Impactul Curriculumului la Decizia Scolii Asupra Dezvoltarii Competentelor Elevilor la Geografie Localadocx

=== Impactul curriculumului la decizia scolii asupra dezvoltarii competentelor elevilor la geografie locala ===

LUCRARE DE LICENȚĂ

Impactul curriculumului la decizia școlii asupra dezvoltării competențelor elevilor la geografie locală.

Cuprins

Argument

Cap. I. Prezentare geografică generală Țara Făgărașului

Localizare și limite.

Caracterizarea fizico-geografică.

1.2.1. Relieful

1.2.2. Clima

1.2.2.1. Circulația maselor de aer

1.2.2.2. Regimul eolian.

Elemente de biopedodiversitate și pedografice.

Elemente demografice și caracteristici ale așezărilor umane.

Cap. II. Importanța predării geografiei la clasa a IV-a

2.1. Metodele și procedeele activității instructiv-educative la geografie

2.2. Importanța excursilor și drumețiilor geografice

Argument

Lucrarea de față este un studiu geografic complex al Țării Făgărașului.

Cap. I. Prezentare geografică generală Țara Făgărașului

„ Ce nu trezește pentru noi numele acesta de Făgăraș? În ceața timpurilor celor mai îndepărtate vezi satul românesc de lângă pădure care-și ia numele de la fagul ocrotitor din care s-a făcut Făgăraș.”

Țara Făgărașului este situată în centrul României, de o parte și de alta a cursului mijlociu al Oltului pe direcția est-vest conturându-se în partea de sud a podișului Transilvaniei, la contactul morfologic și structural al acestuia cu munții Făgăraș și Perșani.(Teză de doctorat, Tatomir Emanuel).

Localizare și limite

Depresiunea Făgăraș este extinsă pe direcția generală est-vest, între cele două treceri

transversale carpatice ale Oltului, respectiv defileurile de la Racoș și Turnu Roșu. Țara Oltului sau Țara Făgărașului este o așezare urbană care are următoarele coordonate: 45º50´ latitudine nordică și 25º51´longitudine estică. Orașul Făgăraș este situat în partea central-

Fig. 1 Așezarea geografică a localității Făgăraș.

nordică a depresiunii Făgărașului, delimitat de Munții Perșanilor, Munții Făgărașului și râul Olt.

Zona Țării Făgărașului ar putea fi delimitată, aproximativ, între următoarele limite:

La Nord: de-a lungul liniei care ar uni localitățile Hoghiz-Ungur-Ticuș-Cincu-Bruiu;

La Vest: Valea Oltului-Avrig-Racoviță-Turnu Roșu;

La sud: creasta alpină a Munțiilor Făgărașului pe linia cumpenei apelor incluzând întreg versantul nordic al acestor munți.

La Est: pe văile Bârsei și Sebeșului, culmea Munților Perșani, Valea Bogată-Hoghiz.

Ca urmare a alăturării satului Galați la Făgăraș, municipiul ajunge să cuprindă acum și yona de pe malul drept al Oltului. Orașul Făgăraș se află la o distanță de 66 de km de Brașov și 76 de Sibiu, cu o altitudine de circa 424-441 m, fiind stăbătut de DN1 de la est la vest.

1.2. Caracterizarea fizico-geografică

1.2.1 Relieful

Munții Făgărașului sunt prezentați ca o creastă principală, o adevărată coloană vertebrală care este orientată pe direcția est-vest. Privită dinspre nord, creasta principală apare ca o înșiruire de vîrfuri separate prin șei puțin adânci, având aspectul unei pânze de fierăstrău cu dinții în sus.Relieful în zona înaltă poartă amprenta glaciară. Aici se întâlnesc circuri și văi glaciare, cu profil transversal în formă de „Uˮ, despărțite prin cursturi ascuțite. În partea inferioară văile devin înguste și adânci, în schimb culmile sunt mai late.

Relieful muntos a Țării Făgărașului ocupă aproximativ 35% din suprafața zonei i-ar depresiunea împreună cu relieful deluros circa 65%.

Creasta Munților Făgărașului este întinsă pe o lungime de 70 de km, de la defileul Oltului în vest, la Curmătura Foii în est. Între Vârfurile Negoiul și Bîndea, creasta atinge o înălțime medie de 2 362 m. Mai mult de jumătate din vârfurile de peste 2500 m ale Carpaților României se află în Munții Făgărașului: Călțunul, Negoiu (2535 m), Vânătoarea lui Buteanu (2 507 m), Viștea Mare, Moldoveanu (2554 m). În principiu, Munții Făgărașului oferă un profil transversal disimetric, cu povârnișuri mai accentuate la nord și o plecare mai lentă la sud.

Despre structura geologică putem spune că rocile din Munții Făgărașului sunt formate din șisturi cristaline, roci metamorfice și lucioase cu intercalații de micașisturi, găsindu-le pe creasta principală și pe cei doi versanți, coborând până la 1500-1700 m altitudine. În partea de sud se găsesc roci dure care sunt mai puțin lucioase și se numesc gneise de Cumpăna (1700-1900 m altitudine). În Munții Rîiosu și Buda se găsesc calcare dolomitice.

La o altitudine de 2000 m, platforma Borăscu alcătuiește adevărate plaiuri cu pășuni alpine, fiind folosite de către localnici pentru pășunatul estival. Poiana Mărului sau Munții Țaga cu o altitudine de 1640 m la est, terminându-se cu Vârful Comisului cu o altitudine de 1883 m la obârșia Bârsei și Sebeșului. La nord avem o câmpie interioară a Vlădenilor și valea Șinca care separă acești munți de cei ai Perșanilor unde predomină șiruri cristaline slab metamorfozate, cu infuziuni granitice ale Munțiilor Țaga și cu un relief diferit.

Depresiunea Făgărașului este o depresiune de contact ȋntre munte și Podișul Hârtibaciului, care are relieful în trei trepte, etajată numită și câmpie piemontană. Prima treaptă are o înălțime de aproximativ 650-950 m, formată din șirul dealurilor și muscelelor submontane. A doua treaptă este traversată de diferiți afluenți ai Oltului din partea stângă. Acești afluenți în timp au săpat văi largi, în timpul viiturilor depunând cantități mai mari de pietrișuri.

Valea Oltului

Cea mai joasă treaptă și cea de-a treia este lunca Oltului cu o altitudine de 450 m la intrare în depresiune și aproximativ 390 m la Turnu Roșu.

Falia marginală a Muntiilor Făgăraș este vizibilă ȋn abruptul de peste 1000 metri al acestei unitați montane, pe care actionează mai ales procese de gravitație și eroziune.

Compartimentul corespunzător Munților Făgăraș a suferit în mai multe rânduri mișcări de înălțare, evoluând ca o zonă montană supusă eroziuni, în timp ce compartimentele vecine au evoluat ca bazine sedimentare depresionare. Între două mișcări de ridicare, relieful a parcurs către un ciclu de evoluție, prin eroziunea provocată de apele curgătoare, zăpezi și vânturi. Nivelele de eroziune de pe vesantul nordic sunt greu de identificat din cauza mișcărilor tectonice.

Ultima ridicare a Munților Făgăraș a avut loc in cuaternarul inferior asfel încât ei în prezent se află în stadiul de tinerețe în evoluția reliefului. Odată cu această ridicare a avut loc și o răcire a climei, instalându-se în părțile înalte zăpezi permanente și ghețari, modelând văi și circuri glaciare. Au fost sculptate văi cu profil transversal. ( Valeria Velcea – Geografia fizică a României, 2001).

Ca urmare a îndelungatei evoluții și a transformăriilor succesive de-a lungul istoriei geologice, abia la sfârșitul perioadei cuaternare s-a definitivat toate diviziunile reliefului pe care le consemnam in prezent in Țara Făgărașului.

Ca efect al prezenței ghețarilor de vale și de circ, în zona înaltă în timpul pleistocenului au luat naștere forme de relief glaciare și periglaciare cu o largă dezvoltare. Climatul aspru, variabil glaciar și postglaciar, a generat totodată o modelare de detaliu, un microrelief crivonival caracteristic, o serie de produse de dezagregare de diferite dimensiuni (microdepresiuni, nivele pe culmi sau pe versanți, grohotișuri mobile – ,,horjurile” = denumirea utilizată în Munții Făgăraș pentru grohotișuri), datorită dezagregărilor scoarței de alterare, mușuroaie înierbate, alunecări de blocuri, etc. (microdepresiuni, nivele pe culmi sau pe versanți, grohotișuri mobile – ,,horjurile” = denumirea utilizată în Munții Făgăraș pentru grohotișuri), datorită dezagregărilor scoarței de alterare, mușuroaie înierbate, alunecări de blocuri, etc.

În zona pădurilor, apare relieful fluvial.Apar abrupturile stâncoase, versanți mai puțin înclinați inundați de vegetație, custurile continuându-se prin culmi largi uneori adevărate poduri și resturi de platformă.

Versanții însoriți, abrupți oferă puține condiții pentru folosirea lor în agricultură, motiv pentru care se desfășoară aici o largă acțiune de împădurire, în vederea eroziunii excesive.

1.2.2.Clima

Teritoriul aparține climatului temperat moderat și cuprinde zona depresionară (Țara Oltului) inclusă în etajul climatic al dealurilor și depresiunilor și zona montană ce poate fi încadrată în etajul primatic montan care include munții mijloci și înalți. Clima este influențată și de altitudine, de expoziția și forma versanților.

Altitudinea este unul din factorii care își lasă evident amprenta asupra variației elementelor climatice, reflectându-se prin zonalitatea pe verticală exprimată în evoluția temperaturi și a precipitaților, care la rândul lor se oglindesc în învelișul de sol și vegetație.

Clima Depresiunii Făgărașului este foarte mult influențată de caracterul de bazin adăpostit de arcul muntos. Lanțul muntos împiedică, pe de-o parte pătrunderea maselor de aer cald dinspre sud, iar pe de altă parte, în timpul iernii oprește deplasarea maselor de aer rece de pe fundul depresiuni. În anotimpul rece, aerul fiind mai dens se îngrămădește foarte ușor în vatra depresiuni, dând astfel naștere la inversiuni de temperatură.

În acest timp, în zonele limitrofe temperatura aerului se menține mai ridicată. Fenomenele de inversiune sunt mai frecvente în timpul invazilor de aer rece polar, dinspre nord sau nord-est.

După datele stației meteorologice pe perioada aniilor 1991 – 2000, temperatura medie anuală este de +8,20C în zona depresionară și de –2,60C în zona montană înaltă. Așa se ezplică inversiunile de temperatură cu geruri frecvente și înghețuri nocturne care încep din septembrie și țin până în mai.

Țara Făgărașului are un climat temperat continental-moderat în proporție de circa 65% la dealuri și depresiuni și 35% la munte. În ținutul montan, clima în timpul verilor este răcoroasă, cu pecipitații abundente iar iernile cu ninsori bogate și geroase. La deal clima se caracterizează prin ierni reci și veri calde cu precipitații frecvente. Radu Pascu subliniază în lucrarea sa „Tradiție și modernitate în Țara Făgărașuluiˮinversiunile termice frecvente care duc la individualizarea în depresiunea Făgăraș a topoclimatului, în ierni mai reci față de pantele cu altitudini mijlocii ale munților. În această zonă radiațiile solare globale înregistrate sunt de peste 115,0 kcal/cm²/an și sub 110,0 kcal/cm²/an pe culmile montane.

În etajarea fenomenelor climatice generale, Țara Făgărașului este cuprinsă în etajul climatic al dealurilor și podișurilor. Primul etaj climatic este treapta inferioară a reliefului, adică lunca Oltului cu altitudini de 400-560 m, având un mare potențial agro-productiv.

Etajul climatic premontan, îl întâlnim în zonele forestiere la o altitudine de 650-900 m. Zonele care fac parte din acest climat sunt: Vama-Cucului, Rodbav, Breaza, Perșani și Sâmbăta.

Etajul climatic montan este la o altitudine cuprinsă între 800-1000 m iar subetajul montan inferior la o altitudine de 900-1500 m, unde avem păduri de rășinoase și fag. Aici este cuprinsă zona Poiana Mărului și favorabil sporturilor de iarnă, turism, cure profilactice.

La subetajul superior cu o altitudine de 1500-1800 m, climatul este rece cu aproximație 100 de zile de ninsori : Bâlea și Valea Sâmbetei.

Etajul climatic alpin se încadrează la altitudini de 1800 m cu ierni lungi, circa 200 de zile/an, ceață și vânturi puternice.

Luna cea mai rece este ianuarie cu valori de –3,40C în zona depresionară și de –110C în zona montană.

Luna cea mai caldă este august pentru climatul alpin (peste 1800 m) cu valori de 5,50C și iulie pentru celălalte zone climatice când valorile termice sunt de 19,20C.

Temperaturile extreme:

-temperatura maximă absolută, s-a înregistrat în depresiune, la Făgăraș, în 9 septembrie 1946, înregistrând + 38,9ºC.

-temperatura minimă absolută, este rezultatul advecțiilor maselor de aer rece polar, sau artic, continental și răcirilor radiative în regim anticiclonal și indică faptul că minima absolută anuală este mai scăzută în depresiune, la Fîgăraș, -34ºC, pe 13 ianuarie 1943.

Dimineața, razele de soare cad pe plantele estice care sunt umede și reci, consumând o parte din energia lor în procesul de evaporare a picăturilor de rouă formate aici datorită răcirii nocturne foarte pronunțate. În timp ce soarele ajunge pe bolta cerească sunt luminate plantele sudice iar după amiază cele vestice. Noaptea repartiția temperaturii aerului pe suprafața versanților este diferită față de cea din cursul zilei. Datorită răcirii radioactive puternice în timpul nopții, aerul din vârful versanților devine tot mai greu și coboară la baza acestuia. Prin stratificarea termică înțelegem obligativitatea aerului cald de la baza versanților care trebuie să se ridice.

Primăvara apare târziu, cam pe la jumătatea lunii aprilie și durează destul de puțin. Toamna durează mai mult și este mai cald decât primăvara. Toamnele lungi încep să fie răcoroase, de la sfârșitul lunii octombrie și începutul lunii noiembrie, fapt ce favorizează o bună călire a cerealelor de toamnă, înainte de a intra în iarnă.

Regimul termic al zonei este influențat de Munții Făgăraș, de dealurile din dreapta Oltului, precum și de existența ,,Vântului Mare”, care bate aproape tot timpul anului. Regimul termic influențează mult și cultura plantelor. Toate acestea se reflectă în caracterele vegetației și hidrografice. Astfel brumele târzii de primăvară care survin în general în decada a doua a lunii aprilie, sunt frecvente și ȋn luna mai.Numărul mediu al zilelor cu îngheț este de 138, iar grosimea stratului de zăpadă poate ajunge la 70cm. Stratul de zăpadă este un bun izolator pentru culturile agricole iar prin topirea sa contribuie la creșterea rezervelor de ape subterane, precum și la mărirea debitelor râurilor.Adâncimea de îngheț a terenului se produce la 0,95m.

1.2.2.1. Circulația maselor de aer

În depresiunea Făgărașului circulația maselor de aer este preponderent vestică unde întâlnim infuența circulației polare, circulației tropicale și circulației de blocare.

Suprafața subiacentă este suprafața terestră cu toate particularitățile, rolul ei de factor climatogen se definește numai ȋn contextul raporturilor sale, a păturii de aer inferioară atmosferei, respectiv cu rolul activ în transformarea energiei solare radiante în căldură, în umezirea aerului și în transformarea maselor de aer pe măsura deplasării lor. Factorii coordonatori sunt: suprafața piemontală înclinată, expoziția general nordică și suprafața activă a pădurilor.

1.2.2.2. Regimul eolian

Pe măsură ce crește altitudinea, scade presiunea atmosferică. În Depresiunea Făgărașului vânturile sunt determinate de contrastul baric orizontal și influențe de relief, ea fiind deschisă spre nord-vest. În mare parte direcția vânturilor este pe direcția nord-vest și est și sunt catalizate pe văi și vânturi nord-sud, sud-nord (vânturi de vale-deal). Predominant vântul bate în sectorul vestic 32% și sud-vest de la 17% la 12%. Din direcțile est și nord est este de 30%. În luna august viteza vântului este cea mai mică și în lunile de iarnă mai mare.Pe valea Oltului, iarna, vântul bate în direcția est-vest în regiunea câmpiei piemontale, urmate de ploi, la altitudini de 700-1800m predomină vânturile de nord-vest cu viteză mare iarna și primăvara. În zonele alpine, viteza medie anuale a vântului este de 6-7 m/s, în februarie la peste 9m/s și în iulie-august scade la 5m/s. Viteze maxime atinse 40-55m/s.

Întâlnim vântul local cu caracter de fheon numit și Vântul Mare (localnicii din satele de sub munte ȋl mai numesc și Mâncătorul de zăpadă) care bate dinspre Munții Făgăraș spre Depresiunea Făgărașului grăbind topirea zăpezilor. O medie anuală a vitezei vântului vestic este de 3,72m/s.

Pe vârfurile munților în lunile de vară se formează nori cumulus himilis care de multe ori ajung în faza cumulus congestus și cumulus nimbus care ajung să dea ploi torențiale, descărcări electrice violente, uneori și grindină, ninsoare sau lapoviță.

Ceața este un fenomen specific depresiunilor. Ceața se produce ca efect al proceselor adiabatice în zonele mai înalte și iarna, mai ales în zona joasă, când temperatura scăzută favorizează condensarea vaporilor de apă. Astfel, anual numărul zilelor cu ceață în regiune este de circa 48 de zile. Acest fenomen variază între 20 și 75 de zile. Cea mai mică frecvență se înregistrează primăvara.

1.3. Elemente de biodiversitate si pedografice

Formele de relief caracteristice, muntele și depresiunea, măresc contrastele de vegetație. Distribuția altitudinală a climei și a solului se reflectă în zonalitatea verticală a vegetației.Elementele floristice eurosiberiene și central europene au o largă răspândire în Carpați. Din punct de vedere ecologic, se poate constata o putere extraordinară de adaptare a plantelor la mediu, de la condițiile de viață prielnice la cele mai vitrage; de la lumină plină la umbra intensă, de la temperaturi ridicate până la cele minime, de la umezeală până la secetă.

Aceleași diferențieri se mențin și față de soluri datorită cărui fapt se deosebesc două grupe mari de plante adaptate la soluri acide-silicoase și altele la soluri bazico-calcaroase. Plantele montane și alpine se adaptează de asemenea la viața de stâncării, la bolovănișuri, grohotișuri cu sol foarte puțin, precum și la terenuri excesiv de umede din preajma izvoarelor, pâraielor, a mlaștinilor și turbăriilor alpine.

Ecosistemele și-au schimbat în unele zone componența și structura sub influența antropică a omului devenind agrosisteme.

Vegetația spontană cuprinde vegetația lemnoasă a păduriilor, vegetația ierboasă a pajiștelor alpine și vegetația fânețelor.

Vegetația lemnoasa face parte din zona forestiera a Carpațiilor Meridionali și din cea a Podisului Târnavelor. Zona montană unde se ȋnregistrează precipitații mai abundente este favorabilă dezvoltarii vegetatiei forestiere

A.Zona montană a pădurilor

Etajul pădurilor de fag dominant

Situat între 600 – 1000 de metri altitudine, fag originar din Europa Centrală se dezvoltă bine în regiunea sus menționată pe o fâșie destul de îngustă. Pădurea nu este compactă ci lasă loc poienilor cu fânețe care toamna se folosesc ca pășuni. Aceste păduri de fag domină aproape exclusiv vegetația din acest etaj cu un singur strat al ierburilor. Alte plante care se întâlnesc destul de rar sunt: paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), carpenul (Carpinus betulus), mesteacănul (Betula verrucosa), alunul (Corylus avelana).

Etajul ierbos din pădurile de fag este relativ bogat, mai frecvente fiind: vinarița (Asperula odorata), floarea paștelui (Anemone neomorosa), brebenelul de munte (Corydalis cava).

În pădurile cu multă umezeală și umbroase, în special pe versantul vestic cresc: feriga (Dryopterix filix mas), păiușul înalt (Festuca altisima) și altele. Aceste păduri pot coborâ până la 500 m și uneori mai jos. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de inversiune de vegetație și se datorează condițiilor topoclimatice de sol, relief, etc.

În văile înguste pe versanții umbriți apar arborete de fag, stratul ierbos abundent din aceste păduri de deal este alcătuit din păiușul de pădure (Festuc altissima), crucea voinicului (Hepatic transyilvetice) (Geografia României, vol. I, 1983, Ed. Acad.).

b)Etajul pădurilor de fag amestecat cu rășinoase

Acest etaj format din fag, brad și molid este destul de îngust fiind determinat de altitudine și de expoziția versanților. Astfel toate cele trei specii participă în proporție aproape egală și se întâlnasc la altitudinea de 1000 – 2000m. Pătrunderea molidului se datorează în primul rând temperaturii mai scăzute și a umidității din sol și aer.

Ca specii întâlnim: fagul, bradul alb (Abies alba), molidul (Piceaexcelsa), ulmul, paltinul, scorușul (Sorbus aucuparia), socul roșu (Sambucus racemosa). Stratul ierbos pe lângă cele menționate în etajul fagului dominant, este format din: ciuboțica cucului (Primula elatior), crucea voinicului (Hepatica transylvanica), salata iepurelui (Prenantes purpurea) și în acest etaj se întâlnesc pajiști adaptate condițiilor pedoclimatice mai puțin favorabile: temperaturi mai scăzute și soluri cu fertilitate redusă formate din: iarba vântului (Agrotis tenuis), păiușul roșu, trifoiul roșu alpin (Trifoliumalpestre), clopoței de munte, coada șoricelului (Achilea distans).

c)Etajul pădurilor de molid

Pădurile de molid cuprinse între 1200 – 1600m altitudine. Molidișurile sunt păduri impunătoare, dar monotone, întunecoase și lipsite de un covor vegetal ierbos variat. Predomină molidișurile pure (Picea excalsa) precum și alte specii lemnoase ca: paltinul de munte, plopul tremurător (Populus tremula), mai rar bradul, fagul și zada (Larix decidua) în exemplare răzlețe, mai ales pe văi. Monotonia pădurilor de molid este întreruptă din loc în loc de poeni folosite în exclusivitate pentru pășunat. Arbuștii sunt destul de rari și în număr mic, de exemplu socul roșu, socul de munte, acesta din urmă numai în stare arbustivă. Nu lipsesc nici unele plante ierboase ca macrișul trifoios (Oxalis acetosella), parăluța de munte (Pirola uniflora), clopoțelul molidișului (Campanula abietina), vulturica (Hieracium transylvanicum), afinul (Vaccinium mirtillus).

Pe muchiile culmilor montane se găsesc pajiști rezultate în urma defrișărilor. În aceste pajiști condițiile climatice sunt mai riguroase (clima rece și umedă, cu ierni aspre și veri răcoroase, soluri acide și sărace) numărul speciilor fiind redus. Dintre plantele caracteristice amintim păiușul roșu, tepoșica (nardus stricta), piciorul cocoșului, tarsa (Descampsiacaespitosa), brădișorul (Lycopodium selago), mușchiul (Politrichum commune).

În văile strâmte și umede, molidul coboară până spre poalele muntelui în timp ce fagul îmbracă partea superioară a versanților.

B. Zona alpină a tufișurilor și a pajiștilor alpine

Deasupra pădurilor se extinde zona alpină cu o vegetație specifică de tufișuri târâtoare și întinse pajiști întrerupte din loc în loc de alunecările de teren. Înălțimea acestor ierburi este redusă (10 – 15 cm), folosind astfel mai multă căldură din apropierea solului.

Datorită condițiilor pedoclimatice se diferențiază două etaje:

a)Etajul subalpin sau etajul alpin inferior ce se caracterizează prin tufărișuri târâtoare alternând cu întinse pășuni de graminee cu diverse specii, care începând de la altitudinea de 1500 – 1600m și urcând până la 2000 – 2200m. Tufărișurile sunt alcătuite din jneapăn pitic (Juniperus sibirica), afinul, aninul de munte (Alnus veridis), zmeurul.

Alături de tufărișuri abundă o serie de buruieni înalte, de exemplu: talpa ursului (Heracleum palmatum), brusturele alb (Betostis albus), lăptucii oii (Talekia spectosa). Pe terenurile defrișate pentru pășuni, se întâlnesc graminee alpine scunde, printre care plante cu flori viu colorate. Dintre graminee mai caracteristice sunt festuca suspina, iarba stâncilor (Agrostesrupestris), țepoșica, firuța de munte (Poa media), brândușa de munte (Crocusheufelianus), trei degete (Potentila ternata), vioreaua de munte (Viola declinata), clopoței, păpădia de munte (Leontodom crocus), cimbrișorul de munte (Thaimus alpestris).

b) Etajul alpin superior se caracterizează prin pajiști scunde alternând cu grupări mixte de ierburi și subarbuști, desișuri de smadani. Această vegetație se dezvoltă în condiții ecologice defavorabile: temperaturi scăzute, strat gros de zăpadă care acoperă terenul pe o durată de 5 – 7 luni, perioada scurtă de vegetație de 2 – 4 luni, soluri acide sărace în substanțe nutritive, precum și vânturi cu viteze mari.

Compoziția floristică a vegetației alpine este variată, aceasta fiind reprezentată prin multiple asociații, care se prezintă în funcție de condițiile amintite mai sus. Aspectul pestriț al învelișului floral vegetal, este condiționat și de faptul că rocile aflate în continuă dezagregare distrug diferitele stadii de vegetație. În strânsă legătură cu orografia, pajiștile din acest etaj se prezintă insular, cuprinzând vârfurile și crestele începând de la altitudini de 2100m. Pe platouri, creste și pante domoale, este caracteristică vegetația ierboasă ca: firuța alpină, coarna, clopoțelul alpin, soparlița alături de care cresc și plante endemice: romanița de munte (Anthemis carpatica), ghinduța (Gentiana frigida), picorul cocoșului mic (Rhanunculus crenatus).

Pe culmile foarte înalte și repezi, în locuri umbroase, cu vânturi ce prezintă intensități mari și temperaturi scăzute, vegetația predominantă este formată din: rugina (Juncus trifidus), coada iepurelui (Sesleria disticha), sisineii de munte (Pulsatila alpina), oițe (Anemone narcisiflora), gălbenele de munte (Doronicum carpaticum).

Pe crestele însorite, de natură calcaroasă se dezvoltă o vegetație caracteristică, exemplu: argințica (Drias octopetala), salcia pitică (Salisreticula), lâna caprelor (Cerastium lanatum), ghinturica, păiușul de stâncă (Festuca versicolor), firuța violacee (Poa violacee), rogoz verde (Carex sempervirens), sângele voinicului (Nagritila rubra), floarea de colț (Leontopodium alpinum), steluța de munte (Aster alpinus).

C. Zona depresionară

Față de bogăția forestieră a înălțimilor muntoase, șesul depresionar apare „gol”, fiind lipsit total sau aproape total de păduri. În trecutul îndepărtat șesul depresionar era acoperit de întinsepăduri de stejar, care au fostdefrișatepentruextindereaterenurilor cultivate saupentru a fi transformate în locuri de pășunat. Existențapădurilorînacestelocuriesteatestatătopograficprindenumirica: dumbrabă, cărpiniș, ariniș, iaz, laz,etc, (exemplu – DumbravaHârseni).

În componența pajiștilor întâlnim plante iubitoare de lumină ca: margareta (Chrysanthemum leucanthemum), clopoțeii mari (Campanulapersicifolia), lumânărica pământului (Gențiana asclepiadeea), bulbuci (Trollius europaeus), trifoiul roșu (Trifolium pratensi) și altele. Se mai găsesc diferite specii de ciuperci: hribi, bureți albi și galbeni, vinecioara și ciuperca de câmp. Pe scoarța copacilor cresc mușchi, licheni și iască.

Vegetația din perimetrul agricol al comunei a suferit modificări datorită activității economice a omului în diverse perioade istorice, majoritatea terenului intrând în cultura agricolă.

În terenurile arabile au fost introduse plante de cultură, legume, plante textile, plante furajere, cereale, cartofi, pomi fructiferi.

O parte din terenuri au fost transformate în fânețe. În aceste fânețe întâlnim: pirul (Agropinum repens), țepoșica, părușca, volbura, murul (Rubus caerius), coada vulpii (Capsela bursa pastoris), rapița (Rafanus sp.), coada șoricelului, margareta, mușețelul, urzica (Utrica diaica) și altele.

În luncile râurilor se întâlnește o vegetație lemnoasă: feriga, rogozul, pipirigul, izma creață, cucuta, brusturul, piciorul cocoșului, vinarița. În locurile mlăștinoase cresc stânjenei, trestie, papură, pipirig, săgeata apei, ciuma apei, iarba broaștei – exemplu suprafețele mlăștinoase de la Copăcel: Lunca sătească și Roghina în care predomină asociațiile hidrofile.

În locurile semănate cu cereale numite semănături se întâlnește o vegetație de buruieni ca: traista ciobanului, urda vacii, șopârlița, laptele câinelui, pălămida, coada calului, neghina.

Fauna într-un teritoriu este strâns legată de condițiile de hrană, de adăpost și de apărare. Modificările suferite pe spațiul studiat s-au reflectat oarecum și în repartiția faunei.

În lini mari, fauna se repartizează după formele majore de relief, din creștetul munților până în șesul depresionar. Din întreaga faună ce populează teritoriul, mamiferele sunt cele mai bine reprezentate și de cel mai mare interes peisagistric, dar și economic.

Având în vedere mobilitatea mare a lumii animale asistăm la o întrepătrundere a diferitelor specii în arealele altor specii, deci nu se poate face o strictă delimitare a răspândirii specilor în funcție de zonele de vegetație. Totuși se poate zona lumea animală în funcție de altitudine.

Astfel vom distinge:

1) Zona golului alpin,

Este cuprinsă între 1600 – 2000m altitudine. Condițiile de existență a viețuitoarelor sunt puțin favorabile datorită climatului neprielnic și a hranei sărăcăcioase, deci numărul speciilor este mai mic decât în zona forestieră.

Dintre nevertebrate, mai frecvent se întâlnesc: musca albastră , strechea oilor , viermănarul, tăunul, buburuza ,fluturele ochi de păun ,urechelnița, păianjenul, scorpionul carpatic (Euscorpius carpaticus), singurul arahnoid inferior veninos ce trăiește pe sub pietre, arahnoid destul de rar răspândit. Din clasa reptilelor se întâlnește șopârla de munte (Lacerta vivipara),ce se încălzește la soare pe stâncări,iar din clasa batracienilor întâlnim prin locurile umede broasca roșiatică .

Păsările sunt reprezentate prin ciocârlia urecheată, printre grohotișuri se întâlnește rumărița alpină , iar printre stânci acvila de stâncă , cintezeaua alpină, fâsa alpină, zăganul , pasăre pe cale de dispariție, vulturul pleșuv. Păsările odată cu răcirea timpului migrează spre zona forestieră în vederea procurării hranei.

Din rândul mamiferelor sunt reprezentate puține specii. Pe culmile crenelate ale Făgărașului, adaptate unui mediu de viață aspru și primejdios, stăpâne sunt caprele negre (Rupicapra rupicapra), cea mai reprezentativă specie pentru această zonă, pășunând pe pajiștile alpine și cățărându-se pe stâncări în caz de primejdie. Alături de această specie mai întâlnim și antilopa care migrează și ea spre zona forestieră în timpul iernii când stratul de zăpadă acoperă haina vegetală a zonei alpine.

În lunile de vară când în această zonă se practică păstoritul, apar și exemplare de urși carnivori și lupi . Pe pajiștile cu sol afânat se întâlnește cârtița.

2) Fauna din zona pădurilor

Zona forestieră este un mediu natural bogat în variate resurse care satisfac necesarul de hrană pentru diverse specii de viețuitoare din lumea animală. Pădurea oferă condiții optime pentru adăpost, pentru înmulțire, dezvoltarea și perpetuarea speciilor.

Din rândul insectelor întâlnim cosașii , cărăbușii, colosoma ce atacă omizile de pe brazi. Pe marginea potecilor și prin pădure, întâlnim noaptea, licuriciul, iar frecvent întâlnim buburuza, gândacul de scoarță al bradului, gândacul de scoarță al molidului, gândaci ce produc pagube mari pădurilor de rășinoase. Din rândul insectelor folositoare întâlnim viespile care distrug larvele insectelor nefolositoare. Furnicile roșii de pădure , furnicile negre sunt insecte folositoare zonei forestiere. În etajul forestier sunt mulți fluturi: fluturele roșu, ochi de păun, fluturele amiral, călugărița, larve care produc mari pagube pădurii.

Tot în rândul dăunătorilor amintim fluturele cap de mort, molia frunzelor de fag. Din rândul arahnidelor întâlnim numeroși păianjeni ce distrug insectele și, în special, muștele.

Din clasa crustaceelor, în apele de munte se întâlnesc ciclopul si racu.În apele râurilor ce coboara din munti se întâlnesc foarte puține specii de pești, însă carnea lor este de o calitate superioară, ca de exemplu păstrăvul , zglăvocul , boișteanul. Dintre batracieni amintim broasca roșiatică, brotăcelul ce trăiește pe frunzele arborilor, hrănindu-se cu insecte mici, broasca râioasă folositoare întrucât consumă insecte dăunătoare precum și Limax, salamandra care trăiește mai ales în zonele umede; șerpii sunt reprezentați prin șarpele de pădure , șopârla de munte, năpârca, vipera neagră (Vipera berus).

Zona forestieră constituie mediul păsărilor începând cu păsări mici ca sticletele, pitulicea, pițigoiul de brădet, ciocănitoarea sură, ciocârlia de pădure, codobatura mică și terminând cu păsări mai mari ca mierla gulerată, cucul, pupăza, cucuveaua încălțată, buha, coțofenele, gaița de munte și cocoșul de munte , șorecarul comun păsărarul, corbul , precum și altele care prin cântecul lor și frumusețea penajului fac ca pădurea să fie un loc minunat de recreere pentru excursioniști.

Nu lipsesc nici animalele mamifere, atât cele sălbatice care constituie o adevărată bogăție pentru economia națională prin blana lor valoroasă și scumpă sau prin carnea lor gustoasă. Amintim în ordinea taliei și a greutății: cârtița, șoarecele de pădure, chițcanul, animal ce aduce pagube mari în rândul peștilor mici; veverița, dihorul , jderul de copac , râsul denumit și „pantera Carpaților”, răpitor crud și necruțător, setos în permanență de sânge proaspăt, întâlnit în pădurile de rășinoase la partea lor superioară; pisica sălbatică , jderul de pădure, vulpea, lupul, mistrețul, căprioara , cerbul carpatin și ursul.

Ocrotirea naturii în Munții Făgărașului constituie o problemă națională atât prin conservarea peisajului făgărășan cât și prin unele specii care sunt pe cale de dispariție și care au fost declarate monumente ale naturii și ocrotite de lege. Animalele ocrotite de lege sunt: capra neagră, râsul, vulturul pleșuv, acvila de munte, cocoșul de munte și corbul.

3) Fauna câmpiei piemontane și a luncilor

Este variată, așa de exempluînculturileagricoleîntâlnimrozătoareca:hârciogul, numeroase specii de șoareci de mărimi și înfățișări diferite. Pe seama acestora trăiește dihoriul și mai rar se întâlnește iepurele.

Dintre păsări amintim prepelița , potârnichea , vrabia, graurul , ciocârlia , ciocârlanul, șoarecele mare. De asemenea se întâlnesc foarte multe insecte specifice vegetației de câmpie: ploșnița cerealelor, gărgărița frunzelor de porumb, gândacul de Colorado .

În lunci, alături de animalele de mai sus întâlnim vulpea, iar la poalele pădurii căprioara și uneori cerbul. Mai sunt prezente și o serie de specii de răpitoare ca: uliul păsărilor, șorecarul, buha, stăncuța.

Apa limpede și bine oxigenată a râurilorce coboara din munti catre Olt, oferă condiții favorabile pentru păsrtăv, crăietele, mreana, cleanul, boișteanul, racul, scoica, lipitoarea și alte animale mici.

Ȋntinderile de apa reprezentate de Olt și de afluentii săi, precum și bălțiile atrag numeroase specii de mamifere și păsari, precum vidra, chițcanul de apă, șobolanul de apă, iar dintre păsari: rața sălbatică mare, rața cȋrȋitoare, stârcul cenușiu și barza.

4. Elemente demografice și caracteristici ale așezărilor umane

Rețeaua de așezări este formată din sate, comune și orașe și cuprinde 3 orașe: Făgăraș, Avrig și Victoria; 95 de localitați grupate ȋn 20 de comune și 75 de sate.

Zona geografică studiată, așezată ȋn depresiunea Făgăraș, dispune de un important potențial natural, care a fost folosit de populația autohtonă din cele mai vechi timpuri.

Aceasta s-a observat odată cu săpăturile ce au dat la iveală existenta ȋn zonă a unor asezări datând ȋnca din neolitic. Dintre asezările neolitice cunoscute ȋn prezent se remarcă cele de la Hălmeag, Făgăraș și Calbor.

Depozitele materiale descoperite ȋn Țara Făgărașului datând din epoca fierului sunt concludente pentru gradul avansat de cultură materială și spirituală a stramoșilor noștri. Țara Făgărașului ȋn toată această epocă a fost locuită intens, fapt ce reiese din urmele de locuințe, de cantitatea mare de ceramică descoperită.

Toate asezările descoperite, atestă locuirea neȋntreruptă a acestei zone din sec.II ȋ.e.n. până la cucerirea Daciei de către romani, când aceste așezări au fost părăsite, populația fiind mutată la nord de Olt, unde o găsim atestată de descopeririile arheologice, trăind ȋn condiții impuse de către romani.

Pentru Țara Făgărașului fenomenul de dublare a satelor este caracteristic, unele fiind situate ȋn apropierea căilor de comunicație ce urmăresc firul Oltului, altele fiind ȋn zona piemontana și formând a doua linie. Acestea poartă denumirea „de Jos” și „de Sus”, astfel apare: Comăna, Veneția, Sâmbăta, Viștea, Ucea, Arpaș, Porumbacu și Sebeș. Alte sate poartă denumirea de Șinca Veche – Șinca Nouă, Șercaia – Șercaița, Cârța – Cârțișoara; precum și dubletele Berivoi Mari – Berivoi Mici, Vaida Recea – Recea Nouă, Voivodenii Mari – Voivodenii Mici, toate situate de o parte și de alta a pâraielor care le străbat.

Intervalul arheologic descoperit ȋn această zona prezintă o ocupație de bază a populației: olăritul, apoi torsul,țesutul și metalurgia fierului.

Ȋn privința agriculturii se remarcă acțiuni de defrișare prin tăiere și foc, pentru cultivarea terenurilor.

Ȋn epoca feudală, viața socială și economică ȋn Țara Făgărașului era intensă, ȋndeletnicirile practicate se făceau ȋn gospodării individuale: tors, țesut, confecționări de haine, lucru pământului, creșterea animalelor; rareori apărand schimburi ȋn interiorul regiunii sau ȋntre regiuni. Industria casnică satisfacând aproape toate necesitațiile. Cumpărăturiile se reduceau la: pluguri de fier, pălării, care, șerpare, etc.

La mijlocul sec. XVIII-lea boierii își exercitau dreptul de a deține o moară. Iobagii și jelerii dădeau dijmă ȋn natură pe toate produsele: grâu, secară de toamnă, orz, ovăz, porumb, mei, cânepă; din animale și din stupi. După anul 1854, terenul satului s-a folosit pentru organizarea de ferme de animale, s-a ȋnființat ferma de la Șercaia. Dupa anul 1921, când s-a făcut o reformă agrară se ȋnființează cooperativele de consum și valorizare. Din anul 1950 a ȋnceput colectivizarea, ducând la un nou tip de proprietate asupra pământului al statului, prin C.A.P. Odată cu schimbările politice, sociale și economice din 1989, au dus din nou la ȋmproprietărirea țăranilor.

Populația de pe teritoriul Țarii Făgărașului a ȋnregistrat ȋn decursul veacurilor numeroase mutații calitative și cantitative, mutații ce au fost determinate de elemente istorice sau socio-economice. Variații mari ȋn numărul populației au fost determinate ȋn bună măsură și de stările de război, de condițiile sanitare și de dezvoltarea economică a zonei.

Ȋn prezent populația Făgărașului este ȋn număr de aproximativ 28.000 locuitori, ȋnregistrând o scădere masivă față de anul 1992 când ȋnregistra peste 44.000 loc. Ȋn schimb Făgărașul are de trei ori mai mulți romi decât acum zece ani. Densitatea populației fiind de 778loc/km2 . Șomajul – un fenomencetrebuieluatînseamămai ales după 1990 cândodată cu restrângereaactivitățiiindustriale, prinînchidereaparțialăsautotală a unorcapacități – Nitramonia SA, Rompiro, IUC, Mecanoplastșialteîntreprinderi din Făgăraș.

Populatiaorașului Victoria numărapuținpeste 10.000 locuitoriiarpopulația din orașul Avrig numără aproximativ 12.000 lociutori, iar comunele din Țara Făgărașului ȋnregistrează ȋn medie ȋntre 1000 și 2000 de locuitori.

Populațiași-a pierdut locul de muncă .Categoria cea mai afectată de șomaj suntfemeile.Ȋn ultimii ani s-a ȋnregistrat o creștere a migrației tineretului din orașele și satele Țării Făgărașului spre orașele mai mari și spre țăriile vestice. Scopul acestor mișcări a fost pentru studiu sau căutarea unui trai mai bun.

Cap. II. Importanța predării geografiei la clasa a IV-a

Marcel Căprescu în lucrarea sa „ Reformă și curriculumˮ aseamănă curriculum cu drumul elevului care îl parcurge de-a lungul perioadei de școlarizare și de pe fiecare parte a drumului găsește disciplinele, obiectele sau materiile de învățământ.

În fiecare an școlar elevii trebuie să-și însușească cunoștiințele predate la fiecare disciplină.

Geografia ca disciplină studiată la clasa a III-a și a IV-a contribuie la educația intelectuală a elevilor. Elevii îți însușesc un sistem de noțiuni, priceperi și desprinderi, necesare pentru activitatea practică. Pentru a dezvolta gândirea elevilor în timpul orelor de geografie, profesorul trebuie să îi ajute să învețe să înțeleagă fenomenele și legăturile lor interne. Niciodată un fenomen nu trebuie prezentat numai prin teorie ci prin ieșiri în natură. De exemplu, prin deplasarea elevilor în orizontul local, elevii pot studia un râu, fiindule atrasă atenția asupra obîrșiei râului, care poate fi un izvor, un lac, o mlaștină, legătura care au loc între viteza râului și înclinarea pantei pe care curge sau evoluția văii în raport cu natura petrografică și morfologică a ținutului.

Prin observarea vremii elevul poate face legătura între temperatură, presiune atmosferică, precipitații și direcția maselor de aer. Specific geografiei este lucrul cu harta unde putem să reprezentăm așezările geografice, configurația unei suprafețe la fel cum putem reda particularitățile unui teritoriu. Prin culorile și semnele convenționale specifice hărților, elevii înțeleg mult mai bine părțile de relief.

Prin predarea geografiei pe baza explicării și înțelegerii cauzelor fenomenelor, elevii dezvoltă un spirit de curiozitate și observație. Profesorul învățător la orele de geografie folosește metoda explicației și a observației.

2.1. Metodele și procedeele activității instructiv-educative la geografie

Metoda reprezintă o cale de urmat în vederea atingerii unui scop. Orice metodă este formată dintr-unul sau mai multe procedee. Procedeul este reprezentat de o componentă, o secvență sau un segment al metodei care se aplică pe o perioadă relativ scurtă de timp în vederea creșterii eficienței metodei.

Prezint metodele

Observăm că relațiile dintre metode și procedee sunt interschimbabile, însemnând că orice metodă poate deveni procedeu și reciproc. Metodele tradiționale sunt: explicația, demonstrația, exercițiul, descrierea, observația. Metodele moderne care le îmbinăm cu cele tradiționale la ore sunt: brainstormingul, ciorchinele, cubul, pălăriile gânditoare, lotusul sau turul galeriei.

Aspectul instructiv al metodelor asigură însușirea cunoștințelor geografice și formează la elevi priceperi și deprinderi, posibilitatea de a lega teoria de practică, de a observa natura sau activitatea social economică a oamenilor, pentru a ajunge la concluzii și generalizări.

2.2. Importanța excursilor și drumețiilor geografice

Importanța excursiei folosită ca metodă de îmvățământ ajută la însușirea cunoștințelor, prin perceperea directă a obiectelor și fenomenelor realizând calea dialectică a cunoașterii. Prin organizarea de excursii copii dobândesc cunoștințe noi, studiază fenomenele și obiectele în toată complexitatea lor. Elevii prin fixarea cunoștințelor de la clasă, sunt capabili să facă legătura dintre teorie și practică.

Eficiența instructiv-educativă

Anexe

Bâlea