar asupra valorii adaugate. TVA este un impozit indirect și nu o taxă.

Monopolurile fiscale reprezintă instituirea monopolului statului asupra producerii și/sau comercializării unor mărfuri.

Taxele vamale sunt impozite instituite de către stat asupra mărfurilor care sunt transferate dintr-o țară în alta. După obiectul impunerii acestea se impart:

– taxe vamale de import;

– taxe vamale de export;

– taxe vamale de tranzit.

2.4 Impozitele directe plătite de întreprinderile mici și mijlocii românești

Principalele impozite directe sunt impozitul pe profit, impozitul pe cifra de afaceri a microîntreprinderilor, impozitul pe salarii si impozitul pe clădiri și mijloace de transport.

Toate aceste impozite influențează rezultatele economico-financiare ale întreprinderii.

Gestiunea fiscală împreună cu gestiunea contabilă urmăresc maximizarea valorii întreprinderii, precum și reflectarea în contabilitate a unei imaginii reale și complete asupra activității întreprinderii.

Agenții economici pot să fie stimulați sau frânați de către reglementările fiscale în desfășurarea activității lor. Tendința generală însă, pe termen mediu și lung, impusă de integrarea în structurile europene, este de eliminare definitivă a facilităților fiscale, în vederea evitării oricărei forme de discriminare fiscala.

2.4.1 Impozitul pe profit

Profitabilitatea este condiția esențială a oricărei afaceri. Profitul cu care întreprinderea rămâne după deducerea tuturor cheltuielilor ocazionate de activitatea desfășurată este însă impus de către stat. Așa cum ne reamintește celebra maximă: „numai moartea si impozitele sunt sigure", de impozite nu putem scăpa.

Agenții economici doresc ca din profitul obținut să beneficieze de o parte căt mai mare, iar statul sa încaseze venituri bugetare căt mai mari. Soluția agenților economici este să beneficieze de facilitățile fiscale oferite de legislație (prevederile care lasă întreprinderii posibilitatea, în mod legal, să diminueze impozitul de plată).

Este vorba despre ceea ce se numește evaziune fiscală legală. Din păcate, multiple cauze conduc în țara noastră la practica pe scară tot mai largă a celei de-a doua forme a evaziuni fiscale, cea ilicita, frauduloasă. Avantajele financiare sunt mult mai mari și directe pentru contribuabili, dar și riscurile sunt pe măsură.

Impozitul pe profit in Romania este reglementat de Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, care are publicate Norme Metodologice prin OG 44/2004.

Contribuabilii impozitului pe profit au obligația, conform Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, de a întocmi un registru de evidență fiscală. Acesta trebuie înregistrat la organele fiscale de care aparține contribuabilul.

Cuprinde 100 file în care operațiunile sunt înregistrate în ordine cronologică. Informațiile cuprinse în registrul de evidență fiscală trebuie să corespundă cu datele prezentate in declarațiile de impunere. Contribuabilul are libertate de alegere a modalității de înregistrare a operațiunilor în funcție de specificul activității și nevoia lui de informare. Completarea registrului de evidență fiscală ușurează munca organelor de control fiscal, dar presupune o muncă suplimentară din partea contribuabilului.

Pentru determinarea profitului impozabil, pentru o anumită perioadă, conform Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, se utilizeaza formula:

Profit impozabil = venituri realizate – venituri neimpozabile – cheltuieli totale efectuate + cheltuieli nedeductibile (2.1)

Veniturile considerate neimpozabile din punct de vedere al impozitului pe profit sunt stipulate de lege și se scad din totalul veniturilor realizate în perioada considerată.

La determinarea profitului impozabil, așa cum se poate observa din formulă, nu se scad toate cheltuielile realizate în perioada respectivă, ocazionate de activitățile prestate, ci numai acele cheltuieli deductibile fiscal.

Cheltuielile deductibile fiscal = Cheltuieli totale efectuate – Cheltuieli nedeductibile (2.2)

Așadar putem rescrie formula de calcul a profitului impozabil astfel:

Profit impozabil = venituri impozabile realizate – cheltuieli deductibile (2.3.)

Profitul contabil al întreprinderii este diferit față de cel impozabil. El reprezintă surplusul veniturilor față de cheltuielile efectuate pentru obținerea acestor venituri, în perioada considerată.

Profitul contabil = Venituri totale realizate – Cheltuieli totale efectuate (2.4.)

Profitul contabil reflectă realitatea asupra profitabilității brute a întreprinderii, spre deosebire de profitul impozabil care viciază realitatea prin prisma prevederilor legislative referitoare la deductibilitatea anumitor cheltuieli.

Chiar dacă legea nu-ți dă voie să deduci anumite cheltuieli, tu de efectuat tot le-ai efectuat, iar mărimea acestora iți diminuează profitul real.

Impozitul pe profit = Profitul impozabil x cota de impozitare (2.5.)

Impozitul pe profit este ultima cheltuială efectuată de agentul economic, înainte de calculul profitului net, al banilor cu care agentul economic ramâne după plata tuturor obligațiilor.

Impozitul pe profit este o cheltuială nedeductibilă fiscal.

Profitul net = Profitul contabil – Impozitul pe profit (2.6.)

sau, altfel scris,

Profitul net = Venituri totale realizate – Cheltuieli totale efectuate- Impozitul pe profit

2.4.2 Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor

Definiție: o microîntreprindere este o persoană juridică româna care îndeplinește cumulativ următoarele condiții la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent:

are înscris ca obiect de activitate producția de bunuri materiale, prestarea de servicii și/sau comerțul;

are de la 1 până la 9 salariați;

a realizat în anul fiscal precedent venituri mai mici decât echivalentul în lei a 100.000 euro, la un curs de schimb mediu anual leu/ euro;

Anul fiscal al unei microîntreprinderi este anul calendaristic. În cazul unei persoane juridice care se înființează sau își încetează existența, anul fiscal este perioada din anul calendaristic în care persoana juridică a existat.

d) capitalul social al persoanei juridice este deținut de alte persoane decât statul, autorități locale sau instituții publice.

Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor este opțional: microîntreprinderile plătitoare de impozit pe profit pot opta pentru plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor incepând cu anul fiscal următor, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute mai sus și daca nu au mai fost plătitoare de impozit pe veniturile microîntreprinderilor. Persoanele juridice plătitoare de impozit pe profit comunică opțiunea lor organelor fiscale teritoriale la începutul anului fiscal, sub forma unei declarații pe propria răspundere, până la data de 31 ianuarie inclusiv.

Impozitul pe venitul microintreprinderilor = Baza de Impozitare x 2% (2.7)

Baza impozabila = Veniturile din orice sursă. – veniturile din variația stocurilor – veniturile din producția de imobilizări corporale și necorporale – veniturile din exploatare reprezentând cota-parte a subvențiilor guvernamentale și a altor resurse pentru finanțarea investițiilor – veniturile din provizioane – veniturile rezultate din anularea datoriilor și a majorărilor aferente la bugetul statului care nu au fost cheltuieli deductible la calculul profitului impozabil.

2.4.3. Impozitul pe dividende

O persoana juridica romana care platește dividende are obligația să rețină și să verse impozitul pe dividende reținut către bugetul de stat, așa cum se precizează în acest articol.

Impozitul pe dividend = 16% x dividendul brut plătit către o persoană juridică/fizică română (2.8)

Impozitul care trebuie reținut se plătește la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv, a lunii următoare celei în care se plătește dividendul.

Prevederile acestui impozit nu se aplică în cazul dividendelor plătite de o persoană juridică română unei alte persoane juridice române sau unei persoane juridice din statele membre ale Comunității Europene, dacă beneficiarul dividendelor deține minimum 20% din titlurile de participare ale acestuia la data plații dividendelor, pe o perioadă de doi ani impliniți până la data plății acestora.

Prevederile acestui articol nu se aplică nici în cazul dividendelor plătite unui nerezident.

2.4.4. Impozitul pe salarii

Impozitul pe salarii este un impozit suportat de angajat, dar este reținut și virat statului de către agentul economic. Referitor la veniturile salariale, angajatorul este obligat să plătească anumite contribuții către fondurile publice (către bugetul asigurărilor sociale de stat, către fondul asigurărilor sociale de sănătate, catre fondul de șomaj).

Salariile sunt reglementate de Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.

Se consideră venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură, obținute de o persoană fizică ce desfașoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor sau de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă, de maternitate și pentru concediul de îngrijire a copilului în vărstă de până la 2 ani.

Se asimilează salariilor deci și contravaloarea veniturilor în natură (bunuri primite, beneficierea gratuită de unele servicii sau de unele avantaje).

Evaluarea veniturilor obținute în natură se realizează la prețul pieței sau la costul de producție (în cazul în care un angajator acordă sub forma unor venituri în natură unele produse din producție proprie salariaților, valoarea veniturilor este dată de costul de producție al produselor, inclusiv accizele, la care se adaugă taxa pe valoarea adaugată).

Impozitul pe Salar = Venit Baza Impozabilă x 16 % (2.9.)

2.4.5. Impozitul pe cladiri

Este impus prin Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.

Persoane juridice ce datorează impozit pe clădiri sunt proprietarii acestor clădiri:

– societățile comerciale, inclusiv unitățile economice ale persoanelor juridice de drept public, precum și cele ale organizațiilor politice, sindicale, patronale și cooperatiste, instituțiilor publice, asociațiilor și fundațiilor, cultelor religioase și ale altor asemenea, cu excepția celor care pot fi încadrați în categoria persoanelor fizice;

– cultele religioase și unitățile locale ale acestora, cu personalitate juridică;

– filialele, sucursalele și reprezentanțele autorizate să funcționeze pe teritoriul României, aparținând persoanelor fizice sau juridice străine și altele asemenea;

– orice alte entități cu personalitate juridică, cu excepția instituțiilor și unităților care funcționează în subordinea sau în coordonarea Ministerului Educației și Cercetării.

Impozit pe cladiri = cota de impozitare x valoarea de inventar înregistrată în contabilitate (2.10.)

Pentru clădirile ce fac obiectul contractelor de leasing financiar:

Impozitul pe cladiri = cota de impozitare x valoarea înscrisă în contract (2.11.)

Pentru clădirile aflate în funcțiune a căror valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării:

Impozit pe cladiri = cota de impozitare x valoarea la care au fost înscrise în evidența contabilă (2.12.)

2.5. Impozitele indirecte platite de intreprinderile mici și mijlocii in Romania

2.5.1. Taxa pe valoarea adaugata

Taxa pe valoarea adaugată a devenit impozitul cu cea mai mare pondere în cadrul veniturilor statului: TVA este impozitul ce aduce cele mai mari încasări bugetare.

Asupra întreprinderilor TVA are efect asupra disponibilităților acesteia: la achiziționarea de bunuri și servicii se achită furnizorilor taxa pe valoarea adaugată, pe care ulterior o va recupera de pe urma taxei pe valoarea adaugată încasată la livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor.

Pentru a intra sub incidența taxei pe valoarea adaugată, o operațiune economică trebuie să îndeplinească o serie de condiții:

să fie efectuată de orice persoană, indiferent de statutul său juridic, care efectuează de o manieră independentă activități economice (de producție, de comerț, prestări de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și cele ale profesiunilor libere sau asimilate, exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri)

să constituie o livrare de bunuri, o prestare de servicii efectuată cu plată sau o operațiune asimilată acestora.

livrările de bunuri: transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor deținute de proprietar către beneficiar, direct sau prin persoanele care acționează în numele acestora;

prestările de servicii: efectuarea unor servicii în diferite domenii de activitate;

importul de bunuri: introducerea in țară de bunuri provenind din străinătate de către orice persoană, indiferent de statutul său juridic, direct sau prin intermediari, plasate în regim vamal de import sau în regimuri vamale suspensive.

Taxa pe valoarea adăugată se calculează astfel, in funcție de situația prevazută de lege:

pentru TVA de colectat > TVA deductibil

TV A de plata = TV A colectat – TV A deductibila, daca pro rata = 100%

TV A de plata = TV A colectata – TV A de dedus, daca pro rata < 100%, (2.13.)

TV A de dedus = TV A deductibila x pro rata

sau pentru TVA de colectat < TVA deductibil

TVA de rambursat = TVA de dedus – TVA colectata (2.14.)

Taxa pe valoarea adaugată de plată trebuie virată la buget pană pe data de 25 a lunii următoare celei pentru care se calculează.

Taxa de rambursat pentru luna de raportare stabilită prin decontul de taxă pe valoarea adaugată conform metodologiei de mai sus se regularizează în ordinea urmatoare:

prin compensarea efectuată de persoana impozabilă în limita taxei rămase de plată rezultate din decontul lunii anterioare sau din deconturile lunilor următoare, dupa caz, fără avizul organului fiscal, la întocmirea decontului de taxa pe valoarea adaugată;

prin compensarea cu alte impozite și taxe datorate bugetului de stat de persoana impozabilă, efectuată de organele fiscale din oficiu sau, dupa caz, la solicitarea expresă a persoanei impozabile, in termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de compensare;

prin rambursarea efectuată de organele fiscale.

Rambursarea diferenței de taxă, rămase după compensare și după scăderea taxei corespunzătoare sumelor neachitate din facturile furnizorilor/prestatorilor, se efectuează de organele fiscale teritoriale, în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de rambursare, pe baza documentației stabilite prin ordin al ministrului finanțelor publice și a verificărilor efectuate de organele de control fiscal.

Ca o excepție se poate menționa faptul că organele fiscale teritoriale vor efectua, la solicitarea persoanelor impozabile care se încadrează în condițiile stabilite prin normele de aplicare a legii, rambursări de taxă pe valoarea adaugată, in termen de 15 zile de la data depunerii cererii de rambursare, cu verificarea ulterioară a documentației, respectiv semestrial.

Rambursarea taxei pe valoarea adaugată poate fi solicitată lunar.

2.5.2. Accizele

Accizele reprezintă impozite indirecte care se aplică asupra unor produse greu substituibile sau asupra unor bunuri de lux. Ele se datorează atât pentru bunurile din țară, cât și pentru bunurile din import care intră sub incidența lor.

2.6 Contribuții la Bugetul Asigurărilor Sociale

Pe lângă impozitele și taxele prezentate mai sus contribuabilul persoană fizică sau juridică mai datorează statului după venitul brut realizat anumite contribuții la fondul de pensi, fondul de somaj, fondul asigurărilor de sănătate, fondul de risc, fondul național pentru concedii de boală.

Aceste fonduri se prelevează prin reținere la sursă din baza impozabilă care este reprezentată de fondul de salari din care se scad îndemnizațiile pentru concedii de boală.

Succint aceste contribuții sunt:

– Asigurări sociale angajat 9,5%

– Asigurări sociale angajator 19,5%

– Asigurări sociale de sănătate angajat 6,5%

– Asigurări sociale de sănătate angajator 6%

– Somaj angajat 1%

– Somaj angajator 2%

– Fond de Risc și Accidente în funcție de cod CAEN

– Fond Concedii Boală 0,85%

– Fond de Garantare a Salariilor 0,25%

Capitolul III Analiza rezultatelor întreprinderii

3.1. Contul de profit și pierdere

Buna desfășurare a activității fiecărei întreprinderi se realizează, potrivit obiectului său de activitate, din orice domeniu ar fi aceasta, pe seama unor multiple operații economice și financiare, care se reflectă în documentele contabile de sinteză, sub forma fluxurilor și stocurilor. Fluxurile au o influență imediată asupra rezultatului exercițiului, în timp ce stocurile prezintă un impact, temporar sau de durată, asupra echilibrului financiar, nevoii de finanțare a operațiilor de gestiune și în cele din urmă asupra solvabilității întreprinderii.

Fluxurile economice, respectiv veniturile și cheltuielile sunt generate, în principal, de trei domenii de activitate normală (curentă) (figura 3.1.):

de exploatare, care este activitatea de bază din sectoarele industrial, de construcții, comercial și/sau de prestări de servicii;

financiară, privind participațiile la capitalurile altor societăți și alte acțiuni de plasament;

excepțională, privind operațiile de gestiune pentru cumpărări și pentru vânzări (percepute sau plătite de întreprindere din operațiuni de gestiune).

Figura 3.1. Structura rezultatelor pe principalele domenii de activitate

Sursa: Marin Dumitru, „Finanțele Întreprinderii”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006

Dincolo de cele trei activități ordinare (de exploatare, financiară și excepțională, pot apărea elemente de venituri și cheltuieli din evenimente extraordinare (foarte rare și în afara puterii decizionale a conducerii întreprinderii: exproprieri, naționalizări, modificarea legislației fiscale, calamități etc.). Elemente extraordinare se vor înregistra în contul de profit și pierdere la valoarea netă de efectele lor fiscale.

Întotdeauna bilanțul exprimă poziția financiară, starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exercițiului, iar contul de profit și pierdere exprimă, în parte, cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală. Acesta evidențiază fluxurile de venituri și de cheltuieli de gestiune (performanța), de la începutul până la sfârșitul exercițiului (figura 3.2.)

Figura 3.2. Corelația dintre bilanț și contul de rezultate

Sursa: Marin Dumitru, „Finanțele Întreprinderii”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006

Contul de profit și pierdere sintetizează deci fluxurile economice, respectiv veniturile și cheltuielile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea curentă (de exploatare, financiară și exceptională) și din evenimente extraordinare.

Veniturile de gestiune cuprind valoarea tuturor actelor de imbogățire (legală) a întreprinderii, legate sau nu de activitatea curentă. Majoritatea veniturilor o constituie cifra de afaceri realizată de întreprindere din vînzarea de bunuri și servicii către terți, în cursul exercițiului financiar. Drept urmare, la venituri se cuprind: vânzarile (facturate clienților), creșterea stocurilor de producție în curs (neterminată) și a stocurilor de produse finite, reluări asupra amortizărilor și provizioanelor, dobânzile (asupra plasamentelor), dividende din participații externe, subvenții repartizate etc.

În terminologia Standardelor Internaționale de Contabilitate (IAS), veniturile sunt creșteri de avantaje economice, în cursul exercițiului financiar, ce au ca rezultat o creștere a capitalurilor proprii, diferită de cea care provine din aporturile de capital ale proprietarilor. Veniturile pot lua forma creșterii de active (creșterea lichidităților și/sau a creanțelor din vânzarea produselor, lucrărilor, serviciilor) sau forma reducerii datoriilor (livrare de produse și servicii pentru rambursarea unei datorii).

În conformitate cu IAS, cheltuielile sunt reduceri de avantaje economice, în cursul exercițiului financiar, ce au ca rezultat o reducere a capitalurilor proprii diferită de cea care provine din distribuirile în favoarea proprietarilor (restituiri, dividende). Acestea apar sub forma unei reduceri de active (materiale consumate) sau sub forma unei creșteri de datorii (pentru plata salariilor, a impozitelor și taxelor etc.).

Cheltuielile constituie în ansamblul elementelor de costuri suportate de întreprindere în cursul exercițiului: consumuri de materii prime, cheltuieli de personal (salarii + cheltuieli sociale), amortizări și provizioane calculate în cursul exercițiului, dobânzi de plătit, valoarea contabilă a elementelor de activ cedate, distruse sau dispărute, impozite etc.

Diferența dintre venituri și cheltuieli constituie rezultatul (profitul sau pierderea) exercițiului.

Interpretarea contabilă și cea financiară a veniturilor și cheltuielilor vor avea în vedere faptul că:

o vânzare de produs finit reprezintă, din punctul de vedere al contabilității, un venit, chiar dacă această creantă va fi încasată mai târziu sau în exercițiul următor. În schimb, încasarea unei creanțe, constituită în exercițiul anterior, nu va crea un nou venit (contabil); se va înregistra doar încadrarea și se va stinge creanța;

un consum de energie este o cheltuială pentru întreprindere, chiar dacă furnizorul nu va fi plătit până la sfârșitul exercițiului. Plata furnizorului, în exercițiul următor, nu va genera o nouă cheltuială pentru acest exercițiu, ci va fi doar plata unei datorii anterioare;

amortizarea anuală a imobilizărilor corporale se înregistrează la cheltuieli de exploatare, dar nu are nici o incidență asupra trezoreriei decât dacă într-o zi se impune, de exemplu, înlocuirea unei mașini complet amortizate, iar pentru aceasta se va efectua o plată;

provizioanele constituite pentru acoperirea (în viitor) a deprecierii unor active sau pentru acoperirea unor riscuri se vor contabiliza la cheltuieli și vor diminua rezultatele exercițiului, fară consecințe asupra trezoreriei. Dacă în viitor riscurile au devenit efective, atunci va avea loc o plată. Dacă însă riscul este total acoperit, provizionul rămâne fără obiect și atunci se va înregistra într-un cont de venituri sub formă de reluări asupra provizioanelor. El va majora rezultatul exercițiului, dar nu va influența trezoreria (decăt sub incidența unor aspecte fiscale).

3.2. Analiza economico-financiară

În literatura de specialitate s-au conturat două teorii ce vizeaza obiectivele unei intreprinderi: teoria manageriala și teoria behaviorista.

Pentru întreprinderea managerială maximizarea profitului nu mai este un obiectiv esențial; motivațiile managerilor converg către maximizarea cifrei de afaceri, în detrimentul profitului, aceasta asigurându-le atât salariul cel mai ridicat posibil, cât și un prestigiu corespunzător. Fiecare dintre modelele elaborate în cadrul teoriei managerial conține obiective diverse pentru întreprindere: maximizarea cifrei de afaceri; maximizarea cifrei de afaceri sub restricția unui cost minim; independența financiară a întreprinderii; mărirea cotei de piață a întreprinderii.

Din studiul acestor modele rezultă că teoreticienii au dorit să adapteze analiza economico-financiară la realitatea economică în continuă schimbare. Din această perspectivă, întreprinderea apare ca fiind formată dintr-un grup de participanți la procesul decizional, cu interese diferite.

Obiectivele întreprinderii sunt rezultatul arbitrajului dintre scopurile diverselor grupuri de persoane participante atât la activitatea acesteia, cât și la elaborarea și fundamentarea deciziilor.

Adepții teoriei behaviorismului în stabilirea obiectivelor unei întreprinderi consideră că la baza alegerii obiectivelor trebuie să stea urmatoarele ipoteze: analiza problemelor întreprinderii, antrenarea salariaților în rezolvarea problemelor întreprinderii, limitarea incertitudinii, rezolvarea partială a conflictelor de interese.

Managerii unei întreprinderi trebuie să gasească o pozitie de echilibru între obiectivele stabilite prin prisma teoriei managerial și cele stabilite în conformitate cu teoria behaviorista.

Pentru accelerarea obiectivelor strategice ale unei întreprinderi se poate utiliza criterii precum: rentabilitatea, cerințele de dezvoltare în viitor, realismul financiar.

Funcțiile analizei economico-financiare, instrumentul de bază al managementului modern al întreprinderii sunt: descoperirea și mobilizarea rezervelor interne; întărirea autonomiei financiare; diagnoza și reglarea activității întreprinderii.

Fiecare dintre funcțiile analizei economico-financiare contribuie la fundamentarea procesului decizional în întreprinderi.

Odata stabilite obiectivele, concretizate într-un sistem de indicatori economico-financiari, întreprinderea va trece la faza de execuție. În această fază, analiza economico-financiară cercetează modul în care sunt utilizați factorii de producție, evidențiază abaterile, factorii care au generat abaterile și aportul acestora.

Complexitatea fenomenelor și proceselor economice care fac obiectul analizei economico-financiare a condus la apariția diverselor tipuri de analiză, grupate dupa criterii diverse, în funcție de scopul urmărit în activitatea decizională: analiza microeconomică și macroeconomică, analiza statică și dinamică, analiza calitativă și cantitativă, analiza postfactum și analiza previzională, analiza diagnostic, analiza financiară etc.

3.3. Fundamentele teoretico-metodologice ale analizei economico-financiare

Analiza economico-financiară este o disciplină independentă, cu obiect și metodă bine determinate.

Analiza economică cercetează activitățile sau fenomenele din punct de vedere economic, respectiv al consumului de resurse și al rezultatelor obținute. Esențial în analiza economică este luarea în considerație, atât a relațiilor structural-funcționale, cât și a celor de cauză-efect.

Analiza financiară, o componentă a analizei economice, are ca scop stabilirea unui diagnostic asupra situației financiare a întreprinderii, utilizând informații din bilanț, contul de profit și pierdere și raportul anual.

Analiza economico-financiară se realizează în sensul invers al evoluției reale a fenomenului economic, și anume: de la rezultatele procesului cercetat către elemente și factori.

Conținutul analizei economico-financiare, îmbinarea acesteia cu sinteza, poate fi conceput în urmatoarele etape:

– delimitarea obiectului analizei (fapte, fenomene, rezultate);

– determinarea elementelor, factorilor și cauzelor fenomenului studiat;

– determinarea corelației dintre fiecare factor și fenomenul analizat, cât și a corelației dintre diferiți factori care acționează;

– sintetizarea rezultatelor analizei sub forma concluziilor și aprecierilor asupra activității cercetate;

– elaborarea măsurilor pentru sporirea eficienței activității în viitor.

Analiza economico-financiară are o metodă proprie ce constă în parcurgerea urmatoarelor etape:

– diviziunea și descompunerea rezultatelor;

– comparația;

– determinarea sistemului factorial-cauzal al explicării fenomenului cercetat;

– modelarea fenomenelor economice;

– măsurarea relațiilor factorial-cauzal;

– generalizarea sau evaluarea rezultatelor.

Diviziunea și descompunerea rezultatelor. Rezultatele reflectate, prin diferiți indicatori ai activității întreprinderii se divid și se descompun pentru a se constitui un suport concret al analizei. Diviziunea și descompunerea rezultatelor sunt de mai multe feluri: diviziunea după timpul de formare a rezultatelor, diviziunea dupa locul de formare a lor și descompunerea pe părți, elemente, factori, cauze.

Comparatia constă în studierea fenomenelor, proceselor și rezultatelor economico-financiare prin prisma unui criteriu de referință, a unei baze de comparație, cum ar fi: nivelul obiectivelor programate, rezultatele perioadei precedente, rezultatele altor întreprinderi concurente, normative, standarde.

Condiția esențială care determină caracterul științific al comparației o reprezintă comparabilitatea datelor care trebuie să aibă un conținut omogen, să fie exprimate într-un etalon unic, să fie determinate după o metodologie unică.

Determinarea sistemului factorial-cauzal al explicării fenomenului analizat constă în cunoașterea schimbărilor de stare în activitatea întreprinderii, a relațiilor structural-funcționale ce se formează între elementele acesteia. Determinarea sistemului factorial-cauzal asigură premisa constituirii modelelor de analiză.

Modelarea fenomenelor economice. Modelul construit reprezintă reproducerea simplificată, dar exactă, a unor aspecte ale realității, în care, prin abstracție de tot ceea ce se consideră neesențial, se face o sinteză de un anumit fel, o generalizare. În funcție de forma de reprezentare a fenomenului se disting trei tipuri de modele: imitative, analogice și simbolice. În analiza economico-financiară prevalează modelele simbolice. Ca exemplu, se pot avea în vedere:

modelele de corelatie deterministe:

(3.1)

în care:

Pe – profitul din exploatare

Ns – numarul mediu de salariati

b) modelele multiplicative:

(3.2)

în care:

CA – cifra de afaceri

Ae – active de exploatare

Măsurarea relațiilor factorial-cauzale. Cuantificarea relațiilor factoriale, cauzale are drept scop determinarea mărimii, sensului și intensității acțiunii factorilor asupra fenomenului cercetat.

Pentru comensurarea acțiunii fiecărui factor asupra fenomenului cercetat se recurge mai întâi, la determinarea sistemului de legături dintre factori: legături de tip funcțional și legături statistice.

Legăturile funcționale se manifestă între două fenomene în care unul este cauza și celălalt efect, modificarea fenomenului cauză determină în mod univoc schimbarea fenomenului efect. În cazul în care factorii de influență sunt legați de rezultatul economic prin legături de tip funcțional și anume:

a) produs, raport;

b) sumă, diferență,

se aplică următoarele metode de calcul a influenței factorilor asupra modificării indicatorilor analizați: metoda substituirilor în lanț, metoda balanțieră, cercetările operaționale.

Metoda substituirilor în lanț, considerată de unii autori ca fiind metoda analizei, se aplică numai în cazul în care între factorii de influență și rezultatul analizat există relația de produs sau raport.

Aplicarea acestei metode impune respectarea următoarelor principii:

construcția modelului se face pe baza așezării factorilor în ordinea de condiționare economică ceea ce înseamna că substituirea se face astfel: întâi factorii cantitativi și după aceea factorii calitativi (când apar și factorii de structură ei urmează celor cantitativi);

substituirile se fac succesiv;

un factor substituit se menține ca atare, în operațiile ulterioare.

În expresia cea mai simplă, legătura de condiționare a factorilor capătă expresia unei funcții: Y = f (x).

Metoda balanțieră permite evidențierea cauzelor care au determinat modificarea unui rezultat, comparând elementele balanței – valori efective cu cele din baza de referință. Un exemplu al balanței îl constituie relatia:

R = a + b – c (3.3.),

întălnită în practică în exprimarea, de exemplu, a volumului vânzărilor.

Corelația statistică exprimă dependența dintre două sau mai multe caracteristici exprimate numeric. În cazul in care avem o singură caracteristică factorială (x) si o singură caracteristică rezultativă (y) se va aplica metoda corelației simple. În schimb, dacă avem înregistrate mai multe caracteristici factoriale (x1 x2, … xn) și o singură caracteristica rezultativă „y" se vor aplica metodele corelației multiple.

Cercetările operațional reprezintă un ansamblu de metode matematice care sunt utilizate în adoptarea deciziilor, în cazul în care intervin numeroși factori care trebuie avuți în vedere.

Generalizarea rezultatelor analizei, ultima etapă a analizei economico-financiare, înseamnă reunirea într-un ansamblu coerent a constatărilor rezultate din studiul factorial-cauzal al fenomenelor, reținându-se aspectele esențiale pentru procesul decizional de valorificare eficientă a resurselor întreprinderii.

Capitolul IV Studiu de caz

4.1 Analiza impactului fiscalității asupra profitabilității

SC UNIVERSAL CONSTRUCT SA

Având în vedere că orice societate comercială urmărește obținerea de rezultate pozitive în activitatea de producție și comercializare, și pornind de la faptul că aceste rezultate sunt depedente direct de modul în care își desfășoară activitatea, adică aceste rezultate depind direct de nivelul veniturilor și cheltuielilor realizate, vom încerca pe parcursul acestui capitol să punem în evidență influența fiscalității asupra rezultatului, unei societăți comerciale cu activitate preponderentă în domeniul construcțiilor.

Analiza influențelor va fi pusă în evidență pe baza rezultatelor obținute de societate în decursul anilor 2001 – 2006, prin analiza efectuată asupra contului de profit și pierdere, pus la dispoziția noastră de către conducerea societății, respectiv balanțele de verificare după care s-au realizat respectivele raportări.

Ca și abordare teoretică și mod de analiză, vom folosi metodologia descrisă în cadrul capitolului 3 din prezenta lucrare, și mai cu seamă „Modelul de corelație determinist”.

Cu ajutorul modelului amintit vom încerca să punem în relație veniturile exercițiilor analizate, cu diferitele cheltuieli care survin în cadrul activității desfășurate, respectiv pe baza observațiilor și rezultatelor să tragem anumite concluzii cu privire la subiectul prezentei lucrări.

Am optat pentru acest model datorită simplității lui, respectiv prin această metodă se reușește eliminarea abaterilor neconvenabile, iar rezultatele obținute reflectă situația cu o foarte mare exactitate și pun la dispoziția factorilor decizionali, o fundamentare teoretică exactă pentru elaborarea unor strategii viitoare pentru combaterea sau diminuarea fenomenelor negative care pot influența bunul mers al activității.

Calculele pe care le vom realiza vor fi efectuate cu ajutorul programului de calcul tabelar MICROSOFT EXCEL, care oferă puternice instrumente de analiză și previziune în domeniul economic având funcții economice și statistice, care ușurează munca de analiză și cercetare.

O altă facilitate oferită de program este ușurința cu care se pot realiza diferite tipuri de grafice care reflectă și mai sugestiv fenomenul analizat.

În acest fel acuratețea interpretărilor pe care le dăm diferitelor fenomene vor fi și ele de un înalt grad de profesionalism, repectiv rezultate vor putea fi mai ușor înțelese și interpretate de factori decizionali, care au nevoie de asemenea rezultate pentru a fundamenta deciziile pe care le iau.

Pe baza contului de profit și pierdere vom grupa și analiza evoluția diferiților factori care intră în componența contului de profit și pierdere la nivelul veniturilor și cheltuielilor.

4.1.1. Analiza veniturilor

Pe baza Bilanțurilor puse la dispoziția noastră, construim tabelul din anexa 1 care grupează într-un singur tabel conturile de profit și pierdere din anii 2001-2006 pentru a beneficia de o vedere de ansamblu a acestor date, pe baza cărora vom construi în funcție de elementele analizate tabelele care vor pune în evidență modificările care survin la aceste rezultate obținute de societate.

Vom realiza o concentrare a contului de profit și pierdere pe grupele principale de venituri și cheltuieli, așa cum sunt ele prezentate în figura 3.1 din capitolul 3, și v-a rezulta tabelul 4.1.:

Tabelul 4.1.

Pe baza tabelului 4.1. vom pune în evidență variația relativă a elementelor din tabelul 4.1., după relația:

(4.1.)

unde:

R – element an curent (Venituri, Cheltuieli, Rezultate, etc.);

P – element an precedent (Venituri, Cheltuieli, Rezultate, etc.);

a – variație relativă.

Deci pe baza relației 4.1. avem tabelul 4.2.

Tabelul 4.2.

Pe baza rezultatelor din tabelul 4.1. și 4.2., observăm următoarele:

Total venituri realizate în perioada 2001 – 2004 are un trend crescător, în diferite proporții de la an la an. Dacă în 2002 este o creștere de 5,59% față de 2001, acest procent este de 64,39% în 2003 față de 2002, ca să crească în 2004 cu 5,5% față de 2003. În 2005 apare o descreștere a veniturilor totale cu 27,54% față de anul 2004, ca să avem iar o creștere pozitivă de 49,82% în 2006 față de 2005.

Veniturile din exploatare au o variație fluctuantă, scăzând in 2002 față de 2001, crescând în 2003 față de 2002, la fel și în 2004 față de 2003. Acest trend este întrerupt în 2005 când așa ca și în cazul veniturilor totale apare o regresie de 27,48% față de 2004, ca să avem o creștere de 49,43% în 2006 față de 2005.

Veniturile financiare au o evoluție fluctuantă de la an la an, acest lucru datorându-se faptului că aceste venituri nu fac parte din veniturile obținute în mod uyual de societate. Ponderea cea mai mare în categoria acestor venituri o au veniturile din sconturi, iar aceste venituri oscilează în funcție de producția fiecărui exercițiu, fiind legat de volumul achizițiilor de materiale.

Veniturile excepționale apar în situații până în anul 2002,când se schimbă modul de tratament a acestor tip de venituri. Influența acestor venituri nu sunt de natură să modifice rezultatele analizate în perioada 2001 – 2006.

Reprezentând grafic cele descrise mai sus obținem o imagine mai sugestivă la cele prezentate. Avem pe baza tabelului 4.1. figura 4.1 și figura 4.2:

figura 4.1. Evoluția veniturilor totale și de exploatare

figura 4.2 Evoluția veniturilor financiare și excepționale

Așa cum reiese din figura 4.2 în anul 2002 apare o creștere substanțială a veniturilor excepționale ca rezultat a ștergerii anumitor datorii (majorării, penalități), care au fost înregistrate în contabilitate atât ca și venituri cât și cheltuieli, pentru a nu distorsiona rezultatul exercițiului.

4.1.2 Analiza cheltuielilor

Pe baza datelor din tabelele 4.1.și 4.2. se pot trage următoarele concluzi:

Cheltuielile totale pe perioada analizată, 2001 – 2004, au un trend crescător ca și veniturile, respectiv scad în 2005, ca să revină pe o curbă asscendentă în 2006;

Cheltuielile din exploatare au același trend fluctuant ca și veniturile din exploatare

Cheltuielile financiare au o fluctuație datorită modului de gestionare a fluxului de numerar disponibil. Societatea lucrează cu credit bancar, pentru acoperirea nevoilor de disponibilitate bănești pe termen scurt, și în funcție de perioada de rambursare a liniei suportă dobânzi bancare. Perioada de rambursare influențează nivelul acestor cheltuieli.

Cheltuielile de exploatare apar doar în perioada 2001 – 2002, și nu influențează semnificativ structura cheltuielilor societății.

Reprezntând grafic aceste rezultate, pe baza tabelului 4.2., obținem:

figura 4.3 Evoluția cheltuielilor de exploatare și totale

figura 4.4 Evoluția cheltuielilor financiare și excepționale

4.1.3 Analiza rezultatelor

Rezultatul unui exercițiu financiar se determină pe baza relației:

(4.2.)

unde:

PB – profitul brut bază impozabilă;

VT – Venituri totale;

VN – Venituri neimpozabile;

CN – Cheltuielinedeductibile;

CT – Cheltuieli Totale;

Formula (4.2.) corespunde rezultatului brut fiscal, după care se determină impozitul pe profit.

Așa cum reiese din tabelele 4.1 și 4.2 rezultatul brut al exercițiului are un trend crescător între ani 2001 – 2004, cu o scădere substanțială în anul 2005 și o revenire la trendul ascendent în 2006.

Aceste aspecte semnalate sunt evidențiate clar în graficul care este prezentat în figura 4.5

figura 4.5 Evoluția Rezultatului Brut (Contabil și Impozabil)

4.2 Analiza presiunii fiscale asupra rezultatului firmei

După ce am trecut în revistă evoluțiile veniturilor, cheltuielilor, respectiv al rezultatelor societății analizate, în acest capitol vom încerca să determinăm influența fiscalității asupra reyultatelor societății.

Pentru a realiza acest lucru vom porni de la contul de profit și pierdere prezentat în tabelul 4.1 respectiv construim pe baza balențelor contabile aferente lunilor decembrie de pe ani 2001-2106, tabelul 4.3.:

Tabelul 4.3

Evoluția Impozitelor și Taxelor înregistrate în Contabilitate

Pe baza tabelului 4.3. vom construi tabelul 4.4. unde vom calcula variația relativă a sumelor prezentate în tabelul 4.3, cu relația (4.1.), avem:

Tabelul 4.4

Evoluția Relativă a Impozitelor și Taxelor înregistrate în Contabilitate

Așa cum rezultă din tabelele 4.3 și 4.4 am făcut o grupare a taxelor și impozitelor pe bugetele unde sunt plătite, respectiv bugetul asigurărilor sociale, bugetul de stat și alte bugete (locale, fonduri speciale, etc.).

Pe baza acestor grupări vom putea pune în evidență mai bine influența fiecărui buget asupra profitabilității societății.

Rezultatele astfel grupate ne permit să calculăm presiunea fiscală pe fiecare buget în parte respectiv presiunea totală la nivelul firmei, pe baza relației (1.4) din capitolul 1.

Având în vedere că taxele și contribuțiile salariale variază în funcție de numărul de salariați și de salariul brut acordat de societate, vom pune în evidență și evoluția salarului brut înregistrat în contabilitatea societății. Pe baza datelor construim tabelele

Tabelul 4.5

Evoluția Salarului Brut și a Numărului Mediu de Salariați

Tabelul 4.6

Evoluția Relativă a Salarului Brut și a Numărului Mediu de Salariați

Cu datele din tabelul 4.3 și cu ajutorul relației (1.4) construim tabelul 4.5. după cum urmează:

Tabelul 4.7

Evoluția presiuni fiscale

Pe baza tabelelor 4.3, 4.4, 4.5 și 4.6 putem trage primele concluzi asupra evoluției fiscalității și influenței asupra rezultatelor societății, și anume:

Salarul Brut a crescut pe parcursul anilor 2001 -2004, având o scădere pe parcursul anului 2005 datorită reducerii activități, ca să-și revină în decursul anului 2006, datorită creșterii veniturilor respectiv a productivității muncii;

Contribuțiile la bugetul asigurărilor sociale au creștere pe perioada 2002 – 2004, cu toate că în perioada amintită procentual cotele de contribuții au scăzut. Acest lucru se datorează în mare măsură creșterilor salariale, respectiv a numărului de salariați;

Contribuțiile la bugetul de stat au un trend crescător pe intervalul 2001-2004, o scădere în 2005 datorită scăderii activității, respectiv trendul se menține crescător în 2006;

Contribuțiile la Alte Taxe și Impozite per ansamblu o constanță pe intervalul 2001-2006, cu o tendință ușoară de creștere.

Reprezentănd grafic vom avea o imagine a celor descrise mai sus, respectiv avem:

figura 4.6 Evoluția Taxelor și Impozitelor

În tabelul 4.7 sunt calculate presiunile fiscale pe bugete, respectiv pe total taxe, impozite și contribuții suportate de societate.

Din analiza datelor rezultă următoarele:

presiunea fiscală datorată contribuțiilor sociale are o fluctuație variabilă, în concordanță cu evoluția contribuțiilor la acest buget;

presiunea fiscală datorată impozitelor vărsate la bugetul de stat are o creștere pe intervalul de timp 2001 – 2004, un recul în 2005, ca să-și continue trendul crescător în 2006. Trendul prezentat de această presiune fiscală, are deci aceași evoluție ca și taxele aferente acestui buget;

presiunea fiscală datorată bugetelor Alte Taxe și Impozite, are o evoluție constantă pe intervalul de timp 2001 – 2006 creșterile respectiv scăderile nefiind semnificative;

presiunea fiscală totală are un trend crescător pe intervalul 2001 – 2004, o regresie în anul 2005, ca să-și recapete trendul ascendent în 2006.

Pe baza celor prezentate se poate trage o concluzie cu privire la evoluția presiunii fiscale în intervalul 2001 – 2006, și anume: în loc de o scădere a fiscalității promisă de toate guvernele din 2000 până azi, se obsearvă o creștere a sarcinii fiscale suportată de contribuabil, statul „ce dă cu o mână, ia cu cealaltă”.

Creșterea presiuni fiscale așa cum reiese din tabelul 4.4 se datorează în primul rând creșterii TVA, deci creșterii impozitelor indirecte, mai puțin perceptibile decât cele directe.

Această creștere a impozitelor indirecte nu are repercursiuni asupra profitabilități societăților comerciale, ele influențează doar fluxul de numerar prin micșorarea lichidităților ce pot fi utilizate de societăți.

Pentru a pune în evidență influența taxelor și impozitelor asupra profitabilității vom calcula ratele de rentabilitate a profitului și le vom pune în relație cu presiunea fiscală.

Construim pe baza tabelului 4.2, tabelul 4.8 și avem:

Tabel 4.8

Evoluția ratelor de profitabilitate

Tot pe baza tabelului 4.2 construim tabelul 4.9 în care vom calcula ponderea cheltuielilor cu impozitele și taxele în total venituri, avem:

Tabelul 4.9

Evoluția ratelor cheltuielilor cu impozitele și taxele

Punerea în relație a ratelor de rentabilitate și a presiuni fiscale se realizează în tabelul 4.10 avem:

Tabelul 4.10

Ratele profit brut, net față de presiunea fiscală totală

Pe baza tabelelor 4.8, 4.9 și 4.10 avem următoarele concluzii:

Rata rentabilității nete se situează între 0,54% în 2005 și 8,15% în 2006;

Ponderea cheltuielilor cu taxele și impozitele este între 4,12% în 2003 și 7,35% în 2005. Aceste procente reprezintă și influența taxelor și impozitelor asupra profitabilități societăți;

Presiunea fiscală depășește cu 61,15% în 2006 respectiv cu 2'240.72% în 2005 rata profitului net, aceste valorii fiind adevărate și în cayul valorilor absolute.

Reprezentând grafic aceste valori obținem:

figura 4.7 Evoluția ratei profitului și a presiuni fiscale

După cum se vede din figura 4.7 presiunea fiscală depășește cu mult ratele de profit calculate.

Efectuând o interpolare după relația f(x) = a·bx pentru rezultatele obținute la presiunea fiscală se observă că linia de trend se apropie de maximul curbei Laffer, în timp ce ratele de profit au o creștere liniară de forma g(x) = a·x+b.

Capitolul V Concluzii

Pe baza analizei efectuate în cadrul acestei lucrări cu privire la influența fiscalității asupra profitabilități unei firme putem trage următoarele concluzii general valabile pentru orice firmă care își desfășoară activitatea în condiții similare cu ceea analizată:

Cheltuielile generate cu impozitele și taxele au crescut în perioada 2001 – 2006, atât datorită creșterii salariale cât și modificării cotelor de impozitare;

Modificările aduse de Legea 53/2003 Codul Munci a favorizat de asemenea creșterea fiscalități prin eliminarea convențiilor civile;

Cheltuielile cu impozitele și taxele se situează în intervalul 4% – 8%, în funcție de veniturile realizate;

Dacă avem în vedere că în domeniul construcțiilor rata profitului este în marja de 5% – 9%, aceste cheltuieli sunt relativ mari;

În domeniul construcțiilor impozitele declarate sunt și cele plătite deci presiunea fiscală „impusă” este și ceea „acceptată”;

Presiunea fiscală pe perioada analizată depășește cu mult rata profitului, deci teoretic este imposibil acoperirea cheltuielilor cu impozitele și taxele din profit;

Fiscalitatea a avut un trend ascendent pe perioada analizată cu toate scăderile de impozite și taxe realizate de stat;

Ponderea impozitelor indirecte este net superioară față de cele directe în cuantumul presiuni fiscale;

Nu există nici o contrabalansare prin anumite facilități fiscale a presiunii fiscale ridicate;

Datorită presiunii fiscale forța de muncă calificată a scăzut continu în intervalul 2001 – 2006

Ca și o susținere a concluziilor prezentate vom reda mai jos concluzia generală a tezei de doctorat a D-nei Elena Pădurean susținut în data de 26 Octombrie 2006, care a avut ca temă „IMPACTUL FISCALITĂȚII ASUPRA CALITĂȚII VIEȚII”

„Concluzia generală a tezei este că fiscalitatea a avut un impact puternic asupra nivelului de trai în România perioadei 1990-2005, măsurile de relaxare fiscală încercate de decidenții publici neavând efectul scontat. Se constată o transferare a presiunii fiscale de la impozitele directe către impozitele indirecte (care sunt mai puțin sesizabile de către contribuabil), efectul conjugat al acestora fiind o creștere a presiunii fiscale și nu o relaxare a acesteia. Consider că, dacă această accentuare a presiunii fiscale va fi însoțită de furnizarea de bunuri și servicii publice din ce în ce mai performante, efectul va fi o scădere a presiunii fiscale nete, ceea ce ar crea premisele creșterii nivelului de trai al contribuabililor ce vor găsi suficiente stimulente pentru a desfășura activități generatoare de venituri. “

Așa cum se obsearvă din concluziile trase de d-na Elena Pădurean presiunea fiscală trece de la impozitele directe la cele indirecte, concluzie care este confirmată și de prezenta lucrare.

În schimb nu observăm nici o înbunătățire a serviciilor publice, ba mai mult perioada 2004 – 2006 a fost caracterizată printr-o instabilitate legislativă în domeniul fiscal, care în afara cotei de impozitare de 16% nu a mai produs ceva notabil.

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

1. N.Hoanță, “Economie și finanțe publice“, Editura Polirom, Iași, 2000

2. Ioan Condor “Drept financiar”, Editura Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1994

3. Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998

4. Carmen Corduneanu, “Sistemul fiscal în știința finanțelor”, Editura CODECS, București, 1998

5. Tatiana Moșteanu “Structura fiscală și impunerea echilibrată”, Revista Tribuna Economică , nr. 49/4 decembrie

2002

6. Felicia Alexandru “Eficiență-echitate în materie fiscală”, Revista Tribuna Economică, nr.22/31 mai 2000

7. Petre Brezeanu, „Presiunea fiscală –concept, indicatori, efect la nivel macro și microeconomic”, Revista „Finanțe, Bănci, Asigurări”, nr.7-8/iulie-august 1998

8. J.Bremond, A.Geledan, „Dicționar economic și social”, Editura Expert, București, 1995

9. Alain Euzéby, „Les prélèvements obligatories” , PUF; Paris, 1992

10. Iulian Văcărel (coord.), „Finanțe publice”, Ediția a IV-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003

11. Gheorghe D. Bistriceanu , E. Negrea, I. Pătrășcoiu, „Finanțe și credit în industrie, construcții și transporturi”,

Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

12. Constituția României, publicată în M.Of. nr. 767/31 octombrie 2003

13. Gabriela Anghelache, Pavel Belean, „Finanțele publice ale României”, Editura Economică, București, 2003

14. N. Hoanță, „Evaziunea fiscală”, Editura Tribuna Economică, București, 1977

15. Ion Botea, „Evaziunea fiscală și căile de combatere a acesteia”, teză de doctorat, Academia de Studii Economice,

București, 2002

16. Șaguna Drosu Dan, „Drept financiar și fiscal”, Editura Oscar Print, București, 1997

17. Bistriceanu Gh., „Sistemul așezării și încasării impozitelor”, Revista „Impozite și taxe”, nr.1-2/ianuarie-februarie

1996

18. N. Feleagă, Sisteme contabile comparate, ediția a II-a, volumul II, Editura Economică, 2000

19. Stănescu C., Ișfănescu a, Băicuși a. – Analiza Economico Financiară, Editura TEORA, București, 1996

21. MIHAI DIACONESCU – Marketing, Editura Universitara, Bucuresti, 2005

22. KOTLER PH. – Managementul Marketingului, Editura Teora, București, 2002

23. Scholtz Béla – Economia Firmei, Litografiat, 2005

24. Hoanță N. – Capitalul Firmei, Editura Tribuna Economica, București 1998

25. Scholtz Béla – Investiții-Eficiența Economică a Investițiilor, Litografiat, 2005

26. Săndulescu I. – Planul de Afaceri Ghid Practic, Editura All Beck, București, 1999

27. Ciobanu I. – Management Strategic, Editura Polirom, Iasi 1998

28. Vasile I. – Gestiunea Financiară a Întreprinderi, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999

29. Stăncioiu I., Militaru GH. – Management Elemente Fundamentale, Editura TEORA, București 1998

30. Dalotă S., Dalotă M.D. – Excel în Sprijinul Managerului Modern, Editura Sedona, Timișoara, 1998

31. Radu V., Curteanu D. – Managementul Proiectelor de Construții Culegere de teste și Studii de Caz, Editura Tribuna Economică, București, 2003

32. John Allen și Colectivul – Ghidul Financiar al Întreprinzătorului, Editura Tehnică, București, 1997

33. Dorel Mateș – Normalizarea Contabilității și Fiscalitatea Întreprinderii, Editura Mirton, Timișoara, 2003

34. Felicia Alexandru – Fiscalitatea și prețuri în economia de piață, Editura Economică, 2002

35. Kiss Laszlő, Costi Neacșu – Impozitul pe venitul global, Editura Z2000, București, 2000

…………………………

1. http://www.finantari.ro

2. http://www.afaceri.net

3. http://www.inc.com

4. http://www.dell.com

5. http://www.e-licitatie.ro

6. http://www.mfinante.ro

7. http://www.revistaie.ase.ro

8. http://www.conferintastatistica.ase.ro