Impactul Deciziilor de Politica Monetara Asupra Mediului de Afaceri

Introducere

Banca centrală este instituția statului care concepe și pune în aplicare politica monetară, a captat și captează în continuare atenția și interesul din partea cercurilor politice, oamenilor de afaceri, mass-media și a opiniei publice.

Cunoașterea locului și rolul politicii monetare, precum și a atribuțiilor Băncii Naționale a României în acest domeniu, contituie un demers incitant de studiu și reflecție pentru a clarifica pe cât este posibil, într-o societate democratică în formare, cu mai multe centre de decizie economică, care sunt principalele aspecte de natură teoretică și aplicativă ce caracterizează această componentă esențială a mix-ului de politici macroeconomice.

Lucrarea este stucturată pe două capitole, în primul capitol am analizat conceptele teoretice ce țin de politica monetară și anume:mecanismul de transmitere a politicii monetare, instrumentele politicii monetare și rolul politicii monetare pe piața economică.

În capitolul al doilea am prezentat principalele instrumente ale politicii monetare și impactul acestora asupra mediului de afaceri în funcție de diferitele evoluții ale acestora.

Obiectivele generale ale politicii economice sunt obiectivele finale și pentru politica monetară, însă aceasta din urmă dispune de obiective intermediare și operaționale proprii ce trebuie coordonate în ansamblu politicilor economice cu care se interferează.

În condițiile deschiderii economiilor studiul mecanismului de reglementare externă (cursul de schimb), al mișcărilor internaționale de capitalși al balanței de plăți ne conduce către necesitatea coordonării politicilor naționale. Cel mai recent exemplu al unei astfel de coordonări este cel al Uniunii Monetare Europene, formă de organizare monetară cu o politică monetară unică.

Politica monetară poate fi definită ca fiind un ansamblu de acțiuni care se aplică asupra masei monetare și asupra activelor financiare, de către instituțiile monetare (Banca Națională, Trezoreria), în vederea orientării economiei pe termen scurt și mediu.

Politica monetară reprezintă un ansamblu de metode și măsuri prin care autoritățile abilitate caută ca prin creșterea sau reducerea ofertei de bani să influiențeze condițiile macroeconomice.

Politica monetară reprezintă o componentă de bază a politicii economice, prin intermediul ei băncile centrale acționând asupra cererii și ofertei de monedă din economie.

Există un consens la nivelul băncilor centrale, al mediului academic și al publicului larg potrivit căruia stabilitatea prețurilor este benefică, iar politicii monetare ar trebui să îi revină sarcina realizării acesteia. Această recomandare generală este valabilă atât în cazul economiilor industrializate, cât și în cel al economiilor emergente, deși în cazul celor din urmă băncile centrale s-ar putea confrunta cu o sarcină mai dificilă, aceea de a răspunde șocurilor reale și celor nominale, întrucât piețele financiare sunt insuficient de mature și operează cu instrumente mai puțin diversificate.

Dezbaterile pe problematicile fiecărei secțiuni au fost interesante, fiind strâns legate de aspectele concrete și actuale ale stării economiei și finanțelor. Abordările au țintit obiective importante de politică și management atât la nivel național, cât și european, mondial.

Capitolul I. Instrumentele politicilor monetare

Politica monetară. Definiție și caracteristici generale

Politica monetară poate fi definită ca fiind un ansamblu de acțiuni care se aplică asupra masei monetare și asupra activelor financiare, de către instituțiile monetare (Banca Națională, Trezoreria), în vederea orientării economiei pe termen scurt și mediu.

Politica monetară reprezintă un ansamblu de metode și măsuri prin care autoritățile abilitate caută ca prin creșterea sau reducerea ofertei de bani să influiențeze condițiile macroeconomice.

Autoritățile monetare pot opta pentru una din următoarele metode pe care le au la dispoziție:

suplimentarea ofertei de bani prin tipărirea de bancnote;

control direct asupra deținerilor de bani de către sectorul monetar și operațiuni open-market (vânzarea și cumpărarea titlurilor de valoare de stat prin operațiuni pe piața liberă).

Politica monetară își propune ca asupra variabelelor economice să aplice un caracter global:

preț;

nivel de activitate;

utilizarea forței de muncă;

echilibru extern.

Această acțiune se exercită prin intermediul variabelelor monetare, însă acestea sunt imperfect controlabile.

Obiectivul politicii monetare este dat de aceste variabile care poartă denumirea de variabile intermediare.

Obiectivele intermediare ale politicii monetare sunt:

agregatele monetare și de credit;

rata dobânzii;

rata schimbului.

Autoritățile monetare dispun de instrumente de acțiune asupra variabelelor monetare. Ele sunt uneori coercitive și directe, dar uneori trebuie să cedeze în fața mevanismelor mai indirecte, lăsând acțiunea asupra legilor pieței și capacității de adaptare a sistemului financiar.

Băncile sunt caracterizate că au o putere considerabilă datorită faptului că au puterea de a creea cea mai mare parte a masei monetare și pentru că supraveghează alocarea unei resurse speciale, moneda.

În urma atribuțiilor pe care le are, puterea băncii este și:

macroeconomică (este caracterizată de volumul monedei create);

mezoeconomică ( este caracterizată de opțiunile de orientare a creditelor, acestea dirijînd politica industrială);

microeconomică ( în relațiile cu clienții).

În cadrul politicii economice, o componentă esențială este politica monetară. Prin deciziile pe care le promovează, autoritățile monetare încearcă să regleze nivelul cererii agregate din economie, influiențând nivelul lichidității, condițiile de acordare și disponibilitatea creditului economic.

În sinteza realizată recent de guvernatorul BNR, elementele definitorii pentru politica monetară sunt următoarele:

Teoriile economice care au creat cadrul intervenției statului prin intermediul banilor și gândirii monetariste în diferite perioade;

Obiectivele politicii monetare având în vedere diversitatea remarcabilă, chiar din lumea contemporană a acestor obiective: echilibru monetar, echilibru economic general, stabilitatea monedei naționale, stabilitatea prețurilor, stimularea activității economice.

Instituțiile care stabilesc obiectivele politicilor monetare ( Guvern, Parlament, Banca Centrală), stabilesc obiectivele politicii monetare printr-un text neechivoc de lege ceea ce reduce disputele în acest domeniu.

Mecanismele, reglementările și instrumentele de transmitere a politicii monetare care pot fi grupate astfel: (controlul masei monetare, rezerve minime obligatorii ale băncii, operațiuni pe piață, rezerve internaționale de aur și valută convertibile, supraveghere bancară, cursul de schimb).

Corelarea politicii monetare a unui stat cu politicile altor state și formularea politicii monetare în planul organismelor regionale (Uniunea Europeană și Banca Centrală Europeană) și organismele internaționale (Fondul Monetar Internațional), pentru realizarea echilibrului intern, extern și internațional.

Integrarea politicii monetare în grupurile mari ale politicii economice (politicile fiscal- bugetare, politicile de control al veniturilor, politici industriale și specifice fiecăror state), și formularea mixului de politici economice.

1.2. Rolul politicii monetare

Generată inițial, după cum am spus, de șocurile prețurilor alimentelor și energiei, criza financiară globală ar putea în mod semnificativ să stopeze lupta împotriva sărăciei. Într-o lume globalizată, unde crize aparent separate pot rapid să disemineze la nivel global, răspunsul trebuie să fie global, coordonat, flexibil și rapid.

Lecțiile crizelor anterioare accentuează importanța investițiilor protective în dezvoltarea pe termen lung, investiții în infrastructură, în dezvoltarea socială, în calitatea creșterii economice etc.

Instituțiile financiare internaționale trebuie să contribuie la construirea unor punți ale răspunsurilor multi-fațete de politică, pentru a proteja economiile cele mai sărace și vulnerabile la impactul imediat și pe termen lung al crizei, prin acțiuni orientate spre sprijinirea sectoarelor financiar și privat, sprijinind țările în managementul provocărilor fiscale și pentru evitarea întârzierilor investițiilor pe termen lung de care depind relansarea și dezvoltarea.

Din perspectivă mondială, provocările crizei financiare globale pentru politica monetară pot fi abordate sub următoarele aspecte:

Provocări privind elaborarea și aplicarea politicii monetare:

politica monetară trebuie să privească dincolo de balanța de plăți și finanțarea lichidității imediate, pentru a contribui la relansare, creștere și la dezvoltarea sustenabilă;

chiar dacă se luptă să stingă focul prezent, politica monetară trebuie să privească în viitor, lichiditatea și creditul care sunt pompate acum în sistem riscând să contribuie la un ciclu exploziv în viitor, mai ales dacă această pompare nu este adecvat reglementată și supravegheată;

politica monetară din țările dezvoltate trebuie să evite stabilirea unor politici, structuri și norme care subminează sau exclud interesele țărilor în curs de dezvoltare.

Impactul crizei globale asupra economiilor naționale:

viziune globală revizuită:

perspectiva economică globală s-a înrăutățit dramatic, proiecțiile ratelor de creștere, ale ratei inflației și ale șomajului fiind reconsiderate nefavorabil, uneori plasându-se în zona periculozității sociale;

în mod virtual țările dezvoltate sau în curs de dezvoltare pot fi afectate în continuare de extinderea crizei, deși țările care au intrat în criză cu fundamente puternice și cel mai puțin integrate în economia globală sunt, în general, mai puțin afectate;

țările sărace, incluzând Africa, vor fi semnificativ afectate de criză chiar dacă canalele de transmitere sunt diferite de acelea care operează pe piețele emergente.

răspunsul politicii monetare:

după o oarecare ezitare, reacția politicii sectorului financiar a devenit din ce în ce mai robustă, guvernele și băncile centrale fiind treptat implicate în garantarea datoriei, implicând promovarea lichidității interbancare și recapitalizarea, în acest sens impunându-se existența unor bănci sănătoase;

multe guverne vor trebui să ofere stimuli fiscali și să ajute comerțul, consistența abordărilor lor și eficacitatea intervențiilor fiind cruciale în menținerea credibilității capacității sectorului public de a lupta împotriva crizei și de a continua să acționeze ca împrumutant principal de ultima instanță;

deși recesiunea pare că se va extinde, pot fi distinse unele elemente de relansare, de reluare a creșterii, incluzând stabilizarea și reluarea activității sectorului de locuințe în SUA, și treptat în Europa, reducerea continuă a datoriei și consolidarea bilanțurilor băncilor și ajustarea pierderilor instituțiilor financiare implicate în activitatea ipotecară;

Vulnerabilitățile și impactul lor asupra economiei:

unele economii, precum cele în curs de dezvoltare, au fost la început la adăpost față de elementele de tulburență financiară, dar asta nu a durat mult, deoarece ciclul reducerii activității, demarat după 1999, s-a intensificat și extins, condițiile financiare devenind mai restrictive, fluxurile de capital ale majorătății economiilor secând, și sume uriașe de capital fiind retrase, conducând la căderea rapidă a valorii acțiunilor și creștrea spread-ului obligațiunilor;

ecarturile ratelor dobânzii au crescut brusc și prețurile acțiunilor s-au aprins;

dacă rigiditatea pieței creditului nu se va relaxa rapid, atunci consecințele vor fi severe, îndeosebi pentru țările în curs de dezvoltare, condițiile de finanțare deteriorându-se rapid și sectoarele financiare interne, de-altfel sănătoase, pot deveni incapabile să acorde împrumuturi sau să se împrumute pe plan internațional și intern, astfel că sectoarele productive vor intra în penurie de capital;

sunt așteptate reducerea fluxurilor de capital, chiar dacă valurile de panică care au inundat piețele creditului și ale acțiunilor din toată lumea sunt oarecum sub control;

șocurile prețurilor la alimente și energie au impus deja costuri fiscale, diminuând capacitatea de reacție, în special a țărilor în curs de dezvoltare, la ieșirea din criza financiară, declinul conjunctural al acestor prețuri neînsemnând că problemele și presiunile au dispărut;

fără o coordonare adecvată și fără proiectarea unei politici prudente, măsurile luate de guverne pot submina eforturile acestora.

Provocări și răspunsuri ale politicii monetare:

este esențială cooperarea multilaterală, provocările politicii manifestându-se la nivel național, însă răspunsurile depind de modul în care comunitatea internațională acționează coordonat și sprijină fiecare țară pentru a-i ușura, diferențiat, sarcinile de politică;

se impune un răspuns viguros la criză, care poate implica un nou multilateralism, noua abordare netrebuind să constea într-un sistem fix și unitar, ci într-o rețea de instituții, care să maximizeze forța actorilor globali interconectați, incluzând chiar instituțiile internaționale existente, evident reformate conform viziunii în rețea, dar și firme din sectorul privat, organizații ale societății civile, noul multirateralism economic trebuind să fie inclusiv (total) și pragmatic, cuprinzând nu numai finanțele și comerțul, dar și dezvoltarea, schimbarea climatului, mediul, statele fragile, energia etc;

criza a evidențiat necesitatea reformării instituțiilor create la Bretton Woods, adaptându-le noilor realități, cerințe și provocări;

se impune prevenirea crizei financiare globale pentru a evita o criză umană de proporții, politica globală trebuind să ceeze, cum am spus deja, punți între economii, să elaboreze răspunsuri multifațete vizând protejarea celor săraci mai vulnerabili, stabilizarea sectoarelor financiar și privat, gestiunea provocărilor fiscale, dezvoltarea securității afacerilor pe termen lung.

1.3. Mecanisme de transmitere a politicilor monetare

Pe termen scurt evoluția prețurilor este supusă unor influențe multiple, generate de factori provenind din economia națională și din mediul extern, care acționează asupra cererii și ofertei agregate.

În asigurarea stabilității prețurilor pe termen mediu și lung rolul fundamental îi revine conduitei politicii monetare.

Totalitatea canalelor prin care banca centrală cu ajutorul unui set variat de instrumente de politică monetară influiențează dinamica cererii agregate și nivelul prețurilor din economie poartă denumirea de mecanism de transmisie a politicii monetare.

Cele mai importante canale de transmisie ale politicii monetare agreeate de literatura de specialitate sunt următoarele

canalul ratelor dobânzilor practicate de instituțiile financiare;

canalul creditului;

canalul cursului de schimb;

canalul efectelor de avuție și bilanț;

canalul anticipațiilor agenților economici privind inflația.

Sistemul financiar – bancar reprezintă veriga intermediară prin intermediul căruia se propagă semnalele transmise prin deciziile de politică monetară ce produc efecte asupra economiei în mod indirect.

Prin intermediul pieței financiare se stabilesc relațiile între banca centrală și băncile comerciale, unde banca centrală controlează ratele dobânzilor pe termen scurt prin gestionarea lichidității pe piața monetară interbancară.

Pentru a stimula investițiile și consumul în defavoarea economisirii, băncile ar trebui să implementeze un sistem cu dobânzi mici, astfel practicarea unor dobânzi ridicate v-a inhiba pe termen scurt consumul și investițiile.

Astfel este influențată cererea agregată din economie. În același timp, magnitudinea cererii partenerilor comerciali externi pentru produsele de export (cererea externă) poate constitui un aport semnificativ la adresa activității economice interne. Oferta agregată are o capacitate de ajustare la nivelul cererii agregate limitată la un orizont scurt de timp.

O politică fiscală optimală are rolul de a atenua și stabiliza fluctuațiile ciclului economic și, prin urmare, dinamica deviației PIB real de la nivelul său potențial. Stabilirea conduitei fiscale în ceea ce privește cuantumul unor impozite precum TVA sau nivelul accizelor la diferite produse are impact direct asupra nivelului prețurilor în economie. Pe de altă parte, o politică echilibrată a veniturilor trebuie să fie ghidată de asigurarea corelației dintre câștigurile salariale reale din domeniul public cu cele din domeniul privat și cu dinamica productivității muncii.

O descriere simplificată a acestor canale de transmisie și a interacțiunii dintre acestea, adaptată particularităților economiei românești, stă la baza construcției modelului de analiză și prognoză pe termen mediu al BNR.

Figura nr.1 „Mecanisme de transmitere a politicii monetare”

Sursa „Preluare și prelucrare de pe www.bnr.ro”

În general, transmisia impulsurilor de politică monetară se realizează reletiv repede în cadrul compartimentului financiar – bancar.

Impulsurile de politică monetară ale băncii centrale, în cadrul relațiilor dintre băncile comerciale și economia reală au o transmisie imperfectă și după o perioadă de timp care depinde de particularitățile structurale ale economiei naționale.

Cu toate că banca centrală controlează ratele dobânzilor pe termen scurt într-o mare măsură, economia reală este influiențată de ratele dobânzilor pe termen mediu și lung pe care băncile comerciale le practică pentru creditele acordate clienților și pentru depozitele atrase de la aceștia. Nivelul acestora depinde pe de-o parte de nivelul ratei dobânzii de politică monetară, iar pe de altă parte de așteptările privind inflația, de perspectivele privind creșterea economică, fiind hotărâtor în deciziile de investiții, consum sau economisire.

Pe termen lung, oferta depinde în principal de dinamica factorilor fundamentali precum capacitățile de producție, forța de muncă și gradul de înzestrare tehnologică și prin urmare se ajustează mai lent și pe termen mai îndelungat, neputând fi influențată prin intermediul politicii monetare. În aceste condiții, pe termen scurt/mediu, politica monetară poate afecta

numai decalajul dintre nivelul efectiv al activității economice și cel sustenabil pe termen lung (deviația PIB real de la nivelul său potențial).

Un element esențial pentru inflația prețurilor de consum este deviația PIB.

În cazul în care avem în economie o cerere excesivă pentru bunurile de consum sau pentru investiții vom avea o presiune suplimentară costurilor cu factorii de producție( inclusiv cu factorul muncă, respectiv salariile).

Într-o astfel de situație în care avem o creștere a costurilor de producție, o parte din firmele care activează pe piața economică pot decide în favoarea unei diminuări a marjelor de profit obținute, nemodificând prețurile de vânzare. În condițiile în care persistă creșterea costurilor de producție, tot mai multe firme vor transfera aceste costuri asupra prețului de vânzare, fapt care v-a duce inevitabil la creșterea prețurilor bunurilor de consum (generând inflația).

Datorită controlului eficace de care dispune asupra ratelor dobânzilor pe termen scurt, banca centrală poate influiența motivația agenților economici să dețină monedă națională în detrimentul celei străine prin intermediul cursului de schimb.

Cu toate acestea, evoluția cursului de schimb este rezultatul acțiunii unui număr mult mai mare de factori (de exemplu, aversiunea la risc a investitorilor străini, dezechilibrele macroeconomice interne și externe (diferențialul ratelor dobânzilor), factori politici etc.). Asupra unora dintre acești factori politica monetară nu poate acționa, iar asupra altora are o influență limitată și condiționată strict de coerența celorlalte politici macroeconomice (fiscală, de venituri, a reformelor structurale).

Cursul de schimb influențează prețul relativ al bunurilor interne față de cel al bunurilor tranzacționate pe piețele externe. În cazul exportatorilor câștigul v-a fi mai are dacă prețul obținut în valută în urmă vânzării bunurilor sale pe piețele externe,este transformat în lei la un curs de schimb mai ridicat.

Cursul de schimb transmite astfel (prin intermediul canalului exporturilor nete, sau canalului indirect al cursului de schimb) cu un anumit decalaj în timp, impulsurile inițiale ale ratei dobânzii de politică monetară asupra activității economice (sintetizată prin deviația PIB real).

Efectul de avuție și bilanț reprezintă un alt mecanism prin care ratele dobânzilor și cursul de schimb acționează asupra activității economice.

Diminuarea interesului de a contracta credite în valută este dat de deprecierea cursului de schimb al monedei naționale.

În același timp, deprecierea leului va reduce venitul disponibil al celor care au deja contractate astfel de credite. Acest efect decurge din faptul că agenții economici care obțin venituri în monedă națională vor fi nevoiți, în situația unei deprecieri, să plătească mai mulți lei pentru serviciul datoriei contractate în valută. Aprecierea cursului de schimb va avea efecte de sens invers: va spori motivația sectorului privat de a se împrumuta în valută mai degrabă decât în monedă națională, în principal datorită costurilor comparativ mai scăzute în lei asociate serviciului datoriei.

Prin intermediul prețului bunurilor de import este evidențiat cel mai simplu și mai rapid mecanism prin care sunt transmise modificările cursului de schimb, acest purtând și numele de canal direct al cursului de schimb.

Prețul la care un agent economic va comercializa pe piața internă bunuri achiziționate din import, este format din prețul în valută (de pe piața externă) al bunului respectiv transformat în lei la cursul de schimb relevant. În general, prețul în monedă națională se ajustează incomplet la variațiile cursului de schimb. Aceasta se datorează în principal costurilor ridicate pe care le-ar genera pentru importatori modificarea prețurilor practicate pe piața internă cu aceeași frecvență ridicată pe care o manifestă fluctuațiile cursului de schimb.

Alături de prețurile bunurilor din import, o serie întreagă de alte prețuri răspund mai mult sau mai puțin la modificările cursului de schimb, precum prețurile combustibililor, unele prețuri administrate (pentru medicamente, telefonie fixă etc.), prețurile bunurilor complementare sau substituibile celor importate.

Percepția agenților economici cu privire la consecvența cu care banca centrală urmărește îndeplinirea obiectivelor sale fundamentale afectează semnificativ așteptările cu privire la inflație. În condițiile creșterii transparenței și credibilității demersurilor băncii centrale, ancorarea așteptărilor inflaționiste la o traiectorie compatibilă cu obiectivele acesteia privind inflația devine unul dintre cele mai puternice și mai eficiente canale de transmisie a politicii monetare.

Dincolo de influența politicii monetare, dinamica cererii agregate și a prețurilor este determinată și de conduita altor componente ale setului de politici macroeconomice, cum ar fi politica fiscală și politica veniturilor. Politica fiscală are un efect direct asupra economiei influențând cererea agregată prin intermediul impulsului fiscal .

1.4. Instrumentele politicii monetare

Pentru a fi realizate și îndeplinite obiectivele politicii monetare este nevoie de folosirea instrumentelor politicii monetare, instrumente care pot fi directe și indirecte.

Instrumentele indirecte sunt utilizate de Banca Centrală în relațiile pe care le are cu celelalte bănci și cu alți agenți nefinanciari. Această categorie de instrumente permite control asupra costului și cantității de monedă centrală.

Instrumentele directe conțin o serie de măsuri care îi afecteză direct pe utilizatorii și deținătorii de monedă, inclusiv instituțiile financiare.

În funcție de obiectivele pe care le urmăresc instrumentele pot fi:

Instrumente prin care Banca Centrală poate retrage sau furniza moneda centrală;

Instrumente care au impact direct asupra activelor sau pasivelor băncii;

Instrumente care permit controlul operațiunilor cu străinătatea.

În prima categorie prin care Banca Centrală poate retrage sau furniza moneda centrală pot fi incluse următoarele operațiuni:

operațiunile de open – market și acordarea de credite cu rată variabilă a dobănzii pe piața monetară sau financiară;

operațiuni de rescontare;

avansurile acordate de Banca Centrală statului și către celelalte bănci, determinarea plafonului și a costului pentru aceste avansuri;

constituirea rezervelor obligatorii obișnuite și cele constituite asupra depozitelor.

În categoria instrumentelor care au impact direct asupra activelor sau pasivelor băncii pot fi încadrate obiective cantitative globale și obiective selective din care pot fi enumerate următoarele:

încadrarea creditului bancar sau a finanțărilor;

raportul dintre credite și fonduri proprii;

coeficientul de utilizare obligatoriu, concretizat în portofoliu minim de obligațiuni, bonuri de tezaur;

controlul emisiunilor de titluri pe piața financiară;

stabilitatea ratei de dobândă debitoare sau creditoare.

Instrumentele care permit controlul operațiunilor cu străinătatea includ următoarele:

rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenților;

intervențiile Băncii Centrale pe piața schimburilor valutare;

reglementările aplicabile dobânzilor plătite pentru depozitele nerezidenților și nivelul ratelor de dobăndă;

controlul schimburilor.

Instrumente indirecte de politică monetară

Din categoria instrumentelor indirecte fac parte următoarele categorii:

rezervele minime obligatorii;

facilității permanente;

creditul de licitație;

operațiuni de swap valutar;

operațiuni de open – market.

1.4.1 Rezervele minime obligatorii

Constituire rezervelor minime are un scop dublu: unul monetar și altul prudențial ele fiind constituite și cu scopul asigurării unei lichidității minime.

Scopul monetar al rezervelor minime obligatorii constă în limitarea potențialului de multiplicare a creditului, iar cel prudențial se manifestă prin siguranța pe care o conferă publicului faptul că băncile dispun oricând de lichiditați suficiente pentru a face față solicitărilor de retragere a depunerilor.

Pentru Banca Centrală constituirea rezervelor minime obligatorii reprezintă o sursă de venit și contribuie la fluidizarea sistemului de plăți, reprezintă sursă de informații statistice cu privire la bilanțul băncilor, contribuie la stabilitatea financiară a acestora. În general băncile au obligația să mențină rezervele peste nivelul minim, acestea fiind foarte slab remunerate în comparație cu plasarea lor pe piața monetaară.

Politica normelor rezervelor minime obligatorii îmbracă mai multe forme:

norma rezervelor de casă constă în obligativitatea menținerii unui anumit procent al rezervelor de casă;

norma lichidității care constă în respectarea unui raport corespunzător între numerar, soldul contului curent al băncii la banca centrală, titluri comerciale și de stat pe termen scurt deținute de bănci, pe de-o parte și depozitele bancare pe de altă parte;

coeficientul de trezorerie care are obligativitatea deținerii în rezervă a unei anumite cantității de titluri de valoare emise de stat;

norma rezervelor minime obligatorii prezintă ce mai mare răspândire și utilizare și constă în imobilizarea la banca centrală a unui procent din depozitele bancare.

Rolul rezervelor minime obligatorii

Rezervele minime obligatorii au rolul de a regla nivelul lichidităților din economie prin absorbirea sau injectarea acestora.

Nu este recomandat să se efectueze modificării la nivelul ratei rezervelor în scopul influiențării ofertei de monedă deoarece este considerată o modalitate insuficientă de implementare a politicii monetare.

Modificările în nivelul ratei rezervelor reprezintă un act unilateral al băncii centrale, spre deosebire de modificările de open- market, unde se realizează un schimb de titluri prețul lor ajustându-se automat pe piața monetară.

În cazul în care au loc modificări în nivelul ratei rezervelor, fluctuațiile monetare pe termen scurt nu pot fi compensate imediat datorită intervalului de timp de care este nevoie pentru constituirea bazei de calcul.

Băncile au tendința de a deține rezerve excedentare pe care să le utilizeze ca tampon, în situațiile în care au loc modificări frecvente la nivelul ratei rezervelor fără suficientă avertizare.

În calitate de componentă a bazei monetare, rezervele contribuie la obținerea venitului de seigneuriage, venit care este generat de expansiunea monetară și poate produce un venit direct, în condițiile în care banca centrală investește în titluri câștigând din dobânda aferentă acestora.

Elementele tehnice ale rezervelor obligatorii

În funcție de următoarele elemente apar diferențieri între sistemele rezervelor obligatorii:

baza de calcul sau asieta;

modul de constituire;

rata aplicată.

Baza de calcul sau asieta este constituită pe baza exigibilităților (resursele atrase de către bancă) și prezintă două tendințe:

rezervele sunt bazate pe depozitele atrase de clienți (SUA, Canada);

rezervele obligatorii sunt calculate asupra totalităților resurselor de care dispune banca (Germania, Franța, Spania).

Modul de constituire al rezervelor urmează o metodologie care permite ca acestea să acționeze cel mai bine asupra masei monetare.

Avem două modalități de rezerve:

rezerve decalate;

rezerve instantanee sau actuale.

Momentul și perioada de formare este elementul care diferențiază cele două modalității de constituire a rezervelor.

Rezervele decalate se caracterizează prin faptul că băncile își pot constitui rezerve cu un decalaj care poate ajunge și la 50 de zile față de termenul de referință.

În cazul rezervelor instantanee, banca trebuie să cunoască nivelul crrreditelor acordate, ceea ce implică obligația programării exacte a distribuirii creditelor. În cazul în care nu sunt respectate normele de constituire a rezervelor, băncile vor avea obligația ca la sfârșitul perioadei să constituie rezerve masive, ceea ce antrenează costuri masive.

Rata de rezervă minimă obligatorie este diferită de la o legislație la alta, prezentând două tendințe:

în anumite țări, în care se ține seama de gradul de lichiditate al disponibilităților se aplică rate diferite, după cum este cazul încasărilor din tranzacții sau cvasimoneda. Această situație o întâlnim în țări ca:Franța, Canada, Japonia, SUA, Germania, unde rata variază între 10% și 2%, în funcție de scadența depozitelor.

cealaltă tendință o regăsim în țările în care accentul se pune pe substituirea de resurse în acest caz este aplicată o rată cu cotă unică (Spania și Australia).

1.4.2. Facilității permanente

În țara noastră facilitățile oferite de BNR instituțiilor de credit au următorul scop:

absorbirea și furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt ( o zi);

semnalizarea orientării generale a politicii monetare;

stabilirea ratelor dobânzii pe termen scurt de pe piața monetară interbancară, prin coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două instrumente.

Cele două facilității permanente oferite de BNR pot fi accesate de instituțiile de credit din propria inițiativă:

facilitatea de depozit permite plasarea unui depozit cu o scadență de o zi la banca centrală, cu o rată a dobânzii predeterminată, rata dobânzii facilității de depozit reprezentând în mod normal pragul ratei dobânzii overnight a pieței monetare.

facilitatea de creditare, permite contractarea unui credit cu o scadență de o zi de la banca centrală, cu o rată a dobânzii predeterminată, aceasta constituind un plafon al ratei dobânzii overnight a pieței monetare.

Facilitățile permanente reprezintă instrumentele oferite de băncile centrale pe piața monetară pentru obținerea de fonduri și au următoarele caracteristici:

sunt realizate la rate predeterminate ale dobânzii;

sunt utilizate din inițiativa băncilor comerciale;

în unele cazuri, băncile centrale oferă facilității sub formă de depozite.

Caracteristicile principale ale acestor instrumente oferite de banca centrală sun următoarele:

sunt inițiate de banca centrală și sunt conduse în manieră competitivă;

operațiunile sunt realizate la rate variabile ale dobânzii datorită incertitudinii ratelor de dobândă;

înlocuind operațiunile cash de pe piață, ele produc efecte asupra ratei de dobândă;

cu toate că sporesc volumul titlurilor din colateral, ele nu afectează piața secundară a titlurilor;

aceste operațiuni mai îmbracă și forma tranzacțiilor de răscumpărare și revânzare (operațiuni REPO). Aceste tranzacții constă în cumpărării de active pe care le poate efectua banca centrală în baza unui contract care prevede revânzarea lor la o dată viitoare și un preț specificat. Cealaltă operațiune constă în vânzarea activului de către banca centrală și răscumpărarea lor la un preț și o dată specificate.

Aceste operațiuni pot fi argumentate în felul următor:

prețul activelor utilizate nu este afectat semnificativ;

banca centrală stabilește nivelul și durata contractului și dacă v-a mai fi reînnoit sau nu la maturitate.

sporirea rezervelor în cazul operațiunilor repo sau diminuarea acestora, în cazul reverse-repo, când titlurile ajung la maturitate, constituie astfel un instrument flexibil pentru managementul rezervelor, care prezintă o mare variabilitate;

spre deosebire de vânzările și răscumpărările directe de titluri, care pot duce la fragmentarea sistemului financiar, prin operațiunile de refinanțare nu se produce un asemenea efect, întrucât dreptul de proprietate asupra titlurilor este schimbat doar temporar.

În cadrul facilităților pemanente sunt evidențiate facilitățile de depozit și de finanțare ale căror caracteristici sunt prezentate mai jos:

Facilitatea de finanțare marginală aceasta vizează satisfacerea nevoilor temporare de lichiditate a băncilor comerciale. În majoritatea cazurilor întâlnim împrumuturi overnight, însă este posibil să fie acordate și împrumuturi pe termen lung ( de exemplu FED care acordă credit extins în cadrul facilității „discount window”. Dobânda plătită pentru acest credit este prestabilită de banca centrală, ea fiind limita superioară pentru dobânda overnight în cadrul piețelor interbancare. Tranzancțiile repo și creditele integral colateralizate reprezintă principalele operațiuni la care recurge banca centrală pentru a furniza lichidității în cadrul facilității de finanțare marginale.

Facilitatea de depozit oferă posibilitatea băncilor centrale să plaseze overnight depozitele la banca centrală. Banca centrală remunerează depozitele la o rată prestabilită, care reprezintă, de regulă, limita minimă a dobânzilor overnight. În cazul în care nivelul acestei dobânzi ar fi inferior celui al pieței, atunci este necesară prelungirea scadenței pentru evitarea orientării către dezintermediere, înlocuind plasamentele interbancare cu ajutorul acestei facilității.

Există astfel riscul ca băncile să prefere plasarea excedentului de resurse la banca centrală (fără a-și asuma vreun risc), comparativ cu participarea pe piața monetară interbancară, mai ales în cazul piețelor dezvoltate unde evaluarea contrapartidei poate fi dificil de realizat.

Între facilitatea de finanțare marginală și cea de depozit există o asimetrie care este concretizată prin faptul că pe de-o parte majoritatea sistemelor bancare prezintă deficit de lichiditate iar pe altă parte se manifestă prin reticența băncilor centrale de a opera în ambele direcții (să împrumute și să accepte în accepte depozitele sistemului bancar în aceeași zi), acestea preferă să rămână neutre așteptănd ca reglajul să se facă pe piața monetară și să intervină doar pentru a acoperii sau atrage diferențele.

Fără a transforma banca centrală într-un broker, cele două facilității pot opera simultan pe piață numai dacă dobânzile utilizate au caracter penalizator, având valori ridicate pentru finanțare și valori scăzute pentru depozitare.

Creditul special

Un rol deosebit îl dețin, în cadrul operațiunilor de refinanțare alături de finanțarea marginală și creditele speciale. Acestea se acordă băncilor comerciale solvabile, care se confruntă însă cu probleme de lichiditate, în vederea evitării unei situații de criză care să afecteze întregul sistem. Acordarea acestui credit se face în baza unor norme clare de eligibilitate și limitare cantitativă. Prin acordarea de credite speciale, băncile centrale își îndeplinesc funcția de creditor de ultimă instanță, care presupune acceptarea compromisului între evitarea riscului sistemic și controlul lichidității. O facilitate specială o constituie creditul intra-day, care poate fi acordat băncilor comerciale pentru asigurarea lichidității pe parcursul zilei. Creditele speciale pot fi garantate cu active exigibile, precum titluri de stat, certificate de depozit emise de banca centrală și au limite cantitative pentru fiecare bancă. Exemplificarea mecanismului de alocare a sumelor de refinanțare În continuare, este prezentat mecanismul de alocarea sumelor de refinanțare, atunci când se realizează tranzacții REPO, pentru un volum variabil al titlurilor și cu rată a dobânzii preanunțată.

Creditul de licitație

Licitațiile sunt utilizate ca principal instrument al alocării creditelor băncii centrale în țările dezvoltate, unde se combină cu alte instrumente de politică monetară, dintre care: facilitățile de credit ale băncii centrale, managementul lichidității bancare și ratele de dobândă pe termen scurt. De asemenea, în țările aflate în tranziție, băncile centrale au utilizat încă din 1993 creditul de licitație ca parte a procesului de reformă, prin care sa promovat piața monetară și s-a întărit controlul asupra funcționării acesteia.

Față de creditele administrate din economiile planificate, prin creditul de licitație s-au introdus prețurile flexibile (cu rol în lichiditatea bancară), ceea ce a contribuit la dezvoltarea pieței bancare și la întărirea controlului direct al creditelor și al ratei de dobândă. Introducerea timpurie a creditelor de licitație a făcut ca băncile să câștige experiență în controlul asupra pieței monetare și să facă pași către stadii mai complexe ale operațiunilor. Prin practicarea unui acces transparent și uniform la credite, băncile au fost obligate să se orienteze și către alte surse, din afara băncii centrale, respectiv pe piața interbancară. Impedimentele în utilizarea acestui instrument au provenit din dificultăți în furnizarea de informații, care au condus la creșterea riscului de creditare și au compromis alocarea eficientă a resurselor. Riscul poate rezulta din selecția adversă și din hazardul moral, prin care pot fi influențate comportamentele participanților pe piață și furnizarea fondurilor.

Asemenea aspecte au avut un impact deosebit în țările aflate în tranziție, întrucât sistemul bancar nu a fost competitiv, iar băncile insovabile au manifestat o cerere inelastică pentru creditele băncii centrale. Selecția adversă și hazardul moral au putut fi limitate însă, prin solicitarea unui colateral adecvat, prin stabilirea de reguli pentru licitație și stabilirea unor limite de volum pentru creditele băncii centrale. La modul ideal, împrumuturile băncii centrale pot fi colateralizate prin titluri guvernamentale sau alte titluri de calitate, dar în economiile aflate în tranziție, garanțiile de acest fel au fost neglijabile, mai ales în stadiile inițiale ale reformei, motiv pentru care colateralul a fost introdus treptat, fiind dezirabil chiar atunci când acoperea mai puțin de 10% din împrumut. În mod frecvent, băncile centrale stabilesc o rată minimă de licitație, în scopul creșterii controlului monetar și al descurajării recurgerii la împrumuturile băncii centrale.

Chiar și atunci când nivelul ratei de dobândă se stabilește în avans, participanții prezintă ofertele lor în jurul ratei minime a dobânzii, ceea ce reflectă un exces de lichiditate.

Creditul de licitație a fost inițiat pe o scară redusă, ceea ce a determinat ca băncile centrale să dobândească experiență în monitorizarea împrumuturilor. Evoluțiile din țările aflate în tranzacție demonstrează că, deseori, creditul de licitație a fost utilizat ca mijloc de extindere a creditului structural și ca instrument de control monetar.

1.4.3. Operațiunile de swap valutar

Două părți care desfășoară tranzacții financiare prin care sunt schimbate sume exprimate în două monede diferite la începutul unei perioade, pe care le răscumpără la o dată predeterminată poartă denumirea de operațiuni de swap valutar.

Diferite operațiuni de swap valutar au devenit operabile în anii 80”, alăturându-se celorlalte operațiuni de swap(pe rata dobânzii și titluri de valoare) existente pe piață, ceea ce a condus la dezvoltarea rapidă a operațiunilor de swap pe piața interbancară.

Lichiditatea internă, stimularea dezvoltării pieței financiare interne și gestionarea rezervelor valutare reprezintă principalele obiective ale băncii centrale pe care aceasta vrea să le obțină prin intermediul operațiunilor de swap valutar.

Motivele pentru care băncile centrale utilizează operațiunile de swap valutar sun următoarele:

preferă s ă dețină o varietate de instrumente de intervenții tehnice, utilizabile în mod discreționar;

operațiunile de swap nu au efect direct asupra cursului valutar la vedere;

operațiunile de swap constituie un instrument flexibil, procedurile sunt informale iar swap-urile sunt ușor reversibile;

în multe țări, unde piața secundară internă (pe termen scurt) nu este suficient de dezvoltată, pentru a permite o anumită intervenție a autorității monetare, este posibil realizarea de schimburi într-un volum sporit prin operațiunile de swap.

Avantajele operațiunilor de swap valutar:

după derularea lor pot influiența nivelul cursului de schimb, ca urmare a efectului anunțării operațiunilor;

pentru ca tranzacția să devină efectivă au nevoie de minim două zile;

în cazul în care există o piață activă pentru titlurile pe termen scurt, băncile vor opta pentru aceste operațiuni, pentru că această piață este mai deschisă către econimia reală, în comparație cu piața interbancară;

dacă politica monetară este centrată pe rata de dobândă și agregatele monetare, atunci alocarea creditului de către banca centrală poate fi un instrument mai dorit, comparativ cu operațiunile de swap, care au efecte puternice asupra ofertei de monedă.

Deoarece operațiunile de swap pe devize sunt doar temporare, ele sunt utile pentru ajustări tehnice pe termen scurt, fie în a influența nivelul lichidității pieței prin neutralizarea factorilor perturbatori sezonieri, fie în a restabili sau menține deficitele de pe piață care îndreaptă rata dobânzii spre valoarea dorită. Operațiunile swap pot fi ușor reînnoite, astfel încât să poată fi obținut un impact pe termen lung, iar maturitatea lor extinsă variază, de la 24 de ore la 24 de luni.

1.4.4. Operațiuni de open – market

Operațiunile de piață monetară (operațiuni open market) reprezintă cel mai important instrument de politică monetară al Băncii Naționale a României. Acestea se realizează la inițiativa băncii centrale, având următoarele funcții:

ghidarea ratelor de dobândă;

gestionarea condițiilor lichidității de pe piața monetară;

semnalizarea orientării politicii monetare.

Potrivit reglementărilor în vigoare, principalele categorii de operațiuni de piață monetară aflate la dispoziția BNR sunt:

operațiuni repo – tranzacții reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR cumpără de la instituțiile de credit active eligibile pentru tranzacționare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data tranzacției;

atragere de depozite – tranzacții cu scadența prestabilită, destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituțiile de credit;

emitere de certificate de depozit – tranzacții destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituțiilor de credit certificate de depozit;

operațiuni reverse repo – tranzacții reversibile, destinate absorbției de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituțiilor de credit active eligibile pentru tranzacționare, angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data tranzacției;

acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare – tranzacții reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite instituțiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanție;

vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare – tranzacții destinate absorbției/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacționare, transferul proprietății asupra acestora de la vânzător la cumpărător fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";

swap valutar – constă în două tranzacții simultane, încheiate cu aceeași contrapartidă, prin care BNR:

injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei și vânzând la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei;

absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei și cumpărând la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei.

Datorită avantajelor pe care le prezintă, operațiunile de open – market au devenit principalul instrument de control care se manifestă în țările dezvoltate.

Avantajele operațiunilo de open – market:

oferă o flexibilitate sporită, din punct de vedere al volumului operațiilor de politică monetară inițiate de banca centrală;

permit stabilirea unor relații impersonale între participanții la piață;

permit evitarea ineficienței pieței și a economiei, ca urmare a controlului direct.

În condițiile globalizării financiare, flexibilitatea operațiunilor de open-market a avut un efect favorabil și în țările aflate în tranziție, unde s-a manifestat evoluția piețelor și o creștere a competitivității acestora în scopul integrării în piața mondială.

Datorită faptului că piețele de capital sunt într-o continuă devoltare și tot mai sofisticate, este necesar ca băncile centrale să își sporească abilitatea de a utiliza instrumentele de politică monetară atât în sectorul primar, cât și pe piața secundară a titlurilor guvernamentale.

Operațiunile de open – market reprezentând principalul instrument de implementare a politicii monetare, pentru a fi atinse obiectivele stabilite este nevoie de ajustarea celorlalte instrumente. Ajustările depind, în mare parte, de strategiile adoptate în conducerea zilnică a operațiunilor de open-market, de structura pieței, de stabilitatea și predictibilitatea relației între oferta de monedă și variabilele macroeconomice.

Pentru a putea fi implementate operațiunile de open – market în cadrul băncilor centrale, este necesar ca acestea să cunoască arhitectura și performanțele pieței. Astfel, autoritatea monetară preferă piețele cu tranzacționare continuă și cu transparență sporită, caracteristici care încurajează participarea unui număr mare de investitori.

Un număr însemnat de țări sunt preocupate de sporirea competitivității interbancare ca și cale de creștere a rolului operațiunilor de open-market. Infrastructura pieței, respectiv gradul de dezvoltare al celor două segmente și corelația dintre acestea se află în strânsă legătură cu operațiunile de open-market.

Maturitatea și alte caracteristici ale instrumentelor de datorie au rolul de a ajusta structura instituțiilor pieței și de a spori numărul de participanți. În acest scop, banca centrală încurajează dezvoltarea pieței, prin stabilirea unui set de reguli pentru participanții la operațiunile de open-market, în special pe piețele în formare. Pe piețele mature, standardele și regulile sunt aplicate de către dealeri.

Particularitățile operațiunilor de open-market, ca urmare a numărului sportiv de participanți, necesită o corectă colectare și diseminare a informațiilor referitoare la tranzacțiile cu titluri, volum, finanțare pe tipuri de instituții, sarcină care revine băncii centrale. Publicarea acestora trebuie să fie rapidă și practică, asigurând astfel transparența pieței și încrederea publică.

Transmiterea politicii de open – market

Conducerea operațiunilor de „open-market” se realizează în modalități diferite, în funcție de condițiile pieței, de structura și rolul sistemului bancar, gradul de dezvoltare și reglementare al sistemului financiar, precum și de disponibilitățile de titluri guvernamentale sau de instrumente ale pieței monetare.

Influențată de factorii enunțați, politica de open-market poate fi transmisă în două moduri:

la modul activ, prin țintirea cantității de monedă centrală;

la modul pasiv, prin țintirea ratei de dobândă pe piața monetară sau prin măsurarea lichidității sistemului bancar;

În cazul în care ne confruntăm pe piața menetară cu exces de lichiditate, pentru absorbirea sa, autoritatea monetară are la dispoziție realizarea de operațiuni cu două tipuri de tlituri, cele emise de banca centrală și cele guvernamentale, în această situație apar o serie de dificultăți, dintre care cea mai dificilă situație fiind în momentul în care există ambele tipuri de titluri, principala problemă fiind cea a confuziei publice referitoare la relația acestora.

În cadrul operațiunilor de open-market o pondere însemnată o dețin tranzacțiile definitive. Acestea sunt reprezentate de operațiuni nereversibile, prin intermediul cărora banca centrală cumpără sau vinde pe piață active eligibile. În urmă efectuării acestor tranzacții, proprietatea asupra activului este transferată către cumpărator, neexistând posibilitatea inversării tranzacției.

Aceste operațiuni pot fi derulate atât cu scopul absorbții, cât și al furnizării de lichidități în sistem de câte ori există nevoia desfășurării lor. Realizarea acestora se face prin contracte bilaterale. Operațiunilor pe piața monetară se caracterizează prin precizie și flexibilitatea Precizia este o caracteristică esențială a operațiunilor de openmarket, acestea fiind numite și „operațiuni de reglaj fin”. Prin intermediul operațiunilor de open-market, banca centrală exercită un control direct și precis asupra rezervelor băncilor comerciale și asupra bazei monetare (M).

O altă caracteristică a operațiunilor pe piața liberă este flexibilitatea acestora. Aceste operațiuni pot fi efectuate zilnic de către banca centrală, ceea ce îi oferă posibilitatea de a reorienta rapid politica monetară.

Capitolul II Studiul privind impactul deciziilor de politică monetară asupra mediului de afaceri

2.1. Impactul evoluției ratei dobânzii asupra mediului de afaceri

Prin intermediul politicii sale de dobânzii B.N.R. a urmărește creșterea încrederii publicului în moneda națională și alocarea rațională a resurselor în economie, în paralel cu întărirea constrângerilor bugetare din economie.

Ratele dobânzilor de refinanțare au o flexibilitate diferită:

Rata dobânzii pentru creditul structural, numită de referință sau taxa scontului se modifică cel puțin frecvent și are nivelul cel mai scăzut;

Rata dobânzii pentru creditul de licitație este utilizată pentru corectare pe termen scurt a dobânzilor din economie(o perioadă scurtă de timp, câteva luni). Când aceasta trebuie influiențată mai puternic și pe o perioadă mai mare de timp, B.N.R. modifică dobânda de referință;

Rata dobânzii pentru creditul lombard are o natură penalizatoare (pentru descoperirea de cont) și are deci cel mai mare nivel- nivelul marginal al dobânzii băncii centrale;

Rata dobânzii pentru creditele cu dobândă preferințială este, așa cum îi spune numele, la un nivel foarte redus, aproape o treime din nivelul taxei scontului.

Dobânzile din economie reacționează la modificarea dobânzilor băncii centrale; băncile comerciale percep aceste mișcări atât ca semnal cât și ca element de cost.

De- a lungul timpului B.N.R. a urmărit plasarea ratelor dobânzii în sfera real-pozitivă, însă realizarea acestui obiectiv i-a adus numeroase criticii: unii specialiști susțin că ratele dobânzilor sunt exagerate, descurajând producția și investițiile și chiar accentuează presiunile antiinflaționiste.

Menținerea unui nivel ridicat al nivelului ratei dobânzii pe o perioadă îndelungată v-a afecta mediul de afaceri din țara respectivă. Astfel agenții economici vor suporta costuri mai mari pentru bani împrumutați anterior creșterii nivelului ratei dobănzii, în această situație crescând și costurile de operare ale companiilor creditate. Datorită creșterii costurilor multe companii vor căuta diverse modalității de optimizare a activității, recurgând chiar și la disponibilizări.

Pierderea locului de muncă v-a conduce la o diminuare a cererii de consum datorită diminuării disponibilităților de lichidități la populație. O cerere de consum mai mică, va ridica probleme pentru foarte multe companii din România, ale căror rulaje se vor reduce considerabil. În noile circumstanțe, vor fi companii care vor fi nevoite să-și sisteze activitatea, fapt ce va duce la contracția economiei naționale. O rată a dobânzii mare va facilita sectorul financiar-bancar, iar penuria de capital va amplifica puterea de negociere a cererii.

În situația în care avem de-a face cu o rată real negativă, putem afirma că aceasta nu stimulează economisirea și duce și la scăderea depozitelor populației și agenților economici, resursele reale sunt consumate, deci acestea nu mai pot fi redistribuite prin credit.

Datorită unei rate a dobânzii scăzute, băncile numai pot satisface cererea de creditare a clienților, datorită lipsei depozitelor.

Dobînzile real negative nu permit ierarhizarea domeniilor de alocare a resurselor pe criterii economice (pentru sectoarele cele mai profitabile), și deci producția nu este încurajată așa cum pare la prima vedere. Investițiile sunt și ele descurajate prin reducerea economisirii și prin incertitudinile legate de un mediu inflaționist. Inflația este amplificată, din cauză că deținătorii de capitaluri vor dori să cumpere valută, iar această cerere suplimentară de valută va conduce la deprecierea monedei naționale. Această teorie a fost demonstrată în anii 1991, 1992, 1993 atunci când rata inflației era de 170,2% iar rata dobânzii medii de 12-14%:economisirea a scăzut, investițiile au reprezentat 12,3% din P.I.B., agenții economici au acumulat stocuri, iar leul s-a depreciat de 5,7 ori.

O rată a dobânzii real pozitivă foarte mare reduce de asemenea producția și investițiile, chiar dacă stimulează economisirea, sotuția optimă ar fi să avem pe piață o rată real pozitivă la un nivel ce depășește, chiar dacă cu puțin, inflația.

Pentru ca mediul de afaceri să fie competitiv și să nu întimpine probleme pe piață economică, ar trebui să se pună de acord cu instituțiile abilitate în stabilirea ratei dobănzii și să țină seama și ca raportul cerere-ofertă să fie echilibrat.

Politica cursului de schimb- relația cu mediul de afacerii.

Evoluția cursului de schimb, alături de starea balanței de plăți a unei țări, reflectă poziția economică a unei țări în economia mondială și competitivitatea economiei naționale – exclusiv prin prisma calității politicii economice a statului. Dacă pentru cursurile fixe balațele de plăți au indus procese de ajustare înăuntrul economiei, pentru celelalte regimuri de cursuri de schimb mișcarea acestora se constituie, ea însăși într-un proces de ajustare.

Piața valutară este definită de unii autori ca fiind mecanismul prin care o persoană fizică sau juridică transferă puterea de cumpărare dintr-o țară în alta, obține sau furnizează un credit pentru tranzacțiile specifice comerțului internațional și/sau minimizează expunerea la riscurile rezultate din modificarea cursului de schimb.

Cursurile valutare se pot clasifica după mai multe criterii:

În funcție de modul cum s-a format avem curs valutar oficial, stabilit de autoritatea monetară abilitată din țara respectivă, în mod unilateral prin lege a devizelor și regulament.

Mai avem și curs valutar pe piață care se stabilește liber pe piața valutară, fiind influiențat de cererea și oferta de valută pe piață, prin activitatea desfășurată de bănci.

Din punct de vedere al stabilității, cursurile valutare au îmbrăcat forma cursurilor punctelor aur, a cursurilor stabile (fixe), iar în prezent a cursurilor fluctuante.

Se pot întâlni, de asemenea, cursul bursier, stabilit la bursa valutarăîn funcție de cererea și oferta de valute, cursul valutar toleratsau „negru”, ce se stabilește la „bursa neagră“ și apare în practicăpentru valutele care nu formează obiectul cotării la bursă sau bănci.

Datorită factorilor economici, politici, monetari, care influiențează puterea de cumpărare în țările care intră în comparație, cursul de schimb valutar este variabil.

Calculul cursului de schimbca o medie ponderată a cursurilor practicate de bănci nu înseamnă că banca centrală nu poate influiența cursul de schimb; ea poate și chiar influiențează cursul de schimb prin vânzarea/cumpărarea de valută, prin rata dobânzii și implicit prin masa monetară pe care o pune în circulație. Dacă se acționează cursului de schimb prin cumpărarea de valută de pe piața interbancară, fără o acțiune de restrângere a masei monetare eficiente, s-ar ajunge rapid la creșterea puternică a bazei monetare. Emisiunea monetară cu acoperire în valută poate fi inflaționistă, în moentul în care economia nu funcționează bine.

Cea mai eficientă soluție ar fi cea a investițiilor directe, fără intermedierea sistemului financiar- bancar, care nu exercită presiuni asupra cursului de schimb.

Dacă se acționează asupra lichidității, iar cursul de schimb este o rezultantă, putem asista la aprecierea în termeni reali a monedei naționale, care poate avea ca efect descurajarea exportului și încurajarea importului.

Transmiterea politicii monetare prin influiența pe care variațiile cursului de schimb o exercită asupra exporturilor și importurilor a stat în atenția specialiștilor odată cu trecerea la cursurile flotante.

Schematizând avem următoarea situație:

Figura nr.2- „Influiența modificării cursului de schimb asupra exportului”

Comerțul cu valute presupune împrumutul într-o monedă cu rată scăzută și investirea într-o monedă cu randament ridicat și reprezintă o strategie de investire extrem de populară în rândul investitorilor individuali.

Desfășurarea comerțului cu valute se efectuează cu ajutorul unui mecanism simplu bazându-se pe faptul că paritatea ratelor de dobândă nu se verifică pentru toate monedele.

Ratele de dobândă din economia mondială variază în funcție de condițiile economice din 

fiecare țară în parte. Pentru a profita de pe urma diferențelor din nivelul ratelor de dobândă pe piețe diferite și de pe  urma  faptului  că  paritatea  ratelor  de  dobândă  nu  se  respectă,  investitorii  realizează  următoarele trei tranzacții: 

împrumută fonduri de la băncile care oferă cele mai mici rate, 

schimbă suma obținută într‐o monedă care poartă un randament mai ridicat

investesc fie în depozite, fie în alte instrumente financiare cu risc scăzut, cum ar fi 

obligațiuni de stat sau unități de fond. 

Deși acest comerț (en. carry trade) implică un risc, după anii 90 au fost obținute profituri 

substanțiale din aceste tranzacții.  

Câștigurile obținute din comerțul cu valute provin din două părți:

diferențialul de rate de dobândă;

aprecierea relativă a monedei în care se investește.

Aprecierea relativă a monedei în care se investește este indusă chiar de comerțul cu valute, deoarece prin acțiunile sale sporește cererea pentru monedele cu rate mai ridicate, ceea ce duce la aprecierea acestora.

În viziunea analiștilor scest tip de comeț amplifică numeroase distorsiuni din economia mondială:antrenează creșterea prețurilor la nivel mondial, antrenează o creștere artificială a lichidității, asigură o cerere speculativă pentru anumite valute, fapt ce duce la aprecierea acestora nebazată pe factori fundamentali, creează bule speculative pe piețele financiare și ajută țări precum SUA, Marea Britanie, să-și finanțezedeficitele de cont curent foarte mari.

Cursul de schimb valutar mai poartă și denumirea de variabilă economică ce asigură reechilibrarea economiei pe termen scurt. Restabilirea echilibrului extern se face prin deprecierea monedei naționale, prin creșterea cursului de schimb.

În urma creșterii cursului de schimb ar trebui să avem o creștere a exporturilor care să compenseze atât creșterea importului cauzată de creșterea venitului național, cât și scăderea intrărilor de capital cauzată de scăderea ratei interne a dobânzii.

Deprecierea monedei naționale determină creșterea exporturilor nete, deci a cererii agregate.

Creșterea masei monetare are următoarele efecte în cazul cursului de schimb perfect flotant:

Creșterea venitului național;

Scăderea ratei interne a dobânzii;

Deprecierea monedei naționale prin creșterea cursului de schimb;

Îmbunătățirea soldului contului curent, creșterea exporturilor determinată de  deprecierea monedei naționale fiind superioară creșterii importurilor cauzată de 

creșterea  venitului național. 

În cazul în care guvernul nu are la dispoziție finanțare din partea băncii centrale, acesta este nevoit să se împrumute pentru a finanța creșterea cheltuielilor sectorului public, ceea ce va duce la creșterea ratei dobânzii. Cursul de schimb este afectat de creșterea ratei dobânzii.

Noua rată a dobânzii atrage fonduri străine, ceea ce va acționa în direcția unui excedent al contului de capital.

Va crește cererea de monedă națională din partea străinilor care vor dori să împrumute guvernul  la noua rată a dobânzii, deci moneda națională se va aprecia, ceea ce va adânci 

deficitul de cont curent. Deficitul de cont curent apare astfel ca o consecință a deficitului 

bugetar, în urma  creșterii cheltuielilor  guvernamentale.  Această  relație  poartă  numele  de  „deficite gemene” (en. twin deficits). 

Cu o depreciere puternică a monedei naționale nu s-a reușit încurajarea exportului și descurajarea importului, pentru că de fapt deficitul balanței comerciale al țării noastre arată o economie care nu produce atât cât consumă și această problemă nu poate fi rezolvată prin modificarea cursului de schimb. Mai mult, nu sunt îndeplinite condițiile de manifestare a efectelor favorabile devalorizării:de exemplu menținerea prețurilor produselor interne la același nivel atunci când prețurile produselor importate cresc ca urmare a devalorizării, nu se realizează niciodată din cauza stabilirii accizelor la benzină în valută care antrenează inevitabil creșterea prețurilor și anulează efectele favorabile ale devalorizării.

Cursul de schimb care este reprezentat de prețul relativ al venitului produs în România comparativ cu cel produs în zona euro, este determinat exclusiv de oferta relativă de monedă și de cererea relativă de monedă din cele două țări.

Următoarelor instrumente de politică monetară pot influiențacursul de schimb:

Oferta de monedă: în cazul în care avem o creștere a ofertei de monedă în România, acest lucru duce la o creștere proporțională a prețurilor în România, ceea ce generează o creștere proporțională a cursului de schimb.

În situația în care ne confruntăm cu o creștere a masei monetare în România, ne vom confrunta cu o depreciere în aceeași proporție a monedei naționale ( cu cât vom avea mai mulți lei disponibili cu atât ei vor valora mai puțin).

În situația în care masa monetară din zona euro crește, aceasta duce la creșterea prețurilor în zona euro implicit la scăderea cursului de schimb, rezultând o apreciere a leului față de euro.

Ratele de dobândă o creștere a ratei de dobândă în România duce la scăderea cererii de bani, la creșterea prețurilor și la o depreciere a monedei naționale.

În situația în care rata de dobândă în zona euro crește, atunci avem o apreciere a leului față de euro.

Nivelul venitului – creșterea venitului produs în România are ca efect creșterea cererii de bani, scăderea prețurilor și scăderea nivelului cursului de schimb având ca efect aprecierea monedei naționale.

Efectele produse de inflație asupra mediului de afaceri

Inflația reprezintă procesul prin care excelența monetară însoțește de-a lungul secolelor istoria monedei, cu intensității, cauze, și efecte diferite de la o perioadă la alta, dar de fiecare dată, punându-și amprenta asupra vieții economice prin dezechilibre care o fac să apară și prin cele pe care ea însăși le generează.

Dicționarul de Economie Politică din 1974 definește inflația drept un fenomen caracteristic economiei capitaliste, care constă în suprasaturarea arterelor circulației cu o cantitate de bani de hârtie care depășește nevoile reale ale acesteia, ceea ce duce la devalorizarea banilor, la redistribuirea bogăției naționale și a venitului național în favoarea claselor exploatatoare.

Inflația reprezintă o creștere diproporționată, mare și relativ bruscă a nivelului general al prețurilor. Ea se produce în momentul când masa masa monetară în circulație este mare comparativ cu cantitatea de bunuri și servicii oferite sau când din cauza scăderii încrederii în moneda națională o parte a populației încearcă să schimbe banii în mărfuri. Creșterea normală a nivelului prețurilor după o perioadă de depresiune nu este considerată în general doar inflație.

Avem următoarele tipuri de inflație:

Inflația prin monedă reprezintă efectul unor măsuri de politică monetară și fiscală greșite, care au generat inundarea arterelor circulației cu o cantitate excesivă de semne bănești care depășește nevoile reale ale circulației.

Inflația prin cerere rezultă din creșterea cererii agregate.la o creștere a cererii agregate agenții economici vor răspunde atât prin creșterea prețurilor(o măsură aflată la îndemână) cât și prin creșterea volumului producției(prin utilizarea mai bună a rezervelor de care dispun).

Inflația prin ofertă este considerață de unii specialiști drept inflație reală pentru că dezechilibru între masa monetară aflată în creștere și masa bunurilor și serviciilor aflate în scădere apare pe fondul unor erori de politicăeconomică în care veniturilesalariale au crescut fără să fi crescut productivitatea muncii. Principala obligație la nivelul agenților economici fiind aceea de a privi salariul ca preț al muncii și de a-l plăti în legătură directă cu rezultatele acesteia.

Considerăm că impozitarea excesivă a salariilor nu-și găsește justificarea nici din punct de vedere economic, nici social, nici moral. Din punct de vedere moral, lucrurile sunt mai simple, devreme ce avem prețuri aliniate la cele mondiale și știm că din rațiuni de productivitate nu putem avea salarii la nivelul acestor prețuri este necesară o perioadă de relaxare a acestui impozit, tocmai pentru a crea un început de echilibru.

Din punct de vedere economic, apreciem drept greșite părerile celor care pun accentul pe creșterea deficitului bugetar ca urmare a reducerii impozitului pe profit. Acest lucru se poate realiza doar într-o economie normală care-și bazează echilibru pe o cunoaștere și aplicare de durată a legilor economiei piață. Odată cu reducerea impozitelor pe salarii va crește cererea agregată, vor crește vânzările de bunuri și servicii și imediat va crește taxa pe valoare adăugată încasată de bugetul statului, cererea sporită va genera utilizarea capacităților de producție și scăderea șomajului și implicit încasări sporite la impozitul pe salarii.

Inflația prin costuri se întâlnește în situația în care costurile de producție cresc prin mărirea prețului unor elemente de cheltuieli fără a avea întotdeauna o justificare economică precisă cum ar fi:

creșterea salariilor sub presiunea sindicatelor;

creșterea dobânzilor;

practicarea unei politici de supraevaluare a cheltuielilor cu amortizarea;

creșterea continuă a prețului materiilor prime din țară și din import;

fiscalitate ridicată.

Efectele inflației:

Inflația reprezintă pentru mediul de afaceri un stimulent important, investitorii alegând să investească în detrimentul economisirii, fapt contribuie la crearea de noi locuri de muncă. Relația dintre inflație și șomaj este negativă pe termen scurt.

Inflația poate atenua unele dezechilibre din economie, prin modificarea unor variabile în termeni reali. De exemplu, atunci când economia se află în recesiune, iar ratele nominale ale dobânzii au ajuns la un nivel scăzut, impulsionarea consumului și a creditării se poate realiza prin scăderea ratelor reale ale dobânzii, ceea ce se poate atinge prin creșterea inflației.

Costurile inflației

Costul pingelelor (en. shoeleather cost) – O rată ridicată a inflației implică mai mult timp și energie pentru administrarea lichidității.

Costuri de meniu – Firmele trebuie să cheltuiască resurse suplimentare pentru modificările de prețuri cauzate de inflație și nu de schimbările în activitatea proprie (de exemplu: costurile generate de tipărirea de noi meniuri de către un restaurant).

Redistribuirea averii reale – Inflația redistribuie averea dinspre creditor către debitor în cazul în care rata dobânzii este fixă. De asemenea, inflația afectează mai mult pe cei cu venituri fixe în comparație cu cei cu venituri indexate în funcție de rata inflației.

Variabilitatea prețurilor relative și alocarea neproductivă a resurselor – Inflația distorsionează prețurile relative. Deciziile consumatorilor sunt distorsionate, iar piețele sunt mai puțin capabile să aloce resursele într-un mod productiv.

Efecte distorsionate exercitate de sistemele fiscale – Inflația sporește câștigurile în termeni nominali și implicit, impozitele aferente acestora. Statul este un debitor aparte în economie, care prin inflație, poate determina creșterea veniturilor bugetare și scăderea datoriei publice în termeni reali. Inflația poate reprezenta astfel o taxă ascunsă, numită taxa pe inflație.

Incertitudine și lipsa de predictibilitate a mediului economic – Acești factori descurajează deciziile de investire și de economisire.

Formula pentru măsurarea inflației este următoarea:

Unde: r este rata inflației, iar este indice de preț.

2.2. De la politica monetară la stabilitate financiară

2.2.1. Stabilitatea financiară

Stabilitatea financiară este definită de B.N.R. ca fiind acea caracteristică a sistemului financiar de a face față șocurilor sistematice pe o bază durabilă și fără perturbări majore, de a aloca eficient resursele financiare în economie și de a identifica și gestiona eficient riscurile.

Guvernatorul B.N.R., Mugur Isărescu prezintă următoarea afirmație referitoare la stabilitatea financiară:„stabilitatea financiară este situația în care sistemul financiar este capabil să atragă și să plaseze fonduri bănești în mod eficient și să reziste la șocuri, fără să afecteze economia reală.

Abordare stabilității financiare are loc în:

Sens larg;

Sens restrâns.

Stabilitatea financiară abordată în sens larg, reprezintă situația în care sistemul financiar poate aloca în mod eficient economisirile către oportunității de investiții și care va putea face față șocurilor fără perturbări majore, în care supraveghere prudențială joacă un rol primordial în promovarea stabilității financiare și în care alocarea eficientă a resurselor din partea politicii monetare poate contribui la atingerea stabilității prețurilor.

În cazul abordării stabilității financiare în sens restrâns, aceasta se poate caracteriza prin absența crizelor bancare, precum și de existența unui nivel se stabilitate a ratelor dobânzii, respectiv de stabilitate a prețurilor, în care politica monetară ocupă un rol primordial prin prisma utilizării ratei dobânzii de politică monetară, dar al cărui spațiu de manevră poate fi limitat, acest fapt conducând la un potențial conflict între stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară.

Între stabilitatea financiară și stabilitatea prețurilor trebuie să existe o complementaritate, care se bazează pe două elemente:

abordarea convențională – reprezintă situația în care stabilitatea financiară și stabilitatea financiară se potențează și se susțin pe termen lung;

ipoteza new environment – care sugerează că odată cu stabilizarea inflației la niveluri reduse, se creează un mediu economic nou, în care stabilitatea financiară nu este garantată.

Reprezentarea schematică dintre cele două ar arăta în felul următor:

Eliberarea politicilor monetare de obiectivele conflictuale

Echilibru macroeconomic

Figura nr.3.„ Complementaritatea dintre stabilitatea financiară și stabilitatea prețurilor Sursa: Isărescu M., 2006”

Un rol important în analiza relației dintre stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară îl reprezintă faptul că inflația este principala sursă de instabilitate financiară, lucru confirmat de literatura de specialitate, în care, majoritatea perioadelor de instabilitate financiară severă și crize la nivelul sectorului bancar au coincis, fie cu perioade de rate înalte ale inflației sau chiar cu inflație galopantă, fie cu intervale marcate de recesiune, în urma adoptării de către autorități a unor măsuri inadecvate de temperare a fenomenului inflaționist.

În cazul unor intrări masive de capital poate fi declanșată o criză care poate produce efecte negative asupra stabilității prețurilor și stabilității financiare.

În situația în care vom avea intrări masive de capital, moneda națională va continua să se aprecieze, situație în care importurile vor crește într-un ritm mai susținut decât al exporturilor, conducând la expansiunea cererii agregate. Deprecierea bruscă influiențează stabilitatea prețurilor, atât prin intermediul prețurilor dein import, cât și prin alimentarea așteptărilor inflaționiste.

Stabilitatea financiară poate fi afectattă și de criza valutară, iar politicile restrictive implementate de aceasta în scopul refacerii stabilității prețurilor ar putea avea un efect contrar.

Sistemul bancar poate fi afectat în situația în care agenții economici nu ar efectua la timp plățile scadente ale creditelor contractate, acestea devenind pentru bancă credite bancare neperformante.

În ceea ce privește relația dintre stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară în cazul României, Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu susține că: ”sunt de părere că experiența României indică faptul că stabilitatea financiară prezintă o importanță deosebită pentru stabilitatea prețurilor. Această experiență denotă că, în cazul în care există contrângeri pentru a opta între un proces alert de dezinflație și menținerea stabilității financiare, cel din urmă trebuie să fie prioritar în vederea îndeplinirii obiectivului de menținere a stabilității prețurilor pe termen lung. Este demn de menționat că țările care au inițiat procese de dezinflație trebuie să opteze pentru un ritm corespunzător de dezinflație astfel încât să se evite conflictul cu stabilitatea financiară. Consider că România a dobândit o bună experiență în acest sens.

Dacă banca centrală ar urmări pe lângă obiectivul fundamental pe termen lung – stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară, precum și evoluția indicatorilor macroeconomici rezultă că relația complementară dintre stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară se va susține pe termen lung.

Măsurile de politică monetară adoptate pot să nu aibă efectul scontat, tocmai ca efect al nesustenabilității și neconcordanței acestora în timp.

Ceea ce nu trebuie uitat este faptul că, în condițiile în care se are în vedere asigurarea stabilității prețurilor, sistemul monetar funcționează mult mai bine, efectul, chiar dacă în timp, fiind cel al ridicării nivelului de trai al populației. Dacă asigurarea stabilității prețurilor nu persistă, ceea ce înseamnă creșterea inflației, societatea este afectată de nenumărate costuri economice.

Dintre aceste costuri, se pot evidenția trei categorii majore:

1. Prima categorie de costuri –( shoe leather cost of inflation) – este cel determinat de deținerea numerarului care, după, cum este știut nu este purtător de dobândă. În condițiile în care inflația este ridicată, posesorii de numerar încearcă să găsească alte modalități de păstrare a monedei, decât sub forma de numerar.

2. Cea de a doua categorie de costuri rezultă tocmai din efectele generate de existența inflației: „dacă prețurile tind să crească, de ce să nu majorăm și noi prețurile până la nivelul general de creștere, chiar dacă economic aceasta nu se justifică?” . Aceasta reprezintă, în fond, o oportunitate de a face profit. Aceasta conduce, în fapt, la o redistribuire, de cele mai multe ori arbitrară, a profitului prin intermediul inflației. Efectul imediat se manifestă pe piața financiară, deoarece se înregistrează o modificare a valorii reale a activelor exprimate în termeni nominali, realizându-se un transfer de valoare de la creditori către debitori, aceștia din urmă fiind avantajați de creșterea inflației.

3. Cea de a treia categorie de costuri este dată de interacțiunea dintre inflație și politica fiscală a statului, mai precis sistemul de impozitare care poate conduce la dezvoltarea acelor canale subterane de evitare a impozitării. Pornind de aici, se poate evidenția necesitatea adoptării unei politici monetare care să aibă la bază o ancoră nominală, ancoră care poate deveni și țintă pentru politica monetară adoptată.

2.2.2. Stabilitatea prețurilor

Stabilitatea prețurilor este atât un scop în sine, cât și un mijloc pentru politica monetară, întrucât contribuie la realizarea unei creșteri economice sustenabile și la stabilitatea macroeconomică.

Economistul american Alan Blinder susținea că: ”Stabilitatea prețurilor este atunci când populația încetează să vorbească și să mai fie îngrijorată din cauza inflației”.

Cele trei elemente ale consensului din literatura de specialitate referitoare la definirea stabilității prețurilor sunt:

stabilitatea prețurilor se referă la nivelul agregat al prețurilor măsurat prin indici;

stabilitatea prețurilor este atinsă atunci când banii își păstrează valoarea în timp sau viteza de erodare a puterii de cumpărare a acestora este foarte lentă;

conceptul de stabilitate monetară se suprapune peste cel de stabilitate a prețurilor.

Stabilitatea prețurilor semnifică faptul că se poate vorbi despre această stare, în acele cazuri în care modificările așteptate ale nivelului mediu al prețurilor sunt suficient de nesemnificative și de graduale, astfel încât să nu fie luate în calcul de deciziile gospodăriilor și entităților economice. Referitor la acest aspect, pentru a se asigura stabilitatea prețurilor, puterea de a emite monedă și de a controla masa monetară trebuie să fie deținută exclusiv de către banca centrală.

Un argument elocvent, în acest sens, constă în credibilitatea de a constrânge utilizarea discreționară a puterii de creație monetară, prin mecanisme instituționale. Instituind o bancă centrală independentă, al cărei mandat este bazat în mod primordial pe menținerea stabilității prețurilor, este cel mai sugestiv exemplu în acest sens.

Toate acestea reprezintă tot atâtea argumente pentru a adopta măsurile care să conducă la reducerea presiunilor inflaționiste. Acesta este și motivul pentru care, în ultimii ani, economiile naționale și-au reorientat politicile macroeconomice în direcția asigurării stabilității prețurilor. Asigurarea stabilității prețurilor a devenit, astfel, obiectivul fundamental de politică macroeconomică.

Luarea deciziei de a adopta o anumită strategie de politică monetară depinde, în mare măsură de efectele generate, la nivelul economiei, de către politica monetară adoptată și, nu în ultimul rând, de autoritatea de care dispune banca centrală în economia respectivă. Este unanim acceptat faptul că, în ultimii ani, majoritatea economiilor sunt orientate în direcția asigurării creșterii producției, pe fondul reducerii ratei șomajului, toate acestea având la bază aplicarea unor măsuri sustenabile de către economia vizată; chiar dacă la nivel internațional s-au manifestat nenumărate dispute față de măsurile de politică monetară ce trebuie adoptate, consensul s-a manifestat în ceea ce privește obiectivul final al politicii macroeconomice și, implicit al politicii monetare – asigurarea stabilității prețurilor.

2.2.3. Importanța stabilității prețurilor și a unei ancore nominale în scopul conducerii unei politici monetare eficiente

Considerăm că stabilitatea prețurilor și a unei ancore nominale sunt importante vis – à – vis de succesul înregistrat de politica monetară, fapt confirmat de către trei elemente: recunoașterea faptului că o politică monetară expansionistă nu poate conduce la creșterea rezultatului economic și a gradului de ocupare a forței de muncă, decât dacă se adoptă un orizont scurt de timp, costurile ridicate ale inflației, problema neconcordanței temporale a politicii monetare. Aceste trei elemente au condus la convingerea că, în primul rând, stabilitatea prețurilor trebuie să fie obiectivul final al politicii monetare, obiectiv ce trebuie urmărit pe un orizont lung de timp, iar în al doilea rând că o ancoră nominală explicită trebuie adoptată în vederea atingerii celor mai bune rezultate economice. Politica monetară expansionistă poate conduce la creșterea rezultatului economic și a gradului de ocupare a forței de muncă doar în cazul unui orizont scurt de timp.

Până în anii ’70, mulți economiști considerau că există o relație de inversă proporționalitate ce se manifestă pe termen lung între inflație și gradul de ocupare a forței de muncă, în sensul că un nivel scăzut al șomajului pe termen lung poate fi atins printr-o politică monetară expansionistă, care va avea ca efecte o inflație ridicată.

Aceste studii au demonstrat că nu există o relație pe termen lung între gradul de ocupare a forței de muncă și inflație, iar încercarea de a scădea șomajul sub rata naturală, printr-o politică monetară expansionistă ar fi posibilă doar pe termen scurt, deoarece așteptările inflaționiste ar fi mai ridicate, acestea conducând în mod inevitabil la o inflație ridicată, iar rezultatele înregistrate în privința scăderii șomajului ar fi nesemnificative.

Stabilitatea prețurilor conduce și la scăderea gradului de incertitudine cu privire la prețurile relative, precum și la nivelul viitor al prețurilor, astfel încât și indivizii să poată lua cele mai corespunzătoare decizii, conducând astfel la creșterea eficienței economice. Stabilitatea prețurilor generează un nivel redus al distorsiunilor dintre interacțiunile sistemului fiscal și inflație. Inflația crește, de asemenea, sărăcia datorită faptului că generează efecte asupra celor mai săraci membrii ai societății, membrii care nu au acces la diferite tipuri de instrumente financiare care i-ar proteja împotriva inflației.

Artizanii politicii monetare sunt deseori tentați de a adopta o politică monetară discreționară pentru a crește pe termen scurt și cât mai rapid rezultatul economic și gradul de ocupare a forței de muncă, peste nivelul care este asociat cu o inflație stabilă, și utilizând o politică expansionistă mai accentuată decât s-ar fi așteptat firmele și publicul larg.

Considerăm că cea mai bună strategie este, totuși, de a nu recurge la o politică discreționară și expansionistă, deoarece deciziile referitor la contractele salariale și prețuri reflectă așteptările angajaților și a firmelor. În cazul în care angajații și firmele observă promovarea de către banca centrală a unei politici expansioniste, aceștia își vor modifica așteptările cu privire la inflație, conducând astfel la creșterea salariilor și a prețurilor. Cu toate acestea, creșterea nivelului prețurilor și al salariilor va conduce la o inflație ridicată, dar nu va conduce și la o creștere a rezultatului economic.

Stabilitatea prețurilor– obiectivul final al politicii monetare

Obiectivul stabilității prețurilor este urmărit îndeaproape de beneficiile unei inflații stabile și scăzute, fapt care conduce la nivele ridicate ale rezultatului economic. Mai mult, angajamentul instituțional referitor la stabilitatea prețurilor reprezintă una din modalitățile de evitare a neconcordanței temporale a politicii monetare, dar acest obiectiv nu va conduce și la scăderea șomajului pe termen lung.

Angajamentul instituțional față de stabilitatea prețurilor conferă o contrapunere la problema neconcordanței temporale a politicii monetare, datorită faptului că banca centrală trebuie să urmărească stabilitatea prețurilor pe termen lung, rezistând totodată tentației de a recurge la politici expansioniste pe termen scurt și care sunt nesustenabile pe termen lung. Un angajament instituțional față de stabilitatea prețurilor poate conferi guvernului o mai mare responsabilitate fiscală.

Dacă guvernul are ca obiectiv stabilitatea prețurilor, acesta nu va promova deficite bugetare mari. Politicienii vor admite, în cele din urmă, că vor trebui să acopere deficitul bugetar prin creșterea taxelor și impozitelor; în acest sens, aceștia nu pot recurge la așa numita inflație a impozitelor, prin emiterea de monedă în scopul plății bunurilor și serviciilor care conduc la o inflație și mai ridicată, fapt nesustenabil cu obiectivul stabilității prețurilor.

Cu toate acestea, ne punem problema dacă adoptând obiectivul stabilității prețurilor banca centrală ar trebui să ignore fluctuațiile rezultatului economic sau a gradului de ocupare a forței de muncă. În opinia noastră, o bancă centrală nu trebuie să ignore aceste fluctuații, deoarece politica monetară ar trebui să fie orientată în vederea scăderii atât a fluctuațiilor inflației cât și a fluctuațiilor rezultatului economic și al gradului de ocupare a forței de muncă.

Datorită faptului că fluctuațiile rezultatului economic și ale gradului de ocupare a forței de muncă variază în același sens, aceste noțiuni sunt reciproc substituibile. Cu toate acestea, există anumite cazuri în care rezultatul economic și gradul de ocupare a forței de muncă nu au fluctuații similare; aceste cazuri se manifestă în special atunci când există șocuri ale productivității înregistrate în mai multe țări, șocuri care s-au materializat în creștere ridicată a rezultatului economic, în timp ce gradul de ocupare al forței de muncă a rămas neschimbat”.

Atâta timp cât stabilitatea prețurilor este un obiectiv urmărit pe un orizont îndelungat de timp, politica monetară se poate focaliza asupra reducerii fluctuațiilor gradului de ocupare a forței de muncă, premițând inflației de a devia de la obiectivul pe termen lung la perioade scurte, putând astfel apărea un mandat dual.

Cu toate acestea, dacă un mandat dual permite băncii centrale de a recurge la politici expansioniste pe termen scurt care generează creșteri ale rezultatului economic și al gradului de ocupare a forței de muncă, fără a avea repercursiuni pe termen lung asupra inflației, poate apare problema neconcordanței temporale a politicii monetare. Fiind îngrijorate de faptul că un mandat dual ar putea conduce la politici expansioniste succesive este motivul principal pentru care multe țări au preferat mandatul ierarhic, în care stabilitatea prețurilor este prioritară.

Mandatele ierarhice pot fi, de asemenea, problematice dacă banca centrală își focalizează atenția doar asupra controlării inflației, chiar și doar pe termen scurt, recurgând astfel la politici care conduc la fluctuații mari ale gradului de ocupare a forței de muncă. Considerăm că orice tip de mandat este adecvat, atâta timp cât obiectivul primordial este stabilitatea prețurilor, obiectiv urmărit pe un orizont îndelungat de timp.

Indicatori utilizați pentru pentru evaluarea stabilității

Analiza indicatorilor de soliditate financiară, a început odată cu dezvoltarea metodelor teoretice ce explică apariția crizei.

Acești indicatori au căpătat un interes aparte după perfecționarea tehnicilor cantitative de măsurare a stabilității financiare, fiind utilizați în construirea unor metode de analiză cum ar fi testele de rezistență sau sistemele de avertizare timpurie.

Calcularea indicatorilor poate oferi informații despre sănătatea financiară a sistemului, dar nu și despre capacitatea acestuia de a rezista la presiuni.

În cadrul sistemelor de avertizare timpurie au fost utilizați următorii indicatori ce caracterizează stabilitatea financiară:

creșterea reală a creditului;

evoluția PIB;

raportul dintre creditul neguvernamental și PIB;

numerarul și rezervele bancare raportate la totalul activelor bancare;

deschiderea comercială;

raportul dintre M2 și rezervele valutare;

rata dobânzii reale;

inflația;

deprecierea monedei.

Principalul scop al indicatorilor financiari este acela de a permite efectuarea de comparații la nivel internațional și de a urmări evoluția elementelor ce caracterizează nivelul de stabilitate financiară al unei țări. Interesul pentru obținerea acestor date a crescut semnificativ în ultima perioadă și datorită faptului că indicatorii individuali pot da naștere prin agregare unor indici globali ai stabilității financiare. În acest fel, acești indicatori sunt practic utilizați în majoritatea metodelor cantitative de evaluare a stabilității, astfel încât instituțiile financiare internaționale au propus un set de indicatori de referință.

Indicatorii financiari utilizații în determinarea stabilității financiare sunt grupați în trei categorii care sunt prezentate în următorul tabel.

Tabelul nr.1: Indicatori utilizați de Demirguc-Kunt și Detragiache în cadrul EWS

Sursa: Davis și Karim (2008)

În anul 2005, Fondul Monetar Internațional, Banca Europeană de Dezvoltare și Banca Mondială, au propus în cadrul unui manual care prezintă metodele de evaluare a solidității sectorului financiar, mai multe seturi de indicatori de soliditate financiară care pot fi utilizați în analizele individuale și în special în cele sistemice. Acești indicatori includ ansamblul activităților din sfera financiară: sectorul bancar, de asigurări, piețele financiare, etc. Este încurajată evaluarea unor indicatori principali de stabilitate cât și analiza unor variabile suplimentare. Setul de bază pentru sectorul bancar de exemplu, conține:

Tabelul 2: Setul de bază (core set) al FSI pentru sectorul bancar

Sursa: BERD, BM și FMI (2005)

În manualul prezentat sunt propuși indicatori caracteristici fiecărui sector financiar – piața asigurărilor, piața financiară, instituții financiare nebancare, etc. – și de asemenea indicatori de dezvoltare financiară ce caracterizează sistemul financiar în ansamblu și oferă repere pentru identificarea gradului său de stabilitate: numărul total al băncilor din sistem; depozite bancare / PIB; prime brute de asigurare / PIB; capitalizare bursieră / PIB, etc. O miză importantă este însă construirea unui indice agregat de stabilitate financiară, misiune care nu este deloc ușoară din cauza multitudinii de elemente ce pot fi luate în calcul, complexității sistemelor financiare sau din cauza lipsei datelor adecvate (această problemă stă la baza orientării analizelor către sectorul bancar, unde există o mai mare disponibilitate a datelor statistice).