Impactul Divorțului Asupra Afectivității Elevului DE Vârstă Școlară Mică
UNIVERSITATEA PETROL – GAZE DIN PLOIEȘTI
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC
IMPACTUL DIVORȚULUI ASUPRA AFECTIVITĂȚII ELEVULUI DE VÂRSTĂ ȘCOLARĂ MICĂ
Coordonator:
Prof. univ. dr. Suditu Mihaela
Candidat:
Prof. înv. primar Nicolae Elena-Raluca (Popescu)
Școala Gimnazială, Comuna Brazi, Prahova
PLOIEȘTI
2016
CUPRINS
ARGUMENT
Familia este cel mai important factor care poate influența atât dezvoltarea psihică, cât și performanțele școlare ale elevilor. Ritmul alert al modificărilor de natură socială, economică și culturală din România, ne obligă să ne adaptăm destul de repede exploziei de noi informații și situații, iar familia trebuie să manipuleze cu atenție aceste schimbări.
Familia reprezintă nucleul în care copilul crește și se dezvoltă în mod armonios, dar având în vedere realitățile societății contemporane, aceasta a suferit anumite transformări, și astfel am realizat o cercetare care include noul tip de familie: cea în care părinții divorțează – familie monoparentală sau reconstituită, încercând să evaluăm efectele acestui fapt asupra afectivității și educației copiilor trecuți prin drama separării părinților.
Am constatat că lumea în care trăim favorizează declinul familiei tradiționale și distrugerea reperelor morale, aducând în prim plan o familie modernă al cărui scop nu mai este stabilitatea, ci mai degrabă, satisfacerea trebuințelor individuale (autodepășirea, femeia independentă, sexul, cumpărăturile) uitând adevărata valoare a familiei. Astăzi, individul poate fi căsătorit, divorțat, despărțit, poate trăi cu cineva, pe lângă cineva sau printre relațiile cuiva, lucruri pe care mass-media le evidențiază prin diversele ei știri și reportaje.
În 2015, conform datelor Institutului Național de Statistică, în România au fost înregistrate 31 527 divorțuri și 125 454 căsătorii, ceea ce arată că rata divorțului este în creștere: peste o treime din numărul căsătoriilor, lucru care atrage după sine o serie de schimbări dureroase. Mii de copii sunt afectați de această decizie a părinților în fiecare an.
În zilele noastre, divorțul ocupă un loc important în societate și produce un impact semnificativ asupra fiecărui membru al familiei, și mai ales asupra copiilor. Rata mare a divorțurilor este cea care provoacă schimbarea. Dacă odată acesta era o rușine, un semn al nereușitei, astăzi a devenit ceva obișnuit și acceptat.
Divorțul reprezintă un eveniment nefericit și dificil, lucru ce face ca viața tuturor membrilor familiei inițiale să fie afectată mai mult sau mai puțin. Acesta nu este un proces care se termină foarte repede, iar timpul necesar copiilor pentru a se adapta ideii de divorț este destul de lungul, poate fi vorba, chiar, de doi- trei ani. Vârsta copiilor face ca reacțiile acestora să fie diferite, se pot manifesta prin tristețe, neliniște, frustrare și supărare.
De cele mai multe ori, divorțul dezvoltă probleme în ceea ce privește stima de sine. Neînțelegerile dintre părinți fac ca unul din parteneri să plece, cel care rămâne să se simtă abandonat și învinuit, iar copilul să fie acela care acumulează toată suferința. În timpul procesului de divorț, unii copii sunt manipulați de către părinți; după proces, unul dintre părinți este nevoit să plece, prin urmare nu mai locuiește cu el și copilul se teme că-l va pierde; părintele care rămâne cu copilul, de multe ori, se vede aglomerat, poate cădea în depresie, nu poate face față tuturor responsabilităților și copilul este neglijat.
Acesta din urmă poate face față divorțului dacă primește ajutor și dacă părinții continuă să fie prezențe active în viața lui (aniversări, serbări școlare, premieri, concursuri școlare sau extrașcolare), deoarece divorțul separă partenerii, nu și părinții.
Depresia, anxietatea, neliniștea, îngândurarea, rezultatele școlare slabe, lipsa chefului de a realiza anumite sarcini sau de a se implica în diverse jocuri, tulburarea de somn, de apetit, agresivitatea/ violența devin semnale care trădează chinul copilului.
Divorțul părinților zdruncină puternic starea de siguranță, stabilitate și afecțiune pe care copilul a căpătat-o în sânul familiei. Cei care pot gestiona situațiile dificile născute din ideea de separare sunt în primul rând părinții, care trebuie să manifeste răbdare și ascultare; după aceea învățătorul, profesorul, consilierul școlar și psihologul. Pentru că există momente când copiii au nevoie să vorbească cu cineva despre aceste probleme, subliniem rolul important pe care, în primul rând, îl au profesorii în viața acestor copii. Un dascăl bun îi poate angaja pe copii în diverse activități care să le stârnească interesul, să le capteze atenția și să-i motiveze să aibă reușite școlare.
Am ales lucrarea cu titlul “Impactul divorțului asupra afectivității elevului de vârstă școlară mică” din dorința de a ști cât mai bine cum să mă raportez la acești elevi, cum să comunic și mai ales cum să relaționez cu ei. Lucrarea se dorește a fi un suport teoretic și practic pe baza căruia experiența mea de cadru didactic se va îmbogăți.
Tema lucrării ne-a provocat să găsim unele soluții care să amelioreze sau să diminueze consecințele divorțului părinților asupra afectivității și activității școlare a elevului de vârstă școlară mică, precum și asupra relațiilor dintre aceștia și părinții, profesorii și colegii lor.
Am ales acest domeniu din dorința de a-mi perfecționa stilul de comunicare și de a–mi dezvolta abilitatea de interacțiune umană cu acești copii care trec prin drama divorțului părinților, dar și cu ai lor părinți.
Lucrarea este structuratǎ în trei pǎrți: prima parte teoreticǎ este rolul studierii unei bogate bibliografii în domeniul familiei, al problematicii divorțului și afectivității la copiii de vârstă școlară mică, efectele divorțului asupra cuplului și implicit asupra copiilor, precum și consecințele pe plan afectiv și educațional al acestuia asupra copiilor, conceptul de afectivitate și specificul acesteia la copiii de vârstă școlară mică cu părinți divorțați; a doua parte practică, cuprinde o cercetare la nivelul ciclului primar, iar ultima parte prezintǎ analiza datelor cercetării.
PARTEA I
CAPITOLUL I
FAMILIA CONTEMPORANĂ ȘI ROLUL EI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI
Ne propunem ca în acest capitol sǎ parcurgem câteva elemente introductive în ceea ce privește familia. Acestea vizeazǎ: conceptul, tipurile și funcțiile familiei, rolul familiei în dezvoltarea copilului, o analiză a tradiționalului și modernului în familia contemporană și rolul familiei în dezvoltarea copilului.
1.1 CONCEPT ȘI DEFINIRE
Familia este cea mai veche instituție creată de om de-a lungul existenței sale, reprezentând o formă de comunitate umană, între membrii căreia există o serie de relații. “În această lume plină de greutăți, familia este cea care prin înțelegere, încredere, respect și iubire reciprocă reușește să le depășească, ea fiind totodată unul din lucrurile de pe această lume prin care viața capătă un sens, un lucru pentru care merită să mori sau să trăiești în același timp; un lucru minunat ce nu poate fi definit prin cuvinte; ceva plin de mister, ceva ce întruchipează binele, și de asemeanea modul și locul în care copiii îți regăsesc atât stăpânirea de sine cât și încrederea și respectul în propria persoană” (Ceaușu, V., Pitaru, H., Toma, M., 2004, p. 9). Numai într-o familie unită, copiii se pot dezvolta armonios. Am putea afirma că familia este însăși viața, lumina, speranța și siguranța oricărui copil.
Etimologic, termenul familia provine din cuvântul famulus care în limba latină înseamnă sclav de casă, dar cuvântul și-a schimbat înțelesul de-a lungul timpului. Familia este „o formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, și care constă din soț, soție și descendenții acestora” (Dicționarul explicativ al limbii rimâne, 1998, p. 366). Prin urmare, familia este un grup, iar regulile generale ale acestuia vizează legăturile de sânge sau de căsătorie dintre membrii săi.
Aristotel o definea astfel: “Familia este asocierea stabilită în mod natural pentru satisfacerea nevoilor zilnice ale omului”, deci putem afirma că adulții se unesc prin căsătorie pentru satisfacerea nevoilor fiziologice.
„Termenul de familie se referă la cel puțin două persoane – fie adulți care împart același pat și aceeași masă – fie unul sau mai mulți adulți care își asumă responsabilitatea parentală pentru unul sau mai mulți copii” (Musgrove, F., 1966, p.26). Aici, familia este formată din două persoane care să aibă aceeași locuință, iar unul/ toți membrii acesteia să devină responsabil/i pentru viitorii copii.
Familia mai este definită ca „un grup de persoane legate direct prin relații de rudenie, ai căror adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor” (Giddens, A., 2000, p. 47). Ambii părinți au responsabilități în ceea ce privește creșterea și dezvoltarea copiilor, inclusiv satisfacerea diverselor nevoi ale minorilor.
Factorul care influențează formarea personalității umane, familia este „un grup social caracterizat printr-o locuință comună, cooperare economică și reproducere” (Băran-Pescaru, A., 2004, p.13 apud Vanier). Conform acestuia, pentru a forma o familie, cei doi adulți trebuie să aibă o locuință comună, să colaboreze din punct de vedere financiar și să dea viață unor copii.
Institutul canadian pentru familie Vanier definește familia astfel: „orice combinație de două sau mai multe persoane, care relaționează în timp prin legături de acord reciproc, naștere și/ sau adopție sau plasament și care își asumă împreună responsabilitățile” (Băran-Pescaru, A., 2004 apud Vanier) de tipul următor:
susținere fizică și grijă față de membrii grupului;
adăugarea de noi membrii prin procreere și adopție;
socializarea copiilor;
controlul social al copiilor;
producere, consum și distribuire a bunurilor și serviciilor;
hrana afectivă – dragoste (p.13).
În toate țările din lume, familia este formată din două sau mai multe persoane, unite prin legături de rudenie sau căsătorie. Aceasta trebuie să le ofere protecție, companie, siguranță, stabilitate, afecțiune membrilor săi și, de asemenea, să permită socializarea lor. Familia are o anumită structură și multiple nevoi care diferă de la o societate la alta.
1.2 TIPURI DE FAMILIE
“Familia ca grup fundamental al societății, fixează locul indivizilor într-un sistem de organizare socială, creează cadrul necesar dezvoltării personalității, facilitând relațiile acestora cu celelalte sfere și domenii ale vieții sociale.
Pentru a desemna unitatea dintre membrii unei familii, s-au elaborat mai multe concepte, care din punct de vedere social individualizează tipuri familiale” (http://www.qreferat.com/referate/asistenta-sociala/Familia-Conceptul-de-familieP459.php). Indivizii care fac parte dintr-o familie dezvoltă, la rândul lor, personalitatea copilului care se află în formare. Legătura dintre membrii familiei face posibilă ierarhia familială.
În cartea sa, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, autoarea a realizat o clasificare a tipurilor de familie (A., Pescaru, 2004).
„familia nucleară, restrânsă sau conjugală alcătuită din doi adulți și copiii acestora;
familia extinsă sau lărgită cuprinde bunicii și alte rude;
familia cu un singur părinte – copiii locuiesc cu tata/ mama, care este divoțat(ă), necăsătorit(ă) sau văduv(ă).
Institutul pentru familie, Vanier, a descris în 1994, următoarele tipuri de familie:
familia nucleară – familia tradițională, cea mai longevivă și mai des întâlnită formă de familie;
familia extinsă – mult mai răspândită în trecut;
familia amestecată sau reconstituită – este formată din părinți care au divorțat, s-au recăsătorit și au construit o nouă familie. Mai este denumită și familie vitregă;
familia fără copii – alcătuită doar din soț și soție;
familia cu un singur părinte – numită și monoparentală – e familia alcătuită dintr-un părinte cu unul sau mai mulți copii. Aceasta provine, de obicei, din familia nucleară care a trecut printr-un divorț sau unul dintre părinți a decedat. Are loc o dilatare a rolului parental, mai ales la mamele cu posibilăți modeste, ceea ce duce la neîmpliniri și dificultăți: supravegherea permanentă a copilului, îngrijirea în caz de boală, organizarea vacanțelor. Dilatarea se resimte și în preluarea unor patternuri autoritare, care pot declanșa neînțelegeri, conflicte, impas sau devianță de rol. Ulterior, familiile monoparentale au apărut și în afara căsătoriei.
căsătorii convenționale – uniunea consensuală (concubinajul, cupluri care coabitează). Unii dintre semenii noștri consideră că prin căsătorie le sunt îngrădite libertățile. Această formă de coabitare a moștenit din trecut conotații peiorative. Treptat, aceasta s-a transformat într-o căsătorie de probă”(p.14).
Familia caracterizează o societate într-o anumită perioadă de dezvoltare și de civilizație, marcând, în același timp, profund soarta fiecărui individ. Omul își stabilește statutul social parcurgând drumul de la familia în care se naște până la familia pe care și-o întemeiază, iar acest lucru este urmărit de literatura de specialitate. Întâlnirea de vârste diferite, dar și conflictele dintre generații se regăsesc în familie.
Ca formă de organizare socială, familia este cea care asigură stabilitatea unei societăți, de aceea este protejată de lege. Responsabil pentru reglarea relațiilor dintre indivizii care alcătuiesc o familie este statul.
1.3 TRADIȚIONAL ȘI MODERN ÎN FAMILIA CONTEMPORANĂ
Una dintre cele mai vechi și stabile forme de comunitate umană, familia, este cea care asigură perpetuarea speciei umane, evoluția și continuitatea vieții sociale.
Familia tradițională a suferit modificări profunde în ultimii ani. Din cea care era fidelă posesoare a tradițiilor și valorilor naționale, a devenit fragilă la schimbările petrecute în societate. Implicarea femeii în activități profesionale schimbă statutul social al femeii, ceea ce presupune noi forme ale legăturii dintre cei doi parteneri implicați în actul căsătoriei, fapt ce necesită o modificare a rolurilor acestora. Astfel, dezvoltarea carierei profesionale feminine a complicat relația interpersonală, în special, cu soțul/ partenerul de viață.
Astăzi, la bugetul familiei, contribuie ambii parteneri de viață. Atât soțul, cât și soția se ocupă de propria-i carieră, din care câștigă bani pentru întreținerea familiei. Subliniem faptul, că în societatea contemporană, cariera profesională a femeii ridică probleme asupra cuplului. Aceasta poate lăsa într-un plan secund viața de familie datorită faptului că se concentrează prea mult asupra carierei. Astfel, când unul dintre parteneri se axează mai mult pe viața profesională, celălalt trebuie să preia o parte din sarcinile domestice ale partenerului. Din experiența la clasă, din interacțiunea cu elevii și părinții acestora am observat că există familii în care femeia este superioară bărbatului din punct de vedere financiar (soțul pensionar pe caz de boală, iar soția director de bancă). Așadar, și-au împărțit responsabilitățile creșterii copilului, în mod diferit, decât majoritatea familiilor din România.
Copilul trebuie să fie supravegheat, educat și protejat, iar carierele profesionale ale părinților împiedică acest lucru. Problema fundamentală din ziua de astăzi este reprezentată de timp. Nu este suficient ca părinții să petreacă cu al lor copil doar câte o seară sau câte un sfârșit de săptămână, iar restul timpului să fie în grija altor persoane (bunici, bone, mătuși), dar societatea are nevoie de oameni activi din punct de vedere profesional. Timpul înseamnă bani, iar pentru a se întreține, în societatea contemporană, familia este nevoită să se sacrifice, și astfel, cei care au de suferit sunt copiii, care sunt oarecum abandonați de prezența părinților pentru a le putea asigura o viață mai bună.
În ceea ce privește familia tradițională, aceasta promovează loialitatea față de familie, care e mai presus de interesul propriu, subordonarea femeii ca soție și ca mamă, copiii au roluri bine stabilite în cadrul familie; iar supunerea și conformismul sunt valori fundamentale.
Autoritatea reprezintă valoarea centrală și fundamentală a familiei tradiționale, care nu mai implică raporturi de egalitate, iar femeia este cea care se supune bărbatului, devenind subordonată acestuia. Supunerea, clasificarea, puterea definesc un stil de viață ce accentuează superioritatea părinților asupra copiilor, a bătrânilor asupra tinerilor, a bărbaților asupra femeilor, a fraților mai mari asupra celor mici. Autoritatea bărbatului în fața femeii și copiilor, sau mai degrabă asupra întregii familii este rar pusă sub semnul întrebării pentru că așa a fost preluat modelul prin imitație, de la părinți, și orice atitudine care presupunea nerecunoașterea acesteia ducea la etichetare și izolare.
Familia modernă promovează individualismul ca valoare – ceea ce explică creșterea semnificantă a numărului divorțurilor și toleranță din ce în ce mai mare față de acest fenomen social; femeia este independentă din punct de vedere economic, iar copiii își controlează mai bine propriul destin. Schimbarea socială atrage după sine noi conflicte și situații la care oamenii trebuie să facă față.
Egalitatea, schimbarea, comunicarea, cooperarea sunt valorile familiei moderne. În cadrul acesteia, se accentuează egalitatea dintre bărbat și femeie.
Împreună, cei doi soți se sfătuiesc cu privire la relația și viața de cuplu.
„Renunțarea la structura familiei tradiționale a fost impusă de necesitatea adaptării la condițiile impuse de revoluția industrială. Schimbarea a fost impusă de condițiile de trai, iar primii care au răspuns acestei necesități au fost bărbații” (Mitrofan, I, Ciupercă, C, 1992, p. 378). Familia tradițională a fost înlocuită de cea modernă datorită schimbărilor sociale.
„Emanciparea, progresul din sistemul social, au condus femeile la schimbarea statutului lor. Dezvoltarea societății și ritmul accelerat al desfășurării evenimentelor au dus la dezintegrarea familiei nucleare” (Zamfir, C, Zamfir E, 1999, p.116). Societatea este cea care a produs schimbarea structurii familiei.
“Omul tradițional – caracterizat prin conștiința religioasă, sentimente modelate de tradiții și obiceiuri, prin valorizarea femeii, prin importanța și puterea legăturilor – consideră familia fundamentul comunității. Voința organică cu principalele forme de manifestare ale acesteia: plăcerea, obișnuința, memoria reprezintă manifestările omului comunitar” (http://www.qreferat.com/referate/asistenta-sociala/Familia-Conceptul-de-familie-P459.php).
Omul modern se caracterizează prin individualism. Înainte de a acționa, omul modern gândește, reflectează, calculează, după care ia o decizie cu privire la ceea ce va face ulterior.
“Trecerea de la omul tradițional la cel modern aduce consecințe în sânul familiei. Se observă, în primul rând, scăderea numărului de căsătorii, creșterea numărului de divorțuri; individul își alege partenerul de viață fără a mai fi constrâns de tradiție sau de opinia publică” (http://www.qreferat.com/referate/asistenta-sociala/Familia-Conceptul-de-familie-P459.php). Oamenii din zilele noastre iau hotărâri în privința formării propriei familii/ destrămării acesteia fără să mai țină seama de tradiție sau de ceea ce îi spun bătrânii. În același timp, mass-media prezintă vedetele din România, aducând, astfel, în prim plan din ce în ce mai multe cazuri de divorț.
„Familia și-a pierdut mult din caracterul ei de instituție socială, cuplul familial fiind interesat mai mult de satisfacerea propriilor interese și mai puțin de realizarea funcțiilor pe care societatea le atribuie instituției familiale. Această perspectivă a favorizat schimbări majore la nivelul funcțiilor familiale, deoarece perturbările manifestate la nivelul uneia dintre ele au avut un impact direct și asupra celorlalte” (Voinea, M., 1994, p.23).
Vom încerca să prezentăm funcțiile familiei, fără de care aceasta nu poate exista. Schimbările aduse de societate au impact direct asupra familiei, care, în prezent, pare să se centreze mai mult pe îndeplinirea propriilor nevoi și interese, decât pe respectarea funcțiilor impuse de societate grupului familial.
1.4 FUNCȚIILE FAMILIEI
Societatea atribuie familiei o serie de funcții care vin în slujba unor scopuri generale cum ar fi: funcția de reproducere biologică, culturală, normativă sau materială a societății, funcția de solidaritate familială, religioasă și politică.
Am ales să prezentăm în continuare lista celor șase funcții ale familiei elaborate de institutul canadian pentru familie Vanier, pe care autoarea le redă în cartea sa Familia azi. O perspectivă sociopedagogică (A., Pescaru, 2004):
“Susținerea fizică și grija față de membrii familiei. Într-o familie sănătoasă, copiii, adulții și cei în vârstă primesc cu toții îngrijirea și sprijinul de care au nevoie: mâncare, adăpost, îmbrăcăminte, protecție. Acolo unde familiile sunt incapabile să furnizeze aceste servicii, membrii lor suferă și-și găsesc substitute în realitatea imediată, refugii care nu de puține ori sunt periculoase.
Creșterea numărului de membrii prin naștere sau adopție. Societatea renaște prin familii. Pentru această funcție nu există niciun substitut.
Socializarea copiilor pentru rolurile de adult. Familiile își pregătesc copiii pentru viață. Multe dintre ele reușesc foarte bine să le insufle deprinderi, valori și atitudini, care să le fie utile pentru a-și întemeia prietenii, pentru a obține o slujbă mai bună, pentru a contribui la progresul social.
Controlul social al membrilor – menținerea ordinii în cadrul familiei și în grupurile exterioare acesteia. În familii, indivizii își însușesc valori și comportamente pozitive și sunt criticați pentru cele negative.
Păstrarea moralității familiei și a motivației de a face performanță în familie și în alte grupuri. Din acest punct de vedere, familiile sunt cele ce mențin indivizii împreună și îi permit societății să funcționeze.
Producerea și consumul de bunuri și servicii. Familiile se pot întreține singure, prin producerea de hrană, asigurarea sănătății membrilor ei. Ele joacă un rol vital în economia națională, prin faptul că se străduiesc să răspundă nevoilor membrilor lor” (p. 43).
Într-o familie, adulții se îngrijesc astfel încât să beneficieze de hrană, haine, locuință și stabilitate. În general, cei doi parteneri de viață dau naștere copiilor, iar dacă întâmpină probleme în realizarea acestui lucru se pot adresa autorităților competente cu scopul de a adopta copii.
Socializarea copiilor intră tot în responsabilitatea părinților, chiar dacă familia reprezintă un grup mai mic; ulterior copiii vor face parte și din alte grupuri sociale în care vor învăța să conviețuiască.
De asemenea, în acest context, putem vorbi și despre dimensiuni ale interacțiunilor familiale (Pescaru, A., 2004):
„Dimensiunea procreativă se referă la interacțiuni de tipul: cupluri ce au copii împreună, cupluri care au un copil sau mai mulți împreună plus alții cu alți parteneri, cupluri ce au copii doar cu alții sau care nu au copii deloc.
Dimensiunea de socializare se referă la cazul în care: ambii soți sunt implicați în socializarea copiilor; doar unul dntre ei se implică în acest proces (în cazurile de divorț, în care numai unul dintre părinți obține custodia, iar celălalt nu are nici măcar drept de vizitare) niciunul nu e implicat (când copilul a fost dat spre adopție sau în situația în care nu au copii).
Dimensiunea sexuală se referă la interacțiuni de tipul: un cuplu căsătorit, în care soții fac dragoste numai între ei; un cuplu căsătorit, în care patenerii fac dragoste și cu alții; un cuplu în care partenerii fac dragoste numai cu alții sau celibatari.
Dimensiunea rezidențială – toți membrii familiei locuiesc în aceeași casă; toți sau o parte din ei locuiesc în cămine complet separate sau au o multitudine de alte aranjamente.
Dimensiunea economică – cooperarea economică se referă la o varietate de relații posibile. În ceea ce privește interacțiunile familiale, relaționarea economică cea mai importantă se referă la obligații de întreținere și de furnizare de sprijin între membrii familiei. Se referă la situațiile în care: un membru al familiei este total responsabil pentru întreținerea tuturor; toți membrii sunt independenți din punct de vedere economic. Există grade intermediare, în sensul că, de pildă, o persoană este responsabilă pentru unii dintre membrii (când soțul plătește pentru el și copii, iar soția pentru propriile sale cheltuieli) sau când unul dintre membrii este doar parțial responsabil pentru câțiva dintre aceștia, ca atunci când soții își plătesc propriile cheltuieli și-și împart toate cheltuielile legate de întreținerea copiilor.
Dimensiunea emoțională – situații în care: toți membrii familiei sunt implicați emoțional pozitiv, negativ sau deloc. Această implicare emoțională poate fi asimetrică – cineva poate iubi pe altcineva din familie, care este fie neimplicat emoțional în relația cu el (părinte sau soț absent emoțional sau un copil autist), fie are o impilcare de tip negativ față de acesta” (p.44).
Am putea afirma că aceste dimensiuni reprezintă, de fapt, niște relații/ legături care se stabilesc între membrii unei familii, vizând latura sa procreativă, de socializare, sexuală, rezidențială, economică și emoțională.
“Se impune cu tot mai multă putere un nou concept: educația inversă. Această sintagmă se referă la faptul că părinții admit că au de învățat de la și mai ales împreună cu copiii lor. Așadar, comunicarea între părinți și copii se realizează în ambele sensuri: cu cât copilul se dovedește mai ascultător și mai înțelegător, cu atât este – la rândul lui – ascultat și înțeles mai mult” (Stănciulescu, E., 2002, p. 45). Atăzi, copiilor li se acordă mai multă libertate, mai multă responsabilitate, iar separarea și individualitatea devin probleme firești. În condițiile în care conviețuirea este destul de dificilă, datorată divergențelor de valori, atitudini, mentalitate și stiluri de viață, copiii sunt pregătiți de la o vârstă fragedă să plece de acasă.
Schimbarea structurii familiale, prin divorț, este strâns legată de domeniile sociale și, mai ales, de instituția școlară. Reușita școlară a copiilor depinde nu doar de “moștenirea” culturală, ci și de mediul social.
„Familia trebuie să-și asigure venituri suficiente pentru satisfacerea nevoilor de bază. Atât timp cât reușește acest lucru, ea se poate concentra mai mult asupra realizării celorlalte funcții. În caz contrar, se pune în pericol nu numai realizarea acestora, ci însăși existența familiei” (Mitrofan, I., Ciupercă, C., 1998, p.39).
Societatea în care trăim este o societate a hiperconsumului, iar familia are un buget dezechilibrat, datorat veniturilor mici sau cheltuielilor exagerate. Acestea din urmă provoacă certuri și neînțelegeri în familie ce au repercusiuni de ordin afectiv asupra copiilor. Dorința de a avea bani sau de a câștiga mai mulți bani îi îndepărtează pe copii de părinții lor, atât fizic cât și afectiv, iar consecințele se vor vedea în timp.
Omul are nevoie, mai ales, de afectivitate, nu doar de suport economic. Cea care poate asigura confortul afectiv și sentimentul de securitate, de protecție, de încredere, de fericire al copilului este familia.
În societatea în care trăim, își fac loc în relațiile conjugale frământările, contradicțiile, neliniștile ce duc la divizarea rolurilor din cadrul familiei. De asemenea, în relația dintre părinți și copii se simte o profundă diferență între diferitele generații.
1.5 ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI
Cel mai important grup social este familia, pentru că influențează și modelează persoana umană, în special, copilul. Unii dintre specialiști susțin că acțiunea ei asupra persoanei este atât de mare, încât reglează acțiunea celorlalte grupuri sociale. Cercetătorii din domeniile psihanaliză, psihologie socială și sociologie afirmă că familia este adevăratul laborator de formare al persoanei. Formarea individului ca persoană se realizează mai întâi în sânul familiei. Această influență asupra familiei este explicată de faptul că acțiunea ei se exercită mai de timpuriu și tot ea este calea prin care se canalizează orice altă acțiune de socializare, reprezentând lumea socială a copilului.
Familia este singurul factor de socializare al copilului din perioada de dinainte a preșcolarității.
Dintr-o formă nucleară, familia a căpătat o formă insulară. Funcția de socializare a copiilor se realizează în colaborare cu alte instituții sociale. Noul statut social al femeii (femeia contemporană are serviciu, fiind independentă din punct de vedere financiar) determină între cei doi parteneri, o redefinire a rolurilor acestora. Copilul, centrul unei familii, condiționează stabilirea de noi relații între părinți, pe de o parte (modificarea responsabilităților în educație și îngrijirea copiilor), iar pe de altă parte, la noi raporturi între părinți și copii.
Familia reprezintă sistemul în cadrul căruia se petrec schimbări comunicaționale și emoționale, percepții, evaluări și valorizări interpersonale, se derulează procese de rol marital, parental și filial.
Factorii cei mai importanți care influențează dezvoltarea personalității copilului, care se află în interdependență sunt: ereditatea, mediul și educația. Copilul deține particularități fizico-psihice și fiziologice semnificative, anterior conceperii sale, părinții prezintă o serie de particularități pe care le vor transmite și copilului, de aceea, se poate spune că moștenirea genetică a fost pregătită anterior vieții intrauterine. Atunci când părinții se gândesc să ar fi timpul să conceapă un copil, ar trebui să parcurgă etape ca: mama trebuie să fie liniștită, relaxată înainte de conceperea copilului și pe timpul sarcinii, ambii părinți trebuie să se îngrijească în mod deosebit de copilul încă nenăscut. Foarte importante pentru sănătatea copilului sunt: mediul în care mama trăiește și-și desfășoară cariera profesională, starea de sănătate, relațiile pe care le stabilește cu ceilalți, emoționalitatea, neliniștea/stresul, până și, chiar, alimentația. Ceea ce se transmite biologic copilului depinde extrem de mult de sănătatea fizică și psihică a părinților, care își va pune amprenta, într-un oarecare procent, asupra formării și personalității copilului.
În ceea ce privește educația copilului am putea afirma că ereditatea are o influență relativ mică asupra acesteia și mai degrabă, ceea ce va influența educația copilului va fi comportamentul părinților.
Prima formă de socializare cu care interacționează copilul încă de la naștere este familia. Mama este cea care mijlocește legătura cu mediul înconjurător, deoarece prin intermediul ei, copilul va cunoaște lumea în primele luni și în primii ani de viață. În drumul său spre socializare, copilul se va desprinde cu greu de aceasta, de mamă.
Familia este cea care îi oferă copilului modele de comportament, de comunicare, contribuind la socializarea acestuia, la dezvoltarea conștiinței și conduitei morale. Relațiile copilului cu familia sunt de durată, consistente, fundamentate pe legături afective care au la bază căldura căminului și înțelegerea. În familie, copilul are „modele” pe care uneori le imită cu fidelitate. Tot în cadrul acesteia, copilul acumulează priceperi și deprinderi cuprinse generic „în cei șapte ani de acasă”.
Familia dezorganizată are o influență negativă și nestatornică asupra dezvoltării copilului.
Cea care are responsabilitatea de a face mai ușoară socializarea copilului și adaptarea acestuia la condițiile impuse de societate este familia, prima colectivitate umană absolut necesară formării ca om.
În primii ani de viață, copilul este dependent de părinți, iar aceștia trebuie să aibă în vedere educația psihosocială, corelând posibilitățile fizice cu cele psihice. Preocuparea cea mai importantă a părinților trebuie să fie educarea copiilor. Exemplele/ Modelele pozitive din familie au rol semnificativ în evoluția psihică a copilului, pentru că la vârstă mică, acesta preia prin imitație comportamentul părinților; de familie depinde dezvoltarea psihică a copilului.
Multă vreme s-a crezut că școala este singura responsabilă de educarea copilului, iar familia doar beneficiarul acesteia. Responsabilitățile părinților nu se diminuează odată cu intrarea copilului în instituția școlară, ci, doar trebuie modificat modul de relaționare, de abordare a copilului în raport cu noul său statut: de preșcolar sau școlar.
Școala preferă acei părinții cu care să formeze o echipă și să devină parteneri în educația copilului, care să se implice activ, constructiv în actul educațional, care să-l susțină pe profesor în tot ceea ce întreprinde pentru binele elevului, ceea ce se poate transforma într-un parteneriat educațional. Relația dintre cei doi factori are un impact pozitiv asupra educării copilului dacă se bazează pe comunicare, colaborare și cooperare.
Ambii parteneri urmăresc aceleași scopuri, dar au alte puncte de vedere în ceea ce privește educația copilului. De cele mai multe ori, părinții au tendința de a fi subiectivi, de aceea ei trebuie implicați permanent în acțiunile școlii pentru a reuși să depășească barierele subiectivismului. Profesorul are obligația și interesul de a cunoaște mediile din care provin copiii, categoriile sociale din care provin părinții, structura familiei și problemele deosebite ale fiecăruia, probleme care ar putea afecta evoluția copilului în cadrul grupului. Constituirea unor relații pozitive între familie și școală conduce la unificarea sistemului de valori și cerințe legate de copil.
“Rolul cadrului didactic este de a asculta cu răbdare și înțelegere, probleme care de multe ori depășesc spațiul clasei, dar, pe care părinții, bunicii, simt nevoia de a le împărtăși. Deseori, profesorul este pus în situația de a asculta probleme care nu privesc neapărat copilul, dar, care au loc în spațiul familial. Astfel de probleme necesită capacitatea de a discerne, de a oferi (când este cazul) sfaturi, încurajări sau de a evita implicarea atunci când nu este oportună. Prin natura profesiei, cadrul didactic vine în contact cu numeroase probleme de familie pe care nu le poate rezolva, dar, în măsura în care se poate interveni cu delicatețe și discreție, acestea nu sunt de evitat. Atunci când părintele cere sprijinul cadrului didactic, înseamnă că acesta este convins că profesorul deține calități deosebite de a se putea apleca nu numai asupra problemelor copiilor, ci și asupra altor probleme care țin de relații interumane, de sănătate, de împliniri sau eșecuri.
Colaborarea dintre profesor și părinți presupune o comunicare eficientă și efectivă, o unitate de cerințe și acțiuni, subordonate interesului copilului, sub forma discuțiilor, a schimburilor de opinii, reuniuni de informare. Cazurile în care părinții oferă fără să ceară, fără să aștepte reciproca gestului lor sunt foarte rare. Atunci când colaborarea dintre familie și școală se realizează firesc, susținut și fluent, finalitățile propuse se realizează în acest sens plăcut, dar greu proces de educație” (http://musatmadalinaalina.blogspot.ro/2011/11/copilul-este-copia-parintilor-sai-atata.html).
Atunci când obiectivele familiei nu corespund cu cele propuse de programul educativ, apar conflicte și situații dificile pentru copil. Există cazuri în care, deși acceptată de către copil, influența mediului educativ nu este acceptată de către părinți, este criticată și dezaprobată. Acest tip de relație, profesor-părinți, este generatoare de crize, care pot fi rezolvate cu discernământ în condițiile deținerii unor competențe specifice:
„analiza în timp util a situației create;
formularea unor concluzii cu privire la situația creată;
utilizarea unor strategii care au funcționat și în alte cazuri, dar adaptate cazului respectiv;
reflectare obiectivă asupra cazului;
solicitarea sprijinului altor colegi sau a directorului, numai atunci când situația este depășită;
recunoașterea eventualelor greșeli;
negocierea unor soluții mulțumitoare pentru ambele părți;
acceptarea ca egal a partenerului de discuție;
abordarea unei atitudini pozitive, constructive în rezolvarea situației” (http://musatmadalinaalina.blogspot.ro/2011/11/copilul-este-copia-parintilor-sai-atata.html).
Copilul are de respectat o serie de reguli diferite acasă, la școală și în cadrul grupului de prieteni. Adaptarea la fiecare dintre aceste seturi de reguli se face relativ ușor, probleme apar atunci când regulile trebuie respectate în același timp. Profesorul trebuie să dețină și să folosească acele mijloace, specifice vârstei, care să permită asimilarea și respectarea regulilor. O mare parte dintre modalități pot fi preluate și de familie, care le poate extinde în cadrul grupului de prieteni al copilului.
“Familia se poate manifesta prin neglijare, dezinteres, indiferență, ostilitate față de propriul copil, prin lipsa comunicării între membrii familiei sau între membrii familiei și copil, prin inconsecvență în cerințele față de copil, prin pedepse extreme, într-o perioadă a vieții, în care capacitatea de înțelegere și autocontrolul nu sunt instalate definitiv” (http://musatmadalinaalina.blogspot.ro/2011/11/copilul-este-copia-parintilor-sai-atata.html). Așadar, nu de puține ori, am întâlnit cazuri în care familia influențează negativ prin diverse activități de consumare a timpului liber petrecut de către copil.
Stările anxioase, sentimentele de insecuritate și constrângere, conflictele psihice interne generate de atmosfera și tratamentul copilului în familie se manifestă prin încăpățânare, protest, agresivitate în relațiile cu colegii și profesorii și se răsfrâng asupra performanțelor școlare și adaptării sociale.
Mediul familial exercită influențe profunde asupra echilibrului emoțional al copilului.
Familia reprezintă mediul în care copilul se naște, se dezvoltă și se formează pentru societatea în care trăim.
“Modul de relaționare din familie, climatul afectiv și modelul sociocultural al acesteia sunt importante pentru integrarea socială și constituirea comportamentelor sociale. Prin relațiile sale cu mama, cu tata și cu frații, copilul se integrează în relațiile sociale mai mult sau mai puțin, se apropie de societate, își cunoaște valoarea și își descoperă propria persoană’ (Allport, G., 1981, p. 97).
Familia asigură satisfacerea nevoilor pentru dezvoltarea normală a copilului pe care psihologii le-au identificat ca fiind următoarele (Ackerman, N., 1958):
“nevoia de a avea relații emoționale calde, apropiate, stabile în sânul familiei;
nevoia de a fi protejat fizic, de a avea siguranță și o viață bine organizată;
nevoia de experiențe adaptate nivelului de dezvoltare al copilului;
nevoia de limite, de viață cotidiană structurată și de responsabilități adecvate nivelului de dezvoltare;
nevoia de experiențe adecvate diferențelor individuale ale copilului, intereselor lui particulare;
nevoia de a trăi într-o comunitate stabilă, de a beneficia de sprijinul și cultura acesteia” (p. 112).
Prin urmare, societatea contemporană amplifică apariția conflictelor în familie, prin faptul că ne aflăm într-o perioadă de redefinire a rolurilor masculine și feminine, perioadă accelerată de feminism.
Echilibrul intern al familiei este perturbat și prin divorțul părinților. Părintele în grija căruia copilul rămâne trebuie să se adapteze situației noi, iar această adaptare poate dura câțiva ani. Perioada de început este resimțită ca o criză, fiind considerată perioada cea mai dificilă pentru copil. Procesul de adaptare se încheie când celălalt părinte sau alți membrii ai familiei reușesc să împartă și să preia rolurile și responsabilitățile părintelui plecat.
Perioada mai sus amintită este cea în care copilul are cea mai mare nevoie de susținere emoțională din partea adulților din jur, are nevoie să fie ascultat și înțeles.
CAPITOLUL al II-lea
PROBLEMATICA DIVORȚULUI – PERSPECTIVĂ GENERALĂ
În acest capitol, ne-am propus să abordăm problematica divorțului: concept, evoluție, cauze, efectele divorțului asupra copilului, modificarea responsabilităților parentale și consecințele în plan afectiv și educațional ale separării părinților.
2.1 CONCEPTUL DE DIVORȚ ȘI EVOLUȚIA LUI DE-A LUNGUL TIMPULUI
Cel mai important grup social este, în opinia noastră, familia pentru că influențează și modelează copilul, care se află în creștere și în căutarea modelelor de viață. Nu avem puterea de a ne alege familia, dar devenim o parte din ea prin naștere, adopție, căsătorie sau din dorința de sprijin reciproc. Făcând parte din aceeași familie, ne hrănim, avem grijă unul de altul și chiar ne influențăm deciziile.
În cadrul familiei, fiecare dintre noi avem roluri și responsabilități foarte bine definite. Lipsa unuia dintre noi are ca și consecință absența funcției pe care o îndeplineam, acest lucru datorându-se unei organizări deficitare a structurii familiei și chiar dezorganizării ei, ceea ce aduce după sine multiple implicații. Familia nu mai este un întreg, un nucleu, ci ea se divizează, se dezorganizează, climatul familial se deteriorează, ajungând să exercite influențe negative profunde asupra tuturor membrilor familiei. O astfel de familie este o familie dezorganizată. Disfuncțiile ei apar, mai ales, în situațiile de divorț, când căsătoria eșuează; în majoritatea cazurilor despărțirea partenerilor generează consecințe nefaste asupra familiei și în special asupra copiilor aflați la vârstă școlară mică.
Putem spune că dintre toate evenimentele care duc la dezorganizarea familiei, divorțul exercită cele mai profunde și puternice influențe negative asupra copilului, extrem de sensibil la aceste crize prin care trece familia lui, și, totodată traumatizat sufletește de ruptura care se produce în urma despărțirii părinților săi.
Conform legii, căsătoria se poate deface prin divorțul pronunțat de o instanță judecătorească.
Ca factor psiho-social, divorțul este un fenomen care are implicații directe, atât asupra întregii societăți și ai membrilor săi, cât și asupra persoanelor strict legate prin căsătorie. În ultimii ani, s-au înregistrat creșteri foarte mari în ceea ce privește rata divorțului.
Ca explicație, așa cum găsim și în Dicționarul Explicativ al Limbii Române, divorțul înseamnă desfacerea pe cale legală a unei căsătorii.
“Divorțul este o instituție juridică ce a provocat de-a-lungul veacurilor vii, vehemente și contradictorii discuții. Un divorț nu poate fi niciodată din vina unui singur partener. În cazul divorțurilor care se produc, din punct de vedere legal, cu vina unei singure părți, în realitate și partea victimă are vina ei deoarece nu a analizat corect ce partener de viață își alege și nu a găsit nicio variantă amiabilă de rezolvare a conflictelor. Indicat ar fi ca un cuplu cu astfel de probleme să se adreseze unui consilier în rezolvarea conflictelor și ar putea chiar, ca un popor religios ce ne considerăm, să apelăm chiar la preoții cu har care ar putea să ajute cuplul aflat într-o astfel de situație.” (G. Aioanei, E. Poenaru, 2008, p. 115).
Așadar, divorțul juridic este un proces civil, intentat de un partener celuilalt. A fost o noutate a secolului al XIX-lea și redă căsătoria ca fiind o luptă, și nu un parteneriat.
„Preocupările actuale privind divorțul își au originea în două tipuri diferite de considerații. Pe de o parte, răspândirea divorțului pare să reflecte o „cădere” a mariajului. Ca o consecință a acestei constatări, tradiționaliștii cer o îngrădire a legilor divorțului, iar reformatorii – o abordare mai „matură” a mariajului. Pe de altă parte, un al doilea grup al reformatorilor este alarmat nu de dezmembrarea căsătoriei, ci de ipocrizia ce înconjoară divorțul. Ei ar vrea ca mariajul să fie o problemă total privată, limitată în timp de o consimțire reciprocă – o schimbare care ar putea sau nu să accelereze „declinul familiei”, dar care, consideră ei, s-ar potrivi mai bine pretențiilor noastre de umanitate decât legile prezente” (Pescaru, A., 2004, p. 108).
Mulți dintre oameni afirmă că divorțul este o cale mai bună decât încercarea de a salva o căsnicie nefericită. Decât o atmosferă încărcată, caracterizată de neînțelegeri și conflicte frecvente, mai bine desfacerea contractului marital. Asemenea situații provoacă suferințe profunde mai ales copiilor, care sunt prinși în această luptă.
Familia de astăzi este supusă transformărilor sociale, culturale, economice, ceea ce face ca rata divorțurilor să crească. Mass-media atrage atenția asupra dezorganizării familiale, dar și asupra urmărilor aduse de acestea.
“Viața socială s-a schimbat în asemenea măsură, încât există mai multe șanse de dezmembrare a legăturilor familiale. Din nefericire, viitorul prevestește un pericol crescut. Americanii au pe tema divorțului mai multe proverbe. Unul spune că ”cea mai dificilă reconciliere între un soț și o soție este mai bună decât divorțul”, iar altul “a doua dragoste este mai plăcută decât prima”. Iluzia divorțului atrage nu doar cuplurile proaspăt căsătorite, cât și pe cei căsătoriți de foarte multă vreme. Începand cu al doilea război mondial, în medie, numărul cazurilor de divorț nu a fost mai mic de 400.000 anual. Din căsniciile dizolvate, 40% au rămas intacte 10 ani sau mai mult, iar 13% aveau mai mult de 20 ani. Vârsta medie a celor 2 milioane de femei divorțate a fost de 45 ani. 62% dintre ele aveau copii sub 18 ani în momentul divorțului” (Pescaru, A., 2004, p. 108).
Televiziunea aduce în prim plan lumea mondenă în care căsătoria înseamnă mult mai multă libertate: femeia nu mai acceptă rutina, vrea să fie independentă, ambii soți caută îndeplinirea și îmbunătățirea plăcerilor sexuale, ceea ce face ca divorțul să fie din ce în ce mai prezent în societatea contemporană.
În mod firesc, ca oameni, care trăiesc într-o lume a avalanșei de informații, ar trebui ca partenerii care se gândesc să se despartă să-și acorde mai întâi momente de comunicare eficientă și activă: să cântărească clar avantajele și dezavantajele acestui proces de separare. Societatea ar trebui să întreprindă acțiuni care să descurajeze fenomenul divorțului, nu să-l încurajeze ca în prezent.
Teorii referitoare la divorț
“Divorțul să fie liber, fără nicio restricție legală sau morală.
Sunt cei ce privesc mariajul doar din perspectiva căutării plăcerii; cei care nu-i conferă spirit sacru și care nu iau în considerare valoarea socială a căminului și a familiei. Cu cât îndepărtează și înlocuiesc mai repede legăturile maritale, cu atât își vor permite mai multă plăcere. Sunt cei ce sprijină teoria conform căreia ”a doua dragoste este mai plăcută”. Prin această afirmație nu numai că valoarea socială a familiei a fost uitată, dar au fost ignorate și încântarea și satisfacția oferite de stabilitatea conjugală. Se poate spune că această teorie este cea mai imatură și nefondată” (Pescaru, A., 2004, p. 110).
Acest tip de oameni se concentrează pe propria persoană, pe propriile plăceri și fug de responsabilități. Siguranța familială are de suferit; în cadrul cuplului nu au existat relații profunde care să stea la baza căsătoriei inițiale, ci aș putea spune chiar că interesul a fost pe primul plan.
2. “Căsătoria este o promisiune sacră. Este o uniune de inimi și suflete ce trebuie păstrate intacte și în siguranță. Cuvântul „divorț” ar trebui eliminat din dicționarul societății. Cei doi, femeia și bărbatul, odată căsătoriți, ar trebui să știe că, exceptând moartea nimic nu-i poate separa” (Pescaru, A., 2004, p. 110).
Având în vedere societatea în care trăim, putem afirma că doar biserica este cea care continuă să se limiteze în păstrarea acestei reguli și bineînțeles să vină cu argumente pentru susținerea ei. Fără îndoială, căsătoria este o legătură sacră și ar trebui să dureze toată viața. Aceasta poate fi păstrată atât timp cât cei doi parteneri comunică, cooperează unul cu celălalt și se înțeleg reciproc.
3.” Mariajul este dizolvabil de către bărbat, nu de către femeie” (Pescaru, A., 2004, p. 110). În trecut mulți oameni împărtășeau această idee, dar în societatea contemporană; atât bărbatul cât și femeia pot deschide procesul de divorț.
4. “Căsătoria este o instituție sacră și sistemul vieții de familie e respectabil, dar calea către divorț ar trebui deschisă ambilor soți – în anumite condiții – și procedura de dizolvare a căsniciei ar trebui să fie aceeași pentru amândoi” (Pescaru, A., 2004, p. 110).
Teoria susține egalitatea drepturilor între un bărbat și o femeie. Ambii parteneri ar trebui să beneficieze de aceleași împrejurări și îngrădiri pentru a depăși momentul critic.
5. “Este cert că instituția căsătoriei este sacră, sistemul vieții de familie este respectabil, divorțul este abominabil și este datoria esențială a societății de a îndepărta cauzele care au condus la divorț, deși acesta nu poate fi interzis total; modalitățile de a depăși situția trebuie să fie permise atât femeii cât și bărbatului. Procedura care va fi adoptată pentru dizolvarea mariajului ar trebui să fie diferită în cazul lor. Divorțul este unul dintre exemplele de drepturi diferite a le bărbatului și femeii” (Pescaru, A., 2004, p. 110).
Divorțul este privit ca tranziție între vechea familie și cea nouă. Bineînțeles că această perioadă este extrem de dureroasă pentru toți membrii săi. Separarea părinților aduce consecințe asupra copiilor care au nevoie de timp să înțeleagă ceea ce se întâmplă. Oricum, părinții pot găsi metode (pot recurge și la ajutorul altor persoane) prin care să se ajute pe ei, dar și pe copiii lor.
“Recunoașterea legală a divorțului ce tinde să se generalizeze în societățile industriale, a condus la creșterea numărului familiilor destrămate. Legislația se preocupă din ce în ce mai mult de viitorul copiilor și de cuplurile care divorțează. Se poate constata că divorțul este mai frecvent la grupurile sociale defavorizate din punct de vedere economic. Mediul social influențează la rândul său rata divorțurilor. În mediul rural se căsătoresc pentru a fi în rândul lumii, concubinajul având foarte multe inconveniente, se divorțează rar din motive de cheltuială și de procedură juridică dificilă. În clasele mijlocii, salariate, căsătoria implică un mic capital de transmis, dar cum acesta este mai degrabă cultural și social, și mai puțin economic, divorțul este destul de frecvent. În mediile bogate, divoțul este rar, deoarece constituie un obstacol serios pentru reproducerea capitalului social-politic, cultural sau economic, de regulă foarte ridicat” (Corsaro, W.A, 2008, p.54).
În România, divorțul este mai frecvent acolo unde există motive cum ar fi cele menționate mai jos:
problemele financiare;
dependența de alcool;
relațiile extraconjugale;
lipsa/ criza comunicării;
violența;
diferențele de educație, de concepții, de scopuri;
intervenția părinților;
plecarea unuia dintre soți în străinătate.
“Divorțul reprezintă un fenomen psihosocial complex, ce modifică viața partenerilor și copiilor acestora și înseamnă desfacerea căsătoriei. Divorțul este un proces îndelungat și traumatizant: apar tensiuni, conflicte, frustrări și insatisfacții ale căror efecte nu se limitează la pronunțarea instanței judecătorești” (sursa web: http://documents.tips/documents/84095220-divortul-si-cauzalitatea-acestuia.html).
În România, numărul de divorțuri a crescut, iar acesta, într-o familie, provoacă dezastre asemănătoare cu ale unui cutremur. Asupra copiilor se năpustesc consecințele negative ale separării părinților. Efectele negative în socializarea copiilor decurg și din separarea fizică de unul dintre părinți. O consecință directă a creșterii numărului de divorțuri din România poate fi numărul mare de copii ai străzii. Familia ar putea deveni mai stabilă dacă autoritățile locale, județene ar pune în pratică proiecte, programe, menite să dezvăluie oamenilor informații importante despre fenomenul divorțului.
2.2 CAUZE ALE DIVORȚULUI
Întrebarea “De ce divorțează atât de mulți oameni?” captează interesul multora dintre semenii noștri. Explicația frecvent invocată este că dacă cineva se căsătorește din dragoste adevărată și dezinteresată, iar pe parcursul timpului dispare suportul emoțional, afecțiunea și confortul psihologic, nu se mai continuă conviețuirea conjugală. Funcțiile și natura familiei s-au modificat: socializarea și educația sunt asigurate de instituții publice, la fel ca și sănătatea; membrii familiei nu mai depind unul de altul.
Una dintre cauzele creșterii numărului de divorțuri este reprezentată de noul statut social al femeii, care o face să fie independentă economic. Când soția consideră că nu-și mai poate continua viața alături de partenerul ei, divorțul îi apare ca o soluție, nemaifiind dependentă material de soț. Emanciparea femeii s-a produs pe fundalul industrializării, modernizării, automatizării și creșterii nevoii forței de muncă.
“Democratizarea și liberalizarea vieții sociale de ansamblu au determinat o mai mare permisivitate în ceea ce privește divorțul. Scăderea influenței bisericii și a religiei, “îndulcirea” legislației, micșorarea considerabilă a presiunilor normelor și obiceiurilor tradiționale facilitează ruperea oficială a legăturilor conjugale” (Iluț, P., 2005, p 173).
Cu cât divorțul este mai răspândit și mai mediatizat, cu atât devine mai vizibil și acceptat. Ceea ce s-a modificat a fost mentalitatea despre divorț, nu mai este văzut ca un eșec, ci mai degrabă ca o soluție, un răspuns pozitiv la o situație critică.
Infidelitatea este unul dintre cele mai puternice motive pentru pentru care se ajunge la divorț. Aceasta atrage după sine pierderea încrederii, iar persoana înșelată se poate simți atât de trădată încât nu poate trece peste trădare.
Un mariaj fericit trebuie să se bazeze pe încredere absolută, iar lipsa de onestitate dintre soți îl zguduie din temelii.
Cele mai multe despărțiri sunt cauzate de vicii precum: consumul de alcool, de droguri, jocurile de noroc, pornografia, care duc tot la pierderea încrederii.
Lipsa comunicării duce adesea la divorț. Doar comunicând unul cu celălalt, aflăm ceea ce l-a nemulțumit pe unul dintre parteneri și putem lămuri orice neclaritate.
Starea de sărăcie, grijile materiale generează în familiile celor mai mulți români stres, stări conflictuale, plecarea unuia dintre parteneri într-o țară străină pentru un loc de muncă, recurgerea la gesturi disperate (sinuciderea, furtul, tâlhăria și chiar vinderea propriilor copii). Toate acestea conduc la inevitabilul divorț.
Diferențele de personalitate, caracter, atitudini și aspirații, așadar incompatibilității de personalitate duc la despărțirea partenerilor.
Dintre cauzele cu o frecvență mai redusă amintim: bolile fizice/ psihice, infertilitatea, diferențele de ordin religios, influențele exterioare cuplului și migrația pentru o viață mai bună.
Prin urmare, divorțul este un fenomen psihosocial complex, determinat de trăsăturile de personalitate ale partenerilor, dar și de o serie de factori sociali, economici, politici și culturali.
2.3 COPILUL ÎN CONTEXTUL SEPARĂRII PĂRINȚILOR ȘI DE PĂRINȚI
De-a lungul timpului, concepția despre divorț s-a schimbat profund, dacă în trecut reprezenta ceva ieșit din comun, astăzi a devenit ceva obișnuit.
“La nivelul celor doi parteneri, efectele psihologice depind foarte mult de copii, dacă există sau nu, de investițiile afective făcute în căsnicie, de cine a inițiat divorțul, de valoare partenerilor pe piața erotică și maritală, de densitatea rețelei de rude și de prietenii fiecăruia” (Iluț, P., 2005, p. 181).
Divorțialitatea afectează diferit indivizii, în funcție de gen, adică atât femeia și bărbatul. Dacă există copii în căsnicie, aceștia rămân în cele mai multe cazuri la mamă. Bărbații suferă după copii, că nu mai sunt lângă ei sau se ingrijorează de situația lor. Mama cu un copil are o situație materială mult mai grea comparativ cu familiile complete. Femeile rămase singure cu copii decad economic din mai multe motive: câștigă mai puțin, fostul soț nu o mai susține material, iar statul și societatea oferă un ajutor neîndestulător.
“Consecințele asupra copilului sunt multiple. În societățile tradiționale există tendința de stigmatizare a copilului ai căror părinți sunt despărțiți. În societatea modernă urbană, acest lucru aproape că nu contează. Există o serie de efecte psihologice în legătură cu identificarea de rol de sex și formarea unor atitudini față de familie și muncă” (Iluț, P., 2005, p. 182).
Fenomenul de supraprotecție maternă poate apărea în cazul în care copilul rămâne cu mama și este băiat. Femeia, rămasă singură cu băiatul, își revarsă toată dragostea și afectivitatea asupra acestuia. Comportamentul mamei se datorează faptului că se ferește să fie acuzată de fostul soț sau de rude că nu-și îndeplinește cu seriozitate rolul de mamă. Această dragoste exagerată poate avea consecințe negative asupra copilului cu privire la viitorul lui statut marital, în distribuirea sarcinilor domestice în familia pe care o va avea.
Dacă după divorț, copilul continuă să interacționeze cu celălalt părinte, în speță cu tatăl, aceste interacțiuni trebuie să fie sistematice și pozitive. Sistematic, adică regulat și des, iar pozitiv înseamnă ca tatăl să-și păstreze autoritatea rezonabilă, să fie cald și înțelegător. Atât mama, cât și tata trebuie să fie implicați în creșterea și educarea copilului și să-și îndeplinească îndatoririle părintești.
“Studiile arată că stima de sine a copilului este afectată mai mult la familiile cu conflicte decât la cele monoparentale” (Cooper et al., 1983 apud Iluț, P., 2005, p.183). Copilul se dezvoltă armonios atunci când familia este fericită, unită și intactă.
“Comportamentul social (antisocial) al copilului și performanțele sale școlare sunt afectate radical de lipsa unui părinte, în special al tatălui” (Iluț, P., 2005, p. 183). Făcând o comparație între copiii care provin din familii biparentale și cei din familii monoparentale putem afirma că ultimii au rezultate școlare mult mai slabe.
“Impactul negativ al divorțului asupra copilului depinde (Wallerstein, K. 1980 apud Petru I., 2005, p. 183) în principal de gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat, sănătatea mintală a părinților, densitatea rețelei sociale a actualei familii a copilului și vârsta pe care o avea copilul în momentul divorțului”. Vârsta copilului pare să fie cel mai relevant factor ce îi infuențează reacțiile. Acesta resimte divorțul ca pe un lucru total neplăcut. Preadolescenții au tendința de a-și blama părintele, pe care-l consideră responsabil pentru divorț, tatăl că a părăsit familia sau pe mamă că l-a făcut să plece. De multe ori ei se autoblamează, crezând că tatăl a plecat din cauza lor. Adolescenții nu își asumă în aceeași măsură vina, condamnându-i că le-au stricat viața.
Realitatea divorțului este una amară și pare să-și lase amprenta în mintea și sufletul indivizilor pentru tot restul vieții. “Analizând rezultatele unor studii din Marea Britanie, Statele Unite, Australia și altele, acestea arată că acei copii proveniți din familii cu părinți divorțați prezintă diferențe mici sau constante în viata lor ulterioară în sensul că au o stimă de sine mai scăzută, rezultate școlare mai slabe, iar ca adulți, schimbă mai des slujbele și sunt mai predispuși la divorț” (Ilut, P., 2005, p.184). Tensiunile existente prealabile în familie au o pondere însemnată în efectele divorțului asupra copiilor.
“Cu pași mărunți, dar însemnați, legislația și actele judecătorești tind în toată lumea să lucreze în lumina principiului „ce-i mai bine pentru copil”, atunci când se produce divorțul. Fără un cadru legal și stabilirea unei sentințe judecătorești a unor obligații parentale, este greu de închipuit cum ar putea fi soluționate aceste probleme, ca multe altele de altfel, din cadrul societăților contemporane […] De-a lungul anilor s-au adunat argumente solide că este spre binele ambelor părți, și cu deosebire pentru copii, să funcționeze instituția numită medierea divorțului, prin care persoane specilizate (asistenți sociali, terapeuți maritali), asistă cuplul în timpul și după procesul legal, să rezolve problemele personale, juridice legale de custodia și întreținerea. Medierea va oferi cea mai sănătoasă alternativă pentru finalizarea divorțului” (Iluț, P., 2005, p. 185). În cazul divorțului, atunci când există copii, instanța judecătorească acționează pentru binele minorului. Dacă separarea se face în fapt, atunci este destul de greu să se rezolve dificultățile și să se împartă responsabilitățile părintești. De asemenea medierea oferă o experiență educațională alături de un profesionist care poate să discute despre dificultățile copiilor și să propună inclusiv modele de soluționare. Medierea nu dă roade în toate cazurile, dar se constituie într-o modalitate eficientă de a minimiza efectele divorțului.
“Divorțul are în general consecințe negative asupra părinților celor care divorțează. Există mai multe motive: au de suferit relațiile dintre bunici și nepoți, relații în care se investește multă afectivitate (de exemplu: unul dintre părinți își poate priva copilul de prezența bunicilor celuilalt părinte). În măsura în care divorțul este văzut ca un eșec, părinții celor divorțați suferă și din cauza presiunii psihologice a rudelor și cunoștințelor. În comunitățile rurale sau în cele urbane mici, părinții ai căror copii plecați din localitate au divorțat sau sunt pe cale să o facă răspund cu multă jenă și reținere la întrebările curioase ale vecinilor sau cunoștințelor”(Petru I., 2005, p. 185). Divorțul unei familii atrage după sine suferința tuturor celorlalți membrii: copiii și părinții acestora.
Tensiunea pe care o produce fenomenul divorțului nu se transmite numai prin cuvinte, ci și prin gesturi, schimbări ce apar în viața de până atunci a familiei, ca dispariție a obiceiurilor zilnice, ca dispoziție și reacție a membrilor familiei. Copiii sunt foarte sensibili la aceste schimbări și surprind starea părinților.
Dintre problemele cu care copiii se confruntă după divorțul părinților amintim: sărăcia, instabilitatea parentală, reducerea timpului petrecut cu părinții, depresia, ostilitatea, confuzia, vinovăția, incertitudinea, furia, tristețea, abandonul, refuzul, agresivitatea.
Dacă s-ar încerca reducerea/ eliminarea sărăciei, atunci consecințele divorțului nu i-ar mai afecta atât de profund pe copii.
Divorțul creează o serie de factori de tensiune pentru părinți, în special pentru acela la care copilul rămâne, căruia îi este greu să depășească situația, dacă este sărac. Aceste influențe reduc timpul petrecut de părinte cu copilul, marcând negativ modalitățile de manifestare a afecțiunii și conducând la creșterea instabilității parentale, care vor permite o permisivitate exagerată sau din contră o autoritate crescută din partea adultului. Mulți părinți divorțați devin amicii copiilor lor și nu-și mai îndeplinesc în întregime responsabilitățile parentale.
Conflictul dintre părinți determină comportamente nepotrivite ale copiilor: depresie, ostilitate și agresivitate.
Confuzia se referă la scenariul pe care și-l face copilul în legătură cu motivul pentru care în familia lui are loc o schimbare, au loc conflicte, neînțelegeri, unul dintre părinți pleacă de acasă sau se mută în altă cameră. Copilul știe că se întâmplă ceva, dar nimeni nu-i spune despre ce e vorba.
De cele mai multe ori, copiii se simt vinovați pentru separarea părinților, identificându-se chiar cu motivul pentru care aceștia se despart. Chiar dacă în realitate nu este adevărat, ei consideră că nu s-au comportat cum trebuie, că i-au dezamăgit și i-au supărat pe părinți.
În momentul în care apar schimbări în familia copilului, el nu știe cum să reacționeze, se simte nesigur și are o serie de întrebări care-l induc în eroare: De ce pleacă un părinte?, Oare se vor muta în altă casă?, Oare își va schimba școala? sau cel mai grav O să apară un tată/ o mamă vitreg(ă)?
Furia apare atunci când copilul se manifestă și își descarcă trăirile și sentimentele răvășite. Poate fi îndreptată spre mai multe persoane: către părintele considerat vinovat, către ambii părinți, către ceilalți membrii ai familiei, către prieteni, colegi și chiar persoane străine.
Atunci când este trist din cauza situației prin care trece întreaga familie, copilul:
este apatic;
nu mai participă/ nu se mai implică în realizarea diferitelor activități;
devine retras;
plânge cu ușurință, aproape din orice;
devine mult mai sensibil și iritabil;
înregistrează rezultate școlare scăzute;
pare mereu bolnav, chiar dacă nu există cauze medicale.
Atunci când unul dintre părinți părăsește locuința, copilul se simte abandonat, crezând că a fost părăsit pentru totdeauna.
Un alt efect al divorțului îl reprezintă refuzul copilului de a accepta noua realitate. Vorbește în continuare de familia sa ideală ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat; face eforturi mari de a-și împăca părinții.
Copilul poate deveni agresiv, atât în raport cu alții, cât și cu propria persoană: vorbește urât, lovește sau se poate lovi, accentuând astfel teama și suferința pe care o simte.
Divorțul atrage după sine o serie de efecte cu privire la:
bunurile comune;
la locuința comună;
la alte raporturi patrimoniale dintre soți;
la relațiile patrimoniale dintre părinți și copiii minori.
Împărțirea bunurilor se poate realiza prin învoiala părților: “Soții pot conveni să împartă fie toate bunurile comune, fie numai o parte dintre ele. Plenul Tribunalului Suprem arăta că instanța de judecată este datoare să atragă atenția părților asupra posibilităților de a împărți bunurile comune prin bună învoială” (Aioanei, G., Poenaru, E., 2008, p. 154).
Atunci când cei doi, care au trăit cândva împreună nu se înțeleg asupra împărțirii bunurilor se recurge la hotărârea judecătorească.
„În vederea determinării efectelor divorțului cu privire la atribuirea locuinței comune trebuie să se țină seama mai întâi dacă soții sunt chiriași sau proprietari” (Aioanei, G., Poenaru, E., 2008, p. 175). Dacă sunt chiriași, atunci locuința comună se poate împărți între soți, iar dacă aceasta nu se poate împărți, se atribuie după înțelegerea soților.
Dacă soțul este vinovat și din pricina faptelor sale are loc separarea, el nu poate fi evacuat atât timp cât este proprietar.
În ceea ce privește raporturile patrimoniale dintre soți apare obligația legală de întreținere. „Întreținerea poate fi stabilită de către o instanță judecătorească până la o treime din venitul net de muncă al soțului obligat la plata ei în raport de nevoia celui care o cere și de mijloacele materiale ale celui care urmează a o plăti. Dacă debitorul este obligat și la plata unei întrețineri în favoarea copiilor minori rezultați din căsătorie, cele două întrețineri însumate nu trebuie să depășească jumătate din venitul net al fostului soț obligat la plată” (Aioanei, G., Poenaru, E., 2008, p. 184).
Pentru încredințarea copiilor minori la desfacerea căsătoriei prin divorț, instanța judecătorească va asculta părinții, autoritatea tutelară și va hotărî pentru fiecare dintre copii dacă vor fi încredințați tatălui sau mamei, ținând seama de interesul copiilor, și îi va asculta dacă au împlinit vârsta de 10 ani.
Părinții trebuie să ajungă la o înțelegere privitoare la contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională.
Părintele căruia nu i s-a încredințat copilul păstrează dreptul părintesc, numai că acum este diferit de cel din timpul căsătoriei, rămânând responsabil de creșterea copilului și după divorț.
Atunci când părinții pun în primejdie sănătatea și dezvoltarea copilului se poate pune în discuție decăderea din drepturile părintești. Își pierd dreptul de a supraveghea copilul, nu mai pot stabili locuința copilului și nici aplicarea măsurilor disciplinare. Aceste drepturi se exercită de persoana sau instituția căreia i-a fost încredințat copilul.
Cu toate acestea „părinții au dreptul de a avea legături personale cu copilul” (Aioanei, G., Poenaru, E., 2008, p. 192).
“Desfacerea căsătoriei produce efecte patrimoniale față de copiii minori, dintre care enumerăm:
exercitarea ocrotirii părintești privind bunurile și actele civile patrimoniale ale copilului/ copiilor minori;
obligarea părinților la suportarea cheltuielilor de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor;
primirea alocației de stat pentru copii” (Aioanei, G., Poenaru, E., 2008, p. 192).
Copiii sunt aceia care suferă cel mai profund atunci când părinții lor divorțează. Consecințele acestui fenomen se resimt pe termen scurt, mediu și chiar lung.
Considerăm că atitudinile și comportamentele părinților îl afectează mai mult pe copil decât divorțul în sine. Printre problemele care apar putem enumera:
“diminuarea considerabilă a venitului familiei;
sentimentul eșecului, a scăderii stimei de sine, neîncrederea în propria persoană, tristețea, depresia părintelui cu care copilul a rămas;
părintele cu care locuiește copilul nu e capabil de a-și asuma noul său statut;
părinții își exprimă resentimentele, nemulțumirile și atitudinea conflictuală în fața copilului;
părintele în grija căruia copilul a rămas nu-i permite acestuia să aibă relații consistente cu celălalt părinte;
schimbarea condițiilor de locuit, a locuinței, a școlii și implicit al stilului de viață cu care era obișnuit.
Adesea, unul sau ambii părinți vor încerca să-l folosească pe copil pentru a-l răni pe celălalt. Acest tip de comportament poate face mai rău decât divorțul în sine. Mai mult, părinții supărați unul pe celalalt, vor folosi copilul ca un intermediar, mesager între ei. „Spune-i tatălui tău ca data viitoare să nu mai întârzie!” sau „Spune-i mamei tale data viitoare să te îmbrace mai bine!” Acest comportament este foarte periculos pentru copil. El nu vrea să fie mesagerul unor vești rele. Adesea adulții cred că copiii sunt doar niște victime ale destrămării familiei” (Mitrofan. I., 2001, p. 69)
Copiii sunt folosiți de părinți drept confesori, judecători, martori, complici pentru a-și descărca furia și frustrarea. Zdruncinarea încrederii în părinți, sentimentul de insecuritate, de vinovăție, rușinea, teama de schimbare și obligația de a-și asuma rolul celuilalt părinte sunt factori care adâncesc consecințele divorțului.
Unii părinți se folosesc de vizite pentru a-și atinge scopurile distructive, acționând pentru a-și răni fostul partener, pentru a-i distruge viața, pentru a se răzbuna pentru toate durerile provocate în prezent sau în trecut, uitând sau ignorând faptul că acela care va suferi profund este copilul. Tocmai pentru a evita efectele devastatoare este necesar să se respecte următoarele: comunicarea cu fostul partener trebuie să continue, dacă relația dintre soți s-a destrămat – relația copilului cu celălalt părinte trebuie să fie una armonioasă, furia față de fostul soț nu trebuie transferată asupra relației părintelui cu copilul, dragostea și loialitatea minorului nu trebuie cumpărate.
Părinții sunt singurii îndreptățiți de a diminua sau a agrava consecințele negative ale divorțului. Este de preferat să se mențină o imagine pozitivă a ambilor părinți, copilul nu trebuie transformat într-o armă, iar toate lucrurile și acțiunile părinților trebuie să vizeze bunăstarea copilului.
Prin bunăstare se înțelege ceea ce facem pentru copii și cum facem pentru ca acestora să le fie mai bine. Familia este cea care furnizează bunăstarea copiilor: satisface nevoile de securitate, de îngrijire socială, de sănătate și de educație.
Relația de atașament se dezvoltă între copil și părinte încă din primul an de viață, iar rolurile celor doi sunt fixe: copilul primește îngrijire, iar părintele o oferă. Capacitatea părinților de a rămâne conectați cu copilul în fața presiunilor pe care el le traversează reduce semnificativ anxietatea acestuia și permite integrarea sentimentelor de dragoste și ură resimțite față de părinți.
Neglijarea emoțională contează foarte mult în dezvoltarea copilului deoarece influențează negativ formarea preconcepțiilor copilului despre relații, afectează abilitatea lui de a folosi aceste viziuni preconcepute în învățare, în a construi relații de prietenie. Neglijarea în perioadele timpurii din copilărie afectează și capacitățile înnăscute de protecție și abilitățile dobândite de conviețuire și a celor de cooperare, de percepere a propriei persoane și a competențelor de viață independentă.
În măsura în care trebuințele fiziologice și spirituale ale copilului sunt satisfăcute, mediul familial este unul afectiv și protector. Atunci când intervine divorțul – factor intens vulnerabilizator, apare dezorganizarea structurii și funcționalității familiei. Dacă un părinte lipsește mai mult timp, copilul este supus la motivații, tendințe și norme ce-i vor afecta dezvoltarea. În tot acest timp copilul se simte marginalizat, își diminuează sau, chiar, își pierde încrederea în părinți, nu se mai simte protejat de părinți și se percepe ca fiind abandonat.
După cum am spus anterior, cea mai mare problemă pe care copiii o au este teama de a pierde atașamentul și dragostea părintească. În fața divorțului, fiecare copil reacționează diferit, iar rănile sunt mult mai profunde decât ale celor doi parteneri care se despart. Drama prin care trece copilul se complică mai mult atunci când apar diverse certuri între părinți sau rude apropiate. În această situație, sentimentele negative ale copilului se amplifică. Copilul mic are propriul univers în care sunt incluși ambii părinți, iar vestea că aceștia se despart este înțeleasă de copil ca distrugerea propriului univers personal. Din cauza egocentrismului, copiii mici își vor imagina că este vina lor că părinții se despart.
Este recomandat ca părinții să acorde prioritate nevoilor copilului și să-l ajute să treacă prin acestă experiență într-un mod cât mai puțin traumatizant. Ajutorul poate veni și din partea rudelor sau a cadrelor didactice ale copilului. Teama de necunoscut îl va face pe copil să facă tot ce-i stă în putere pentru a aduce părintele plecat înapoi. Va fi mai cuminte, mai harnic, va lua note mai bune doar pentru a aduce părintele plecat. În cele din urmă, copilul va accepta că divorțul nu poate fi evitat, iar el va trebui să se obișnuiască cu ideea.
În cartea sa, autorul propune sfaturi pentru a vă ajuta copiii după divorț (Craig E., 2008):
1. “Ajutați-vă copiii să își exploreze propriile sentimente fără a-i influența cu propriile voastre sentimente. În cazul în care credeți că vă este imposibil să formulați comentarii pozitive, afirmațiile neutre despre celălalt părinte sunt mai bune decât cele negative.
2. Nu criticați situația locuinței, obișnuințele alimentare, alegerea prietenilor, a activităților sau deciziile parentale ale celuilalt. Dacă aveți motive de îngrijorare, adresați-vă personal celuilalt fără să audă copilul.
3. Nu încurajați copiii, sub nicio formă să fie spioni sau să-l bârfească pe celălalt părinte. Acest lucru le poate creea multe sentimente de vinovăție.
4. Asistați la împărțirea lucrurilor copilului astfel încât ei să se simtă confortabil în ambele case.
5. Nu dați voie copiilor să vă manipuleze sau să pună dușmănie între voi.
6. Fiți sinceri cu copiii voștri, dar nu-i împovărați cu mai multe decât pot suporta, din punct de vedere emoțional și al dezvoltării lor.
7. Depuneți eforturi pentru a dezvolta o atitudine pozitivă, entuziastă, optimistă cu privire la custodie și la planificarea accesului la copii.
8. Nu vă dezamăgiți copiii prin a fi lipsiți de constanță sau prin a fi imprevizibili. Copiii se simt extrem de răniți dacă anulați timpul pe care trebuie să-l petrecți cu el, dacă apăreți mai târziu pentru a-i lua sau dacă îi aduceți mai devreme.
9. Învățați să vă împărțiți copiii în manieră confortabilă. Renunțati la nevoia de a vă implica prea mult în viața celeuilalt sau de a controla ceea ce face cu copiii. Încercați să aveți încrederea în celălalt ca părinte chiar dacă v-ați pierdut încrederea ca soț sau prieten.
10. Învățați să vă reclădiți viața, transformând-o în una în care creșteți pe toate planurile, în care ați devenit mulțumiți de propria persoană și în care sunteți optimiști în privința viitorului. Sentimentul vostru de bunăstare și de speranță va influența adaparea copiilor în maniere extraordinare” (p. 123).
2.4 MODIFICAREA RESPONSABILITĂȚILOR PARENTALE
“Divorțul a devenit mai mult decât un proces privat care implică doar cuplul, pentru că toți ceilalți membrii ai familiei, copiii și prietenii sunt afectați de ruptură. Dacă partenerii suportă greu divorțul, copiii devin, în mod sigur, adevărate victime. Copilul este supus rând pe rând tensiunilor afective, conflictelor, agresiunilor fizice între părinți. Copilul se conflictualizează profund înainte de a trăi evenimentul ruptură, de fapt de motivele invocate în fața justiției fiind mai întotdeauna circumstanțiale” (Stănciulescu, E., 1997).
Prin comportamentul lor, copiii dau semne de stres, plâng, întâmpină dificultăți în ceea ce privește hrănirea, odihna, apar probleme biologice, și de asemenea manifestă agresiune în relația cu ceilalți copii. În general ei se simt vinovați de divorțul părinților.
Copiii cu vârsta între 6-8 manifestă comportamente ca (Pescaru, A., 2004):
“îl poate idealiza pe părintele absent;
există dificultăți de identificare sexuală dacă lipsește contactul cu părintele de același sex;
adesea, este mai agresiv și mai furios cu mama, dacă aceasta este părintele care îl are în custodie;
se simte trădat de părinți;
izbucnește în lacrimi fără motiv;
reapare anxietatea separării;
are coșmaruri violente;
teama de “ce ne vom face de-aici înainte” poate determina un comportament dezorganizat din partea copilului;
nu poate uza de fabulație pentru a nega, așa cum fac preșcolarii, dar nu este încă nici suficient de matur pentru a percepe necazul;
este ușor de distras, are dificultăți la învățat sau la orice altceva;
simte că părintele are un rol activ și deliberat în despărțire;
se simte neiubit și construiește povești despre părintele absent;
se poate plânge de dureri de stomac sau de cap;
pretinde că totul este în regulă, neagă orice disconfort sau tristețe;
poate dezvolta, pe termen lung, comportamente inacceptabile, cum ar fi: minciuna, furtul sau agresiunea;
solicită din ce în ce mai multe pentru a compensa pierderea suferită;
poate încerca să-i găsească mamei un nou partener;
are o dorință de a-și reuni părinții” (p.114).
Așadar, copiii sunt încercați de sentimente de frustrare, confuzie, anxietate, tristețe, iar cei mai mulți dintre ei caută contactul cu părintele absent.
Părinții ar trebui să le explice motivele divorțului în termeni pe care copiii să-i poată înțelege și să nu încerce să le schimbe sentimentele acestora.
Perioada de la 9 la 12 ani este caracterizată, în cazul divorțului, de comportamente ca (Pescaru, A., 2004):
“furie, foarte expresivă;
loialitate față de ambii părinți;
prin furie, se apără de durere, depresie și șoc;
observă încălcarea regulilor de către părinți, reguli pe care și le-a însușit chiar de la ei;
manipulare, inventând inclusiv jocuri între părinți;
rușine, de ceea ce se petrece în familia sa;
este derutat, încearcă să înțeleagă cine este el și unde îi este locul;
răzbunare pe cel pe care-l consideră responsabil de divorț
adesea, ia partea numai unuia dintre părinți” (p.114).
În acest stadiu de dezvoltare, copiii se pot ascunde după comportamentele negative, adesea iau partea numai unuia dintre părinți și preferă să aibă încredere în cei de vârsta sa. “Mulți dintre ei nu reușesc să-și controloze anxietatea, rușinea, durerea și sentimentul neputinței” (P. Lucas, S. Leroy, 2008).
În situația divorțului, părinții îi pot ajuta pe copii astfel:
să accentueze în fața copilului calitățile celuilalt părinte, deoarece, acum, aceștia își formează imaginea de sine pe baza imaginilor pe care și le construiesc despre părinții proprii;
să nu recurgă la transformarea copilului în aliat împotriva celuilalt părinte;
să se abțină în a face afirmații în legăturile cu asemănările fizice sau de comportament ale copilului cu celălalt părinte;
să-și îndeplinească consecvent rolul de părinte;
să acorde copiilor iubire, iar aceștia din urmă să vadă și să simtă acest lucru;
să-l ajute pe copil să păstreze relația cu părintele de același sex;
să implice copilul în diferite activități;
să-și petrească timpul liber cu propriul copil.
În cadrul familiei, oricare ar fi părintele singur (mama, tata), acesta va trebui să se adapteze unui anumit stil de viață ce implică mai multe solicitări și un alt mod de interacțiune, în vederea reacomodării și reconsolidării familiei. Prin urmare, rutinele se schimbă prin plecarea unuia dintre părinți. Cel care pleacă nu-și mai exercită rolul în familie și celălalt părinte trebuie să-i preia rolul, împovărându-se. Atunci când există mai mulți copii, rolul poate fi preluat de un frate/ soră mai mare. Dacă mama nu a lucrat în timpul căsătoriei și doar tata era acela care aducea bani în casă, acum, după divorț, mama trebuie să se angajeze pentru a întreține familia și a face față cheltuielilor.
Visurile copiilor referitoare la viitorul profesional pot suferi datorită lipsurilor materiale. În cele mai multe cazuri, mai ales în familiile sărace, copiii părăsesc școala pentru a câștiga banii necesari pentru întreținerea familiei.
Părinții trebuie să le asigure copiilor, atât resursele materiale, cât și pe cele afective, asigurându-i că vor fi sprijiniți necondiționați. Acest lucru va reduce anxietatea legată de viitor.
Copilul se poate izola, devine retras în grupul de prieteni sau colegi și în grupul de joacă. Un copil vesel se poate transforma într-unul trist, fără chef de nimic. În România, familiile monoparentale sunt destul de răspândite. O contribuție importantă la schimbările aduse în atitudinea paternă revine normelor instituționale adoptate în unele legislații începând din anii 80. Acesta încercă să prezerve cuplul parental și după disoluția cuplului conjugal, introducând concepte precum”custodie partajată” sau „autoritate parentală”. În practica judiciară în 9 cazuri din 10 copilul este încredințat mamei, considerându-se că aceasta răspunde mai bine nevoilor copilului (L. Parkinson, 2003).
Mentalitatea populară consideră că instinctele materne sunt mult mai puternice decât cele paterne. Conform acestei credințe afirmăm că mama este cea care a purtat copilul în pântec, l-a adus pe lume și l-a hrănit direct atunci când era sugar. Teoriile moderne vorbesc despre faptul că există amintiri și emoții transmise de mamă copilului încă din viața intrauterină.
Societatea contemporană încearcă echilibrarea situației, astfel încât taților să li se ofere aceeași șansă ca și mamelor, de a se implica în creșterea copilului, după divorț.
De cele mai multe ori, tatăl acceptă de bunăvoie să locuiască fără copil și să se implice cum poate în creșterea acestuia. Există și cazuri, ce-i drept mai rare, în care ambii părinți doresc custodia copilului. Aici apare ca soluție custodia comună, care le oferă părinților dreptul de a petrece un timp egal cu cel mic.
Dreptul de a vizita copilul devine una dintre problemele cele mai dificile pentru părinții care își împart responsabilitățile parentale.
“Există câteva scopuri parentale constructive, care promovează bunăstarea copiilor, ajutându-i să crească fericiți și sănătoși ((Pescaru, A., 2004):
Ambii părinți ar trebui să încurajeze vizitarea pentru a-și ajuta copiii să crească și să se dezvolte armonios;
În general, părinții ar trebui să încerce să se respecte, cel puțin de dragul copiilor;
Fiecare părinte ar trebui să respecte punctul de vedere al celuilalt în ceea ce privește modul de creștere al copiilor, încercând să fie, pe cât posibil, consecvenți;
Fiecare părinte are dreptul să știe ce se întâmplă cu copilul, atunci când merge în vizită la celălalt (să cunoască persoanele care-l îngrijesc atunci când mama/ tatăl său nu se află acolo);
Părinții ar trebui să încerce să fie de acord asupra educației religioase a copilului; să stabilească și care dintre ei va urmări dacă acesta frecventează sau nu orele de specialitate;
Este extrem de important ca fiecare să cunoască adresa și toate datele de identificare ale celuilalt, inclusiv cele de la locul de muncă;
Ambii părinți trebuie să conștientizeze faptul că programul de vizitare se schimbă odată cu creșterea copilului și cu diferențierea nevoilor acestuia” (p. 119).
Părinții trebuie să stabilească niște reguli în ceea ce privește vizita și mai ales, să le și respecte. Considerăm important a se ține seama de: un program flexibil de vizită, vizita să devină un aspect firesc al noului program al copilului și să existe respect pentru fostul soț/ soție și grijă față de copil. Cel care trebuie să aibă avantaje din respectarea acestor reguli este copilul. Doar crescând într-un climat liniștit și aproape de ambii părinți, copilul se va putea dezvolta armonios.
2.5 CONSECINȚE ÎN PLAN AFECTIV ȘI EDUCAȚIONAL AL DIVORȚULUI PĂRINȚILOR
De cele mai multe ori, adulții, consideră că proprii lor copii nu știu și nu înțeleg lumea celor mari. Am putea spune că această convingere e greșită. Copiii sunt cei mai afectați atunci când vine vorba de divorț și asistă, în același timp, și la situațiile tensionate din casă. El simte când ceva nu este în regulă, ceea ce pentru noi poate fi ceva nesemnificativ, pentru el poate lua proporții uriașe și asta pentru că el încă nu are stabilitate emoțională care să-l ajute să conștientizeze conflictul familial sau situația tensionată resimțită. Cel mai bine este să le explicăm copiilor clar ceea ce se întâmplă și care ar fi soluțiile cele mai potrivite.
Imediat ce considerăm că divorțul este inevitabil, trebuie să le spunem și copiilor. Nu trebuie să ne surprindă faptul că ei știu deja. Un lucru foarte important este onestitatea. Nu le oferim speranțe false că relația va continua, dacă știm că aceasta nu se va întâmpla. Partenerul nu trebuie învinovățit pentru tot ceea ce se petrece și trebuie să conștientizăm că separarea nu se produce în niciun caz din vina copiilor, chiar dacă ei se învinovățesc adesea pentru problemele părinților.
Cum le spunem copiilor? Valențele agresive ale divorțului.
Explicațiile trebuie să fie simple, precise și directe. Se recomandă ca ambii părinți să fie prezenți și să participe la discuția explicativă pentru că altfel ar părea că doar unul singur este vinovat de producerea divorțului. Copiii trebuie să știe cum va fi viața lor de acum înainte, iar părinții să le fie alături cu încurajări și încredințări că totul va fi la fel, ca în trecut, în ceea ce privește relația dintre ei; nu va fi pus în situația de a alege părintele preferat. Ar trebui evitate falsele promisiuni legate de o eventuală conciliere. Și nu în cele din urmă să solicite un specialist în cazul în care copiii nu pot face față situației.
“Copiii suferă în urma părăsirii căminului de către unul dintre părinți. În situații de stres, chiar de la vârste timpurii, copiii manifestă frecvent anumite comportamente care le trădează suferința” (Pescaru, A., 2004, p. 112).
Prin urmare, pentru mulți copii, divorțul propriu-zis este o abstracție generatoare de confuzie care le schimbă foarte mult viața. Mulți copii mici se gândesc la divorț ca la o separare de părinți și de aici începe suferința lor.
În funcție de vârsta copilului, principalele griji legate de divorț sunt:
Cine va avea grijă de mine?
Cum voi putea să-mi petrec timpul cu amândoi?
Va fi bine pentru mama/ tatăl meu?
Voi mai avea toate lucrurile pe care sunt obișnuit să le am în jurul meu?
Voi mai avea aceiași colegi?
Semnificația evenimentului este mai bine înțeleasă de către copiii mai mari. Una dintre marile întrebări pe care și le pun acești copii este: „Mama și tata se vor recăsători și mă vor obliga să locuiesc cu o persoană străină”. Reacțiile copiilor sunt diferite atunci când încercăm să le spunem decizia pe care am ales-o în ceea ce privește relația de cuplu. Unii copii vor plânge necontrolat, alții vor lansa rugăminți și vor implora ca părinții să nu se despartă, alții pot deveni furioși si vor începe să țipe dacă vor duce la capăt decizia luată. Există multe variații, însă ele reflectă în mod esențial frica copiilor față de necunoscut, neliniștea cu privire la viitor, precum și furia rezultată din neputința lor de a-i face pe părinții lor să renunțe la decizia luată.
Copiii sunt lipsiți de putere în cadrul acestui proces către divorț. Ei nu au drept de veto cu privire la decizia parinților, și, în mod tipic, nu sunt capabili, prin niciun mijloc, să îi aducă din nou pe părinții lor împreună. Frustrați, înfricoșați și lipsiți de speranță, copiii își pot încerca norocul prin încercări disperate pe ultima sută de metri de a schimba cursul inevitabil către divorț.
Adesea, singurul lucru de care copiii au nevoie pentru a trece peste această etapă dificilă este reasigurarea că toți membrii familiei vor fi bine și siguranța faptului că nu își vor pierde niciunul dintre părinți (Craig E.,2008).
Este adevărat că toți copiii simt nevoia să aibă o relație deschisă cu proprii părinți, relație bazată pe: iubire, sinceritate, comunicare activă și empatică, iar pentru aceasta, părinții trebuie să fie la dispoziția copilului și să-l asculte cu mare atenție. În zilele noastre, din cauza carierelor profesionale, părinții duc lipsă de timp, iar cei mai mulți dintre ei își iau copiii din diverse instituții școlare sau de la diferite persoane, iar când ajung acasă se concentrează tot asupra muncii. Așadar, societatea nu ne învață să fim părinți buni pentru că întâmpinăm probleme în a petrece timp cu copiii. Aceștia au nevoie de afecțiune, de aprobare și de disciplină. Nu înseamnă că dacă petreci o parte din timpul tău cu copilul, vei avea și o relație bună cu acesta. Copiii se adaptează foarte ușor și ajung să se întovărășească, chiar, și cu nepăsarea/ neglijarea părinților. Ar trebui ca fiecare persoană să-și găsească timp pentru lucrurile si oamenii importanți din viața sa.
Prin familie, copilul participă la o viață socială intensă și variată, înainte chiar de a fi conștient de această participare; viața sa sentimentală se elaborează înainte ca limitele care îl separă de altul să fie chiar trasate. Într-o lume populată de alte ființe, prin jocul comparațiilor, al imitațiilor, al rivalităților al satisfacțiilor și decepțiilor, individul își găsește statutul propriu și caută să și-l păstreze. Numai adaptându-se la aceste manifestări, copilul își definește rolul pe care îl trăiește în relația cu ceilalați (Paul O., 1973).
Dacă partenerii suportă greu divorțul, copiii devin, în mod sigur, adevărate victime. Divorțul emoțional începe cu mult timp înaintea celui juridic, iar copilul este supus: tensiunilor afective, conflictelor, agresiunilor fizice dintre părinți, abandonul episodic, exceselor de sentimentalism ale mamei sau exceselor de răzbunări, întrucât copilul îl reprezintă pe adversar. Aceștia ascund modificări psihoafective, de diferite intensități, ale personalității părinților.
Furstenberg, în 1991, afirmă: „Majoritatea copiilor afectați de divorț prezintă probleme comportamentale înainte de divorțul propriu-zis. Acesta doar le intensifică. Temperamentul adolescenților și factorii familiali solicitanți cu care se confruntă reprezintă alte forțe care afectează modul în care se manifestă aceștia într-o situație de divorț. Adolescenții cu temperamente dificile se comportă diferit față de cei cu o fire mai liniștită. În ceea ce privește factorii familiali stresanți aceștia diferă în funcție de situația de divorț. Ele se deosebesc în funcție de probleme existente și de metodele de a le depăși” (Pescaru, A., 2004, p. 120).
Unii cercetători sugerează faptul că ar exista diferențe de vârstă și sex, în ceea ce privește reacția și adaptarea copiilor la divorț, aducând în același timp și argumente. Astfel, s-a concluzionat că fetele se acomodează evenimentului, în general, mai bine, având în vedere că, de cele mai multe ori, copiii rămân cu mamele.
Preșcolarii de grupă mică, pot să nu sesizeze lipsa unuia dintre părinți, dacă mama, a fost singura care a avut grijă de ei. Dacă nivelul de trai scăzut apare ca efect al despărțirii, copiii mai mici de 10 ani sunt de cele mai multe ori mai afectați decât cei care au peste 14 ani, în special în ceea ce privește dezvoltarea lor cognitivă. Cercetările din domeniu au demonstrat că neajunsurile financiare au efecte negative asupra gândirii și limbajului. Astfel, copiii întâmpină dificultăți în a se adapta la cerințele școlare. Mulți dintre aceștia intră în clasa pregătitoare fără să dețină competențe specifice procesului educațional de inițiere în lumea școlii. Cei care trec printr-o situație asemănătoare, dar sunt mai înaintați în vârstă dețin competențe, capacități și abilități care-i va ajuta să facă față cerințelor școlare viitoare.
De cele mai multe ori, copiii cu vârste cuprinse între 3 și 10 ani pot fi cei mai expuși să capteze influențe negative, pentru că nu sunt destul de mari să perceapă, să analizeze ceea ce se întâmplă în familia lor. Bineînțeles că și cei mai mari resimt intens divorțul părinților și consecințele negative ale acestuia.
Vârstă vulnerabilă este cea între 3 și 7 ani. În măsura în care copilul poate înțelege unele situații și se pot explica motivele divorțului, mai ales dacă este ajutat să le accepte afectiv, consecințele divorțului nu mai sunt atât de profunde, dar totuși ele modifică aspectele rațional-sociale ale comportamentului acestuia. Copilul poate reacționa la șocul emotiv al divorțului prin două tipuri de comportament: fie printr-o atitudine de agresivitate și ostilitate față de unul dintre părinți sau de amândoi, atitudine care se poate extinde și asupra altor persoane, fie printr-o inhibiție profundă cu refuz de participare chiar și la cele mai simple acte de alimentație, sau prin trăirea unui sentiment profund de vină/ culpabilitate ce se transformă în anxietate, frică, perturbări ale proceselor intelectuale, inadaptare.
Cea mai mică tulburare în echilibrul afectiv al părinților provoacă tulburări în psihicul copiilor, atât iubirea tiranică, cât și indiferența afectivă fiind resimțite profund de copil.
Pentru copii, o situație dificilă poate apărea când părintele nu comunică afectiv și efectiv cu propriul copilul și nici nu-l mai supraveghează așa cum o făcea odată. Tinerii necontrolați, nesupravegheați de părinți, cad în capcanele anturajului, care pot avea influențe nerecuperabile asupra comportamentului, ceea ce va duce și la rezultate școlare slabe.
Așadar, vârsta copiilor la momentul divorțului contează foarte mult: cu cât copiii au mai puține amintiri legate de divorț cu atât ei se adaptează mai bine noilor familii, adică familiei reconstituite sau monoparentale.
Chiar și băieții suferă și trăiesc intens drama separării părinților, devin mai violenți, înregistrează absențe, renunță la școală, grupul de prieteni îl poate îndrepta spre droguri și alcool, performanțele școlare intră într-un vizibil regres.
Spre deosebire de familiile unite, fetele din familii dezorganizate devin depresive după divorț și după seria de modificări apărute. De asemenea, și ele pot avea dificultăți de învățare, fapt ce va conduce la părăsirea școlii; se împrietenesc cu persoane mai mari și își încep viața sexuală mai devreme.
Recăsătorirea părinților – îi ajută pe copii?
Nu există foarte multe cercetări pe această temă. În timp ce recăsătoria aduce suport financiar suplimentar și o sprijină pe mamă, ea produce efecte negative asupra copiilor: relația mamă-fiică se deteriorează, iar băieții aleg să petreacă cât mai mult timp în afara casei.
Există și o parte pozitivă, mulți copiii își doresc și apreciază prezența unui tată/ mamă vitreg/ă și, în același timp, afecțiunea acestuia. Pot prezenta aici, cazul unui copilaș ai căror părinți au divorțat, iar tatăl natural i-a abandonat, atât fizic, cât și financiar. Mama, după mulți ani, a reușit să se recăsătorească, iar pe fața copilului am citit încântare și fericire. De fiecare dată, accentuează expresia “tatăl meu”, referindu-se la părintele vitreg care îl îngrijește și-i oferă tot ce are nevoie, iar copilul a conștientizat acest lucru.
Procesul de divorț este complex, încărcat de situații neprevăzute. Niciunul dintre părinți nu își recunoaște vina, fapt care influențează înțelegerea copilului a propriei situații. De multe ori, copilul este pus să aleagă între mamă și tată, lucru foarte neplăcut pentru el. Investigarea mai îndeaproape a efectelor divorțului asupra copiilor a nuanțat imaginea populară tipică asupra fenomenului, care enunță ”bieții copii cu părinți divorțați”, înțelegând prin aceasta că prin divorț, copiii suferă. În acest sens s-au formulat următoare cinci constatări principale (Petru I., 2005):
”În cazul în care după divorț copilul continuă sistematic să interacționeze cu celălalt părinte nu există diferențe pentru profilul psihocomportamental al copilului cu un părinte și cu cel din familia biparentală.
Stima de sine este afectată negativ la familiile cu conflicte decât cele normale. Ca familia monoperentală să funcționeze normal nu mai trebuie să existe conflicte între părinți.
Comportamentul social și antisocial al copilului și performanțele sale școlare nu sunt afectate de lipsa unui părinte, în special a tatălui.
Comparând copiii biparentali cu cei monoparentali se observă că ultimii au performanțe școlare mai slabe, în cazul lor existând și mai multe cazuri de devianță.
Impactul negativ al divorțului depinde de mai mulți factori:
– gradul de conflictualitate al familiei destrămate;
– sănătatea mintală a părinților;
– densitatea rețelei sociale a actualei familii a copilului;
– vârsta pe care a avut-o copilul la divorț”(p.182-183);
Situația de dificultate familială, lipsa de coeziune și afectivitate împiedică o dezvoltare normală, carențele afective și funcționale ale familiei, manifestându-se sub forma efectelor târzii, ale formării unei personalități morale imature, definite de inadaptabilitate. Lipsiți de dragostea și securitatea oferite de o familie cu funcționalitate normală, copiii din familiile dezbinate devin capricioși, instabili, incapabili de adaptarea unor norme de viață colectivă. Excentrici și imaturi, ei își abandonează sarcinile în activitățile școlare la cea mai mică dificultate, manifestând un opoziționism disproporționat față de rigorile disciplinare, fiind sensibili sau hipersensibili la sancțiuni.
Monoparentalitatea, în special cea rezultată din divorț, este corelată cu o diminuare a activității educative și mai ales cu o adecvare și o eficiență mai mică ale eforturilor educative: rolul matern este caracterizat în termenii suprasolicitării (materiale, emoționale, relaționale), ai unui dezinteres relativ sau al unui conflict de rol, în timp ce rolul patern este analizat în termenii «absenței paterne», «deprivării paterne», «deresponsabilizării paterne». Se poate consemna faptul că divorțul are un efect negativ profund asupra copiilor atât pe plan afectiv, emoțional, psihologic cât și în plan educațional. Sunt identificate carențe mari și pe plan social. Un copil care face parte dintr-o familie dezorganizată prin divorț se confruntă cu etichetarea și marginalizarea socială necesitând un efort mult mai mare din partea lui pentru a reuși să se impună în comunitatea din care face parte.
În ceea ce privește viitorul copiilor din familiile despărțite, s-a observat că fiii mamelor cu studii superioare urmează studii de mai lungă durată și obțin o diplomă superioară. Însă, cum riscurile despărțirii cuplului părintesc sunt mai ridicate atunci când mama are studii superioare, copiii riscă să sufere de pe urma acestei situații.
“Oricare ar fi mediul social, despărțirea cuplului părintesc este asociată unei reușite școlare de un nivel mai slab a copilului. Se pare că avantajul școlar legat de o copilărie petrecută în cadrul unei familii defavorizate din punct de vedere social și cultural este puternic redus în cazul unei dezmembrări familiale” (Segalene, M., 2011, p. 243).
Cu toate acestea, copiii sunt viitorul nostru și merită toată atenția și sprijinul nostru. Adulții divorțează unii de ceilalți, dar în niciun caz nu se despart de copiii lor, însă pentru minori, acest fapt nu este foarte clar. Cu ajutorul explicațiilor date la timpul potrivit și al sprijinului acordat de persoanele în apropierea cărora copilul se dezvoltă, acesta din urmă ajunge să conștientizeze care este de fapt relația lui cu mama și tata, chiar dacă aceștia nu mai formează un cuplu.
CAPITOLUL al III-lea
AFECTIVITATEA ȘCOLARULUI MIC ÎN CONTEXTUL DIVORȚULUI PĂRINȚILOR
Afectivitatea este o componentă esențială și indispensabilă a psihicului uman, fiind o modalitate de relaționare cu lumea și cu propriul Eu. În acest capitol ne propunem să definim procesele afective, să enumerăm caracteristicile acestora, să enumerăm formele stărilor afective, să ne ocupăm de efectul pe care mediul familial îl are asupra copilului, să prezentăm teoriile afectivității, viața afectivă a copilului de vârstă școlară mică, tulburările afectivității și de asemenea să ne ocupăm de specificul acesteia la copiii de vârstă școlară mică cu părinți divorțați.
3.1 AFECTIVITATEA – CONCEPTE GENERALE
“Activitatea umană nu presupune doar prezența unor aspecte de ordin intelectual, a unor procese subiective care să permită stabilirea raporturilor informaționale cu ambianța, cunoașterea obiectelor, fenomenelor și relațiilor, ci și a unor aspecte stimulatoare, dinamizatoare, direcționale, în măsură să contribuie la susținerea ei energetică” (Albu, G., 2005, p. 121). Procesele care susțin această ultimă dimensiune sunt strâns legate de procesele/ stările afective.
3.1.1 DEFINIREA PROCESELOR AFECTIVE
“Afectivitatea este acea componentă a vieții psihice care reflectă, în forma unei trăiri subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate și de o anumită durată, raportul dintre dinamica evenimentelor motivaționale sau a stărilor proprii de necesitate și dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern” (Golu, M., p. 451). Definiția accentuează importanța relaționării afectivității cu celelalte procese cognitive.
“Procesele psihice care sunt generate de relațiile dintre obiect și subiect sub forma unor trăiri, uneori atitudinale, poartă denumirea de procese afective” (Zlate, M., 2000, p. 171). Acestea din urmă înseamnă în același timp comunicare, trăire, stare de acțiune, concentrare internă și manifestare exterioară.
Nimic, în activitatea umană nu se poate realiza fără emoție. Afectivitatea are un rol activator, influențând cunoașterea. “Emoționalitatea este o formă a acțiunii, a autoconservării și a interacțiunii care decurge din interjocul cognițiilor în câmpul de experiență al persoanelor; un dialog cu lumea, desfășurat prin idei emoționale, acțiuni, cuvinte, gesturi și semnificații” (Golu, M., 2000, p.460).
Semnul și intensitatea trăirilor se schimbă în funcție de percepția situației sau de reprezentarea ei mentală anticipată.
“Trăirile afective nu sunt doar simple rezonanțe ale lumii exterioare înlăuntrul individului, ci apariția și manifestarea lor presupun antrenarea resurselor psiho-nervoase ale organismului, eliberarea unei energii specifice care susține comportamentul” (Albu, G., 2005, p. 122). Așadar, trăirea afectivă se referă la trăirea nemijlocită a contextelor de viață în care se stabilește concordanța/ discordanța între factorii obiectivi și cei subiectivi (trebuințele, interesele, dorințele, posibilitățile persoanei).
Fiecare dintre noi are un mod propriu de relaționare afectivă la diferite situații, evenimente, persoane și obiecte. “Afectivitatea este profund implicată în structura și dinamica relațiilor interpersonale (simpatie-antipatie, atracție-respingere, agresivitate-toleranță, prietenie-dușmănie, iubire-ură, altruism-egoism, cooperare-invidie), dar și în determinarea climatului psihosocial în grupuri mici și comunități” (Albu, G., 2005, p.123).
În viața de zi cu zi, atunci când relaționăm afectiv putem, de asemenea să simulăm, adică să afișăm un comportament sau o atitudine opusă stării afective interioare: avem gesturi de simpatie pentru o persoană pe care, în realitate, o antipatizăm.
Carențele afective și educaționale din perioada micii copilării pot avea influențe negative și pot, chiar, produce întârzieri ireversibile în dezvoltarea generală a copilului. Atunci când în cursul dezvoltării, raportul dintre procesele afective și intelectuale se modifică, au loc schimbări în ceea ce privește intelectul și emoția copilului.
3.1.2 CARACTERISTICILE STĂRILOR AFECTIVE
“Stările afective sunt trăiri care exprimă gradul de concordanță sau neconcordanță dintre un obiect sau o situație și tendințele noastre” (Cosmovici, A., 2005, p. 219). Așadar acestea sunt în legătură cu trebuințele, tendințele, interesele și aspirațiile noastre.
Principalele caracteristici ale proceselor afective sunt (Cosmovici, A., 2005, p. 219-220):
polaritatea;
subiectivismul;
totalitatea;
tensiunea;
reglare promptă și eficace a comportamentului.
Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective, constă în tendința de a gravita fie în jurul polului pozitiv, fie în jurul polului negativ și apare ca urmare a satisfacerii/ nesatisfacerii diferențiate a trebuințelor și aspirațiilor.
De exemplu, o cameră răcoroasă, vara, ne impresionează favorabil. Dimpotrivă, când o situație este în contradicție cu ceea ce ne dorim, apare o impresie neplăcută, însoțită de impulsuri de evitare și îndepărtare: o încăpere unde zgomotul este infernal.
Subiectivismul se referă la dependența afectelor de trebuințele noastre actuale. Dacă afectele sunt subiective, atunci ele au legătură cu realitatea obiectivă. Ele depind de caracteristicile situațiilor. O înghețată, vara, când ne e foarte cald ne face plăcere, dar aceeași înghețată, iarna, când se înregistrează temperaturi foarte scăzute, de -10 grade Celsius, când ne e frig și tremurăm, ne displace și chiar dorim s-o evităm.
Totalitatea se referă la faptul că afectele “exprimă un raport cu toate trebuințele prezente într-un anumit moment și nu doar cu efectul unei stimulări parțială” (Cosmovici, A., 2005, p. 220). De exemplu, usturoiul provoacă usturimi pe limbă, dar senzația e agreabilă, plăcută, împreună cu legume sau carne. Sau, de multe ori, m-am confruntat, prin natura meseriei cu situații ca: un copil să se comporte indezirabil în ceea ce privește disciplina școlară, enervând multe persoane, dar mama sa, din prea multă iubire, se amuză, ignorând astfel aspectele negative ale comportării propriului copil.
Tensiunea stărilor afective accentuează faptul că dacă o tendință se transformă în mișcare nu provoacă un afect. “Cu cât apar mai numeroase tendințe care se contracarează, cu cât există o întârziere în satisfacerea lor, cu atât se creează o stare de tensiune mai mare și o structurare a lor, făcând posibile trăiri intense” (Cosmovici, A., 2005, p. 220).
Afectivitatea permite o reglare promptă și eficace a comportamentului. O emoție, chiar lipsită de intensitate, schițează imediat un început de acțiune, înainte ca o deliberare conștientă să înceapă. În unele situații, acționăm în funcție de afectul dominant.
Alți psihologi vorbesc despre expresivitatea proceselor afective (ca și caracteristică), care constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea fi văzute și simțite. Exteriorizarea se realizează prin expreiile emoționale:
mimica – expresia feței (putem exterioriza: bucuria, suferința, teama, mâhnirea, descurajarea, surpriza);
pantomimica – expresia corpului: mersul săltăreț înseamnă bucurie, pe când mersul lent, agale este însoțit de supărare și tristețe);
schimbările de natură vegetativă – ritmul respirației, vasodilatația, vasocontracția, creșterea conductibilității părului, modificarea compoziției chimice a sângelui sunt soldate cu paloare/ înroșire, tremur, lacrimi, transpirație, gol în stomac;
schimbarea vocii.
„Charles Darwin a subliniat caracterul universal al expresiilor emoționale cum ar fi: frica, furia, tristețea se manifestă în mod similar nu numai la diferite rase umane ci și la cimpanzei. Pentru explicarea lor, el formulează trei principii” (Cosmovici, A., 2005, p. 227):
Principiul asociației deprinderilor utile – pentru realizarea/ suprimarea unei dorințe acționăm prin mișcări utile. Acestea din urmă se pot repeta des, devenind atât de obișnuite încât ele se reproduc de fiecare dată când apar aceste dorințe sau senzații. De exemplu, „un câine care atacă pe altul își încordează mușchii, îi cresc bătăile inimii, se accelerează respirația, i se zburlește părul, mușcă… Același câine, când se înfurie, devine amenințător și apar aceleași reacții: rânjește, dezvelindu-și colții, își încordează mușchii, i se zburlește părul, adică au loc modificări care pregătesc atacul, deși el nu are loc” (Cosmovici, A., 2005, p. 228).
Principiul antitezei. Exemplul adus de Darwin este cel al unui câine care, văzându-și stăpânul de departe, reacționează agresiv, dar apropiindu-se, îl recunoaște și adoptă o atitudine contrarie: se gudură, coada atârnă în jos, părul se netezește.
Principiul acțiunii directe a sistemului nervos. „Când sensibilitatea este puternic exercitată, forța nervoasă ia naștere în exces și e transmisă în anumite direcții determinate, depinzând de conexiunile nervoase și în parte de deprinderi” (Cosmovici, A., 2005, p. 228). Sistemul nervos se apără împotriva unei mari tensiuni. Unele reacții ca: plânsul, tremuratul, congestionarea, manifestările lipsite de utilitate în respectiva situație, contribuie la protejarea sistemului nervos, excitat puternic.
Aceste expresii emoționale nu sunt izolate unele de altele, ci ele se află în corelație formând conduita emoțional-expresivă.
Conduitele emoționale:
se învață – se însușesc de-a lungul vieții, prin imitație sau efort voluntar;
pot fi provocate și dirijate voluntar, conștient, de a le simula și a le folosi convențional – în vederea transmiterii unei stări afective, chiar și atunci când aceasta nu există.
Expresiile au rol de comunicare, de influențare a conduitei altora în vederea săvârșirii unor acte, de autoreglare pentru adaptarea la situațiile cu care ne confruntăm, de contagiune, de accentuare sau diminuare a stărilor afective.
3.1.3 FORMELE STĂRII AFECTIVE
Cosmovici împarte stările afective în două mari grupe: afecte statice și afecte dinamice.
Afectele statice – exprimă raportul dintre noi și lume, cu efect slab dinamogen; deși pot provoca nu sunt motive de activitate îndelungă. Ele se divid în:
stări afective elementare – durerea, plăcerea senzorială, agreabilul, dezagreabilul;
dispozițiile;
emoțiile.
Afectele dinamice reprezintă cele mai durabile și puternice motive ale comportamentului uman. Acestea cuprind sentimentele și pasiunile.
Stările afective elementare. Durerea senzorială apare atunci în funcție de excitația terminațiilor nervoase existente pretutindeni în organism. Excitanții care provoacă durerea sunt de natură diferită, fizică sau chimică, în relație cu diferite tulburări. De exemplu, în cazul unor boli pot dispărea senzațiile nervoase, dar pot rămâne senzațiile de contact sau invers.
Plăcerea senzorială se află în strânsă legătură cu un anume confort senzorial. Aici putem vorbi despre atașament: „puiul de cimpanzeu, izolat de mamă, caută contactul moale al unui manechin acoperit cu stofă și evită modelul din sârmă” (Cosmovici, A., 2005, p. 221).
Agreabilul și dezagreabilul reprezintă reacții slabe ca intensitate, impresii care apar în urma oricăror percepții. Atunci când ne e poftă și avem bani pentru a o cumpăra, percepția unei prăjituri dintr-o cofetărie, ne produce o impresie plăcută. Aceeași imagine poate să ne impresioneze dezagreabil, dacă ne e poftă, însă nu avem banii necesari. Un alt exemplu l-ar putea constitui telefonul primit de la o rudă, anunțând că va veni în vizită. Dacă persoana este un prieten bun și ne simțim bine în prezența lui, atunci apelul primit ne va lăsa o impresie plăcută. Când este o rudă cu care nu ne-am văzut de mult și nu prea avem nimic în comun, vestea este una neplăcută.
Atunci când trăirea este de slabă intensitate vorbim de plăcut sau neplăcut. Relația de concordanță sau de contradicție între obiect și trebuințele noastre poartă denumirea de agreabil sau dezagreabil. Preferințele oamenilor, ceea ce le place și le displace depind în mare măsură de experiența socială. Fumatul, deși este dăunător sănătății, este o plăcere pentru fumători. „Viața socială imprimă individului trebuințe și tendințe variate” (Cosmovici, A., 2005, p. 223).
Așadar, agreabilul e legat de concordanțe cu cerințele persoanei, iar neplăcutul de contradicția cu acestea.
Dispozițiile
Sunt definite ca stări afective elementare, de slabă intensitate, dar care durează multă vreme, zile și poate chiar săptămâni, cu influențe asupra trăirile afective care apar în acest timp. Dispozițiile au cauze atât de ordin intern, cât și extern. Cauzele interne pot fi: oboseala, proasta funcționare a organelor interne, începutul unei boli sau o sănătate înfloritoare, resurse energetice abundente. Dintre cauzele externe putem enumera: conflictele din familie sau de la locul de muncă, stările de frustare sau aprecierea pozitivă și perspectivele atrăgătoare.
Când cineva e prost dispus, vede numai aspectele negative, neplăcute ale existenței, n-are chef de nimic. Buna dispoziție ne poate face să vedem totul în culori luminoase, să muncim cu spor și chiar, să facem glume.
„Dispozițiile nu constau numai în a fi bine dispus ori rău dispus, există și stări îndelungate de neliniște, anxietate. Uneori suntem foarte iritabili, orice fleac ne enervează. Oricum, dispozițiile influențează performanța în procesul muncii. Când, de exemplu, duminică a avut loc un meci de fotbal, luni dimineața, dacă echipa susținută a câștigat meciul, muncitorii sunt bine dispuși, glumesc și depășesc normele. Dar dacă ea a fost înfrântă, atunci salariații sunt nervoși și producția va fi în suferință” (Cosmovici, A., 2005, p. 223).
Emoțiile
“Sunt stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al relațiilor mele cu un obiect ori o situație, deci au un caracter situațional” (Cosmovici, A., 2005, p. 224)
Emoțiile curente sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însușirile separate ale obiectelor, au un caracter situativ, desfășurare tumultoasă sau calmă, orientare bine determinată spre o anumită persoană sau un anumit obiect. Amintim: bucuria, tristețea, simpatia, entuziasmul, admirația, disprețul, deznădejdea, speranța, etc.
Emoțiile superioare sunt legate de atât de obiecte, cât de o activitate pe care o desfășoară individul. Ele pot apărea în activitățile intelectuale, în reflectarea frumosului în realitate, în realizarea comportamentului moral.
Emoțiile pot fi declanșate de împrejurări reale sau imaginare, iar intensitatea ei poate varia.
Andrei Cosmovici (2005, p. 224) identifică patru emoții-șoc: frica (teroarea), furia, tristețea în forma sa acută (disperarea) și bucuria explozivă. Acestea pot apărea, în condiții obișnuite, dar având o intensitate medie: cineva se teme să intre la stomatolog, altcineva se enervează că prietena întârzie la întâlnire, o tânără este tristă că logodnicul are gripă, iar elevii se bucură când profesorul lipsește.
Emoțiile-șoc apar atunci când există o stare de tensiune nervoasă acumulată și intervine brusc o situație neașteptată. Datorită intensității și exteriorizării lor puternice prin diverse expresii emoționale reprezintă o categorie aparte de stări afective.
Furia este declanșată când cineva ne ofensează în mod jignitor, de multă vreme sau ne-a cauzat un mare rău. Accesul de furie se caracterizează prin: fața se înroșește, velele gâtului și ale feței se îngroașă, pulsul se accelerează, ochii ies din orbite, gâfâitul, urletul, agitația, gesturile persoanei.
Teroarea sau frica este declanșată de apariția unui mare pericol, cum ar fi un dezastru natural, un accident de mașină sau întâlnirea cu un urs în pădure. “Tabloul expresiilor e relativ opus furiei: totdeauna apare o paloare cadaverică, ochii larg deschiși cu pupilele lărgite fixând dezastrul sau pericolul iminent, părul se face măciucă, pe față apar broboane de sudoare, se declanșează un tremur, […] se fac gesturi de îndepărtare, izbucnește un strigăt ascuțit de teroare, persoana fie înlemnește, fie pornește într-o fugă disperată” (Cosmovici, A., 2005, p. 226). Frica poate provoca stop cardiac fatal.
Disperarea sau tristețea profundă poate apărea în urma morții neașteptate a unei persoane dragi sau incendierii locuinței.
Bucuria explozivă survine când aflăm, pe neașteptate, despre un eveniment fericit, mult așteptat și dorit: candidatul, care se credea respins în vederea ocupării unui post de lucru important, află că a fost ales.
Sentimentele sunt „ample structuri de tendințe și aspirații, relativ stabile, care orientează, organizează, declanșează și reglează conduita” (Cosmovici, A., 2005, p. 243). Comportamenntul uman este subordonat reglementărilor sociale, iar în timpul său liber, omul acționează potrivit intereselor sale, interese ce corespund sentimentelor sale.
Sentimentele sunt transsituaționale, adică vizează viitorul. Acestea sunt izvorul unor atitudini, ca și al multor emoții. Sentimentele cunosc diferite grade de intensitate și de complexitate. La început, doi tineri pot simți unul pentru celălalt o atracție puternică, dar cu timpul, cunoscându-se mai bine, atracția se poate transforma într-un sentiment profund de iubire, foarte durabil, călăuzindu-i, chiar, de-a lungul vieții.
Orice proces cognitiv poate deveni, sursa unei emoții sau a unui sentiment. De exemplu rezolvarea unei probleme dă naștere unei bucurii, trezind în același timp o emoție de surpriză.
“Mediul social are o influență hotărâtoare asupra apariției și evoluției sentimentelor” (Cosmovici, A., 2005, p. 234). Acest lucru înseamnă că societatea reglementează modul de manifestare a trăirilor afective.
Profunzimea unui sentiment reiese din multitudinea reacțiilor pe care le au oamenii la un moment dat și pot manifesta emoții ca: mirare, surpriză, bucurie. De exemplu, un mic dar, îi poate oferi cuiva o mare bucurie, ceea ce reprezintă dovada existenței unui sentiment mult mai intens decât pare. De asemenea, observăm că o persoană îi este profund atașată cuiva, când plecarea acesteia pe o perioadă lungă de timp îi provoacă tristețe și o supărare adâncă.
„Tendința de organizare este vizibilă în ceea ce privește viața afectivă. Sentimentele, structurând dorințele, emoțiile, atitudinile noastre, intră în relație unele cu altele. Apare și o ierarhie între ele: unele domină, înăbușind manifestarea altora” (Cosmovici, A., 2005, p. 234). Aici, putem avea ca exemplu, mama unui copil care divorțează. Sunt cazuri în care, aceasta renunță la a mai fi îmbrăcată după noile apariții și chiar de a se recăsători, pentru a avea mai multă grijă de copilul său, pe care-l iubește foarte mult.
Varietatea sentimentelor i-a împins pe unii psihologi la a realiza o clasificare a acestora. Astfel, se vorbește de sentimente inferioare, care corespund trebuințelor biologice sau sunt strict personale. Sentimentele superioare sunt cele în relație cu valorile sociale și cu aspirațiile colective. La rândul lor, acestea au fost împărțite în:
sentimente estetice – trăirea frumosului din natură și creațiile artistice;
sentimente intelectuale – aspirația de a cunoaște;
sentimente morale – se află într-o proporționalitate directă cu viața socială.
Prin urmare, sentimentele superioare au o mare importanță pentru fericirea personală și pentru menținerea echilibrului psihic, în vreme ce sentimentele inferioare n-au stabilitate și trăinicie.
Pasiunile domină întreaga viață afectivă a individului. Există pasiuni pozitive și pasiuni negative. Cele pozitive îmbogățesc viața psihică și permit realizări importante, în vreme ce pasiunile negative duc la sărăcirea accentuată a vieții psihice, la degradarea morală și fizică. Acestea din urmă reprezintă patimi ale unor oameni: alcoolul, drogurile, jocurile de noroc, patimi ce distrug vieți și familii.
„Unilatelaritatea pasiunii favorizează în unele cazuri obținerea de realizări, mai ales dacă se sprijină pe un real talent, deși nu este o condiție indispensabilă […] Atunci când nu vizează perspective largi, creează dificultăți de încadrare socială și pasionatul se vede înconjurat de obstacole și obstrucționări care-l surprind și sunt, de fapt, prea puțin justificate” (Cosmovici, A., 2005, p. 238).
3.1.4 TEORIILE AFECTIVITĂȚII
O problemă dificilă în ceea ce privește emoția a fost identificarea mecanismului producerii ei, ceea ce a generat multiple dispute științifice. Astfel, au apărut o serii de teorii.
Teoria intelectualistă aparține lui Herbert și Nahlowski. Ei au explicat emoțiile prin dinamica reprezentărilor. Stările afective, emoțiile sunt considerate efecte ale acordului/ conflictului dintre reprezentări. Bucuria este produsă de acordul dintre reprezentări, pe când tristețea este generată de conflict, de ciocnirea brutală a imaginilor.
Această teorie reduce emoția la actul cunoașterii.
Teoria fiziologică-periferică este legată de două nume: James și Lange. La început, emoția era produsă de succesiunea următoarelor elemente: stimulul/ situația – percepția stimulului – emoția – expresiile emoționale. W. James și C. Lange propun o nouă ordine: stimul- percepția stimulului – expresia emoțională și expresia.
Acest model periferic susține că expresiile fiziologie periferice preced și determină apariția emoției. Așadar, plâng fiindcă mă simt trist.
Totuși această teorie are meritul de a fi subliniat importanța modificărilor fiziologice. Intensitatea unei trăiri afective nu e proporțională cu cea a exteriorizării și manifestării corporale. Cel mai bun exemplu îl constituie înmormântarea unei persoane. Una dintre rude plânge, se frământă, se vaită, jelește, dar peste câteva ore glumește și râde cu prietenii.
În anumite cazuri, trăirile emoționale și expresiile fiziologice există independent unele de altele. De asemenea, producerea artificială a unor reacții fiziologice nu generează trăiri emoționale specifice.
De reținut din teoria James-Lange este influența inversă posibilă, a reacțiilor fiziologice periferice asupra intensității trăirii emoționale inițiale: plânsul intensifică emoția de durere, iar râsul amplifică emoția de bucurie.
Teorii fiziologice centrale. Cea mai importantă este cea cunoscută sub numele de Cannon-Bard, formulată de primul și dezvoltată de al doilea. Au demonstrat rolul esențial pe care talamusul îl are în declanșarea emoțiilor.
În concepția celor doi, amintiți mai sus, “excitațiile senzoriale ajung în talamus, care le trimite la cortex: talamusul dezinhibat de cortex, declanșează modificările musculare și viscerale, simultan informând și cortexul. Deci sursa trăirii afective o reprezintă procesele talamice. Modificările organice apar aproape instantaneu cu trăirea emoțională și nu ele sunt cauza emoției. Emoția rezultă dintr-o excitare concomitentă a talamusului și cortexului” (Cosmovici, A., 2005, p. 231).
Conform teoriei, trăirea emoțională constituie prin excelență un eveniment central, iar succesiunea evenimentelor ar fi:
stimularea la nivelul receptorului ce determină impulsul către talamus;
descărcările talamice produc, la nivelul mușchiilor striați și viscerelor, modificări vegetative și motorii caracteristice;
grație descărcării ascendente spre cortex, apare trăirea emoțională.
Cannon susține că sursa trăirii afective rezidă în procesele talamice și nu în cele vegetative.
Teorii cognitive. Psihologii au scos în evidență rolul important al scoarței cerebrale. Potrivit acesteia, emoția reprezintă un sistem organizat în care dimensiunea cognitiv-subiectivă, cea vegetativă și manifestările comportamentale își au fiecare importanța lor. Cea care declanșează emoția de o anumită intensitate și modalitate (pozitivă/ negativă) este interpretarea semnificației stimulului și experimentarea activă de către subiect a situației afectogene. O situație pentru a declanșa o emoție trebuie să fie apreciată. Prin urmare, emoția începe cu interpretarea și cogniția.
Reprezentanții acestei teorii susțin că pentru producerea răspunsurilor emoționale este necesară existența a trei sisteme:
răspunsurile emoționale – stimuli care contribuie la experiență emoțională;
emoțiile= constructe sociale, care operează la nivelul sistemului socio-cultural al individului;
răspunsuri cognitive și instrumentale la situația afectogenă.
Rolul instinctului – situația care declanșează emoția este programată ereditar nefiind vorba de vreo interpretare. Furia, întristarea, bucuria sunt declanșate, de cele mai multe ori, de situații sociale, de relații complexe, atunci când reacțiile noastre depind de sentimente.
La concluzii au apelat partizanii punctului de vedere cognitiv. Ceilalți au avut în vedere emoțiile violente, însoțite de furtuni fiziologice.
“Emoțiile fiind stări afective au caracteristica „totalității”, exprimând starea integrală a organismului. Și atunci este evident că trebuie să existe o strânsă legătură între cortex și straturile subcorticale care culeg și impresiile subliminale, inconștiente” (Cosmovici, A., 2005, p. 232).
Din trebuințe și afecte provin toate afectele. Persoanele, obiectele, situațiile intră în relații complexe cu ele, iar aceste structuri ample de tendințe se cristalizează în sentimente. Tendințele, mișcările există doar în strânsă legătură cu percepțiile, reprezentările, imaginația și gândirea. “Emoțiile, ca și sentimentele nu pot fi înțelese, decât studiind relațiile globale dintre om și mediu, dintre individ și societate, dar nu în general, ci în funcție de fiecare situație tipică” (Cosmovici, A., 2005, p. 233).
3.2 VIAȚA AFECTIVĂ A COPILULUI DE VÂRSTĂ ȘCOLARĂ
MICĂ
Înainte de intrarea în școală, copilul se caracterizează prin instabilitate emoțională, predominând afectele. Evoluția sentimentelor se află în strânsă legătură cu creșterea gradelor de conștiință a propriei activități și a relației cu ceilalți. Acum se dezvoltă dorințele și aspirațiile proprii. La vârstă școlară mică se dezvoltă conduita moral – afectivă, se dezvoltă sentimentele și stările afective legate de relațiile afective impuse de școală și aprecierea socială a acțiunilor lor. Tot în această perioadă are loc și modificarea sentimentelor intelectuale.
“Fiind un stadiu al copilăriei, școlarii rămân legați de împrejurările prezente, iar trăirile lor afective încep să fie motivate de așteptărilor lor și de o anumită preocupare de viitorul școlar” (sursa web: ancasovagau.blogspot.ro/2012/02/dezvoltarea-socio-afectiva-la-copiii.htlm).
La vârsta școlară mică, dacă este dezamăgit că nu primește atenția părinților, copilul resimte profund aceast lucru, deoarece se află la vârsta trăirii intense.
Tot în jurul vârstei de 6-11 ani, școlarii își îmbogățesc și-și nuanțează conduitele emoționale expresive, având loc, de asemenea, accentuarea mecanismelor de reglare ale acestora. Copilul de șase ani plânge, își exprimă mânia și furia în fața celorlalți chiar dacă suferă, manifestând voit compasiune și-și dă seama dacă aceste comportamente sunt acceptate de către cei din jur.
J. Piaget afirmă că: “Afectivitatea, centrată mai întâi pe complexele familiale, își lărgește registrul pe măsură ce se înmulțesc raporturile sociale…”. Progresul și evoluția vieții afective reprezintă un factor de mare importanță a dezvoltării psihice normale a copilului.
Copilul înțelege și resimte tot ceea ce se întâmplă în familia sa: conflicte, certuri, despărțiri. Sunt importante pentru dezvoltarea armonioasă a copilului relațiile pozitive cu părinții sau, dimpotrivă, atitudinile de renegare, de respingere a unora din părinți. Relațiile bazate pe afecțiunea dintre părinte și copil, cât și relațiile stabilite între părinți conduc la structurarea pozitivă a personalității copilului. Părintele trebuie să își cunoască foarte bine copilul, pentru a alege conduita educațională corectă și adecvată. Această cunoaștere trebuie să includă informații obținute despre copil și de la alți adulți care interacționează cu acesta: învățătorul, psihologul și medicul. Semnificativ în acest sens ar fi și cunoștințele legate de caracteristicile de vârstă ale copiilor aflați în acest stadiu de dezvoltare.
Activitatea de învățare și educația formală, prin cerințele specifice programei determină modificări importante în planurile activității psihice a copilului. În această perioadă, la nivelul personalității se structurează trebuințele, interesele și atitudinile. Evoluția personalității are loc concomitent cu dezvoltarea interrelațiilor sociale și valorificarea noilor experiențe de viață.
Dezvoltarea intereselor sociale, relațiile defectuase dintre părinți și copii au efecte negative (agresivitate, hiperemotivitate, instabilitate, anxietate) asupra copiilor. Consecințele neînțelegerii dintre părinți se răsfrâng negativ la nivelul întregii activități școlare. Relațiile de armonie dintre părinte și copil, viața de familie echilibrată și bazată pe afecțiune dezvoltă trăsături de personalitate opuse celor enumerate mai sus: copilul devine încrezător în forțele proprii, se adaptează mai ușor vieții școlare și dobândește echilibru emoțional. Învățătorul are un rol important: devine "model" pentru școlar, este cel care îl face să perceapă și să înțeleagă mai repede și mai bine informațiile transmise. Școlarii își dezvoltă simțul propriei valori datorită modului în care sunt apreciați de învățător (punctualitate, corectitudine, lipsa subiectivismului în notare).
Socializarea școlarului mic se realizează odată cu desfășurarea activității școlare, prin relațiile cu ceilalți copii și se dezvoltă, mai ales, prin joc. În acest stadiu de viață, jocul capătă valențe noi. Copiilor le plac jocurile cu roluri. Desfășurarea jocului presupune organizare și respectarea regulilor, uneori riguroase. Caracterul competitiv al jocului sporește spre finalul acestei perioade de dezvoltare.
Din punct de vedere social, perioada școlarului mic se caracterizează, prin apariția prieteniilor, copiii devenind mai puțin dependenți de părinți și mai interesați de colegi, de prieteni. De multe ori, ei au încredere mai mare în persoanele de vârstă apropiată lor.
Prietenia nu se leagă oricum, ci prin găsirea unor interese și activități comune. Astfel, aceștia ajung să își dezvolte comportamente asemănătoare, preferă același gen de literatură sau aceeași disciplină, se exprimă asemănător, au aceleași păreri despre anumite persoane.
3.3 MEDIUL FAMILIAL ȘI EFECTUL LUI ASUPRA COPILULUI
Familia reprezintă mediul natural al copilului, iar influența ei asupra dezvoltării minorului este esențială. Această influență diferă de la o societate la alta și de la o familie la alta.
Atunci când mediul familiar răspunde trebuințelor elementare ale copilului, atunci mediul devine unul afectiv și protector, dublă condiție indispensabilă pentru dezvoltarea copilului.
“În functie de felul în care mama și tatăl își înțeleg și își joacă rolul în primii ani de viață ai copilului, dezvoltarea psihică a acestuia poate fi stimulată, accelerată sau dimpotrivă, întârziată, frânată, fiind desfășurată în manieră echilibrată, armonioasă ori cu producerea unor dezechilibre și dizarmonii ce-i vor periclita mai târziu modul de relaționare cu cei din jur și integrarea normală în viața socială și profesională " (Golu, M., 1993, p. 140).
Rolul familiei este de a-și pregăti membrii pentru viață, și, totodată pentru societatea în care trăiește. Părinții sunt primii care le oferă copiilor repere de orientare în lume, informații legate despre lucruri și fenomene din natură și din societate, le dă primele sfaturi și le impune primele norme și reguli.
Calitatea legăturii dintre părinți imprimă mediului familial trăsătura sa specifică. Întreaga familie depinde de atitudinea pe care o au cei doi soți unul față de celălalt. Absența sau carența definitivă sau momentană, a unuia sau a altuia dintre părinți se face resimțită în mod obligatoriu.
"Mediul familial acționează concomitent printr-un fel de osmoză și prin imaginile pe care le prezintă copilului pentru a-l ajuta să se încadreze în existență și să se dezvolte după modelul celor care-l înconjoară și cu care el este în mod firesc înclinat să se identifice. Într-un mediu dizarmonic, este evident mai dificil pentru individ să-și găsească unitatea interioară […] familia constituie un soi de personalitate colectivă, a cărei armonie generală influențează armonia fiecăreia dintre părți" (Debesse, M., 1970, p. 285).
Părintele este responsabil de siguranța afectivă a copilului, iar cerințele și comportamentele sale trebuie să fie în concordanță cu dezvoltarea psihică a copilului. Părinții moderni ar trebui să țină seama de următoarele cuvinte cheie:
securitate;
iubire;
toleranță;
atmosferă liniștită;
sinceritate;
căldură,
responsabilitate;
apreciere.
În revista online a cadrelor didactice au fost formulate câteva principii:
„Să dai copilului un sentiment de securitate;
Să dai copilului sentimentul că este dorit și iubit;
Să eviți amenințările, pedepsele fizice exagerate;
Să-l înveți pe copil să-și asume responsabilitățile;
Să rămâi calm și să nu te șocheze manifestările instinctuale ale copilului;
Să fii tolerant și să eviți conflictele;
Să eviți să-l faci pe copil să se simtă inferior;
Să nu-l împingi pe copil dincolo de ceea ce este natural;
Să respecți sentimentele copilului;
Să răspunzi cu franchețe la întrebările copilului;
Să te intereseze activitățile copilului, chiar dacă nu consideri că e ceva util;
Să tratezi dificultățile copilului fără să-l consideri anormal;
Să-i favorizezi creșterea, progresul, fără să hiperprotejezi”
(sursă web: http://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/influenta-modelelor-comportamentale-parentale-asupra-dezvoltarii-personalitatii-prescolariilor).
Dezvoltarea și instruirea copilului se află într-o continuă schimbare, iar această dinamică depinde de cultura și de societatea în care trăim. În prezent, dezvoltarea armonioasă a copilului se află în concordanță cu atmosfera calmă și caldă care se stabilește în familia sa.
Părinții trebuie să îndeplinească funcții de bază care să se afle în interacțiune sau în strânsă legătură:
„Abilitatea de a percepe copilul în mod realist” (Killen, K.,1998, p. 144). Posibilitatea de a se apropia în mod adecvat nevoilor și potențialului său depinde de capacitatea părinților de a percepe cât mai realist și diferențiat propriul copil. Părinții își cunosc copiii după activitățile pe care aceștia le desfășoară. Astfel, minorul poate fi perceput în mod pozitiv sau negativ, iar părinții relaționează cu ai lor copii după modul în care îi percep. Odată cu trecerea timpului, copilul se va percepe pe sine ca fiind: bun, rău, deștept, prost, inteligent, așa cum îl văd părinții.
„Abilitatea de a accepta că este responsabilitatea adulților să satisfacă nevoile copilului și nu invers” (Killen, K.,1998, p. 144). Părinții sunt aceia care trebuie să satisfacă nevoile emoționale, de liniște, îngrijire și apropiere a copilului. Prin comportamentul lor, părinții îi transmit copilului că este normal ca ei să-i satisfacă nevoile de bază.
„Abilitatea așteptărilor realiste față de colaborarea copilului” (Killen, K.,1998, p. 144). Colaborarea cu copilul are un rol decisiv în dezvoltarea acestuia, iar așteptările realiste pot conduce la sentimente de insatisfacție sau lipsă de stimulare.
„Abilitatea de a se angaja pozitiv în interacțiunea cu copilul” (Killen, K.,1998, p. 144). Foarte important pentru copil este angajarea activă și pozitivă a părinților în dezvoltarea sa, în activitatea de învățare și joacă, și chiar în emoțiile sale de tristețe și bucurie.
“Abilitatea părinților de a avea o relație empatică cu copilul” (Killen, K.,1998, p. 144). Empatia dintre părinte și copil presupune ascultarea activă a copilului, abilitatea de a se pune în locul acestuia și găsirea unor răspunsuri care să respecte sentimentele copilului.
“Abilitatea empatică facilitează intercomunicarea în modelul familial, scurtcircuitând adesea canalele informaționale verbale și conferind comunicării un grad de identitate, identificare și transfer afectiv unic, autentic și original” (Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991, p. 134).
Empatia permite părinților să presimtă și să anticipeze reacțiile copiilor lor, în anumite situații, precum și să devină emoționali la suferințele, eșecurile, bucuriile și succesele acestora.
„Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului, înaintea celor proprii” (Killen, K.,1998, p. 144). Dacă nevoile de hrană, de îngrijire, de stimulare, de securitate și stabilitate, nevoile de explorare a mediului, nevoia de joacă și companie sunt satisfăcute, atunci copilul se poate dezvolta din punct de vedere fizic, emoțional, intelectual și social.
„Abilitatea de a-și înfrâna propria durere și agresivitate fără a o răsfrânge asupra copilului” (Killen, K.,1998, p. 144). Când într-o familie se naște frustrarea și agresiunea, acestea se pot răsfrânge asupra copilului. Totalitatea factorilor care determină conflictele și frustrările, atât din cadrul familiei, cât și de la locul de muncă, se revarsă asupra copilului, dacă abilitatea părinților de a prelua conflictul și frustrarea este limitată.
Mediul familial are un rol decisiv în relațiile dintre părinți și copii. Totalitatea stărilor psihice, a modurilor de relaționare interpersonală, atitudinile, nivelul de satisfacție sunt cuprinse de climatul familial.
O importanță deosebită în relația dintre copii și părinți o are componenta afectivă, căldura/ răceala, răutatea/ bunătatea, gingășia/ duritatea din cadrul familiei.
„O relație centrată pe hiperprotecție și dragoste sufocantă conduce în timp la construirea unei personalități slabe, lipsită de initiațivă, pasivă, abulică, debusolată și fără mijloace psihice proprii de întâmpinare și abordare a eventualelor obstacole ale vieții. O atitudine hiperevaluativă și hiperlaudativă favorizează apariția îngâmfării, a complexelor de superioritate, a egoismului, individualismului și disprețului pentru cei din jur.
La rândul său, relația creată univoc pe hiperseveritate și hipercoerciție va determina construirea unei structuri fie timorată și depresivă, fie irascibilă, răutacioasă, răzbunătoare, rigidă.
O atitudine depreciativă, minimalizatoare și nihilistă va favoriza instalarea neîncrederii în sine și formarea complexelor de inferioritate, cu consecințe nefaste asupra adaptării și integrării mai întâi în activitatea școlară, iar mai târziu, în viața socială” (Golu, M., 1993, p. 141).
Discordanța comportamentală a părinților în relația cu copilul se poate manifesta în două forme: mama hiperprotectoare și tatăl exigent sau mama hiperexigentă și tatăl hipertolerant. În aceste situații, copilul ajunge să prefere doar unul dintre părinți: afecțiune și atracție față de unul, răceală și indiferență față de celălalt. Aceste moduri de relaționare preferențiale pot determina conflicte între părinți și copii.
Relația dintre părinți și copii este relația cu cea mai puternică și complexă încărcătură psihologică. Amprenta pe care părinții o lasă asupra personalității copiilor se va menține toată viața.
Imaginea parentală influențează formarea personalității copilului. Acesta din urmă ajunge, fie să se identifice cu modelul parental, fie să nege modelul parental.
3.4 TULBURĂRI ALE AFECTIVITĂȚII
În orice moment al existenței, omul are o trăire afectivă, pozitivă sau negativă, față de orice eveniment sau situație. Atunci când starea de echilibru este tulburată de către o împrejurare de viață, trăirea se amplifică sau o deplasează către unul din poli. Aceasta poartă numele de distimie, care înseamnă o tulburare afectivă nespecifică ce desemnează o abatere pozitivă/ negativă de echilibru afectiv inițial. Când starea emoțională a individului este ancorată durabil la unul dintre poli, de o puternică intensitate, apare tulburarea afectivă (depresivă sau maniacală).
Tulburările de afectivitate pot fi analizate sub aspectul modificărilor cantitative, cât și modificărilor calitative.
În stările normale, acestea se manifestă, mai ales, dimineața, printr-o discretă angajare afectivă sau în copilărie sau adolescență – participarea afectivă tinde să se diminueze odată cu vârsta (sursă web: www.academica.edu/7573578/ psihopatologia_stărilor_afective).
“Familia deține prin modul său defectuos de funcționare o pondere semnificativă în declanșarea și întreținerea unor răspunsuri patologice ale copilului. Familia este implicată în satisfacerea celor mai profunde nevoi ale copilului, care, de la dependență absolută este necesar să evolueze spre autonomie și o bună integrare socială. Pentru a dobândi însă aceste capacități, copilul are nevoie de un mediu familial stabil, coerent și sigur, de căldură emoțională și încredere, de toleranță și ajutor, dar și de o disciplină constructivă, ordonatoare și pozitiv structurantă” (Mitrofan, I., 2001, p. 28). Dintre factorii familiali disfuncționali cu cel mai mare impact patogen menționăm separarea temporară a părinților prin crize conjugale și divorț și relațiile conflictuale și inadecvate.
Dacă în urma divorțului, copilul este separat de mamă, atunci acest lucru poate conduce, odată cu trecerea timpului, spre anxietate și depresie. Bineînțeles că această separare de mamă are efecte care depind de: vârsta copilului în momentul separării, relațiile anterioare cu mama și cu tata, motivele separării. Consecințele despărțirii fie de mamă, fie de tată, pot fi vizibile pe termen lung: lipsa suportului și a încurajării de a avea performanțe în copilăria mică duce la nereușite educaționale, la dificultăți în stabilirea relațiilor sociale.
În ceea ce privește situația divorțului părinților, copilul este tulburat din punct de vedere emoțional.
Depresia se caracterizează printr-o trăire afectivă puternică și negativă, însoțită de sentimentul durerii moale, al inutilității și al devalorizării. Aceasta poate apărea pe fondul trăirii culpabilității: copilul se simte vinovat de despărțirea părinților.
Depresia în rândul copiilor se manifestă prin (sursa web: www.7p.ro/Default.aspx?PageId=1303):
“o stare sufletească oscilantă între mânie și tristețe, irascibilitate sau apatie;
melancolie;
pesimism;
un sentiment acut de nefericire;
neascultarea părinților;
atacuri de furie;
insomnii și alte tulburări de somn;
scăderea performanțelor școlare;
scăderea sociabilității;
scăderea apetitului”.
La vârsta școlară mică, copiii pot prezenta ca semne ale depresiei următoarele:
simptome fizice dese (durere abdominală, de exemplu);
anxietate;
insecuritate;
apatie;
izolare socială;
lipsa interesului pentru activitățile școlare;
dificultăți de concentrare și memorie.
Un șoc, o despărțire de unul dintre părinți (în sensul că nu mai locuiește cu ambii părinții), lipsa afecțiunii parentale pot fi cauze ce determină un dezechilibru emoțional.
Apariția depresiei depinde, în cazul de față, de traume (divorțul părinților) și de stresul fizic sau psihologic la care este supus copilul.
Anxietatea, “teama fără obiect” – însoțește, de cele mai multe ori, stările depresive și este trăită ca o stare de presimțire îmbinată cu teamă. Trăirea afectivă este planificată, ca o așteptare a ceea ce s-ar putea produce (separarea de unul dintre părinți, teama copilului că nu mai este iubit, că-și va schimba locuința și școala, că nu va mai avea aceleași beneficii materiale și aceeași prieteni). Se manifestă prin agitație și irascibilitate și apare în funcție de personalitatea fiecăruia.
“Ca severitate, anxietatea poate varia între o anxietate normală (o cotă relativ minimă de anxietate, absolut necesară pentru supraviețuire, cu ajutorul căruia se mobilizează resursele personale) și panică (formă de extremă severitate a anxietății). În cazul unei anxietăți legată de un context stresant (nervozitate excesivă) se vorbește despre anxietate acută” (sursă web: https://anatolbasarab.ro/semiologia-proceselor-afective-psihopatologie).
Din aceeași sursă web, rezumăm că în stare normală, avem următoatele tipuri de anxietate:
“Semnalul anxios – un răspuns pasager la un eveniment anticipat;
Trăsătura anxioasă – o componentă a personalității ce se manifestă o perioadă mai lungă de timp și poate fi evaluată prin observarea comportamentului psihologic, emoțional și cognitiv al persoanei;
Starea anxioasă – apare ca rezultat al unei situații stresante și în care persoana pierde controlul propriilor sale emoții;
Anxietatea generală – când anxietatea este întotdeauna prezentă și acompaniată de o teamă permanentă și în care persoana poate manifesta comportamente de evitare, ritualuri obsesive sau manifestări fobice” (sursă web: https://anatolbasarab.ro/semiologia-proceselor-afective-psihopatologie).
Copiii de vârstă școlară mică (6 – 11 ani) manifestă teamă în situații de viață reale, pe care le-au întâlnit la alții sau ai căror actori au fost chiar ei înșiși: catastrofe naturale, accidente, despărțirea de către unul dintre părinți.
3.5 SPECIFICUL AFECTIVITĂȚII LA COPIII DE VÂRSTĂ
ȘCOLARĂ MICĂ CU PĂRINȚI DIVORȚAȚI
Divorțul reprezintă sfârșitul vieții de cuplu, dar nu și încheierea rolului de părinte. Atunci când în familia pe cale de destrămare există copii, atunci „trauma divorțului este diseminat din sistemul părinților în subsistemul copiilor. Prin divorț, în ceea ce privește familia, rolul părinților rămâne același. Dificultatea provine din neînțelegerea responsabilităților ce le revin părinților față de copii în momentul separării prin divorț. Prinși în mijlocul conflictului dintre părinți, ignorați, aceștia, pe motiv că ,,ei sunt prea mici să înțeleagă”, copiii trec prin multiple trăiri emoționale. De aceea, susținerea lor de către persoane specializate este esențială pentru dezvoltarea lor ulterioară. Unii specialiști compară trauma provocată de divorț cu trauma provocată de decesul unui părinte. Pierderea este elementul comun al ambelor evenimente traumatizante” (sursă web: www.ultrapsihologie.ro/psihologie/sustinerea-emotionala-a-copilului-din-parinti-divortati).
În timpul divorțului, certurile părinților determină dezorientarea copiilor, care nu știu ce se va întâmpla cu ei în continuare. Părinții trebuie să le dezvăluie copiilor adevăratul motiv al divorțului, și, în același timp să-i asigure că nu vor fi singuri și abandonați. Astfel, teama în legătură cu ce se va întâmpla în viitor se va reduce considerabil.
În această perioadă, ambii părinți trebuie să-l susțină emoțional pe copil:
– să-l asigure cât de des pot de dragoastea lor, singurul lucru care nu se va schimba, indiferent de situație;
– să-l îmbrățișeze de câte ori au ocazia, demonstrându-i, astfel, afecțiunea;
– să vorbească cu propriul copil pentru a îndepărta neînțelegerile și a clarifica motivul divorțului, astfel încât acesta să nu creadă că din vina lui se produce totul;
– părinții trebuie să fie prezenți în viața copilului atunci când acesta are nevoie de susținere morală și fizică;
– pentru ca situația să nu fie tensionată și conflictuală, despărțirea părinților ar trebui să se realizeze în mod amiabil;
– pentru a detensiona atmosfera, se recomandă ca timpul petrecut cu propriul copil să fie unul de calitate;
– părinții trebuie să acționeze astfel încât să le confirme copiilor încrederea, respectul, sinceritatea, siguranța și afecțiunea.
Divorțul părinților are efecte asupra copilul, astfel:
pe termen scurt: tulburări de comportament, probleme educaționale și relaționale;
pe termen mediu: scăderea performanțelor școlare, afectarea stimei de sine, dificultăți în relația părinte-copil;
pe termen lung: dificultăți de adaptare, și chiar nivel socio-economic scăzut.
De asemenea, copilul poate fi abuzat din punct de vedere emoțional, îndoctrinat astfel încât să-și perceapă celălalt părinte ca fiind o persoană ostilă, și în acest fel apare sindromul de alienare parentală. Pe scurt, acesta presupune denigrarea unui părinte de celălalt părinte.
Atunci când se maturizează, copiii care trec prin trauma divorțului părinților au de cele mai multe ori, un nivel educațional mai scăzut, sunt mai puțin atașați de proprii părinți, devin mai puțin satisfăcuți de viață și chiar întâmpină probleme în propria căsnicie. Sunt mai frecvent afectați de suferință psihologică: tristețe, regret și se poate ajunge până la tulburarea de comportament.
După divorț, copilul poate manifesta comportamente diferite, care să varieze de la agresivitate până la izolare. De fapt, acesta transmite semnale că are nevoie de sprijinul părinților. Copilul se simte abandonat, furios, revoltat, iar aceste comportamente se împletesc cu tristețea, confuzia și dezechilibrul emoțional.
Am putea afirma că după divorțul părinților, copilul se schimbă în proporție de aproape 100%. În general, minorul se simte stigmatizat, fapt pentru care își modifică și comportamentul. Astfel, copilul vesel se transformă într-un copil trist, iar cel care era sincer și nu a mințit niciodată până acum în legătură cu familia sa, simte nevoia să nu mai relateze exact întâmplările.
„Lipsa de implicare ce apare la copilul cu părinți divorțați, este vizibilă și necombativă. Adevărul se situează undeva la jumătate. Copilul vrea să fie văzut de restul adulților din jur, vrea atenție, știe cum să o obțină, dar i se pare prea greu să respecte rețeta cunoscută și preferă să improvizeze. Aici există două tipuri de punere în practică a lipsei de implicare în orice. Prima formă: se implică dezastruos, în așa fel încât să nu mai fie a doua oară deranjat, dar o face semiconștient. Nu ai cum să-l acuzi că o face din răutate, ci doar dintr-o dorință inconștientă de invizibilitate. A doua formă: nu se implică interior în nimic. Rezolvă taskurile primite fără coordonare emoțională. La întrebarea „De ce ai făcut așa și nu ai făcut altfel?”, subiectul dă pasiv din umeri, coboară privirea după care își mută privirea pe lângă interlocutor, căutând o fereastră sau un tablou, unde se fixează” (sursă web: www.ultrapsihologie.ro/psihologie/sustinerea-emotionala-a-copilului-din-parinti-divortati).
Oriunde s-ar afla (la mama/ la tata acasă), copilul poate asista la discuțiile adulților, în mod indirect, fapt ce va declanșa adevărate erupții emoționale cu efect devastator. Stâlpii emoționali, materni și paterni sunt desființați rând pe rând când de mamă, când de tată. Aceste situații vor determina, asupra copilului, modificări profunde de relaționare și percepție.
Copiii pot fi ușor păcăliți prin cadouri. Pentru a câștiga daruri, minorii pot inventa povești emoționante în fața celuilalt părinte, iar aceste născociri pot fi, de cele mai multe ori, informații extrase din discuțiile auzite din jur.
PARTEA a II-a
METODOLOGIA CERCETĂRII
În acest capitol ne propunem să cercetăm măsura în care copilul de vârstă școlară mică suferă influențe afective și educaționale din cauza divorțului părinților săi.
OBIECTIVELE CERCETĂRII
În societatea contemporană, foarte mulți copii sunt afectați de instabilitatea situației familiale, cauzată divorțului părinților. Acesta are impact asupra emoționalității și performanțelor școlare ale elevilor, copiii confruntându-se cu diverse sentimente de suferință, de vinovăție, de teamă, de furie într-o perioadă de timp în care este lipsit de atenția părinților.
În opinia noastră, atât copiii, cât și părinții au nevoie de consiliere pentru a depăși problemele de natură psihică, socială și financiară cu care aceștia se confruntă.
Obiectivele cercetării sunt următoarele:
identificarea efectelor divorțului asupra afectivității și performanțelor școlare ale elevilor;
dezvoltarea de competențe sociale: sprijin acordat copiilor astfel încât să relaționeze cu ceilalți, fără să se izoleze social;
elaborarea unui program de consiliere a părinților divorțați.
4.2 IPOTEZE
Pentru realizarea obiectivelor, am formulat următoarele ipoteze:
Dacă elevul face parte dintr-o familie cu părinți divorțați atunci divorțul are impact profund asupra stării emoționale a copilului;
Dacă elevii provin dintr-o familie dezorganizată, ca urmare a divorțului părinților, atunci performanțele școlare ale acestora înregistrează un regres vizibil.
+o ipoteza klegata de programul de consiliere.
Daca proiectam si implementam un program de consiliere pentru parintii aflati in situatia de divort, atunci……….
EȘANTION
În lotul experimental au participat 30 de cadre didactice, după următorul criteriu: să fie încadrat pe funcția de profesor de învățământ primar, să fie titular pe post și să aibă, cel puțin, definitivatul în învățământ.
Majoritatea eșantionului a fost format din persoane de sex feminin (29 femei și 1 bărbat), având ca mediu de predare, atât mediul rural (20 persoane), cât și mediul urban (10 persoane). Vârstele subiecților au fost cuprinse între 29 și 58 de ani. La cercetare au participat cadre didactice, care și-au dat acordul voluntar și fără să fie recompensate financiar.
METODE ȘI INSTRUMENTE DE CERCETARE
Am utilizat în cercetarea noastră metoda chestionarului, care a permis aplicarea instrumentului de cercetare specific care ne-a sprijinit în colectarea de informații de la cadrele didactice despre impactul divorțului asupra emoționalității și performanțelor școlare ale elevilor care au trecut prin drama divorțului părinților.
Chestionarul de cercetare este o „tehnică și, corespunzător un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise, și eventual, imagini grafice ordonate logic care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare determină, din partea persoanelor anchetate, răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris” (Chelcea, S., apud Suditu, M., 2008, p. 67).
Participanții la cercetare au primit câte un chestionar cu 11 întrebări. Acesta a cuprins atât întrebări închise (două sau mai multe variante de răspuns), cât și întrebări deschise pentru ca subiectul să-și exprime experiența didactică referitoare la copiii care provin din familii cu părinți divorțați. Au notat, de asemenea următoarele: vechimea în învățământ, statutul didactic și mediul de predare (rural/ urban).
Prima întrebare se referă la experiența cadrelor didactice de a lucra la clasă cu elevi ai căror părinți au divorțat. Următoarele două întrebări vizează înștiințarea profesorilor de către părinți despre faptul că aceștia au divorțat și în grija cui va rămâne copilul. Alte patru întrebări au rolul de a evidenția problemele specifice ale copiilor, cu părinți despărțiți prin divorț, legate de comportamentul și stările lor afective. Următoarea presupune afirmarea/ infirmarea nivelului de trai scăzut, ca efect al divorțului. Ultimele trei întrebări urmăresc relația copiilor din această categorie cu școala, cu colegii și cu profesorii.
PARTEA a III-a
CAPITOLUL al V-lea
ANALIZA DATELOR CERCETĂRII: PROGRAM DE CONSILIERE A PĂRINȚILOR DIVORȚAȚI
5.1 ANALIZA DATELOR CERCETĂRII
În urma analizei datelor colectate, s-au evidențiat răspunsuri care ajută la o mai bună identificare a problemelor de natură afectivă și școlară a copiilor cu părinți divorțați.
Item 1 De-a lungul activității dumneavoastră ați lucrat la clasă cu elevi ai căror părinți au divorțat?
În unanimitate, răspunsul a confirmat că toate cadrele didactice respondente au lucrat cu astfel de copii.
Item 2 Ați fost anunțat/(ă) că părinții urmează să divorțeze?
Procentual, datele colectate au scos în evidență faptul că din cei 30 de învățători, 20 au fost anunțați de divorțul părinților, iar 10 nu au știut de acest lucru. Se observă că relația dintre familie și școală nu este tocmai o relație strânsă.
Tabel nr 1 – Înștiințarea părinților
Item 3 După divorțul părinților ați fost înștiințat în grija cui rămâne copilul?
Spre deosebire de itemul anterior, în situația de față părinții au anunțat cadrele didactice că elevul a rămas în grija unuia dintre părinți.
Figura 1 – Părinți înștiințați
Item 4 După separarea părinților, ați sesizat în comportamentul elevilor apariția unor factori ca: a) momente de tristețe;
b) agresivitate față de elevi;
c) refuzul de a îndeplini unele sarcini școlare;
d) la nivelul limbajului, bâlbâiala;
e) altele: __________________________ .
Analiza datelor colectate la acest item evidențiază faptul că elevii se comportă diferit în situația divorțului părinților în funcție de personalitatea fiecăruia. Am observat, însă, că majoritatea respondenților au ales o singură variantă de răspuns, în timp ce doar 5 dintre ei au avut răspunsuri multiple și doar unul singur a adus completări.
Figura 2 – Consecințe ale divorțului asupra copiilor
Item 5 Caracterizați un copil care a trecut prin drama divorțului părinților.
La acest item, cadrele didactice au încercat să caracterizeze un astfel de copil și au identificat câteva însușiri ale acestuia:
timiditate;
tristețe/ depresie;
anxietate;
confuzie
furie, agresivitate, violență;
sensibilitate accentuată – plânge din orice;
simte că nu este iubit;
devine nesigur;
se izolează – evită discuțiile;
în general, nu socializează cu ceilalți;
este reticent la solicitări;
este pasiv la ore;
scade randamentul școlar.
La următorul item, item 6, cadrele didactice au enumerat câteva tipuri comportamentale ale copilului și anume:
– își exprimă în mod direct frica de persoane și obiecte;
– devine retras;
– este îngândurat;
– plânge ușor;
– este necomunicativ;
– refuză să mai vină la școală;
– este apatic;
– își interiorizează emoțiile și sentimentele;
– pasiv la solicitările școlii;
– atenție scăzută la ore.
Item 7 Care ar fi, după dumneavoastră, problemele specifice ale copiilor cu părinți divorțați?
problemele de sănătate;
dezechilibrul emoțional;
dezechilibrul comportamental;
relaționare greoaie cu profesorii și colegii de clasă;
altele: ___________________________________ .
Figura 3 – Probleme ale copiilor cu părinți divorțați
La ultimul subpunct, respondentul a adăugat ca problemă specifică a copiilor cu părinți despărțiți: stigmatizarea și sentimentul de vinovăție.
Item 8 După divorțul părinților, ați observat la copil comportamente ce denotă scăderea nivelului de trai al acestuia?
Figura 4 – Scăderea nivelului de trai
Din datele colectate, foarte puțini sunt copiii care suferă din pricina stării financiare a familiei dezorganizate, în urma divorțului părinților. Totuși, să remarcăm că astfel de situații există și atunci profesorul trebuie să empatizeze cu elevul și cu părintele în grija căruia a rămas.
Item 9 Considerați că a scăzut interesul copilului față de școală după separarea părinților?
Figura 5 – Scăderea interesului pentru școală
Item 10 Sunteți de părere că randamentul școlar al acestor copii scade, în general?
Figura 6 – Diminuarea randamentului școlar
De remarcat faptul că în procent de 100%, cadrele didactice au sesizat scăderea randamentului școlar la copiii cu părinți divorțați.
Item 11 – Cum procedați, la nivel relațional, cu copiii aflați în situația de divorț a părinților?
La acest item, am înregistrat răspunsuri ca:
– implicarea elevului în activități școlare organizate individual și în grup, cu accent pe ajutorul acordat de elevul respectiv celorlalți, ceea ce îl va face să se simtă apreciat;
– discuții atât cu copilul, cât și cu părintele care îl are în grijă;
– profesorul trebuie să-l încurajeze asfel încât să depășească obstacolul emoțional;
– oferirea de afecțiune;
– acordarea unei atenții sporite.
De cele mai multe ori, profesorii nu acordă prea mare atenție diminuării problemelor acestor copii din cauza faptului că nu știu cum să abordeze astfel de situații.
5.2 CONCLUZII PRELIMINARE
Din analiza datelor colectate, putem observa că situația copiilor cu părinți divorțați este una care ridică profunde probleme în ceea ce privește dezvoltarea lor, psihică armonioasă. Sunt copii care au manifestări comportamentale și de adaptare. Majoritatea acestora întâmpină probleme de relaționare cu persoanele din jur, refuză, chiar, să comunice; sunt deprimați, anxioși, depresivi, triști, foarte sensibili, îngândurați, introvertiți, devin timizi, neîncrezători în forțele proprii, încercându-i, deseori, sentimentul vinovăției. Sunt mult mai atenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor, în special, la ceea ce se petrece cu părinții lor.
Aceste probleme de natură psihică sunt dublate de dificultățile de natură școlară. Rezultatele acestora scad din motive diverse. Unul ar fi acela că se simte abandonat, iar persoana în grija căreia a rămas (putem vorbi aici de mamă sau tată) nu se mai interesează de situația școlară a elevului, iar ca motive putem suspecta incapacitatea de a-și modifica responsabilitățile care-i revin în urma divorțului, fapt care atrage după sine nesupravegherea eficientă și controlul aproape inexistent asupra copilului sau părintele nu are competența de a-l sprijini în realizarea activităților școlare.
Mai ales copiii care trec prin drama divorțului părinților au nevoie de suport afectiv din partea amândurora, chiar dacă aceștia nu mai formează un cuplu, ei rămân părinții aceluiași copil.
Problemele deosebite apar atunci când unul dintre părinte încearcă să cumpere dragostea copilului prin metode diverse, pentru a-și atinge scopul. Minorul, lipsit de discernământ, poate alege darurile promise în schimbul „renunțării” la celălalt părinte sau, dacă ajunge în fața instanței poate spune lucruri neadevărate, gândindu-se că-l așteaptă o recompensă. Astfel, copilul învață să mintă, să inventeze diverse lucruri, fapte care-i vor afecta parcursul școlar, dar și cel cotidian.
Din cele menționate anterior putem afirma că părinții care au divorțat au nevoie de ajutor pentru a crea condițiile necesare dezvoltării armonioase a copiilor. Ca și profesor pentru învățământul primar am observat că inutil le spunem copiilor multiple lucruri care să-i ajute, dacă acestea nu sunt susținute și de părinți. Pot aduce ca exemplu cazul unui băiat din clasă, ai cărui părinți sunt divorțați – la școală, i se transmit informații prin care copilul trebuie să comunice și să-i iubească pe ambii părinți, iar acasă, mama nu-i dă voie să vorbească cu nimeni din partea tatălui, categorie care-l include, chiar pe tata.
Concluzionăm că este necesar ca în școală să se gândească și chiar să se proiecteze un program de consiliere pentru părinții divorțați pentru îmbunătățirea relației copil–părinte și ameliorarea problemelor de natură psihică și școlară a acestor copii.
5.3 PROGRAM DE CONSILIERE A PĂRINȚILOR DIVORȚAȚI
5.3.1 JUSTIFICAREA PROGRAMULUI
Copiii ai căror părinți s-au despărțit reprezintă o categorie aparte și expusă multor riscuri. Divorțul este o problemă contemporană care pare să afecteze din ce în ce mai multe familii, iar cei care suferă profund, atât pe plan afectiv, cât și educațional sunt copiii.
Părinții au cel mai important rol în creșterea copiilor, asigurându-le resursele materiale necesare, dar mai ales, trebuie să le ofere un climat afectiv și moral care să conducă la o dezvoltare armonioasă.
Trauma divorțului îi determină pe acești copii să devină mult prea sensibili și vulnerabili în plan afectiv, devin indisciplinați sau prea izolați, își diminuează performanțele școlare, au tulburări comportamentale, intră cu ușurință în anturaje care încalcă normele sociale. Părinții trebuie să învețe să gestioneze situația și să acorde o mai mare atenție minorilor care, în cele mai multe cazuri, suferă cel mai intens procesul despărțirii.
Prin urmare, în cadrul programului Consilierea părinților divorțați urmărim desfășurarea de activități de consiliere individuală și de grup, care să vină în sprijinul părinților, și implicit copiilor. Activitățile de consiliere, evaluare și monitorizare vor fi efectuate de consilierul școlar implicat voluntar în acest proiect.
Precizeaza date concrete legate de acest program: cine l-a proiectat, daca a fost aplicat sau e o propunere, o solutie personala la problematica descrisa anterior
5.3.2 SCOPUL PROGRAMULUI
Consilierea părinților divorțați în vederea ameliorării problemelor de natură afectivă și școlară cu care proprii copii se confruntă.
5.3.3 GRUPUL ȚINTĂ
Beneficiari direcți:
– 20 de părinți divorțați;
– cadrele didactice ale elevilor cu părinți divorțați de la Școala Gimnazială, Comuna Brazi.
Beneficiari indirecți:
– 20 de copii ai căror părinți sunt divorțați;
– 20 de părinți divorțați.
LOCUL DE DESFĂȘURARE: Școala Gimnazială, Comuna Brazi, județul Prahova
5.3.4 RESURSE
Umane: 20 de părinți divorțați care au copii la Școala Gimnazială, Comuna Brazi, 9 cadre didactice/ profesori învățământ primar de la Școala Gimnazială, Comuna Brazi, 1 consilier școlar.
Materiale: o sală de clasă, geamuri termopan, ușă metalică, jaluzele orizontale, prize duble, birou, scaune, rafturi de perete, dulap, computer, imprimantă, videoproiector, flippchart, marker pentru tabla magnetică, coli flippchart, mape, coli xerox, pixuri, ecusoane, jocuri.
5.3.5 OBIECTIVE
Informarea părinților divorțați despre desfășurarea proiectului;
Sprijinirea prin psihoeducație a celor 20 de părinți despărțiți, astfel încât aceștia să învețe diverse tehnici practice de a relaționa cu propriul copil;
Reducerea cu cel puțin 10% a problemelor de natură emoțională, comportamentală și intelectuală ale copiilor cu părinți divorțați.
5.3.6 ACTIVITĂȚILE PROGRAMULUI
A1.1 Întocmirea bazei de date cu elevii ai căror părinți sunt divorțați;
A.1.2 Selecția grupului țintă;
A.1.3 Dotarea sălii cu mijloacele și tehnica necesară;
A.1.4 Amenajarea unei săli pentru desfășurarea activităților programului;
A. 1.5 Informarea părinților cu privire la consecințele divorțului asupra copiilor;
A.1.6 Prezentarea unor studiilor de caz.
A.2.1 Activități de consiliere individuală și de grup pentru părinții divorțați,
A.2.2 Dezvoltarea abilităților de comunicare asertivă pentru îmbunătățirea relației dintre părinte copil;
A.2.3 Implicarea părinților în desfășurarea unor jocuri interactive, cu scopul de a asigura o înțelegere cât mai profundă a condiției copilului de către părinte;
A.2.4 Învățarea unor tehnici de ascultare activă și empatică.
A.3.1 Consiliere individuală în vederea menținerii interesului părintelui pentru dezvoltarea emoțională a copilului și prevenirea tulburărilor afective;
A.3.2 Sensibilizarea părinților în legătură cu rolul lor în creșterea și educarea copilului;
A.3.3 Evaluarea rezultatelor obținute și validarea celor pozitive în vederea întăririi motivației;
A.3.4 Monitorizarea părinților divorțați prin intermediul comportamentului copiilor.
5.3.7 INDICATORI
Cantitativi:
20 de copii cu părinți divorțați se vor integra cu succes în activitățile desfășurate de școală;
pentru 10 copii se va preveni situația de regres școlar;
cel puțin 10 copii vor fi preveniți despre riscul unor situații, cum ar fi: anturajul, fumatul, tentația străzii;
20 de părinți vor fi informați cu privire la riscurile ce decurg din divorțul părinților, precum și a importanței comunicării eficiente părinte – copil;
Calitativi:
ameliorarea problemelor de natură afectivă ale copiilor cu părinți divorțați;
îmbunătățirea rezultatelor școlare ale copiilor implicați în proiect;
prevenirea apariției la copii a unor tulburări psihice ca urmare a divorțului părinților;
acordarea de ajutor din partea părinților în dezvoltarea armonioasă a personalității copiilor;
îmbunătățirea relației părinte – copil;
responsabilizarea părinților în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor;
consolidarea relației copil- școală- familie;
5.3. 8 REZULTATE AȘTEPTATE
Datorită activităților desfășurate în cadrul ședințelor de consiliere individuală și de grup, părinții:
vor fi mai informați asupra consecințelor la care sunt supuși copiii în momentul în care o familie se destramă;
vor fi mai responsabili în ceea ce privește rolul lor în dezvoltarea copiilor;
vor dezvolta abilități de relaționare cu proprii copii;
vor fi mai toleranți și receptivi la problemele de natură afectivă și educațională ale copiilor.
Ca beneficiari indirecți, copiii vor fi capabili să-și dezvolte abilități:
de comunicare cu diferite persoane: părinți, profesori, colegi și rude;
vor căpăta mai multă încredere în forțele proprii;
își vor găsi echilibrul emoțional și comportamental;
vor avea prilejul să discute deschis despre tema divorțului cu proprii părinți sau cu alte persoane;
vor căuta mai multe soluții la problemele cu care se confruntă;
vor înregistra progrese în plan psiho-socio-emoțional;
se vor integra social și școlar mult mai ușor;
își vor îmbunătăți relația cu părinții.
Cadrele didactice:
își vor forma/ dezvolta competențe de consiliere a copiilor și a părinților;
vor recunoaște mai ușor copiii care întâmpină probleme de natură afectivă;
vor fi mai deschiși și mai toleranți față de acești copii;
își vor îmbogăți strategiile didactice cu tehnici noi de lucru cu elevii aflați în situația divorțului părinților.
5.3.9 DIAGRAMA GANTT
DURATA: Octombrie 2016 – Iunie 2017 (10 luni)
CONCLUZII
Copiii ai căror părinți au divorțat se simt abandonați, își pierd încrederea în forțele proprii, nu se mai simt protejați/ supravegheați de părinți, se percep ca fiind slabi, devenind, chiar, vulnerabili la problemele cotidiene.
Din datele microcercetării putem concluziona că divorțul reprezintă o cauză a scăderii performanțelor școlare, și, de multe ori, determină apariția tulburărilor comportamentale, ceea ce duce la modificarea stării fizice și psihice a copilului, cauzată de controlul inexistent din partea părinților, a lipsei de educație, a modelului pozitiv, a dificultăților de comunicare și de adaptare, a supraîncărcării cu diferite sarcini.
O parte dintre acești copii înregistrează rezultate școlare slabe, absentează mai mult, nu mai vin cu plăcere la școală, au nota la purtare scăzută, rămânând, uneori, corigenți sau, chiar, repetenți.
Simțindu-se părăsiți, pot deveni violenți și agresivi, atât fizic, cât și verbal, față de colegi, de prieteni sau chiar față de adulți: învățător, părintele în grija căruia a rămas, frați, surori și bunici.
Divorțul reprezintă un eveniment care marchează viața părinților, dar, mai ales, a copiilor, care de cele mai multe ori devin victime ale relației conflictuale dintre părinții aflați în situația divorțului.
Datele colectate evidențiază faptul că acest fenomen al despărțirii părinților este asociat cu rezultatele școlare mai slabe ale copiilor: din copilul vesel și activ în timpul orei de curs se transformă într-un copil trist și dezinteresat de sarcinile școlare, extraversia este înlocuită de introversie, nu mai ridică mâna, ci răspunde numai la solicitări/ de multe ori nu are niciun răspuns și nu mai participă, la fel, ca în trecut la activitățile școlare și extracurriculare.
O benefică influență asupra parcursului școlar al copilului ar putea fi consilierea părinților, așa cum am propus în program, fie consilierea copiilor și implicarea lor în desfășurarea de activități extrașcolare care să permită o mai bună cunoaștere a acestora de către profesorul clasei, astfel încât să-l ajute pe elev în depășirea obstacolelor școlare, dar și a blocajelor afective.
Conform microcercetării, prima ipoteză s-a referit la faptul că divorțul părinților are un profund impact asupra stării emoționale a copilului. Demersul a accentuat că acești copii sunt: triști, îngândurați, speriați, îngrijorați, anxioși, furioși, neglijați, se simt singuri și abandonați, ajung, chiar, la concluzia că nu sunt iubiți. În vreme ce unii dintre ei devin violenți atât verbal, cât și fizic (conflicte cu colegii, care conduc chiar la bătaie), alții se izolează de restul colectivului. O serie de consecințe ca cele enumerate mai sus au un impact negativ asupra dezvoltării armonioase a copiilor, conducând la tulburări afective și de comportament.
Cea de-a doua ipoteză a fost confirmată de către cadrele didactice: „dacă elevii provin dintr-o familie dezorganizată, ca urmare a divorțului părinților, atunci performanțele școlare ale acestora înregistrează un regres vizibil”. Profesorii de învățământ primar au răspuns afirmativ la cele două întrebări referitoare la situația școlară a elevilor, și mai precis, interesul și randamentul școlar al acestor copii au scăzut după divorțul părinților. Elevii își doresc compania permanentă a ambilor părinți, se simt părăsiți și consideră că nimeni nu-i mai iubesc, lucruri ce conduc la o atitudine indiferentă față de școală, se simt nesupravegheați, necontrolați, fapt pentru care nu mai sunt atrași de lumea școlii sau chiar nu-i mai interesează. Divorțul părinților îi determină pe copii să se simtă diferit în comparație cu alții, iar incapacitatea de a face față tuturor sarcinilor școlare par să accentueze această diferență. Cu ajutorul ambilor părinților care trebuie să-i încurajeze permanent și să le ofere ajutor pentru înțelegerea cerințelor școlare și realizarea temelor, elevii se pot reintegra cu succes în viața școlară.
În ceea ce privește microcercetarea, considerăm că prezintă dificultăți cum ar fi: la unele întrebări, profesorii de învățământ primar pot răspunde așa cum ar trebui, nu cum se întâmplă de obicei în realitate, eșantionul investigației nu a fost unul reprezentativ, deoarece a cuprins mai mulți respondenți din mediul rural, reticența părinților divorțați de a participa la programe de consiliere, consilierea de grup s-ar putea desfășura cu multe dificultăți, programul de consiliere rămâne la nivel de propunere fără aplicare practică.
În concluzie, putem afirma că divorțul părinților are influențe profunde asupra procesului de dezvoltare a personalității copiilor (tulburări comportamentale și traume afective), dar și asupra evoluției școlare a acestora. Pentru depășirea situației, părinții, cadrele didactice, consilierii școlari, psihologii trebuie să intervină astfel încât să diminueze/ elimine obstacolele emoționale și școlare.
Părintele în grija căruia copilul rămâne, trebuie să manifeste răbdare în a înțelege sentimentele, emoțiile, grijile minorului, să-i ofere exemple de întărire pozitivă, să știe să separe bine noțiunile de „fost soț” și „tată”, astfel încât copilul să se adapteze mai ușor noii situații.
În prezenta lucrare am încercat să evidențiez faptul că divorțul, cu toate implicațiile sale negative, ne obligă, ca profesori să acordăm foarte multă atenție copiilor care trec prin drama separării părinților.
BIBLIOGRAFIE
1. Ackerman, N., (1958), The psychodinamics of Family Life, „Basic Book’s”, New York;
2. Aioanei, G., Poenaru, E., (2008), Căsătoria și divorțul, Editura „Hamangiu”, București;
3. Albu, G, (2005), O psihologie a educației, Editura „Institutul European”, Iași;
4. Băran-Pescaru, A., (2004), Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura “Aramis”, București;
5. Ceaușu, V., Pitariu, H., Toma, M., (2004), Psihologia și viața cotidiană, Editura “Academiei”, București;
6. Corsaro, W., (2008), Sociologia copilăriei, Editura “Internațional”, Book Acces, Cluj-Napoca
7. Cosmovici, A., (2005), Psihologie generală, Editura „Polirom”, Iași;
8. Craig, E., (2008), Divorțul sănătos, Editura Trei, București;
9. Debesse, M., (1970), Psihologia copilului – de la naștere la adolescență, Editura “Didactică și Pedagogică”, București;
10. Giddens, A., (2000), Consecințele modernității, Editura „Univers”, București;
11. Golu, M., (1993), Dinamica personalității, Editura „Geneze”, București;
12. Iluț, P., (2005), Sociologia și antropologia familiei, Editura “Polirom”, Iași;
13. Killen, K., (1998), Copilul maltratat, Editura „Eurobit”, Timișoara;
14. Mitrofan, I., (2001), Psihopatologia, psihoterapia și consilierea copilului, Editura „Sper”, București;
15. Mitrofan, I., Ciupercă, C, (1998), Incursiune în psihologia și psihosexologia familiei, Editura „Edit Press Mihaela S.R.L.”, București;
16. Musgrove, F., (1966), The family, education and society, Editura „Alden Press”, Oxford;
17. Osterrieth, P., A., (1973), Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, București;
18. Segalen, M., (2011), Sociologia familiei, Editura “Polirom”, Iași;
19. Stănciulescu, E, (2002), Sociologia educației familiale, Editura „Polirom”, Iași;
20. Suditu, M., (2008), Metodologia cercetării educaționale, Editura „Universității Petrol-Gaze din Ploiești”, Ploiești;
21. Voinea, M., (1994), Familia și evoluția istorică, Editura “Universității”, București;
22.Zlate, M., (2000), Fundamentele Psihologiei, Editura „Prohumanitate”, București;
Surse Web:
1.http://www.qreferat.com/referate/asistenta-sociala/Familia-Conceptul-de-familie P459.php;
2.http://musatmadalinaalina.blogspot.ro/2011/11/copilul-este-copia-parintilor-sai-atata.html;
3. http://documents.tips/documents/84095220-divortul-si-cauzalitatea-acestuia.html;
4. www.academica.edu/7573578/ psihopatologia_stărilor_afective;
5. www.7p.ro/Default.aspx?PageId=1303;
6. https://anatolbasarab.ro/semiologia-proceselor-afective-psihopatologie;
7.www.ultrapsihologie.ro/psihologie/sustinerea-emotionala-a-copilului-din-parinti-divortati.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Impactul Divorțului Asupra Afectivității Elevului DE Vârstă Școlară Mică (ID: 116218)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.