Impactul de mediu al exploată rii minereurilor neferoase aurifere la [616900]

1
MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA “1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE
SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Impactul de mediu al exploată rii minereurilor neferoase aurifere la
Certejul de Sus, județ ul Huned oara, asupra mediului si populaț iei.

Coordonator Științific:
Lect. Univ. Dr. Decebal Manole BOGDAN

Absolvent: [anonimizat]
2017

2
Cuprins

Capitolul I ……………………………………………………………… ………..4
Cadru l legislativ în domeniul protecției mediului aplicabil exloată rilor
miniere …………………………………………………………………………. …4
1.1. Momente de referință în evoluția exploă tarilor miniere …………..………4
1.2. Istoric al legislației exploatărilor miniere și de protecț ia mediului ….……20
1.3. Metode si tehnici de evaluare a impactului de mediu ……………………. 27
Capitolul II ……………………………………………………………………… 34
Proce duri prealabile privind investițiile în exploată ri miniere ……………… 34
2.1. Proceduri topografice …………………………………………………….. 34
2.2. Proceduri administrative și legale……………….. ………………………. .41
Capitolul III …………………………………………………………………….. 45
Studiul de caz privind legislația de mediu și populaț ia la exploatarea Certeju l
de Sus. Impactul unei exploată ri de minereu aurifer ………………………… 45

Concluzii …………………………………………………………………… ……61

Bibliografie ………………………………………………………………… ……63

3
Listă abrevieri

EIM – Evaluarea Impactului de Mediu
NEPA – Actul Național de Politică a Mediului ( National Environmental Policy Act)
CEQ – Consiliul pentru Calitatea Mediului ( Concil on Environmental Quality)
CEAA 2012 – Actul de Evalu are a Mediului ( Canadian Environmental Assessment Act 2012)
EPB – Biroul de Protecț ie a Mediului (Environmental Protection Boureau)
EEAA – Agenț ia de mediu ( Egyptian Environmental Affairs Agency)
DRM – Directiva privind Răspunderea pentru Mediul înconjură tor
CIM – Comunicare de Impact asupra Mediului
UNEP – United Nations Environmental Programme
MAPPM – Ministerul Apelor, Pădurilor si Protecț iei Mediului
IDS – Imaginea sau informaț ia vizuală
DDS – Date le necesare de definire a unitățiilor zonale din aria de studiu și caracteristicile
fiecărui poligon
LCA – Evaluarea Ciclului vieții produsului ( Life-Cycle Assessment)
IPG – Indicele stării de Poluare Globală

4
Capitolul I
Cadru l legislativ în domeniul protecției mediului aplicabil exploată rilor
miniere
1.1. Momente de referință în evoluția exploată rilor miniere.

Multe obiecte antice stârnesc astazi, admirația unui public larg atras de creația în sine, de
calitatea ei sau de talentul artistic, neglijâdu -se de multe ori dificultățile tehnice ce au trebuit învinse
pentru a permite aceste realizări. Dacă astăzi se poate recompune un tablou destul de fidel în ceea ce
privește operațiunile efectuate în atelie rele metalurgice sau de orfevrăvie datorită cercetării lor pe cale
arheologică, nu același lucru se poate afirma și despre exploatarea minereurilor utile, care este o etapă
premergătoare și obligatorie, fiind materia prima indispensabilă a acelor ateliere.
Exploatarea resurselor minerale, mineritul a precedat descoperirea metalurgiei și a utilizării
metalelor native. Încă din mezolitic1 se cunosc urme ale exploatării silexului, este adevărat că nu putem
vorbi, totuși, de mine în înțelesul de azi al cuvântului, pentru ca în neolitic, ocupația să capete amploare,
resturile unor exploatări fiind descoperite în Anglia, Sicilia, Belgia, Franța, dar mai ales în Egipt. Astăzi,
urmele exploatăriloe se prezintă sub forma unor gropi ce corespund puțurilor din neolitic. Aceste gropi
sunt într-un număr destul de mare (250 la Grime’s Grove), se întind pe suprafețe importante (câteva zeci
de hectare la Spiennes în Belgia), și sunt datorate surpării puțurilor și galeriilor scurte săpate la o
adâncime relativ mică. Galeriile aveau o înălțime cuprinsă între jumătate de metru și doi metri și o
lărgime între un metru și doi jumătate de metri. La Grime’s Grove s-a remarcat existența galeriilor pe
două nivele, corespunzând traseului urmat de doua filoane de silex, precum și scările săpate în piatră
pentru a se putea ajunge la zăcământ. Tot aici au fost descoperite ciocane și dălți, unele de piatră altele
din corn de cerb, precum și mici vase. Astfel putem observa că omaneii din neolitic au dobândit
cunoștințe deloc neglijabile în ceea ce privește tehnica minieră. Acestea fiin prelucrate fără dificultate de
cei care urmau a le aplica în extracția minereurilor. Pe teritoriul României există, în mai multe locuri,
zăcăminte de silex exploatabile cu ușurință în neolitic, măcar unele dintre ele. Dacă e sa ne referim la
utilizarea metalelor în preistorie, specialiștii sunt unanimi de acord că primele obiecte au fost
confecționate încă din neolitic, dar la producerea lor nu s-a utilizat decât metalul nativ descoperit la
suprafață, depistarea de noi resurse s-a facut abia duce ce resursele de la suprafață au fost epuizate. Putem
afirma că nu doar hazardul se află al origi nea metalurgiei, ci și curiozitatea spiritului uman a jucat un rol
important. De esență ni se pare în acest sens remarca făcută de Plinius, încă în sec. I, care vorbind despre

1 J.G.D. Clarke, L’Europe Prehistorique, Paris, 1955, p.261

5
minele de argint spaniole constată că “ pretutindeni unde este descoperit un filon, este sigur că un altul se
găsește în apropiere. Această particularitate se potrivește și celorlalte metale și, probabil că de aici derivă
la greci cuvântul metal (unul lângă altul)”2.
În încercarea de a depista urmele unei exploatări antice, trebuie, mai întâi, sa ne debarasăm de
mentalitatea, dobândită involuntar, că pentru a fi rentbil, exploatabil, un zăcământ trebuia să aibă o
anumită extindere sau o concentrație în metal util. Cantitatea extrasă, uneori, era foarte redusă, prezentând
importanță doar pentru omul preistoric , însă nu trebuie să uităm că zăcămintele doarte ici fară nic un
interes economic pentru zilele nostre au putut juca un rol destul de important altădată3 .
Anumite minereuri au fost extrase fără a lăsa urme cum ar fi spre exemplu, zăcămintele
aluvionare. De asemenea, concentrații importante puteau exista la suprafață fără, însă, a se extinde în
profunzime, minereul odată ridicat nepermițând stabilirea trecutei sale existențe. Acest lucru fiind posibil
și în zilele noastre, un exem plu fiind descoperirea la Tabrincout, Mauritania la suprafața solului a
câtorva sute de kolograme de wolfram ( minereu de tungsten) în bucăti de minereu, practic pur. Lucrările
făcute pentru recuperarea întregului zăcământ au dus la o decepție mare, deoare ce zăcământul nu era
mai adânc decât cu câteva zici de cm4. Astfel este evident că în cazul exploatarii în antichitate a unor
depozite de suprafață, de cositor, aramă sau fier nu a lăsat nici un fel de urmă. Oricum ar fi, trebuie sa
remarcăm că anticii acumulau, fără îndoială, mereu experință, astfel depistau noi mijloace în
descoperirea zăcămintelor nevizibile la suprafață. Criterii precum mirosul, culoarea, greutatea, influența
asupra vegetației țineau locul unui embrion al geologiei.
Cantitatea de minere u poate fi estimată destul de vag prin cercetarea zonei, însă presupune o
estimare destul de exactă în cazul calității acesteia. Astfel, aceasta se face prin compararea rocii
inconjurătoare cu roci din zone deja exploatate și prin analizarea rezultatelor spălării și a fuziunii
produsului obținut.
Deși astăzi avem puține dovezi directe în ceea ce privește exploatarea zăcămintelor de metale în
epoci anterioare cucerii romane, avem în schimb una indirectă dar destul de importantă și anume,
extracția și tratare a minereurilor pe scară largă în epoca romană, imediat după cucerirea Daciei. S-a putut
trece la o asemenea exploatarea grație cunoașterii locului zăcământului de către localnici, minele și
exploatările la suprafață fiind deja în uz, astfel romanilor nemai revenindu -le sarcina, destul de costisitoare

2 Plinius, Hist. Nat., XXXIII, 31, 1 și 2.
3 S-a calculat că faimoaseele mine de aramă din Sinai au produs 5500 tone de metal ( vezi T.A. Richard, L’homme
et les Metaux, Paris, 1927, p. 81). Inscripțiile din Snai aunt eșalonate pe 2000 de ani deci, producția medie anuala
era în medie de 2,25 tone. După alte calcule producția era de 8000 de tone și se eșalona pe 14000 de ani, cu o medie
de 5,72 tone pe an ( vezi R.J. Forbes, Metallurgy in Antiquity, Leyden, 1950, p.335). Astfel putem spune că este o
cifră considerabilă, totuși din punct de vedere al contemporanului, aceste cifre dovedesc sărăcia unei mine celebre
(cf. J. Ramin, op. cit., p.11).
4 J.Ramin, op. cit., p.11.

6
și îndelungată în timp, de evaluare a zăcămintelor. Această exploatare rapidă și pe scară largă a fost
ușurată și de calitățile minereurilor complexe conținute mai ales de subsolul Transilvaniei. Aici ne
referi m, în special, la cele din zona Munților Apuseni care conțin atât metale nobile, precum aurul și
argintul, cât și alte metale neferoase și feroase. În comparație cu zăcămintele maramureșene, care sunt
deasemenea cunoscute și folosite de localnici, cele din Apuseni se prezintă cu un conținut mai redus de
sulf astfel pretându -se la o ușoară prelucrare5.
Cele mai căutate metale în timpurile străvechi au fost aurul, argintul și arama, primele două
dorite pentru stabilitatea și strălucirea lor, fiind utilizate mai ales la confecționarea pieselor de podoabă.
Arama era întrebuințată atât pentru piese de podoabă cât mai ales pentru confecționarea uneltelor și
armelor, la început singur, iar mai apoi obținându -se bronz prin amestec cu alte metale.
Datorită bogăției subsolului țării noastre metalurgia acestor metale nu a fost doar timpurie ci și
foarte dezvoltată6. Potrivită ni se pare aici remarca lui M. Rusu care constatând că în repetate rânduri
zăcămintele de cupru sunt confundate cu metale prețioase lansează ideea că nu ar fi exclus ca acolo unde
sunt semnalate spălătorii de aur antice, să fi fost cules și cuprul nativ7 . La fel se întâmplă și în cazul
argintului,care apare foarte des sub forma unor granule mici, totuși aceste granule sau filamente sunt
extrem de fine pentru a putea fi prelucrate fără o fuziune prealabilă.
Prezența cuprului în stare nativă nu este rară în zilele noastre, ea este semnalată în Franța,
Cornawall, Germania centrală, în Irlanda, Alaska, Spania, Iran, de asemenea în mai multe puncte din
Transilvania. O bogată colecție de cupru nativ se află la muzeul geologic din cadrul Universității clujene,
provenind din intreg arealul transilvănean și zonele învecinate.
În urma unor recente analize efectuate pe eșantioane din bucăți de cupru, s-a ajuns la concluzia
că nu exista practic metal pur deoarece în oricare dintre analizele făcute s-a descoperit unul sau mai multe
elemente străine, adevărat că în cantități infime8. În ceea ce privște obținerea cuprului din minereu, nu
este chiar atât de ușoară pe cât s-ar crede. Tocmai și în zilele noastre, dintre toate metalele comune,
obținute pe cale industrială, arama din minereu prezintă procesul cel mai complicat. Putem afirma că
teoria precum că metalurgia aramei este datorată unei întâmplări fericite , când la un foc de tabără câteva
dintre pietrele ce înconjurau focul au început datorită căldurii să se topească eliminând arama fluidă. Asta

5 Anticii nu aveau posibilități de cunoaștere a compoziției minereurilor, dar ei au priceput repede consecințele pentru
calitatea produsului și folosirea ce i se poate da. În primul secol al erei noastre Plinius menționa diferite calități de
aramă și de fier, pe care le pune, cu bună dreptate , pe seama minereurilor din care acestea proveneau ( vezi
Pliniusm, Hist. Nat., XXXIV, 2, 1-2; XXXIV, 41, 2, 3-4).
6 Vezi, M. Rusu, Meta lurgia bronzului din Transilvania la începutul Hallstattului, rezumatul tezei de doctorat,
1972.
7 M. Rusu, în Acta MN, IX, 1972, p.30.
8 Comunicarea prezentă la Simpozionul de arheometrie din luna mai 1997 , la Muzeul de Istorie a Transilvaniei de
doamna Dana Pop.

7
deoarece, astăzi, se știe cu precizie că arama începe să intre în procesul de reduce încă la 450 de grade, la
800 de grade reducerea fiind deja destul de avansată, iar la 1083 de grade metalul intră în fuziune. Iar cum
la focul de tabără se pot obține cu ușurință 750 – 800 de grade, această teorie este perfect veridică9. H.H.
Coghlan a încercat în reptate rânduri să verifice această teorie, însă de fiecare dată încercările lui s-au
soldat cu eșec. Asta până să pună o bucată de malachit și un pic de mangal sub un vas de ceramică și să-l
înconjoare cu jar, fară a mai folosi nici un fel de ventilație, obținând astfel aramă după ce o bucată de
minereu de aramă a ajuns accidental într-un cuptor ceramic. Astfel a ajuns la concluzia că excesul de aer
conduce la oxidarea minereului și nu la reducerea sa10. Dacă ermeticitatea unui cuptor nu este perfectă,
permițând reducerea accesului CO sau CO 2, reacția se produce destul de ușor, permițând reducerea
minereului cuprifer11. Această teorie conform căreia prima arama din minereu s-a obținut în cuptoare
ceramice fixează prioritatea în cronologia relativă a confecționării ceramici i asupra metalurgiei.
Deși începută mult înainte, exploatarea aramei pe teritoriul țării noastre ia amploare în Hallstatt
A, stabilindu -se chiar o proporție de 1/ 20 între intensitatea exploatării în Bronz D în comparație cu
Hallstatt A. Cu părere de rău, urmele exploatării antice, după cum am și menționat anterior, nu pot fi
dinstinse de cele ale epocii romane sau ale evului mediu. Această cu atât mai mult cu cât dimensiunile
extrem de reduse ale galeriilor de mină sunt păstrate până târziu în epoca mode rn, cu un traseu schimbător
datorită necesității urmăriri filonului de cupru. Un bun exemplu în dovedirea acestei afirmații o constituie
descoperirea făcută la Moldova Noua de către Ovidiu Bozu și Doina Benea. Aici un întreg deal este
traversat în toate direcțiile de sute de mentri de galerii întortocheate, care urcă și coboară și iau diferite
direcții în urmărirea metalului dorit. Cele romane sunt ușor de deosebit, ele având o înalțime de
aproximativ un metru și un profil trepezoidal. În peretele galeriei sunt săpate, din loc în loc, lăcașuri în
care se așeza opaițul oferindu -i minereului lumina trebuincioasă. În schimb, celelalte galerii prezintă un
contur neregulat, sinuos și nu pot fi exact datate. Unele, în număr cel mai mare, aparțin exploatărilor
medi evale și moderne, totuși nu e exclus ca altele să fie anterioare epocii romane. Prezența, atestată
arheologic pentru toate epocile, a comunităților umane în apropierea acestui loc poate fi determinată, pe
lângă facilitățile create de Dunăre și de bogăția sobsolului.
Una dintre operațiunile de preparare a aramei înainte de fi predată atelierilor de bronzieri, era
afinarea, aceasta constând în înlăturarea într-o măsură cât mai mare a altor elemente cu care se asocia și
care îi influențau proprietățile ( de exemplu plumbul, bismutul și antimoniul îi dă modelare, iar arseniul,
duritate).

9 Vezi întreaga istorie a ipotezelor privind descoperirea metalurgiei la J. Ramin., op. cit., p. 22-28.
10 H.H. Coghlan, Some experiments on then origin of Early Copper , în Man, 1939, p.106 -107.
11 Arama este unul dintre metalele care intră ușor în combinație, de aceea și minereurile ce conțin aramă sunt
suficient de numeroase, spre exemplu: calcopirita, bornita, enargita, melacolita, cuprit, atacamita, etc.

8
Arama in stare lichidă reține mult oxigen, iar dacă oxigenul nu este eliminat, arma nu este
ductibilă și nu poate fi mulată cu ușurință. Introducerea unui lemn verde în aramă în timpul fuziunii este
o moldalitate de a scăpa de oxigen, ea fiind utilizată și până astazi. Totodată, anticii au descoperit că prin
topirea matelului în atmosferă oxidantă, arseniul și antimoniul se oxidează și se volatizează, în timp ce
fierul, cobaltu l și fierul se silecatizează.
Dacă este să ne referim la exploatarea aurului, datele statistice, exact ca și în cazul aramei,
relevă o dezvoltare mare în Bronz D și Hallstatt A12.Specialiștii consideră că acest lucru este posibil grație
obținerii unei părți din cele două metale în spălătoriile comune. Constatarea că spălătoriile de aur antice
suprapun din punct de vedere geografic cone cuprifere, este oarecum șocantă. Sunt semnalate spălătorii de
aur în Banat la: Borlova, valea Mare, Bocșa Montană, Turnu, Bolșavnița și Oravița ( aici sunt descoperite
și mine antice de cupru). În Munții Apuseni și Maramureș numărul localităților în care se spăla aur este
mult mai mare: Petrila, Sălciua, Găina, Baia de Criș, Ruda, Lupșa, Vidra, Câmpeni, Bistra etc. Alte
spălă torii antice sunt indicate la: Băița, Botez, Atid, Baiuț, Brad, Cavnic, Lupeni, Căraci, Lucșoara,
Lupoaia, Certejul de Sus, Mălăiești, Somesul rece, Procura, Crișcior, zona Sebeșului etc13. Desigur,
acestora li se pot adăuga si altele, una dintre spălătorii le care ne atrag în special atenția, posibil să fi
existat în antichitate chiar pe Valea Orașului, în zona cetăților dacice. Spălarea nisipului aurifer este
semnalată și la Costești14 într-un raport ce datează din 1805.
Este greu de stabilit vechimea halde lor de nisip rămase în urma activității de spălare,probabil
deoarece unele dintre ele au fost acoperite de vegetație, altele au fost înlăturate de activitățile omului
modern, iar cele mai multe dintre ele au dispărut datorită eroziunii apei. Relatând despre exploatarea
aurului în Latene, V. Pârvan era de părere că „…extragerea aurului nu a avut loc în Dacia prin procedee
tehnnice în adevăr sistematice, spărgându -se minereul aurifer, din stâncă vie și apoi măcinându -se în
praf pentru spălarea aurului. Ci e mai probabil că aurul era „spălat” din nisipul aurifer al râurilor, sau
ales, ca pepite din quartzul aurifer dezagregat de intemperii în conurile de dejecție ale văilor. De abia
după venirea romanilor se va fi organizat prepararea mecanică a aurului chiar în Munții Apuseni și
romanii au adus atunci specialiști mineri din Dalmația, pe acei Baridustae și Sardeates, Pirustae , semn
că dacii nu erau altceva decât „culegători” de aur și din placers ori din nisipul râurilor. Nu vom
repeta… știrile precise ale lui Diodor și Strabon despre procedeele aurileguli -lor celtici din a doua vârstă

12 M. Rusu, în ActaMN , IX, 1972, p. 30.
13 Ibidem. Vezi tot aici și o hartă a spălătoriilor antice, precum și una a descoperirilor de pise de aur, p. 62 – 63.
14 H. Daicoviciu, Șt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăți și așezări dacice în sud-vestul Transilvaniei , București, 1989, p.
46. Șt. Ferenczi, Importanța unor metale neferoase și a unor minerale în procesul de formare a puterii dacice în
Munții Sebeșului, în Sargeția , XIV, 1979, p. 93 – 101.

9
a fierului, destul să spunem că ele privesc exploatarea din placers și râuri, respectiv căutarea de pepite
prin mici puțuri… iar nu exploatarea prin cariere… „15.
Și D. Popescu când scria în opera sa denumita Prelucrarea aurului înainte de cucerirea
romană, nu credea că se poate vorbi despre un minerit al aurului – „nu avem până acumn nici o dovadă
despre felul cum se obținea aurul în acele vremuri. Tot ce putem ști sunt simple supoziții, care pot avea
valoare mai mult pentru teoria „spălatului”, decât pentru teoria mineritului”16 .
Desigur, nu putem decât să ne raliem la constatările cu privire la lipsa indiciilor despre minele
de aur propriu -zise. Totuși cantitatea marea de aur menționată încă de la Herodot17, concretizată în cifre
date de Ioannes Lydus18, este puțin probabil că putea proveni doar din spălarea nisipului aurifer. E
adevărat că dacii nu au desfășurat lucrări miniere de proporții, nu au construit acumulări mari și aducțiuni
de apă ca cele a romanilor, însă este mai mult ca sigur că dacii au construit și săpat galerii mai scurte și
înguste sau puțuri pe direcția filonului aurifer, însă urmele acestora nu au fost descoperite ca atare, anume
datorita aspectului lor nemonumental.
Dacă e să ne referim la aurul transilvănean și la lucrările pe care le necesită, nu credem că erau
în număr foarte mare, mai ales deoarece el era obținut fie din spălarea nisipului, fie din filoane, rezultând
în ambele cazuri aur cu o puritate suficient de mare.T Totuși, în caz ca era nevoie, se apela la o
operațiune simplă ce nu avea nevoie de vreo instalație specială. Plinius susținea că „pentru purificare
acetsa era prjiit împreună cu plumb”. Deasemenea, mai este menționat de către Agric ola, un mod de
afinare cu ajutorul sării și al plumbului, folosind și urina ca agent reducător. Strabon relatează despre o
coacere dublă a minereului. În prima coacere se dobândește o zgură de electrum, iar în a doua, argintul se
ardea complet19.
Pentru a se produce fuziunea micilor pepite sau granule de aur era necesar, mai întâi, ca ele să se
coacă, astfel evitându -se pierderile de transport nedorite.
Încă din epoca Latene se practica, la scară largă, obținerea argintului. Acest lucru este dovedit
nu numai de tezaurul mare de argint ce a fost prădat de romani ( peste 331.000 kg)20 ci și de numeroasele
descoperiri de bijuterii, vase și monede confecționate din prețiosul metal.
Este foarte probabil ca principala sursă de argint să fi fost minereul din sudul Munților Apuseni
cât și din Munții Maramureșului, în apropiere a unui minereu înrudit, numit galena, asta deorece seprarea

15 V. Pârvamn, Getica. O protoistorie a Daciei , București, 1926, p. 596
16 D. Popescu, Prelucrarea aurului înainte de cucerirea romană, în Materiale, II, 1956, p. 197 – 198.
17 Herodot, Iv, 104.
18 I. Lydus, De magistratibus, II, 28.
19 Cf. J. Ramin, op. cit., p. 132.
20 J. Carcopino, Les richesses des Dances etb le redressement de l’empire romain sous Trajan, în Dacia , I. 1924, p.
331.

10
argintului de aur reprezintă o operațiune destul de complicată. În legătură cu acest minereu, Plinius
spunea că minereul de argint era un pâmânt roșcat sau cenușiu și că nu se putea topi decât în amestec cu
gint. Filioanele de argint, reprezentau și ele o sursă de aprovizionare pentru daci, exploatarea lor făcându –
se ca și în cazul celor aurifere, prin puțuri și galerii. În majoritate, operațiunile de afinare a argintului se
făceau în apropierea zăcământului și ele se soldau cu obținerea unui argint de o calitate bună, așa cum o
certifică piesele de argint ce s-au păstrat până în ziua de astăzi. Insăși anticii aveau posibilitatea de a
verifica puritatea metalelor, chiar dacă nu este dovedit că anume dacii aveau această posibilitate, este
foarte probabil să o fi avut. Citând opere mai vechi ce apartineau lui Herodot, theophrast sau Pidar,
Plinius aduce aminte de piatra heracliană sau lidianăcare permitea aprecierea titlului metalului după
culoarea semnelor lăsate prin frecarea metalului, eficient nu numai pentru aur , dar și pentru argint și
aramă21.
În atelierele renumite din marile așezări dacice se făceau unele operațiuni de epurare a galenei
cu conținut de argint, astfel, în 1804 între niște ruine de la Gradiștea Muncelului s-au găsit peste 1700 kg
de galenă în bulgăro ce atingeau greutăți de până la 44 kg22. Aceste cantități importante de minereu ca,
dealtfel, și alte metale neferoase precum aramă, zinc etc, erau aduse la atelierele din capitală pentru
operațiunile de preparare în urma cărora se obțineau două produse, aici ne referim la plub și argint, la fel
de necesare capitalei.
Trebuie să menționăm că operațiunile de preparare a argintului și, în general, a tuturor
minereurilor, necesită o mare cantitate de combustibil. Iar cum primul combustibil folosit în antichitate a
fost lemnul, este foarte norma l ca tocmai în zonele montane să ia o amploare mai mare, acolo unde natura
imbină armonios vegentația abudentă și prezența minereurilor prețioase.
Metalurgia fierului și obținerea fierului din minereu rod al unei experiențe lungi și destul de
anevoioase, era cu totul diferită de aceea a cuprului, astfel explicându -se de ce a apărut atât de târziu.
Odată stabilită însă, ea a avut nevoie doar de un utilaj simplu pututând fi destul de repede învățată și
însușită. În acest fel, oriunde se găsea lemn si minereu de fier, se putea produce fier din momentul în care
se știa cum trebuie produs23.
Nu se poate stabili exact care a fost momentul începutului epocii fierului pe meleagul țării
noastre, dar se cunoaște că cele mai vechi piese de fier sunt databile în sec. XII – XI î.e.n. Se referă la un
celt aflat într-unul din tumulii necopolei de la Lăpuș, mânerul unui cuțit descoperit la Rozavlea, o brățară
descoperită la Bobda, un pumnal de bronz cu miez de fier, provenind de la Tirol, o sabie de fier și un ac

21 După J. Ramin, op. cit., p. 58.
22 S. Jako, Date privitoare la cercetările arheologice de la Grădiștea Muncelului în anii 1803 – 1804 (IV), în
ActaMN , X, 1973, p.672. Idem, în Acta MN, IX, 1972, p.517.
23 J. Bernal, Știința în istoria societății, București , 1964, p. 101.

11
de bronz cu miez de fier , descoperite în Banat24. Specialiștii consideră că epoca fierului la noi a început
în Hallstatt A, deoarece se merge pe premisa că epoca fierului nu începe din momentul când se constată o
generalizare a făurii uneltelor și armelor de fier, ci de la data când este cunoscută tehnologia fierului.
Belșugul de produse și de unelte de fier, specific mai ales fazei târzii a statului dac, presupune
localizarea, cunoașterea și explotarea zăcămintelor de fier în proporții mari. Totuși, în literatura de
specialitate foarte puțin s-a menționat despre sursele de procurare a minereului de fier și despre locurile
exacte în care el se exploata. Se indicau de obicei minereurile de la Teliuc și Ghelari a căror exploatare
era considerată probabilă în epoca dacică25, singura fiind doar aceea de epocă romană. Studiul făcut în
zona capitalei statutului dac26 relevă bogăția în minereuri a zonei și denotă exploatarea unora dintre ele,
aducând drept dovezi descoperirile de minereu de fier, zgură, ateliere de prelucrare a fierului și mai multe
produse din acest metal.
Locul de extracție a fierului, ca și în cazul celorlate metale, este mai degrabă presupus decât
cunoscut cu siguranță. Aceasta grație faptului că minereul de fier se găsește în numeroase locuri, în
cantități suficiente pentru nevoile acele timpuri, nefiind necesar să se sape galerii adânci pentru a-l aduce
la suprafață. Astfel erau de ajuns simplele gropi pe direcția concentrațiilor de mineru, pentru a indestula
nevoile epocii. În același timp, romanii tocm ai veniți au exploatat carierele și minele deja în uz, în felul
acesta urmele de dinaintea exploatării lor în minele transilvanene, au dispărut sau nu mai pot fi
deosebite27.
În ajutorul unei încercări de reconstituire a realităților din antichitatea dacică vin anologiile cu
situația existentă în alte zone ale Europei, dar mai ales rezultatele cercetărilor arheologice din ultimii ani.
Dintre toate constatările cercetărilor arheologice din alte zone ale Europei, trei ni se par
esențiale de amintit. Prima presupune exploatarea, pe durata epocii Latene, doar a minereurilor de fier
vizibile la suprafață. După cum am relatat mai sus, la începutul exploatării , extragerea minereului se
făcea prin gropi plate și câmpuri deschise. Există însă și o excepție care se referă la exploatarea în
subteran, relatată de Caesar pentru unele triburi din Galia. În Comentariile sale referitoare la războaile cu
galii, Caesar menționează galeriile cunoscute de aquitani de la minele de aramă28 și galeriile folosite la
minele de fier, care erau folosite de celți și pentru a ieși înconjurarea armatelor romane în bătălii. O altă

24 M.Rusu, Încep uturile metalurgiei fierului în Transilvania, în In memoriam Constantini Daicoviciu , Cluj, 1974, p.
349 – 360; A. Laszlo, în ArhMold, XI, 1987, p. 41 – 50.
25 Oct. Floca, Villa rustica și necropola daco – romană de la Cinciș, în ActaMN , II, 1965, p. 166; H. Daicoviciu ,
Dacia , p.52, 168 – 169; I. H. Crișan, Burebista, p. 42.
26 Șt. Ferenczi, op. cit.
27 D. Popescu, Exploatarea și prelucrarea metalelor în Transilvania până la contropirea romană, în SCIV , II, 2,
1951, p.27.
28 Caesar, De bello Gallico , III, 21, 3.

12
mențiune cu privire la exploatarea fierului este făcută de Tacitus29 și se referă la teritoriul de astăzi al
Ungariei fară a se preciza, însă, dacă se făcea la suprafață sau în subteran.
A doua constatare se referă la exploatarea cu precădere a minereurilor sărace în fier, datorită
avantajelor de ordin tehnic pe care le prezentau în procesul reducerii (limonit, calcopirit, hematit).
Într-un final, a treia privește observația potrivit căreia de cele mai multe ori reducerea
minereului pe scară largă, în proporții mari, se făcea cu predilecție în apropierea locurilor de exploatare.
Acest lucru se explică, în primul rând, de volumul și greutatea minereurilor și, în al doilea rând, prin
dezvoltarea infimă a mijloacelor de transport, care i se alătură starea căilor de comunicații. Mai ales că
majoritatea zăcămintelor se aflau în zonele de deal și de munte, cu relief dificil si vălurit.
Dacă ne referim la primele doua constatări, toate zonele de pe teritoriul României unde se
cunoaște existența minereurilor de fier intră în discuție. Minereurile cele mai importante de la noi sunt
cele ce conțin oxizi, acestea fiind următoarele: magnetitul (71,4%), hematitul (70%), oxidul hidratat,
linomitul ( 63%), sideritul (48,3 %) și calcopiritul ( 46,6 %). Aceste minereuri apar în asociere în cadrul
acelorași zăcăminte iar numarul lor depășește 100 de localități pe teritoriul cărora au fost descoperite,
unele zăcăminte găsindu -se chiar și în 2 – 6 puncte de pe teritoriul localităților din ziua de astăzi30. E.
Stoicovici31 a întomit o listă a celor mai bogate 32 de zăcăminte, care cuprinde: Avrig, Baia de Aries,
Baia de Aramă, Băița Bihorului, Baia de Fier, Botiza, Băiuț, Budești, Călugări, Cavinic, Căpuș Corbești,
Ciclova, Ghelari, Lueta, Lăpușna, Moneasa, Moldova Nouă, Ocna de Fuer, Obirșia, Oravița, Petril,
Păltiniș, Roșia Nouă, Rodna, Sasca Montană, Șinca Nouă, Sălciua, Șercaia, Teliuc, Tăuț, Zlatna. Teoretic
vorbind, oricare dintre aceste zăcăminte au putut fi exploatate în epoca dacică, preferate fiind
zăcămintele de hematit, limonit și cele oxidate de siderit. Totuși, este greu de apreciat exploatarea lor,
având în vedere că este o cale lungă de parcurs de la existența acesto r zăcăminte și exploatarea lor. Mai
ales că au fost șterse de epocile ulterioare urmele tuturor posibilelor exploatări dacice.
Singura dovadă certă în susținerea exploatării a unui zăcământ constă în existența acolo, sau în
imediata apropiere, a cuptoarelo r de redus sau a cuptoarelor de prăjit minereu de fier. Totuși prezența
reală a minereului extras în ruinele cuptoarelor de redus este foarte rară, iar în fericitul caz în care a
existat, nu s-a putut stabili efectiv locul de proveniență a minereului datorită efectuării deficitare a
analizelor compoziției minereului. Aici ne referim la descoperirile de la Grădiștea Muncelului32 și la cele
de la Cozmeni în care s-a menționat doar prezența limonitului împreună cu zgura rezultată din reducere33.

29 Germania, XLIII , 1.
30 Vezi listele cu zăcăminte la R. Dumitrescu și D. Rădulescu, Mineralogia topografică a României , 1966.
31 Cf. M. Rusu, In memoriam Constantini Daicoviciu , p. 357 – 358.
32 C. Daicoviciu și colab., Șantierul arheologic Grădiștea Muncelui – Blidaru în SCIV, VI, 1 – 2, 1955, p. 209.
33 P. Janos, D. Covacs, Periegheză arheologică în bazinul Ciucului, în Studii și materiale, II, Tg. Mureș , 1967, p.47.

13
Cu toate acestea , există și anumite exploatări sigure, și anume cele de la Doboșeni, Șercaia,
Cireșu, Mădăraș și câteva puncte din zona capitalei statului dac. Astfel, la Cireșu, în zona Olteniei, este
indicată prezența zăcămintelor de fier34 ,dar și prezența a două cuptoa re de prăjit minereul.
În estul Transilvaniei, la Doboșeni35 și Mădăraș36 s-au descoperit și resturile unor cuptoare de
redus, o dovadă certă a exploatărilor menționate. S-au mai găsit zăcăminte de fier și un cuptor de redus
minereu și în Țara Făgărașului, la Șercaia37. În munții Orăștiei, s-au identificat patru locuri sigure de
exploatare a minereului de fier. Și anume, în puctul „Dosul Vîrtoapelor” – „Sub Cununi”38 , în punctul
„Dealul Strâmbu”39, „Tîmpu” 40și în muntele „Bătrâna”. Astfel, la Dosul Vîrtoap elor s-au înregistrat
resturi de reducere a minereului, la Tîmpu s-a semnalat existența zăcămintelor de fier, o zgură de fier,
mult pământ ars și lupe mari de fier, iar în muntele Bătrâna s-a descoperit de unde provenea minereul
găsit la Grădiștea Muncel ui. Construcțiile cercetate pe Dealul Rudele, la Meleia și cele identificate pe
Tîmpu au caracter sezonier, deoarece pereții lor din lemn nu erau lipiți cu lut așa cum se practica la casele
dacilor. Astfel, s-a ajuns la concluzia că ele reprezentau stâni41, asta și pentru că o altă destinație pe acea
vreme era oarecum imposibilă. Totuși găsirea vaselor de ceramică în cantități mari a făcut această
concluzie să fie indoilenică, deoarece inventarul obișnuit al stânilor din acele timpuri era constituit cu
precădere din vase de lemn și câteva de metal. Cunoscând toate aceste lucruri s-a pus întrebarea dacă nu
cumva aceste construcții sezoniere au legătură cu exploatarea minereurilor de fier, ele fiind locuințe ale
lucrătorilor. Ceea ce poate fi foarte poisbil având în vedere caracterul lor sezonier, concentrarea acestora
pe spații relativ restânse, invetarul lor și existența , în unele dintre ele, a unor mici „depozite” de unelte
de fier ( ciocane și clești).
Una din regiunile care s-a bucurat de o cercetare sistematică a resurselor de fier, utilizate
înaintea cucerii romane, este Dobrogea. E. Zah42 a descoperit în urma unor cercetări amănunțite mai
multe puncte în care se găsește fier dintre care cu siguranță reprezentat unitți mici „siderurgice” cele de la
Dervent ( sec. IX – VIII î.e.n.), Babadag (sec. IX – VI î.e.n.), Telița sec. II – I î.e.n.), Histria ( sec. III –
II î.e.n.), Păcuiul lui Soare ( sec. X – XIV e.n.) Capidava ( sec. X e.n.), Ulmetum ( sec. III e.n.), Troesmis
(sec. II – III e.n.), Dinogeția ( sec. X – XIII).

34 D. Rădulescu și R. Dumitrescu, op. cit., p. 87.
35 Z. Szekely, Raport preliminar asupra sondajelor efectuate de muzeul regional din SF. Fgeorghe în anul 1956, în
Materiale , V, p.231 – 233.
36 P. Janos, D. Kovacs, op. cit., p.46.
37 Cercetări efectuate de Fl. Costea și I. Ciupea.
38 Șt. Ferenczi, op. cit.
39 Idem, op. cit., p. 303.
40 Idem, op. cit., p. 306
41 H. Daicoviciu, op. cit., p. 153 – 161.
42 E. Zah, Exploatarea fierului în Dobrogea antică, în Pontica , 4, 1971, p. 191 + 2016

14
Astfel, zăcământul de la Dervent se constituie din nisipuri ferungioase conținând concrețiuni de
până la 10 cm având o formă sferoidală sau din cruste de 1 – cm frosime. Conținutul de fier mediu este
de 22 – 40 %.
Locuitorii așezarilor halstattiene de la Babadag, făceau rost de minereul necesar de la Altan –
Tepe, din zona de oxidare a cuprului (numită și pălărie), ce se exploata în antichitate. În ziua de astăzi,
datorită lucrărilor efectuate pe dealul Ceamurlia, se mai găsesc foarte rar bucăti de minereu la suprafață.
Totuși, cu multe decenii în urmă, înaintea dezlănțuirii acestor lucrări, geologii au măsurat acele pălării43,
ajungând la concluzia că cea mai mare dintre ele avea o lungime de peste 600 m și o lățime oscilând între
30 și 120 m. Procentul de fier conținut în aceste pălării era de 54 – 60 %. La Histria au fost găsite blocuri
și plăci de minereu, iar o nișă de 25 – 30 m este considerată a fi fost o carieră din care s-a extras fier. La
Telița, în mai multe, au fost identifica te blocuri de magnetit și oligist amorf, plăci de dimensiuni
impunătoare, groase de 5 – 6 cm, precum și filoane cu un conținut de 60 % de fier. Și în epoca romană
au fost exploatate intens zăcăminte bogate, dar și ușor accesbilie, pe Valea Teliței fiind descoperite unele
dintre cele mai mari cuptoare din epocă, săpate în pantele malului44.
În ceea ce privește exploatările probabile, considerate ca atare datorită prezenței minereului de
fier , ne referim, mai întâi, la zona de est a Transilvaniei, asta deoarece ea este renumită prin numeroase
așezări, fortificații și tezaure monetare, care duc la ideea unei prosperități a zonei care nu putea exista
numai din practicarea agriculturii și a creșterii vitelor. Vorbim, mai exact, de așezările și fortificațiile de
la Lueta, Turia, Bălan și Covasna, în apropierea cărora se găsesc zăcăminte mari de fier45.
Conchidem lista localităților pe teritoriul cărora cu siguranța sau cu probabilitate s-au exploatat
minereurile de fier, făcând o mică precizare și anume, considerăm prezența cuptoarelor în apropierea
zăcămintelor drept dovezi certe ale exploatărilor miner eurilor de fier, iar existența cuptoarelor și a zgurii
în alte așezări dacice nu le considerăm numaidecât probe convingătoare ale unei exploatări miniere. Prin
urmare, hotărârile rămân la discreția și studiul geologilor.
Datorită dispariții vechilor urme de exploatare menționate, se știu foarte puține amănunte de
ordin tehnic despre metodele si sistemele de exploatare a minereurilor. În ajutorul reconstituirii acestora
pot veni descoperirile de ordin general, adică analogiile cu alte zone europene și consemnările
insuficiente de ordin etnografic privitoare la mineritul țărănesc, mai ales, în evul mediu.
Totuși ne imaginăm că majoritatea exploatărilor trebuie să fi fost la zi și executate prin săparea
de gropi sau de puțuri nu foarte adânci. Este posibil că înaintau în masivul galeriilor cu fronturi scurte,
dispuse pe înclinarea stratului de minereu. Fără îndoială, atât depistarea cât și exploatarea minereurilor de

43 P. Rascu, Studii geologige și miniere în județul Tulce (Doborgea) , Burești, 1904.
44 V. Baumann, în Peuce , IX, 1984, p. 41- 48.
45 D. Rădulescu și R. Dumitrecu, op. cit.

15
fier presupunea cunoștințe deosebite de ordin tehnic, astfel încât extracția minereurilor a fost posibilă
numai sub directa îndrumare a unor specialiști în acest domeniu.
Nu putem determina „rentabilitatea” exploatărilor, însă ne putem contura o imagine cu ajutorul
numeroaselor lupe de fier, unelte de tot felul, arme și obiecte cu diferite întrebuințări. Totuși în urma unor
calcule, s-a determinat că este necesar aproximativ 50 de tone de minereu asemănător cu cel existent în
muntele Bătrâna46, pentru obținerea unor lupe de fier ce au fost descoperite într-un singur atelier de la
Grădiștea Muncelul ui.
Deasemenea, nu putem cu exactitate spune dacă exploatarea zăcămintelor de fier se făcea sub
monopolul regilor daci sau, pur si simplu, din proprie inițiativă. Credem, totusi, că este foarte probabil să
fi existat ambele forme.
În ceea ce privește îmbogățirea minereurilor, evident celor sărace, se știe că mai peste tot fierul
era redus în cuptoare de dimensiuni mici, unde se amesteca minereul de fier cu cărbune de lemn (mangal)
și anumite roci destinate să ușureze operațiunea, adică fondați. Înainte de a fi introdus în cuptoarele de
redus, minereul parcurgea anumite operațiuni, cum ar fi: spargerea, mărunțirea, separarea gravimetrică,
spălarea primară, zdrobirea în particul cât mai mici, spălarea secundară și prăjirea.
Primele doua operațiuni, adică spargerea și mărunțirea cred că nu este necesar să intrăm în
detalii având în vedere că lucrurile sunt cât se poate de simple. Cea de a treia operațiune se făcea
folosindu -se instalații făcute din lemn prin care era posibilă trecerea unor bucăților de dimens iuni egale,
probabil niște ciururi, piepteni sau greble care sunt pomenite de izoarele antice, dar care, cu părere de rău,
nu s-au mai păstrat47.
În cadrul spălării primare erau înlăturate cît mai mult posibil adaosurile nedorite de rocă și
pământ, iar în cadrul spălării secundare bucățile de minereu fiind mai mici se obținea un rezultat mai bun.
Prăjirea reprezenta cea mai importantă operațiune la care era supus minereul înainte de a fi
introdus în cuptoarele de redus. Ea ducând la indepărtarea atât a apei cât și a multor compuși pământoși,
inclusiv, și al sulfului. Prăjirea era întrebuințată peste tot în spațiul european, mai exact în lumea etruscă48,
dar și în mediul celtic49 sau germanic.

46 Calculele aparțin inginerului V. Costea ( vezi I. Glodariu, în ActaMN , XIII, 1975, p. 117.
47 J. Ramin, op. cit., p.106.
48 “Insula Elba abundă în siderit, ce se exploata pentru obținerea metatalului, el fiind foarte bogat. Se începea prin
zdrobirea pietrei și apoi bucățile erau projite în cuptoareconstruite cu multă artă. Violența focului determina intrarea
în fuziune a particulelor de fier. Apoi aceste bucăți erau din nou zdrob ite și introduse în cuptoare” ( Diodorus, V,
13).R. J. Forbes conchide că prăjirea fierului era o practică curentă la Elba ( R. J. Forbes, Studies…, vol. IX, p.181).
49 La Huttemberg (Carintia), au fost identificate două cuptoare unite print -o groapă, aflate la o distană de 3 m unul
de altul. Primul avea diametrul de 1, 50 m și o adâncime de 0,60 m , al doilea avea diametrul de 1,30 m și era
adând de 1 m. Astfel în primul dintre ele se făcea prăjirea, il el găsindu -se bucăți de minereu prajit în amestec cu
cuarț, iar cel de al doilea la reduce deoarece conținea o masă de fier semiredusă și zgură. În groapă s-au găsit și
tuburi pentru suflat aerul ( Daremberg, Soglio. Art. Ferrum, passim).

16
Descoperirea celor două instalații la Cireșu, Oltenia, atestă prăjire a și pe teritoriul României50,
iar mai târziu datorita lui Lucian Roșu și cercetărilor sale în zona au mai fost descoperite 12, asemenea
instalații51. Le vom detaila pe primele două, deoarece despre cele 12 , L. Roșu se limitează a spune că
sunt asemănăto are cu celelalte. Astfel, prima reprezenta o vatră ovală, cu diametrul de 5 m, încinsă cu o
bordură de pământ ars, impregnat cu partciule de zgură. Vatra era situată în pantă având două straturi
succesive din lutuială, iar în mijlocul ei se afla o adâncitură lutuită. O mare cantita de zgură de fier și
bucăți de lipitură arsă s-au găsit pe vatră. Cât privește cea de-a doua construcție era cât se poate de
similară cu prima și se afla în apropierea ei. Vatra ei era rotundă și era înconjurată de două rânduri de
cărămizi având mai multe sănțulețe adâncite, toate pornite din camera de ardere centrală și dispuse în
formă de evantai. Camera de ardere era puțin mai adâncite decât restul vetrei, iar pe marginele ei erau
poziționate în picioare cărămizi, la o anumită distană una de cealaltă. În aceeași cameră de ardere
pătrundea o conductă de lut care străbătea peretele de cărămizi.
S-a presupus că toate aceste instalații reprezintă, nu altceva decât, cuptoare primitive,
asemănătoare bocșelor unde se aduna minereul de fier și deasupra caruia se punea un strat gros de pământ
moale. Acest pământ era destinat să astupe spațiile ce ar fi lăsat aerul să iasă din interior. Arderea în
cuptoare se iniția în focarul sau în camera de ardere și era întreținută de tirajul creat de o deschizătură în
capătul de jos al pantei și un horn în partea superioră.
Minereul, astfel îmbogățit, probabil, era din nou zdrobit în bucăți mai mici, amestecat cu
mangal și introdus în cuptoarele de redus, de unde, la sfârșit se scotea o lupă cu o puritate considerabilă,
conținând un fier moale, care intra pe mâinile fierarilor.
De-a lungul ultimelor trei decenii s-a remarcat o creștere a interesului față de problemele de
mediu și a dezvoltării durabile în armonie cu mediul. Asociată cu această crește re a interesului a fost
introducerea unei noi legislații, provenită din surse naționale și internaționale, cum ar fi Comisia
Europeană, care încearcă să influențeze relația dintre dezvoltare și mediul înconjurător. Un exemplu
important este (EIM) Evaluarea Impactului asupra Mediului (Glasson și colab., 2005).
O componentă a conceptului dezvoltării durabile constă în ținerea sub control a impactului
activităților social -economice asupra mediului. Ținerea sub control a impactului presupune cunoașterea în
detaliu a fenomenului, ceea ce presupune parcurgerea etapelor de identificare, estimare, apreciere etc.
Este ceea ce se urmărește prin conceptul general al evaluării impactului asupra mediului (Rojanschi și
colab., 2008).

50 L.Roșu, E Bujor, Cuptoarele de redus minereul de fier din epoca geto-dacică, descoperite la Cireșu , în Rev. Muz,
V, 4m 1968, p. 307 – 309.
51 L. Roșu, Considerații cu privire la structura societății dacice înainte de Burebusta, în Rez. Muz. , 3, 1978, p.46 –
47.

17
Ca și în alte domenii, și în cazul Evaluării Impactului asupra Mediului există mai multe definiții,
dar nici una dintre ele nu este universal acceptată. Într-o definiție succintă EIM urmărește investigarea
științifică a efectelor complexe ce ar rezulta sau rezultă din impactul unei activităț i ce urmează a fi
promovată sau există, fie asupra mediului în general, fie asupra factorului social, cultural, economic și
posibil politic (Rojanschi și Bran, 2002). În conformitate cu (Oros, 2006), (Clark, 1989) dă următoarea
definiție: ,,Evaluarea Impac tului asupra Mediului este o procedură de încurajare a factorilor de decizie
spre a ține seama de efectele posibile ale dezvoltării investițiilor asupra calității mediului și productivității
resurselor naturale și un instrument pentru colectarea și asambla rea datelor pe care proiectanții le
consideră necesare pentru a realiza proiecte de dezvoltare mai durabile și profund favorabile mediului. De
obicei EIM este aplicată în vederea susținerii politicilor pentru o utilizare mai rațională și durabilă a
resurse lor în realizarea dezvoltării economice”. (Jay și colab., 2007) susțin că: ,,Evaluarea Impactului
asupra Mediului reprezintă evaluarea efectelor care pot apărea în urma unui proiect major (sau o altă
acțiune), care afectează în mod semnificativ mediul. Este un proces sistematic pentru a lua în considerare
posibilele impacturi înainte de luarea unei decizii, dacă o propunere ar trebui sau nu ar trebui să primească
aprobarea de a continua. EIM impune, printre altele, publicarea unui raport care descrie efecte le
semnficative probabile în detaliu. Consultarea și participarea publicului sunt parte integrată a acestei
evaluări. Evaluarea Impactului asupra Mediului este, prin urmare, un instrument anticipativ, participativ
de management de mediu”.
În legislația românească de mediu avem o primă definiție în Legea Protecției Mediului nr.
137/1995 republicată în 2000, conform căreia, prin evaluarea impactului asupra mediului se înțelege
,,cuantificarea efectelor activității umane și a proceselor naturale asupra mediului, a sănătății și securității
omului, precum și a bunurilor de orice fel”. O altă definiție, mai completă a apărut în Ordonanța de
Urgență a Guvernului (OUG) 91/2002 ,,evaluarea impactului asupra mediului este un proces menit să
identifice, să descrie și să stabilească, în funcție de fiecare caz și în conformitate cu legislația în vigoare,
efectele directe și indirecte, sinergice, cumulative, principale și secundare ale unui proiect asupra sănătății
oamenilor și mediului”. Această definiție apare în mai multe reglementări în listele de termeni și definiții
și este menținută și în actuala reglementare cadru pentru protecția mediului, respectiv OUG 195/2005.
În cadrul proiectului PHARE 2000 "Asistentă Tehnică pentru Asigurarea Conformării cu
Directivele privind Evaluarea Impactului asupra Mediului (EIM)", finanțat de Comisia Europeană, apare
un Ghid EIA în care este dată o definiție mai aproape de realitate și anume: ,,EIM este o procedură prin
care se evaluează impactul asupra mediului și prin care potențialele efecte negative asupra mediului sunt
diminuate sau eliminate, dacă este posibil. EIM reprezintă un proces organizat de culegere a informațiilor
utilizate pentru a identifica și a înțele ge efectele proiectelor propuse asupra mediului înconjurător (apă,
aer, sol, faună, vegetație, etc.) cât și asupra mediului social și economic al populației potențial afectate”.

18
În continuare autorii proiectului susțin că ,,EIM este un instrument de planif icare folosit de autoritățile
competente pentru protecția mediului pentru atingerea obiectivului fundamental de dezvoltare durabila”.
Scopul principal al EIM este acela de a preveni deteriorarea sau degradarea mediului cauzată de
activitățile umane. Evaluarea Impactului asupra Mediului furnizează factorilor de decizie o măsură a
implicațiilor unui proiect propus și indică consecințele probabile asupra mediului ale acțiunilor lor, cu
scopul de a se asigura că dezvoltarea continuă numai într-un mod acceptab il (Jay și colab., 2007). Un alt
scop este acela de a determina factorii de decizie să-și justifice acțiunile prin deschiderea procesului de
luare a deciziilor către publicul larg și să asigure consultarea publicului și chiar participarea lui la
pregătirea deciziei în legătură cu proiectele de dezvoltare.
Din procesul de Evaluare a Impactului asupra Mediului (EIM) trebuie să rezulte un Raport la
studiul de evaluare a impactului asupra mediului, întocmit într-o manieră sistematică, fundamentată și
interdisciplinară pentru a garanta că procésele de planificare și de luare a deciziilor se bazează pe
elemente relevante din domeniile științelor exacte, științelor sociale și a celor aplicate. Acest raport se
înaintează autorității competente pentru protecția medi ului. Raportul trebuie să fie întocmit de o persoană
jurídica sau fizică independentă de titularul proiectului și care, conform legislației naționale, este necesar
să fie atestată. Conținutul cadru al raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului este cel
recomandat în partea a II-a Anexei 2 din Ordinul 860/2002 și este prezentat în Anexa I a acestei lucrări.
După cum se poate constata, nu este menționat un capitol anume pentru concluzii din simplul
motiv că Raportul constituie în sine o sinteză a tuturor studiilor întreprinse pentru a răspunde la întrebările
formulate de autoritatea competentă pentru protecția mediului în legătură cu impactul semnificativ al
proiectului. Asta înseamnă că rezultatele la care s-a ajuns prin studiile întrepri nse pentru evaluarea
impactului trebuie să fie prezentate de elaboratorul raportului într-o manieră clară, precisă și sugestivă din
care să reiasă dacă și în ce măsură proiectul va afecta mediul.
SUA a fost prima țară care a dezvoltat un sistem de Evaluar e a Impactului asupra Mediului.
Când a fost publicată în 1962 cartea ,,Silent Spring”, scrisă de Rachel Carson, sensibilizarea socială la
problemele de mediu din SUA a atins proporții ridicate și a culminat cu presiunea crescândă a mișcărilor
ecologiste de la sfârșitul anilor 1960 (https://www.env.go.jp ). Aceste evenimente au condus la elaborarea
Actului Național de Politică a Mediului (NEPA = Național Environment Policy Act) care a fost aprobat în
1969 și a devenit lege începând de la 1 ianuarie 1970. Obiectivul NEPA a fost introducerea unei politici
de promovare a protecției calității mediului ca prioritate națională.
În ciuda numeroaselor lacune și a simplității aparente, să nu mai vorbim de numeroasele
probleme întâm pinate în punerea în aplicare a obiectivelor și aspirațiilor sale, NEPA a fost inovatoare,
vizionară și radicală. Nu numai că a stabilit prin Evaluarea Impactului asupra Mediului ceea ce ar putea fi
considerat în esență o nouă formă de management de mediu, dar, de asemenea a pronunțat îngrijorările ce

19
au fost oficializate 15 ani mai târziu, în definiții ale dezvoltării durabile (Sadler, 1996, citat de Cashmore,
2004). Cu toate acestea, cei implicați în formularea NEPA nu au putut anticipa impactul global pe care îl
va avea această lege, ea fiind adoptată în mai mult de 100 de țări. Internaționalizarea și instituționalizarea
rapidă a Evaluării Impactului asupra Mediului a făcut ca NEPA să fie descrisă ca fiind una dintre
principalele inovații politice ale secolului XX (Bartlett, 1988, citat de Cashmore 2004) . De asemenea
NEPA este văzută ca legea din SUA cu cel mai mare impact internațional (Caldwell, 1998, citat de
Cashmore, 2004).
În textul legii se prevede că ,,este obligatoriu ca la orice recomandare sau raport asupra
propunerilor de lege sau asupra altor acțiuni federale majore care afectează semnificativ calitatea
mediului uman să fie anexat un document elaborat sub responsabilitatea serviciilor din domeniu, prin care
să ateste că impactul asupra mediului , pe care îl poate avea acțiunea propusă, a fost studiat, că aspectele
adverse și inevitabile sunt justificate prin considerente explicite de politică națională, că aspectele privind
resursele pe termen lung sunt evaluate și că utilizarea ireversibilă și iremediabilă a resurselor mediului
este justificată”. Prin alt amedament s-a introdus necesitatea ca studiile de impact să fie făcute publice.
Astfel, prin această lege (NEPA), Congresul a fixat 5 obiective majore: lărgirea obligațiilor
administrației pentr u punerea în operă a unei politici naționale de mediu; stabilirea unei proceduri pentru
luarea obligatorie în calcul a mediului; crearea unui consiliu pentru calitatea mediului (CEQ);
îmbunătățirea informațiilor asupra mediului; furnizarea unui raport anual asupra realizărilor progresive a
acestor obiective.
Dispozitivul cel mai inovator al acestei legi (NEPA) a fost studiul de impact, care a avut apoi o
dezvoltare rapidă și, surprinzător de repede, s-a generalizat în celelalte țări dezvoltate, în organismele
internaționale și în întreaga lume. Această dezvoltare se datorează faptului că studiul de impact era
destinat nu numai pentru a realiza cunoașterea precisă a consecințelor uneia sau alteia dintre activități, dar
era și un mijloc de a obliga administrația să-și schimbe comportamentul și să integreze constrângerile de
mediu în procesul de luare a deciziilor.
Pentru a ajuta la punerea în aplicare a procesului de EIM, prin NEPA s-a creat de asemenea și
Consiliul pentru Calitatea Mediului (CEQ – Council on Environmental Quality), organism care ține direct
de președinte. Acest consiliu are rolul de a coordona procesul de EIM în Statele Unite (Canter, 1999) și
este însărcinat cu prezentarea unui raport anual asupra stării mediului, de asemenea acesta veghează la
buna aplicare a NEPA și în special a studiilor de impact.
Procedura americană de evaluare a impactului asupra mediului și procesul său analitic stabilit
prin NEPA este în prezent un model pentru celelalte sisteme compatibile din întreaga lume.
În Canada la data de 20 decembrie 1973, evaluarea impactului asupra mediului a fost legiferată
de către Guvernul Federal al Canadei, prin introducerea Procesului de Verificare a Evaluării Mediului

20
(PVEM). Scopul PVEM era de a garanta evaluarea consecințelo r tuturor propunerilor federale pentru a
pune în evidențe efectele nefavorabile potențiale, încă din procesul de planificare, înainte de a fi luate
decizii irevocabile.
,,Actul de Evaluare a Mediului” (Canadian Environmental Assessment Act 2012 – CEAA 2012 )
și reglementările sale stabilesc baza legislativă pentru practică federală de evaluare a mediului în
majoritatea regiunilor din Canada. CEAA 2012 a intrat în vigoare la 6 iulie 2012 și înlocuiește fostul Act
de Evaluarea a Mediului (Canadian Environmenta l Assessment Act 1995). Evaluarea impactului este
definită ca un instrument de planificare pentru a identifica, a înțelege, a evalua și a atenua, acolo unde este
posibil, efectele asupra mediului ale unui proiect.
Impulsul pentru introducerea în China a Evaluării Impactului asupra Mediului (EIM) a fost dat
de Legea de Protecție a Mediului din Republica Populară Chineză, care a fost adoptată, în principiu, de
către Comitetul Permanent al celui de-al cincilea Congres Național Popular, în septembrie 1979. O
porțiune din Articolul 6 al acestei legi prevede: ,,Toate întreprinderile și instituțiile trebuie să acorde o
atenție deosebită pentru prevenirea poluării și a daunelor aduse mediului atunci când își selectează
șantierul, proiectează, construiesc sau planifică producția. În planificarea de noi proiecte de construcție,
reconstrucție și extindere, un raport privind efectele potențiale asupra mediului se prezintă
departamentului de protecție a mediului sau altui departament adecvat pentru examinare și aprobare
înainte ca proiectarea să poată fi făcută…” (Wenger și Xiaoying, 1990).

1.2. Isoric al legislației exploată rilor miniere si de proteț ia mediului.
Astăzi, Legea privind Evaluarea Impactului asupra Mediului (EIA Law) impune ca să fie făcută
o evaluare a impactu lui asupra mediului înaintea proiectării construcției. Cu toate acestea, dacă un
dezvoltator ignoră complet această cerință și construiește un proiect fără a presenta această evaluare a
impactului singura pedeapsa este că Biroul de Protecție a Mediului (Environmental Protection Bureau –
EPB) poate cere dezvoltatorului să facă o evaluare a impactului suplimentară. Dacă dezvoltatorul nu
realizează această sarcină suplimentară în timpul alocat, numai atunci EPB este autorizat să amendeze
dezvoltatorul. Chiar și așa, amenda maxima posibilă este de 25000 de dolari americani, o fracțiune din
costul total al proiectelor majore. Lipsa unor mecanisme mai stricte de aplicare a legii a rezultat într-un
procent semnificativ de proiecte care nu au completat evaluările impactului asupra mediului cerute de
lege, înainte să înceapă construirea efectivă.
In Romania, legislatia protectiei mediului are izvoare recente. In intreaga lume nevoia unei
legislatii de mediu apare in anii 1960. Primele discutii au avut loc la nivel de sef de state si de guvern in
intalnirile de la Stockholm 1972, Rio de Janeiro 1992, Johannesburg.

21
Prima lege a protecției mediului de după 1989 a fost promulgată în decembrie 1995, cu numărul
137/1995. Această lege a constituit cadrul general al activităț ilor de mediu și al evaluării impactului
asupra mediului până în decembrie 2005, când a fost abrogată. Legea 137/1995 a fost bazată pe principii
și elemente strategice care conduc către dezvoltarea durabilă și încă din art.4 stabilea ‚,obligativitatea
procedurii evaluării impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor, programelor sau
activităților ’’ ca fiind una dintre modalitățile de implementare a principiilor și elementelor strategice ale
legii. Așadar, legea introduce obligativitatea evaluăr ii impactului asupra mediului pentru toate activitățile
economice care pot avea un impact semnificativ asupra mediului, fie ele activități noi, fie activități
existente la data apariției legii. Legea 137/1995 republicată în anul 2000 după mai multe modificări, a
fost din nou modificată prin OUG nr. 91/2002. Modificările au adus o serie de aspecte noi și importante
cu privire la activitatea de evaluare a impactului asupra mediului. În fine, la sfârșitul anului 2005 Legea
Protecției Mediului 137/1995 a fost înlocuită cu Ordonanț a de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 (Oros,
2006).
OG 91/2002 pentru modificarea și completarea Legii protecției mediului nr. 137/1995,
stipulează obligativitatea evaluării impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor cu impact
semnificativ asupra mediului și obligativitatea efectuării unei evaluări de mediu înaintea aprobării
anumitor planuri și programe, ca făcând parte dintre modalitățile de implementare a principiilor și a
elementelor strategice pe care se bazează activitatea de protecția mediului în scopul asigurării unei
dezvoltă ri durabile (art. 4).
OG 91/2002: stabilește condițiile de emitere a acordului de mediu pentru proiectele publice sau
private care pot avea impact semnificativ asupra mediului și de emitere a acordului integrat de mediu
pentru instalațiile noi folosite în anumite categorii de activități industriale prin supunerea acestora,
conform deciziei autorității competențe pentru protecția mediului, evaluării impactului asupra mediului
(art. 8); prevede condițiile de revizuire, actualizare, suspendare și anulare a acordului de mediu precum și
de soluționare a litigiilor generate în aceste cazuri (art. 9, 10 și 101); stabilește condițiile în care se
realizează evaluarea impactului asupra mediului pentru proiectele propuse pe teritoriul României, care pot
avea efecte semnificative pe teritoriul altor țări (art. 11); prevede condițiile de asigurare a informării și
participării publicului la deciziile privind activități specifice (art. 12);
HG 918/2002 stabilește procedura cadru pentru evaluarea impactului asupra mediului pe baza
următoarelor elemente: autoritățile de mediu sunt autoritățile competente pentru a conduce procedura de
evaluare a impactului asupra mediului; lista cu tipuri de proiecte care se supu n obligatoriu evaluării
impactului asupra mediului (Anexa 1 la HG 918/2002) și lista cu tipuri de proiecte pentru care
necesitatea evaluării impactului asupra mediului se stabilește în urma unei analize efectuată pentru fiecare
caz în parte (Anexa nr. 2 la HG 918/2002); cele trei etape principale ale procedurii cadru de evaluare a

22
impactului asupara mediului și de emitere a acordului de mediu, și anume: încadrare, definirea
domeniului evaluării și revizuirea calității raportului la studiul de evaluare.
Ordinul 860/2002 al Ministrului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului stabileș te procedura
detaliată de evaluare a impactului asupra mediului și de emitere a acordului de mediu pentru proiecte, pe
baza următoarelor elemente: tipurile de proiecte pentru care se solicită acordul de mediu și competențele
de emitere a acestuia; clasificarea proiectelor de activități în funcție de impactul potențial asupra mediului
în trei categorii: cu impact nesemnificativ, cu impact redus și cu impact semnificativ; depunerea solicitării
și evaluarea inițială a acesteia; descrierea etapelor de încadrare, definirea domeniului evaluării și
realizarea raportului privind studiul de evaluare a impactului asupra mediului, revizuirea calității
raportului la studiul de evaluare a impac tului asupra mediului; informarea și participarea publicului la
procedura de evaluare a impactului asupra mediului.
Actele normative care reglementează în prezent procesul de EIM sunt: Hotărârea nr. 445 din 8
aprilie 2009 (modificată prin Hotărârea Guvernu lui nr. 17/2012) privind evaluarea impactului anumitor
proiecte publice și private asupra mediului și Ordinul nr. 135/76/84/1284 din 10 februarie 2010 privind
aprobarea Metodologiei de aplicare a evaluării impactului asupra mediului pentru proiecte publice și
private (http://www.mmediu.ro/ ).
Introducerea legislației privind protecția mediului în Egipt, în 1994, a fost un reper major ce a
susținut norme de mediu clare, etice și practice. Legea a fost văzută ca un mult așteptat instrument de
salvare a condițiilor de mediu dezastruoase. Cea mai mare parte a legii s-a axat pe evaluarea impactului
asupra mediului ca un instrument viabil de dezvoltare durabilă. Noile proiecte sunt obligate să efectueze o
evaluare a impactului asupra mediului înaintea începerii lucrărilor de construcție. În cadrul Agenției de
Mediu (Egyptian Environmental Affairs Agency – EEAA) a fost format un departament de evaluare a
impactului asupra mediului. Obiectivul principal al departamentului este de a stabilii bazele practicii de
EIM aduce noi politici și strategii de dezvoltare a EIM, de asemenea este responsabil de evaluarea
declarațiilor de impact prezentate de dezvoltatori. Introducerea Evaluării Impactului asupra Mediului în
Egipt a fost relativ târzie, în comparație cu alte țări din regiune. Experiența locală în acest domeniu este
încă în faza incipientă și se confruntă cu o varietate de constrângeri (Wood și Ahmed, 2002).
Uniunea Europeană (UE) este o comunitate de state care aspiră către integr are politică și
economică și către stabilitate. Politica de mediu europeană a fost adoptată în cadrul Consiliului European
de la Paris din 1972, unde (în urma primei conferințe ONU privind mediul) șefii de stat sau de guvern
europeni au declarat că este nevoie de o politică comunitară de mediu de însoțire a expansiunii economice
și au solicitat un program de acțiune. Aceasta s-a concretizat prin mai multe Programe de Acțiune,
primele două fiind programe de patru ani iar următoarele, programe cincinale. Încă din primul Program de
Acțiune se prevedea că ,,în toate procesele de proiectare și de decizie, trebuie avute în vedere, într-o fază

23
cât mai timpurie posibil, efectele asupra mediului”. În cel de al doilea Program de Acțiune, Consiliul
Europei prevede necesitatea elaborării unei proceduri de EIM. În această perioadă, respectiv până în anul
1985, s-au petrecut numeroase transformări în legislația cu privire la mediu, în special referitor la
limitarea poluării prin stabilirea unor standarde minime. Astfel, s-au adoptat directive pentru
managementul deșeurilor, pentru limitarea zgomotelor, pentru protecția factorilor de mediu apă și aer și
pentru conservarea naturii.
Anul 1987 a fost declarat Anul European al Mediului. În același an, protecția mediului a fost
introdusă oficial ca titlu special în Actul European Unic (tratatul de baza al uniunii). Apoi, în 1993, în
Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht, mediul devine un obiectiv principal al politicii UE. Apare
acum conceptul de ,,creștere durabilă și neinflaționista cu respectarea mediului”, iar în activitatea
Comisiei se adopta principiul precauției cu privire la mediu.
La 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam (a fost adoptat de șefii de stat și de
guvern ai Uniunii Europene la 16-17 iulie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997) care introduce principiul
dezvoltării durabile ca obiectiv, și protecția mediului la un nivel ridicat, ca prioritate a Uniunii. Acest
tratat a stabilit obligația de integrare a protecției mediului în cadrul tuturor politicilor sectoriale ale UE, în
vederea promovării dezvoltării durabile.
Al cincilea și al șaselea Program de Acțiune s-au focalizat pe dezvoltarea durabilă și protecția
mediului.
Pe parcursul primelor patru programe de acțiune, UE a stabilit câteva princpii fundamentale
cărora trebuie să li se subordoneze toate măsurile în domeniul politicii de mediu. Iată cele mai cunoscute
dintre acestea.
Principiul „poluatorul plătește” este pus în aplicare prin intermediul Directivei privind
răspunderea pentru mediul înconjurător (DRM), care vizează prevenirea sau remedierea daunelor aduse
mediului (și anume, speciilor și habitatelor naturale protejate, apei și solului). Operatorii care desfășoară
anumite activități profesionale, precum transportul de substanțe periculoas e sau activități care presupun
evacuări în apă, trebuie să ia măsuri preventive în cazul unei amenințări iminente la adresa mediului.
Dacă s-au produs deja pagube, operatorii sunt obligați să adopte măsurile adecvate pentru remedierea
acestora și să suport e cheltuielile aferente. Domeniul de aplicare al directivei a fost extins de trei ori
pentru a include gestionarea deșeurilor extractive, funcționarea siturilor geologice de stocare și, respectiv,
siguranța activităților petroliere și gaziere offshore.
A preveni este mai important decât a vindeca. Cel de-al doilea principiu, adoptat în mod explicit
de către UE, este acela că ,,este mai bine să previi decât să vindeci” efectele negative ale poluării asupra
mediului. Principiul spune că atunci când datele științifice și tehnice disponibile nu permit o evaluare

24
completă a riscurilor, se va acționa cu precauție în luarea deciziei astfel încât să se asigure un nivel ridicat
de protecție a mediului, a sănătății oamenilor, animalelor și plantelor.
Măsurile de protecție a mediului trebuiesc luate la nivelul adecvat, ținând seama de tipul de
poluare, de acțiunile necesare și de zona geografică adecvată. Cel mai util este ca deciziile de acțiune să
fie luate de către autoritățile care sunt cele mai apropiate de persoanele afectate prin acțiunea respectivă.
În schimb, politicile trebuie coordonate la un nivel mai înalt, acesta ar fi rolul Uniunii.
Este mai eficient să dezvolți politici care să se adreseze cauzelor poluării decât să se adreseze
găsirii de soluții pentru efectele provocate.
Protecția mediului este o problemă de educație. Întrucât protecția mediului constituie o
responsabilitate pentru fiecare, este necesar să se întreprindă acțiuni educaționale în acest sens pentru
toate categoriile de vârstă.
După mulți ani de deliberări, în martie 1985 Consiliul de Mediu al Comunității Europene a
aprobat Directiva 85/337/EEC care a intrat oficial în vigoare la 27 iunie 1985. Aceasta este cunoscută sub
denumirea ,,Directiva EIM”, iar titlul sau original era ,,Directiv a privind Evaluarea Efectelor Anumitor
Proiecte Publice și Private asupra Mediului”. Scopul directivei este de a lua în considerare atât efectele
directe cât și cele indirecte ale unui proiect asupra urmatarilor factori: populația umană, flora și fauna;
solul, apa, aerul, clima și peisajul; interacțiunile dintre factorii menționați la cele două puncte anterioare;
bunurile materiale și moștenirea culturală.
Directiva 85/337/EEC a fost implementată de cele 12 state membre începând din iulie 1988.
Implementare a ei a fost evaluată în 1993 de către Centrul EIM al Universității din Manchester. Acest
studiu a evidențiat marea varietate a modurilor de implementare a EIM în diferite state membre. De
exemplu, numărul Comunicărilor de Impact asupra Mediului (CIM) elabo rate anual în Irlanda și
Portugalia era de circa 80, în timp ce în Franța erau între 5000 -8000. De asemenea, calitatea
documentelor era extrem de variată și s-a dovedit că majoritatea CIM aveau o calitate nesatisfăcătoare. Ca
urmare, Comisia Europeană a propus în ianuarie 1996 îmbunătățirea Directivei 85/337/EEC în principal
prin modificări sau adăugiri la Anexele I și II.
Ca urmare, Directiva 85/337/EEC a fost modificată în 1997 prin Directiva 97/11/EC. Această
Directivă prevede printre altele necesitatea introducerii unei etape distincte de încadrare a proiectelor în
procedurile naționale de EIM. Conform acestei directive, EIM este o procedură legislativă care trebuie
aplicată pentru evaluarea efectelor asupra mediului pentru proiectele private dar și pentru planuri,
programe și politici care pot avea efecte asupra mediului.
În prezent, pentru a ajuta autoritățile statelor membre și dezvoltatorii să gestioneze cu mai multă
ușurință consecințele pe care proiectele de construcție le au asupra mediului, Comisi a a reunit toată
legislația UE existentă care reglementează evaluarea impactului asupra mediului. Directiva inițială

25
privind evaluarea impactului asupra mediului (Directiva 85/337/EEC) și cele trei revizuiri ulterioare ale
acesteia (din 1997, 2003 și 2009 ) au fost reunite pentru a crea o versiune mai compactă, clar tradusă și
mai ușor de folosit.
Parlamentul European și Consiliul au adoptat Directiva EIA codificată la 13 decembrie 2011, iar
textul acesteia a fost publicat la 28 ianuarie 2012 ca Directiva 2011/92/UE. Obiectivul Directivei EIA este
de a asigura faptul că proiectele care pot avea un efect semnificativ asupra mediului sunt evaluate în mod
adecvat înainte de a fi aprobate. Prin urmare, înainte de luarea oricărei decizii de a permite realizarea unui
astfel de proiect, posibilele sale efecte asupra mediului sunt identificate și evaluate. Dezvoltatorii pot
modifica apoi proiectele pentru a reduce la minimum impactul lor negativ, înainte ca acesta să se producă
efectiv, sau autoritățile competente pot include în aprobarea proiectului măsuri de atenuare.
Directiva asigură o participare din timp a publicului la procedurile de adoptare a deciziilor legate
de mediu. În cursul perioadei de evaluare a proiectului, membrii publicului interesat trebuie să fie
informați și să poată face observații cu privire la propunerile dezvoltatorilor, permițând astfel autorităților
competente și dezvoltatorilor să ia decizii în cunoștință de cauză (http://ec.europa.eu/ ).
Prima lege a protecției mediului din România a fost legea 9/1973 apărută imediat după
Conferința de la Stockholm (1972), ca urmare a semnării de către România a ,,Declarației de la
Stockholm”, prin care se cere guvernelor să-și concretizeze politicile în materie de mediu înconjurător și
să le coordoneze cu celelalte obiective fundamentale, în special cu dezvoltarea. Aceasta era o lege cadru
care prevedea necesitatea și importanța protecției calității mediului, fără a include cerințe explicite pentru
evaluarea impactului asupra mediului în sensul actual. Multe articole ale legii menționau că realizarea
oricărui proiect trebuie să se facă cu protejarea calității factorilor de mediu și cu păstrarea unei bune
calități a mediului înconjurător. Nu a existat o metodologie de evaluare a proiectelor din acest punct de
vedere și nici prevederi exprese cu privire la încorporarea considerentelor ecologice în procesul de luare a
deciziei. S-au instituit autorități de mediu care erau responsabile pentru monitorizarea stării mediului; ele
erau de asemenea autorizate să oprească activitatea oricărui obiectiv industrial cu efecte negative asupra
mediului. În realitate însă, obiectivele economice, respectiv dezvoltarea prin industrializare rapidă
(forțată) primau întotdeauna în luarea decizii lor și astfel multe obiective industriale mari, cu impacturi
puternice și binecunoscute asupra mediului (ex: negrul de fum la Copșa Mică, Vâscoză la Suceava,
carierele din Călimani, Roșia Poieni) își desfășurau activitatea relativ nestingerite.
S-au organi zat cercetări ale diferitelor institute de cercetare, privind efectele negative pe care
obiectivele industriale le aveau asupra oamenilor și asupra mediului înconjurător. Din nefericire, astfel de
cercetări erau rareori luate în considerare în procesul de luare a deciziilor. În plus, foarte puține din aceste
rezultate erau comunicate publicului larg. Cu toate acestea, unele proceduri de evaluare a impactului
diferitelor proiecte au fost prezente în activitatea de până în 1989, chiar dacă un au avut acest nume (EIM)

26
și erau altfel structurate. Astfel de exemple sunt o serie de studii de amplasament (a unor obiective
economice), studii de dispersie a poluanților în atmosfera, studii de hidrochimie, studii de supraveghere a
calității factorilor de mediu: apă, aer, sol, studii de impact al utilizării pesticidelor, studii de evoluție a
nivelului radioactivității, studii privind impactul poluării asupra stării de sănătate.
Pe lângă Legea mediului 9/197352, care a stat la baza activităților în domeniul mediului până în
anul 1989, aceasta a fost completată cu alte câteva legi specifice, hotărâri ale guvernului ( Hotărâri ale
Consiliului de Miniștri) sau ordine ministeriale care au legiferat activitatea în domeniul mediului în acea
perioadă.
După 1990, reglementările apărute au purtat amprenta convențiilor internaționale semnate de
România, influenței UNEP (United Nations Environmental Programme) și influenței unor instituții ca
Banca Mondială sau alte organizații donatoare de fonduri care includ și cerințe ecologice. Acordul de
asociere la UE a României – care stabilește clauzele pentru eventuala aderare la UE – este principalul
factor determinant în crearea noii politici și legislației de mediu.
Între 1990 -1995, au fost revăzute principalele reglementări anterioare în politica de mediu și au
fost elaborate câteva noi hotărâri, printre care încă de la început se evidențiază Decizia Departamentului
Mediului din Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului (MAPPM) nr. 113/1990, care introduce
pentru prima dată în Rom ânia necesitatea EIM. Decizia stabilește ca toate obiectivele de investiție și
activitățile noi, precum și documentațiile de extindere și dezvoltare a activităților existente trebuie să se
facă numai cu avizul de mediu. Acest aviz se acordă în baza unui studiu sau a unei analize de impact
supra mediului a activității ori a obiectivului ce urmează a fi realizat. Decizia stabilește și conținutul cadru
al documentațiilor pentru obținerea acordului de mediu, și desigur conținutul minimal al evaluării
impactului asupra mediului.
Această decizie a fost urmată de alte câteva ordine ale MAPPM, care au cuprins cerințele EIM și
le-au reglementat: Ordinul nr. 170/1990 al MAPPM, cuprinzând îndrumări cu privire la procedura de
emitere a acordului de mediu; Ordinul nr. 437/1991 al MAPPM privind reglementări pentru obținerea
autorizației de mediu; Ordinul nr. 619/1992 al MAPPM pentru aprobarea normelor metodologice privind
procedura de elaborare și conținutul minim al studiilor de impact asupra mediului; Ordinul nr. 383/199 3
al MAPPM privind aprobarea regulamentului de organizare și funcționare pentru Agențiile de Protecția
Mediului; Ordinul nr. 462/1993 al MAPPM pentru aprobarea condițiilor tehnice privind protecția
atmosferei și a normelor metodologice privind determinarea emisiilor de poluanți atmosferici produși de
surse staționare; Decizia nr. 116/1993 a Departamentului Mediului din MAPPM privind aprobarea
normelor metodologice pentru activitatea de control în domeniul protecției mediului.

52 Legea nr. 9/1973 publicată in Monitorul Oficial

27
O reglementare cuprinzătoare a activității de EIM în România se realizează însă după apariția
legii cadru pentru protecția mediului, Legea 137/1995 (Oros, 2006), această lege va fi prezentată însă pe
larg puțin mai târziu.

1.3. Metode si tehnici de evaluare a impactului de mediu.
Derularea generală a studiilor de evaluare a impacturilor se derulează de obicei în cel puțin trei
faze: diagnosticarea stării actuale a calității mediului în contextul unei dezvoltări socio -economice
programate și planificate; evaluarea impacturilor antro pice asupra componentelor de mediu generate de
către un proiect antropic; elaborarea unor măsuri de diminuare a efectelor impacturilor și încadrarea lor în
politici de gestiune integrată a mediului în perspectiva dezvoltării durabile (Arts, 1998).
Metodele standard de evaluare au fost în principal orientate spre dimensiunea tehnică,
economică și financiară a proiectelor antropice. Consecințele unei astfel de abordări au fost considerate
adesea explicite și precise fără a mai menționa motivațiile ei cultural e și tehnice. Consecințele asupra
mediului sunt greu de estimat datorită complexității sistemului analizat și sunt adesea greu de cuantificat
din cauză că sunt, în mod intrisec, calitative și vagi. În plus, evaluarea proiectului aproape întotdeauna a
însem nat evaluare economică, în timp ce efectele asupra mediului sunt mai greu de cuantificat și
transformat în unități monetare care sunt mai ușor de apreciat.
În momentul de față există numeroase metodologii de evaluare a impactului asupra mediului,
aceste metodologii au la bază numeroase și variate metode și tehnici care provin din mai multe discipline
științifice. Din punct de vedere conceptual metodele se diferențiază de tehnici.
Metodele vizează diferite componente în evaluare (identificarea, descrierea și compararea
impacturilor prin utilizarea nivelelor scalare, a ponderii acestora) și sprijină colectarea și clasificarea
datelor despre impactul asupra mediului.
Tehnicile sunt căi de lucru care oferă, prelucrează date care pot fi utilizate de către metode. O
metodă poate utiliza una sau mai multe tehnici. În România, tehnicile de evaluare depind în mare măsură
de datele și informațiile oficiale oferite de către instituții. De multe ori legislația facilitează sau impune
procedura de selectare a tehnicilor de evaluare. De obicei, tehnicile tind să varieze mai puțin la utilizare
decât metodele.
Una dintre tehnicile larg aplicate este tehnica Delphi (Muntean, 2005) care ia în considerare
opinia experților față de implementarea unui proiect de dezvoltare și evalu area impactului produs de
acesta asupra componentelor de mediu. Consultarea experților se face de către persoana autorizată să
realizeze studii de EIM cu scopul de a obține informații relevante și independente despre proiectul supus
procedurii de evaluare. Rezultatele acestei tehnici depind de alegerea experților, de tipul chestionarelor
utilizate, de profesionalitatea și obiectivitatea comisiei de control.

28
Rojanschi și Bran (2002) menționează și alte tehnici importante în procedura de EIM cum ar fi:
tehnic a modelării structurale interpretative, tehnica arborelui de funcționare, tehnica arborescentelor
interogative, etc.
Orice activitate/procedură de evaluare a impactului uman poate utiliza mai multe tehnici, iar
aplicarea metodelor este controlată de o serie de legi, reguli și regulamente în vigoare.
În practică există o diversitate de metode de evaluare a impactului asupra mediului. Acest aspect
este dictat de scopul studiilor de impact, de legislația care încadrează aceste studii și de
componența/compe tența echipelor de evaluare.
Alegerea tehnicilor sau metodelor de evaluare depinde de: timpul și resursele logistice și
financiare existente, scopurile evaluării, criteriile de evaluare, echipa de evaluare și componența ei.
Uneori evaluarea poate fi redusă doar la discuții ad hoc și nu utilizează nici o altă tehnică sau
metodă. Deoarece mediul, societatea și economia sunt în schimbare permanentă, metodele valabile într-o
anumită perioadă își pot pierde din importanță mai târziu sau într-o altă situație (context). Ca atare, situații
reale aparent similare pot fi evaluate diferit sau metodele de evaluare a lor pot fi diferite.
Metodele cele mai utilizate în evaluarea impactului asupra mediului sunt:
Metodele ad hoc au fost primele utilizate și sunt considerate nesofisticate deoarece oferă o
minimă ghidare pentru evaluator. Ele se limitează la sugerarea arealelor de manifestare a impacturilor
potențiale deși o parte de impacturi pot fi omise, ceea ce le limitează din valoare. Aceste metode sunt
utilizate în primele etape ale cercetării la teren și furnizează o serie de informații directe și indirecte
asupra problemelor de mediu.
Listele de control reprezintă niște liste de problematici (uneori sub formă de întrebări) care se
doresc a nu scăpa din vedere nici unul dintre aspectele care ar putea produce efecte potențial
semnificative. Elaboratorul studiului de impact va urmări una sau mai multe asemenea liste și se va
asigura că un va scăpa din vedere nici unul dintre aspectele necesare în procesul de evaluare. Aces te liste
cuprind acele caracteristici ale investiției propuse, care pot da naștere unor impacturi semnificative.
Listele de control pot fi generale (pentru toate tipurile de proiecte și/sau tipurile de mediu);
generice (relative la o anumită clasă de proie cte sau un anumit tip de mediu) sau specifice (pentru un
anumit proiect sau pentru un mediu anume). Listele de control pot fi însoțite de note explicative sau de
instrucțiuni de utilizare (Oros, 2006).
Ele permit identificarea și menționarea listei impactu rilor, dar și evaluarea naturii și caracterului
impacturilor: advers/benefic, semnificativ/nesemnificativ, pe termen scurt/lung, etc.
În literatură se evidențiază cinci tipuri principale de liste de control (Lazăr și Faur, 2011): liste
de control simple, liste de control descriptive, chestionare, liste de control de scară, liste de control de
pondere.

29
Listele de control sunt importante deoarece permit ordonarea ideilor, facilitează culegerea de
date și informații și permit vizualizarea acestora astfel că impactul poate fi localizat mai bine. Listele de
control simple au fost utilizate pe scară largă în primii ani ai studiilor de EIM, și reprezintă încă o
abordare valabilă pentru sistematizarea unui studiu de impact supra mediului (Canter, 1999). În general,
listele de control simple descriu impacturile și dau o serie de măsurători și predicții în timp ce listele de
control mai sofisticate aplică tehinici de măsurare și scalare a impacturilor (Muntean, 2005).
Un exemplu de evaluare sintetică a impactului cu ajutorul unei liste de control a luat în
considerare o serie de criterii de evaluare a semnificației (posibile) a impacturilor în Culoarul Târnavei
Mari (Tabelul 1.1). Aceste criterii vizează impacturile propriu -zise, afectarea mediului, politică de mediu
cea mai adecvată, consultarea și participarea publică, incertitudinea, managementul mediului și acțiunile
de reconversie teritorială.
Metoda de evaluare a semnificației impacturilor a vizat acordarea unor note de evaluare a căror
valoare a fost stabilită astfel: răspunsurile de tip A (Da) = 2; răspunsurile de tip B (Nu) = 1; răspunsurile
de tip C (Un este cazul/neaplicabil) = 0. Scara de evaluare a impactului are valori cuprinse între 1 și 60.
Numărul mare de răspunsuri pozitive sunt materializate într-un sector final de evaluare pozitiv ceea ce
indică existența unui impact semnificativ (negativ) asupa componentelor de mediu din localitățile Mediaș,
Sighișoara, Dumbrăveni și Copșa Mică sau la nivelul întregului culoar. Un scor environmental negativ
indică existența unui impact mai puțin semnificativ (pozitiv) sub aspectul intensității, magnitudinii și
efectelor.
Acest tip de listă de control face trecerea către metodele matriceale de evaluare a impactului
environmental și este orientată către susținerea proces ului de luare a deciziei care vizează implementarea
unei politici environmentale locale și regionale.
Metodele de suprapunere a hărților tematice au apărut în anii’60, sunt derivate din planificarea
teritorială și arhitectura peisajului, se bazează pe elaborarea și suprapunerea de hărți tematice care
reprezintă caracterele ambienale și elementele de sensibilitate și criticitate ce caracterizează un anumit
mediu teritorial. Hărțile tematice permit – prin suprapunere și comparare – realizarea unei imagini
compozite asupra locurilor și rutelor de producere a impacturilor.
Astfel de analize sunt realizate prin reprezentări cartografice pe diferite teme și suprapunerea lor
succesivă. Reprezentarea prin metoda suprapunerii hărților tematice este dată în Figura 1.1. Acest tip de
metodă este foarte utilă în analiză preliminară a impacturilor antropice și a efectelor lor asupra mediului
deoarece oferă date ușor de vizualizat și interpretat de către comisiile de încadrare sau identificare a
impacturilor.
Matricile pot fi utilizate pentru identificarea, studierea sistematică, vizualizarea și evaluarea
majorității impacturilor asupra mediului. O matrice simplă este o combinare a două liste de control: una

30
descrie impacturile potențiale sau existente asupra activității/proiectului antropic (distribuite pe coloane)
iar cealaltă cuprinde condițiile de mediu sau socio -economice care pot fi afectate de aceste impacturi
(distribuite pe rânduri). ,,Matricile simple pot merge dincolo de acțiunea de identificare și de ordonare a
impacturilor iar matricile mai complexe pot conduce la identificarea impacturilor indirecte” (Barrow,
1997, citat de Muntean, 2005).
Una dintre cele mai ieftine, rapide și bine testate matrici este cea a lui Leopold (Leopold matrix).
Prin această matrice se face legătura între factorii de mediu și activitățile antropice și se asigură
utilizatorul că nici un tip de impact nu a fost omis. Matricea Leopold încrucișează 88 de componente
ambientale (linii) cu 100 acțiuni elementare (coloane), cu un total de 8800 celule cu impact potențial.
Impactul prognozat este marcat în celula respectivă, prin înscrierea datelor referitoare la intensitatea și
importanța impactului, în funcție de scări numerice dimensionate uniform.
Modul de completare a unei astfel de matrici este, după cum urmează: se identifică toate
activitățile antropice care pot afecta mediul (coloane); se plasează o bară în fiecare căsuță a matricei din
coloanele identificate la punctul 1; în partea de sus a căsuței se plasează un număr situat în domeniul 1-
10, care indică magnitudinea impactului (10 reprezintă magnitudinea cea mai ridicată, iar 1 cea mai
redusă). Înaintea fiecărui număr se notează tipul impactului: pozitiv – semnul ,,+”, semnalând un impact
pozitiv; negativ – semnul ,,-“, semn alând un impact negativ; în colțul din stânga al fiecărei căsuțe se
plasează un număr de la 1 la 10 care indică importanța impactului (regional, local, etc.).
Această distincție, între magnitudine și importanță este vitală: un impact ar putea fi mare, dar
nesemnificativ, sau mic, dar semnificativ. Spre exemplu, din punct de vedere ecologic, asfaltând peste un
teren agricol mare intens cultivat poate fi destul de nesemnificativ în comparație cu distrugerea chiar și a
unei mici părți a unei zone protejate (Glasson și colab., 2005).
Interpretarea matricei se bazează pe experiența profesională a specialiștilor în evaluarea
impactului, pe baza însumării notelor, în cazul unui studiu de impact, pentru fiecare variantă propusă de
proiect se completează câte o matri ce analizându -se influenta pe care o poate avea asupra mediului, astfel
încât să se poată lua o decizie.
Metodele multicriteriale identifică atributele particulare ale opțiunilor de dezvoltare antropică,
evaluează și compară diferitele alternative de dezvo ltare ale unei acivitati antropice. Ele depind de opinia
subiectivă a experților și evaluatorilor și de obicei sunt combinate cu alte tipuri de metode.
Metodele de analiză în rețea (diagrame -rețea, matrici etapizate, diagrame -sistem, grafuri și rețele
lineare) sunt bazate pe rețele de tip cauză -efect (analiza rețelelor). Majoritatea sunt metode hibrid
rezultate din combinarea rețelelor cu matricile de evaluare. Metoda rețelelor a fost dezvoltată pentru
tratarea explicită a impacturilor care pot rezulta dintr-un impact inițial, ca impacturi secundare, terțiare și
de ordine superioare.

31
O rețea folosește matrici multiple pentru a cuantifica interacțiunile temporale dintre impacturi și
pentru a arăta întreaga dimensiune a impacturilor potențiale. Dintre metodele menționate amintim rețeaua
Sorenson (o matrice etapizată) care este considerată o rețea causa -condiție -efect (Erickson, 1994, citat de
Muntean, 2005).
Sorensen (1971) a dezvoltat o rețea pentru una dintre multiplele utilizări ale terenurilor din
zonele de coastă, făcând posibilă urmărirea efectelor secundare și ulterioare ale acțiunilor asupra
componentelor mediului. Rețelele de acest tip sunt cunoscute ca rețele Sorensen.
La începutul unei analize de impact se impune identificarea și organizarea impacturi lor
potențiale într-un mod sistematic.
Metodele sau tehnicile utilizate pentru identificarea impacturilor și selectarea celor semnificative
trebuie să îndeplinească simultan două condiții: să fie complete în sensul că trebuie să identifice la modul
exhaust iv toate impacturile posibile, dar să fie focalizate totuși pe domeniile mai importante și sa
evidențieze, astfel, impacturile cu efecte semnificative.
Vom discuta pe scurt în continuare listele de control, matricile de impact, rețelele de impact,
acestea fiind cele mai commune și mai utilizate în procesul de evaluare a impactului asupra mediului.
Listele de control sunt utile în principal datorită unui anumit grad de standardizare și datorită
faptului că pot fi considerate complete și suficiente pentru a cuprinde totalitatea impacturilor care
trebuiesc evaluate. În plus, utilizarea listelor de control ajută la o mai bună ordonare a ideilor și
problemelor abordate, la o mai bună organizare în culegerea datelor și informațiilor și o bună vizualizare
a rezulta telor. Ele pot fi utile în special pentru personalul lipsit de experiență sau care nu este sufficient
familiarizat cu tipul de proiect sau cu tipul de mediu în discuție. Există însă pericolul ca acest tip de
instrument să fie utilizat în mod mecanic, fără a face conexiunile cu procesul real pentru care au fost
gândite. Din acest motiv, este foarte important ca listele de control să fie însoțite de note explicative atent
redactate, iar acestea să fie bine studiate de utilizatori (Oros, 2006). Listele de control sunt liste standard
care prezintă o imagine de ansamblu asupra categoriei de impacturi associate unui tip particular de
proiect.
Deși listele de verificare promovează gândirea sistemică asupra domeniului posibil al
impacturilor și permit un rezumat concis al efectelor, acestea sunt deseori generale și incomplete: nu arată
interacțiunile dintre două sau mai multe efecte; nu se poate face nici o estimare privind probabilitatea de
apariție a impacturilor; datorită naturii subiective a estimărilor, adesea listele de verificare nu sunt
completate identic de către cercetători diferiți; identificarea efectelor este calitativă și subiectivă.
Matricile de impact îmbină folosirea încrucișata a două liste de control, de obicei, una referitoare
la caracteristicile proiectului și cealaltă referitoare la caracteristicile mediului înconjurător. Matricea apare
sub forma unui tabel în care pe una din axe se trec componentele și caracteristicile mediului care ar putea

32
fi afectate de proiect, iar pe cealaltă axă se trec caracteristicile privind activitățile prevăzute în proiect.
Cea mai dificilă sarcină este aceea a estimării cantitative a efectelor. Estimarea se poate face fie numai
calitativ sau/și cantitativ. De multe ori, având în vedere noutatea problemelor, lipsa unor date anterioare
sau similare, natura extrem de diversa a efectelor, complexitatea și multitudinea interacțiunilor,
incertitudinile in cazul unor acțiuni, se poate realiza doar o estimare calitativa.
Limitele teoretice și practice ale matricelor sunt, după cum urmează: se concentrează pe
impacturile directe luând în considerare două aspecte: factorul cauză al impactului și componenta țintă a
mediului afectată de către acel factor; nu pot viza aspectele cumulative ale impacturilor. În matricele de
tip Leopol d impacturile sunt întotdeauna identificate printr -o serie de legături distincte, în ambele direcții,
între activitățile desfășurate și componentele mediului. În realitate însă, trăsăturile caracteristice ale
mediului pot fi afectate într-un mod cumulativ printr -un număr de impacturi diferite ce apar pe căi
diferite; matricea de impact ne ceea ce ar trebui investigat, dar nu ne arata și cum trebuie facută această
investigare a impacturilor importante , de accea, folosirea lor de către persoane neexperimen tate ar putea
avea un caracter mecanic. una dintre limitările matricei este aceea un de faptul receptorii fi afectați
prin intermediul multor căi de către mai multe elemente ale investiției în același timp, de accea matricea
poate scăpa din vedere efectele cumulative sau asociate și poate omite unele din impacturile importante.
Matricea poate fi realizată numai după ce toate interacțiunile probabile dintre activitatea propusă
și componentele mediului au fost identificate. Matricea este un rezumat vizual folositor și ușor de înțeles.
Așa numitele „retele” pot facilita identificarea și utilizarea EIM a diferitelor căi de producere a
impacturilor și implicațiilor acestora asupra caracteristicilor mediului. Majoritatea sunt metode hibrid
rezultate din combinarea rețelelor cu matricile de evaluare.
Avantajele rețelelor de impact sunt, după cum urmează: evidențiază, în mod mai sistematic
decât matricile, efectele secundare sau indirecte; existenta unor relatii multiple sau de concomitenta a
cauzelor și cumularea efectelor, ținând seama si de dimensiunea; cuantifică interacțiunile temporale
dintre impacturi; arată întreaga dimensiune a impacturilor potențiale; identificarea rapidă a problemelor
asupra cărora, dacă se acționează, se obține o îmbunătăț ire implicită în starea altor aspecte de mediu
(Rojanschi și colab., 2008).
Ca dezavantaje pentru folosirea rețelelor de EIM putem reține următoarele: pentru fi suficient
de complet, sistemul de rețea ar putea să necesite includerea unui număr foarte mare de variabile de
relații funcționale, astfel el ar deveni extrem de complex si dificil de utilizat; identificarea mai bună a
complexității subsistemelor de mediu prin care se face transmiterea impacturilor nu ușurează utilizarea
sistemului; utilizator ii rezultatelor unei analize de tip rețea ar putea să le accepte mai greu din cauză că
procesul nu este ușor inteligibil; dificultatea vizualizării tuturor legăturilor, ca urmare numărului mare de
probleme analizate (Rojanschi și colab., 2008).

33
Evaluarea impactului asupra mediului este parte integrată din procedura de emitere/respingere a
acordului de mediu. EIM este o procedură prin care se evaluează impactul asupra mediului și prin care
potențialele efecte negative asupra mediului sunt diminuate sau eliminate, dacă este posibil. EIM
reprezintă un proces organizat de culegere a informațiilor utilizate pentru a identifica și înțelege efectele
proiectelor propuse asupra mediului înconjurător (aer, apă, sol, faună, vegetație, etc.), cât și asupra
mediului social și economic al populației potențial afectate. Identificarea și luarea în considerare a
efectelor asupra mediului ale unui proiect/investiție încă din primele etape ale planificării acestuia conduc
la evaluarea din timp a posibilelor efecte negative asupra mediului. Astfel, se pot stabili măsuri de
minimizare a acestor efecte înainte de a deveni ireversibile (Breabăn, 2009).
Procesul de Evaluarea Impactului asupra Mediului (EIM) este legat de reglementarea
activităților cu impact semnificativ asupra mediului și se realizează în baza legislației naționale de mediu
care transpune prevederile legislației comunitare în domeniu (Manual EIA – ANPM;
http://www.anpm.ro/).
În această secțiune prezentăm principalele acte normative care reglementează în România
problematica EIM așa cum apare în legislația românească de mediu începând cu apariția primei legi
pentru protecția mediului de după 1989, cu completările succesive prin ordonanț e de urgență și cu
Ordonanț a de Urgență 195/2005 care înlocuiește legea protecți ei mediului, precum și cu actele normative
actuale care reglementează procesul de EIM. Întrucât Ordonanț a de Urgență 195/2005 preia și
sistematizează practic prevederile actelor normative cadru anterioare, cu mici modificări, aceasta nu va
face obiectul unei prezentă ri speciale. Micile modificări aduse prin această ordonanță le vom include pe
parcurs acolo unde își produc efectele, corect ând în acest fel eventualele neconcordanțe, fără a le specifica
în mod expres.

34
Capitolul II
Proceduri prealabile privind investițiile in exploată ri miniere

2.1. Proceduri topografice.
Exploarările miniere la zi se caracterizează printr -o mare extindere a fronturilor de lucru și prin
capacități mari de producție, datorită gradului înalt de mecanizare a operațiilor de dezvelire și extragere a
substanței minerale utile. Lucrările topografice trebuie adaptate la specificul procesului de producție, care
se desfășoară la zi, în orice condiții climatice și într-un ritm intens.
Ridicarea topografică a incintelor miniere nu diferă prea mult față de ridicările obișnuite, decât
prin natura obiectelor ridicate și scările necesare care sunt de obicei 1:2.000 – 1:500, pentru planurile de
ansamblu. Conținutul planu rilor miniere de suprafață se caracterizează prin detaliile ce se reprezintă
potrivit dimensiunilor și formei pe care o au în teren, la scara respectivă, dacă acest lucru este posibil, sau
în caz contrar, prin semne convenționale. Pe planuri trebuie să apară toate punctele de triangulație, de
drumuiri, reperele și mărcile de nivelment încastrate în fundații, precum și punctele care au folosit la
ridicarea detaliilor. De asemenea se reprezintă toate clădirile, numereotate pe grupuri de procese
tehnologice. Pe planurile la scara 1:2.000 și mai mari se indică și numărul de etaje, rețelele de alimentare
cu apă, canalizare, de telecomunicații, liniile aeriene precum și stâlpii izolați. De asemenea trebuie să
apară toate construcțiile hidrotehnice, căile ferate normale si înguste, funicularele, pasajele de nivel,
viaductele, instalațiile de semnalizare, drumurile, spațiile verzi, formele de relief, hidrografia, elementele
de sol și vegetație și toate lucrările miniere de la suprafață.
Dacă pe teren există puncte ale triangulației geodezice superioare acestea vor fi utilizate prin
îndesirea lor cu puncte de ordinul IV și V. Când numărul, poziția și depărtarea punctelor de ordin superior
nu sunt suficiente pentru crearea unei rețele de ordin IV și V, ele se vor îngloba într-o rețea de triangulație
topografică locală. Când nu există nici un punct superior de suprafață, se va crea o rețea de triangulație
locală.
Osatura trebuie să îmbrace în întregime terenul de ridicat, deci tipul rețelei va fi funcție de forma
perimetrului terenului respectiv. Punctele se amplasează în exteriorul suprafeței active, pentru a se asigura
stabilitatea lor pentru a se asigura stabilitatea lor in toate fazele exploatării. Cele mai frecvente tipuri de
rețele sunt lanțuri de triunghiuri și patrulatere.

35

Pentru sprijinirea ridicărilor curente, rețeaua de bază se îndesește printr -o serie de puncte
amplasate chiar în interiorul carierei. Îndesirea se face prin metode clasice, cum ar fi interecțiile și
drumuirile, sau prin metode specifice ridicării carierelor, cum sunt rețeaua de pătrate sau triunghiuri și
liniile de profil. Metoda de îndesire aleasă depinde de relieful terenului, dimensiunile, configurația și
adîncimea carierei și de metoda de exploatare aplicată. În anumit e cazuri se folosesc combinații ale
metodelor enumerate.
Densitatea punctelor depinde de scara ridicării. Pentru scara 1:2.000 sunt necesare cel puțin 25
de puncte pe kilometru pătrat, iar pentru scara 1:1.000 cel puțin 100 de puncte. Distanța intre punct e nu va
depășii 300 m pentru scara 1:2.000 , 200m pentru scara 1:1.000 și 100m pentru scara 1:500. Precizia de
determinare a punctelor trebuie să fie cel puțin echivalentă cu precizia grafică, adică cu 0,2 mm la scara
planului.
La îndesirea punctelor prin intersecții trebuie avută în vedere vizibilitatea directă între punctele
de osatură și interiorul carierei, cea ce se poate asigura doar la adăncimi mici sau prin amplasarea
punctelor de osatură la marginea excavației.
Drumurile se execută de-a lungul treptelor și se sprijină pe punctele de osatură. În cazul treptelor
circulare se folosesc drumuiri în circuit închis. Lungimea laturii nu poate depășii 4 km pentru scara
1:5.000 și 0,6 km pentru scara 1:500.
Rețeaua de pătrate poate fi folosită numai pentr u ridicarea primei trepte, cînd suprafața terenului
este plată. Caroiajul poate fi orientat după axele de coordonate x, y sau după direcț ia de înaintare a treptei
. Lungimea laturilor variază între 200m și 50m, în funcție de scara ridicării și viteza de înaintare a
frontului. Pentru ridicarea detaliilor, pătratele mari se subdivid în pătrate mai mici cu laturi de 5 – 20 m.

36
Liniile de profil se folosesc la ridicarea carierelor cu taluz abrupt. La marginea carierei punctele
de osatură se amplasaeză fie sub forma unui poligon închis ABCD fie formând aliniamente paralele. De-a
lungul laturilor AB și CD se bornează o serie de puncte echidistante care formează sistemul de drepte
paralele 0-0, 1-1, ……., 8-8, egal depărtate între ele. Pe aliniamentele paralele I – I și II –II se amplasaeză
punctele 4,…,10 respectiv 4’,…….10’, în așa fel încât treptele 4 – 4’, ……, 10 – 10’ să fie paralele,
echidistante și perpendiculare pe cele două aliniamente de bază.

Cotele punctelor pot fi determinate prin nivelmentul geometric sau trigonometric, în funcț ie de
precizia cerută și scopul urmărit. În general osatura altimetriei este formată de punctele osaturii
planimetrice a căror cote se determină prin nivelment geometric de precizie. La nevoie se pot ampla sa
repere speciale de nivelment în zonele stabile ale suprafeței.
Drumuirile de nivelment geometric, prin care se determină cotele punctelor de îndesire, nu pot
depășii 4 km lungime. Citirile se fac la două orizonturi de viză prin schimbarea înălțimii aparatului, iar
vizele trebuie să fie sub 150 m lungime. Drumuirile de nivelment trigonometric se execută dus-întors,
diferența dintre cele 2 valori obținute trebuie să fie sub 0,03 L in metri ( L este lungimea drumuirii).
Neînchiderea pe cote nu poate fi mai mare de ±20 cm, iar lungimea drumuirii de 1.300 m.
Scopul ridicării detaliilor este calculul și reprezentarea grafică completă și precisă a tuturor
lucrărilor ce se execută în perimerul exploatărilor la zi. Se ridică și se reprezintă prin planuri și secțiuni
relieful și situația suprafeței, marginile superioare și inferioare ale treptelor de dezvelire și de exploatare,
variația înclinării taluzurilor și lațimii bermelor , haldele de steril și depozitele de substanță minerală utilă,
gurile lucrărilor miniere subterane și de exploatare, aflorimentul substanței minerale utile și liniile de
contact cu rocile înconjurătoare, accidentele tectonice etc.
Precizia punctelor de detaliu trebuie să fie de cel puțin 0,5 mm la scara planului. Metodele de
ridicare sunt cele utilizate în ridicările la zi, cu anumite adaptă ri la condițiile de teren.

37
Dacă excavația nu este adâncă, punctele de schimbare de pantă a, b, c,…..e se jalonează. Se
staționează cu teodolitul în punctul M, situat pe dreapta 7 -7 și se măsoară unghiurile dintre puncte aflate
pe direcția M – 3 și celelalte jaloane din carieră. Se măsoară de asemenea, unghiurile de înclinare. Se
măsoară de asemenea unghiurile de înclinare a fiecărei vize. Pozițiile liniei de profil 3 -3 și a punctului
M fiind cunoscute pe plan, pentru determinarea planimetrică a punctelor a, b, c,…..e este suficientă
transpunerea grafică a unghiurilor βi ele se vor găsii la intersecția vizelor cu linia de profil. Cotele
punctelor se determină cu ajutorul distanțelor orizontale Ma, Mb, ….., Me și a unghiurilor de pantă,
pornind de la cota cunoscută a punctului M.
Poziția punctelor de detaliu poate fi determinată și analitic prin intersecția inainte. Pentru linia
de profil 3 -3 intersectările pot fi efectuate din punctele 3 și M cu ajutorul unghiurilor β măsurate și γ
calculate prin diferența orientărilor.
Dacă adâncimea carierei și înclinarea pereților nu permit jalonarea punctelor de schimbare de
pantă, semnalizarea punctelor de profil se poate efectua cu o bilă de oțel legată de o sîrmă. Pentru
ridicarea profilului 7 – 7 se asează câte un troliu de mînă cu sîrmă în punctele A și B. După legarea sîrmei
pe cele două trolii se leagă de sîrmă în dreptul punctului A, o bilă de oțel vopsită în roșu-alb, cu diametru
de circa 10 cm, și i se dă drumul ușor pe taluz în jos. Bila va aluneca pe suprafața taluzului datorită
greutății proprii și va fi menținută pe aliniament cu ajutorul sîrmei. În punctul c de pe linia de profil 4 –
4’ se staționează cu un teodolit și se măsoară unghiurile βi între aliniamentul c – 4’ și pozițiile succesive
ale bilei, înregistrînd în același timp și unghiurile de inclinare a vizelor. Raportarea punctelor pe plan și
calculul cotelor se desfășoară ca în cazul precedent.
La ridicarea carierelor prin linii de profil, unghiurile între vizele și linia de profil nu pot fi sub 30
g. Echidistanța între liniile de profil variază între 50 – 100 m, în funcț ie de precizia cerută și de
configurația carierei.
Înălțimea treptelor și înclinarea taluzului depinde de tipul și dimensiunile excavatoarelor
folosite, de grosimea zăcămîntului, de compoziția petrografică, de umiditatea rocilor, de durata
exploatării, etc. Pentru proiectarea carierei se folosesc unghiurile de taluz stabilite prin instrucțiuni, însă o
dată cu punerea în exploatare a zăcămîntului stabilirea treptelor trebuie urmărită în mod obligatoriu prin
măsurători topografice. Datele furnizate de observațiile efectuate cu ajutorul instrumentelor vor servii la
definitivarea înălțimii și înclinării treptelor.
Observarea stabilității taluzului se execută de-a lungul unor aliniamente perpendiculare pe
direcția treptelor. Ridicările se sprijină pe repere stabile amplasate în afara oricărei deplasări.
Comportarea taluzului se urmăreste prin determinarea deplasării unui număr de puncte
amplasate le distanț a de 5-10m între ele. Componenta orizontală a mișcării se deduce din variaț ia distanței

38
orizontale între puncte pornind de la un punct stabil, iar componenta verticală prin nivelment geometric
sau trigonometric. Vectorul deplasării totale se obține prin însumarea celor două componente.
Stabilitatea taluzului este caracterizată prin dimensiunile prismei cuprinse între suprafaț a fizică
și suprafața de alunecare nulă. Rocile cuprinse în această prismă sunt supuse mișcării. Măsură torile se
repetă periodic. Intervalul de timp între două observații succesive depinde de intensitatea mișcărilor și
variază de la o lună la un an.
Executarea cadastrului minier realizează următoarele obiective: determinarea suprafețelor de
teren, cu sau fară construcții, deținute de unitățile miniere, indiferent de deținătorul acestora;
administrarea și gestionarea corectă a patrimoniului unităților miniere și apărarea drepturilor reale ale
concesionării asupra imobilelor, prin înscrierea acestora în registrele cadastrale și în carțile funciare și
cărțile miniere; asigurarea unei baze juste pentru stabilirea taxelor, impozitelor și redevențelor datorate
statului pentru activitățile miniere de la suprafață și din subteran, conform legislației din domen iul
respectiv; stabilirea zonelor juridic miniere, perimetre de exploatare sau de explorare, prin includerea
terenurilor cu folosință minieră în cadastrul general.
Evidența, programele executive, caietele de sarcini și îndrumarea metodologică a execuției
lucrărilor de cadastru minier este organizată și se centralizează de companiile naționale miniere și alți
prestatori de activități miniere pentru fiecare dintre unitățile miniere pe care le subordonează.
Evidenț a cadastrală minieră se întocmește pe unități administrative, pentru care se întocmesc
anexele cu datele necesare cadastrului general.
La executarea lucrărilor de cadastru minier vor fi folosite toate lucrările de cadastru, geodezie,
topografie și cartografie executate pâna la data respectivă, de tipul: documentații tehnice, dosare cazier
cadastrale, planuri de situație la diferite scări și în diferite etape de dezvoltare a activității miniere, planuri
din etapele de proiectare a obiectivului sau de avizare pe parcursul dezvoltării.
Toate proce durile cadastrului minier trebuie să respecte prevederile legii cadastrului și a
publicității imobiliare nr. 7/1996, modificată și republicată, ale normelor tehnice și regulamentelor
elaborate de ANCPI asigurând astfel posibilitatea integrării datelor cadastrale în cadastrul general.
Executanții lucrărilor de cadastru minier trebuie să fie persoane fizice sau juridice autorizate de
ANCPI, iar lucrarile de cadastru din subteran de persoane autorizate conform regulamentului de
topografie minieră.
Rețeaua geodezica de sprijin, de îndesire și de ridicare se realizează astfel încât să se asigure
densitatea de puncte necesară pentru executarea lucrărilor topocadastrale. Măsurătorile de teren se sprijină
pe puncte din rețeaua geodezică de stat și în funcție de necesități se procedează la înscrierea ei.

39
În perimetrele cu activitate minieră în care sunt aprobate sisteme de referințe proprii, este
obligatorie adoptarea acestora în lucrările geodezice și topo-fotogranetrice, indiferent de executantul
lucrărilor de cadastru minier.
Rețelele de sprijin din perimetrele miniere (triangulații, trilaterații, poligonații de precizie) se
întrețin în sisteme de referință aprobate, în condițiile tehnice de execuție stabilite prin înstrucțiunile aflate
în vigoare.
În configurația rețelei geodezice de îndesire și ridicare se includ cel puțin 4 puncte geodezice din
rețeaua geodezică de sprijin, care să încadreze toate punctele poligonului nou creat.
Punctele rețelelor de sprijin și de ridicare trebuie să satisfacă cerințele precizie stabilite prin
,,normele tehnice pentru introducerea cadastrului general” emise de ANCPI. Aceste puncte se determină
planimetric atât în sistem de Proiecț ie Stereografic ă 1970, cât și în sistemul propriu bazinului minier, iar
altimetric se determină atât în sistemul de referință Marea Neagră 1975, cât și în sistemul de referință
minier.
Materializarea punctelor rețelei geodezice de sprijin și de ridicare se face cu borne din beton
armat standardizate sau omologate ANCPI.
În incintele miniere sau pentru fiecare imobil izolat se plantează minim 3 borne, la distanță de
circa 250-500 m între ele, amplasate în zone de siguranță, în condiții de stabilitate, accesibilitate și
vizibilitate reciprocă între ele luate câte două borne consecutive. Dacă instalațiile din incinta minieră sunt
supuse unui program de urmărire a deplasărilor și a deformațiilor în timp prin metode geodezice, punctele
rețelei de urmărire vor fi integrate în rețeaua de ridicare pentru cadastru minier.
Delimitarea cadastrală se face de către o comisie de delimitare numită prin decizia
conducătorului unității miniere, din care fac parte un reprezentant al beneficiarului, unul al executantului
și unul al consiliului local al unitătii administrativ teritoriale pe raza căruia se află obiectivul minie r.
Comisia încheie un proces verbal de recunoaștere (predare -primire) a amplasamentului în care este
descris amplasamentul unității miniere și limitele față de vecini.
Pentru descrierea amplasamentului și identificarea vecinilor se stabilește numele sau denumirea
vecinului persoană fizică sau juridică, care se trec pe schiț a de vecinătate, care are numerotate toate
punctele de frângere a limitei de proprietate a unității miniere.
Dacă nu este stabilită o limită prin împrejmuire durabilă, limita se bornează în punctele de
frângere a hotarului. Dacă limita de vecinătate nu poate fi marcată fizic, se pot introduce în delimitarea
hotarului puncte nematerializate a căror delimitare se face din 3 puncte fixe material izate.
Bornarea punctelor de frângere a hotarului se face de executantul cadastrului minier. Pentru
toate punctele de hotar, materializate sau nematerializate, se determină coordonatele planimetrice X, Y în
proiecț ie stereografic ă 1970 și se întocmesc descrieri topografice.

40
Dosarul de delimitare cadastrală conține următoarele documente: memoriu tehnic; datele
masurătorilor de teren și prelucrarea acestora, pe suport magnetic; schița vizelor decizia de constituire a
comisiei de delimitare; schița generală a limitei amplasamentului la scară convenabilă (1:5.000 sau
1:10.000), cu numerotarea punctelor, eventual cu detalii la scară mai mare; descrierile topografice ale
punctelor materializate și schițele de reperaj; inventar de coordonate ale tuturor punctelor de frângere a
limitei; suprafața amplasamentului calculată analitic din coordonatele planimetrice X, Y ale punctelor de
frângere a limitei; procesul verbal de delimitare cadastrală și recunoaștere a vecinătăților;
Documentația tehnică întocmită după executarea rețelelor geodezice de sprijin, de îndesire și de
ridicare se supune recepției și cuprinde următoarele: memoriu tehnic, cuprinzând descrierea generală a
lucrării, metode de lucru, aparatura utilizată, prelucrarea datelor de măsurători (softwe re-ul utilizat,
metoda de compensare a rețelei, abaterile standard, elipsa erorilor pentru fiecare punct geodezic nou
determinat, preciziile obținute; schema de dispunere a punctelor vechi și noi, cu marcarea vizibilităților și
schema masurătorilor efectua te (schița vizelor); fișiere cu date din măsurători pe suport magnetic;
descrieri topografice și schițe de reperaj pentru punctele vechi și noi; inventar de coordonate în proiecț ie
Stereografic ă 1970 și în sistem de referință al bazinului minier, inclusiv pe suport magnetic; tabel
comparativ cu coordonatele vechi și coordonatele noi ale acelorași puncte redeterminate prin
compensarea rețelei geodezice; dosarul de verificare a lucrării, întocmit de o persoană autorizată.
Planul cadastral se redactează în format digital (se livrează și pe suport de hârtie) și trebuie să
respecte următoarele prevederi standard: planul cadastral de ansamblu, la scara 1:2.000, 1:5.000 sau
1:10.000, se redactează pe fiecare teritoriu administra tiv și conține toate imobilele miniere existente pe
acel teritoriu; planul cadastral de bază, se întocmeste la scara 1:2.000 sau 1:1.000 pentru cariere,
platforme, depozite și la scara 1:500 pentru incinte miniere sau imobile miniere izolate; redactarea
planșelor în format analogic, pentru planul cadastral de ansamblu și planul cadastral de bază se face la
alegerea beneficiarului, în formate standardizate A4, A3, A2, A1 sau A0, în funcție de reprezentarea la
scară a suprafeței utile.
Principalele elemente care ar trebui să fie incluse în planul topografic al suprafeței miniere sunt
limitele de proprietate și construcțiile cu folosință minieră.
Detaliile planimetrice principale ale planului topografic se determină în teren cu precizia de
maxim 10 cm față de rețeaua geodezică de sprijin.
Planul topografic și cadastral digital va fi gestionat de o platforma de tip GIS pe straturi folosind
pentru reprezentarea detaliilor de conținut simbolurile din ,,Atlasul de semne convenționale” în funcție de
scara adoptată.
Straturile planului topografic și cadastral digital pot fi următoarele: puncte vechi de triangulație,
proprii bazinului minier; punctele rețelei geodezice de sprijin și de ridicare; limitele zonei juridice miniere

41
și indicarea vecinilor; caroiajul stereogra fic 1970; caroiajul sistemului propriu al bazinului minier; simbol
de marcare a poziției punctului radiat; numărul punctului radiat; punct cotat; limită de incintă; vegetație;
hidrografie; căi de comunicație; rețele de transport supraterane; curbe de nuvel corespunzătoare scării de
redactare a planului; platforme tehnologice și de depozitare; construcții miniere de suprafață; clădiri;
stâlpi de electrificare; rețele subterane de comunicații; limite geologice detaliate de exploatare; sondaje;
limite date de actele juridice ale proprietății sau alte drepturi de administrare; zone de servituți; limita
UAT; limita intravilanului localității teritoriului administrativ; spații verzi; teren degradat ; teren în litigiu ;
numerotare cadastrală.
Numerotarea cadastrală a imobilelor se face conform normelor tehnice emise de ANCPI.
Documentațiile lucrărilor de cadastru minier conțin următoarele piese: aviz de începere a
lucrărilor emis după caz OCPI sau ANCPI; tema lucrării; memoriu tehnic; procese verbale de predare a
obiectivelor, însoț ite de schițele aferente semnate de reprezentanții beneficiarului și a executantului;
inventarul de coordonate în proiecț ie Stereografic ă 1970 și al sistemului minier, cu schițele rețelei de
sprijin și de ridicare; inventar de coordonate ale punctelor radiate; descrieri topografice și schițe de
reperaj ale punctelor din rețeaua de sprijin și de ridicare; fișa imobilului; registrul cadastral al imobilelor
pe UAT; indexul alfabetic al proprietarilor și domiciliul acestora; registrul cadastral al proprietarilor;
planul cadastral digital și analogic; dosarul de delimitare a unității miniere; dosarul de verificare tehnică;
procesul verbal de recepție finală a lucrării.
Machetele cu datele specifice cadastrului minier sunt cuprinse în anex ele nr.7 -16 din normele
metodologice privind executarea lucrărilor de cadastru de specialitate in domeniul extractiv minier.
Actualizarea și întreținerea lucrărilor de cadastru minier se face cu o periodicitate de cel mult 6
ani sau de câte ori este necesar.
Înscrierea imobilelor în cartea funciară se face pâna la introducerea cadastrului general la nivelul
UAT cu caracter nedefinitiv, conform prevederilor art. 59 din legea cadastrului și publicității imobiliare
nr. 7/1996, modificată și republicată.

2.2. Proceduri administrative și legale.
Activitățile miniere se realizează numai în cadrul unor perimetre autorizate în acest scop de
autoritatea competentă53.
Toate datele și informațiile, indiferent de modalitatea de stocare, cu privire la resursele minerale
românești, determinate conform art. 1, vor fi puse la dispoziție autorității competente și aparțin statului

53 Art. 4 alin. (3) din Legea minelor

42
român, evidența și gestiunea lor fiind făcute la nivel național de către autoritatea competentă, conform
prezentei legi.54
Titularii de licențe sau de permise pentru activități miniere pot utiliza datele și informațiile
obținute numai în interes propriu, pe toată durata activității miniere.55
Transmiterea către alte părți interesate a datelor și informațiilor privind resursele minerale din
România se face numai cu acordul autorității competente, conform normelor de aplicare a prezentei legi.56
Autoritatea competentă, titularii de licențe/permise, precum și alte autorități publice și instituții
cu atribuții în aplicarea prevederilor prezentei legi au obligația de a păstra confidențialitatea asupra
datelor și informațiilor transmise de titularii licențelor și/sau permiselor, de care iau cunoștință în
executarea atribuțiilor de serviciu, pe toată durata activităților miniere, în condițiile prevăzute de lege.57
Accesul la terenurile afectate de servitutea legală se stabilește prin negocieri între titularul
activității miniere și proprietarii terenurilor, cu respectarea principiului egalității de tratament și al
echității.58
Orice neînțelegeri între titularii care desfășoară activități miniere și proprietarii terenurilor se
soluționează de către instanțele judecătorești competente, potrivit legii. Soluționarea unor astfel de cauze
se va face de către instanțele competente în regim de urgență.59
Efectuarea de activități miniere pe terenurile pe care sunt amplasate monumente istorice,
culturale, religioase, situri arheologice de interes deosebit, rezervații naturale, zonele de protecție sanitară
și perimetrele de protecție hidrogeologică ale surselor de alimentare cu apă, precum și instituirea dreptului
de servitute pentru activități miniere pe astfel de terenuri sunt strict interzise.60
Titularii de permise de prospecțiune au obligația de a efectua un volum de lucrări cu o valoare
minimă ce se va stabili, prin negocieri cu autoritatea competentă, la eliberarea permisului de prospecțiune,
corelat cu durata de valabilitate a permisului și suprafața perimetrului de prospecțiune.61
Titularul permisului de prospecțiune prezintă autorități i competente rapoarte semestriale și
anuale privind lucrările executate și valoarea acestora, justificată prin documente. În termen de 60 de zile
de la expirarea duratei pentru care a fost emis permisul de prospecțiune, titularul prezintă un raport final

54 Art. 5, alin. (1) din Legea minelor
55 Art 5, alin. (2) din Legea minelor
56 Art 5, alin. (3) din Legea minelor
57 Art 5, alin. (4) din Legea minelor
58 Art 8, alin. (1) din Legea minelor
59 Art 8, alin. (2) din Legea minelor
60 Art 11, alin. (1) din Legea minelor
61 Art 14, alin. (3) din Legea minelor

43
cuprinzând metodele de investigare aplicate, lucrările executate, justificarea valorii acestora, precum și
rezultatele obținute.62
Explorarea se realizează pe baza unei licențe exclusive acordate pentru oricare dintre resursele
minerale descoperite în perime tru, la cerere, persoanelor juridice române sau străine interesate.63
Licența de explorare se acordă câștigătorului unui concurs public de ofertă, organizat de
autoritatea competentă în condițiile prezentei legi, pentru resursele minerale stabilite prin ordinul prevăzut
la alin. (4).64
Lista perimetrelor de explorare se stabilește de autoritatea competentă prin ordin care se publică
în Monitorul Oficial al României, Partea I.65
Licența de explorare se acordă pentru o durată de maximum 5 ani, cu drept de prelungire pentru
cel mult 3 ani, în limitele perimetrului acordat, cu plata anticipată, în fiecare an, a taxei pe activitatea de
explorare și constituirea unei garanții financiare corespunzătoare pentru refacerea mediului, stabilită prin
proiectul de refacere a mediului.66
Suprafața perimetrului, definită prin coordonate topogeodezice, în sistemul național în vigoare,
în care se execută activități miniere de explorare este de formă și dimensiuni corespunzătoare
formațiunilor și structurilor geologice și zăcămintelor de resurse minerale care fac obiectul licenței de
explorare.67
Titularul licenței de explorare este obligat să prezinte autorității competente rapoarte semestria le
și anuale privind activitatea desfășurată și cheltuielile aferente acesteia, la date stabilite de autoritatea
competentă prin norme, și un raport final cuprinzând metodologia aplicată, lucrările executate, cheltuielile
aferente acestora și rezultatele obținute, în termen de 60 de zile de la expirarea duratei licenței.68
Titularul are dreptul să reducă suprafața perimetrului de explorare, cu acordul autorității
competente, pe baza documentelor de etapă, furnizând dovezi că pe suprafața la care renunță au fost
executate toate lucrările necesare de refacere a mediului, cu obligativitatea efectuării lucrărilor prevăzute
pentru primul an contractual.69

62 Art 14, alin. (4) din Legea minelor
63 Art 15, alin. (1) din Legea minelor
64 Art 15, alin. (2) din Legea minelor
65 Art 15, alin. (4) din Legea minelor
66 Art 16, alin. (1) din Legea minelor
67 Art 16, alin. (3) din Legea minelor
68 Art 16, alin. (4) din Legea minelor
69 Art. 16, alin. (5) din Legea minelor

44
În limitele unui perimetru de explorare/exploatare, autoritatea competentă poate acorda, în
condițiile legii, unor persoane juridice, altele decât titularul licenței, dreptul de explorare și/sau exploatare
pentru alte resurse minerale, cu acordul titularului.70
Titularul licenței de explorare/exploatare poate contracta împrumuturi bancare în vederea
executării activităților miniere, cu certificarea existenței concesiunii de către autoritatea competentă71.
Autoritatea competentă abilitată pentru aplicarea dispozițiilor prezentei legi este Agenția
Națională pentru Resurse Minerale, organizată ca instituție publică de interes național, cu personalitate
juridică, ordonator principal de credite, în subordinea Guvernului.72
Autorizația de mediu -reprezintă actul administrative emis de autoritatea competentă pentru
protecția mediului, prin care sunt stabilite condițiile și/sau parametrii de funționare ai unei activități
existente sau a unei activități noi cu posibil impact semnificativ asupra medi ului, obligatoriu la punearea
in funcțiune.
Autorizația integrată de mediu – este un act administrativ emis de autoritatea competentă pentru
protecția mediului, care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o instalație, în anumite
condiții, care să garanteze că instalația corespunde prevederilor privind prevenirea și controlul integrat
al poluării . Autorizația poate fi emisă pentru una sau mai multe instalații ori părți ale acesteia, situate pe
aceași amplasament si exploatate de același operator.73

70 Art. 25 din Legea minelor
71 Art. 26 din Legea minelor
72 Art. 54 din Legea minelor
73 Autorizatia și/sau Autorizația integrată de Mediu, Acte administrative de autorizare în domeniul mediului
înconjurător, Proceduri si Instituții de reglementare și control în domeniul Mediului, Dreptul Mediului, curs
Decebal Manole Bogdan

45
Capitolul III
Studiul de caz privind legislaț ia de mediu și populația la exploatarea Certejul
de Sus. Impactul unei exploatări de minereu aurifer

Ritmul accelerat al dezvoltării și presiunile asupra mediului care vin odată cu aceasta, fac din
evaluarea impactului asupra mediului o sarcină din ce în ce mai dificilă și complexă. Deoarece se
acumulează din ce în ce mai multe date, structurile analitice tradiționale v-or avea nevoie de reajustări
pentru a fi în avantajul personalului specializat în conducerea studiilor de impact asupra mediului.
Considerate și tehnici, GIS sprijină EIM prin actualizarea regulată sau în timp real a datelor
despre mediu și ajutarea experților în evaluarea impacturilor cumulative. Cu ajutorul lor este posibilă
cuantificarea impacturilor cumulative, actualizarea datelor obținute prin teledectie și sprijinirea deciziilor
de planificare teritorială (Muntean, 2005).
Un produs secundar benefic al acestei metode este reprezentat de gradul de flexibi litate în
reprezentarea spațială. Cu alte cuvinte, investigatorul nu este limitat de abstractele zonale tradiționale cum
ar fi: recensămintele, unitățile administrative teritoriale, etc. atunci când vine vorba de definirea zonei de
impact.
Structura de procesare internă poate fi divizată în două subsisteme: sistemul de reducere a datelor
(sau hărților) și sistemul de refacere a datelor (Figura 2.1). După localizarea ariei care urmează a fi
examinată, operația de reducere a hărții traduce sursa documentului într-o bază de date digitală. Această
bază de date este împărțită mai departe în două componente: imagine sau informația vizuală (IDS), datele
necesare de definire a unităților zonale (poligoane) din aria de studiu și caracteristicile fiecărui poligon
(DDS ). Recuperarea datelor este un aspect integral al oricărui sistem de informații. În cazul GIS, datele
recuperate sunt prezentate sub formă tabelară, sub formă de hărți sau pe un terminal grafic interactiv unde
utilizatorul poate solicita hărțile și tabelel e, acestea putând fi accesate imediat. Din perspective EIM, mai
apoi, informația poate fi utilizată pentru a schița modele specifice de utilizare a terenului în interiorul
mediului analizat și poate indica unitățile de teren inferioare și superioare, din care perturbarea realizată
prin intervenția proiectului poate fi analizată (Griffith, 1980).

46

Figura 3.1 Structura de procesare a datelor GIS

La ora actuală GIS nu a atras prea multe studii de cercetare, însă acest fapt nu ar trebui luat ca o
respingere necondiționată din partea comunității EIM. Mai degrabă, ar trebui să reflecte necunoașterea
aplicabilității, ba mai mult, potențialul enorm pe care îl are domeniul procesării informației automatizate.
Este responsabilitatea practicanților EIM să experiment eze noile tehnici ce ar putea să sporească
înțelegerea noastră legată de relațiile om-acțiune.
Metoda ilustrativă de apreciere globală a stării de calitate a mediului (metoda Rojanschi), numită
și a bonitării, este una dintre cele mai folosite în practica procedurală a EIM în România. În cele ce
urmează vom presenta această metodă așa cum ne este ea prezentată în cartea autorului ,,Politici și
strategii de mediu’’ (Rojanschi și Bran, 2002).
Pentru aprecierea impactului unor activități umane asupra mediului, cât și pentru urmărirea
evoluției în timp a fenomenului de poluare a mediului se simte nevoia utilizării unei metode de evaluare
globală a stării de sănătate sau de poluare a mediului la un momento dat.
În cele ce urmează se prezintă o metodă de apreciere a stării de sănătate sau de poluare a mediului
și de exprimare cantitativă a acestei stări pe baza unui indicator rezultat dintr -un raport între valoarea
ideală și valoarea la un moment dat a unor indicatori de calitate, considerați specifici pentru facto rii de
mediu analizați. Metoda ce se supune atenției presupune parcurgerea mai multor etape de aprecieri
sintetice bazate pe indicatori de calitate posibili să reflecte o stare generală a unuia dintre factorii de
mediu analizați și apoi corelarea acestora printr -o metodă grafică.
În acest sens se propune încadrarea calității la un moment dat a fiecărui factor de mediu într-o
scară de bonitate, cu acordarea unor note care să exprime apropierea, respectiv depărtarea de starea ideală.

47
Scara de bonitate este exprimată în note de la 1 până la 10, unde nota 10 reprezintă starea naturală
neafectată de activitatea umană, iar nota 1 reprezintă o situație ireversibilă și deosebit de gravă de
deteriorarea factorului de mediu analizat.
În general se consideră că este posibilă aprecierea mediului dintr -o anumită zonă și la un
momento dat prin: calitatea aerului; calitatea solului; calitatea apei; starea de sănătate a populației;
deficitul de specii de plante și animale înregistrat (indice de biodiversitate).
Fiecare dintr e acești factori se poate caracteriza prin câțiva indicatori de calitate reprezentativi
pentru aprecierea gradului de poluare și pentru care există stabilite limite admisibile. În funcție de
înscrierea în limitele normale se acordă nota de bonitate.
Notele de bonitate obținute pentru fiecare factor de mediu în zona analizată servește la realizarea
grafică a unei diagrame, ca o metodă de simulare a efectului sinergic. Figura geometrică este un triunghi
echilateral când se analizează trei factori de mediu, un pătrat când avem date pentru patru factori de
mediu și poate un pentagon regulat când se au în vedere cinci factori de mediu (Figura 3.2).

Figura 3.2 Calculul indicelui de poluare globală în situația analizării a cinci elemente exprimând calitatea
medi ului

Starea ideală este reprezentată grafic printr -o formă geometrică regulata cu razele egale între ele
și având valoarea a 10 unități de bonitate.
Prin unirea punctelor rezultate din amplasarea valorilor exprimând starea reală se obține o figură
geometrică neregulată, cu o suprafață mai mică, înscrisă în figura geometrică regulată a stării ideale.
Indicele stării de poluare globală a unui ecosistem – I – rezultă din raportul între suprafața
reprezentând starea ideală Si și suprafața reprezentând starea reală Sr.
IPG = Si/Sr

48
Când nu există modificări ale calității factorilor de mediu, deci când nu există poluare, acest
indice este egal cu 1. Când există modificări în calea factorilor de mediu, indicele IPG va căpăta valori
supraunitare din ce în ce mai mari pe măsura reducerii suprafeței triunghiului, pătratului sau pentagonului
real.
Avantajele metodei constau în faptul că: oferă o imagine globală a stării de sănătate a mediului, a
calității acestuia, la un moment dat; permite compararea între ele a unor zone diferite cu condiția ca
acestea să poată fi analizate în baza acelorași indicatori; permite compararea stării unei zone în diferite
momente în timp; posibilitatea stabilirii unei legături directe între sănătatea mediului și sănătatea
populației; se asigură utilizarea activă a unui enorm fond de date privind parametrii de stare a mediului ce
se obțin în urma funcționarii sistemului de monitoring la nivel național.
Dezavantajul metodei constă în nota de subiectivitate generata de încadrarea pe scară de bonitate
și care depinde în primul rând de experiența și exigenta analizatorului, precum și de posibilitatea
aprecierii limitelor pentru toți indicatorii care caracterizează mediul la un moment dat și a ponderii
acestuia în determinarea stării generale de calitate a mediului.
Metoda evaluării ciclului vieții produsului (Life -Cycle Assessment, LCA) permite evaluarea
efectelor pe care un produs le are asupra mediului pe toată perioada vieții lui, cu scopul creșterii eficienței
utilizării resurselor și a înlăturării problemelor de calitate a acestuia (ex: energia și materiile prime
consumate, emisiile și deșeurile generate, durata de viață a produsului s.a.). Metoda permite evaluarea
opțiunilor de diminuare a impacturilor generate de anumite produce asupra compo nentelor de mediu
(Muntean, 2005).
Evaluarea ciclului de viață (LCA) este o metodă bazată pe o abordare globală a sistemului de
producție (,,cradle -to-grave”) și pe o abordare multicriterială a impactului asupra mediului. LCA adună
intrările și ieșirile dintr-un sistem de producție și la rândul său, evaluează potențialul impact asupra
mediului, principiul său constă în cuantificarea resurselor consummate și emisiile în mediu, în toate
etapele ciclului de viață a produsului. Toate impacturile sunt asociate într-o unitate comună (ex. 1 tonă de
grâu) și rezumate în efecte asupra mediului (ex. Schimbările climatice) (Fallahpour și colab., 2012).
În timpul ciclului de viață al unui produs, acesta eliberează poluanți în mai multe locații diferite.
Amplasarea unei anumite surse, precum și condițiile din împrejurimile sale influențează puternic soarta
poluanților emiși și expunerea ulterioară a posibililor receptori sensibili (Potting și Hauschild, 2006).
Pentru a pregă ti un EIS și pentru a implementa un EMS o serie de sarcini comune trebuie să fie
îndeplinite. Axându -ne pe aceste caracteristici comune este posibil să găsim sinergii. Acest lucru implică
în primul rând asigurarea că metodologia de EIM pregătește etapele ulterioare de planificare EMS. Acest
lucru poate fi realizat folosind o abordare ,,favorabilă EMS” în timpul procesului de evaluare a impactului

49
asupra mediului. Elementul esențial este reprezentat de folosirea legăturii ,,activitate -aspect -impact asupra
mediului”, promovată de Standardul ISO 14001.
Abor darea este descrisă în cele ce urmează și prezentată prin adaptarea metodei folosite și
dezvoltate de Luis Enrique Sanchez și Theo Hacking și este ilustrată cu ajutorul exploatării miniere de la
Certejul de Sus. Se iau în considerare următoarele capitole principale de EIM, iar pentru fiecare dintre ele
se arată cum poate fi făcută o legătură cu procesul de EMS, adăugând astfel valoare procesului de EIM:
descrierea activităților proiectului; consultarea publicului; descrierea mediului înainte de începerea
proiectului; identificarea și evaluarea impactului; cerințe legale; planuri de management de mediu.
Pentru a putea fi în măsură să prezicem schimbările de mediu pe care un proiect le poate provoca
este necesar să înțelegem mecanismele prin care activitățile proiectului pot interacționa cu mediul. În
terminologia EMS din Standardul ISO 14001 acest lucru este cunoscut ca și ,,identificarea aspectelor de
mediu”. Acest pas nu este tot timpul exprimat clar în procesul de EIM. Cu toate acestea, tranziția de la
EIM la EMS este facilitată în mare măsură dacă aspectele de mediu74 sunt clar identificate în procesul de
EIM.
Aspectele de mediu pot fi concepute privind o organizație drept o ,,cutie neagră”. Dacă un proiect
implică o ,,cutie neagră” complet independentă, efectele asupra mediului pot rezulta doar din faptul că
acea ,,cutie neagră” va ocupa un anumit spațiu. Impacturi suplimentare pot rezulta doar în cazul în care
sunt intrări sau ieșiri din ,,cutia neagră”. Prin urmare, identificarea aspectelor asociate activităților
proiectului implică: stabilirea modului în care va ocupa terenul; identificarea materiilor prime și a
produselor rezultate (intrări și ieșiri).

Figura 3.3 Reprezentarea interacțiunilor dintre un proiect și mediul înconjurător

74 Aspect de mediu – element al activităților, produselor sau serviciilor unei organizații care poate interacționa cu
mediul (cf. SR EN ISO 14001:2005).

50
Acest lucru este ilustrat în Figura 3.3. O înțelegere a activităților care au loc în interiorul “cutiei
negre” este necesară pentru a identifica aspectele de mediu care sunt (sau ar putea fi) asociate cu acestea.
Principalele activități ale unei exploatări miniere sunt prezentate cu ajutorul Tabelului 3.1.

Tabelul 3.1 Principalele activități într-o exploatare minieră
Mina de aur de la Certejul de Sus
Faza operațională a unei mine de aur implică următoarele activități principale:
Exploatarea carierei deschise
Eliminarea rocilor sterile
Prelucrarea metalurgică pentru extragerea aurului
Eliminarea sterilului
Servicii suport (ateliere, aprovizionarea cu apă și energie, recuperarea deșeurilor, etc.)
Transportul materialelor la situl minier;
Reabilitarea terenurilor.
Notă: Pentru o evaluare detaliată, aceste activități ar trebui împărțite în continuare în alte activități componente. Prin
urmare, exploatarea în carieră deschisă ar include, de exemplu, îndepărtarea vegetației, îndepărtarea și depozitarea
solului vegetal, îndepărtarea solului, forarea, dinamitarea stâncilor, extracția minereului, pomparea apelor subterane.

Intrările și ieșirile sunt foarte bine identificate într-o diagramă a procesului tehnologic (Tabelul
3.2). Posibilele intrări și ieșiri datorate micilor incidente ar trebui de asemnea considerate.
Succesul identificării aspectelor de mediu depinde în mare măsură de subdivizarea corectă a
proiectului în activitățile lui componente. Pe de o parte, întreaga mină poate fi considerată ca o activitate,
iar pe de altă parte, fiecare proces poate fi tratat ca o activitate separată.

51
Tabelul 3.2 Diagrama simplificat ă a fluxului tehnologic – faza operațională
Exploatarea minieră Certejul de Sus
Diagrama simplificată a fluxului tehnologic — faza operațională
Intrări
Activități Ieșiri
Externe În cadrul sitului În cadrul sitului Externe

Motorină
Explozibili
Apă tehnologică
(Suprimarea prafului) Exploatarea carierei
deschise Cauciucuri folosite
Scurgeri de
motorină/apă Praf
Zgomot

Apă tehnologică
(Suprimarea prafului) Eliminarea rocilor
sterile Praf
Zgomot
Scurgeri din gropile
de gunoi

Electricitate
Chimicale
Apă tehnologică și
recirculată Procesarea
metalurgică Steril
Apa recuperată
Scurgeri de substanțe
chimice Praf, gaze și fum

Steril
Apă tehnologică (de
irigații) Eliminarea
sterilului Apă recirculată
Scurgeri de steril Praf
Surplusul de apă
Infiltrații din baraj
Scurgeri din baraj

Fertilizatori,
pesticide, semințe,
îngrășământ Reabilitarea
terenului Praf
Zgomot
Scurgeri

52

Electricitate (de la
rețea)
Apă (din râu) Electricitate
Chimicale
Echipamente și piese
de schimb
Cauciucuri folosite
Echipamente defecte
Produse chimice
respinde Servicii suport Electricitate
Apă tehnologică
Scurgeri de substanțe
chimice Fier vechi
Produse chimice
Uleiuri uzate
Canalizare
Deșeuri generale

Motorină
Explozibili
Substanțe chimice
Echipamente și piese
de schimb Transportul în situl
minier Motorină
Substanțe chimice
Echipamente și piese
de schimb Scurgeri de substanțe
chimice

Identificarea aspectelor îngrijorătoare ar trebui să facă parte din etapa de evaluare a procesului de
EIM. În timpul acestei etape anumite aspecte pot fi eliminate prin investigații tehnice preliminare. De
asemenea, este aceptat ca model de bună practică, consultarea publicului ca parte a etapei de evaluare,
deși în multe țări acest lucru nu reprezintă o cerință legală. Opiniile și/sau sugestiile obținute din
consultarea părților interesate sau afectate de proiect, pot facilita evaluarea aspectelor de mediu care
necesită o analiză suplimentară.
Dacă se realizează consultarea publicului, este necesar să fie analizate comentariile făcute în
conformitate cu modelul ,,activitate -aspect -impact asupra mediului”. Făcând asta, comentariile pot fi clar
legate de analiza prezentată în EIS. Tabelul 3.3 ne arată cum comentariile publicului pot fi înțelese în
termenii acestui model. Acest lucru poate fi folosit în pregătirea EMS pentru dezvoltarea procedurilor,
programului de management de mediu și programului de consultare a publicului.

53
Tabelul 3.3 Exemple de analiză a comentariilor publicului
Comentarii Activitatea Aspectul de mediu Mediu îngrijorator
Ion (fermier): ,,Infiltrațiile
provenite de la cariera
deschisă îmi vor contamina
fântâna.” Cariera deschisă Infiltrații contaminate Pânza freatică
Mihai (ecolog):
,,Eliminarea sterilului va
ocupa un lac.” Barajul de steril Ocuparea terenului Habitatul și biodiversitatea

Descrierea condițiilor prealabile implementării proiectului reprezintă o component ă standard a
EIS. Acesta reprezintă contextul în care acțiunile proiectului vor fi analizate, iar impacturile vor fi
identificate, prevă zute și evaluate. Când considerăm impa cturile, mediul este de obicei împărțit în părțile
sale componente, acest lucru depinde de poziția în cadrul mediului și de natura activităților organizației,
de practicile standard și de cerințele legale. Componentele de mediu cu aplicabilitate generală sunt
prezentate în Tabelul 3.4, care conține de asemenea exemple a criteriilor care pot fi folosite pentru a
,,măsura” valoarea mediului.

Tabelul 3.4 Componentele mediului cu aplicabilitate generală
Mediul Definiție Exemple de criterii de evaluare
Biofizic
Capacitatea solului și a terenurilor Valoarea intrisecă a terenului
(agricultură, conservare, etc.) Potențialul agricol
Ecologia, fauna si flora, peisaje
sensibile Plante și animale și relatiile dintre
acestea Biodiversitatea
Rare sau pe cale de dispariție

54
Unicitatea
Apele de suprafață Râuri, pârâuri, bălți, baraje, etc. Utilitatea (recreere, industrie, pentru
consum, agricultură, etc.)
Valoarea ca habitat natural
Pânza freatică Apele subterane Utilitatea (recreere, industrie, pentru
consum, agricultură, etc.)
Oceanele Corpurile de apă sărată (oceane, mări
și estuare) Utilitatea (recreere, etc.)
Valoarea ca habitat natural
Atmosfera/Aerul Calitatea aerului, nivelul zgomotului,
nivelul radiațiilor Niveluri de pericol sau deranjante
(pentru oameni sau mediul biofizic)
Contribuția la schimbările climatice
Resursele Pământului Rezervele de resurse neregenerabile Rezervele disponibile
Uman
Vecini / comunități Persoanele fizice sau grupurile de
persoane Modul de viață
Standardul de viață
Sănătatea și bunăstarea
Situri culturale / istorice Situri arheologice, cimitire,
monumente naționale, etc. Vechime și raritate
Importanța culturală
Peisajul Aspectul peisajului Compatibilitatea cu mediul
înconjurător
Economia regională Sistemele de producție, moneda de
schimb și sectorul public. Produsul intern brut

Nivelul detaliilor prevă zute în EIS trebuie să fie în conformitate cu impacturile asupra mediului,
de multe ori sunt oferite mai multe detalii referitoare la impacturile mai puțin importante, doar pentru că
informația este ușor de accesat, pe când impacturile semnificative sunt descrise superficial. Atunci când
se dezvoltă un EMS, aspectele semnificative trebuie identificate pe baza mărimii impactului lor asupra
mediului. Prin evaluarea impacturilor în timpul EIS și crearea legăturii cu aspectele de mediu putem avea

55
justificarea necesară pentru a deter mina importanța impacturilor identificate în timpul implementării
EMS.
O tehnică de identificare a impactului, cu scopul de a integra EIM și EMS este aplicarea
modelului ,,activitate -aspect -impact asupra mediului”. Odată ce activitățile proiectului au fost descrise,
fiecare aspect de mediu relevant trebuie asociat cu fiecare activitate și impacturile asupra mediului trebuie
asociate cu fiecare aspect de mediu.
Dacă un aspect de mediu este prezent, nu înseamnă în mod obligatoriu că va rezulta un impact
semni ficativ. De exemplu, un proiect poate necesita deversarea unui efluent. Cu toate acestea, dacă
efluentul are aceeași calitate cu apa răului în care este deversat și are un volum mic încât nu poate fi
măsurat în aval, atunci nu va rezulta nici un impact semnificativ. În unele cazuri este necesară evaluarea
impactului pentru a determina dacă un anumit aspect este semnificativ.
Criteriile utilizate pentru a determina importanța mpacturilor asupra mediului trebuie definite și
folosite în mod constant în timpul EIS. Dacă aceste criterii sunt clar definite și documentate în timpul
EIS, aceleași criterii pot fi folosite mai târziu în planificarea EMS, asigurându -se astfel faptul că
preocupările publice exprimate în etapa de aprobare a proiectului vor fi de asemenea luate în considerare
în scopul managementului de mediu.
Procesul de identificare și clasificare a aspectelor reprezintă un exercițiu de evaluare. Aspectele
care nu pot produce impacturi semnificative sunt clasificate ca și ,,nesemnificative’’ și nu necesită atenție
suplimentară. Impacturile clasificate ca fiind ,,semnificative” sau ,,moderate” necesită atenție
suplimentară. Importanța aspectelor ar trebui clasificată pe ipoteza că măsurile de management
recomandate în timpul procesului de EIM vor fi respec tate. Influența diferitelor alternative ale proiectului
asupra importanței diferitelor aspecte trebuie luată în considerare.
Cu toate că unele organizații pregătesc procesul de EMS în timpul funcționarii propriu -zise a
întreprinderii, EMS poate fi de aseme nea folosit pentru a administra un proiect în timpul construirii sau
dezafectării lui. Majoritatea reglementărilor de EIM impun ca identificarea impacturilor și găsirea
măsurilor de atenuare să se realizeze pentru fiecare fază majoră a unui proiect. Astfel , pentru a integra pe
deplin ambele instrumente, aspectele de mediu și impacturile fiecărei faze ar trebui identificate și
analizate, de asemenea trebuie luate în considerare impacturile posibilelor alternative ale proiectului.
Identificarea impacturilor reprezintă un punct cheie al procesului de EIM. După ce posibilele
impacturi au fost identificate, ar trebui selectați anumiți indicatori specifici. Identificarea evoluției în timp
a acestor indicatori poate arăta apoi factorilor de decizie, precum și celor lalte părți interessate de proiect,
viitoarea starea a mediului dacă acel proiect va fi aprobat.
Identificarea impactului nu reprezintă scopul principal al EMS deoarece, în majoritatea cazurilor,
este posibil să se determine (cu ajutorul unui sistem de monitorizare) impactul real al activității,

56
produselor sau serviciilor. Impacturile care pot rezulta din diverse accidente vor trebui, de asemnea, a fi
identificate, din moment ce ele nu vor fi prezente în cadrul funcționarii normale a sistemului de
monitoriz are.
Lipsa unor valori de referință cu care să se compare impacturile reale (și cele estimate) reprezintă
un lucru obișnuit, datorat în primul rând realizării unui studiu de EIM necorespunzător înaintea
implementării proiectului. În cazul în care procesul de EIM este realizat corespunzător, valorile de
referință ar trebui să fie deja bine cunoscute atunci când se începe procesul de EMS, acest lucru reprezintă
un alt avantaj care se obține din integrarea proceselor de EIM și EMS.
Evaluarea impactului este o cerință comună a EIM și EMS. Importantă impacturilor asociate
diferitelor aspecte de mediu poate fi determinată luând în considerare riscul: Importanța impacturilor
asupra mediului (riscul) = probabilitatea x efectul.
Standardul ISO 14004 ( care însoțește Standardul ISO 14001, furnizând instrucțiuni pentru
implementarea EMS), se bazează pe experiență EIM pentru a recomanda criterii de clasificare a
impacturilor în funcție de importanța lor. Acesta sugerează că impactul poate fi analizat luând în
considerare gravitatea, întinderea în spațiu, durata impactului și probabilitatea de apariție.
Evaluările legale întreprinse ca parte a procesului de EIM, pot îndeplini mai multe funcții, cum ar
fi furnizarea unui set de criterii pentru aprecierea importanței impacturilor și asigurarea unui început
pentru etapa de definire a domeniului evaluării impactului asupra mediului. Atunci când evaluările sunt
întreprinse ca parte a punerii în aplicare a unui EMS, unul din scopurile sale principale este de a identif ica
cerințele minime de performanță.
Uneori este dificil să legăm cerințele legale în mod direct de acțiunile de management, dar această
dificultate poate fi abordată structurând clar rezultatele evaluării în conformitate cu modelul ,,activitate –
aspect -impact asupra mediului”. Exemplele oferite de Tabelul 3.5 ilustrează această abordare. Unele
cerințe legale pot reglementa sau restricț iona activități (de exemplu, interzicerea rezervoarelor de
depozitare subterană), altele pot stabilii standarde de performanță pentru mediu, iar altele pot limita natura
sau magnitudinea impactului asupra mediului.

57
Tabelul 3.5 Structură recomandată pentru verificarea cerințelor legale sau de altă natură
Cerința Activități Aspecte Mediu
Cerințe caracteristice Influențează amplasarea,
aspectul, caracteristicile,
etc. infrastructurii și
echipamentelor. Reglementează cantitatea
și/sau calitatea intrărilor și
ieșirilor; natura și
amploarea utilizării
terenurilor și/sau
caracteristicile aspectelor
sociale. Limitează daunele aduse
mediului.
Exemple ipotetice:
Cerințe administrative Cariera deschisă:
aprobarea scrisă trebuie să
fie obținută înainte de
începerea mineritului. Emisii în aer: rezultatele
monitorizărilor căderilor
de praf trebuie depuse o
dată la trei luni. Ecologie: este necesară
aprobarea scrisă de la
Ocolul Silvic înainte de
tăierea arborilor cu
diametrul mai mare de
200mm.
Cerințe de performanță Barajul de decantare:
Pantele laterale nu pot sa
depășească 35◦. Emisii în apa: calitatea
efluentului trebuie să se
conformeze standardului
X.
Apele de suprafață:
efluentul nu poate fi
evacuat într-un râu din
categoria X. Calitatea aerului:
concentrația pulberilor în
suspensie nu poate depăși
zilnic 240ug/m³; media
anuală nu poate depăși
80ug/m³.

Scopul principal al managementului de mediu ar trebui să fie reducerea importanței aspectelor de
mediu, astfel încât acestea să nu poată provoca impacturi semnificative. EIS, de cele mai multe ori, tind să
se concentreze pe atenuarea impactului (adică ,,vindecare” ), în loc să se concentreze pe proiectarea și
gestionarea activităților proiectului astfel încat în urma acestora să nu rezulte un impact asupra mediului

58
(adică ,,prevenire’’). Managementul global, menit să asigure faptul că există capacitatea necesară pentru a
pune în aplicare atât managementul preventiv cât și cel ,,curativ” este de asemenea, de multe ori neglijat
de EIS.
Scopul și exemple ale diferitelor tipuri de management de mediu sunt preze ntate în Tabelul 3.6.
Acțiunile de management trebuie să fie asociate cu activități sau aspecte, în scopul reducerii impacturilor
negative și sporirii celor positive.

Tabelul 3.6 Exemple de acțiuni de management de mediu
Tipul de management Scopul Exemple: Exploatarea minieră de la Certejul de
Sus
Management preventiv sau
proactive De a controla activitățile,
produsele sau serviciile
organizației, astfel încât
să influențeze potențialul
aspectelor de a produce
impacturi Recircularea apei din procese astfel încât să
se reducă consumul de apă și evacuarea
apelor reziduale și, prin urmare, să se reducă
impactul asupra apelor se suprafață .
Punerea în aplicare a unui program de
consultare a publicului pentru a îmbunătății
comunicarea și relațiile cu locuitorii .
Management curativ sau reactiv De a atenua sau remedia
impacturile inevitabile,
neprevăzute sau
accidentale Reabilitarea terenurilor perturbate de
acțiunile organizației în scopul restabilirii
productibilității terenurilor.
Plata despăgubirilor către proprietarii
terenurilor pentru daunele cauzate culturilor
de către scurgerile de substanțe chimice.
Management global De a stabilii resursele,
competențele, etc.
necesare pentru
managementul preventiv
și curative Alocarea responsabilităților.
Asigurarea resurselor financiare sau de
altă natură adecvate.
Punerea în aplicare a unor programe de
sensibilizare și formare.
Păstrarea înregistrărilor cu privire la
sănătate, securitate și mediu.

59
Notă: Bold = Acțiuni de management
Italic = Aspect de mediu
Underline = Mediu

În majoritatea EIS, măsurile de management sunt prezentate ,,mediu -cu-mediu”, adică sunt
descrise în conformitate cu componenta de mediu particulară pe care intenționează să o protejeze.
Autoritățile sunt adesea mulțumite cu această prezentare, din moment ce acestea sunt mai mult preocupate
de mediul înconjurător, decât de activitățile proiectului. Cu toate acestea, această schemă nu este prea
agreată de personalul operațional, dat fiind faptul că, responsabilitatea lor de zi cu zi este reprezentată de
managementul activităților. Din această cauză, managementul conținut într-un EMS este prezentat drept
,,activitate -cu-activitate”. Încă o dată, trecerea la formatul EMS poate fi facilitată prin adoptarea explicită
a modelului ,,activitate -aspect -impact asupra mediului” în etapa de EIM.
Procesului de EIM, care se concentrează pe planificarea și proiectarea în faza de preaprobare a
unui proiect, de multe ori îi lipseș te obligația legală de a proteja mediul în fazele operaționale ale
proiectului aprobat. În schimb, procesul EMS necesită o monitorizare continuă și acțiuni semnificative ce
duc la îmbunătățirea calității mediului.
Efectuarea ambelor procese, simultan sau separat nu duce neapărat la atingerea scopurilor și
bene ficiilor descrise anterior, de aceea atât planificatorii, cât și managerii și legislatorii trebuie să dezvolte
o strategie atent gândită pentru a corela în mod conștient cele două procese, cu scopul de valorifica
punctele forte ale fiecărui sistem.
Procesu l de EIM ar trebui planificat astfel încât să fie compatibil cu cerințele ulterioare de
planificare EMS, oferind astfel un punct de plecare clar pentru EMS.
EIM și EMS sunt două din uneltele folosite pentru planificarea și managementul activităților
umane, cât și pentru reducerea impacturilor lor negative asupra mediului și societății. Majoritatea
tehnicienilor sunt specializați doar în una din aceste unelte și deseori înțeleg greșit sau o neglijează pe
cealaltă. Acest lucru face ca EMS să nu se bazeze pe documentele EIM existente, iar EIM nu este
conceput pentru a facilita EMS.
Pentru a depăși unele dificultăți practice în integrarea celor două unelte, în această lucrare se
propune ca pregătirea EIS să fie structurată în jurul modelului ,,activitate -aspect -impact asupra mediului”.
Informațiile privind identificarea și clasificarea impactului pot fi organizate și prezentate folosind
matricea de impact pentru a evidenția legăturile dintre activități și aspectele de mediu asociate acestora și
pentru a lega aceste aspecte de factorul de mediu asupra cărora manifestă un anumit impact.
Punctele slabe ale unui sistem tind a fi compensate prin punctele forte ale celuilalt.

60

Tabelul 3.7. Puncte forte si Puncte slabe ale productivității in exploatăr ile miniere
Puncte forte -locuri de muncă
-dezvoltă țara
-economie
Puncte slabe -mediu distrus
-sănătatea oamenilor
-dezvoltare durabilă pe termen scurt
-apă, aer, sol contaminate
-distrugere peisaj
-distrugere sate
-distrugere floră , faună, păduri

61
Concluzii

Productivitatea in exploată rile miniere are un impact negativ asupra mediului. Procesele
tehnologice în domeniul metalelor neferoa se auro-argintifiere, utilizează procesul tehnologic cu
ceanuraț ie. Se cunoaste faptu l că cianura de potasiu este o substanță agresiă care distruge mediu si
sănătatea oamenilor.
Conceptul de dezvoltare durabilă prin care creștem economia și nivelul de trai protejând în
acelaș i timp mediul, este exclus din ecuaț ia dezvoltă rii economice prin minerit.
In țăriile cu un standard ridicat social, cultural si economic mineritul este istorie, iar conceptul
dezvoltă rii durabile produce profit si standard ridicat de trai al populaț iei din servicii conexe si activităț i
economice nepoluante.
Dorinț a acționarilor unei companii minie re de a genera profit subordonează administrația publică
și interesele cetățenilor prin activităț i de lobby.
Societățiile care dezvoltă proiecte miniere, de cele mai multe ori, au în spate fonduri de investiț ii
care nu au nimic cu geografia, zona de extracț ie, cu dreptul omului la un mediu sănătos sau cu proecț ia
factorilor obiotici de mediu, cum ar fi: apă (calitate si cantitate), aer, sol, fond forestier cu faună si floră,
fond acvatic cu faună specifică si floră .
Este evide nt faptul că impozit ul pe profit al acestor societăți miniere este infin în raport cu prețul
pe care îl plătește populația și administrația publică cu ecologizarea, neutralizarea deșeurilor, refacerea
peisajului și al mediului și reconversia profesională după ce se închi d minele.
Evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie și evaluează, în mod corespunzător și
pentru fiecare caz, în conformitate cu prevederile legale, efectele directe și indirecte ale unui proiect
asupra următorilor factori: ființe umane, faună, floră, sol, apă, aer, peisaj, bunuri material, patrimoniu
cultural, precum și interacțiunile dintre acești factori.
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului se realizează în etape, după cum urmează:
etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului; etapa de definire a
domeniului evaluării și de realizare a raportului privind impactul asupra mediului; etapa de analiză a
calității raportului privind impactul asupra mediului.
Elaborarea raportului privind impactul asupra mediului se realizează de către persoane fizice sau
juridice, care au acest drept, potrivit legii și este supus comentariilor publicului interesat, ale cărui
propuneri/recomandări sunt luate în considerare în etapa de analiză a calității acestuia.
Evalu area impactului asupra mediului nu poate fi efectuată după ce lucrările de investiție au fost
demarate sau proiectele au fost realizate.

62
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului este parte integrantă din procedura de
emitere a aprobării de dezvol tare.
Evaluarea Impactului asupra Mediului este un instrument anticipativ, participativ de management
de mediu.
Prin realizarea EIM se stabilesc măsurile necesare pentru prevenirea, reducerea și eliminarea,
dacă este posibil a efectelor negative ale proiec tului asupra factorilor de mediu, asupra oamenilor,
bunurilor materiale și patrimoniului cultural.
Un obiectiv important al EIM este acela de a deschide către public procesul de luare a deciziilor
care afectează mediul. Autoritățile trebuie să-și modifice comportamentul prin informarea și consultarea
publicului și prin implicarea participării lui la luarea deciziilor.
Consecințele asupra mediului sunt greu de estimat datorită complexității sistemului analizat.
În practică există o diversitate de metode de evaluare a impactului asupra mediului. Acest aspect
este dictat de scopul studiilor de impact, de legislația care încadrează aceste studii și de
componența/competența echipelor de evaluare. Alegerea tehnicilor sau metodelor de evaluare depinde de:
timpul și resursele logistice și financiare existente, scopurile evaluării, criteriile de evaluare, echipa de
evaluare și componența ei.
Metodele sau tehnicile utilizate pentru identificarea impacturilor și selectarea celor semnificative
trebuie să îndeplinească simultan două condiții: să fie complete în sensul că trebuie să identifice la modul
exhaustiv toate impacturile posibile, dar să fie focalizate totuși pe domeniile mai importante și să
evidențieze, astfel, impacturile cu efecte semnificative .
Deoarece se acumulează din ce în ce mai multe date, structurile analitice tradiționale v-or avea
nevoie de reajustări pentru a fi în avantajul personalului specializat în conducerea studiilor de impact
asupra mediului.
Procesului de EIM, care se concentrează pe planificarea și proiectarea în faza de preaprobare a
unui proiect, de multe ori îi lipseș te obligația legală de a proteja mediul în fazele operaționale ale
proiectului aprobat, făcând astfel necesară folosirea și a altor intrumente de protecția mediului, un astfel
de instrument fiind EMS.
Efectuarea ambelor procese, simultan sau separat nu duce neapărat la atingerea scopurilor și
beneficiilor dorite, de aceea atât planificatorii, cât și managerii și legislatorii trebuie să dezvolte o
strategie atent gândită pentru a corela în mod conștient cele două procese, cu scopul de valorifica punctele
forte ale fiecărui sistem.
Punctele slabe ale unui sistem tind a fi compensate prin punctele forte ale celuilalt.

63
Bibliografie

1. Arts J., EIA Follow -up: On the Role of Ex-Post Evaluation in Environmental Impact Assessment,
Geo Press, Groningen, 1998.
2. Breabăn I. G., Evaluarea impactului asupra mediului, Editura Universității ,,Alexandru Ioan
Cuza”, Iași, 2009.
3. Canter L. W., Environmental Impact Assessment, CRC Press LLC, Boca Raton, Florida, 1999.
4. Corcheș M., Evaluarea impactului ecologic asupra mediului înconjurător, Note de curs,
Tipografia Universității ,,1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, Alba Iulia, 2012.
5. Curtean -Bănăduc A., Degradarea și protecția mediului, Note de curs, Universitatea Lucian Blaga
din Sibiu, Sibiu, 2012.
6. Legea minelor.
7. Decebal M. Bogdan, Dreptul mediului, Curs Universitar, Universitatea “1 Decembrie 1918” din
Alba Iulia, Alba Iulia, 2016 .
8. Glasson J., Therivel R., Chadwick A., Introduction to Environmental Impact Assessment Third
Edition, Routledge, London, 2005.
9. Lazăr M., Faur F., Identificarea și evaluarea impactului antropic asupra mediului, Îndrumător de
proiect, Editura Universitas, Petroșani, 2011.
10. Muntean O. L., Evaluarea impactului antrop ic asupra mediului, Editura Casa Cărții de Știință,
Cluj-Napoca, 2005.
11. Oros V., Evaluarea impactului asupra mediului, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2006.
12. Rojanschi V., Bran F., Politici și strategii de mediu, Editura Economică, București, 2002.
13. Rojanschi V., Grigore F., Ciomoș V., Ghidul evaluatorului și auditorului de mediu, Editura
Economică, București, 2008.
14. Cashmore M., The role of science in environmental impact assessment: process and procedure
versus purpose in the development of theory, Environmen tal Impact Assessment Review, 24,
2004, pp.403 -426.
15. Fallahpour F., Aminghafouri A., Ghalegolab Behbahani A., Bannayan M., The environmental
impact assessment of wheat and barley production by using life cycle assessment (LCA)
methodology, Environment Devel opment and Sustainability, Volume 14, Issue 6, pp.979 -992,
December 2012.
16. Griffith C., Geographic Information Systems and Environmental Impact Assessment,
Environmental Management, Volume 4, Issue 1, pp.21 -25, January 1980.

64