Impactul Filmului Documentar în Promovarea Unei Destinații Turistice din România

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE ȘTIINȚE POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

MASTER-COMUNICARE AUDIO-VIDEO

Impactul filmului documentar în promovarea unei destinații turistice din România

Coord științific:

Conf. Univ. Dr. Ion STAVRE

Absolvent: Violeta G BELU

București

2016

Cuprins

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………………………………..

FILMUL DOCUMENTAR-COORDONATE TEORETICE…………………………………………………

Definirea conceptului de film documentar……………………………………………………………………….

Evoluția filmului documentar………………………………………………………………………………………..

Evoluția filmului documentar în lume……………………………………………………………….

Evoluția filmului documentar în România…………………………………………………………..

Caracteristici și formele narațiunii în filmele documentare……………………………………………

1.3.1. Caracteristici definitorii……………………………………………………………………………………

1.3.2. Formele narațiunii utilizate…………………………………………………………………………………

Stil și teme abordate…………………………………………………………………………………………………..

1.4.1. Stilurile fimelor documentare…………………………………………………………………………….

1.4.2. Temele abordate în filmele documentare………………………………………………………………

Procedee de redactare și etape în realizarea documentarelor…………………………………..

Documentarul în televiziune și mediul digital……………………………………………………………….

Publicul țintă al filmelor documentare………………………………………………………………………….

2.PARTE PRACTICĂ

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………………………………..

1. Filmul documentar- coordonate teoretice

Definirea conceptului de film documentar

Reflectarea unui eveniment prin mijloacele cinematografului înseamnă a avea în primul rând imaginea documentară a acelui eveniment (Modorcea, 1994, p.136)

Filmul documentar poate reprezenta:,,acea producție cinematografică unde nu se folosesc actori, realizarea sa bazându-se pe preluarea din realitate a unor evenimente, peisaje, obiecte și persoane.(Film Documentar, 2009)

Documentarul mai este văzut ca:,,acel film care prezintă și interpretează un material faptic, în scopuri educaționale sau de divertisment”.(Muzeul și filmul, 2007)

Acesta tratează o singură temă, ce este însoțită de comentarii descriptive și/sau interpretative, ilustrări, interviuri, declarații, fotografii și alte documentații.(Stavre, 2004, p.217)

Aparține non-ficțiunii, face parte dintre genurile cinematografiei și a stat la baza acestei arte, fiind realizat înaintea filmelor artistice.(Suntem moldoveni, 2016)

Documentarul a contribuit într-o măsură semnificativă la dezvoltarea realismului în cinematografie, încă de la început, acesta a folosit mai multe procedee pe care le întalnim și astăzi. Dintre acestea putem menționa docudrama, care se evidențiază încă din 1898.(Stavre, 2004, p.95)

Temele unui documentar pot fi variate și pot include, sau nu personaje, în funcție de tipul de documentar.(Cross, Bevort, 2011)

Se poate regăsi și sub alte forme: știri, interviuri, discursuri, dramatizări, muzică. Tocmai prin prisma faptului că înglobează atâtea forme , este considerat alături de radio și televiziune cea mai valoroasă formă de artă, reușind să facă publicul să înțeleagă, fie prin interpretarea trecutului, a analizării prezentului sau a anticipării viitorului. (Hilliard, Andreiescu, 2012, pp.226-234)

Termenul documentar poate fi, de asemenea, asociat cu producții filmate direct din viața reală, realizate fără utilizarea studioului, fără a pregăti dialogul și fără actori profesioniști. Teoreticienii documentarelor pecizează adesea, despre când să trasăm linie între documentar și filmul realistic de ficțiune, aceasta datorită faptului că există variate forme hibride între cele două producții. În general, documentarele prezintă evenimente sau acțiuni din viața de zi cu zi, sunt realizate într-un mod obișnuit, fotografiate acolo unde se petrece acțiunea în realitate.(Wead, Lellis, 1981, pp.331-346)

Evoluția filmului documentar

Evoluția filmului documentar în lume

Filmul documentar a apărut cam în aceeași perioadă cu cinematografia, este considerat primul gen cinematografic și se află în continuă evoluție. La început, temele documentarelor erau destul de simple, iar calitatea era determinată de tehnologia acelor vremuri. Durata lor foarte rar depășea un minut, aveau o singură secvență, însă cu toate acestea, pentru pubic reprezenta o noutate și atenția acestora era captivată.(Stavre, 2011, p.242)

În ceea ce privește cinematograful, nu se oscilează numai între Lumiere și Melies, de la unul la altul, ci și între documentar și ficțiune, între imaginea realului sesizată pe viu și imaginea compusă artificial. În timp ce Melies realizează materiale reconsituite, Lumiere prezintă lumea, pe care o descompune în bucățele. (Leutrat, Marie, Matei, 1995, pp.52-53)

Primele filmulețe din lume, realizate de frații Lumiere, au fost documentare. Printre cele mai cunoscute, se numără:,,Fierarul’’, ,,Tâmplarul’’, ,,Ieșirea din uzinele Lumiere’’, (Modorcea, 1994, pp.136-140)

Capacitatea documentară a cinematografului poate fi demonstrată , prin intermediul școlii ruse (foste sovietice) de cinema, care oferă o vastă experiență ,, Explozia sovietică’’, consitituind un puternic punct de referință în ceea ce privește istoria documentarului.(Modorcea, 1994, pp. 138-140)

Școala Rusă de Cinema, precum și marii cineaști ruși s-au dovedit extraordinar de importanți în ceea ce privește arta filmului. Documentarul rus este reprezentativ, atât din punct de vedere estetic, cât și din punct de vedere al particularităților regionale. Școala Documentară Rusă distinge câteva direcții principale, prin raportare la actualitate. ,,Un lucru este interesant, nou, original, dacă este actual’’, un cineast ce are vocația documentarului, are și vocația actualității și invers. .(Modorcea, 1994, pp 138-140)

Începând cu anul 1914, documentarul este perceput asemenea relatării unei povești, de exemplu, în documentarul lui Edward S.Curtis ,,In the Land of the Headhunters,, care prezintă evenimente actuale, precum și secvențe din alte țări. Reușește treptat să abordează teme diverse, printre care: călătorii, subiecte științifice sau sportive. Documentarul care constituie un punct de plecare pentru celelalte și care se remarcă prin naturalețea sa este: ,,Nanook of the North’’(Stavre, 2011, pp.241-249)

În această categorie de filme, se ia în calcul și actualitatea estetică, adică aducerea evenimentelor mai îndepărtate în prim plan.Mihail Romm susținea că:,, Eu vorbesc despre ceea ce simt că este în pericol’’. Printre documentarele pe care le putem încadra aici, avem: filmele dedicate marilor valori și personalități ale politicii, artei și culturii, eroi din timpul războiului, mitologiile popoarelor (obiceiuri, dans, cântece,etc) (Modorcea, 1994, p.p.138-140)

În perioada Primului Război Mondial, intervine pentru prima oară cenzura, iar documentarul nu mai este un mijloc de informare obiectivă, ci urmărește mai degrabă interesele celor de la putere. În acest sens, foarte sugestiv este documentarul britanic ,,Battle of the Somme,,, din anul 1916, care prezintă imagini cutremurătoare de pe front. Până spre al doilea Război Mondial, documentarele abordau teme de război sau de propagandă. După al doilea Război Mondial, se pune accentual pe documentarele ce prezintă teme sociale, de călătorie,de istorie și sunt realizate chiar interviuri în cadrul acestora.(Stavre, 2011, 241-249)

Evoluția documentarului în România

Nașterea cinematografului în România, a avut loc la cinci luni fără o zi, după reprezentația pariziană a Cinematografului Lumiere, din data de 28 decembrie 1895. Așadar, la 27 mai 1896, în clădirea ziarului ,, L’independence Roumaine’’, de pe Calea Victoriei, are loc prima reprezentație high-life, a Cinematografului lui Lumiere. Din iunie 1897, încep să apară primele vederi românești (,,Târgul Moșilor’’, ,,Terasa cafenelei Capșa’’ și ,,Șoseaua Kiseleff’’). Autorul primelor vederi românești este Paul Menu, ce apărea cu funcția de Operator film documentar.(Căliman, 2011, pp. 8-9).

,,Câinele și luleaua’’ sau ,,Intarea trenului în gară’’, a produs cea mai puternică impresie, Mișu Văcărescu vorbește de ,,fotografie vie, fenomen luminous, experiență feerică’’.(Șaizescu, 2004, pp.65-75)

Până în anul 1929, s-au evidențiat regizori precum: Paul Călinescu, Jean Georgescu, Jean Mihail, dar și, Școala de Sociologie. Între anii 1930-1948, filmul documentar a fost foarte activ, chiar dacă este vorba despre perioada de tranziție postbelică. Printre cele mai importante realizări ai acestori ani, se numără: ,, Serbările Unirii’’, ,,Vila MS Regina Maria cu splendidele grădini regale din Balcic’’, ,,Târgul de fete de pe muntele Găina’’, ,, Vacanță pe litoralul Mării Negre’’, ,, Bucovina, țara mănăstirilor, etc. Pe lângă acestea, au fost realizate și o mulțime de scurtmetraje, referiri la diferite zone din România, printre care: Abrud, Bucovina, Turda. Deși, rețeaua cinematografică începe să poarte amprenta evenimentelor războiului, iar accentual cade în primul rând pe relatarea și prezentarea evenimentelor istorice, dar și de propagandă, se observă o rezistență a documentarelor turistice, printre care menționăm:,, Melodia Carpaților’’, ,,Pelicanii’’-coproducție româno-austraică, ,,Bucegii’’, ,,Dâmboviță, apă dulce’’, (Căliman, 2011, pp.157-165)

Caracteristici și formele narațiunii folosite în filmele documentare

Caracteristici definitorii

Așa cum am menționat mai sus, filmul documentar face parte din categoria operelor de nonficțiune. Acesta se diferențiază de cealaltă categorie, prin următoarele caracteristici: (Stavre, 2004, p.34)

Conținutul acestora accentuează o situație reală, abordează probleme actuale, situații speciale și oameni obișnuiți;

Pentru a atrage atenția publicului, pot utiliza structuri explicative, descriptive, retorice sau persuasive;

Pentru a modifica atitudinile sau obiceiurile publicului, Pot transmite anumite informații sau argumente, atunci când se urmărește modificarea atitudinilor, comportamentului sau obiceiurile publicului;

Acestea sunt caracteristici specifice, care deosebesc operele de nonficțiune de cele de ficțiune, însă există și anumite puncte comune între cele două categorii. Astfel, ambele atrag atenția publicului, prin accentuarea unor situații dramatice. Pe lângă elementele structurilor dramatice și narative, filmele documentare, utilizează în plus, și structuri retorice și explicative. La baza teoriei retoricii stau argumente de natură artistică (entice, emoționale sau demonstrative) sau factuală ( interviuri cu participanți sau martori la evenimentele analizate).

Forme ale narațiunii într-un film documentar

Toni de Bromhead stabilește următoarele forme ale narațiunii într-un documentar: (Stavre, 2011)

Forma liniară narativă- cunoscută și sub denumirea de ,, povestire de tip clasic Hollywoodian’’;

Forma narativă de tip discurs-aceasta oferă prioritate informațiilor, dar și faptelor și logicii;

Forma narativă episodică- juxtapunerea situațiilor care nu se află într-o relație de cauzalitatesau narativă;

Forma narativă poetică –este constituită în jurul asociațiilor poetice vizuale;

Deși conținutul se poate focusa pe fapte reale, editarea sau narațiunea pot face ca anumite secvențe să nu mai pară la fel cu cele din realitate. Este cazul și docudramei, denumit și pseudodocumentarul sau documentarul ficțional, care a căpătat mare popularitate, acesta prezintă fie persoane autentice care ficționalizează anumite evenimente, fie evenimente reale și persoane ficționalizate.(Bignell, 2004, pp. 105-108)

Stil și temele abordate

Stilurile filmelor documentare

În filmele documentare, putem identifica șase moduri de reprezentare, un fel de subgenuri ale documentarelor: poetic expozitiv, participativ, observațional, reflexiv și performativ. (Nichols, 2010, pp,99-138). Aceste moduri stabilesc convenții pe care filmul le pune în practică. Ordinea prezentării acestora, corespunde ordinii cronologice în care au fost introduse.

Modurile elaborate mai jos, pot apărea ca atare, în filmele documentare sau, pot fi combinate. De exemplu, documentarul reflexiv, poate conține porțiuni semnificative de elemente ce aparțin modului observațional sau participativ. (Stavre, 2011, pp.246-249)

Modul poetic, constă în reasamblarea fragmentelor luminilor sau a elementelor de editare. Corespunde anului 1920, perioada de dezvoltare a documentarelor și a ideilor moderniste. Acest stil se remarcă printr-o formă impresionistă a imaginilor. În cadrul acestui stil, se renunță la relatarea cronologică a evenimentelor.

Modul expozitiv (de adresare directă). Stilul corespunde perioadei 1920-1930, abordează teme sociale și sunt exprimate puncte puternice de vedere. Are loc manipularea telespectatorului, prin adresare directă, dar și prin timbrul vocii și tonalitate.

Modul observativ. Corespunde anului 1960, odată cu dezvoltarea tehnologiei și apariției camerei de filmat, acestea facilitând mult modul de realizare a filmelor. Acest stil urmărește o legătură mai intimă, a apărut ca reacție a modului poetic, considerat prea abstract, și a modului expozitiv, perceput prea didactic.

Modul participativ: Este cel mai convingător, prin prisma faptului că, realizatorul participă activ la acțiune, păstrându-și totuși un grad de decizie și control asupra acțiunii.

Modul reflexiv: S-a dezvoltat în jurul anilor 1980, se pune accent pe modul cum a fost realizat documentarul respectiv și mai puțin pe conținutul său.

Modul performativ: Prezintă un mare impact personal, carcterizate prin experiența și răspunsul emoțional al spectatorului.

Bordwell a realizat o altă clasificare a subgenurilor în filmului documentar: (Deaca, 2013, pp.475-476)

Documentar unde profilmicul este pus/ nu este pus în scenă

Compilația-imagini adunate din surse de arhivă;

Interviurile sau talking-heads (testimoniale);

Direct cinema (film pe viu, cinema verite);

Documentare de natură;

Documentarul portret;

Ficțional sau documentar asupra modului în care a fost făcută pelicula

Fals Documentar (ex: No Lies, de Mitchel Block)

Amestec de convenții de gen ( ex: Forest Gump)

Documentar cu scene puse în scenă

Documentare narative și non-narative categoriale și retorice

Documentar SF-Alien Planet (2005)

Documentarele pot avea o formă retorică de ar argumentație persuasivă, prin următoarele: utilizarea emoțiilor, adresarea directă către audiență, Subiectul este o chestiune de opinie, Încercarea de a convinge pentru ceva care va schimba modul de viață al spectatorului. Printre altele, există și utmătoarele tipuri de argumente: de la sursă, axate pe subiect, bazate pe reacția emoțională a spectatorului, sau exploatare a unor paterne de argumente familiare. (Bordwell, Thompson, 1997, p.348)

Teme abordate de filmele documentare

Filmele documentare pot aborda una sau mai multe teme dintre cele enumerate mai jos:

(Tabel Nr.1.5.1)

Sursa: Stavre, 2011, p.250

Un documentar poate privi și următoarele probleme: ploi acide, pericole ecologice determinate de încălzirea global, cancerul de piele cauzat de expunerea excesivă la soare, precum și tratamente rele aplicate animalelor. (Hilliard, 2012, p.197)

Procedee și etape în realizarea documentarelor

Autorul unei schițe cinematografice nu înregistrează evenimentele în mod pasiv asemeni unui fotograf, acesta trebuie să pătrundă în esența fenomenului, asemeni unui artist. El trebuie să dea dovadă de răbdare și talent, proiectând pe ecran, un om real, natural și expresiv.(Despre scenariul filmului documentar, 1950, p.5)

Poate fi produs în studio, dar cel mai frecvent pe teren. Ideea de bază în acest gen, se exprimă prin imagine, comentariu, dar și muzică, timpul folosit în scenario este prezentul, tocmai pentru a indica faptul că, acțiunea se petrece acum și aici. Pentru a crește sau descrește ritmul acțiunii, evenimentele pot fi alternate. Ritmul este extrem de important întrucât menține interesul audienței, variază pe tot parcursul producției, și permite o succesiune emoțională și logică a evenimentelor.(Stavre, 2004, pp. 35-36)

În România, scenariul de film documentar, era perceput ca un ,, gen minor’’, considerându-se că, prin intermediul lui, nu îți poți manifesta talentul creator. Spre deosebire de filmul artistic, în care sunt create anumite tipologii de oameni și anumite acțiuni inspirate din viață, în cadrul filmului documentar, autorul transpune oameni autentici, cu nume și acțiuni reale, evidențiind calitățile, acțiunile sau inițiativele lor frumoase, sau la nevoie, critici (Despre scenariul filmului documentar, pp.7-9)

Pentru a analiza un film documentar, se iau în calcul următoarele elemente: genericul de început, teaser, lansarea documentului, genericul de final, una sau mai multe secvențe alese. (Cross,Bevort, 2011)

Există următoarele etape în realizarea unui film: ( Pricop, 2004, pp.116-135)

Dezvoltarea ideii

Pre-producția (Documentarea pe teren(

Producția propriu-zisă (Filmarea)

Post-producția (rough-cut)

Documentarul de televiziune și mediul digital

În zilele noastre se face din ce în ce mai greu distincția între documentar și film de ațiune. Astefel s-a înregistrat o creștere a popularității filmelor care celebrează prabușirea granițelor dintre cele două genuri. Bill Nichols susține că:,, documentarul a ajuns să sugereze fragmentarea și nesiguranța, amintirea și impresile, imagini ale unor lumi personale și construcția lor subiectivă,,(Copel, 2009, pp.268-273)

Documentarul de televiziune, dar și alte genuri informative își propun să oglindească societatea și să evidențieze diversitatea sa. Documentarul prezintă o lume reală, pe care o și explică, concentrându-se asupra problemelor și argumentându-le, exprimând permanent un punct de vedere.(Bignell, Orlebar, Catană, 2009, p.105-110)

Producția documentarelor de televiziune lungi este extrem de costisitoare și rareori reușește să obțină un ratting pe măsură, astfel, în ultimul timp se folosește o formă prescurtată a acestora, purtând denumirea de ,, minidocumentar,,., acestea având o lungime între 12-15 minute. Documentarele care respectă formatele informaționale și educaționale tradiționale, s-au dezoltat pe rețele de cablu specializate și au o lungime între jumătate de oră și chiar o oră.(Comunicare audiovizuală, 2015)

Pentru a produce impresia de realism, documentarele de televiziune apelează la câteva procedee care nu sunt tocmai naturale. Este nevoie de mici intervenții la montaj ale realizatorului, întrucât subiecții documentarului respectiv sunt conștienți de faptul că sunt urmăriți sau filmați. În televiziune, realismul documentarului este accentuat de narațiune ajutătoare, mărturie sau comentarii ale unor experți. Există convenții ale documentarelor care sugerează o realitate nemediatică, prin prisma faptului că, filmările sunt realizate cu o cameră,, de mână,,, lumina ,,naturală,,, și sunet imperfect, iar de cealaltă parte, voice-over, structură narativă și montaj contrastant, determină un caracter dramatic (Bignell, Orlebar, Catană, 2009, pp.105-108)

Publicul documentarelor

Prin stilul său realist și sofisticat, filmul documentar și-a câștigat un loc aparte în domeniul artelor vizuale, adresându-se în special unui public bine informat și cu o cultură ridicată în domeniu. Principalul său scop este acela de a informa spectatorul, integrând într-un tot unitar informația exactă sau poveștile de viață puternice, cu aspectul estetic al cinematografiei.(Stavre, 2011, p.241).

O altă categorie de public căreia i se poate adresa, poate fi formată din elevi sau studenți. Acești pot fi pe profil specializat, sau dimpotrivă, documentarele punând la dispoziție o paletă variată de subiecte, din domenii diversificate.

Mare parte dintre ele pot fi vizioonate de întreaga familie, pentru relaxare. Cu toate acestea, documentarul are capacitatea, în funcție de informațiile pe care le prezintă, să exercite o mare influență asupra dezvoltării sociale, politice sau culturale a uei regiuni sau țări.(Hilliard, Andreiescu, 2020, p.197)

Bibliografie

Bignell, J., Orlebar, J. și Catană, C. (2009). Manual practic de televiziune. Iaşi: Polirom, pp.105-110.

Bordwell, D. și Thompson, K. (1997). Film art. New York: The McGraw-Hill Companies, pp.348-360.

Căliman, C. (2011). Istoria filmului românesc. Bucureşti: Contemporanul, pp.8-9.

Cros, M. și Bevort, E. (2011). Analiza filmului documentar/ The analysis of documentary. [online]. Disponibil la:http://www.activewatch.ro. Accesat la18 Mar. 2016.

Deaca, M. (2013). Anatomia cognitivă a filmului. Bucuresti: Editura Universitatii din Bucuresti, pp.475-476.

Despre Film. (2009). Film documentar. [online] Disponibil la: https://filmul.wordpress.com/film-documentar. Accesat la 1 Jun. 2016.

Despre scenariul filmului documentar. (1950). București: Comitetul Cinematografic de pe lângă Consilulu de miniștri, pp: 5-9.

Documents.tips. (2015). ComunicareAudioVizuala – Documents. [online] Disponibil la: http://documents.tips/documents/comunicareaudiovizuala. Accesat la 19 Mai 2016.

Hilliard, R. și Andriescu, M. (2012). Redactarea materialelor pentru televiziune, radio şi noile media. Iaşi: Polirom, p.197.

Leutrat, J., Marie, M. și Matei, C. (1995). Cinematograful de-a lungul vremii-o istorie. Bucureşti: All Educational,pp.52-53.

Modorcea, G. (1994). Actualitatea si filmul. Bucuresti: Editura ALL, p.136.

Moldovenii.md. (2016). Sîntem moldoveni!. [online] Disponibil la: http://www.moldovenii.md . Accesat la 11 Mai 2016.

Moscu, C. (2009). Filmul si epoca digitala. Bucuresti: UNATC, pp.268-273.

Muzeul si filmul documentar. Colectia Studioului de film Astra. (2007). Revista muzeelor, p.101.

Nichols, B. (2010). Introduction to documentary. 2nd ed. Indiana University Press, pp.99-138.

Pricop, L. (2004). Management în cinematografie. Bucureşti: Tritonic, pp.116-135.

Șaizescu, G. (2004). Filmul-crez estetic și biografie artistică. Bucureşti: Victor,pp.65-75.

Stavre, I. (2004). Reconstructia societatii romanesti prin audiovizual. Bucuresti: Ed. Nemira, pp.34, 217.

Stavre, I. (2011). Comunicare audiovizală. Bucureşti: Tritonic, pp.241, 246-249.

Wead, G. și Lellis, G. (1981). Film, form and function. Boston: Houghton Mifflin Co., pp.331-346.