Impactul Economic AL Migratiei Internationale A Fortei DE Muncă

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

PROGRAMUL DE STUDIU: AFACERI INTERNAȚIONALE

FORMA DE INVĂȚĂMÂNT: ZI

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

PROF. UNIV. DR. BOTESCU ION

ABSOLVENT

OLTEANU SIMONA-ADRIANA

CONSTANȚA

2016

UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

IMPACTUL ECONOMIC AL MIGRAȚIEI INTERNAȚIONALE A FORȚEI DE MUNCĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

PROF. UNIV. DR. BOTESCU ION

ABSOLVENT

OLTEANU SIMONA-ADRIANA

CONSTANȚA

2016

Introducere

Migrația internațională, analizată în sens restrâns ca deplasare a populației dintr-o țară în alta, s-a produs din cele mai vechi timpuri, ca un fenomen spontan, declanșat de nevoi existențiale, de ordin economic sau de securitate. În prezent, aceleași nevoi stau la baza migrației , doar că acestea au căpătat noi valențe , determinate de modernizarea societăților, de evoluția științei și a tehnologiei, precum și de manifestarea fenomenului complex de globalizare.

Migrația internațională a forței de muncă constituie o realitate ce va continua să se manifeste atât timp cât vor exista discrepanțe între statele lumii din punct de vedere al dezvoltării economice. De-a lungul anilor, acest fenomen s-a transformat dintr-un proces regional într-unul global, cu numeroase repercursiuni asupra economiilor statelor lumii. La scară mondială, fenomenul migraționist este relativ redus, aproximativ 3% din populația globului deplansându-se înafara granițelor țării. Cu toate că fluxuri migraționiste importante întâlnim într-un număr moderat de țări , toate statele lumii sunt afectate de acest fenomen, fie că se manifestă ca țări de origine, ca țări de tranzit sau ca țări de destinație.

Având în vedere că tot mai multe persoane aleg sa emigreze în alte țări mai dezvoltate din punct de vedere economic, este foarte important să se evidențieze factorii, efectele și influența migrației internaționale a forței de muncă asupra dezvoltării economiilor statelor, fie că este vorba de state emitente sau de state receptoare de fluxuri migraționiste.

În ceea ce privește România, migrația internațională este un fenomen social care a influențat și continuă să influențeze societatea românească actuală, mai ales din pricina faptului că s-a manifestat, în principal, ca o țară de origine și mai puțin ca o țară de destinație. Situația economică și socială nefavorabilă a României din ultimii 30 de ani a determinat tot mai multe persoane să își îndrepte atenția către ocuparea unui loc de muncă înafara granițelor țării de origine, în state mai dezvoltate din punct de vedere economic, care le oferă mai multe posibilități de a-și realiza aspirațiile.

După căderea sistemului comunist în anul 1989, fenomenul migraționist a cunoscut o evoluție ascendentă în România, atât din punct de vedere al volumului fluxurilor migraționiste, cât și în ceea ce privește diversificarea acestora referitor la țările de destinație sau motivele ce determină emigrarea. Astfel, conform statisticilor, în prezent migrația românilor constituie una dintre principalele mișcări dinspre partea estică a Europei către partea vestică a continentului, o mișcare dinamică ce necesită o abordare diferențiată și complexă.

Analiza impactului economic al migrației forței de muncă românești a fost larg dezbătută și reprezintă în continuare unul dintre principalele interese ale specialiștilor din domeniu. Acest lucru poate fi motivat de faptul că migrația internațională reprezintă o realitate care influențează toate aspectele vieții societății românești. Fiecare român, fie că aparține unei generații mai tinere sau unei generații mai în vârstă, poate cu certitudine să considere fenomenul migraționist ca o experiență parte din viața sa. Dincolo de poziția abordată în aprecierea consecințelor pozitive sau a efectelor negative pe care le are fenomenul migraționist asupra României, majoritatea populației române a resimțit direct sau indirect influența migrației.

Migrația forței de muncă

Definirea și clasificarea migrației

Migrația populației este un fenomen care a existat din cele mai vechi timpuri ale istoriei umane, începând cu marea colonizare greacă și cuceririle romane și continuând , până în zilele noastre. Migrația este definită, în sens larg, ca deplasarea persoanelor dintr-o zona în alta, peste o frontieră administrativă sau politică cu scopul de a se stabili temporar sau permanent într-un alt loc decât cel de origine.

Migrația reprezintă o formă de mobilitate a populației și cuprinde toate tipurile de deplasări, indiferent de durată, motiv sau formă. Așadar, migrația internațională se realizează sub diverse forme, cele mai importante fiind: migrația forței de muncă, migrația refugiaților, migrația economică, migrația determinată de calamități naturale, de războaie, persecuții religioase sau politice, dar și migrația persoanelor care se deplasează pentru alte scopuri, precum reîntregirea familiei. Dintre toate acestea, migrația internațională a forței de muncă reprezintă cea mai dinamica formă de deplasare a populației.

Migrația reprezintă un fenomen social complex, ceea ce se reflectă în multitudinea de sensuri și semnificații care i se pot atribui. Astfel, analizând fenomenul în raport cu o populație dată – perspectivă adoptată, mai ales, de demografie- putem vorbi despre două forme de migrație: imigrație și emigrație. Imigrația constituie activitatea de intrare a populației într-o țară, alta decât cea de origine, în timp ce emigrația constă în părăsirea propriei țări în vederea stabilirii într-o altă țară, temporar sau definitiv.

Abordată din punct de vedere al modalității de realizare, migrația poate fi legală sau ilegală, ceea ce practic însumează diversele mijloace și modalități la care apelează migranții, atât pentru a părăsi țara de origine, cât și pentru a se stabili în alte țări. Deși nu există o definiție clară pentru termenul de migrație ilegală, aceasta este asociată în literatura de specialitate cu intrarea, șederea și munca ilegală într-o anumită țară, adică fără ca migrantul să aibă autorizația sau documentele necesare conform cu reglementările din statul respectiv. Spre deosebire de migrația ilegală, migrația legală reprezintă deplasarea persoanelor în conformitate cu legislația țării în cauză.

În funcție de durata petrecută de migrant în țara de destinație, migrația poate fi permanentă sau temporară. Migrația este temporară atunci când migrantul se stabileste definitiv în țara de destinație, obținând în unele cazuri și cetățenia statului respectiv. Atunci când migrația se realizează doar pe o anumită perioadă de timp, după care migrantul se întoarce în țara natală, vorbim despre o migrație temporară.

Cauzele migrației internaționale a forței de muncă

Decizia unei persoane de a se deplasa înafara granițelor țării de origine în vederea efectuării unei activități remunerate are consecințe deosebite asupra viitorului acesteia, motiv pentru care la adoptarea ei concură o multitudine de factori. Acești factori pot fi clasificați în factori economici, factori demografici și factori politici.

Factorul economic

Dintre cele trei categorii de factori, rolul primordial îl deține , fără îndoială, factorul economic. Principala cauză a migrației forței de muncă o constituie diferențele, decalajele dintre națiuni, care în ultimele decenii s-au accentuat contribuind din plin la stimularea fluxurilor migraționiste. Astfel, migrația internațională este un simbol al sărăciei globale, manifestată în termeni de oportunități pe piața muncii, salarii, nivel de trai.

Din punct de vedere al nivelului de trai, conform datelor oferite de PNUD 2014, un procent de 81% din populația planetei trăiește în țări sarace, iar peste 1 miliard de persoane trăiesc cu mai puțin de 1$ pe zi. Africa Sub-Sahariană este regiunea în care este concentrată mai mult de jumătate din populația săracă, în timp ce o pondere de 12% dintre săraci trăiesc în Asia de Est. 76 de milioane de adulți sunt analfabeți, dintre care două treimi sunt femei. La nivelul UE , în anul 2012 existau aproape 125 de persoane amenințate sau atinse de sărăcie și excluziune socială.

În ceea ce privește salariul, acesta reprezintă unul dintre motivele principale care determină forța de muncă să emigreze din statele mai slab dezvoltate din punct de vedere economic către statele mai dezvoltate. În Uniunea Europeană, decalajele salariale dintre zona vestică și cea estică sunt din ce în ce mai accentuate.

Tabelul 1.1.

Clasamentul țărilor in functie de salariul minim pe oră, anul 2014

Sursa: OCDE, International Migration Outlook 2014

Angajații din Australia sunt cei mai avantajați din punct de vedere a salariului minim pe oră, aceștia obtinând 9,54 dolari pentru 60 de minute petrecute la locul de munca. Locul al doilea este ocupat de Luxemburg, care este și țara europeană unde se plăteste cel mai bine (un salariu minim pe ora de 9,24 dolari) , urmată apoi de Belgia (8,57 dolari), Irlanda (8,46 dolari) și Franta (8,24 dolari). În rândul statelor la nivelul cărora se înregistrează unele dintre cele mai mari salarii minime pe ora de lucru se numără și Olanda (8,2 dolari), Noua Zeelandă (7,55 dolari), Germania (7,19 dolari) și Canada (7,18 dolari).

Dacă în aceste țări angajații beneficiază de un salariu mediu orar mai mare de 7 dolari, în alte state situația este diferită. De exemplu, în Mexic, salariul mediu orar este de doar 0,58 de dolari, de 16 ori mai mic decât cel din Australia. Alte state cu un salariu pe ora mai mic de 3 dolari sunt România (1,28 dolari), Estonia (2,49 dolari), Ungaria (2,58 dolari), Cehia (2,84 dolari) și Slovacia (2,99 dolari).

Un alt indicator ce evidențiază decalajul economic dintre statele lumii , precum și impactul său asupra migrației forței de muncă este produsul intern brut .

Tabelul 1.2.

Numărul migranților la nivel mondial și PIB/cap de locuitor

Sursa: OECD, International Migration Outlook 2012

După cum se observă în Tabelul 1.2. , în anul 1975 decalajul dintre țările cu venit mari și țările cu venit mic din punct de vedere al PIB/ cap de locuitor era de aproximativ 41. În anul 2012, adică 37 de ani mai târziu, acest decalaj ajunsese la o valoare de aproximativ 75 de ori. Aceste decalaje din punct de vedere al PIB-ului pot apărea chiar și în interiorul aceleeași țări, un exemplu fiind cel din Coreea. Produsul intern brut (PIB) din Coreea de Nord a fost estimat în anul 2009 la 40 miliarde dolari , iar PIB pe cap de locuitor s-a ridicat la 1.800 dolari. Comparativ, Coreea de Sud a înregistrat în același an un PIB de 1.375 miliarde dolari, iar PIB pe cap de locuitor a fost de 28.300 dolari.

O altă dimensiune a decalajelor economice cu efecte directe asupra migrației internaționale a forței de muncă se referă la sectorul agricol, care conform statisticilor IOM, era în anul 2005, domeniul în care activa aproximativ 43% din totalul forței de munca.

În cele 15 state veterane ale UE, utilizarea muncii imigranților în sectorul agricol este o tradiție. De exemplu, în Grecia – lucrătorii imigranți prestează o parte importantă din munca agricolă. Astfel, din cei 391.674 imigranți, 68.232 (53.271 bărbați si 14.961 femei) sunt implicați activ în agricultură. În Italia, în anul 2003 erau semnalați 1.867 imigranți în agricultură, reprezentând o pondere de 0,3% din numărul total de imigranți. În Spania, în anul 2002 au fost eliberate permise de munca în sectorul agricol pentru 49.529 lucrători străini, respectiv 5,5% din forța de muncă.

Factorul demografic

Un alt factor ce contribuie la accentuarea stocurilor migraționiste îl reprezintă factorul demografic. Acesta afectează, în principal, țările în dezvoltare, care, având rate mari ale natalității, vor încerca să se deplaseze spre țări mai dezvoltate din punct de vedere economic, care înregistrează rate ale natalității mai mici și care resimt nevoia unei forțe de muncă străine.

Figura 1.1.

Țările cu cea mai mare rată a natalității, respectiv cea mai mică rată a natalității

Sursa: Index Mundi

În anul 2013, țara cu cea mai mare rată a natalității este Niger, unde 50 de copii se nasc la fiecare 1000 de persoane, urmată de Mali cu o rată a natalității de 47,1 și de Uganda cu o rată a natalității de 43,2 . Clasamentul țărilor cu cea mai mică rată a natalității este condus de o țară europeană și anume, Germania , care în anul 2013 a înregistrat o rată a natalității de 8,5. Previziunile în cazul Germaniei sunt sumbre: în prezent există patru germani la fiecare pensionar, așadar, în aproximativ 20 de ani s-ar putea ajunge la doi germani pentru fiecare pensionar. Din această cauză , Germania va trebui să recruteze tot mai mulți muncitori străini. Pe locul doi în clasamentul țărilor cu o rată a natalității scăzută se situează Japonia, având doar 8,4 nașteri la 1000 de locuitori. Alte țări cu o natalitate scăzută sunt Portugalia, Italia, Franța si Marea Britanie.

Factorul politic

Un rol esențial în accentuarea fluxurilor migraționiste îl are, de asemenea, factorul politic, manifestat prin perpetuarea unor conflicte etnice sau politice, persecuții religioase, discriminări rasiale etc. Astfel, numărul refugiaților în țările dezvoltate din punct de vedere economic a crescut semnificativ de la un an la altul, ajungând la cote alarmante.

Tabelul 1.3.

Numărul de refugiați proveniți din principalele regiuni ale lumii, în anii 2013 și 2014

Sursa: UNHCR

În anul 2013, regiunea de unde provenea cel mai mare număr de refugiați este Asia de Sud-Vest, cu aproximativ 2,5 milioane de refugiați, urmată la o diferență foarte mică de Orientul Mijlociu, cu aproape 2,4 milioane. Pe locul trei se situează Africa de Est ,cu 1,5 milioane. Refugiații proveniți din celelalte regiuni sunt în număr mult mai redus, ce variază de la aproximativ 950 de mii în Africa Centrală și până la 3.200 în Asia Centrală. În anul 2014, clasamentul rămâne neschimbat din punct de vedere al originii refugiaților.

În ceea ce privește variația numărului de refugiați din anul 2014 față de anul precedent, cea mai mare creștere se înregistrează în Europa de Est, de 1,2 milioane. Regiunile în care s-a înregistrat o creștere negativă a numărului de refugiați sunt Africa de Vest (-67,625) , Europa de Sud-Est ( -15.432) și America de Nord ( -7.665) .

Evoluția migrației internaționale a forței de muncă

Începând cu secolul al XX-lea, migrația umană a cunoscut o amploare remarcabilă. Astfel, între anii 1870 si 1924, milioane de persoane din estul și sudul Europei , regiuni mai slabe din punct de vedere economic, s-au îndreptat spre continentul american, aflându-se în căutarea unei vieți mai bune. Primul Război Mondial a avut un impact puternic asupra evoluției valurilor migraționiste, astfel că , un număr substanțial de persoane și-au căutat bunăstarea și securitatea înafara țării de origine.

După cel de-al Doilea Război Mondial, evoluția fluxurilor migraționiste a fost marcată de mai multe etape, diferite ca structură și tendințe. O prima etapă este cuprinsă între anii 1950-1970 și s-a caracterizat printr-o creștere vertiginoasă a fluxurilor migratorii către statele vest- europene, creștere determinată de cerințele de refacere și reconstrucție economică a Europei. Stocul migrator a forței de muncă a crescut considerabil spre sfârșitul anilor `50 si începutul anilor `60. Cu toate că între anii 1966-1967 s-a înregistrat o diminuare a fluxurilor migraționiste, numărul celor aflați în căutarea unui loc de muncă mai bine remunerat decât în țara de origine s-a menținut la un nivel înalt. Această sporire accentuată a stocului migrator a determinat țările membre OECD să adopte măsuri în privința reducerii cererii pentru forța de muncă străină.

Nu a fost nevoie de un efort prea mare în această direcție, deoarece perioada crizelor economice dintre 1970 și prima jumătate a anilor 1980 datorate creșterii prețului petrolului a determinat restrângerea activității economice, ceea ce a atras după sine reducerea ofertei de locuri de muncă. Majoritatea țărilor au încercat să reducă imigrația, guvernele aplicând politici în vederea încurajării migranților să se întoarcă în țările lor de origine.

A urmat apoi o scurtă perioadă de stabilitate a valurilor migraționiste. Astfel , anii `80 s-au caracterizat printr-o creștere ușoară a stocului migrator, creștere influențată într-o mare parte și de încheierea unor acorduri între statele membre ale Uniunii Europene privind libera circulație a forței de muncă. Tot în această perioadă se remarcă creșterea interesului pentru atragerea forței de muncă calificată , scăzând în același timp interesul pentru lucrătorii necalificați.

Cea de-a treia etapă a migrației , care a început la sfârșitul anilor `80 s-a caracterizat printr-o creștere remarcabilă a numărului de migranți ilegali, dispuși să accepte orice fel de muncă. De asemenea, această perioada s-a manifestat și prin apariția unor noi arii geografice de destinație a forței de muncă, precum Australia și Nouă Zeelandă , alături de Statele Unite ale Americii și Canada.

Anii `90 au fost marcați de prăbușirea sistemului comunist , ceea ce a determinat o creștere substanțială a fluxurilor migraționiste dinspre țările din Europa Răsăriteană către Vestul Europei. În acest context, țări precum Italia, Spania, Grecia , Portugalia, țări remarcate ca furnizoare de forță de muncă ieftină se transformă treptat în țări de imigrație. Ulterior, accentuarea fluxurilor migratorii est-vest a fost facilitată și de aderarea la Uniunea Europeană a unor țări din rândul fostelor state socialiste.

Primul deceniu al secolului XX s-a manifestat printr-o atenție deosebită acordată forței de muncă calificată ,astfel că ponderea imigranților calificați în totalul migranților a crescut în majoritatea statelor dezvoltate, inclusiv cele din emisfera occidentală. Principalul motiv care determină migrația forței de muncă calificate îl reprezintă diferențele salariale dintre țările dezvoltate din punct de vedere economic și cele mai slab dezvoltate (emitente ale fluxurilor migraționiste). Sectorul sanitar rămâne fără îndoială, domeniul în care s-a manifestat cea mai accentuată migrație a forței de muncă calificată. Conform unui raport efectuat de Organizația Mondială a Sănătății, în anul 2006 se înregistrau peste 4 milioane de lucrători în sectorul sănătății în alte țări decât țările de origine: 2.360.000 cadre medicale și 1.890.000 personal auxiliar.

Criză economică globală izbucnită în anul 2007 a afectat toate țările lumii, iar transformările suferite de economiile acestora au avut consecințe asupra pieței muncii, și în special asupra migrației internaționale a forței de muncă.

Astfel, în SUA , rata șomajului a crescut cu 3.3 puncte procentuale pe parcursul a 12 luni, atingând în februarie 2009 un nivel de 8,1%. De asemenea, economia americană a suferit o pierdere a aproximativ 2,6 milioane de locuri de muncă în 2008, acesta fiind cel mai mare declin înregistrat din 1945 încoace.

De asemenea, în Uniunea Europeana s-au înregistrat creșteri notabile ale ratei șomajului.

Figura 1.2.

Evoluția ratei șomajului în UE-28 , perioada 2004-2015

Sursa: Eurostat

Deși între anii 2004-2008, rata șomajului a înregistrat o scădere mai mare de 2 puncte procentuale, de la 9,3% la 7 %, criza economică globală din anul 2007 a generat o gravă deteriorare a situației. Începând cu anul 2008, se constată creșteri continue ale ratei șomajului în UE-28, astfel că pe parcursul a cinci ani, până în 2013, s-a înregistrat o creștere a ratei șomajului de 3,9 puncte procentuale, aceasta atingând un nivel de 10,9 % în anul 2013. Cea mai mare creștere a ratei șomajului față de anul precedent a fost de 2 puncte procentuale, înregistrată în anul 2009, când s-a ajuns la o valoare de 9 %. Începând cu anul 2014, se constată o diminuare a ratei șomajului, aceasta ajungând în anul 2015 la 9,4%.

Conform rapoartelor efectuate de OECD, efectele crizei globale asupra pieței muncii diferă de la o țară la alta, iar impactul asupra migrației este mai accentuat tocmai în acele țări în care recesiunea a început mai devreme (Irlanda, Spania, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii). În aceste țări, de la declanșarea crizei, rata șomajului pentru lucrătorii imigranți a fost în mod constant mai mare decât rata șomajului populației autohtone.

Potrivit Organizației Internaționale pentru Migrație, impactul crizei economice actuale asupra fluxurilor migraționiste s-a manifestat în cinci modalități diferite. În primul rând, este cât se poate de evident că milioane de migranți și-au pierdut locurile de muncă în urma crizei economice. Astfel, din 2007 și până în 2011, criza financiară a dus la dispariția a aproximativ 13 milioane de locuri de muncă. Deși a afectat atât migranții cât și localnicii, a avut un impact mai puternic asupra primei categorii, aceasta fiind concentrată în zonele mai vulnerabile la recesiune ale economiei.

În al doilea rând, numărul migranților nu a scăzut așa cum era de așteptat. Explicația constă în situația economică mult mai dificila din țările de origine, care i-a determinat pe migranți să rămână în țara de destinație, deși o mare parte dintre aceștia sși-au pierdut locurile de muncă.În al treilea rând, migranții au continuat să ocupe locurile de muncă refuzate de localnici din pricina salariilor mult prea mici. În al patrulea rând, criza a condus la o oarecare diminuare a numărului de migranți ilegali. În al cincilea rând, transferurile de venituri efectuate de migranți au înregistrat o oarecare scădere pe timpul crizei.

Tabelul 1.4.

Rata de creștere a remitențelor față de anul precedent, pe regiuni (%)

Sursa: Banca Mondială

Astfel, remitențele au înregistrat un trend descendent începând cu a doua jumătate a anului 2008, după o creștere notabilă în perioada 2007-2008. După cum se observă în Tabelul 1.4., cu excepția Asiei de Sud, care a înregistrat o creștere a remitențelor de 4,6%, în anul 2009, se remarcă o diminuare a valorii remitențelor în toate regiunile lumii, scăderea cea mai mare fiind înregistrată în Europa și Asia Centrală (-20,1%). În anul 2010, Europa și Asia Centrală a avut o rată de creștere a remitențelor negativă, de -0,9%. Cu excepția acestei regiuni, în toate celelalte s-au înregistrat creșteri pozitive ale valorii remitențelor, cea mai mare creștere fiind atinsă în Asia de Est și Pacific( 20,1%) și Orientul Mijlociu și Africa de Nord (19,4%). In anul 2011 s-au înregistrat doar creșteri pozitive, ce au variat de la 4,5% în Africa Sub-Sahariană și până la 18,4% în Asia de Sud. În anul 2012, valoarea remitențelor a scăzut cu 0,4% în Africa Sub-Sahariană , dar a înregistrat evoluții ascendente în celelalte regiuni, cea mai mare rată de creștere fiind atinsă în Orientul Mijlociu și Africa de Nord (10,8%). În perioada 2013-2015, se remarcă o rată de creștere a remitențelor pozitivă în toate regiunile. Cele mai mari valori au fost înregistrate în Europa și Asia Centrală, și anume 10,8% în anul 2013, o creștere de 10,3% în anul 2014 și 11,2% în anul 2015.

Impactul economic al migrației internaționale a forței de muncă

Migrația internațională a forței de muncă este un fenomen complex, cu o multitudine de consecințe asupra economiilor statelor implicate, motiv pentru care analiza beneficiilor și a costurilor pe care le incumbă nu poate fi analizată cu ușurință. Datorită numeroaselor sale aspecte, migrația rămâne o temă controversată și de aceea este necesar să se analizeze impactul acestui fenomen atât asupra țărilor de origine a emigranților, cât și asupra țărilor de destinație.

Efectele migrației internaționale a forței de muncă prin prisma transferurilor de fonduri

Unul dintre principalii indicatori ce caracterizează intensitatea fluxurilor migraționiste pe plan internațional , îl constituie, fără nicio îndoială, nivelul transferului de venituri de către migranți către țările lor de origine. Cu un impact puternic asupra economiilor țărilor „exportatoare” de forță de muncă, cea mai mare parte a acestor transferuri se îndreaptă către țările în dezvoltare, care acumulează aproximativ 35-40% din totalul sumelor repatriate.

Figura 2.1.

Transferul de venituri către țările în dezvoltare, perioada 2005-2015

Sursa: OECD, International Migration Outlook 2015

Dupa cum se observă, în ultimul deceniu, transferul de venituri către țările în dezvoltare a cunoscut o evoluție ascendentă, astfel încât, pe parcursul a 10 ani, valoarea acestora s-a dublat. Dacă în anul 2005, valoarea remitențelor către țările în dezvoltare era de 192 miliarde USD, în anul 2015, ele au atins un nivel de 440 miliarde USD. Singura creștere negativă în ultimul deceniu a fost înregistrată în anul 2009, când valoarea remitențelor a scăzut de la un nivel de 325 miliarde USD înregistrat în anul 2008 la 307 miliarde USD.

În ceea ce privește principalele țări receptoare de remitențe, în anul 2014, pe primul loc se clasa India, cu o valoare de 70 de miliarde USD, cea mai mare parte dintre acestea având ca țară de origine Emiratele Arabe, Statele Unite ale Americii și Arabia Saudită. La o mică diferență, pe următorul loc se situează China, cu 60 miliarde USD. Filipine, țără situată pe locul trei, a înregistrat o valoare de 25 miliarde USD, adică aproximativ o treime din nivelul atins de India. Următoarele țări din clasamentul statelor receptoare de remitențe sunt Mexic (cu 22 miliarde USD), Nigeria ( cu 21 miliarde USD), Egipt (cu 18 miliarde USD), Franța (cu 16 miliarde USD), Germania (cu 11 miliarde USD) și Belgia( cu 10 miliarde USD). Se poate constata că în acest clasament apar și state dezvoltate, ceea ce înseamnă că o parte din cetățenii lor, în special cei cu o pregătire înaltă, emigrează în alte țări pentru a presta diferite activități economice.

Figura 2.2.

Principalele țări receptoare de remitențe în anul 2014

Sursa:World Bank, Remittences to developed countries 2014

Remitențele constituie, fără îndoială o sursă importantă de capital pentru țările în dezvoltare, astfel că, în unele țări, ponderea transferurilor de venituri în PIB este destul de semnificativă.

Figura 2.3.

Clasamentul țărilor cu cea mai mare pondere a remitențelor în PIB în 2014

Sursa: World Bank

În anul 2014, pe primul loc în topul țărilor cu cea mai mare pondere a remitențelor în PIB se situează Tadjikistan, cu un procent de 41,7%. Pe următorul loc se clasează Republica Kârgâzstan cu o pondere de 30,3%. Pe locul trei este o țară europeană și anume Moldova, care a înregistrat o pondere de 26,2%. Alte țări cu o pondere mare a remitențelor în PIB sunt Liberia (24,6%), Haiti (22,7%), Armenia (17,9%), Honduras (17,4%) și Lesotho (17,4%). Se poate constata totuși, că deși țările mari sunt cele care au un nivel mai ridicat al intrărilor de remitențe, ponderea acestor remitențe în PIB este mai semnificativă în țări mai mici, pentru că acestea au un PIB mai mic și transferurile de fonduri ocupă o pondere mai mare în economia lor. Astfel, în India care este principala țară receptoare de remintențe ,ponderea acestora în PIB este de doar 3,4%. Valori mult mai mici se înregistrează în țări dezvoltate precum Germania (0,5%), Franța (0,9%) și Belgia (2,2%).

Având în vedere toate aspectele menționate anterior, este evident că impactul transferurilor de fonduri de către migranți spre țările din care provin nu poate fi trecut ușor cu vederea. Multe studii au avut în vedere influența remitențelor asupra reducerii sărăciei din țările receptoare. Deși concluziile diferă de la o țară la alta, în funcție de o mulțime de factori, estimările recente arată că o creștere de 10% a acestor transferuri în produsul intern brut al țărilor în curs de dezvoltare determină o scădere cu 1,6% până la 3,5% a proporției populației aflată în sărăcie. De asemenea, o creștere de 10% a numărului de migranți atrage după sine o scădere de 1,9% a numărului de persoane care trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi. Un studiu realizat asupra a 77 de state, a evidențiat faptul că remitențele determină diminuarea sărăciei în țările receptoare, dar impactul este mai important în acele țări în care ponderea remitențelor în PIB este mai mare de 5%. În aceste țări, în medie, o creștere de 10% a remitențelor determină o reducere de aproximativ 3,5% a sărăciei. De exemplu, în cazul Indiei, statisticile arată că o creștere de 10% a ponderii remitențelor în PIB generează o scădere de 1,7% a ratei sărăciei. Și în cazul altor țări în dezvoltare se consideră că transferurile de venituri de către migranți spre țările lor de origine sunt asociate cu o scădere semnificativă a ratei sărăciei, printre care Uganda (11%), Bangladesh (6%) și Ghana (5%).

Totuși, și remiterile de fonduri pot juca un dublu rol. Totul depinde de modul în care sunt folosite, deoarece, în ciuda diferențelor dintre statele lumii, există și anumite asemănări din punct de vedere al priorității utilizării remitențelor. Așadar, dacă transferurile de fonduri sunt investite productiv, creându-se locuri de muncă, atunci ele pot sa dezvolte un efect multiplicator în economie, cu consecințe directe și indirecte asupra creșterii economice. Consumurile neproductive nu stimulează, însă , decât într-o foarte mică măsură dezvoltarea unor sectoare economice. Și în acest caz trebuie analizat dacă remitențele sunt cheltuite pe mărfuri importate sau pe bunuri locale.

Astfel, se constată că aproximativ 70% din totalul transferurilor de venituri sunt destinate consumului casnic propriu-zis ( alimente, medicamente, cheltuieli de întreținere a locuinței, alte servicii esențiale precum apă, curent electric, gaze etc). Restul de 30% este orientat spre confortul casnic (mobilă, telefoane), apoi sănătate și educație, dar și spre uz casnic pe termen lung și nu în ultimul rând, pentru economii și pentru investiții . Atunci când transferurile de venituri sunt utilizate pentru investiții, ele atrag după sine efecte multiplicatoare mai largi,fiind sustenabile în timp, în calitate de creatoare de valoare adăugată nouă.

Figura 2.4.

Ordinea priorităților în consumul remitențelor

Sursa: UNCTAD, Maximizing the Development Impact of Remittances 2013

Cu toate că majoritatea studiilor susțin ideea conform căreia transferurile de venituri determină creșterea economică a țărilor mai puțin dezvoltate și contribuie, într-o oarecare măsură la reducerea gradului de sărăcie, unii specialiști afirmă că remitențele au, totuși și efecte negative. În primul rând, transferul masiv de fonduri de către migranți spre țările lor de origine determină aprecierea peste măsură a monedei naționale, cu consecințe negative asupra sistemului prețurilor. Un exemplu în acest sens îl constituie evoluția pieței imobiliare. Pe de altă parte, beneficiarii acestor fonduri nu mai fac efortul de a munci, reducându-se astfel rata de participare a forței de muncă pe piața muncii. Dimpotrivă, în cazul deprecierii monedei naționale, primii afectați vor fi exportatorii , care își vor restrânge producția și posibilitățile de creare de locuri de muncă.

Impactul economic al migrației forței de muncă calificate

Unul dintre cei mai importanți factori de producție este, fără îndoială, capitalul uman, motiv pentru care pierderea sau deteriorarea acestuia echivalează cu slăbirea capacității de a crea mai multă valoare adăugată. Atunci când vorbim de personal calificat, consecințele sunt mult mai accentuate. Astfel , putem afirma că un aspect negativ al migrării pentru țările emițătoare de forță de muncă îl reprezintă brain-drain-ul sau „exodul creierelor”, fenomen ce constă în emigrarea cadrelor înalt calificate. Acest „exod al creierelor” constituie o pierdere pentru țara de origine a migranților, deoarece aceasta nu mai poate beneficia de rezultatele investițiilor în formarea acestor cadre cu educație superioară. Situația este cu atât mai grava în acele țări în care învățămantul este subvenționat de stat într-o proporție foarte mare.

„Migrația creierelor” vizează largi categorii profesionale valoroase precum ingineri, profesori, cercetători etc, însă cele mai accentuate ponderi sunt înregistrate în sectorul sanitar. Astfel, conform statisticilor, în țări precum Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Canada sau Noua Zeelanda, un doctor din patru este originar din altă țară. Aproximativ 12% din medicii instruiti în India profesează în Marea Britanie. În Ghana, doar 35% din absolvenții din sectorul sanitar rămân în țară. În cazul continentului african, statisticile indică faptul că aproximativ 19% din totalul medicilor activează în alte state precum: Australia, Canada, Belgia, Franța și, bineînțeles Statele Unite ale Americii. În urma acestei migrații excesive a cadrelor medicale calificate, în multe state s-au înregistrat deficite cronice de personal , cele mai afectate fiind statele din Africa Sub-Sahariană și Asia de Sud-Est.

În multe țări OECD, ponderea medicilor străini în totalul medicilor atinge valori remarcabile. De exemplu, în anul 2008, acest procent a variat de la 1% în Polonia până la 39% în Noua Zeelandă. Procente înalte au fost, de asemenea, înregistrate în Marea Britanie și Irlanda, unde aproximativ o treime din totalul medicilor provenea din străinătate. În Australia și Statele Unite ale Americii acest procent a fost 23% și respectiv 26%.

Figura 2.5.

Ponderea medicilor imigranți în totalul medicilor, în anul 2008

Sursa: OECD, Health at a Glance 2015

Ponderea asistenților medicali imigranți în total a fost mai mica comparativ cu cea a medicilor. În Suedia , de exemplu, s-a înregistrat un procent de 3% în cazul asistenților medicali, cu mult mai mic decât cel înregistrat în cazul medicilor, de 18%. Situația a fost similară în majoritatea țărilor OECD, cu excepția Irlandei, unde ponderea asistenților medicali imigranți a fost de 47%, mai mare decât cea înregistrată în cazul medicilor, de 36%.

Figura 2.6.

Ponderea asistenților medicali imigranți în total, în anul 2008

Sursa: OECD

Din analiza efectelor generate de migrația forței de muncă calificată asupra statelor emitente rezultă că fenomenul are efecte negative remarcabile și ireversibile în acele țări din care emigrează peste 20% din personalul calificat. Totuși, unii specialiști afirmă că aceste efecte negative ar putea fi compensate de efectele favorabile ale migrației asupra creșterii economice , ca urmare a feedback-ului creat prin transferurile de fonduri îi prin reintoarcerea în țara de origine a unei părți din forța de muncă. Totuși această teorie nu a putut fi demonstrată, pentru că, deși fondurile trimise de migranți reprezintă pentru unele țări în dezvoltare o importantă sursă de capital extern, ele ajută populația doar să își mențină nivelul consumului existent. În cazul țărilor slab dezvoltate, nici nu se poate vorbi despre o compensare a impactului negativ al brain-drain-ului prin transferurile de fonduri.

Unii specialiști consideră, totuși, că migrația forței de muncă calificată poate aduce beneficii țărilor de origine. În acest caz, se pune accent pe cunostințele de know-how dobândite de emigranți în străinătate, a ideilor antreprenoriale și de management. Forța de muncă este privită astfel ca un „produs pentru export”, iar reîntoarcerea acesteia în țara de origine după o anumită perioadă de timp ar conduce la fenomenul de brain-gain. Din păcate, însă, numărul celor care revin în țările de origine este foarte mic, iar , pe de altă parte, personalul calificat este productiv tocmai în acele țări industrializate, cu un potențial tehnologic ridicat.

În ceea ce privește țările receptoare ale forței de muncă calificate, studiile arată că fenomenul „migrației creierelor” are efecte negative, deoarece, pe termen lung se constată neglijarea propriilor sisteme educaționale. Acest fapt este generat de ușurința cu care cererea de specialiști poate fi suplinită din străinătate. Astfel, cheltuielile efectuate în domeniul educației se diminuează, ceea ce are consecințe negative asupra procesului de inovare și de adoptare de noi tehnologii.

Pe de altă parte, fenomenul de brain-drain poate avea și efecte pozitive asupra țărilor de destinație, prin prisma faptului că are loc o creștere a ratei inovațiilor și implicit crește nivelul productivității muncii. De exemplu, în cazul Statelor Unite ale Americii, creșterea cu 1,3% a ponderii imigranților universitari a condus la creșterea numărului de patente cu aproximativ 15%. Totuși, trebuie să ținem cont de faptul că Statele Unite ale Americii s-a remarcat întotdeauna prin capacitatea de a atrage un număr mare de talente, atât datorită calității studiilor universitare, cât și datorită infrastructurii de cercetare foarte performantă.

Influența generată de migrația internațională a forței de muncă asupra nivelului salariului și ratei șomajului

În ceea ce privește consecințele migrației internaționale a forței de muncă asupra salariilor, se ajunge la concluzia că migrația are un rol esential. Este bine cunoscut faptul că, în țările slab dezvoltate, cea mai mare parte a forței de muncă are un salariu foarte mic, în timp ce doar un număr mic de anagajați dispun de salarii mai mari. În statele bine dezvoltate, situația este exact invers, majoritatea muncitorilor având salarii relativ mari. Această diferență poate fi explicată prin simpla relație dintre cerere și ofertă. În țările slab dezvoltate, forța de muncă este prea mare, iar cererea prea mică, iar în statele dezvoltate cererea este destul de ridicată, dar forța de muncă este insuficientă. Astfel, imigrația permite țărilor receptoare să susțină anumite activități economice pe care piața internă a muncii nu le poate acoperi. De asemenea, imigranții provenind din țări slab dezvoltate sunt dispuși să lucreze pe un salariu pe care cetățenii proprii ai țărilor dezvoltate îl consideră mult prea mic. Acest lucru conduce la scăderea nivelului salariilor în țările receptoare, fenomen numit dumping social. Totuși, studiile referitoare la efectele migrației asupra nivelului salarial arată că impactul este destul de nesemnificativ. Astfel, s-a ajuns la concluzia că o creștere de 1% a numărului de imigranți conduce la o scădere a nivelului salariului de aproximativ 0,12%. Alte analize însă, corectează aceste afirmații, demonstrând că în unele țări migrația are un efect semnificativ asupra salariilor. De exemplu, în Statele Unite ale Americii, o creștere de 1% a lucrătorilor imigranți dintr-un anumit segment al pieței forței de muncă generează o diminuare a salariilor de aproximativ 0,3-0,4%.

În țările „exportatoare” de forță de muncă situația este opusă: pentru că o parte a forței de muncă emigrează, resursele umane rămase sunt mai puține și , în mod evident, mai scumpe, ceea ce generează o creștere a salariilor în țările de origine a emigranților.

Un alt aspect de mare importanță în ceea ce privește impactul economic al migrației internaționale a forței de muncă îl constituie legătura dintre fenomenul migraționist și șomaj. Se pornește de la ideea că valurile masive de migranți ar genera o creștere a ratei șomajului populației locale a țărilor receptoare. Totuși, majoritatea studiilor arată că o eventuală creștere a ratei șomajului este determinată de cu totul alți factori, imigrația având o influență destul de mică sau chiar nulă. Analizele efectuate la nivelul continentului european au demonstrat că o creștere de 10% a ponderii imigranților a generat o scădere a gradului de ocupare a forței de muncă în rândul cetățenilor rezidenți de aproximativ, 0,5% , deci destul de nesemnificativă.

În ceea ce privește statele emițătoare, efectul este , în general, de diminuare a ratei șomajului, ca urmare a posibilității cetățenilor de a-și găsi un loc de muncă pe teritoriul unui alt stat. În urma unui studiu ce analizează situația țărilor din Uniunea Europeană s-a ajuns la concluzia că o creștere de 10% a numărului de emigranți ar determina o scădere a ratei șomajului de aproximativ 5%.

Migrația internațională a forței de muncă în România

3.1. Evoluția fluxurilor emigraționiste din România

Migrația a devenit un fenomen manifestat la nivel global, ce afectează toate statele lumii. În România, migrația este de dată relativ recentă, dar cu toate acestea, ea a reușit să aibă un impact destul de important asupra societății actuale. Migrația pentru muncă a înregistrat o evoluție ascendentă în România după 1989, odată cu căderea sistemului comunist, ca rezultat al unei situații economice precară provocată de perioada de tranziție, precum și determinată de atractivitatea țărilor din Europa Occidentală.

Figura 3.1.

Emigrația în România în perioada 1990-2014

Sursa: Institutul Național de Statistică

În urma analizei fluxurilor migraționiste se pot distinge trei mari etape în migrația românească după căderea blocului comunist. O prima etapă este cuprinsă între anii 1990-1992 și a avut la bază motivația etnică. Astfel, această perioadă s-a caracterizat prin fluxuri migraționiste provenind din zone cu o concentrare etnică ridicată ( îndeosebi Transilvania) și având ca principale destinații Germania și Ungaria.

Tabelul 3.1.

Țările de destinație ale românilor în prima etapa a evoluției migrației (1990-1992)

Sursa: Institutul Național de Statistică

După cum se observă, în anul 1990, numărul total de emigranți din România este de 96.929, dintre care o pondere de 68,2% au avut ca țară de destinație Germania, iar o pondere de 10,9% au plecat spre Ungaria. În anul 1991, numărul emigranților a scăzut dramatic, ajungând la jumătatea nivelului înregistrat în anul precedent. Dintre aceștia, un numar de 20.000, adică 45,2% din total s-au îndreptat către Germania, în timp ce Ungaria a fost țara de destinație pentru 10% din numărul total de emigranți. În 1992, numărul emigranților a continuat să scadă la aproximativ 31 mii, dintre care 44,3% au emigrat către Germania, însă a crescut ponderea celor ce s-au îndreptat spre Ungaria și anume 15,2% din total.

Cea de-a doua perioadă s-a caracterizat prin intensificarea fluxurilor migraționiste având ca destinație țări precum Statele Unite ale Americii și Canada, înregistrându-se însă scăderi în rândul migrației către țările europene.

Tabelul 3.2.

Țările de destinație ale emigranților români în cea de-a doua perioadă

a migrației românești ( 1993-2000)

Sursa: Institutul Național de Statistică

După cum se observă, în perioada 1993- 1998 Germania se menține ca lider din punct de vedere al destinațiilor preferate de forța de muncă românească, începând cu anul 1996, numărul celor care se îndreaptă către această țară scăzând substanțial, ajungând în anul 2001 la un număr de 854 de persoane, ceea ce înseamnă o pondere de 8,6%, mult mai mică comparativ cu cea ce 37,2% înregistrată în anul 1993. În cazul Ungariei situația este similară, astfel că de la un număr de 3.674 de persoane înregistrat în anul 1993, s-a ajuns la un număr de 680 în 2001. Pe de altă parte, se observă accentuarea numărului de imigranți români către Statele Unite ale Americii, care în anul 1999 a fost țara către care au emigrat cei mai mulți români și anume o pondere de 18,9%, dar și către Canada, care în anul 2000 a fost destinație pentru aproximativ 2.500 de români.

Cea de-a treia etapă a migrației românești, cuprinsă între 2001 si 2007, s-a caracterizat printr-o creștere rapidă în migrația circulară și o întoarcere a românilor din țările membre ale acordului Schengen, ca rezultat al eliminării vizelor din acest spațiu în ianuarie 2002. În acest context, principalele țări către care eu emigrat românii sunt Italia (cu 40% din totalul emigrațiilor pentru muncă) și Spania (cu un procent de 18%), urmate de Israel (6%), Germania( 5%) și Ungaria (5%).

A patra etapă a început in anul 2007 și a fost marcată de aderarea României la Uniunea Europeană, când a avut loc o diminuare a fluxurilor emigraționiste conform datelor referitoare la emigrația legală și definitivă. Este posibil ca numărul emigranților legali să înregistreze valori mai mici comparativ cu anii anteriori deoarece, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, numărul emigranților este mai greu de controlat datorită dreptului de circulație. Pe de altă parte, această diminuare a fluxurilor emigraționiste poate fi motivată și de creșterea economică din România din anii 2006-2007 și a unei stagnări a pieței forței de muncă din Italia și Spania, principalele țări către care se îndreaptă emigranții români în această perioadă. De exemplu, Spania se caracterizează printr-o cerere de locuri de muncă mai mare decât oferta, motiv pentru care românii găsesc din ce în ce mai greu un loc de muncă. Un caz particular este cel din domeniul construcțiilor, unde muncesc foarte mulți români. În anii 2006-2007, acest sector era în plină ascensiune în România datorită creșterii economice, dar care se caracteriza printr-o perioadă de stagnare în Spania.

Astfel, se poate constata că numărul emigranților români s-a menținut la valori mai reduse față de perioada de dinaintea aderării la Uniunea Europeană, în anul 2010 înregistrându-se un nivel de aproximativ 7.900 de emigranți. Începând cu anul 2011, numărul emigranților români a înregistrat un trend ascendent, care s-a menținut până în anul 2013, când numărul românilor care au părăsit țara a fost de 19.056. În anul 2014, a avut loc din nou o importantă scădere a numărului de emigranți români, la aproximativ 11.200.

Așadar, etapele emigrației românești după căderea comunismului pot fi reprezentate schematic precum în Figura nr. 3.2.

Figura nr. 3.2.

Etapele emigrației românești după anul 1989

Profilul emigranților români

Profilul emigranților români după grupa de vârstă

În ceea ce privește vârsta emigranților români, se constată că în anul 1992, o pondere de 46,5% era ocupată de cei cu vârsta între 26-50 de ani. Persoanele sub 25 de ani înregistrau o pondere de 35,4%, în timp ce persoanele peste 51 de ani au înregistrat o pondere de doar 18,1% din total. Între anii 1993-1999, procentul emigranților cu vârsta sub 25 de ani crește, ajungând la valori foarte apropiate de cel al persoanelor cu vârsta cuprinsă între 26 și 50 de ani. Singurele excepții sunt în anii 1996 si 1997, când persoanele sub 25 de ani înregistrează o pondere de doar 33,5%, respectiv 32,2%, mai mici față de cele înregistrate în cazul emigranților cu vârsta între 26-50 de ani, de 52,9% respectiv 54,1%. Ponderea emigranților peste 51 de ani a înregistrat și în această perioadă valori reduse, sub 20%. După anul 2000, cel mai important segment de populație emigrantă este cel al persoanelor cu vârsta între 26-50 de ani, acesta atingând în anul 2006 o pondere maxima de 72,2%. În anul 2011, numărul emigranților sub 25 de ani a înregistrat o creștere, ajungând la o pondere de 41,4%, tendință ce s-a manifestat și în anii următori.

Tabelul 3.3

Numărul emigranților români după grupa de vârstă, perioada 1992-2014

Sursa: Institutul National de Statistică

Profilul emigranților români după sex

Profilul românilor care emigrează în alte țări respectă structura populației țării după variabila sex. Astfel, în primul val de emigrație (1990-1994), ponderea este mai mare în cazul femeilor( 52% din total) decât în cazul barbaților, care înregistrează un procent de 47%. Singura excepție este în anul 1992, când femeile înregistrează o pondere de 48,4% din total. Între anii 1994-1995 are loc o creștere a procentului de femei emigrante, însă în anii următori se revine la proporțiile inițiale, ponderea în cazul femeilor rămânând în continuare mai mare decât cea a bărbaților. După intrarea în spațiul Schengen, în cel de-al treilea val de emigrație ponderea femeilor care emigrează este din ce în ce mai mare, ajungând la un maxim de 64,9% în anul 2008.

Tabelul 3.4.

Numărul emigranților români în funcție de sex, perioada 1990-2014

Sursa: Institutul Național de Statistică

Profilul emigranților români după naționalitate

Din punct de vedere al naționalității, se remarcă caracterul etnic din primul val de emigrație românesc, unde pe lângă români, germanii și maghiarii ocupă o pondere semnificativă. În anul 1990, se constată chiar că ponderea emigranților de naționalitate germană este de 61,9% din total, mult superioară celei din cazul emigranților de naționalitate română, de 24,6%. În cea de-a doua perioadă de emigrație, emigranții de naționalitate română ocupă o pondere semnificativă în total ( 90,9% în anul 2001), fiind urmați la o distanță foarte mare de maghiari și unguri. După acest val de emigrație, ponderea celorlalte minorități se reduce treptat, ajungându-se în anul 2012 la o emigrație specifică doar românilor.

Tabelul 3.5.

Numărul emigranților români după naționalitate, perioada 1990-2012

Sursa: Institutul Național de Statistică

3.1.2. Țările de destinație ale emigranților români

În ceea ce privește destinațiile preferate de emigranții români, acestea s-au modificat în timp. Astfel, la începutul anilor 90, principalele țări de destinație au fost Turcia și Israel. Conform statisticilor, în perioada 1990-1995, aproximativ 20% din emigranții români s-au îndreptat către Israel. În această perioadă, Germania, Italia și Ungaria au fost destinații de rang secund. În cea de-a doua etapă a migrației cuprinsă între 1996-2001, Italia devine centru de atracție pentru forța de muncă românească, Israelul trecând pe locul doi în topul preferințelor. Începând cu anul 2002, clasamentul se schimbă din nou. Principala țară de destinație este Italia (către care se îndreaptă în acea perioadă aproximativ 50% din totalul emigranților români), urmată de Spania, cu o pondere de aproximativ 25%. După ce au testat condițiile de lucru din diverse țări de destinație, emigranții români se decid în principal pentru două țări de limba latină și anume Spania și Italia. Conform Institutului Național de Statistică, în anul 2014, un procent de 27,1% din emigranții români s-au îndreptat către Spania, iar un procent de 13,8% au preferat Italia. Motivul pentru care românii decid să emigreze către aceste țări este nivelul de trai superior. Conform statisticilor, PIB/cap de locuitor al României este de 50% din media UE, în timp ce în cazul Spaniei acesta ajunge la 96%.

3.2. Imigrația în România

După căderea comunismului în anul 1989, în România a început să se manifeste fenomenul de imigrație, cu toate că față de alte țări România nu s-a confruntat cu fluxuri masive de imigranți. Astfel, în anul 1991, numărul imigranților veniți în România era de 1.602 persoane, dar a înregistrat creșteri , cu unele fluctuatii de la un an la altul. Între anii 1991-2002, cel mai mare nivel al numărului de imigranți a fost atins în anul 1998 ( 11.907 persoane, cu aproximativ 80,4% mai mult față de anul anterior, dar de aproape 7,5 ori mai mult față de valoarea înregistrată în 1991). În anul 2002 are loc o scădere a numărului de imigranți la 6.582 de persoane ( cu 36,4% mai puțin față de anul 2001), scădere ce s-a menținut și pe parcursul următorilor doi ani. Începând cu anul 2005, numărul imigranților a evoluat din nou pe un trend ascendent, cu o singură excepție în anul 2009. După anul 2010, numărul imigranților veniți în România a crescut considerabil, ajungând în anul 2014 la un nivel de 36.644 de persoane.

Figura 3.3

Imigrația în România în perioada 1991-2014

Sursa: Organizația Internațională pentru Migrație

În ceea ce privește țările de proveniență a imigranților, în primul val de imigrație cea mai mare parte a persoanelor care au venit în România proveneau din Turcia, China și alte țări arabe precum Liban sau Siria, fiind motivate de legislația atractivă pentru inițierea unor afaceri. După anul 2002, când legislația din România devine mai severa din punct de vedere a condițiilor de inițiere a unei afaceri, numărul imigranților ce provin din aceste țări a început să scadă. În aceeași perioadă, a crescut numărul refugiaților din Afganistan și Irak. Începând cu anul 2007, s-a remarcat o creștere a numărului de imigranți provenind din China și India.

Totuși, principala țară de proveniență a imigranților din România rămâne, fără nicio îndoială, Republica Moldova, aceasta furnizând între 27,9% (în anul 2011) și 83,9% (în anul 2013) din numărul total de imigranți care și-au stabilit domiciliul în România. Intrările de imigranți din Republica Moldova în România a fost favorizat în principal de modificările legislative din anul 1991 care considerau migrația cetățenilor moldoveni ca o formă de repatriere.

Astfel, numărul imigranților provenind din această țară a înregistrat evoluții remarcabile începând cu anul 1997, când s-a atins un nivel de aproape 10 ori mai mare față de anul anterior. Valorile mari s-au menținut și pe parcursul următorilor ani, până în 2003, când numărul imigranților din Republica Moldova a înregistrat o scădere substanțială. Totuși, analizând ponderea imigranților moldoveni în totalul imigranților, se constată că procentele sunt în continuare destul de mari (57,5% în anul 2003). Începând cu anul 2011, numărul imigranților din Republica Moldova înregistrează din nou creșteri substanțiale, atingând un nivel de aproape 9.000 de persoane în anul 2011, valoare ce va continua să crească până în 2014, când se ajunge la 20.125 de imigranți, adică 54,9 % din total.

Tabelul 3.6.

Numărul imigranților din Republica Moldova în România, în perioada 1996-2014

Sursa: Institutul Național de Statistică

3.3. Cauzele migrației românilor

Piața muncii din România a cunoscut în ultimii ani o evoluție fără precedent, caracterizându-se prin apariția unui complex de factori care determină populația românească să emigreze către alte țări, care le oferă posibilitatea de a-și împlini aspirațiile. Astfel, putem afirma că tendința semnificativă a emigrării este determinată, în principal de factori de natură economică și anume: nivel salarial scăzut comparativ cu alte economii, lipsa locurilor de muncă, nivelul de trăi scăzut și sărăcie.

Nivelul salarial scăzut

Deși salariul minim a înregistrat creșteri în ultimii ani, decalajul salarial dintre România și alte țări din Uniunea Europeana este notabil. Astfel, după cum se observă din tabel, România s-a clasat în anul 2015 pe locul 4 din punct de vedere al celor mai mici salarii minime din Uniunea Europeană, cu 218 euro pe lună. Se poate constata în Figura 3.4. că diferența dintre salariile minime din România și alte țări pe care emigranții români le preferă ca destinații sunt remarcabile : salariul minim este de patru ori mai mare în Spania, de șase ori mai mare în Marea Britanie și de aproape nouă ori mai mare în Germania.

Figura 3.4.

Salariul minim în Uniunea Europeană, în euro, în 2015

Sursa: Eurostat

Nivelul de trai

Calitatea vieții poate fi analizată raportând prețul unui pachet de bunuri și servicii la produsul intern brut al țării respective, utilizându-se o monedă națională comună numită standardul puterii de cumpărare(SCP). Comparând PIB-ul pe cap de locuitor exprimat în SPC al României, obținem o imagine de ansamblu a nivelului de trai comparativ cu celelalte țări din Uniunea Europeană.

Așadar, din Figura 3.5 se constată că România se află în anul 2014 pe penultimul loc în Uniunea Europeană din punct de vedere al nivelului de trai, fiind devansată doar de Bulgaria. Cu alte cuvinte, un român traiește la un nivel de trai de 55% din media Uniunii Europene.

Figura 3.5.

Indicele PIB/ cap de locuitor în SPC în anul 2014

Sursa: Eurostat, *SPC= standardul puterii de cumpărare

Sărăcia

Deși între anii 2008-2014 a fost una dintre țările din Uniunea Europeana care a înregistrat cele mai considerabile progrese în vederea reducerii riscului de sărăcie, acesta scăzând cu 4 puncte procentuale, România s-a situat în anul 2014 pe primul loc în Uniunea Europeană din punct de vedere al ratei sărăciei relative, înregistrând un procent de 25,4%.

După cum se observă din Tabelul 3.7., categoria cea mai afectată de riscul de sărăcie este cea a șomerilor, cu o rată ce variază între un minim de 72,2% înregistrat în anul 2009 și un maxim de 75,8% înregistrat în 2013. În ceea ce privește rata riscului de sărăcie a pensionarilor, se observă o îmbunatățire , aceasta ajungând de la 44,4% în 2009 la 35,9% în 2014, adică s-a înregistrat o scădere de 8,5 puncte procentuale. Rata de risc a sărăciei în cazul salariaților este mai redusă și a înregistrat o evoluție descendentă pe parcursul celor șase ani analizați, ajungând de la 23,3% în anul 2009 la 19% în anul 2014.

Tabelul 3.7.

Rata riscului de sărăcie a persoanelor de peste 18 ani, după activitatea principală,

în perioada 2009-2014

Sursa: Institutul Național de Statistică

Impactul economic al migrației forței de muncă în România

Impactul remitențelor asupra economiei românești

Motivul principal care determină cetățenii români să emigreze înafara granițelor țării este, la fel ca și în cazul celorlalte țări, dorința de a obține un venit mai mare decât cel pe care l-ar obține în țara de origine. România este pe locul 4 în topul țărilor din Uniunea Europeană cu cel mai mic salariu minim pe economie, de aproximativ 218 euro/lună, ceea ce determină foarte mulți români să prefere locuri de muncă din străinătate, mai bine remunerate decât în țara de origine. Cea mai mare parte din veniturile obținute de cetățenii români în străinătate este trimisă în țara sub formă de remitențe.

Astfel, în ceea ce privește remitențele trimise de emigranți, Romania s-a situat în anul 2014 pe locul 3 în Uniunea Europeană, cu 3.431 milioane USD, fiind devansată doar de Portugalia și Polonia.

După cum se observă în Figura 3.7., între anii 1994-1998, transferurile de venituri de către emigranții români au înregistrat valori modeste, ajungând la un nivel de 49 milioane USD în anul 1998. Începând cu 1999, valoarea remitențelor aproape s-a dublat față de anul precedent, atingând un nivel de 96 milioane USD. Între 1999-2004 se observă o temperare a dinamicii transferurilor de fonduri, cu menținerea unui trend ascendent, singura excepție fiind în anul 2003, când valoarea remitențelor a scăzut de la un nivel de 143 milioane USD înregistrat în 2002 la doar 124 de milioane USD. În anul 2005 a avut loc o creștere substanțială a transferurilor de fonduri către România, înregistrându-se un nivel de 4,708 milioane USD. Recordul a fost atins însa în anul 2008, anul declanșării crizei economice mondiale, când remitențele s-au plasat la 9.285 milioane USD. A urmat ulterior o cădere abruptă, care s-a menținut până în anul 2015, când remitențele au ajuns la o valoare de 3.278 milioane USD.

Figura 3.7

Evoluția transferurilor de venituri trimise de emigranții români în țară

Sursa: Organizația Internațioanală a Migrației

Pentru a evidenția impactul transferului de fonduri de către emigranții români, este necesar să se analizeze dacă aceste sume sunt folosite pentru achiziționarea bunurilor de consum, care nu aduc profit sau sunt investite în activități producătoare de venit. Statisticile arată că în ultimii cinci ani mai mult de jumătate din cetățenii români care beneficiază de remitențe le-au cheltuit în scopul de a-și extinde sau moderniza locuința, dar și pentru a achiziționa bunuri de uz casnic. Un procent semnificativ, de aproximativ 30% este reprezentat de cetățenii care au folosit aceste sume de bani în vederea achiziționării uneia sau a mai multor mașini. În ceea ce privește activitățile aducătoare de venit, se constată o diferență clară între strategiile indivizilor din mediul rural și a celor din mediul urban. În timp ce în mediul rural doar o mică parte a remitențelor este folosită în investiții, de regulă în domeniul agriculturii, românii din mediul urban sunt interesați într-un procent mai mare de investițiile în activități productive.

Transferurile de fonduri de către emigranți reprezintă în cazul României un aport de resurse peste care nu se poate trece cu vederea. Din această cauză, este foarte important să se determine impactul acestor transferuri bănesti asupra unor indicatori macroeconomici, precum produsul intern brut și investițiile străine directe.

Tabelul 3.8.

Impactul transferurilor de fonduri asupra produsului intern brut și a

investițiilor străine directe, perioada 2006-2015

Sursa: Banca Națională Română

Analizând situația economică din România în perioada 2006-2015, constatăm că ponderea remitențelor în PIB a înregistrat un trend descendent în toți cei 10 ani, ajungându-se de la un procent de 5,43% în anul 2006 la doar 1,8% în anul 2015. Pe de altă parte, pe parcursul celor 10 ani ponderea remitențelor în totalul investițiilor străine directe atrase de România a crescut considerabil. Dacă în anul 2006 această pondere era de 64,62%, în anul 2009 transferurile de fonduri au depășit valoarea investițiilor străine directe, tendință ce s-a menținut până în prezent. Aceste ponderi semnificative sugerează faptul că o politică de stimulare a investitorilor autohtoni ar reprezenta o dezvoltare benefică pentru capitalul privat din România, alături de capitalul străin atras.

Impactul „migrației creierelor” asupra economiei românești

O problemă cu care societatea românească se confrunta din ce în ce mai mult și care are un important impact asupra economiei este emigrația cadrelor calificate, fenomen ce a luat o mare amploare în special în ultimii 25 de ani. Dacă primele fluxuri emigraționiste din România se caracterizau prin emigrația cetățenilor afectați de somaj, pe parcurs situația s-a schimbat radical. Astfel, în ultimii ani a avut loc o creștere remarcabilă a numărului de emigranți cu studii superioare, categoriile reprezentative fiind medicii, asistenții medicali, inginerii, specialiștii IT, economiștii și arhitecții. Astfel, România pierde populația cu cel mai mare potențial în dezvoltarea economiei, dar și investiția pe care statul o efectuează pentru instruirea acestora. Conform statisticilor, aceste investiții sunt de aproximativ 10.000 euro pentru nivelul preuniversitar și aproximativ 14.000 de euro pentru absolvenții de studii superioare.

În ceea ce privește țările de destinație în cazul „migrației creierelor” pe primul loc se situează Canada, unde 54% din totalul emigranților români au studii superioare, urmată de Marea Britanie , cu o pondere de 46%, dar și de Statele Unite ale Americii, unde ponderea emigranților români calificați în total este de aproximativ 40%.

Ca și la nivel mondial, și în România domeniul cel mai afectat de „migrația creierelor” este cel sanitar, astfel că statul se confruntă cu o lipsă acută de personal din sistemul medical. Conform statisticilor, România se afla în anul 2014 pe penultimul loc în Uniunea Europeană din punct de vedere al numărului de medici raportat la populație, cu 2,5 medici la 1.000 de locuitori.

Principalul motiv pentru care personalul din domeniul sănătății decide să emigreze înafara granițelor țării este legat, în primul rând, de nivelul salariilor. În anul 2014, România se clasa pe ultimul loc în Uniunea Europeană din punct de vedere al salariului maxim pentru medici, cu 847 de euro, la o distanță foarte mare față de alte țări precum Danemarca sau Belgia, unde salariul medicilor poate ajunge până la 13.333 de euro și respectiv 16.600 de euro. Din această cauză, personalul medical din România preferă să emigreze în alte țări în care salariul poate fi de până la 18 ori mai mare.

Figura 3.8.

Salariul maxim în euro în domeniul sanitar în Uniunea Europeană, în anul 2015

Sursa: Eurostat

Impactul migrației forței de muncă asupra pieței muncii

Este binecunoscut faptul că, în general, efectele migrației asupra țării de origine constau în diminuarea ratei șomajului, precum și în creșterea nivelului salariilor. În ceea ce privește România, aceste aspecte se confirmă doar într-o oarecare măsură. Pe de-o parte, rata șomajului a înregistrat un trend descendent începând cu anul 2001, când au fost eliminate vizele de călătorie pentru români. Astfel, de la o rată a șomajului de 10,5% în anul 2000 s-a ajuns la un minim de 4% în anul 2007. După declanșarea crizei economice în 2008, șomajul a înregistrat o creștere substanțiala, de 3,4 puncte procentuale, dar a scăzut ulterior, ajungând în anul 2015 la 4,9%.

Figura 3.9.

Evoluția ratei șomajului în România, în perioada 2000-2015

Sursa: Banca Națională Română

Pe de altă parte, salariile din România au crescut, astfel, în perioada 2000-2015, salariul mediu brut s-a mărit de aproape 10 ori, ajungând de la un nivel de 63 de euro (284 de lei) în anul 2000 la aproximativ 600 de euro (2.681 de lei) în anul 2015. Totuși, evoluțiile de pe piața muncii din România sunt influențate, mai ales, de factori economici și structurali, motiv pentru care este destul de dificil să se stabilească o corelație între migrație și evoluțiile ratei șomajului și a nivelului salarial.

Figura 3.10.

Evoluția salariului mediu brut în România, în lei, în perioada 2000-2015

Sursa: Institutul Național de Statistică

Trebuie însă să menționăm că în ciuda impactului redus pe care îl exercită asupra pieței muncii din România, migrația internațională a forței de muncă reprezintă, fără nicio îndoială o pierdere de capital uman. Având în vedere condițiile oferite de piața muncii din România, migrația pare a fi cea mai bună soluție pentru români,însă, de fapt, o strategie de includere a capitalului uman pe piața muncii ar fi mult mai benefică pentru economia românească decât emigrația. Conform statisticilor, dacă 2.5 milioane de emigranți români ar lucra în țara de origine pe un salariu mediu de 340 de euro, masa salarială totală ar creste cu 18,5 miliarde de euro pe an.

Dacă în cazul emigrației nu putem determina cu exactitate efectele asupra pieței muncii, în ceea ce privește întoarcerea românilor în țara natală lucrurile stau diferit. Statisticile arată că emigranții care se întorc în România au o participare mult mai redusă pe piața muncii comparativ cu cea a nemigranților. Aceeași situație este valabilă și pentru cetățenii spre care migranții transferă o parte din veniturile obținute în străinătate. Acest lucru poate fi explicat prin rolul transferurilor de fonduri de către emigranți, dar și prin rolul economiilor aduse de aceștia la întoarcerea în România.

Concluzii

Deplasarea populației unei țări înafara granițelor constituie o componenta tot mai importantă a societății contemporane, fiind considerat un instrument de reglare al dezechilibrelor de pe piața muncii. Migrația reunește o multitudine de factori, motivații și efecte, iar acest caracter complex al fenomenului face dificilă încercarea specialiștilor de a pune în practică o teorie universal valabilă. Analizând acest subiect, pot fi identificate numeroase cauze determinante ale migrației, cu impact asupra economiilor țărilor implicate, precum și asupra pieței muncii din statele respective. Deși fenomenul implică atât câștigători cât și perdanți, studiile de specialitate arată că migrația este benefică atât pentru țările receptoare, cât și pentru țările emitente de fluxuri migraționiste, efectul global net fiind pozitiv.

Țările emitente ale fluxurilor migraționiste înfloresc în urma migrației unei părți importante a populației, migrația devenind nu doar o modalitate ce asigură îmbunătățirea nivelului de trai al emigrantului, dar și a comunității, determinând dezvoltarea locală pe termen lung prin crearea de noi locuri de muncă și realizarea de investiții de către emigranți.

Principalul aspect pozitiv al migrației internaționale a forței de muncă este, în mod indiscutabil, reprezentat de transferurile de fonduri de către emigranți în țara de origine. Aceste transferuri reprezintă o sursă deosebită de finanțare externă care sporește consumul intern și are un rol important în creșterea nivelului de trai și bineînțeles a reducerii sărăciei în țara de origine a emigranților. Totuși, cea mai mare parte a remitențelor este utilizată pentru consum, iar stimularea consumului nu reprezintă o modalitate de creștere economică sustenabilă. Este necesar să se maximizeze potențialul de dezvoltare al transferurilor de fonduri, stimulând utilizarea acestor sume pentru educația copiilor emigranților sau pentru realizarea de investiții și inițierea de afaceri în țara de origine.

De asemenea, migrația forței de muncă reprezintă o soluție în condițiile în care piața muncii din țara de origine nu are capacitatea de absorție a întregii forțe de muncă. Totuși, dacă capitalul uman care emigrează ar fi inclus pe piața muncii din țara de origine, efectele asupra dezvoltării economice ar fi mult mai benefice.

În ceea ce privește consecințele negative ale migrației, acestea se regăsesc mai ales în cazul țărilor de origine, prin pierderea capitalului uman. Totuși, chiar dacă aceste efecte sunt negative, impactul lor nu este catastrofal, iar printr-o politică publică adecvată pot fi găsite soluții care să compenseze pierderile provocate de migrație. Putem afirma, așadar, că există numeroase consecințe ale migrației internaționale a forței de muncă, însă un lucru este cert: migrația determină pe de o parte dezvoltarea economică a țării de origine a emigranților, mai ales prin prisma transferurilor de fonduri, iar e de altă parte, migrația forței de muncă, mai ales a celei calificate, are consecințe negative asupra economiilor, în special prin scăderea productivității și a investițiilor străine în statele de origine ale migranților.

În ceea ce privește migrația românească, aceasta reprezintă un subiect larg dezbătut, atât la nivel național, cât și la nivel internațional. Tranziția la economia de piața în urma căderii sistemului comunist, precum și aderarea la Uniunea Europeană în 2007 au condus la o sporire substanțială a fluxurilor migraționiste ale României. Statisticile recente arată că numărul emigranților români se ridică până la ordinul milioanelor, România exportând de ani de zile forță de muncă țărilor mai dezvoltate din punct de vedere economic.

Referitor la impactul economic al migrației internaționale a forței de muncă în România, efectele pe termen scurt par a fi la prima vedere pozitive: o absorție a forței de muncă excedente și o diminuare a ratei șomajului, fără a exista însă dovezi concludente că emigrația a determinat o penurie a forței de muncă sau un exod al creierelor. Analizând efectele migrației pe termen lung, constatăm că emigranții români reprezintă o pierdere importantă de capital de muncă pentru România. Obținem astfel imaginea unui deficit de creștere economică considerabil, mai ales că o parte semnificativă a masei emigraționiste este formată din forța de muncă calificată.

Pentru ca emigrația forței de muncă să constituie un factor de stimulare a dezvoltării economiei românești trebuie sa fie posibilă considerarea emigranților drept un câștig și nu o pierdere. O modalitate pentru a realiza acest lucru ar fi reîntoarcerea emigranților români în țară, în principal a celor cu un nivel înalt de calificare. Astfel, economia românească ar beneficia de cunostințele de know-how dobândite de emigranți în străinătate, de ideile antreprenoriale și de management, având astfel loc procesul de „brain-gain”. O altă modalitate prin care migrația poate aduce beneficii economiei naționale este folosirea unei proporții cât mai mari din remitențe pentru investiții. Acestea atrag după ele efecte multiplicatoare largi, fiind sustenabile în timp, deoarece creează valoare adăugată nouă.

Putem concluziona că, deși nu se poate estima evoluția viitoare a migrației forței de muncă și cu atât mai puțin impactul acesteia asupra economiei românești, un lucru este cert: fenomenul migraționist este în continuă schimbare. În perioada următoare, migrația va continua să fie fluctuantă și va fi influențată atât de evoluția ratei de creștere economică, cu impact asupra îmbunătățirii nivelului de trai al românilor, cât și de politicile de imigrare și de situația muncii din țările de destinație.